6. /9 MARTIE 2023 - TEAQTRU/FILM
FILMOGRAFIE - SCENARIST
Teaser Secvențe, ep. 4: Mircea Diaconu despre Alexandru Tatos și actorie
| Ion Caramitru | |
 Ion Caramitru în 1974 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ion-Horia-Leonida Caramitru |
| Născut | [1][2]  București, România |
| Decedat | (79 de ani)[3] București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale |
| Căsătorit cu | Micaela Caracaș (1976-2021) |
| Cetățenie |  România |
| Religie | Biserica Ortodoxă Română |
| Ocupație | actor regizor de teatru politician |
| Limbi vorbite | limba română |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Alte nume | Pino |
| Alte premii | |
| Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic[*] (1995) Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor[*] (1997) Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce[*] (2000) Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] Crucea Casei Regale a României honorary citizen of Bucharest | |
| Cariera politică | |
| Ministru al culturii | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Grigore Zanc |
| Succedat de | Răzvan Theodorescu |
| Partid politic | Consiliul Provizoriu de Uniune Națională |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Ion Caramitru (născut Ion-Horia-Leonida Caramitru;[4][5][6] n. ,[1][2] București, România – d. ,[3] București, România) a fost un actor de teatru și film, regizor și politician român. A fost ministru al culturii între 1996 și 2000, în cabinetul Victor Ciorbea. A fost căsătorit cu actrița Micaela Caracaș și a avut trei băieți: Ștefan, Andrei și Matei Caramitru. A fost președinte al UNITER din 1990, iar începând cu anul 2005 a fost directorul Teatrului Național din București.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Primii ani și cariera în actorie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în București într-o familie de aromâni originari din Munții Pindului.[7] Despre tatăl său, actorul spune că a stat aproape nouă ani, în trei etape, în închisorea comunistă, sub acuzația de mic burghez, ascunzător de valori, după naționalizare.[8]
Caramitru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale clasa profesor Beate Fredanov, în 1964, debutând cu un an mai devreme la Teatrul Bulandra - cu rolul principal în Hamlet de William Shakespeare. Și-a continuat angajamentul la teatrul Bulandra un timp, jucând și în spectacole la Teatrul Național București și în diverse alte teatre.
Caramitru a fost protagonist într-o serie de producții teatrale ale unor regizori precum: Liviu Ciulei, Moni Ghelerter, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Sanda Manu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu și Sică Alexandrescu (jucând în piese precum Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Moartea lui Danton de Georg Büchner, Oresteia de Eschil, Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, Mincinosul de Carlo Goldoni și în multe piese ale lui Shakespeare). Ca regizor de teatru, operă și operetă, Caramitru a pus în scenă lucrări de Frederick Loewe (My Fair Lady), Marin Sorescu (A treia țeapă), Benjamin Britten (Micul coșar), Aleksei Nikolaevici Arbuzov (Minciuna), și Shakespeare (Neguțătorul din Veneția); adaptările sale la La Tragédie de Carmen a lui Peter Brook și Eugene Onegin de Piotr Ilici Ceaikovski au fost găzduite de Grand Opera House din Belfast, Irlanda de Nord.
Caramitru a jucat în peste 40 de filme de lung metraj, făcându-și debutul cu rolul secundar în Pădurea spânzuraților în regia lui Ciulei (1964). Printre cele mai cunoscute roluri sunt Vive în Diminețile unui băiat cuminte (1966), Gheorghidiu în Între oglinzi paralele (1978), Ștefan Luchian în Luchian (1981) și Socrate în seria Liceenii (1985-1987). Pentru rolul din Luchian, regizat de Nicolae Mărgineanu, i-a fost decernat Premiul Special al Juriului în cadrul Festivalului Național al Filmului din 1984. Mai târziu, Caramitru a jucat roluri minore în filme străine: el a fost anarhist în 1991 în Kafka, Tatevski în Citizen X (1995), Zozimov în Mission: Impossible (1996), contele Fontana în Amen. (2002) și un imigrant bulgar în Irlanda în Adam & Paul (2004).
Pentru munca sa în stabilirea legăturilor culturale britanico-române, Caramitru a fost numit ofițer al Ordinului Imperiului Britanic. În 1997, ministerul culturii franceze i-a acordat titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
În mai 2005, el a câștigat concursul pentru funcția de director al Teatrului Național București, înlocuindu-l pe Dinu Săraru. Ca semn al aprecierii pentru întreaga sa activitate, în 2012 a primit o stea pe Aleea Celebrităților – Walk of Fame, din Piața Timpului din Bucuresti.
UNITER[modificare | modificare sursă]
La 19 februarie 1990, odată cu constituirea Uniunii Teatrale Române — UNITER, Consiliul de conducere al acesteia l-a ales ca președinte pe Ion Caramitru. Gala UNITER, prezentată în fiecare an de Caramitru, este unul dintre cele mai importante evenimente culturale din România.[9]
Cariera politică[modificare | modificare sursă]
Revoluție[modificare | modificare sursă]
Caramitru a intrat în viața politică ca oponent al regimului comunist în timpul Revoluției Române din 1989. La 22 decembrie 1989, după ce președintele Nicolae Ceaușescu a părăsit Bucureștiul, Caramitru și cunoscutul scriitor disident Mircea Dinescu s-au alăturat mulțimii care ocupa clădirea Televiziunii Române ajungând un personaj central al Revoluției în direct, anunțând căderea regimului Ceaușescu.[10]
Un zvon popular care a circulat imediat spunea că, fără să știe că a fost filmat, Caramitru i s-a adresat lui Dinescu spunând: "Mircea, fă-te că lucrezi!"; această versiune a evenimentelor poate să fi început ca o defăimare de către adversarii politici, cu scopul de a indica faptul că Revoluția era un front atent pus în scenă pentru o lovitură de stat.[11] Potrivit cercetării lui Alex Mihai Stoenescu, în ciuda faptului că a trecut în folclorul contemporan, o astfel de expresie nu a fost rostită; în schimb, cuvintele folosite au fost "Mircea, arată că lucrezi", la care Dinescu a răspuns "La un apel" ("[Lucrez] la un apel [către popor]") - indicând mai degrabă nepregătirea lor și preocuparea lor de a redacta rapid un document adecvat.[10]
FSN și CDR[modificare | modificare sursă]
A fost membru al Frontului Salvării Naționale (FSN), guvernul format în jurul lui Ion Iliescu, unde a fost responsabil de Cultură. După alegerile din 1990, când FSN a devenit un partid politic, s-a retras în semn de protest, argumentând că gruparea Iliescu încerca să folosească puterea executivă și prestigiul pentru a monopoliza puterea (gestul a fost precedat de demisia altor intelectualii prezenți în Consiliul FSN, inclusiv Doina Cornea și Ana Blandiana).[12] Deja membru al Alianței Civice, s-a alăturat Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, care s-a angajat în opoziție față de FSN și a devenit ministru al Culturii după ce coaliția CDR a câștigat alegerile din 1996, în guvernele Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu.
În urma înfrângerii la alegerile din 2000 și a dezbinării partidului, el a rămas membru al unei aripi PNȚ, Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD). Caramitru s-a opus liderului PPCD Gheorghe Ciuhandu pe mai multe motive, printre care fuziunea cu Uniunea pentru Reconstrucția României;[13] a susținut o reconciliere cu fostul președinte Constantinescu,[13] și s-a numărat printre membrii PPCD care s-au declarat alarmați de posibilitatea ca Ioan Talpeș să se alăture partidului (Talpeș, care a părăsit PSD, a fost șef al Serviciului de Informații Externe al României în perioada 1992-1997).[14] În februarie 2006, el și-a dat demisia ca vicepreședinte al PPCD.[13]
Alte cauze[modificare | modificare sursă]
În 2003, argumentând că acordarea diplomelor și privilegiilor revoluționare devenise un instrument de corupție, Caramitru împreună cu alți revoluționari și disidenți (Victor Rebengiuc, Dan Pavel, Radu Filipescu și Costică Canacheu) au format organizația non-guvernamentală Asociației revoluționarilor fără privilegii.[15][16].
Figură remarcabilă în cadrul comunitatii aromâne, Caramitru a înființat "Societatea de Cultura Macedo-Română", care este în prezent implicată într-o dezbatere cu Comunitatea Aromână din România (CAR): Caramitru și suporterii lui susțin că aromânii sunt o ramură a românilor, în timp ce CAR susține recunoașterea lor ca minoritate etnică (cu reprezentare automată în Parlamentul României).[17]
În 2006, în timpul vizitei în Moldova, Caramitru a susținut că Moldova este încă o parte a României, acest lucru ducând la un conflict diplomatic între România și Moldova, iar Caramitru a fost declarat persona non grata în Moldova.[18][19]
În contextul pandemiei de COVID-19, a susținut informal campania de vaccinare a populației României. S-a vaccinat în 2021 și a declarat că „cei care anunță că nu fac vaccinul sunt niște oameni lipsiți de logică sau au alte interese”.[20] În luna mai 2021, Teatrul Național, condus de Ion Caramitru a organizat spectacolul Dineu cu proști, la care au fost acceptați doar spectatori vaccinați.[21] Acest eveniment a stârnit o manifestație în fața Teatrului Național în care instituția a fost acuzată de discriminare de către protestatarii cu mesaje anti-vaccinare.[22]
Teatrografie[modificare | modificare sursă]
Actor[modificare | modificare sursă]
- Hamlet - „Hamlet” de William Shakespeare, regia Costache Antoniu, Studioul Casandra, 1963
- Profesorul - „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, regia Costache Antoniu, Studioul Casandra, 1964
- Eminescu - „Eminescu” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1964
- Perdican - „Să nu te joci cu dragostea” de Alfred de Musset, regia Moni Ghelerter, 1964
- Mircea Basarab - „Vicarul” de Alexandru Davila, regia Sică Alexandrescu, 1965
- Vânzător de ziare - „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, regia Liviu Ciulei, 1965
- Herault - „Moartea lui Danton” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei, 1966
- Bota - „Procesul Horia” de Alexandru Voitin, regia Liviu Ciulei, 1967
- Romeo - „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, regia Val Mugur, 1967
- Cezar - „Iulius Cezar” de William Shakespeare, regia Andrei Șerban, 1968
- Malcolm - „Macbeth” de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1968
- Tommy - „Photo Finish” de Peter Ustinov, regia Petre Sava Băleanu, 1969
- Leonce - „Leonce și Lena” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei, 1970
- Lelio - „Mincinosul” de Carlo Goldoni, regia Sanda Manu, 1971
- Riccardo - „Vicarul” de Rolf Hochuth, regia Radu Penciulescu, 1972
- Feste - „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, regie colectivă, 1973
- Bacon - „Elisabeta I” de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, 1974
- Actorul - „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, 1975
- Pașa din Vidin - „Răceala” de Marin Sorescu, regia Dan Micu, 1977
- Ferdinand - „Furtuna” de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1978
- Pericle - „Pericle” de William Shakespeare, regia Dinu Cernescu, 1981
- Hamlet - „Hamlet” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 1985
- Cotrone - „Uriașii munților” de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu, 1987
- Lelio - „Teatrul comic” de Carlo Goldoni, regia Silviu Purcărete, 1992
- Creon - „Antigona” de Sofocle, regia Alexandru Tocilescu, 1993
- Iuri Zvonariov - „Sorry” de Aleksandr Galin, regia Yuriy Kordonskiy, 2003
- Regizorul - „Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello, regia Liviu Ciulei, 2005
- „Dialoguri și fantezii în jazz” - spectacol de poezie și muzică alături de Johnny Răducanu, 2006
- Eduard al III-lea - „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008
- Macbeth - „Macbeth” de William Shakespeare, regia Radu Penciulescu (11.04.2011)[23]
- Pierre - „Dineu cu proști” de Francis Veber, regia Ion Caramitru, 2012
- Prospero - „Furtuna” după William Shakespeare, regia Alexander Morfov, 2014
- Viktor Rizenghevici - „UFO” de Ivan Vyrypaev, regia Bobi Pricop, 2017
- Shylock - „Neguțătorul din Veneția” de William Shakespeare, regia Alexander Morfov, 2019
Regizor[modificare | modificare sursă]
- Amintiri de Alexei Arbuzov
- Neînsemnații de Terry Johnson
- A treia țeapă de Marin Sorescu
- Forma mesei de David Edgar
- Acasă de David Storey
- Șapte dintr-o lovitură de Lia Bugnar, 2008
- Toți fiii mei de Arthur Miller, 2009
- Tragedia lui Carmen de Georges Bizet, 2010
- Dineu cu proști de Francis Veber, 2012
- Dor de Eminescu, 2012
- Bârfe, zvonuri și minciuni de Neil Simon, 2014
- Anonimul venețian de Giuseppe Berto, 2014
- Dumnezeu se îmbracă de la second-hand de Iulian Margu, 2014
- Angajare de clovn de Matei Vișniec, 2016
- Două pe față, două pe dos de Theresa Rebeck, 2018
- Noii infractori de Edna Mazia, 2019
- My fair Lady de Alan Jay Lerner, 2021
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Comoara din Vadul Vechi (1964) - argatul Ion Dohotaru
- Pădurea spînzuraților (1965) - Petre II
- Diminețile unui băiat cuminte (1967)
- Michelangelo (1968)
- Baladă pentru Măriuca (1969)
- Printre colinele verzi (1971)
- Despre o anume fericire (1973) - Liviu Filimon
- Porțile albastre ale orașului (1974) - tunarul Șerbănescu
- Stejar – extremă urgență (1974) - maiorul Werner von Richter
- Il racconto della giungla / Robinson Crusoe (1974)
- Oaspeți de seară (1976) - Jianu
- Instanța amână pronunțarea (1976) - Tiberiu Moga
- Casa de la miezul nopții (1976)
- Dincolo de pod (1976) - preotul Codreanu
- Trei zile și trei nopți (1976) - avocatul Dunca
- Tufă de Veneția (1977)
- Marele singuratic (1977) - pictorul Pătrașcu
- Iarba verde de acasă (1977) - profesorul Viorel Meteș
- Împușcături sub clar de lună (1977)
- Înainte de tăcere (1978) - Iancu
- Ecaterina Teodoroiu (1978)
- Între oglinzi paralele (1979) - Ștefan Gheorghidiu
- Regia: Liviu Ciulei (1979) - el însuși
- Rug și flacără (1980) - Bota
- Bietul Ioanide (1980) - prințul Max Hangerliu, comandant legionar
- Am fost șaisprezece (1980) - slt. Năstase
- Ancheta (1980) - Paul Blejan
- Castelul din Carpați (1981)
- Punga cu libelule (1981) - chestorul poliției
- Iată femeia pe care o iubesc (1981)
- Ștefan Luchian (1981) - Ștefan Luchian
- Lumini și umbre (1981) Partea I
- Lumini și umbre (1982) Partea II
- Galax (1984) - recitatorul poemului „Luceafărul”
- Ca-n filme (1984) - dr. Adam
- Declarație de dragoste (1985) - profesorul Socrate
- Promisiuni (1985) - Radu Costache
- Întunecare (1986) - Radu Comșa
- Liceenii (1986) - profesorul Socrate
- A doua variantă (1987)
- Extemporal la dirigenție (1988) - profesorul Socrate
- Jute City (1991)
- Kafka (1991) - Anarhistul
- A Question of Guilt (1993)
- An Exchange of Fire (1993) - Oscar Karel
- Two Deaths (1995)
- Citizen X (1995) - Tatevsky
- Misiune Imposibilă (1996) - Zozimov
- Deep Secrets (1996) - Caine
- Amen (2002) - Contele Fontana
- Adam & Paul (2004)
- Two Point Five Billion (2008) - Bloch
- The Necessary Death of Charlie Countryman (2013) - Victor Ibanescu
- O poveste de dragoste, Lindenfeld (2013) - dr. Simon Hermann
- Vorbe, Vorbe, Vorbe (2014)
- Herman: The Man Behind the Terror (2016) - Unchiul Corneliu
- Moromeții 2 (2018) - directorul școlii
- Cufărul (2019) - Mihai Eminescu
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul revistei Cinema pentru interpretare, 1976
- Premiul Asociației Cineaștilor, 1980
- Premiul Special al Juriului pentru rolul principal din filmul Luchian, la Festivalul Național al Filmului, Costinești, 1984
- Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul Internațional de Teatru „Actor al Europei”, Prespa, Macedonia, 2016[24]
Decorații și distincții[modificare | modificare sursă]
- Ofițer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic (decorat în 1995 de către Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord)
- Cavaler al Ordinului Literelor și Artelor (Franța 1997)
- Ordinul pentru Merit al României în grad de Mare Cruce, 2000
- Doctor Honoris Causa al Universității de Arte "George Enescu", Iași, 2008
- Crucea Casei Regale a României[25]
- Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, 2017[26]
- Ordinul Soarelui Răsare Arhivat în , la Wayback Machine., înmânat de ambasadorul Japoniei la BucureștiJ, 2017
- Cetățean de onoare al Bucureștiului, 2017[27]
- Cetățean de onoare al municipiului Ploiești, 2006[28]
Mic dejun cu un campion: Ion Caramitru
A absolvit Academia de Teatru si Film din capitală in 1958, la clasa profesorilor Alexandru Finți si Ion Șahighian, împreună cu colegii de generație a participat la înființarea Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani. A jucat acolo in spectacole ca Ziariștii de Alexandru Mirodan sau Orașul visurilor noastre de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, pana in 1960. S-a mutat la Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj si a jucat in spectacole ca Puterea intunericului de Lev Nikolaevici Tolstoi, Când înfloresc migdalii, de Angela Niculescu Plati, dramatizare după Zilele vieții noastre de Marina Sereni, apoi la Sibiu, la Teatrul Radu Stanca in Mare meci la Chităoani de Dominic Stanca, Liturghia de la miezul noptii de Peter Karvas, Oceanul de Alexandr Stein, De n-ar fi iubirile de Dorel Dorian, s.a.
In 1965 s-a stabilit la Teatrul de Comedie din București. A interpretat roluri in piese ale lui Cehov ca Osip din Un Hamlet de provincie, Andrei Prozorov din Trei surori, Lopahin din Livada cu visini, in piese de Brecht a interpretat roluri ca Jesse din Disparitia lui Galy Gay, Plutonierul din Mutter Courage, a fost Locatarul din piesa Exista Nervi de Marin Sorescu, a regizat spectacolul File de istorie, file de poezie in 1977 si Tinerețea Comediei in 1984.
Constantin Băltărețu a scris articole de presa, a publicat cartea Cultura spectacolului teatral, scrisa impreuna cu Andrei Baleanu, in 1976, a fost crainic la radio.
A debutat pe marele ecran in 1968, cu rolul lui Zeno din Balul de sîmbata seara, un film regizat de Geo Saizescu.
In 1974 a apărut in serialul TV Deux ans de vacances, o coproducție Romania, Belgia, Franta, Elvetia, Germania de Vest, in rolul personajului O'Brian, iar in 1975 juca in serialul Burning Daylight, coproducție România, Austria, Franța, Germania, in rolul lui Bettles.
Constantin Băltărețu a murit la 09 martie 1985, in vârsta de 47 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu