3. /2 APRILIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
Sf Cuv Tit, făcătorul de minuni;
Sf Mc Amfian și Edesie,
Duminica a 5-a din Post - a Sf Cuv Maria Egipteanca - Prevestirea Pătimirilor, Cererea fiilor lui Zevedeu - Pocăința femeii păcătoase
Sf Cuv Tit, făcătorul de minuni
Fericitul şi Sfântul Părintele nostru Tit a iubit din tinereţe pe Hristos şi plecând din lume, s-a dus într-o viaţă de obşte. Luându-şi asupra sa îngerescul chip, mergea pe calea cea strâmtă şi anevoioasă a vieţii monahiceşti, cu multă răbdare pentru Dumnezeu. Şi avea atâta smerenie şi ascultare, încât nu numai pe fraţi, ci şi pe toţi oamenii i-a covârşit cu acele fapte bune.
După aceea a fost pus păstor al oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos. Şi avea atâta blândeţe, dragoste şi milă către toţi, încât într-acea vreme nu se afla între acei bărbaţi altcineva de acest fel. Şi păzindu-se curat cu trupulşicu sufletul din tânără vârstă, era ca un înger al Domnului.De aceea a fost şifăcător de minuni, şi stâlp însufleţit şi nemişcat s-a arătat Sfintei Biserici, care era tulburată de eresul luptării de icoane. Şi lăsând ucenicilor săi chip de viaţă postnicească, s-a dus către Domnul.
Sf Mc Amfian și Edesie
Proveniți dintr-o familie de păgâni, Sfinții Amfian și Edesie, frați după trup, și-au părăsit familia și au mers în Cezareea, primind Sfântul Botez. Fiind înțelepți precum bătrânii, deși aveau doar 20 de ani, i-au sfidat pe cei care îi prigoneau pe creștini și se închinau idolilor, iar pentru acest lucru au fost torturați și înecați în mare.
Frați după trup, născuți dintr-un tată păgân, în țara Lichiei, au fost trimiși la Beirut ca să învețe, uimindu-i pe toți cu viața lor fără de prihană. Întorși acasă, s-au mâhnit văzând că familia lor se închină în continuare la idoli și că așteaptă același lucru și de la ei. Așa că i-au părăsit pe cei dragi și au ajuns în Cezareea, la Sfântul Panfil, fiind botezați și învățați despre dreapta credință. Fiind împărat Maximian, la acea vreme, era prigoană mare împotriva creștinilor, dar Amfian nici nu a băgat în seamă primejdia, ci s-a dus de bunăvoie la închinătorii la idoli, pentru a-i mustra.
Deși avea doar 20 de ani, era înțelept precum un bătrân, iar pentru acest lucru a fost chinuit și întemnițat, iar în cele din urmă a fost legat și aruncat în mare. Atunci s-a cutremurat pământul și s-a clătinat cetatea, de s-au înfricoșat toți. Dar acest lucru nu i-a oprit din a-i tortura pe credincioși, în acest fel fiind prins și Edesie, fratele lui Amfian, precum și ceilalți care au refuzat să se lepede de Hristos.
Pe Edesie l-au adus în Alexandria, iar acesta mâniindu-se pe boierul care le dădea pe fecioare tinerilor desfrânați, l-a lovit peste obraz, încât a fost muncit ca și fratele său, pentru credința lui fiind înecat în mare.
Ducând pe mucenicul în mijlocul noianului și legând o piatră de dânsul, l-au aruncat în mare. Și îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pământul, cetatea s-a clătinat și toți erau cuprinși de frică mare. Iar valurile mării înălțându-se, au scos trupul mucenicului afară pe pământ, înaintea porților cetății.
Sfinții mucenici Amfian și Edesie au fost frați după trup, născuți dintr-un tată în păgânătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Pătară din țara Lichiei. De acolo au fost trimiși de părinții lor la Vârât (Beirut), pentru învățătura înțelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blândețe și cu toată înțelepciunea petrecând zilele lor din tinerețe, erau în mirarea tuturor, pentru viața lor cea fără de prihană. Căci, lepădând năravurile cele obișnuite ale tinerilor, se asemănau bătrânilor celor cinstiți, având drept căruntețe, înțelepciunea - după Scriptură - și în loc de vârsta bătrâneților, viața cea curată.
Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoștinței adevărului și au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli și a cunoaște calea cea dreaptă a bunei credințe celei creștinești. Apoi, doreau ca mai desăvârșit să știe cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu și să se facă robi ai Aceluia. Întorcându-se de la Vârât acasă, au găsit pe tatăl lor având boierie în Pătară, dar păgânătatea elinească nu o lăsase; asemenea și pe toate rudeniile, care nu voiau să se deștepte din întunericul închinării idolești. Deci, nesuferind să se împărtășească cu păgânii și să petreacă în loca-șurile păcătoșilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsându-și părinții, casa, averile și desfătarea vieții pentru Hristos.
Purtându-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Pamfil, prezbiterul creștinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos și s-au încredințat lui spre învățătura duhovniceștii înțelepciuni. De la el învățând sfânta credință și deprinzând toate creștineștile taine, s-au luminat cu Sfântul Botez și viețuiau împreună cu dascălul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea cărților și în legea Domnului învățau ziua și noaptea.
Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu același nume, a luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind foarte cumplit asupra creștinilor. Pentru că, arătându-și păgânătatea după neamul său și ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decât împărații care au fost înaintea lui. Și a fost tulburare mare în toate părțile Răsăritului, pretutindeni fiind uciși robii lui Hristos. Mulți, sîrguindu-se să scape de primejdiile ce veneau asupra lor, își lăsau casele și cetățile și fugeau, ascunzându-se de frica muncitorilor; iar mulți se dădeau în mâinile păgânilor și în nevoința pătimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.
Unul ca acesta a fost Sfântul Amfian, viteazul tânăr cu vârsta trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu înțelegerea și cu mărirea de suflet. Când în toată Cezareea, precum și prin celelalte cetăți și țări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetățeni la diavoleștile locașuri, prin porunca boierilor, și toți creștinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind scopul său, a ieșit din acel loc în care se ascundeau creștinii, tăinuit de toți, și s-a dus la necurata capiște idolească, în care Urban ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă și cu îndrăzneală, cu mare glas, printr-o dumnezeiască stăpânire îl sfătuia ca să înceteze de la o rătăcire ca aceea, iar pe diavolii și idolii cei făcuți de mâini omenești să nu-i socotească zei, defăimând pe Unul adevăratul Dumnezeu.
Acea îndrăzneală a lui pe mulți creștini i-a întărit în credință, iar pe necredincioși și mai ales pe însăși ighemonul, l-a pornit spre mânie și urgie. Și îndată ostașii care erau cu ighemonul s-au năpustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste față și peste tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pământ și călcându-l cu picioarele, l-au aruncat în temniță și l-au înfășurat în legături.
Iar a doua zi l-au scos la judecată și l-a silit ighemonul la jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus și nebiruit ostașul lui Hristos. Fiind spânzurat și cu unelte ascuțite de fier strunjit peste tot trupul, până la oase, bătut cu vergi de plumb peste față, peste grumaji și peste coaste, nu i se vedea fața de răni, încât nici de cei cunoscuți nu se cunoștea, iar coastele lui erau sfărâmate și zdrobite. Dar el n-a încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l și legându-i picioarele, l-au aprins cu foc și, arzând pătimitorul, se topea ca ceară. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai ales umplându-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas, preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o și ocărând-o. Apoi, l-au aruncat în temniță, iar în a treia zi, fiind abia viu, iarăși muncitorii îl întrebau cu munci și în aceeași mărturisire petrecând neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adâncul mării.
Ducând pe mucenicul în mijlocul noianului și legându-i o piatră de dânsul l-au aruncat în mare. Și îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pământul, cetatea s-a clătinat și toți erau cuprinși de frică mare. Valurile mării, înălțându-se, au scos trupul mucenicului afară pe pământ, înaintea porților cetății. Astfel a fost pătimirea și sfârșitul Sfântului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinși și ceilalți creștini, precum și Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciți în multe feluri, iar alții s-au osândit la tăiere, prin unelte de aramă, în Palestina, unde au și fost trimiși, printre care și Edesie.
După câtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, văzând pe Ieroclei voievodul șezând la judecată, mai presus de măsură iuțindu-se asupra creștinilor, iar pe fecioarele cele sfințite lui Dumnezeu și pe femeile creștine foarte înțelepte dându-le spre batjocură desfrânaților celor fără de rușine, sfântul s-a umplut de râvnă pentru Hristos și înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, l-a lovit peste obraz și, trântindu-l la pământ, îl bătea cu mâna, iar cu cuvântul îl ocăra pe acel păgân judecător, pentru judecățile cele nedrepte.
Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat și l-au muncit asemenea ca pe Sfântul Amfian, fratele său, și astfel și-a câștigat sfârșitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luând Sfântul Edesie cununa biruinței împreună cu Sfântul Amfian, de la Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au fost fraţi după trup, născuţi dintr-un tată în păgânătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Pătară din ţara Lichiei. De acolo au fost trimişi de părinţii lor la Vârât (Beirut), pentru învăţătura înţelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blândeţe şi cu toată înţelepciunea petrecând zilele lor din tinereţe, erau în mirarea tuturor, pentru viaţa lor cea fără de prihană. Căci, lepădând năravurile cele obişnuite ale tinerilor, se asemănau bătrânilor celor cinstiţi, având drept cărunteţe, înţelepciunea - după Scriptură - şi în loc de vârsta bătrâneţilor, viaţa cea curată.
Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoştinţei adevărului şi au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli şi a cunoaşte calea cea dreaptă a bunei credinţe celei creştineşti. Apoi, doreau ca mai desăvârşit să ştie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi să se facă robi ai Aceluia. Întorcându-se de la Vârât acasă, au găsit pe tatăl lor având boierie în Pătară, dar păgânătatea elinească nu o lăsase; asemenea şi pe toate rudeniile, care nu voiau să se deştepte din întunericul închinării idoleşti. Deci, nesuferind să se împărtăşească cu păgânii şi să petreacă în loca-şurile păcătoşilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsându-şi părinţii, casa, averile şi desfătarea vieţii pentru Hristos.
Purtându-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Pamfil, prezbiterul creştinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos şi s-au încredinţat lui spre învăţătura duhovniceştii înţelepciuni. De la el învăţând sfânta credinţă şi deprinzând toate creştineştile taine, s-au luminat cu Sfântul Botez şi vieţuiau împreună cu dascălul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea cărţilor şi în legea Domnului învăţau ziua şi noaptea.
Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu acelaşi nume, a luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind foarte cumplit asupra creştinilor. Pentru că, arătându-şi păgânătatea după neamul său şi ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decât împăraţii care au fost înaintea lui. Şi a fost tulburare mare în toate părţile Răsăritului, pretutindeni fiind ucişi robii lui Hristos. Mulţi, sîrguindu-se să scape de primejdiile ce veneau asupra lor, îşi lăsau casele şi cetăţile şi fugeau, ascunzându-se de frica muncitorilor; iar mulţi se dădeau în mâinile păgânilor şi în nevoinţa pătimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.
Unul ca acesta a fost Sfântul Amfian, viteazul tânăr cu vârsta trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu înţelegerea şi cu mărirea de suflet. Când în toată Cezareea, precum şi prin celelalte cetăţi şi ţări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetăţeni la diavoleştile locaşuri, prin porunca boierilor, şi toţi creştinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind scopul său, a ieşit din acel loc în care se ascundeau creştinii, tăinuit de toţi, şi s-a dus la necurata capişte idolească, în care Urban ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă şi cu îndrăzneală, cu mare glas, printr-o dumnezeiască stăpânire îl sfătuia ca să înceteze de la o rătăcire ca aceea, iar pe diavolii şi idolii cei făcuţi de mâini omeneşti să nu-i socotească zei, defăimând pe Unul adevăratul Dumnezeu.
Acea îndrăzneală a lui pe mulţi creştini i-a întărit în credinţă, iar pe necredincioşi şi mai ales pe însăşi ighemonul, l-a pornit spre mânie şi urgie. Şi îndată ostaşii care erau cu ighemonul s-au năpustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste faţă şi peste tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pământ şi călcându-l cu picioarele, l-au aruncat în temniţă şi l-au înfăşurat în legături.
Iar a doua zi l-au scos la judecată şi l-a silit ighemonul la jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus şi nebiruit ostaşul lui Hristos. Fiind spânzurat şi cu unelte ascuţite de fier strunjit peste tot trupul, până la oase, bătut cu vergi de plumb peste faţă, peste grumaji şi peste coaste, nu i se vedea faţa de răni, încât nici de cei cunoscuţi nu se cunoştea, iar coastele lui erau sfărâmate şi zdrobite. Dar el n-a încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l şi legându-i picioarele, l-au aprins cu foc şi, arzând pătimitorul, se topea ca ceară. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai ales umplându-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas, preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o şi ocărând-o. Apoi, l-au aruncat în temniţă, iar în a treia zi, fiind abia viu, iarăşi muncitorii îl întrebau cu munci şi în aceeaşi mărturisire petrecând neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adâncul mării.
Ducând pe mucenicul în mijlocul noianului şi legându-i o piatră de dânsul l-au aruncat în mare. Şi îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pământul, cetatea s-a clătinat şi toţi erau cuprinşi de frică mare. Valurile mării, înălţându-se, au scos trupul mucenicului afară pe pământ, înaintea porţilor cetăţii. Astfel a fost pătimirea şi sfârşitul Sfântului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinşi şi ceilalţi creştini, precum şi Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciţi în multe feluri, iar alţii s-au osândit la tăiere, prin unelte de aramă, în Palestina, unde au şi fost trimişi, printre care şi Edesie.
După câtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, văzând pe Ieroclei voievodul şezând la judecată, mai presus de măsură iuţindu-se asupra creştinilor, iar pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu şi pe femeile creştine foarte înţelepte dându-le spre batjocură desfrânaţilor celor fără de ruşine, sfântul s-a umplut de râvnă pentru Hristos şi înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, l-a lovit peste obraz şi, trântindu-l la pământ, îl bătea cu mâna, iar cu cuvântul îl ocăra pe acel păgân judecător, pentru judecăţile cele nedrepte.
Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat şi l-au muncit asemenea ca pe Sfântul Amfian, fratele său, şi astfel şi-a câştigat sfârşitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luând Sfântul Edesie cununa biruinţei împreună cu Sfântul Amfian, de la Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Duminica a 5-a din Post - a Sf Cuv Maria Egipteanca - Prevestirea Pătimirilor, Cererea fiilor lui Zevedeu - Pocăința femeii păcătoase
Predică la Duminica a V-a din Post, a Sfintei Maria Egipteanca (Pr. Ilie Cleopa)
„Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 36-37).
„Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 36-37)
Iubiți credincioși,
Dacă ați ascultat cu atenție și evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lângă alte sfinte învățături care izvorăsc din cuvintele Mântuitorului, ați auzit și de cererea celor doi Apostoli, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 35-37).
Vedeți, frații mei, ispita slavei deșarte cum a îndrăznit a se apropia chiar și de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinții noștri Adam și Eva tot cu ispita mândriei și a slavei deșarte. Că auziți ce spune șarpele Evei: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facere 3, 4-5).
Diavolul și îngerii lui au fost izgoniți din cer tot pentru păcatul mândriei și al slavei deșarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din neființă întru ființă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: „Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asmenea Celui Prea Înalt voi fi” (Isaia 14, 13-14). Vedeți, fraților că păcatul mândriei și al slavei deșarte a fost pricina căderii satanei și a îngerilor celor de un gând cu el?
Cu acest păcat greu și urât de Dumnezeu a înșelat diavolul și pe strămoșii noștri în rai, iar de atunci și până azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mândriei și a slavei deșarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăște atât de mult.
Așa a ispitit și pe ucenicii Mântuitorului din Evanghelia de azi. Însă ați auzit cu câtă blândețe și înțelepciune i-a îndreptat Mântuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blândețe le-a zis: „Nu știți ce cereți!” (Marcu 10, 38). Ca unor copii neștiutori le spune că nu știu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi și le-a zis: „Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38), iar ei au zis: „Putem”, la care Iisus le-a adăugat: „Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza” (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domițian, păgânul împărat al Romei.
În acest fel amândoi apostolii au băut paharul suferinței pentru Domnul și pentru Evanghelia Lui. „Dar a ședea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: „Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mântuitorul este mai mic ca Dumnezeire decât Tatăl. Nu, ci acum Mântuitorul vorbește ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era și este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învață, zicând: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30); și iar zice: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu iau și vă voi vesti vouă. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: „Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și că Tatăl este întru Mine?” (Ioan 14, 10).
Dar să mergem mai departe pe drumul cuvântului spre a auzi ce zice Sfânta Evanghelie: „Auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacob și pe Ioan” (Marcu 10, 41). Vedeți fraților că pentru ispita mândriei celor doi Apostoli, pe ceilalți zece i-a ajuns ispita mâniei. Prea Înduratul nostru Mântuitor, iarăși, ca pe niște copii care nu știu ce fac, chemându-i la Sine, le-a zis: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-44). O bunătate și dragoste fără margini a Mântuitorului nostru, că și pe cei dintâi, care erau ispitiți de patima slavei deșarte, și pe ceilalți zece, care se mâniau asupra celor doi, cu mare blândețe și înțelepciune îi îndreaptă și îi învață, să nu fie ca stăpânitorii lumii, care cu multă trufie și slavă deșartă conduc popoarele și le domnesc.
De aceea îi învață, zicând: „Și care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învățături alungă din mintea lor și slava deșartă și mânia, căci aceste patimi sunt amândouă fiice ale mândriei. Slava deșartă este începutul, iar mândria este sfârșitul! Însă și la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeași învățătură împotriva slavei deșarte i-a învățat: „Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 13-15).
Ce este slava deșartă? După învățătura sfinților Părinți, slava deșartă este începutul mândriei și „numai atâta deosebire este între ele, câtă deosebire are copilul de bărbatul desăvârșit și grâul de pâine" (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul 22, București, 1980). Pe slava deșartă cu „vaiul” o amenință Domnul zicând: „Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26). „Gândul slavei deșarte este prea subțire și cu lesnire stă pe ascuns lângă isprăvile faptelor bune și nu mică nevoință trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deșartă” (Ibidem). Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deșarte? După învățătura Sfântului Ioan Scărarul, slava deșartă o izgonește de la sine, cel ce în tot locul și lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările și defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lângă laude și cel care aleargă spre slava cea de sus, iar pe cele de aici le socotește gunoaie.
Zice același sfânt că „începutul neslavei deșarte este păzirea gurii și iubirea de necinstirii, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gândite ale slavei, iar sfârșitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă” (Ibidem). Numai acela are înțelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).
La fel și Sfântul Isaac Sirul ne învață următoarele despre slava deșartă: „Sârguiește-te să fii defăimat și te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăște-te pe tine, ca să fii cinstit și să n-o dorești ca să nu te necinstești”. Apoi zice: „Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, cinstea aleargă după el și propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor. Fugi de slavă și vei fi slăvit. Teme-te de mândrie și te vei mări. Dacă urăști slava, fugi de cei ce o caută” (Filocalia X, Sfântul Isaac Sirul, 1981, Cuvântul 5. Pentru lepădarea de lume).
Iubiți credincioși,
Până aici am vorbit despre răutatea slavei deșarte, cu care au fost ispitiți cei doi Apostoli Iacob și Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puțin despre păcatul mâniei, care nu puțin ne vatămă în această viață. Mai întâi să vedem ce este mânia și de câte feluri este. „Mânia este sutașul rațiunii, răzbunătorul poftei. Când dorim un lucru și suntem împiedicați de cineva, ne mâniem asupra lui ca unii ce suntem nedreptățiți” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București 1938, cap. 14). „Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a mâniat” (Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 8).
Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă „iritare”, al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă”; al treilea fel de mânie se cheamă „zavistie”, adică cea care zace mult în sufletul omului și caută răzbunare; iar al patrulea fel este mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învață în Sfânta Scriptură să oprim mânia noastră cea rea: „Părăsește mânia și lasă iuțimea” (Psalm 36, 8). La fel și marele Apostol Pavel, zice: „Lepădați și voi toate acestea: Mânia, iuțimea, răutatea, hula, cuvântul de rușine din gura voatră” (Coloseni 3, 8). În alt loc arătând același lucru, zice: „Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31).
Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mânia cea rea și pătimașă, zicând: „Precum apa în văpaie câte puțin adăugându-se, desăvârșit pe văpaie o stinge, așa și lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei și a iuțimii face s-o ucidă” (Filocalia IX, op. cit., p. 68).
Cât privește mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Cu mulțimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta și i-a mistuit ca pe niște paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărțit apa. Strânsu-s-au la un loc apele ca un perete și s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmașul zicea: Goni-i-voi și-i voi ajunge; pradă voi împărți și-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia și mânia mea îi va stârpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău și marea i-a înghițit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari” (Ieșire 15, 7-10).
În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim așa: „Și i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuțime și cu aprindere mare și i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum” (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul și marele Prooroc Isaia, arătând despre mânia cea dreaptă și sfântă a lui Dumnezeu care va fi la sfârșitul lumii, zice așa: „Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuțimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă și o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său și fiecare va fugi în pământul său” (Isaia 13, 13-14).
Frații mei, acum să arătăm ce virtuți sunt împotriva mâniei. Cea dintâi faptă bună care stinge și potolește mânia este blândețea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne învețe prin ce putem liniști tulburarea mâniei a zis: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Răspunsul blând domolește mania” (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfântul Apostol Petru arată că blândețea are mare preț înaintea lui Dumnezeu și zice: „Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4). Încă și Sfântul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândețe pe cei care vor cădea în oarecare păcat și zice: „Fraților, chiar de va cădea vreun om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acela cu duhul blândeții” (Galateni 6, 1).
Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândețea și nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, și pe cei răi îi pot face buni și îi pot aduce la pocăință. În această privință am să vă reamintesc niște istorioare din Pateric. Au venit odată hoții la chilia unui bătrân și i-au zis: „Am venit să-ți luăm toate câte ai în chilia ta”. Iar el le-a zis: „Câte vă place, fiilor, luați”. Și ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeț care era atârnat într-un cui. Deci bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraților, luați cele ce ați uitat în chilia voastră!” Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, și s-au pocăit, zicând întru dânșii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”.
Iarăși citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc și s-a dus la dânșii un bătrân ca să încerce viața lor și, luând un toiag, a început a sfărâma verdețurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrân: „De voiești, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!” Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând: „Pentru această nerăutate a ta se odihnește Duhul Sfânt peste tine, frate!”
A zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide mania” (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învață: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău și răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaș de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, „oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică” (I Ioan 3, 15). Iată fraților, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci de nu va părăsi mânia și ținerea de minte a răului ajunge la ură și prin ură se face ucigaș de oameni și așa își ucide prin mânie și răzbunare sufletul său.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, și ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea suntem datori, frații mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrânare, la post, la împăcare duhovnicească cu toți oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie și la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie.
Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspândite la noi: slava deșartă și mânia. Cel mai potrivit timp de pocăință și despătimire pentru noi toți este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mândria, mânia, ura, îndoiala, desfrânarea, necredința și tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, până mai avem viață și timp de pocăință. Nu vedem cu toții câtă suferință este în lume și câți mor fără nici o pregătire creștinească? Cum vor fi izbăviți de osândă cei ce mor în beție și desfrâu, cei ce mor în ură și procese, cei ce mor în secte și în întunericul necredinței? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viață de om pe pământ nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu și să facă fapte bune de pocăință? Să ne ferească Mântuitorul de un asemenea sfârșit înfricoșător, fără salvare.
Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăință pentru toți. Această cuvioasă a fost în tinerețe o mare păcătoasă. Dar ajungând la Mormântul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-și în fire a început să plângă cu amar pentru păcatele sale și după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdând grele ispite, foame, gânduri, frig și lupte de la diavoli. La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfânt, acesta a spovedit-o, a împărtășit-o cu Sfintele Taine și, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul și a înmor-mântat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeți câți ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinerețe?
Să urmăm și noi pe calea pocăinței, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim și viața în zadar, ne pierdem și sufletul. Mai avem o săptămână până la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediți, iar la Florii să primiți Trupul și Sângele lui Hristos.
Continuați cu postul și cu rugăciunea. Dar cereți numai cele de folos pentru mântuire. Împăcați-vă cu Dumnezeu și cu oamenii și aveți mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de tot păcatul și să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toți sfinții Săi. Amin.
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
· fără
sâmburi, tocate mărunt;
· 1 ceşcuţă
ulei;
· 1 ceapă
tocată mărunt;
· mărar sau
mentă verde
Din îngrediente se prepară o umplutură, care se aşază
în foile de plăcintă, pliate fie rotund, fie longitudinal.
Se aşază plăcintele în forma tapetată cu ulei, iar pe
deasupra se pun, din loc în loc, mici cubuleţe de margarină (cui îi place, mie
nu) cu vârful cuţitului, sau se presară ulei.
Cuptorul se încinge înainte de a se introduce tava cu
plăcinta şi se micşorează focul după 10 – 15 minute.
Se lasă până se rumeneşte frumos.
B.
SALATE
Salată de legume proaspete
Se iau toate soiurile de legume disponibile, fără a se
respecta anumite cantităţi: cartofi, morcovi, ţelină, mazăre verde (congelată),
fasole păstăi (congelată), sfeclă.
Se fierb, se taie cuburi şi se pun într-un castron. Se
adaugă un ardei gras, 1-2 cepe tăiate solzişori şi puţin usturoi.
Se amestecă şi se toarnă peste ele: ulei, oţet, sare,
piper măcinat, o lingură de muştar, mărar şi pătrunjel fin tocate.
C.
SOSURI
Sos pentru salatele fierte
· 1 şi ½
ceaşcă cu apă;
· ½ ceaşcă
fulgi de porumb;
· 3 linguri
oţet;
· Puţin zahăr;
· Sare;
· Piper
măcinat;
· 2 linguri
mărar şi pătrunjel fin tocate
Se fierbe apa în care se pun fulgii de porumb
dizolvaţi, în prealabil, în puţină apă rece.
Se adaugă celelalte ingrediente amestecând continuu
până se obţine o cremă omogenă.
Acest sos se poate folosi fie cald, fie rece pentru
salatele din zarzavaturi fierte: păpădie, susai, conopidă etc.
D: BORŞURI,
SUPE, CREME DE LEGUME
Ciorbă
de ştevie
* 1 ceapă,
* 2 morcovi,
* 1 ţelină,
* 3-5 cartofi,
* 3-4 linguri orez,
* 2 legături de ştevie,
* 2 legături leuştean,
* borş sau suc de roşii
Ceapa se toacă fin, ţelina se rade, iar cartofii se taie cubuleţe şi toate se
călesc în puţin ulei.
Se adaugă apa şi se lasă să fiarbă, apoi se adaugă orezul, ştevia tocată fin,
leuştean şi spre sfârşit se pune sucul de roşii sau borşul.
D.
MÂNCĂRURI
Spanac cu diverse garnituri
· 1 kg spanac
· Sos vinegret
· 1 sfeclă
roşie coaptă
· 1 ţelină
fiartă
· 1 lămâie
· sare
Se spală şi se fierbe spanacul cu puţină sare.
Se răceşte într-un curent de apă şi
apoi se presează în strecurătoare.
Se aşază cu boltă în legumieră şi se
stropeşte cu sos vinegret; se înconjoară cu buchete din sfeclă roşie coaptă şi
ţelină fiartă, tăiate cubuleţe şi stropite cu sos vinegret.
În mijloc se pun felii subţiri de
lămâie.
F.
DULCIURI
Cornuleţe
· 250 g
margarină;
· 150 g zahăr;
· 250 g făină;
· 3 linguri
rom;
· Coajă de
lămâie
Se freacă margarina cu zahărul până se face spumă.
Se adaugă pe rând celelalte ingrediente, se frământă
bine, astfel încât să se obţină un aluat potrivit de moale.
Se întind foi, se taie triunghiuri, se umple cu rahat
sau gem şi se împăturesc.
Se coc la foc potrivit şi se pudrează cu mult zahăr
imediat ce se scot din cuptor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu