3. /21 APRILIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

+) Izvorul Tămăduirii; 

+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu; 

Sf. Mc. Alexandra, Împărăteasa. (Harți) 

+) Izvorul Tămăduirii

Ev Ioan 2, 12 - 22

În vremea aceea au coborât în Capernaum Iisus și Mama Sa și frații și ucenicii Săi, și acolo n-au rămas decât puține zile. Și erau aproape Paștile iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Și a găsit șezând în templu pe cei ce vindeau boi și oi și porumbei și pe schimbătorii de bani. Și, făcându-Și un bici de ștreanguri, i-a scos pe toți afară din templu, și oile și boii, și schimbătorilor le-a vărsat banii și le-a răsturnat mesele. Și celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luați acestea de aici și nu faceți casa Tatălui Meu casă de negustorie. Atunci și-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: «Râvna casei Tale mă mistuie». Au răspuns, deci, iudeii și I-au zis: Ce semn ne arăți că faci acestea? Iisus a răspuns și le-a zis: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica. Dar iudeii au răspuns: În patruzeci și șase de ani s-a zidit templul acesta, și Tu îl vei ridica în trei zile? Dar El vorbea despre templul trupului Său. De aceea, când a înviat din morți, ucenicii Lui și-au adus aminte că aceasta o spusese și au crezut Scripturii și cuvântului rostit de Iisus.

Ap Fapte 3, 1 - 8

În zilele acelea, Petru și Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea. Și era un bărbat, olog din pântecele mamei sale, pe care-l aduceau și-l puneau în fiecare zi la poarta templului, zisă Poarta Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei care intrau în templu. Acesta, văzând că Petru și Ioan aveau să intre în templu, le-a cerut milostenie. Iar Petru, căutând spre el, împreună cu Ioan, a zis: Privește la noi! Iar acesta se uita la ei cu luare-aminte, așteptând să primească ceva de la ei. Iar Petru a zis: Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă! Și, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat și îndată gleznele și tălpile picioarelor lui s-au întărit. Și, sărind, a stat în picioare și umbla și a intrat cu ei în templu, umblând și sărind și lăudând pe Dumnezeu.

Izvorul Tămăduirii - veche și mare sărbătoare ortodoxă

Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creştinătăţii ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avîndu-şi originea în perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare, evlavios şi binecredincios. Pe cînd încă nu era pe tronul Bizanţului, Leon a întîlnit un orb, pe care l-a luat de mînă spre a-l călăuzi. Acest bătrîn însă era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale, sînt izvoare şi lacuri ce sînt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. Tradiţia spune că cei doi, afundaţi în discuţiile lor teologice despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrînul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: „Nu este nevoie să te osteneşti Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adînc în pădurea acesta! Şi luînd cu mîinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi udă cu ea ochii cei nevăzători şi se va cunoaşte de îndată cine sînt Eu". Minunea s-a petrecut în clipa în care tînărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, şi a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu „apă dumnezeiască".
„Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!"
După ce şi-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care şi-a recăpătat lumina. „Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!", a strigat bătrînul cu lacrimi în ochi. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi şi a rostit: „Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată... Aici este Izvorul Tămăduirii... fîntîna dătătoare de sănătate". Bătrînul înţelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lîngă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă.

Boboteaza mică
Biserica ridicată de Leon se vede şi azi la Constantinopole, oraş cunoscut acum ca Istanbul. Puţin mai tîrziu, spune legenda, chiar împăratul Justinian (527-565), împăratul cel mare al Bizanţului, care suferea de o boală grea, a dobîndit de la izvor vindecare. Mulţumind pentru aceasta Fecioarei Maria, el a ridicat o biserică şi mai mare. Iar în vremea urmaşilor lui, izvorul şi-a continuat darul de minuni. Iar după alţi mulţi ani, la izvor s-a arătat un semn încă şi mai mare! Căci s-a stîrnit atunci un cutremur crunt, iar biserica cea mare a început să se surpe cu totul, pe mulţimea strînsă înăuntru. S-a arătat atunci chiar Fecioara Maria, care a ţinut cu mîinile Ei de aer biserica, pînă ce oamenii s-au salvat toţi, spune cartea cu vieţile sfinţilor. În amintirea acelui izvor miraculos de la Constantinopole, izvor ce dăinuieşte şi azi şi mai săvîrşeşte încă minuni, Vinerea Izvorului Tămăduirii a devenit o sărbătoare a Maicii Domnului - iubită ca un „izvor" binefăcător revărsat peste oameni. Maica revărsîndu-se peste noi, prin mijlocirea apei.

Încă o minune
De acest izvor făcător de minuni mai sînt legate şi alte povestiri. Se spune că izvorul a înviat şi un mort. Omul era din Tesalia şi, plecînd el cu corabia în pelerinaj la izvor, a murit pe drum. Dar înainte să-şi dea duhul, i-a rugat pe corăbieri să nu-l arunce în mare, ci să-l ducă să-l îngroape la biserica izvorului, şi acolo să toarne pe el de trei ori din apa tămăduitoare. Corăbierii au făcut întocmai, iar mortul, stropit cu apă, a înviat.
Tradiţie şi continuitate
Secolele au trecut unul după altul şi, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducînd celor credincioşi bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. După Primul Război Mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvîntat izvor, a reamenajat zona, transformînd-o într-o adevărată oază de odihnă şi tratament, păstrîndu-i însă numele de Izvorul Tămăduirii. La noi în ţară, Eparhia Romanului are un astfel de loc presărat cu izvoare tămăduitoare, la Slănic Moldova, unde, în luna iulie 1801, a fost descoperit primul izvor mineral, iar, de atunci, pelerinii din întreaga lume poposesc temporar, pentru vindecarea unor afecţiuni. În Vinerea de după Paşte, la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, este un frumos obicei la creştini să se sfinţească apa, apoi, cu aceasta se stropesc întîi casele, fîntînile, troiţele, precum şi creştinii, în amintirea evenimentului petrecut în jurul anului 454 la Constantinopol, cînd acel orb a primit, de la Maica Domnului, tămăduire prin intermediul apei sfinţite. Şi noi serbăm cu mare evlavie şi bucurie această zi, rugîndu-ne Maicii Domnului, cum zice o cîntare bisericească. „Izvor eşti cu adevărat stăpînă, al apei celei vii, că Tu speli bolile cele cumplite, Cea ce ai izvorît pe Hristos, apa cea de mîntuire...".

Sărbătoare la mănăstirea „Sîmbăta de Sus"
Mănăstirea „Sîmbăta de Sus" are hramul „Izvorul Tămăduirii", care este una dintre cele mai mari sărbători creştine ale Ardealului. Ca în fiecare an, la această sărbătoare se adună la mănăstire mii de credincioşi şi soboare mari, de cîte 30 de preoţi. Mănăstirea este un crîmpei de pămînt de o frumuseţe magică. Este un loc unde urmele lăsate de părintele Arsenie Boca, sfîntul necanonizat al Ardealului, dăinuiesc peste tot, prin păduri şi în memoria oamenilor, impregnate în amintiri, cu sfinţenie, ca într-o cămaşă curată, de mir şi de lacrimi.

Mănăstirea tămăduită
Acolo unde astăzi se înalţă Mănăstirea Sîmbăta a fost mai întîi izvorul. Cu mult mai vechi, şi decît biserica, şi decît mănăstirea. Izvorul găsit de oameni acum 500 de ani într-o poiană: un paradis de verde şi vis, la poalele Făgăraşului. Şi izvorul era binecuvîntat şi vindecător. Căci de cum l-au găsit, au început tămăduirile, multe miraculoase, pentru cei ce i-au băut apa. Şi i s-a spus Izvorul Tămăduirii. Abia 100 de ani mai tîrziu, uimit de puterile apei, Constantin Brîncoveanu a ridicat aici, în 1696, o splendidă bisericuţă în piatră şi o mănăstire, chiar lîngă izvorul miraculos. Iar vodă a mai adus de peste munţi călugări şi dascăli. Şi a făcut o şcoală de grămătici, alta de zugravi şi o tiparniţă. Aici, pe moşia lui din Făgăraş, unde Constantin Brîncoveanu îşi ridicase şi un palat în satul Sîmbăta de Sus. Pe moşia lui de peste munţi, unde îşi pregătise ultima redută, ba chiar obţinuse de la împărat şi promisiunea unui titlu de nobleţe, dacă se retrăgea aici. Dar n-a mai apucat, căci a fost trădat şi tăiat la Constantinopole, în 1714, cu toţi cei patru fii ai săi.
Martiriul bisericii
Imediat după martiriul ctitorului, a început şi cel al bisericii. Căci tot atunci a căzut ca o furtună peste românii ortodocşi din Ardeal catolicizarea cu sila şi cu armele, impusă de imperiali. Curînd, generalul Bukow avea să radă cu tunurile 150 de mănăstiri ortodoxe (12 numai în Făgăraş), lăsînd Ardealul, pentru 200 de ani, golit de mănăstiri româneşti. Mănăstirea „Sîmbăta", ultima, a mai scăpat o vreme. Căci era mănăstire domnească. Abia în 1785, împăratul a mai trimis un general. Tot ca pînă atunci, chiliile şi biserica au fost spulberate cu tunurile sau făcute ruine. Pustiită şi prăbuşită, cu turla spartă, biserica lui Brîncoveanu a rămas descoperită în bătaia vînturilor, a ploilor şi zăpezii aproape 150 de ani. Şi doar credincioşii din satele vecine, cu preoţii lor în frunte, aveau să mai vină în continuare, cu încăpăţînare, la ruinele ei, an de an, de Izvorul Tămăduirii, să se roage.

Zidite pe ascuns

De-abia după Marea Unire, în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan avea să devină cel de-al doilea ctitor al mănăstirii. El, dar mai ales părintele Arsenie Boca, primul stareţ al mănăstirii reînviate. Şi biserica refăcută a putut fi sfinţită la 15 august 1946, după război. Iar al treilea ctitor a fost, în anii '80, mitropolitul Antonie Plămădeală. Zidirea actualei minuni de la Sîmbăta a fost, şi ea, cu cîntec. Ştiind că sub Ceauşescu o aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era de negîndit, mitropolitul a ales un ocoliş. Cum în 1985 urma să se împlinească 200 de ani de la dărîmarea mănăstirii de către austriecii catolici, mitropolitul a pretextat construirea unui lăcaş care să adăpostească obiecte de patrimoniu din Ţara Făgăraşului şi Braşov. Şi astfel, mănăstirea cea mare, dar mai ales biserica nouă au fost zidite pe ascuns, cu frescele pictate şi ascunse ca de un Iuda sub pînză de sac. Pînă s-a terminat urgia ţării, şi a mănăstirii dalbe, odată cu ea.

 

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Manastirea Ghighiu este cunoscuta nu doar prin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici in anul 1958, ci si prin izvorul ei tamaduitor.

La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare.

Un alt loc in care putem gasi izvor cu apa vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri sa primeasca apa de la aceste izvoare minunate.

+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu

La câţiva paşi de Ploieşti, Mănăstirea Ghighiu adăposteşte o mare comoară spirituală: icoana Maicii Domnului „Siriaca”, icoană grabnic ajutătoare, care nu conteneşte nici astăzi a face minuni.

Aflat într-o vizită mai lungă în România, pe 25 februarie 1958 Preasfinţitul Vasile Samaha, episcop de Serghiopolis din cadrul Patriarhiei Antiohiei, a fost condus la Mănăstirea Ghighiu. Cu prilejul acestei vizite, episcopul a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului, veche de peste patru sute de ani. În Patriarhia Antiohiei, această icoană a Maicii Domnului era cunoscută sub numele de Maica Domnului din Bhamdoun – Muntele Libanului. Nu se cunosc împrejurările în care icoana a ajuns din Liban la Mitropolitul Vasile Samaha.

În sunet de clopote şi cântări duhovniceşti, icoana a fost purtată pe braţe de vlădicii Vasile şi Teoctist, urmaţi de toate vieţuitoarele chinoviei, şi aşezată cu mare cinste în paraclisul mănăstirii, unde s-a făcut şi întâia rugăciune de obşte înaintea preţiosului chip al Maicii Domnului. După ce au așezat icoana în paraclisul mănăstirii, Preasfinţitul Vasile Samaha s-a așezat în genunchi în fața acesteia, cerându-i Maicii Domnului iertare, crezând că a dorit să plece din Siria din pricina păcatelor săvârșite de către credincioșii de acolo. Cu greu s-a despărțit episcopul de icoana Maicii Domnului, plângând neîncetat.

Ca semn de recunoștință pentru rugăciunile împlinite de Maica Domnului la icoană, multă vreme au stat înşirate numeroasele bijuterii care erau donate de credincioșii recunoscători și care au fost folosite pentru împodobirea icoanei.

În anul 2008, icoana Maicii Domnului „Siriaca” a împlinit 50 de ani de când se află în Mănăstirea Ghighiu și cu această ocazie a fost restaurată și împodobită cu o ramă din aur, iar Maicii Domnului și Mântuitorului s-au aplicat aureole din aur cu perle și rubine naturale.

Specialiștii au spus atunci că icoana datează din secolul al XVI-lea, este pictată pe lemn de santal și este de proveniență din Rusia. Cum a ajuns în Siria nu știm, se pare că Patriarhia Antiohiei avea legături strânse cu Rusia. Icoana este o reproducere a icoanei Maicii Domnului din Kazan.

În şedinţa din 15 februarie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2019, a cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului „Siriaca” de la Mănăstirea Ghighiu în ziua praznicului Izvorului Tămăduirii.

Sf.    Sf. Mc. Alexandra, Împărăteasa

  Sfânta Alexandra, mucenița lui Hristos Dumnezeu, era soția împă­ratului Dioclețian. Deci, văzând ea că Sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu și sănătos, s-a înfățișat înaintea împăratului, în vreme ce el aducea jertfă idolilor, și s-a mărturisit pe sine creștină.

Alexandra, mucenița lui Hristos Dumnezeu, era soția împă­ratului Dioclețian. Deci văzând ea că Sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu și sănătos, s-a înfățișat înaintea împăratului, în vreme ce el aducea jertfă idolilor, și s-a mărturisit pe sine creștină; pentru aceea a fost pusă în închisoare. După ce a fost închisă, s-a dat hotărâre ca să fie tăiați cei doi, Gheorghe și Alexandra. Aflând ea această hotărâre a împăratului, în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu și și-a dat sufletul.

Iar Apolo, Isachie și Codrat, fiind din slugile împărătesei Alexandra, și văzând-o pe ea că a disprețuit vremelniceasca și stricăcioasa împărăție și pe muncitorul împărat, și că, crezând în Hristos, a și murit pentru El, au crezut și ei în Hristos. Deci, înfățișându-se cu îndrăznire, au mustrat pe împărat, numindu-l călcător de lege și sălbatic, și că nu i-a fost milă de însăși femeia sa, cu care a făcut copii.

Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, și aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea cu ce moarte îi va pierde. Dimineața, scoțându-i din temniță, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat, iar Apolo și Isachie, iarăși să fie puși la închisoare și să fie uciși cu foamea. După câteva zile, fiind istoviți de foame, și-au dat sufletele lor în mâna Domnului.