sâmbătă, 27 mai 2023

  1. /29 MAI 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri


Evenimente

·         363: Împăratul roman Iulian infrange armata sassanida in batalia de la Ctesifon , sub zidurile capitalei sassanide, dar nu reuseste să cucereasca cetatea. Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân. Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian este elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351 în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.
·         1176: Bătălia de la Legnano: milițiile Ligii Lombarde au înfrînt armata împăratul Frederic I.
·         1328: Filip al VI-lea este încoronat rege al Franței. Filip al VI-lea al Franței (n. 1293 – d. 22 august 1350), cunoscut și ca Norocosul (franceză Le Fortune) sau de Valois, a fost un rege al Franței din 1328 până la moartea sa în 1350. El a fost, de asemenea, Contele de Anjou, Maine și Valois 1325 – 1328. A fost un membru al dinastiei Capețienilor, el fiind fiul lui Carol de Valois (care era fratele regelui Filip al IV-lea al Franței, tatăl lui Carol al IV-lea) și primul rege al Franței din Casa de Valois.
·         1329: Prima menţiune documentară a localităţii Baia Mare (într-un document emis de cancelaria regelui maghiar Carol Robert de Anjou). Prin documentul din 29 mai 1329 regele Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479. Prima diplomă privilegială a oraşului, pe care o putem studia şi astăzi, datează din 20 septembrie 1347 şi a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru şi notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al oraşului a ars într-un incendiu. Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele oraşului şi se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”. O categorie distinctă de prevederi viza organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele oraşului şi cu juraţii, activitatea desfăşurată în mine şi să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. De asemenea, judele şi juraţii alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui.

·         1453: Căderea Constantinopolului: armatele otomane sub conducerea sultanului Mahomed al II-lea cuceresc Constantinopolul după un asediu de 53 de zile; sfârșitul Imperiului Bizantin. În cei aproape 1100 de ani de existentă ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori. A fost cucerit numai de două ori, în timpul Cruciadei a patra din 1204 şi atunci când bizantinii l-au recucerit câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, imperiul a fost redus treptat de către o nouă ameninţare, Imperiul Otoman. După ce împăratul Iustinian reuşise, în veacul al şaselea, să recucerească teritorii pierdute şi să facă din nou din Mediterana, pentru ultima oară, un lac roman,  în 1453 "imperiul" nu era altceva decât cetatea Constantinopolului şi o porţiune din Peloponez (cu centrul în cetatea Mistra). Constantinopolul era deja înconjurat din toate părţile de otomani. Decimat de Cruciada a patra, de războiul civil din 1341-1347 urmat de ciuma bubonică, imperiul consta acum din mai multe sate înconjurate cu ziduri, separate de câmpii vaste, toate înconjurate de zidurile ridicate de împăratul Theodosius în veacul al patrulea. Administraţia provinciilor era nefuncţională, Thracia fiind controlată de nişte feudali care, în ciuda avuţiilor lor, nu-şi plăteau dările către centru. La factorii administrativi şi politici s-a adăugat penuria de resurse. Numai Morea, neafectată de ravagiile războiului civil, mai era relativ prosperă. Numirea lui Manuel Kantakuzenos ca despot al ei în 1349 a condus la crearea principatului semi-independent al Moreei, care va avea parte de ultima revenire economică şi culturală a Imperiului Bizantin, înainte de a cădea şi el în mâna otomanilor, în 1460. Atunci când, la vârsta de 21 de ani, Mehmed II (1451-1481) a devenit sultanul otomanilor, primele lui gânduri s-au îndreptat către Constantinopol. Rămăşiţă a puternicului Imperiu Roman creştin, prezenţa acestuia în mijlocul Imperiului Otoman reprezenta un permanent pericol. Primul pas a fost izolarea capitalei bizantine, atât economic, cât şi militar. În iarna lui 1451, Mehmed a început să caute constructori pricepuţi pentru a construi o cetate pe Bosfor. Ridicarea acesteia, chiar în strâmtoare, a început la mijlocul lui aprilie 1452. Numele ei era Rumeli Hisar şi includea un vast complex de fortificaţii care trebuiau să oprească orice navă care încerca să intre sau să iasă din Marea Neagră. Această cetate se adăuga uneia mai vechi, Anadolu Hisar, ridicată în vremea lui Baiazid I (1389-1402), la 4 kilometri sud de Constantinopol, pe pământul Asiei Mici. Pentru bizantini, ajutorul era limitat. Sub comanda lui Giovanni Giustiniani se aflau 700 de ostaşi genovezi bine înarmaţi, care sosiseră în cetate în ianuarie 1453. De asemenea, Veneţia a trimis un contingent de ostaşi şi marinari cretani. Fostul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, Isidor, apostat şi devenit cardinal romano-catolic, a sosit şi el în cetate cu 200 de oşteni recrutaţi pe cheltuiala Papei. Constantin îi mai avea alături pe Maurizio Cattaneo, pe fraţii Bocchiardo, Paolo, Antonio şi Troilo, pe nobilul castilian Don Francisco de Toledo, pe inginerul german Johannes Grant şi pe prinţul otoman Orhan, care trăia în Constantinopol. Fără pământ şi complet ruptă de rutele ei maritime, cetatea era condamnată. În ciuda eforturilor sporadice şi disperate ale bizantinilor de a împiedica terminarea ei, Rumeli Hisar a fost terminată în august 1452. Populaţia a înţeles atunci că nu mai era mult până la bătălia finală. Înţelegând că toate contactele cu partea otomană au încetat, Constantin XI Paleologul a poruncit închiderea porţilor cetăţii. Ultimul împărat, născut în 1404, era fiul lui Manuel II Paleologul şi al Elenei Dragaş, o prinţesă sârbă. Fratele său, Ioan VIII (1425-1448) sperase că prin unirea ortodocşilor cu Papa de la Roma va primi ajutor militar de la apuseni. În fruntea unei delegaţii bizantine, care includea cele mai strălucite minţi religioase şi seculare ale elenismului veacului al XV-lea, el a mers la Florenţa unde, după discuţii lungi şi grele, cardinalul Giuliano Cesarini şi arhiepiscopul Visarion de Niceea au citit, pe 6 iulie 1439, Actul de Unire. Principalul oponent al acestei uniri a fostSfântul Marcu al Efesului care, în ciuda presiunilor Împăratului, a rămas ferm pe poziţie. Deşi s-a considerat că unirea s-a realizat, prilej de mare sărbătoare în Apus, popoarele ortodoxe din Răsărit nu au primit-o şi i-au repudiat pe episcopii care o semnaseră. În cele din urmă, unirea a rămas doar pe hârtie. Promisa cruciadă, menită a salva Constantinopolul, s-a sfârşit în bătălia de la Varna, în noiembrie 1444. Atunci când, patru ani mai târziu, Ioan VIII s-a stins fără a avea copii, coroana imperială a fost luată de fratele său, Constantin, care stăpânea deja în Peloponez. Încoronat în catedrala din Mistra în ianuarie 1449, noul şi ultimul Împărat roman creştin şi-a făcut intrarea în capitala izolată a imperiului două luni mai târziu, pe 12 martie. În spatele vechilor ziduri ale Constantinopolului, noul Împărat a urmat politica fratelui său. În ciuda împotrivirii majorităţii locuitorilor cetăţii, el a încercat să reafirme unirea cu Roma, proclamând-o oficial în catedrala Sfânta Sofia pe 12 decembrie 1452. Urmările practice au lipsit însă. În afară de făgăduinţe şi mesaje de încurajare din Apus, nu s-a mai întreprins nici o cruciadă. De fapt, la mijlocul lunii mai 1453, Senatul Veneţiei încă discuta dacă să trimită o flotă către Constantinopol. Colonia genoveză din Pera, apropiată de cetate, a ales să rămână neutră, neutralitate care însă nu a ajutat-o defel după ce otomanii au pus mâna pe Constantinopol. Când a început asediul, la populaţia cetăţii s-au adăugat refugiaţii din împrejurimi. În spatele zidurilor enorme se aflau zone locuite, despărţite între ele de câmpii, livezi şi grădini. Majoritatea locuitorilor trăiau lângă zona portului. Garnizoana cetăţii includea 5.000 de bizantini şi 2.000 de străini, majoritatea genovezi şi veneţieni. Oamenii lui Giustiniani erau bine pregătiţi şi înarmaţi. Lor li se adăugau unităţi mici de ostaşi bine pregătiţi, civili înarmaţi, marinari, voluntari din comunităţile de străini şi chiar călugări. Lipsa dotărilor militare era compensată de hotărârea tuturor de a lupta până la capăt. Cele câteva piese de artilerie de calibru mic, folosite de garnizoană, nu puteau ajuta prea mult. În ciuda neînţelegerilor privind politica religioasă dusă de conducători, populaţia era alături de Împăratul ei. Alternativa era de neconceput. Bărbaţi şi femei participau la repararea zidurilor şi la adâncirea şanţului de apărare, voluntarii făceau de gardă, se colectau provizii de hrană, obiectele din aur şi argint din biserici erau transformate în monede pentru plata ostaşilor străini, iar portul cetăţii, Cornul de Aur, a fost închis cu un lanţ uriaş. Cu excepţia celor 700 de locuitori italieni care au părăsit cetatea în luna februarie, populaţia a rămas pe loc. Bizantini şi străini, au luptat până la sfârşit. Oastea otomană a început să se aşeze în faţa cetăţii în prima săptămână a lui aprilie 1453. Mehmed şi-a instalat cortul la nord de poarta militară Sf. Romanus şi tot acolo a poruncit să fie aşezat şi marele tun construit de ungurul Orban. Pe 12 aprilie a sosit din Gallipoli şi flota otomană, compusă din 200 de nave aflate sub comanda unui bulgar turcit, Suleiman Baltoglu. De cealaltă parte, Constantin şi-a împărţit oştenii cât a putut de bine. Îi era imposibil să acopere toată lungimea zidurilor, însă era previzibil că duşmanul se va concentra asupra zidurilor de pe uscat, lungi de trei kilometri. Cu excepţia secţiunii Vlaherne a zidurilor, în nord-estul cetăţii, Constantinopolul era protejat, pe uscat, de un zid întreit, dublat de un şanţ de apărare. Înspre mare, protecţia era asigurată de un zid unic. Date fiind trupele existente şi secţiunile critice ale zidurilor, Giustiniani cu oamenii săi şi cei mai buni ostaşi ai Împăratului au luat poziţie în zona porţii Sf. Romanus, aflată în bătaia tunului otomanilor. Veneţianul Girolamo Minotto şi oamenii săi au primit apărarea zonei Vlaherne, unde se afla şi Palatul Imperial. Majoritatea trupelor se aflau pe şi în spatele zidurilor dinspre uscat. Pentru a păzi intrarea în portul cetăţii, căpitanul veneţian al micii flote de apărare a poruncit celor zece nave să ocupe poziţii în spatele lanţului din Cornul de Aur. Înainte de începerea ostilităţilor, Mehmed i-a cerut lui Constantin să-i predea cetatea, făgăduind cruţarea vieţii şi proprietăţilor locuitorilor şi promiţând Împăratului că va putea domni mai departe în Mistra. Împăratul, într-un răspuns demn, a refuzat oferta. Imediat tunurile otomane au început să tragă. Loviturile continue au dărâmat o parte a zidurilor de lângă Poarta Harisius. Noaptea, toţi cei din cetate lucrau la repararea stricăciunilor. În acest timp, otomanii încercau să umple şanţul de apărare, mai ales în faţa secţiunilor mai slabe ale zidurilor care erau acum permanent bombardate. Primul atac a început în noaptea de 18 aprilie. Bine înarmaţi, protejaţi de armuri, luptând într-un spaţiu restrâns, Giustiniani şi oamenii săi, alături de tovarăşii lor bizantini, au reuşit, după patru ceasuri de lupte sângeroase, să respingă miile de otomani care atacaseră zidurile. Vineri dimineaţa, 20 aprilie, au apărut în Marea Marmora, lângă Constantinopol, patru nave mari încărcate cu provizii – trei genoveze şi una grecească. Baltoglu şi-a trimis vasele ca să atace şi să distrugă transportul. Vasele otomane, mai mici, au înconjurat repede cele patru nave cu provizii. Pe zidurile cetăţii, toată lumea privea spectacolul. Mehmed era pe mal, alături de ofiţerii şi armata sa, şi striga ordine către Baltoglu. Cele patru nave mari le-au împins pe cele mici şi, ajutate de vânt, s-au apropiat de colţul cetăţii. Apoi vântul s-a oprit şi curentul a început să le tragă către malul pe care se aflau otomanii. Marinarii creştini aruncau cu tot ce le venea la îndemână în otomani, folosind inclusiv focul grecesc. În cele din urmă, cele patru nave s-au apropiat atât de mult una de alta, încât au format o fortăreaţă plutitoare. Către asfinţit a început să bată din nou vântul, împingând navele, printre epavele otomane, în Cornul de Aur, în uralele celor de pe zidurile cetăţii. A doua zi, Mehmed a poruncit ca Baltoglu să fie decapitat. Evenimentul l-a convins pe Sultan că cetatea trebuie izolată mai bine. A pus la cale un plan ingenios, prin care să-şi ducă flota în Cornul de Aur, care era închis cu marele lanţ întins acolo de bizantini. Astfel, mii de lucrători au construit un drum din buşteni unşi cu vaselină, de la Bosfor, pe lângă zidurile coloniei Pera, până în Valea Izvoarelor de pe malul Cornului de Aur. Pe 22 aprilie, spre groaza celor asediaţi, o procesiune de corăbii trase de oameni şi boi a traversat uscatul pe buştenii unşi, intrând astfel în Cornul de Aur. Bizantinii au ţinut imediat sfat şi au hotărât să încerce să ardă vasele otomane intrate acolo. Încercarea a avut loc în noaptea lui 28 aprilie însă, din cauza unei trădări din Pera, a eşuat. Vasele creştine au fost distruse de tunurile otomane. Pe uscat, loviturile de tun au continuat, mai multe ziduri s-au prăbuşit, iar bizantinii au lucrat în fiecare noapte la repararea lor. Hrana a început să fie raţionalizată. Toată lumea aştepta şi spera să vadă venind nave din Apus în ajutorul cetăţii. La începutul lui mai a fost trimisă o navă rapidă care să găsească nave creştine în Marea Egee şi să le spună comandaţilor lor să se grăbească. În noaptea de 7 mai a fost lansat un nou atac asupra secţiunii stricate a zidurilor, unde se afla Giustiniani. A dat greş şi a fost urmat de un altul, în noaptea lui 12 mai. În timpul acesta, otomanii săpau tuneluri prin care încercau să treacă pe sub ziduri, însă bizantinii au aflat de ele de la doi otomani prinşi şi le-au putut surpa. Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o prorocie despre căderea cetăţii. După patru zile, întreaga cetate a fost acoperită de o ceaţă groasă, lucru necunoscut în această parte a lumii în luna mai. Seara, când ceaţa s-a ridicat, "flăcări erau deasupra cupolei Sfintei Sofia şi lumini se putea vedea în zare, mult dincolo de tabăra turcilor". Aceasta a fost văzut ca un semn că Duhul Sfânt pleacă din sfânta biserică. Pe 23 mai, nava care fusese trimisă să caute vase creştine s-a întors în cetate cu veşti proaste. Nu găsise pe nimeni. Echipajul credincios a hotărât să se întoarcă în cetate, deşi putea să fugă ca să se salveze. Înţelegând că totul era pierdut, sfătuitorii lui Constantin l-au sfătuit să părăsească cetatea şi să caute ajutor. Tatăl lui, Manuel II, făcuse la fel în 1399, în timpul asediului lui Baiazid. Împăratul a refuzat chiar să şi discute această posibilitate. Hotărâse deja să rămână în oraşul lui şi să moară pentru el. În timpul acesta, în tabăra otomană circulau zvonuri despre mobilizarea flotei veneţiene şi despre ungurii care se pregăteau să treacă Dunărea. Asediul continua fără a se întrevedea vreo finalitate. Vizirul Halil Ceandarlî avusese de la început reţineri în privinţa asediului, iar acum îl sfătuia pe Mehmed să ridice asediul. Sultanul însă, deprimat din cauza duratei asediului, a decis să încerce un ultim atac masiv, fiind susţinut în această hotărâre de comandaţii mai tineri. În cetate toţi au realizat că a venit momentul decisiv. Luni, 28 mai, s-au făcut ultimele pregătiri şi reparaţii. În timp ce clopotele bisericilor răsunau, civili şi oşteni s-au alăturat unei lungi procesiuni cu sfinte moaşte scoase din biserici. Toată lumea, prevăzând sfârşitul, şi-a cerut iertare şi s-a împăcat cu toată lumea şi cu Dumnezeu. Când procesiunea s-a încheiat, Împăratul s-a întâlnit cu comandaţii şi aristocraţia cetăţii. În discursul de despărţire, le-a spus că vremea lor a trecut, că omul trebuie să fie gata să-şi întâlnească moartea atunci când trebuie să lupte pentru credinţa sa, pentru ţară, familie sau libertate.  Mai mult, ei, care erau urmaşii grecilor şi ai romanilor, trebuia să se ridice la înălţimea înaintaşilor lor. Au trăit într-un oraş măreţ şi acum trebuia să moară apărându-l. Le-a mulţumit ostaşilor italieni care nu au părăsit cetatea în momentele ei finale. Împăratul încă credea că garnizoana ar putea să respingă duşmanul. Le-a mulţumit tuturor pentru apărarea cetăţii şi le-a cerut iertare de le greşise cu ceva. În timpul acesta, Sfânta Sofia se umpluse de lume, iar înăuntru preoţii slujeau Sfânta Liturghie. Oamenii îşi cereau iertare unii altora, se spovedeau şi se împărtăşeau. Printre ei, pentru scurt moment, şi Împăratul. Luptătorii s-au întors apoi la locurile lor. De la biserică, Împăratul a mers la palat, unde le-a cerut iertare tuturor casnicilor săi. Şi-a luat rămas-bun de la toţi şi a plecat în noapte pentru o ultimă inspecţie a poziţiilor. Atacul a început după miezul nopţii, marţi, pe 29 mai 1453. Otomanii veneau în valuri. Strigăte de luptă, sunet de tobe şi trâmbiţe, clopote de biserică umpleau văzduhul. Mai întâi au venit trupele neregulate, un amestec eterogen şi prost pregătit, menit doar a face pagube cât mai mari. Au fost masacraţi de apărătorii conduşi de Giustiniani. După două ceasuri, otomanii s-au retras în dezordine, lăsând în urmă mulţi morţi. Au urmat trupele anatoliene, încercând să rupă rândurile apărătorilor. Spaţiul limitat în care luptau îi ajuta pe bizantini, care nu mai erau nevoiţi să ţintească cu armele. Pentru câteva clipe, s-a părut că un grup de atacatori reuşiseră să rupă rândurile apărătorilor şi să intre în cetate. Au fost tăiaţi imediat de Împărat şi de oamenii lui. Al doilea atac a dat şi el greş. Au venit apoi ienicerii, disciplinaţi şi bine antrenaţi. Cu mari eforturi, apărătorii bizantini şi italieni au reuşit să-i ţină în loc, moment în care un grup de atacatori a pătruns în cetate printr-o mică poartă numită Kerkoporta, situată aproape de Vlaherne. Nu se ştie dacă aceasta fusese uitată deschisă de către bizantini sau dacă a fost spartă de atacatori. Imediat s-a format şi acolo un punct de rezistenţă, în încercarea de a-i respinge pe intruşi. Aproape de zori, un glonţ l-a lovit pe Giustiniani, perforându-i armura şi trântindu-l la pământ. Epuizat fizic şi psihic, a cerut, în ciuda rugăminţilor Împăratului de a nu pleca, să fie dus de pe câmpul de luptă. S-a deschis o poartă în zidul interior pentru ca genovezii să-şi ducă comandatul în cetate. Ostaşii care luptau în apropiere au văzut poarta deschisă, pe tovarăşii lor ducându-l pe căpitan şi au crezut că linia de apărare a fost ruptă. S-au grăbit cu toţii să intre în cetate, lăsându-i pe bizantini să lupte singuri între cele două ziduri. Această greşeală a fost observată de otomani, care au presat şi mai mult asupra zonei Kerkoporta. Mii de ieniceri au pătruns între cele două ziduri, mulţi dintre ei ajungând la zidul interior al lui Constantin. În curând au început să apară steaguri otomane pe zidul exterior. Împăratul şi căpitanii lui încercau din răsputeri să-şi ţină oştile laolaltă şi să-i dea înapoi pe otomani. Porţile cetăţii au început să se deschidă una după alta. Mii de otomani intrau acum în cetate. "Cetatea a căzut, iar eu sunt încă în viaţă." Realizând că totul e pierdut, Împăratul şi-a aruncat însemnele împărăteşti şi, urmat de vărul său, Theofil Paleologul, de Don Francisco din Toledo şi de Ioan Dalmatul, s-a năpustit în marea de duşmani, lovind în stânga şi-n dreapta. Nu au mai fost văzuţi. Otomanii au început să se îndrepte spre piaţa Augusteum din faţa Sfintei Sofia, ale cărei porţi de bronz erau ferecate de mulţimea creştinilor închişi înăuntru, la o ultimă Sfântă Liturghie de implorare a milei cereşti. Stindarde otomane au început să fie văzute pe zidurile interioare, pe turnuri şi pe Palatul Vlaherne. Îngrozită, populaţia s-a refugiat în biserici. Alţii s-au închis în case, alţii au continuat luptele în stradă şi alţii, bizantini şi străini, s-au refugiat în zona portului. Vasele aliate erau încă acolo şi preluau refugiaţi. Ostaşii şi marinarii cretani din cele trei turnuri de lângă intrarea în Cornul de Aur continuau lupta şi nu dădeau semne că se vor preda. În cele din urmă, căpitanii otomani au făcut o înţelegere cu ei şi i-au lăsat să plece pe mare, cu arme cu tot. Devastarea şi distrugerea care au avut loc după căderea cetăţenii au fost poate depăşite doar de cele din timpul Cruciadei a patra. Bande de otomani au început jaful. Uşile au fost sparte, casele oamenilor jefuite, civilii masacraţi. Magazinele din pieţe au fost sparte. S-a intrat în mănăstiri. Monahii au fost omorâţi, monahiile siluite – multe, pentru a nu fi necinstite, şi-au luat viaţa. S-au forţat şi s-au deschis marile porţi ale bisericii Sf. Sofia. Jaful şi omorurile au durat acolo preţ de câteva ceasuri. La fel s-a petrecut în majoritatea bisericilor din cetate. Cuceritorii luau tot ce se putea lua din aceste lăcaşuri. Icoane au fost distruse, manuscrise de preţ s-au pierdut pentru totdeauna. Mii de oameni au fost duşi în robie, otomanii se băteau între ei pentru tineri şi tinere bizantini. Moartea şi înrobirea nu făceau diferenţă de rang social. Nobili şi ţărani erau trataţi cu aceeaşi cruzime. În unele cartiere îndepărtate, în special în cele de lângă zidurile dinspre mare, magistraţii locali au negociat predarea către căpitanii otomani. Asta a ajutat la salvarea vieţii populaţiei de acolo. Mai mult, bisericile lor nu au fost pângărite. Dornici de jaf, marinarii otomani şi-au abandonat navele şi au dat şi ei buzna în cetate. Debandada creată a ajutat navele creştine să iasă din Cornul de Aur. Vase bizantine, genoveze şi veneţiene, pline de refugiaţi, unii dintre ei sosiţi înot de pe mal, au pornit-o spre apus. Într-una dintre navele genoveze se afla Giustiniani. A fost dus în insula Chios, unde a murit după câteva zile din pricina rănii primite în timpul apărării cetăţii. Mehmed a intrat în cetate în după amiaza primei zile de ocupaţie. Constantinopolul era acum al lui şi avea să devină capitala imperiului. S-a plimbat prin oraşul în ruine, a mers în Sfânta Sofia şi a poruncit să fie prefăcută în moschee. Văzând prăpădul, morţii şi Palatul Vlaherne în ruine, a rostit cuvintele poetului persan Gardîzî: Păianjenul ţese draperii în palatul Cezarilor; bufniţa vesteşte ceasurile în turnurile lui Afrasiab... Se spune că în clipa pătrunderii primilor luptători otomani în biserica Sf. Sofia, cei doi preoţi care slujeau au luat Sfintele Daruri şi au dispărut în zidurile altarului, de unde vor reapărea pentru a sluji mai departe Liturghia întreruptă, atunci când sfânta biserică va fi din nou a creştinilor. Alţii spun că împăratul Constantin XI nu a murit, ci a fost salvat de un înger şi prefăcut în marmură, aşezat apoi într-o peşteră sub pământ, lângă Poarta de Aur, unde aşteaptă să fie din nou adus la viaţă.
·         1660: Regele Carol al II-lea al Angliei revine pe tronul Angliei, chiar de ziua lui de nastere. Carol al II-lea (engleză Charles II of England) (n. 29 mai 1630 — d. 6 februarie 1685) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei de la 30 ianuarie 1649 (de jure) sau de la 29 mai 1660 (de facto), până la moarte.
·         1727: Petru al II-lea devine țar al Rusiei. Piotr (Petru) al II-lea Alekseievici (23 octombrie/12 octombrie 1715 – 30 ianuarie/19 ianuarie 1730) a fost împărat al Rusiei din 1727 până la moartea sa. A fost singurul fiu al Țareviciului Alexei Petrovici (fiu al țarului Petru I al Rusiei și al primei lui soții, Eudoxia Lopukhina) și al Prințesei Charlotte (fiica Ducelui Louis Rudolph de Brunswick-Lüneburg și cumnată a lui Carol Quintul). De asemenea, a fost singurul nepot pe linie masculină a lui Petru cel Mare.
·         1733: In Canada, colonistilor  din  Quebec li s-a dat dreptul  legal de a avea sclavi indieni.
·         1790: Colonia  Rohde Island  devine al 13-lea stat al S.U.A .
·         1825: Carol al X-lea este încoronat rege al Franței la Reims. Carol al X-lea al Franței (n. 9 octombrie 1757 – d. 6 noiembrie 1836) a fost rege al Franței și al Navarei între 1824 și 1830. Carol a fost fiul lui Ludovic, delfin al Franței, nepot al lui Ludovic al XV-lea și frate al regilor Franței, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XVIII-lea.
·         1848: Se deschid lucrările Dietei maghiare de la Cluj, care la 30 mai proclamă unirea Transilvaniei cu Ungaria, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand îl sancționează la 10 iunie 1848. Dieta din Cluj, Transilvania, a votat fără a ține seama de opozitia Adunării romanilor de la Blaj si a unor părţi importante ale saşilor şi maghiarilor ardeleni. Însuşi poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanţi numai 3 români si 24 de saşi. În martie 1848 izbucnise revoluţia la Viena, mişcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de liderii maghiarilor în sensul formării unei naţiuni civice după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, prin omogenizarea forţată a etniilor diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale.
·         1848: Wisconsin devine  al 30-lea stat al SUA. Wisconsin este unul din cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii, localizat în zona acestora cunoscută ca Midwest. Capitala sa este orașul Madison, iar actualul guvernator este Scott Walker. Zona statului Wisconsin, mărginită de statele de azi Iowa, Minnesota, Michigan și Illinois, aidoma lacurilor Michigan și Superior, a fost o parte a teritoriului Statelor Unite încă de la terminarea Războiului revoluționar american. Mai târziu, Teritoriul Wisconsin (care includea părți din alte state de azi) a fost creat la 3 iulie 1836. Wisconsin și-a ratificat propria sa constituție la 13 martie 1848 fiind admis în Uniune ca cel de-al treizecilea stat al acesteia la 29 mai 1848. Economia inițială a statului Wisconsin, preponderent rurală, s-a bazat inițial mai ales pe blănuri; în secolul al 19-lea, s-a diversificat bazându-se pe minerit, exploatarea lemnului, produse lactate și turism.
·         1861: Este fondata Camera de Comert din colonia britanica Hong Kong.
·         1866 - A aparut, la Bucuresti, primul numar al publicatiei umoristice, antimonarhice, “Ghimpele”; in perioada 1872-1877, publicatia a fost redactata de un comitet din care facea parte si I. L. Caragiale.

·         1886: John Pemberton a publicat prima reclama la Coca-Cola in “Atlanta Journal”.
·         1889 (29 mai/ 10 iunie): In Romania este adoptată Legea privind introducerea sistemului monometalist/etalon de aur (va intra în vigoare la 17/29martie 1890).
·         1893 (29 mai/ 10 iunie): A apărut Legea clerului mirean, care prevedea salarizarea clerului, întreţinerea bisericilor, fixarea parohiilor, numirea şi pregătirea clerului mirean, controlul administrativ şi disciplinar în biserică.
·         1898: Prin testamentul lui Alfred Nobel, s-au infiintat prestigioasele Premii Nobel. Alfred Nobel (n. 21 octombrie 1833, Stockholm – d. 10 decembrie 1896, San Remo, în Italia, chimist, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel.
·         1912: Se desfasoara Congresul de la Alba-Iulia, prezidat de Gh. Pop de Basesti, la care participa peste 20.000 de reprezentanti ai populatiei romanesti din intreaga Transilvanie. Se adopta o rezolutie de protest fata de proiectul de infiintare a episcopiei greco-catolice maghiare, care face din biserica un instrument politic de deznationalizare a bastinasilor de nationalitate romana.  Congresul hotărăşte, totodată, crearea unei comisii care să ia toate măsurile necesare pentru apărarea drepturilor autonome ale Bisericii Greco-Catolice Române.

·         1914:  Nava RMS Empress of Ireland s-a scufundat după ce s-a ciocnit de SS Storstad pe fluviul Sfântul Laurențiu. Și-au pierdut viața 1.012 de oameni.
·         1918: Armenia învinge armata otomană în Bătălia de la Sardarapat.
·         1919: Este proclamata  independenta  fata de Ungaria a  Republicii   Prekmurje, stat  nerecunoscut pe plan international. Aceasta avea sa fie anexata de Regatul Sarbilor,Croatilor si Slovenilor la data de 17 august  1919. In prezent teritoriul face parte din Republica Slovenia. Republica Prekmurje fost un stat nerecunoscut creat în 1919, odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în regiunea istorică numită tradițional „Ținutul Vendic”. Pe 6 iunie 1919, Prekmurje a fost incorporat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, stat redenumit Iugoslavia în 1929. Statul se învecina la nord cu Austria, la est cu Ungaria și la sud și vest cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.
·         1924: Inaugurarea la Bucuresti a Institutului Francez de Inalte Studii, cu scopul de a face cunoscuta cultura franceza in Romania. Va funcţiona până în 1948 fiind închis între anii 1948 şi 1970 de autoritatile comuniste, dupa care va funcţiona din nou, sub diverse denumiri. In prezent – Institutul Francez.
·         1942:  Bing Crosby a inregistrat “White Christmas”, cel mai bine vandut disc single din istorie. Harry Lillis “Bing” Crosby (n 3  mai 1903- d. 14  octombrie 1977) Cantaretul si  actorul american Bing Crosby a inregistrat “White Christmas”, impreuna cu John Scott Trotter Orchestra si  Ken Darby Singers, in Studiourile  Decca.
 White Christmas este un cantec  de Craciun scris la inceputul anului 1940 de compozitorul american  Irving Berlin.
·         1942: Portul Stelei lui David devine obligatoriu pentru toti evreii peste varsta de 6 ani in Franta ocupata de nazisti.
·         1945 - În această zi inventatorul de culoare F.M. Jones obţine patentul pentru motorul (U.S. Bo. 2,376,968) cu combustie internă în doi timpi. Nu a fost primul care a venit cu o astfel de idee, în 1881 Dugald Clerk, un scoţian inventând ciclul în doi timpi, dar creaţia sa este cea mai apropiată de aplicaţiile recente ale acestui motor. Acest motor reuşeşte să facă ciclul termodinamic în doar două mişcări ale pistonului, deoarece admisia şi evacuarea se întâmplă simultan atât la începutul cursei pistonului, cât şi la sfârşitul ei. Iniţial acest motor nu a fost făcut pentru a propulsa vehicule, ci pentru agregatele mecanice de aer condiţionat şi pentru drujbe. Dar industria auto nu a desconsiderat această aplicaţie şi Saab şi chiar Auto Union, strămoşul Audi, au folosit astfel de motoare pentru maşinile ieftine. Pentru noi cel mai reprezentativ automobil cu motor în doi timpi a fost Trabant-ul. Cu putere mică, dar zgomot mare, era imposibil să ratezi un Trabant după poluarea fonică şi chiar şi cea olfactivă. Cu excepţia Trabant şi anumitor versiuni de Wartburg, producţia de automobile în doi timpi s-a încheiat la începutul anilor '80, dar pentru Est a continuat până în 1991. În prezent motoarele în doi timpi sunt folosite intens la scutere şi motorete de mici dimensiuni, datorită designului simplist şi a costurilor de rulare şi întreţinere, de asemenea, mici.
·         1953: Britanicul Edmund Hillary si nepalezul Tenzing Norgay au cucerit pentru prima data Everestul, cel mai inalt varf din lume (8.848 metri), aflat la granita dintre Nepal si Tibet .
·         1954: Se desfasoara prima conferinta anuala a Grupului Bilderberg.
·         1968: Manchester United castiga Cupa Europei, devenind primul club englez care castiga acest trofeu, dupa ce a invins echipa portugheza Benfica Lisabona cu scorul de 4-1.
·         1972: Trei teroristi japonezi deschid focul asupra pasagerilor aflati pe Aeroportul International Lod din Israel, ucigând 26 de persoane şi rănind alte zeci.
·         1980: La Campionatul internațional de atletism, Anișoara Cușmir cucerește locul întâi la săritura în lungime, realizând una din cele mai bune performanțe mondiale la această probă: 7 metri. Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul „Steaua” în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua.


·         1982:  Papa Ioan Paul al II-lea devine primul pontif care vizitează Catedrala Canterbury. Ioan Paul al II-lea, născut Karol Józef Wojtyła, (n. 18 mai 1920, Wadowice, Polonia – d. 2 aprilie 2005, Vatican) a fost papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei din 16 octombrie 1978 până la moartea sa. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 ani) și a lui Pius al IX-lea (31 ani).
·         1982: Razboiul din Insulele Falkland (Malvine). Fortele britanice ii înving pe argentinieni in batalia de la Goose Green.
·         1985: Dezastrul de pe stadionul Heysel din Bruxelles, in timpul meciului pentru finala Cupei Europei: 39 de microbisti italieni au murit si alte sute de spectatori au fost raniti in timpul unei incaierari intre suporterii Juventus Torino si ai F.C.L iverpool,urmate de prabusirea unui perete si oameni calcati in picioare in timpul panicii care a urmat.
·         1988: Preşedintele american Ronald Reagan începe prima sa vizita în Uniunea Sovietică unde se intalneste cu Mihail Gorbaciov.
·         1990: Parlamentul rus îl alege pe Boris Elțîn președinte al Federației Ruse. Boris Nikolaievici Elțin (n. 1 februarie 1931 în Sverdlovsk [azi Ekaterinburg], Rusia, URSS – d. 23 aprilie 2007), a fost, în 1991, primul președinte al Rusiei, precum și primul conducător din istoria acestei țări ales în mod direct.
·         1993: A fost adoptata la Haga, de catre 66 de tari, “Conventia internationala privind protectia copiilor si cooperarea statelor in domeniul adoptiilor”.
·         1995: A 12-a enciclică intitulată „Ut unum sunt" („pentru ca toți să fie unul"), prin care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut apel la unitatea creștinilor din întreaga lume.
·         1999: Charlotte Perrelli (născuta Anna Jenny Charlotte Nilsson), reprezentând Suedia, câștigă Eurovision 1999 în Ierusalim, cu piesa „Take Me to Heaven„
·         2005: Francezii au respins, cu 54,67 % voturi contra, ratificarea Constituției europene. Prezența la vot a fost de 69,37%.
·         2007: Riyo Mori, o dansatoare japoneza de 20 de ani, a fost aleasa Miss Univers, la concursul organizat in Mexic.Riyo Mori a succedat-o pe portoricana Zuleyka Rivera Mendoza. Riyo Mori (n. 24 decembrie 1986, Shizuoka, Japonia) este un fotomodel japonez. Ea a fost aleasă în anul 2007 Mexico City, Miss Universe. Riyo Mori a câștigat în fața candidatei Taliana Vargas din Columbia. Coroana de regină a frumuseții o primește de la Zuleyka Rivera fosta câștigătoare a titlului din anul precedent. Ea este dansatoare pentru trupa de Visual kei Duel Jewel.
·         2014: Este intronizat Ignațiu Afraim al II – lea, Patriarhul ortodox siriac al Antiohiei. El a devenit al 123 – lea Patriarh ortodox siriac al Antiohiei . Înainte de alegerea sa, a fost Arhiepiscop in Statele Unite ale Americii, și este cunoscut sub numele de Mor Cyril Afraim Karim Biserica siriacă Ortodoxă a Antiohiei (siriacă clasică), cunoscuta si sub numele de Biserica Ortodoxă Siriană din Antiohia, este o biserică ortodoxă orientală autocefală în Mediterana de Est, cu credinciosi răspânditi în întreaga lume. Acesta are cea mai veche liturghie creștina, Liturghia Sfântului Apostol Iacov , și folosește ca limbă oficială și liturgica, limba siriacă. Biserica este condusă de Patriarhul ortodox siriac al Antiohiei. Biserica Ortodoxă Siriacă reprezinta una dintre primele comunități creștine, în Antiohia, descrise în Faptele Apostolilor (Noul Testament, Faptele Apostolilor 11:26), fiind intemeiata de Sfântul Apostol Petru în 37 d.Hr.


Nașteri

·         1265: Durante degli Alighieri (Dante Alighieri; n. mai 1265, Florența, Republica Florentină[*] – d.  Ravenna, Statele Papale) a fost un poet și filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).
„Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În acea perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași înlătură supremația nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini” de aur, monedă forte a comerțului european. Conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorității temporale a papei, și „Ghibellini”, partizani ai primatului politic al împăraților germani ai „Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie. La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere și Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracțiuni: „bianchi” (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - și „neri” (negrii).
Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica nobilime. Tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria și a murit pe când Dante avea 17 ani, iar mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”.
Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d'Aquino . Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș.
Dante Alighieri - portret de Sandro Botticelli
La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, aparținând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni și Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicații puerperale, Dante începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice. Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” și „negrii” - din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”.
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea („senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renașterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia și Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, „Dolce Stil Novo”. Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.
Repere:
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traducțiune de Maria P. Chițiu, Craiova, 1883 (traducere nerimată).
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traducțiune de Maria P. Chițiu, Craiova, 1888 (traducere nerimată).
  • Dante Alighieri, Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Editura Librăriei Nouă Iliescu, Grossu & Comp., Iași, 1906.
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, București, f. a. [1924]. Cf. și G. Coșbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, ediție critică de Gh. Chivu, prefață și comentarii de Alexandru Duțu, Editura Minerva, București, 1985.
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, București, f. a. [1927].
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, București, f. a. [1932].
  • Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932 (traducere în proză).
  • Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933 (traducere în proză).
  • Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934 (traducere în proză).
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, în românește de Eta Boeriu, note și comentarii de Alexandru Duțu și Titus Pîrvulescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965 (numeroase reeditări).
  • Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creția, Ștefan Aug. Doinaș, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Ștefan Aug. Doinaș, Alexandru Duțu; introducere, tabel cronologic și note introductive de Virgil Cândea, Editura Univers, București, 1971.
  • Dante, Infernul, interpretare românească, note și un cuvînt înainte de George Buznea, Editura Univers, București, 1975.
  • Dante, Purgatoriul, interpretare românească și note de George Buznea, Editura Univers, București, 1978.
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, în românește de Giuseppe Cifarelli, ediție îngrijită de Titus Pîrvulescu și prefațată de Alexandru Ciorănescu (8), Editura Europa, Craiova (9), 1993, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă (reed. 1998, Editura Dacia, Cluj-Napoca).
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, repovestită pentru cei tineri de Dumitru Trancă, Editura Atlasis, București, 1992 (repovestire explicativă în proză).
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere în versuri de Ion A. Țundrea, prefață de N. Iorga, Editura Medicală, București, 1999.
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, posfață și repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2006.
Dante Alighieri
DanteFresco.jpg
O frescă din Galeria Ufizzi
·         1439: Papa Pius al III-lea (d. 1503)
·         1500: S-a născut  Bartolomeo Diaz,   navigator şi explorator portughez.
* 1568: Virginia de' Medici (29 mai 1568 – 15 ianuarie 1615) a fost fiica lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Cammilei Martelli. A fost Ducesă de Modena și Reggio prin căsătoria sa cu Cesare d'Este, Duce de Modena.
Virginia s-a născut la doi ani după ce părinții săi s-au căsătorit. Ea a fost promisă lui Francesco Sforza di Santa Fiora însă Cosimo s-a răzgândit și l-a ales pe Cesare d'Este.
Pe 6 februarie 1586, Virginia s-a măritat cu Cesare d'Este, Duce de Modena, fiul lui Alfonso d'Este, Signor de Montecchino și a Guliei Rovere.
Virginia a murit pe 15 ianuarie 1615; se crede că a murit otravită de către soțul ei.
Copii:
  • Giulia d'Este (1588–1645); a murit nemăritată.
  • Alfonso III d'Este, Duce de Modena (1591–1644), Duce de Modena din 1628; s-a căsătorit cu Prințesa Isabella de Savoia.
  • Laura d'Este (1594–1630;) s-a căsătorit cu Alessandro I Pico, Duce de Mirandola
  • Luigi d'Este, Signore de Montecchio și Scandiano (1593/1594–1664)
  • Caterina d'Este (1595–1618); a murit nemăritată.
  • Ippolito d'Este (1599–1647); a murit nemăritată.
  • Niccolo d'Este (1601–1640); s-a căsătorit cu Sveva d'Avalos, nu au avut copiii.
  • Borso d'Este (1605–1657); s-a căsătorit cu Ippolita d'Este (fiica fratelui său Luigi)
  • Foresto d'Este (1606–1639/1640)
  • Angela Caterina d'Este (m 1651); a murit nemăritată, a fost călugăriță.
Virginia de' Medici
Ducesă de Modena și Reggio
Agnolo Bronzino - Maria (di Cosimo I) de' Medici.jpg
·         1627:  Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier (29 mai 1627 – 5 aprilie 1693) cunoscută drept La Grande Mademoiselle, a fost fiica cea mare a lui Gaston d'Orléans și a primei lui soții, Marie de Bourbon. Una dintre cele mai mari moștenitoare din istorie, ea a murit necăsătorită și fără copii, lăsând marea sa avere vărului ei, Filip al Franței.[2] După un șir de propuneri de la diferiți membri ai familiilor regale ale Europei, inclusiv Carol al II-lea al Angliei,[3] Afonso al VI-lea al Portugaliei și Carol Emanuel al II-lea de Savoia, în cele din urmă ea s-a îndrăgostit de Antoine Nompar de Caumont și a scandalizat curtea Franței când i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea permisiunea de a se căsători cu el, o uniune care era privită drept o mésalliance. Este cunoscută pentru rolul ei în Frondă, pentru aducerea compozitorului Lully la curtea regelui[4] și pentru Mémoires.
Anne Marie Louise d'Orléans
Anne Marie Louise d'Orléans[5] s-a născut la Palatul Luvru din Paris la 29 mai 1627.[6] Tatăl ei a fost Gaston, Duce de Orléans, cunoscut drept Monsieur, singurul frate în viață al regelui de atunci Ludovic al XIII-lea al Franței. Mama ei, în vârstă de 21 de ani, Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier, singurul membru al ramurii de Montpensier a Casei de Bourbon până la nașterea fiicei ei, a murit la cinci zile după ce a născut-o, lăsând-o pe noua Ducesă de Montpensier moștenitoare a unei averi imense care includea cinci ducate.
Ca fiica cea mare a Monsieur, Anne Marie Louise a fost cunoscută oficial de la naștere drept Mademoiselle și deoarece era nepoată a unui rege al Franței, unchiul ei Ludovic al XIII-lea a creat un titlu nou pentru ea, petite-fille de France (nepoată a Franței). Până la nașterea în 1638 a vărului ei, viitorul Ludovic al XIV-lea, ea a fost cel mai important copil regal de la curtea Franței.
Mademoiselle a fost mutată de la Luvru la Palatul des Tuileries și plasată în grija lui Jeanne de Harley, Madame de Saint Georges, care a învățat-o să scrie și să citească.[4] Anne Marie Louise a fost foarte apropiată de tatăl ei. Implicat frecvent în conspirații împotriva regelui Ludovic al XIII-lea și a prim consilierului său, nepopularul Cardinal Richelieu, el a fost de multe ori în termeni proști cu Curtea și exilat în mai multe rânduri. Gaston s-a căsătorit cu Marguerite de Lorena printr-o ceremonie secretă la Nancy în noapte de 2 spre 3 ianuarie 1632.[7] Pentru că nu obținuse aprobarea fratelui mai mare, cuplul nu putea apărea la curtea Franței iar căsătoria a fost ținută în secret.
Tatăl ducesei Anne Marie Louise, Gaston d'Orléans, după un portret de Anthony van Dyck. Mademoiselle a avut o relație afectuoasă cu tatăl ei.
Când a aflat că în spatele exilului tatălui ei s-a aflat Cardinalul, se pare că Mademoiselle a cântat diferite cântece și pamflete pe străzi în prezența Cardinalului însuși[8]. Ulterior, Richelieu care era și nașul ei a mustrat-o pentru acest lucru.[8] Mademoiselle, în vârstă de șapte ani, și-a văzut tatăl din nou în octombrie 1634. Pentru prima dată în doi ani ea l-a întâlnit la Limours, unde "s-a aruncat în brațele lui".[9] Gaston a locuit la Castelul Blois unde Mademoiselle era un vizitator frecvent.
La nașterea viitorului Ludovic al XIV-lea în 1638, Mademoiselle a decis că ea se va căsători cu el,[10] și îi spunea "micul meu soț" spre amuzamentul lui Ludovic al XIII-lea. Indiferent de visele ei, tatăl ei nu a făcut nici un secret din faptul că el a vrut s-o căsătorească cu Louis, Conte de Soissons, un prinț de sânge (descendent pe linie masculină a lui Charles, Duce de Vendôme, primul Bourbon prinț de sânge) și unul dintre conspiratorii săi. Această căsătorie nu s-a materializat niciodată.
Unchiul ei a murit în mai 1643 lăsându-l pe Ludovic al XIV-lea ca rege al Franței. Înainte să moară, Ludovic al XIII-lea a autorizat căsătoria fratelui său cu Marguerite de Lorena.
În 1646, Mademoiselle l-a întâlnit pe Carol, Prinț de Wales. Mătușa ei, regina Henrietta Maria a Angliei, a încurajat ideea căsătoriei cu Carol însă nici această căsătorie nu s-a materializat. După decesul împărătesei Maria Anna a Spaniei, Mademoiselle a fost interesată de o căsătorie cu împăratul văduv, Ferdinand al III-lea.[11] Totuși, sub influența lui Mazarin, regina Ana a ignorat dorința Mademoisellei. "Cea mai bogată prințesă necăsătorită a Europei" nu se putea căsători cu Ludovic al XIV-lea sau cu fratele lui mai mic, Ducele de Anjou. Regina Ana i-a sugerat ca posibil soț pe fratele ei, cardinalul Ferdinand al Austriei, însă Mademoiselle a refuzat
La Grande Mademoiselle, Anne Marie Louise d'Orléans ținând în brațe un portret al tatălui ei.
Unul dintre domeniile cheie ale vieții sale a fost implicarea ei în perioada de istorie franceză cunoscută sub numele de Frondă, un război civil în Franța marcat prin două faze distincte cunoscute sub numele de Fronde Parlementaire (1648-1649) și Fronde des nobles (1650-1653). Fronda parlamentară a fost o mișcare de revoltă și opoziție a Parlamentului de la Paris împotriva Cardinalului Mazarin și a fost declanșată de scopuri fiscale: Mazarin, prim-ministrul al Franței, în căutare de fonduri pentru finanțarea Războiului de 30 de Ani a promovat instituirea de noi taxe care urma să lovească interesele nobilimii și a funcționarilor de rang înalt ai statului. De asemenea, ei s-au opus creșterii influenței Cardinalului Mazarin. Prin Pacea de la Rueil de la 1 aprilie 1649, Fronda parlamentară a luat sfârșit și curtea s-a întors la Paris în august pe fond de mare sărbătoare.
Mademoiselle s-a îmbolnăvit de variolă, însă a supraviețuit bolii.[13] După convalescență, Mademoiselle s-a împrietenit cu Claire Clémence de Breze, Madame la Princesse, soția nedorită a Le Grand Conde.[14] Perechea a locuit temporar la Bordeaux, unde Mademoiselle a fost implicată în pacea care a dus la încheierea asediul asupra orașului, în octombrie 1650. Rolul ei în materie a făcut-o să arate ca frondeuse în ochii reginei Anne.[14]
Chiar și în vremuri incerte, posibilitatea unei căsătorii între Mademoiselle și Prințul de Condé a apărut atunci când Claire Clémence s-a îmbolnăvit grav de erizipel. Mademoiselle a luat în considerare propunerea, ea urmând astfel să-și mențină rangul ca una dintre cele mai importante femei de la curte, iar tatăl ei avea o relație bună cu Condé. Aceste planuri au picat însă atunci când Claire Clémence s-a vindecat.[15]
În timpul Frondei prinților Mazarin a plecat în exil și nu a fost rechemat până în octombrie 1653. Orașul Orléans, capitala ducatului tatălui ei, a vrut să rămână neutru în războiul civil; magistrații din oraș au văzut ce făcuse războiul într-o zonă apropiată, Blaisons, și au vrut să evite aceeași soartă.[16]
Orașul a solicitat ca Ducele să stea în oraș pentru a evita să fie jefuit. Gaston a fost nehotărât iar Mademoiselle a luat decizia să meargă la Orléans pentru a-l reprezenta pe tatăl ei și pentru a pune capăt necazurilor.[17] Călătorind prin Artenay, Mademoiselle a fost informată că orașul n-ar primi-o pentru că ea și regele se situau de părți diferite, referindu-se la antipatia Mademoisellei pentru Mazarin.
Când Mademoiselle a ajuns la Orléans, porțile orașului s-au blocat și orașul a refuzat să-i deschidă. Ea a strigat să i se deschidă porțile, dar a fost ignorată. Un barcagiu s-a oferit să o ducă la Porte de La Faux, o poartă situată pe râu. Ea a intrat în oraș și a fost întâmpinată triumfător, fiind cărată pe un scaun pe străzile din Orléans pentru ca toată lumea s-o poată vedea. Mai târziu ea a spus că nu a fost niciodată "într-o așa de fermecătoare situație".[18]
A rămas timp de cinci săptămâni, atașându-se de oraș, numindu-l "orașul meu", înainte de a reveni la Paris în mai 1652. Parisul era din nou sub o stare de panică în ajunul bătăliei de la Faubourg Saint Antoine;[19] Mademoiselle, în scopul de a-i permite prințului de Condé intrarea în oraș, care era controlat de Turenne, a tras de la Bastilia în armata lui Turenne la 2 iulie 1652.
Temându-se pentru viața ei, Mademoiselle a părăsit Parisul pentru siguranța reședinței ei de la Saint-Fargeau.[20] Ea a rămas în exil până în 1657 când a fost reprimită la curte.
În ciuda exilului ea și-a vizitat tatăl la Blois. În timp ce era la Saint-Fargeau, ea a cochetat cu scrisul și a scris o mică biografie sub titlul de Madame de Fouquerolles[21] în ciuda slabei ei gramaticii.
Finanțele ei au fost administrate de tatăl ei până cînd Mademoiselle a devenit majoră în 1652. Atunci ea a descoperit că tatăl ei nu a fost în întregime sincer cu administrarea finanțelor sale și acesta a fost motivul pentru datoriile ei de 800.000 de livre.[22] În același timp, bunica ei Ducesa de Guise a păcălit-o pe Mademoiselle să semneze pentru o sumă de bani sub pretexte false. Tatăl ei a fost implicat în acest lucru, ceea ce a determinat ca relația ei cu Gaston să se deterioreze.[23] În 1656, auzind că tatăl ei a fost scuzat pentru diferitele sale scandaluri, Mademoiselle a declarat că va uita de sângele rău cauzat de contravențiile financiare și a reluat relația strânsă cu el.
Când tatăl ei a fost bine primit înapoi la curte, el a deschis calea și pentru Mademoiselle. Ea a plecat la Sedan, Ardennes, unde curtea s-a stabilit în iulie 1657. După ce nu a văzut membri ai familiei sale cinci ani, ea a fost întâmpinată cu iertare și complimente că "aspectul ei s-a îmbunătățit", potrivit reginei Anne.[24] În același an, ea a întâlnit-o pe Cristina a Suediei, care a ajuns în Franța în iulie 1656. Cele două doamne s-au întâlnit la Essone unde au văzut un balet împreună. Mai târziu Mademoiselle a spus despre Cristina "m-a surprins foarte mult. [...] A fost în toate privințele cea mai extraordinară făptură".[25]
În septembrie 1657 Mademoiselle s-a îmbolnăvit la Paris; la sfârșitul bolii[26] a cumpărat Château d'Eu de la Mademoiselle de Guise (nepoata ei) înainte de a se întoarce la dragul ei Saint-Fargeau pentru Crăciun.
În februarie 1660, Gaston a murit de accident vascular cerebral la Blois. Ca fiica lui cea mare, Mademoiselle a fost principala moștenitoare, iar Gaston i-a lăsat o avere considerabilă care s-a adăugat averii ei care deja era mare.[27]
Mademoiselle a fost nașa copilului cel mic al vărului său Filip de Orléans (fratele regelui) și a Henriettei a Angliei, Mademoiselle de Valois, născută în 1670.[28] Zece luni mai târziu, după moartea Henriettei, Ludovic al XIV-lea a întrebat-o pe Mademoiselle dacă vrea să umple "locul vacant" însă sugestia a fost respinsă.[29]
Mademoiselle și sora ei vitregă mai mică Marguerite Louise s-au bucurat de o relație apropiată. Cele două au mers împreună la teatru, la baluri regale iar salonul Mademoisellei a fost frecventat de sora ei.[30]
În 1663, Ludovic al XIV-lea a apelat din nou la Mademoiselle pentru a aranja o căsătorie cu vărul lui. Mirele destinat era Afonso al VI-lea al Portugaliei, care a urcat pe tronul Portugaliei în 1656.[31] Mândra Mademoiselle a ignorat ideea, spunând că va rămâne mai degrabă în Franța cu venitul și moșiile ei vaste și nu-și va lua un soț despre care zvonurile spuneau că ar fi alcoolic, impotent și paralitic. Alfonso s-a căsătorit cu Maria Francisca de Savoia.[32]
Furios, Ludovic i-a ordonat să se întoarcă la Saint-Fargeau pentru că nu l-a ascultat. Acest "exil" a durat aproape un an și în acest timp ea a început reparațiile la Château d'Eu, unde a început să-și scrie memoriile.
Apelând la Ludovic cu privire la sănătatea ei, ea a fost lăsată să se întoarcă la curte, după care Ludovic i-a propus ca ea să se căsătorească cu Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia, care fusese căsătorit anterior cu sora vitregă mai mică a Mademoisellei, Françoise Madeleine. Mademoiselle părea a privi cu ochi buni căsătoria, dar Carol Emanuel al II-lea nu și s-a apărat cu diverse scuze.[33] Această propunere a fost ultima pentru la Grande Mademoiselle.
Anne Marie Louise d'Orléans
Ducesă de Montpensier
Anne Marie Louise d'Orléans, Duchess of Montpensier, La Grande Mademoiselle - Versailles MV 3476.jpg
Portret al școlii Pierre Mignard, Musée de Versailles
·         1630: Regele Carol al II-lea al Angliei (d. 1685)
* 1679: Antonio Farnese(29 mai 1679 – 20 ianuarie 1731) a fost al optulea și ultimul Duce de Parma și Piacenza din casa Farnese. S-a căsătorit în 1727 cu Enrichetta d'Este. Căsătoria a rămas fără copii iar Ducatul a revenit Infantelui Carlos al Spaniei a cărui mamă, Elisabeta de Parma, era nepoata lui Antonio.

Antonio Farnese
Antonio Farnese, Duke of Parma, attributed to Giovanni Maria delle Piane.jpg
·         1680: Ferdinand Albert (germană Ferdinand Albrecht; 29 mai 1680 – 2 septembrie 1735), Duce de Brunswick-Lüneburg, a fost ofițer al armatei Sfântului Imperiu German. A fost prinț de Brunswick-Wolfenbüttel.
Ferdinand Albert a fost al patrulea fiu al lui Ferdinand Albert I, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Christine de Hesse-Eschwege.
Ferdinand Albert a luptat de partea împăratului Leopold I în the Războiul Succesiunii Spaniole. În 1704 el a devenit aghiotant al împăratului, în 1707 general maior iar în 1711 mareșal. În timpul războiului austro-turc din 1716-18 el a luptat sub comanda Prințului Eugen de Savoia participând la bătăliile de la Belgrad și Petrovaradin. În 1733 a devenit Generalfeldmarschall.
După decesul vărului său Louis Rudolph în martie 1735, Ferdinand Albert a moștenit principatul Wolfenbüttel și a demisionat din armată. A murit șase luni mai târziu, la vârsta de 55 de ani.
Ferdinand Albrecht II von Braunschweig-Wolfenbüttel c1720.jpg
La 15 octombrie 1712, Ferdinand Albert s-a căsătorit cu Antoinette Amalie (1696–1762), fiica cea mică a vărului său primar Louis Rudolph, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen. Cuplul a avut 14 copii:
Ferdinand Albrecht II von Braunschweig-Wolfenbüttel c1720.jpg
La 15 octombrie 1712, Ferdinand Albert s-a căsătorit cu Antoinette Amalie (1696–1762), fiica cea mică a vărului său primar Louis Rudolph, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen. Cuplul a avut 14 copii:
* 1783: Benedetto Pistrucci (n. Roma, 29 mai 1783 – d. Windsor 16 septembrie 1855) a fost un medalist italian stabilit în Anglia.
Născut în Italia, la Roma, la 29 mai 1783, Benedetto Pistrucci s-a stabilit la Londra în 1815 și a început să lucreze la Royal Mint, monetăria britanică, în calitate de incizor. Cea mai cunoscută lucrare a sa este reprezentarea Sfântului Gheorghe călare, răpunând balaurul, imagine folosită pe reversul monedei britanice de aur cunoscută sub numele de Sovereign, precum și pe coroana emisă din 1818 până în prezent.
Pistrucci a gravat și alte multe monede, medalii și medalioane, între carte faimoasa «Medalie Waterloo» (în engleză Waterloo Medal), care a fost bătută timp de peste treizeci de ani. Pistrucci nu voia să copieze lucrările altor artiști și incizori, dorind să creeze doar lucrări originale. Din cauza originii sale italiene nu a fost recunoscut ca șef al monetăriei britanice, fiind în rivalitate cu alți incizori între care era și Wyon.
Benedetto Pistrucci a murit la Windsor, în 16 septembrie 1855. A fost înmormântat la Virginia Water, Surrey, Anglia.
Portretul lui Benedetto Pistrucci pe o camee creată de fiica sa, Maria Elisa Pistrucci, cca 1850
·         1794 - Johann Heinrich von Mädler, astronom german (m. 1874).
·         1860: Isaac Albéniz, compozitor și pianist spaniol (d. 1909)
·         1866 - S-a născut Akop Akopjan, clasic al literaturii armene (m.13.11.1937).
·         1874: S-a  nascut  romancierul englez G.K. Chesterton; (d. 1936).
* 1878: René Charles Joseph Ernest Maire (n. 29 mai 1878, Lons-le-Saunier – d. 24 noiembrie 1949, Alger, Algeria franceză) a fost un botanist și micologfrancez, profesor universitar și rector al Universității din Alger. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Maire.
Rene Maire.jpg
Dr. dr. dr. h. c. René Maire
Gymnopilus.sapineus
Hygrophoropsis aurantiaca
Psathyrella candolleana
·         1880: S-a născut filosoful  Oswald Arnold Spengler; (d.8 mai  1936). A fost un filosof idealist (reprezentant al antiintelectualismului) şi istoric, preocupat însă şi de matematică, ştiinţă şi artă. Opera sa cea mai cunoscută este “Declinul Occidentului”, publicată în 1918-1922, în care işi elaborează concepţia metafizică asupra evoluţiei ciclice a civilizaţiilor.
* 1890: Ioan Aurelian (Aurel) Racovitză (n. 29 mai 1890, Botoșani - d. 24 iunie1957, București), descendentul unei vechi familii boierești și domnești, a fost un diplomat și general român, comandant al brigăzii nr. 6 de cavalerie.
Racoviță a fost o mare familie de boieri originară din Moldova, ai cărei membri dintr-o ramură au fost domni în Țara Românească iar din alta au deținut importante dregătorii, mai ales în Moldova. Înainte de secolul 16 se numea „Cehan”.
Primele informații genealogice, pe linia Racovitză (Racoviță), apar la sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu menționarea lui Cehan Vătaful, mare proprietar de pământuri din zona Prutului. Pe la 1662, Marele Logofăt Cehan și-a luat numele de Racovitză. Îl întâlnim apoi pe Mihai Vodă Racovitză, cu domnie dublă, între 1704 și 1727 în Moldova, și între 1741 și 1744, în Țara Românească, domn pământean, nu venit din Imperiul Otoman. Constantin Voievod Racovitză, în 1763, și Ștefan Voievod Racovitză, în 1764, fiii lui Mihai Vodă Racovitză din căsătoria cu Elisabeta Cantemir, au fost principii Țării Române. Mihalache Racovitză (Mare Dragoman 1773), fratele lui Ștefan Voievod, a fost strămoșul lui Aurel.

Aurel Racovitză ca General, al 2-lea, st., la inspecția trupelor, Chișinău 1939
Timpul între septembrie 1939 și iunie 1940 a fost marcat pentru Brigada sa (formată în principal din Regimentul 4 Roșiori, „Regina Maria” și Regimentul 9 Roșiori, „Regina Elena”), dislocata la Chișinău, de o intensă activitate de instruire și pregătire pentru război. Generalul Constantin Pantazi nota despre el: „Adevărat general sub toate raporturile.” În cadrul regrupării unităților a condus după acea Regimentul 9 Roșiori, Regimentul 35 de Infanterie, Divizioanele 3 si 4 de Cavalerie pe jos și un Divizion de artilerie călăreață la Cetatea Albă.
Din cauza ultimatelor sovietice de la 26 si 28 iunie 1940, Armata Romana trebuia sa se retragă din Basarabia și Nordul Bucovinei. Racovitză a pregătit și condus retragerea trupelor sale la vest de Prut. Generalul Nicolae Ciupercă nota: „Mă asociez in totul in aprecierile elogioase care i se fac generalului Racovitză. A comandat in condiții foarte bune Brigada 6 de Cavalerie și cred ca va comanda in același bune condiții o divizie de cavalerie.”
Între 1 septembrie 1940 si 10 ianuarie 1941 generalul a asigurat comanda Diviziei 3 Cavalerie. Apoi unitățile de cavalerie au fost reorganizate, diviziile de cavalerie fiind desființate. Brigada sa 6 Cavalerie mixtă a avut in compunere: Regimentul 9 Roșiori, Regimentul 10 Roșiori Purtat, Regimentul 5 Călărași, Regimentul 4 Artilerie Călăreață, și unitatea 43 auxiliară. La comanda acestor trupe va începe campania din vara anului 1941.
Brigadierul a fost alăturat corpului XI de armata sub generalul de infanterie Joachim von Kortzfleisch.[9] Intrând în luptă a ocupat un cap de pod la Călinești (Bălți). Pe 4 iulie brigada sa a ajuns pe linia Edineț (Edinița) – Blescenăuți (Hotin), iar la 7 iulie a ocupat zonele aflate la vest de Moghilev, pe malul Nistrului, pe linia Ocnița – Secureni – Clocușna – Corestăuți (Hotin). Au urmat lupte grele pentru respingerea în zonele Leodora și Pădurea Vili (17-20 iulie), apoi la fel de crâncene la Alexandrovca și Odaia (22-23 iulie), după care Brigada 6 Cavalerie a urmărit inamicul în retragere. În plina desfășurare a acțiunilor militare, pe data de 24 iulie, a fost demis de la comanda Brigăzii sale fiind pus la disposiția Ministerului Apărării Naționale. Justificarea generalului Ioan Mihail Racoviță, unui văr îndepărtat, a fost „…Pentru lipsa de prevedere, pentru lipsa de inițiativă și energie in operațiuni…”. Brigadierul a fost de părere divergenta cu Generalul superior privind forțarea trecerii Prutului în orice condiții, pentru a nu-și masacra soldații,[10] de asemenea n-a vrut să se implice in uciderea de persoane civile, pentru că a vrut sa rămână soldat onorabil. La 26 august 1941 brigadierul a fost informat personal de generalul Ion Boițeanu în care i se solicita in decurs de 24 de ore demisia. În acest fel și Racovitză împărtășește destinul unor alt zeci de generali și ofițeri superiori, acest subiect rămânând in continuare a fi cercetat și documentat de către istorici. Racovitză s-a retras la 1 septembrie 1941 cu conștiința curată.
Atitudinea sa și providența l-au scutit de traiul camarazilor săi, anchetați după război, adesea oră torturați, condamnați la mulți ani de pușcărie sau la moarte. A locuit la Bucuresti in mod modest împreună cu familie sa, cea de a doua soție Florica, născută Flondor (1897-1983) și cei doi copii Maria Georgeta (n. 1926) din prima sa căsătorie cu Elena Ionescu și Constantin (1936-1999) din a doua legătură. Bolnav de cancer s-a stins din viață in patul Spitalului CFR 2 la vârsta de numai 67 de ani. Astăzi nepotul lui Aurel, Alexandru-Christian (n. 1969), trăiește împreuna cu soția sa Carmen și fiul lor tot la București
Aurel Racovitza als General 1939.jpg
Aurel Racovitză
Soția Florica de Flondor după 1930
·         1895: S-a născut medicul Maximilian Popper unul dintre primii organizatori ai luptei anti-tuberculoză din România. A avut un aport important in pregătirea cadrelor de specialitate din reţeaua de ftiziologie (m. 1960).
·         1897 - compozitorul Erich Wolfgang Korngold, considerat ultimul mare compozitor de opera in traditia secolului al XIX-lea (m. 29.11.1957).
·         1899: S-a născut prozatoarea şi poeta Georgeta Mircea Cancicov (numele la naştere: Maria Jurgea); (m. 1984).

·         1901:  Ionel Fernic, compozitor, poet, aviator și parașutist român (d. 1938). Ionel Fernic (n. 29 mai 1901, Târgoviște – d. 22 iulie 1938, Bucovina) compozitor român de muzică ușoară, aviator (pilot civil) și unul dintre primii parașutiști români. Între alte preocupări ale sale au intrat scrisul (proze de mici dimensiuni, textier pentru multe dintre romanțele sale) și munca de gazetar.
Ionel Fernic tânăr.
Familia Fernic se va muta la Galați, unde Ionel urmează liceul „Vasile Alecsandri”. Aici îl cunoaște pe profesorul de muzică și compozitorul Teodor Fuchs, de la care va lua primele lecții de chitară și pian. Pasionat de muzică, dar și de aparatele de zbor, Ionel Fernic este îndrumat de părinți să-și continue studiile într-o facultate tehnică; totuși, va opta pentru Conservatorul din București, unde intră la secția de artă dramatică cu cea mai bună medie. Deși remarcat de profesorii săi, tânărul nu se impune pe specializarea oferită de școală. Are ocazia să joace alături de Aristide Demetriade, Ion Manolescu, Mișu Fotino ș.a. O dată încheiate studiile (1924), Fernic își satisface stagiului militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești; va rămâne în oraș pentru câțiva ani și tot aici va compune o parte importantă a repertoriului său.
Poate sub îndrumarea profesorului Fuchs, Fernic a compus în ultimul an de liceu balada Cruce albă de mesteacăn (1919), prima sa piesă de muzică ușoară. După ce se va stabili la Ploiești, înțelegând nevoia de a compune muzică de succes, dar și totodată pentru a-și verifica posibilitățile, scrie romanțe și tangouri. Primul său tango, compus în 1931, s-a intitulat Minciuna(mai cunoscut prin titlul Pe boltă când apare luna, reprezentând primul vers din refren); în fapt, melodia este o adaptare a unei piese franțuzești, propusă de Nicolae Kirițescu. Versurile în limba franceză au fost înlocuite cu unele noi, scrise de Aurel Felea.

„Într-o zi stăteam acasă și exersam la pian. Simțeam oarecare inspirație în acel moment și am luat hârtia și condeiul în mână. După o muncă de o jumătate de oră, am compus «Minciuna», primul meu tango. Primul meu succes nu m-a îmbătat deloc, căci îmi dădeam seama cât e de ieftin, dar trebuia să trăiesc și m-am pus cu nădejde pe lucru, luptând din răsputeri să escaladez, cât era cu putință, zidurile banalității.”
—Ionel Fernic

·         1903 - actorul american Bob Hope; a fost supranumit “The King of Comedy”, fiind unul dintre cei mai apreciati comici americani, (m. 27.07.2003).
·         1910: S-a născut chimistul Ioan Zugrăvescu; lucrări în domeniul chimiei organice; cercetări privind chimismul celular, îndeosebi celulele maligne; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1989).
* 1912: Pierre-Paul Schweitzer (n. 29 mai 1912 - d. 2 ianuarie 1994) a fost un avocat francez. Între anii 1963 și 1973, acesta a îndeplinit funcția de director general al Fondului Monetar Internațional
La începutul carierei sale, Schweitzer s-a alăturat guvernului francez ca un asistent de inspector în 1936, urmând ca în anul1939 să devină inspector de finanțe. Apoi, el a fost: director adjunct al Departamentului Finanțelor Externe al Trezoreriei statului francez (1946), directorul executiv supleant al Franței la FMI (1947), secretar al Comitetului Interministerial Francez pentru Întrebări cu privire la Cooperarea Economică Europeană (1948), atașat financiar la Ambasada Franței la Washington, D.C. (1949-1953) și director al Trezoreriei statului francez (1953-1960). În 1960, el a fost numit viceguvernator al Băncii Franceze. Pierre-Paul a îndeplinit de asemenea funcția de director al Băncii Europene de Investiții și al companiei Air France, dar și de comisar guvernamental cu privire la consiliile de administrație ale French Petroleum Company și French Refinery Company.
Pe 21 iunie 1963, Schweitzer a fost numit director general și președinte al consiliului executiv al FMI, preluându-și atribuțiile trei luni mai târziu, la 1 septembrie. El a fost numit la un al doilea mandat de cinci ani ca director general și președinte al consiliului de administrație al FMI pe 15 mai 1968.
Schweitzer a primit multe onoruri și decorațiuni, cum ar fi Légion d'Honneur, Médaille de la Résistance și Croix de Guerre.
·         1917: S-a născut John Fitzgerald Kennedy, al 35-lea preşedinte al SUA (1961-1963) (asasinat la 22 noiembrie 1963). John Fitzgerald Kennedy (n. 29 mai 1917 – d. 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca John F. Kennedy, JFK sau „Jack Kennedy”, a fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.
·         1920: John Charles Harsanyi, economist american, laureat al Premiului Nobel pentru Economiepe anul 1994
·         1922: Iannis Xenakis, matematician, arhitect, inginer constructor și compozitor francez de origine greacă (d. 2001). Iannis Xenakis ( n. 29 mai 1922, Brăila, – d. 4 februarie 2001, Paris) a fost un compozitor și arhitect de origine greacă care a lucrat preponderent în Franța. Muzica lui Xenakis este influențată de interesele sale din matematică și acustică. Iannis Xenakis s-a implicat în mișcarea de rezistență a grecilor participând la manifestații împotriva ocupanților este închis de italieni și mai apoi de germani. Pe 1 ianuarie 1945 este rănit grav de un obuz britanic, dar odată ieșit din spital se implică mai departe în activități politice clandestine. Urmărit reușește să scape prin Italia spre Paris. În Grecia este condamnat (în lipsă) la moarte pentru terorism politic. În decembrie 1947 începe să lucreze ca inginer la atelierul marelui arhitect Le Corbusier . A înființat „Centrul de studii de matematică și automatică muzicală” CÉMAMU (Centre d’études de mathématique et automatique musicales), cu scopul aplicării cunoștințelor tehnice și științifice în muzică. Pentru realizarea compozițiilor sale, s-a folosit si de un calculator.
* 1923: Bernard Charles Henri Clavel (n. 29 mai 1923, la Lons-le-Saunier - d. 8 octombrie 2010, la La Motte-Servolex[6], și înhumat la Frontenay) a fost un scriitor francez. Participant la mișcarea care se opunea ocupării Franței de către naziști, Rezistența franceză, a cărei experiență îi va marca întreaga viață, scriitorul critică războiul, evocă sentimentul de înstrăinare specific marilor orașe și evidențiază valorile umane.
Opera:
  • 1959 - Spaniolul („L'Espagnol”);
  • 1962 - Casa altora („La maison des autres”);
  • 1963 - Cel care ar fi vrut să vadă marea („Celui qui voulait voir la mer”);
  • 1964 - Inima celor vii („Le coeur des vivants”);
  • 1970 - Fructele iernii („Les fruit de l'hiver”), roman pentru care a primit Premiul Goncourt în 1968.
·         1925: S-a născut Erwin Friedländer, fizician american de origine română; activitatea sa de cercetare s-a concentrat îndeosebi asupra metodelor de măsură în tehnica nucleară, precum şi a radiaţiilor; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 2003 (m. 2004). Erwin M. Friedländer (n. 29 mai 1925, Cluj – d. 22 ianuarie 2004, California) a fost un fizician american de naționalitate evreiască, originar din România, ales ca membru de onoare al Academiei Române (repus în drepturi în 1990).
* 1927: Jacob Salatun (n. 29 mai 1927, Banyumas -d. 3 februarie 2012, Jakarta) a fost un general maior indonezian, ufolog și politician. A fost ministrul industriei în Guvernul Dwikora III în timpul președintelui Achmed Sukarno. Salatun este cunoscut ca fondator în 1963 al Lembaga Penerbangan dan Antariksa Nasional/LAPAN (Institutul Național Indonezian al Aeronauticii și al Spațiului Cosmic).
Logo-ul LAPAN
Jacob Salatun este pionier al ufologiei în Indonezia.[2] A studiat fenomenul OZN din 1974.
Două dintre cărțile sale celebre sunt "Menjingkap Rahasia piring terbang" (cu sensul de Dezvăluind secretul farfuriei zburătoare, 1960) și "UFO: Salah Satu Masalah Dunia Masa Kini". (OZN, o ghicitoare a prezentului, 1982). El a fondat SUFOI (o organizație indoneziană de studii OZN) în 1980. Într-o scrisoare publicată din 1974 a afirmat că este "convins că trebuie să studiem serios problema OZN-urilor din motive de sociologie, de tehnologie și de securitate."
·         1930 - S-a născut scriitorul Gh.D.Vasile.
·         1933: S-a născut Stan Velea, specialist român în limba polonă, comparatist şi traducător. Stan Velea (n. 29 mai 1933 – m. 2007) specialist român în limba polonă, comparatist şi traducător. S-a dedicat aproape în exclusivitate studiului literaturii polone, pe care a promovat-o în România prin studii şi traduceri; (m. 2007).
* 1935: Alexandru Nichici (n. 29 mai 1935, Ivanda[1]) este un inginer, profesor universitar, rector al Universității Politehnica Timișoara în perioada 1992–1996.
Și-a desfășurat activitatea didactică cu funcția de bază în cadrul Facultății de Mecanică, catedra de Tehnologia Materialelor. A urcat toate gradele didactice: asistent (din 1959), șef de lucrări (din 1966), conferențiar (din 1971) și profesor (din 1980). în prezent este profesor consultant (din 2000).[1] Din 1990 este conducător de doctorat în specialitatea „Inginerie tehnologică”.[1][3][4][5][6][7]
Între anii 1974–1976 a predat la Universitatea Națională a Republicii Zair(en/fr) (UNAZA).[1]
Principalul său domeniul de cercetare este prelucrarea materialelor cu tehnologii neconvenționale, în particular prin eroziune electrică[8] și cu laser.[9]
A îndeplinit funcțiile de prodecan al Facultății de Mecanică (1977–1982), șef al catedrei de Tehnologie Mecanică (1985–1990), rector al Politehnicii (1992–1996) și secretar științific al senatului universității (1996–2000)
Alexandru Nichici
Alexandru Nichici 2014.jpg
·         1941 - S-a născut Roy Crewsden, chitarist britanic (Freddie & The Dreamers).
·         1942 - S-a născut Sir Monty Rock III (Joseph Moses Aponte Montanez Jr.), cântăreţ american (Disco Tex & The Sex-O-Lettes).
* 1943: Ion Ciubuc (n. 29 mai 1943, satul Hădărăuți, raionul Ocnița - d. 29 ianuarie2018, Chișinău) a fost un economist și om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Republicii Moldova (1997-1999).
·         1945 - S-a născut Gary Brooker, clăpar, compozitor şi vocalist britanic (Procol Harum).
* 1947: Noritaka Hidaka (n. 29 mai 1947) este un fost fotbalist japonez.
* 1949: Francis Rossi, OBE (n. ,[1][2] Forest Hill[*], Regatul Unit) este un muzician britanic, cunoscut mai ales ca membru co-fondator al formației rock engleze Status Quo, în care este vocalist principal și chitarist.
Francis Rossi
Francis-rossi-2007-07-18.jpg
·         1950 - S-a născut Rebbie Jackson (Maureen) cântăreaţă americană.
·         1952 - Louise Cooper, Marea Britanie, Sci-Fi autor (Nemesis, Infern, Infanta, Nocturnă).
·         1955: Aurel Gubandru, politician român
·         1956 - S-a născut scriitorul Teo Chiriac.
* 1956: Jean-Christophe Yoccoz (n. 11 august 1956, Paris - d. 3 septembrie2016) a fost un matematician francez specializat în teoria sistemelor dinamice, laureat cu Medalia Fields în anul 1994.
S-a născut în 1956 în Paris. Tatăl său era fizician. A urmat studii strălucitoare, cucerind două medalii la Olimpiada Internațională de Matematică în 1973 și în 1974. În anul 1975, la vârsta de 18 ani, a fost admis pe locul întâi la Școala Normală Superioară din Paris, în aceeași promoție ca Pierre-Louis Lions.[3] A început să lucreze despre sisteme dinamice sub conducerea lui Michaël Herman. Din anul 1979 a devenit cercător din Centrul Național Francez de Cercetări Științifice detașat la École Polytechnique. Și-a efectuat serviciul militar la Institutul de Matematică Pură și Aplicată din Rio de Janeiro.[4] A păstrat legături strânse cu Brazilia, unde a fost distins cu marea cruce a Ordinul de Merit Științific în 1998. Soția sa este braziliană.[5]
După ce și-a susținut teza de doctorat în 1985, a fost numit profesor universitar la Universitatea din Paris Sud (Orsay), unde lucrează până în prezent. În 1996 i-a fost atribuită catedra „Ecuații diferențiale și sisteme dinamice” la Collège de France.
*1957: La Toya Jackson (n. ,[1] Gary, SUA) este o cântăreață. Este al patrulea copil al familiei Jackson.
La Toya Jackson cropped.jpg
La Toya Jackson
* 1957: Yvette Gastauer-Claire (n. 29 mai 1957, la Esch-sur-Alzette, Luxemburg) este o sculptoriță luxemburgheză.
În afară de numeroase sculpturi, ea este creatoarea fețelor luxemburgheze ale monedelor euro, cât și ale unor numeroase monede luxemburgheze comemorative în euro.
* 1958: Annette Francine Bening (n. 29 mai 1958) este o actriță americană. A fost nominalizată de patru ori la Premiile Oscar, pentru rolurile din filmele The Grifters, Frumusețe americană, Being Julia și The Kids Are All Right. Este câștigătoare a două Globuri de Aur pentru două dintre aceste filme. Este căsătorită cu celebrul Warren Beatty.
Annette Bening2.jpg
Annette Bening la Festivalul de Film de la Toronto, septembrie 2005
·         1959 - S-a născut Mel Gaynor, baterist britanic (Simple Minds).
* 1959: Adrian Paul Hewett (n. 29 mai 1959, Londra),[1] cunoscut mai bine ca Adrian Paul, este un actor englez, cel mai notabil pentru rolul lui Duncan MacLeod din serialul fantastic de televiziune Nemuritorul (Highlander: The Series)
Adrian Paul 20100704 Japan Expo 1.jpg
Adrian Paul în 2010
* 1961: Melissa Lou Etheridge (n. 29 mai 1961) este o cântăreață rock, compozitoare și activistă americană.
Etheridge este cunoscută pentru îmbinarea stilurilor pop, folk și rock cu versurile confesionale. Ea este, de asemenea, un simbol al activismului lesbian încă de la declararea publică a orientării sale sexuale, în 1993.
MelissaEtheridgeHWOFSept2011.jpg
Etheridge la ceremonia de acordare a stelei de pe Hollywood Walk of Fame în Septembrie 2011
* 1961: Iurie Chirinciuc (n. 29 mai 1961, Costuleni)[3] este un om de afaceri[4] și politician din Republica Moldova, care din 31 decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Liberal, membru al comisiei parlamentare de economie, buget și finanțe
* 1963: Mark Tornillo (n. 29 mai 1963 în Brielle, New Jersey) este un cântăreț american, vocalistul actual al formației heavy metal Accept. El s-a alăturat oficial formației în mai 2009 ca înlocuitor al lui Udo Dirkschneider, și a apărut pe două albume ale acesteia până în prezent: Blood of the Nations(2010) și Stalingrad (2012).
Înainte de a veni la Accept, el a evoluat în componența trupei TT Quick.
Mark Tornillo.jpg
Tornillo with Accept at Kavarna Rock Fest 2013.
·         1965 - S-a născut Tudor Iosifaru, ziarist, poet, prozator şi dramaturg român.

·         1967: Noel Thomas David Gallagher (n. 29 mai 1967 în Manchester, Anglia) este un muzician englez, cunoscut cel mai bine ca principalul compozitor, chitaristlider și vocalist ocazional al trupei rock engleze Oasis. Crescut alături de fratele său Liam Gallagher în Burnage, Manchester, Noel a început să învețe de unul singur să cânte la chitară la treisprezece ani, în timpul perioadei de stagiu. După o serie de meserii ciudate în construcții, în 1988 Gallagher s-a alăturat trupei locale din Manchester Inspiral Carpets ca un începător. În 1991, a devenit membru al formației fratelui său Liam, numită The Rain (numele i-a fost schimbat ulterior în Oasis), afirmându-și rapid dominația în trupă.
Timp de câțiva ani, cu succesul timpuriu al Oasis în urma albumului debutant din 1994, "Definitely Maybe", Gallagher s-a afirmat și el în mijlocul mișcării Britpop, în cadrul căreia Oasis s-a bucurat de multe critici și succes comercial. Acest stadiu al carierei trupei s-a rezumat prin lansarea celui de-al doilea album, "(What's the Story)Morning Glory?" și rivalitatea față de altă trupă Britpop numită Blur. Până la decăderea Britpopului, Oasis a mai lansat șase noi albume.
* 1968: Klarik Laszlo Attila (n. 29 mai 1968) este un senator român, ales în 2012
* 1969: Bende Sándor (n. 29 mai 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1972: Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen (Feodora Karola Charlotte Marie Adelheid Auguste Mathilde; 29 mai 1890 – 12 martie 1972) a fost primul copil al Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen (fiul mai mic al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen) și a soției acestuia, Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld, fiica lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld.[1]Prin căsătorie ea a devenit Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach.
Tatăl Feodorei a fost fiul cel mic al lui George II de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Mama Feodorei a fost copilul cel mare al lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld regent al principatului Lippe timp de șapte ani (1897–1904).
Feodora a avut cinci frați, printre care și Prințul George, ucis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Bernard și Prințesa Adelheidcăsătorită cu Prințul Adalbert al Prusiei.
În timpul unei vizite de vară la palatul Wilhelmshöhe, Feodora a fost îndemnată de către o rudă prin alianță, împăratul Wilhelm al II-lea, să se căsătorească cu văduvul Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.[2] Wilhelm Ernest a servit în artileria prusacă.[2] În pofida rolului său în angajamentul lor, împăratul Wilhelm a refuzat să participe la nuntă. Mulți au văzut angajamentul ca o înțelegere mutuală reciprocă între Wilhelm și bunicul Feodorei, Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, a cărui căsătorie morganatică cu Ellen Franz a nemulțumit multe personaje regale ca Wilhelm.[3]
Portret al Feodorei de Saxa-Meiningen, Mare Ducesă de Saxa-Weimar
Georg a fost singurul membru al casei regale germane care nu l-a vizitat niciodată pe împăratul Wilhem după ascensiunea acestuia în 1888, și care nu a primit niciodată nici un vizitator imperial german la curtea sa.[3]Comportamentul lui Wilhem a fost chiar mai surprinzător prin faptul că el a permis căsătoria între un prinț Hohenzollern (Prințul Frederic Wilhelm al Prusiei, fiul Prințului Albert al Prusiei), cu o membră a nobilimii slab clasate.
Boicotul împăratului asupra nunții a fost puternic resimțit în Saxa-Meiningen unde ziarele au anunțat că Wilhelm nu va fi prezent la nuntă; comunicarea oficială de la palatul regal a declarat că el nu a fost invitat.[4]
La 14 ianuarie 1910 la Meiningen, Feodora s-a căsătorit cu Wilhelm Ernest.[1] A fost a doua lui soție (prima soție, Prințesa Caroline Reuss de Greiz a murit de pneumonie după 18 luni de căsătorie).[5]
Prima căsătorie a fost una nefericită, lui Caroline neplâcându-i curtea de la Weimar și în cele din urmă a plecat în Elveția. După ce a fost convinsă să se întoarcă la curte, moartea ei imediat după acest lucru a fost considerată de unii a fi fost o sinucidere.[5]
Și mariajul Feodorei a fost unul nefericit. Mediul curții de la Weimar a determinat-o pe Feodora la 23 de ani să se interneze într-un sanatoriu.[5] S-a îmbolnăvit sever de rujeolă și scarlatină, pe care le-a dobândit în timp ce vizita un azil pe care ea l-a fondat. Eticheta extremă de la curte, de asemenea, a cauzat o distanță între ea și Marele Duce, precum și cu copiii lor mici.
Feodora a fost foarte populară printre oamenii din clasa mijlocie și de jos din Weimar; acest lucru a fost atribuit farmecului și bunătății ei față de săraci și cei în suferință.[5]
La 9 noiembrie 1918 Wilhelm Ernst a fost forțat să abdice. A renunțat la tron și la toate ținuturile sale și a fugit împreună cu familia sa la moșia familiei din Silezia, unde a murit patru ani mai târziu. Feodora a murit la 12 martie 1972, la Freiburg im Breisgau, Germania.
Feodora de Saxa-Meiningen
FeodoraSaMeiSaWei.jpg
·       1973: Alpay Özalan (n. 29 mai 1973) este un fost fotbalist turc.
*   1975: Melanie Janine Brown (n. 29 mai 1975), cunoscută și sub numele de Melanie Brown, Melanie B și Mel B este o cântăreață și compozitoare de muzică pop de origine britanică cunoscută ca fiind una din membrele formației Spice Girls, artist independent ulterior și, mult mai recent, ca jurat al emisiunii de descoperire de noi talente, America's Got Talent.
Melanie Janine Brown s-a născut în Harehills, Leeds,[5] și a crescut în cartierul Burley al orașului Leeds, ca fiică a Andrea-ei (născută Dixon) și a lui Martin Brown.[6] Mama sa este englezoaică iar tatăl său este originar din națiunea insulară din Marea Caraibilor, formată din două insule importante, Sfântul Cristofor și Nevis, și câteva minore.
Prin mama sa, Brown este verișoară primară cu actorul și regizorul Christian Cooke. Mama lui Cooke, Di, și mama Melaniei, Andrea, sunt surori.[5][7] Melanie Brown a studiat artele spectacolului la en Intake High School (actualmente Leeds West Academy din Bramley, Leeds) înaintea de intrarea sa în industria divertismentului.[8]
Pentru o perioadă, Brown a lucrat ca dansatoare în Blackpool, Lancashire..[9] După citirea unei reclame-oferte pentru o audiție, într-un periodic, Brown a început cariera sa muzicală într-o formație numită Touch. Grupul muzical Touch a renunțat ulterior echipa managerială inițială și s-a alăturat grupului de muzicieni al agentului și managerului Simon Fuller
Melanie B 2011.jpg
Melanie Brown
·         1977: Massimo Ambrosini (n. 29 mai 1977 în Pesaro, Marche) este un fotbalist italian retras din activitate.
* 1979: Brian David Kendrick (n. , Fairfax, SUA), este un wrestler profesionist american cu numele "Brian Kendrick" pentru compania profesionista de wrestling WWE la Raw.
* 1979: Arne Friedrich (n. 29 mai 1979) este un fotbalist german, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a Germaniei.
·         1980: S-a născut actriţa Irina Cojar.
* 1980:  Ilaria Bianco (n. 29 mai 1980, Pisa) este o scrimeră italiană specializată pe sabie, dublă campioană mondială pe echipe în 1999 și 2003, campioană europeană la individual în 2003 si pe echipe în 2011.
* 1980: Bohdan Nikișîn (ucraineană Богдан Нікішин) (n. 29 mai 1980, Ucraina) este un scrimer ucrainean specializat pe spadă. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2004 și la Olimpiada din 2008. Cu echipa Ucrainei a fost campion mondial la Moscova 2015 și vicecampion european la Leipzig 2010.
*1981: Andrei Sergheevici Arșavin (în rusă Андрей Сергеевич Аршавин; n. 29 mai 1981, Leningrad, URSS, astăzi Sankt Petersburg, Rusia) este un fotbalist rus care joacă la clubul Kuban Krasnodar în Prima Ligă Rusă și la naționala Rusiei pe post de căpitan.Roberto Di Matteo (pronunție în italiană: /roˈbɛrto di matˈtɛo/; n. 29 mai 1970) este un fost fotbalist italian născut în Elveția.
* 1983: Jean II Makoun (Pronunție în franceză: /ʒɑ̃ dø mɑkun/) (n. 29 mai 1983) este un fotbalist camerunez care în prezent este liber și echipa națională de fotbal a Camerunului pe postul de mijlocaș central defensiv
* 1984: Gauthier Grumier (n. 29 mai 1984, Nevers) este un scrimer francez specializat pe spadă, vicecampion mondial în 2010 și 2015, campion european în 2015. A fost laureat cu bronz la individual și campion olimpic pe echipe la Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro. Cu echipa Franței a fost de cinci ori campion mondial și de trei ori campion european. A câștigat de trei ori clasamentul general al Cupei Mondiale de Scrimă.
* 1985: Anderson Hernandes de Carvalho Viana Lima (n. 29 mai 1985), cunoscut ca Hernanes (portugheză braziliană: /eʁˈnɐ̃niʃ/), este un fotbalist brazilian care joacă pentru clubul din Brazilia,São Paulo
* 1987: Leonardo Henrique Veloso (n. 29 mai 1987, Pedro Leopoldo, Brazilia), cunoscut și sub numele de Léo Veloso, este un jucător de fotbal care evoluează la São Bernardo.
* 1988: Mihai Costea (n. 29 mai 1988, Drăgășani, Vâlcea, România) este un fotbalist român liber de contract.
* 1988: Carmen Dolores Martín Berenguer (n. 29 mai 1988, în Roquetas de Mar, Almería)[3] este o handbalistă spaniolă legitimată, din vara anului 2017, la echipa franceză OGC Nice Côte d'Azur Handball.
* 1988: Muath Safi Yousef Al-Kasasbeh (în arabă: معاذ صافي يوسف الكساسبة) (n. 29 mai 1988, Kerak, Iordania[1] - d. cca. 3 ianuarie 2015[2]) a fost un pilot militar iordanian care a fost capturat, ținut captiv și ars de viu de către Statul Islamic.
Al-Kasasbeh a fost un locotenent de prim rang în Forțele Aeriene Regale Iordaniene. Avionul pe care îl pilota, un F-16 Fighting Falcon, s-a prăbușit la 24 decembrie 2014, după ce a avut probleme mecanice, cu toate că Statul Islamic a afirmat că ei l-au doborât.[3] El a fost capturat de militanții statului islamic aproape de Rakka, Siria, iar mai târziu a fost amenințat cu executarea. Au existat negocieri pentru a fi eliberat. Cu toate acestea, statul islamic a decapitat prizonierul de schimb, jurnalistul japonez Kenji Goto, și, ulterior, l-a omorât prin incendiere pe Al-Kasasbeh, în timp ce acesta era închis într-o cușcă
* 1988: Andrei Nechita (n. 29 mai 1988, Vaslui) este un ciclist profesionist român ce concurează pentru Echipa Națională a României de ciclism
* 1989: Brandon Mychal Smith (n. 29 mai 1989) este un actor american, cel mai cunoscut pentru rolurile sale ca Li'l Danny Dawkins în Phil of the Future și Nico Harris în Sonny With a Chance.
Născut în Long Island, New York, Smith a câștigat un premiu de televiziune Familiei și Young Artist Award în 2007 pentru interpretarea sa ca Tayshawn în Ron Clark Story, unde a jucat un alt star, Matthew Perry. De asemenea mai este optat și în Gridiron Gang, și ca Mario în Unfabulous. A mai avut roluri principale în două spectacole, Phil of the Future și Sonny With a Chance. Acesta va fi jucat în 2010, de către Disney Channel Original Movie, Starstruck.
Smith este un skater pasionat cu role. El este foarte aproape de părinți și sora mai mică, Kimberly.
* 1992: Roxana Daniela Szőlősi (n. Rob, 29 mai 1992, în Baia Mare)[2] este o handbalistă română ce joacă pentru clubul HC Zalău pe postul de centru. În trecut, Szőlősi a evoluat și ca extremă stânga
* 1998: Andreea Eugenia Munteanu (n. 29 mai 1998, Bustuchin) este o gimnastă din lotul feminin de gimnastică al României. A făcut parte din lotul național la Campionatele Europene din 2014 de la Sofia, unde România a câștigat medalia de aur la competiția pe echipe
* 2000: Yuan Sijun (n. , Nanchang[*], Republica Populară Chineză) este un jucător chinez de snooker.
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...