2. /29 MAI 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         1259: Regele Christopher I al Danemarcei (n. 1219)

·         1379: Regele Henric al II-lea al Castiliei (n. 1334)

·         1425:  A murit  Impăratul  chinez   Hongxi; (n. 1378).

·         1453: Constantin al XI-lea Paleologul (Konstantínos Dragásis PaleológosΚωνσταντῖνος Δραγάσης Παλαιολόγος, n. 8 februarie 1404, Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit – d. 29 mai 1453, Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost din 1449 până în 1453 ultimul împărat bizantin și a murit la cucerirea Constantinopolului (1453). Numele Dragases este derivat din numele mamei sale Eelena Dragaš, Dragaš fiind familie nobilă sârbă. Konstantínos a fost succesorul fratelui său Ioan al VIII-lea Paleologul.

Constantin al XI-lea s-a născut la 8 februarie 1405, fiind al patrulea dintre cei șapte fii ai împăratului Manuel al II-lea (1392-1425) și a murit la 29 mai 1453, căzând în ultima luptă, odată cu cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani conduși de sultanul Mehmed al II-lea Fatih (1432-1481).^[1][2]

Tatăl său era împăratul Manuel al II-lea Paleologul (1350-1425), iar mama sa, Elena (cca.1372-1450), era fiica unui cneaz sârb, Constantin Dragaš, de unde și supranumele Dragases al viitorului împărat. De asemenea, i se mai spunea și Porfirogenetul (supranume întâlnit și la alți împărați bizantini), deoarece se născuse în camera de purpură a palatului (iatacul imperial)

Constantin al XI-lea Paleologul

·         1500 - A murit, in apropierea Capului Bunei Sperante, Bartolomeu Diaz, navigator si explorator portughez. A fost primul care a descoperit (1487–88) capul sudic al Africii, Capul Bunei Speranțe. După această călătorie, Diaz devine consilier r la întocmirea hărților și echiparea corăbiilor. Este neclar din care cauză succesorul la tron al regelui portughez, însărcinează cu expediția următoare, din 1497 pe Vasco da Gama, în locul sau. Diaz mai ia parte la expediția (1500) condusă de Pedro Alvares Cabral, pe drumul maritim între Africa și America de Sud (care va descoperi Brazilia) și moare odata cu scufundarea corăbiei într-o furtună (29 mai 1500), în apropierea „Capului Bunei Speranțe” descoperit de el.

·         1814: Joséphine de Beauharnais (n. 23 iunie 1763 – d. 29 mai 1814) a fost prima soție a lui Napoleon I și prima Împărăteasă a francezilor. Reședința ei preferată a fost Castelul Malmaison. Prin fiica ei, Hortense, a fost bunica maternă a lui Napoleon al III-lea. prin fiul ei, Eugène, a fost străbunica ultimilor regi și regine ai Suediei și Danemarcei ca și a ultimei regine a Greciei. Actualele case regale ale Belgiei, Norvegiei și Luxembourgului sunt descendenții ei.

Joséphine de Beauharnais

Împărăteasă a Franței

·         1829 - A murit chimistul britanic Humphrey Davy, descoperitorul electrochimiei (n.17.12.1778).

* 1861: Joachim Lelewel (n. 22 martie 1786, Varșovia, Uniunea Polono-Lituaniană – d. 29 mai 1861,Paris, Republica Franceză) a fost un istoric polonez, bibliograf, poliglot, activist social și politic, autor a numeroase cărți despre istoria politică a Poloniei și Lituaniei

Între anii 1804-1808 și-a făcut studiile la Universitatea din Vilnius. După patru ani de studii, în anii 1809—1811 activeză ca profesor la Liceul Kremeneț. În 1815-1818 și 1821-1824, a activat la catedra de istorie de la Universitatea Vilnius.

Prelegerile sale l-au influențat semnificativ pe Adam Mickiewicz. Împreună cu Michał Baliński a fondat revista Tygodnik Wileński (1818).

În 1824 a fost înlăturat de la catedra de istorie de la Vilnius de către autoritățile țariste. În 1828 el a fost ales deputat al Seimului Regatului Poloniei. Ca participant activ la Revolta din Noiembrie (1830-1831) a trebuit sa părăsească Polonia emigrând în Franța.

După aceea a trăit în exil la Bruxelles. În 1837, a prezentat ideea formării „Asociației poloneze de emigrare” (Zjednoczenie Emigracji Polskiej), aspirând la unificarea politică a imigranților polonezi. În 1847 a fost ales vicepreședinte al unei Societății Democratice Internaționale, cedându-i această funcție lui Karl Marx in anul următor. Lelewel a elaborat o teorie a așa-zisei gminowładztwo slave (autoguvernare comunală), în care polonezii erau văzuți ca având o predilecție naturală pentru democrație, întreaga lor istorie fiind interpretată ca o luptă pentru libertate. Lucrarea sa, Dzieje Polski potocznym sposobem opowiedziane (Istoria Poloniei pe înțelesul tuturor, 1829) a devenit o adevărată biblie pentru pentru miile de revoluționari și emigranți din generația autorului.

Teoriile lui Lelewel s-au dovedit a fi deosebit de atrăgătoare pentru contemporanii lui, fiind nevoie de două revolte dezastruoase (în 1830 și în 1863) pentru ca istoricii polonezi să renunțe la ele.

A murit la Paris și a fost înmormântat la cimitirul Montmartre. În 1932, peste mormânt a fost ridicat monumentul acestuia sculptat de Bolesław Bałzukiewicz.

Una dintre străzile din centrul orașului Vilnius precum și o stradă din Grodno poartă numele lui Joachim Lelewel.

Joachim Lelewel

·         1866 - A murit americanul Henry Darwin Rogers, geolog (n.1.08.1808).

·         1868: Este asasinat la Belgrad prințul Serbiei, Mihailo Obrenovici al III-lea.

·         1873: Prințul Friedrich de Hesse și de Rin (Friedrich Wilhelm August Victor Leopold Ludwig), (7 octombrie 1870 - 29 mai 1873), a fost al doilea fiu hemofilic al lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și al Prințesei Alice a Regatului Unit, deci unul dintre nepoții reginei Victoria. A murit la vârsta de doi ani și jumătate.

Prințul Friedrich de Hesse

Prințul Friedrich, ca. 1872

·       1883: Prințesa Marianne a Olandei, Prințesă de Orange-Nassau (Wilhelmina Frederika Louise Charlotte Marianne; 9 mai 1810 – 29 mai 1883), a fost membră a Casei de Orange-Nassau, prin naștere Prințesă a Olandei iar prin căsătorie Prințesă a Prințesă a Prusiei.

Johannes Wilhelm von Reinhartshausen, fiul Prințesei Marianne și Johannes van Rossum.

Prințesa Marianne a Olandei în ultimii ani (ca. 1880).

Născută la Berlin, ea a fost ce mai mic copil și a doua fiică a regelui William I al Olandei și a soției lui Wilhelmine a Prusiei. Sora sa mai mare, Pauline, a murit în 1806, cu mult înaintea nașterii sale, așa încât Marianne a fost singura fiică a părinților săi. Frații ei mai mari au fost regele William al II-lea și Prințul Frederik al Olandei.

La Haga la 14 septembrie 1830, Marianne s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Albert al Prusiei, al patrulea fiu al fratelui mamei sale, regele Frederick William al III-lea al Prusiei. Din căsătorie au rezultat patru copii:

• Frederika Louise Wilhelmine Marianne Charlotte (n. Schloss Schönhausen, în apropierea Berlinului, 21 iunie 1831 - d. Meiningen, 30 martie 1855), căsătorită la 18 mai 1850 cu viitorul Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen.

• Frederick Wilhelm Nikolaus Albert (n. Berlin, 8 mai 1837 - d. Kamenz, 13 septembrie 1906).

• Frederika Louise Wilhelmine Elisabeth(n. Kamenz, 27 august 1840 - d. Kamenz, 9 October 1840).

• Frederika Wilhelmine Louise Elisabeth Alexandrine (n. Berlin, 1 februarie 1842 - d. Schloss Marley, 26 martie 1906), căsătorită la 9 decembrie 1865 cu Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin.

În 1845 și-a părăsit soțul necredincios și a început să trăiască cu iubitul ei, fostul vizitiu Johannes van Rossum. La 28 martie 1849, Marianne și Albert al Prusiei au divorțat oficial. Șapte luni mai târziu (30 octombrie) la Cefalù, Sicilia, ea a născut singurul copil al lui van Rossum, un fiu numit Johannes Wilhelm von Reinhartshausen. După acest lucru, curțile de la Haga și Berlin au întrerupt orice contact cu ea. Marianne, Johannes și fiul lor au trăit următorii ani în Italia și Erbach.

În 1855 Marianne a cumpărat "Schloss Reinhartshausen" din Erbach din care a făcut un centru cultural al Rinului. O parte a Schloss-ului a devenit muzeu cunoscut astăzi drept Festsäle. Schloss a fost întotdeauna vibrant, cu mulți oaspeți și Marianne încurajat tinerii artiști, oferindu-le cazare. 180 de picturi, 110 desene și mai multe sculpturi pot fi găsite acolo și astăzi.

În ziua de Crăciun a anului 1861, fiul ei Johannes Wilhelm a murit de pneumonie la Reinhartshausen la vârsta de 12 ani. În onoarea lui, Marianne a donat 60.000 de guldeni localnicilor din Erbacher pentru o bucată de pământ pentru construirea unei bisericii. Biserica a fost construită iar Johannes a fost îngropat sub altarul acesteia. Biserica, numită după Johannes, este biserica protestantă de astăzi din Erbach.

Doisprezece ani mai târziu, la 10 mai 1873, Johannes van Rossum, partenerul pentru aproape 30 de ani al Mariannei a murit la vârsta de 64 de ani. A fost înmormântat alături de fiul său. Marianne i-a supraviețuit 10 ani și a murit la Schloss Reinhartshausen, la doisprezece zile după aniversarea a 73 de ani. A fost înmormântată alături de Johannes van Rossum ți de fiul lor.

Fiul ei cel mare, Prințul Albert al Prusiei a moștenit Schloss Reinhartshausen. În 1940, nepotul ei, Prințul Frederick Heinrich al Prusiei - fiul lui Albert - a moțtenit proprietatea. Astăzi Schloss Reinhartshausen este hotel de cinci stele

Prințesa Marianne a Olandei de Jan Philip Koelman, 1846.

*  1903: Alexandru Obrenovici, rege al Serbiei și regina Draga, sunt asasinați la Belgrad de către un grup de ofițeri din armata, membri ai organizatiei Mana Neragra (Crna Ruka).

·         1910: Mili Balakirev, compozitor, pianist și dirijor rus (n. 1837)

·         1944: A murit juristul Constantin C. Stoicescu; specialist în drept roman, a introdus în procesul de învăţământ metoda istorică de predare a dreptului roman; ministru al justiţiei (1941, 1942); membru corespondent al Academiei Române din 1936; (n. 1881). Constantin C. Stoicescu (n. 23 august 1881, București – d. 29 mai 1944, București) a fost un jurist român, membru corespondent al Academiei Române. A fost profesor de drept roman la Universitatea din București și ministru al justiției în Guvernul Ion Antonescu (3) în perioada 15 februarie 1941 – 14 august 1942.

·         1945: Mihail Sebastian (nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu, n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București) a fost un om de litere român, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.

Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Deriva înspre extremismul de dreapta a generației sale și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.

După moartea lui subită, posteritatea i-a fost asigurată în principal de piesele de teatru, până în 1996, când jurnalul, care rămăsese peste 60 de ani inedit, a fost tipărit pentru prima dată. Cartea a suscitat controverse aprinse în societatea românească, fiind contrară imaginii idealizante a elitei intelectuale interbelice.

Născut cu numele de Iosif Hechter într-o familie evreiască din Brăila, Mihail Sebastian face studii universitare de drept și filozofie la București. Are o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eșec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind și avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. Prin legislația antisemită de la începutul anilor '40, i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu. Piesa Ultima oră s-a jucat după moartea lui Sebastian, la Teatrul Național București, sub direcția lui Zaharia Stancu^[2]

Moare în plină tinerețe creatoare, lovit de un camion în 1945, la numai câteva luni după lovitura de stat de la 23 august 1944

A debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în același an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Orașul cu salcâmi (1935) (roman al adolescenței), Accidentul (1940) (roman de dragoste), influențate de Marcel Proust, Gustave Flaubert și de alți romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt roman, De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeței semnată de magistrul lui Sebastian și al generației Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica și Cum am devenit huligan, în care adună articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani (Les Faux Monnayeurs).

Sebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată.

Manuscrisul inițial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail Sebastian în Franța, iar autorul nu l-a mai găsit. A fost nevoit să-l rescrie de la zero.

Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieții scriitorului, cât și în posteritate. Scandalul generat de prefața lui Nae Ionescu la volumul "De două mii de ani" (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenției. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să aibă succes și ca dramaturg, încă din timpul vieții. După moartea sa prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenția publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât și romancierul din el intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996(anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeșteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele sale Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost chiar ecranizate, prima dintre ele transformându-se într-o coproducție româno-franceză (Mona, l'étoile sans nom [Mona, steaua fără nume]- 1967), în care rolul principal feminin a fost interpretat de Marina Vlady.

Jurnalul său intim, ținut în anii unei sălbatice resurecții a antisemitismului, adică în perioada 1935-1944, a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de fratele său mai mic, Andrei Benu Sebastian, și a ajuns la Ierusalim. În prezent originalul se găsește la Universitatea din Ierusalim, frații săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Harry From, regizor evreu din Romania care a trăit în SUA, a creat Fundația „Mihail Sebastian”. După mulți ani de insistență, a obținut cele 9 caiete de la familia lui Sebastian ( respectiv dna Beatrice Sebastian, văduva fratelui scriitorului, Beno) și a încheiat un contract între familie și Editura Humanitas. Leon Volovici, istoric și critic literar israelian originar din România, a prefațat ediția publicată la Editura Humanitas, cartea fiind un document de mare valoare istorică care documentează între altele, antisemitismul societății românești în anii războiului (care a dus la masacrarea a circa 100.000 evrei cetățeni ai României ^[4]). Între timp, Jurnalul a fost publicat și în Franța, SUA, Olanda, Cehia și de curând și în Germania. Opera sa este pe cale de a fi (re)descoperită atât în țară cât și în străinătate. 2007 fiind anul centenarului nașterii lui Mihail Sebastian, în țara sa și în străinătate au fost publicate noi studii despre scriitor și creația sa.

În Germania Jurnalul a fost publicat sub numele Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt / Tagebücher 1935-1944 (Îngrozit, dar nu disperat/ Jurnal ) și a apărut în editura Claassen Verlag, Berlin 2005. Pentru acest Jurnal, foarte recent, la 20 noiembrie2006, lui Mihail Sebastian i s-a conferit postum la München importantul premiu de carte "Geschwister Scholl" pe anul 2006, premiu ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels (Asociația germană a librarilor). Premiul de 10.000 de euro a intrat în posesia celor două nepoate de frate ale scriitorului, Michelle și Dominique Hechter, care locuiesc în Franța și în Israel.

OPERE PUBLICATE

Proză

• Fragmente dintr-un carnet găsit (1932)
• Femei, nuvele, 1932
• Orașul cu salcâmi (1935), roman
• Accidentul (1940), roman. A fost reeditat la Editura EST-Samuel Tastet Editeur, in 2001
• De două mii de ani. Texte, fapte, oameni (1935), roman, și Cum am devenit huligan, dosarul receptării sale

Piese de teatru

• Jocul de-a vacanța (1939)
• Steaua fără nume (1942)
• Ultima oră
• Insula - text neterminat, a scris doar primele două acte, cel de-al treilea fiind completat de prietenul său Mircea Ștefănescu. Piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul Municipal, în regia lui Mircea Șeptilici.^[8]

Jurnal intim

• Jurnal, 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefață și note de Leon Volovici, București, Editura Humanitas, 1995;

Publicistică

• Corespondența lui Marcel Proust (1939)
• Cronici. eseuri. Memorial, ediție de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1972
• Opere, vol. I, ediție de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1990
• Jurnal de epocă. Publicistică
• Jurnal indirect, 2006, ediție de Teșu Solomovici

Mihail Sebastian

·         1954 - A murit fizicianul Dragomir Hurmuzescu; contributii importante la introducerea radiodifuziunii in Romania.

·         1955 - A murit Aristide Caradja, entomolog, membru al Academiei Romane, specialist de renume mondial in zoogeografia si filogenia lepidopterelor ( n. 28.09.1861). Principele Aristide Caradja (n. 28 septembrie 1861, Dresda — d. 29 mai 1955, București) a fost un entomolog și jurist român, membru de onoare al Academiei Române (1930). S-a ocupat în special cu studiul lepidopterelor, mai ales al fluturilor mici (colecţia sa, foarte valoroasă, se află la „Muzeul de istorie naturală Grigore Antipa” din Bucureşti).

·         1958: Juan Ramon Jimenez, poet și eseist spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1956) (n. 1881)

·         1959 - A murit Nicolae T. Deleanu, fitofiziolog si biochimist vegetal. A descoperit impreuna cu A. Meyer, bioritmul diurn al intensitatii respiratiei la frunze, fiind printre primii cercetatori, pe plan mondial, care s-a ocupat de problema bioritmurilor (n. 5.09.1879).

·         1962: A murit actorul Benedict Dabija; (n.22 septembrie 1926, Piatra Neamt). Este cunoscut pentru rolurile sale din filmele „La Moara cu noroc”(1955), „Eruptia” (1958) sau „Valurile Dunarii” (1959).

* 1974: Albert Pilát (n.* 2 noiembrie 1903, Praga, Imperiul Austriac – d. 29 mai1974, Praga, Cehoslovacia) a fost un botanist și micolog ceh renumit, cu rădăcini austro-germane, care a contribuit între altele cu publicații semnificative referitoare la bureții din ordinul Gasteromycetales și din ordinul Polypores. Abrevierea numelui său de autor este Pilát.

Pilát a studiat istoria naturală la Facultatea de Științe a Universității Carolina din Praga, fiind student al profesorului Josef Velenovský, cel care l-a introdus în materia micologiei. După ce a luat doctoratul în 1926, a rămas asistent acolo până în 1928, când a fost numit profesor la școala agricolă de stat din Mělnice.^[1] Deja înainte de absolvire își făcuse un renume prin studiile sale monografice despre familiile de bureți Cyphellaceae și Aleurodiscineae.^[2]

În anul 1930, s-a alăturat Muzeului Național din Praga ca asistent științific, devenind în cele din urmă șef al Departamentului de Micologie (1948). Pe lângă publicarea unor numeroase cărți și articole din domeniul micologiei, dar și în alte domenii ale biologiei, Pilát a fost editor al multor jurnale din Cehoslovacia și străinătate (Germania, Elveția, Franța). Astfel, a fost editor și redactor șef al jurnalului Societății Științifice de Micologie din Cehoslovacia - České Mykologie.^[3]

Monografiile micologului despre diferite grupe fungice au urmat într-o succesiune rapidă; astfel, a publicat:

• în 1930, monografia pe familia Stereaceae-lor europene,
• între 1933-1942, monografia sa vastă pe Polyporaceae-le europene,
• în 1946, monografia pe genul Lentinus,
• în 1948, monografia pe genul Crepidotus,
• în 1951, monografia pe genul Agaricus
• în 1957, monografiile pe ordinile de ciuperci Auriculariales, Tremellales,
• în 1958, volumul despre (sub)clasa Gasteromycetes, publicată sub îndrumarea și cooperarea sa în Flora ČSR.

Mai târziu a dezvoltat un interes mare pentru familia de ciuperci Boletaceae și cu cunoașterea sa dobândită a contribuit în numeroase opere în mod important pentru descrierea și cercetarea ei. De abia în 1974, cu puțin timp înainte de moartea sa, a apărut monografia pe familiile fungide Boletaceae și Gomphidiaceae din Cehoslovacia, pe care a scris-o împreună cu coautorul sau Aurel Dermek.^[2]

Din 1960 a devenit membru corespondent al Academiei cehoslovace de Științe.^[4]

Pilát nu a fost numai savant ci, de asemenea, un fotograf excelent. Astfel cele mai multe publicații ale lui au fost însoțite de o mulțime de fotografii științifice în alb-negru. Numărul total al publicațiilor sale micologice este de aproximativ 580. Cu ele a îmbogățit în mod semnificativ cunoștințele despre ciupercile din Europa și Asia. Numeroase specii noi poartă numele său. Toți cei care îl cunoșteau, fie prin întâlniri la congrese în străinătate, fie prin corespondența cu el, au experimentat receptivitatea sa umană și marea sa dorință de a ajuta. Fiind unul dintre cei mai mari micologi ai secolului al XX-lea, el va rămâne neuitat

Dr. rer. nat. Albert Pilát

·         1979: Mary Pickford, actriță canadiano-americană, co-fondatoare a United Artists (n. 1892). Mary Pickford (n. 8 aprilie 1892, Toronto, Ontario – d. 29 mai 1979, Santa Monica, California) a fost o actriță de film, câștigătoare a premiului Oscar.

·         1982: Romy Schneider (n. 23 septembrie 1938, Viena - d. 29 mai 1982, Paris; se numea de fapt Rosemarie Magdalena Albach) a fost o actriță franco-germană. În anul 1953, în timp ce locuia la Viena, a jucat rolul împărătesei Sisi, rol cu care a devenit renumită în Germania și Austria. Între anii 1962 - 1963 a trăit la Paris. A jucat în câteva filme la Hollywood. În timpul primei căsătorii a trăit în Berlin, după care s-a mutat din nou la Paris.

Romy Schneider

* 1984: Kim Sung-Gan (17 noiembrie 1912 - 29 mai 1984) a fost un fotbalist japonez.

·         1989: Adrian Petringenaru (n. 19 octombrie 1933, București; d. 29 mai 1989, București) a fost un regizor român.

În 1969 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - secția Istoria și teoria artei. În 1983 a publicat la editura Meridiane volumul Imagine și simbol la Brâncuși.

FILMOGRAFIE

Ca regizor de filme artistice

• Tatăl risipitor (1974)
• Cale lungă (1976)
• Rug și flacără (și scenarist, 1979)
• Femeia din Ursa Mare (1982)
• Cireșarii (1984)
• Aripi de zăpadă (și scenarist, 1985)
• Cetatea ascunsă (și scenarist, 1987)
• Există joi? (1988)

Ca regizor de filme de animație

• Brezaia (1968)
• În pădurea lui lon (1970)
• Bizanț după Bizanț (1971)
• Cale lungă (1976)
• Traian și Decebal (1977)
• Legenda (1978)
• Finala (1981)
• Banchetul armelor (1984)
• Perpetua renaștere (1985)
• Comoara din vis (1988)

Ca regizor de documentare

• Cornel Medrea (1965) - despre Cornel Medrea
• 6000 de ani de artă (1966)
• Pași spre Brâncuși (1966)
• Monumentele capitalei (1974)

·         1991: A murit la Bucuresti, pictorul Brăduţ Covaliu; (n. 1 aprilie 1924, Sinaia). Între 1942-1947 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, avându-l profesor pe pictorul Alexandru Jean Steriadi. A avut mai multe expoziţii personale la Bucureşti, Constanţa, Cluj, Budapesta, Atena, Calcuta, Bruxelles, Helsinki, Viena etc. A lucrat ca redactor la revista „Arta plastică”, în 1963 a fost ales secretar al Uniunii Ariştilor Plastici din România, iar în 1968 a fost ales preşedinte al aceluiaşi for. Din 1960 a desfăşurat activitate didactică la Institutul Pedagogic din Bucureşti apoi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. A publicat volumele „Rugul de taină” (poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969) şi „Pe ţărmurile artei” (eseuri, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977). A fost distins cu Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1962), Ordinul Meritul Cultural, cls. a II-a (1968), Ordinul Steaua Republicii Socialiste România (1971), Marele Premiu al U.A.P. (1981), Grand premio internationale „Trionfo”, Premiul „Oamgio a Picasso”, Roma (1981) s.a.

·         1992: Ion Bostan (n. 15 decembrie 1914, Cernăuți - d. 29 mai 1992, București) a fost un regizor de filme documentare român.

Filmografie:

• Un minut (1949)
• Pentru industrializare, pentru socialism (1949)
• Pagini din lupta partidului (1950)
• Canalul Dunăre Marea Neagră, o construcție a păcii (1951)
• Calea belșugului (1952)
• Baia Mare (1953)
• Centenarul Nicolae Bălcescu (1953)
• Pentru pace și prietenie (1954)
• Pictorul Nicolae Grigorescu (1955)
• Ciocârlia (1955)
• Doina Oltului (1956)
• Dansuri românești (1956)
• Obiceiul primei hore (1956)
• Theodor Aman(1956)
• Cetatea Histria(1956)
• Uciderea pruncilor (1957)
• Bucureștii de altădată (1958)
• Livenii lui Enescu (1958)
• Jad, cuarț, agată (1959)
• Din trecutul pământului (1959)
• Lacul cu nuferi (1959)
• Mărturii despre Enescu (1959)
• Adevărul despre Adam (1960)
• Calea spre belșug și fericire (1961)
• Printre pelicani (1962)
• Voroneț (1962)
• Urme pe zăpadă (1962)
• Lacuri glaciare (1962)
• Lumea din bezna (1963)
• Delta necunoscută (1963)
• Sub aripa vulturului (1963)
• Dracul cu scripcă (1964)
• Callatis (1964)
• Prietenul meu, Max (1965)
• Pârvu Mutu Zugravul (1965)
• Marea Sarmatică - Marea Neagră (1966)
• Oaspeți de iarnă (1967)
• Mărășești 1917-1967 (1967)
• Stârcul pasăre reptilă (1967)
• Histria, Heracleea și lebedele (1968)
• Pe urmele unui film dispărut (1968)
• Dialog El Greco-Bach (1969)
• Omul din Lună (1969)
• Puii în primejdie (1969)
• Sturionii se pescuiesc pe furtună (1969)
• Arta epocii de piatră (1969)
• Cerul Alunișului (1970)
• Formarea și evoluția paleo-geografică a pământului românesc (1970)
• Singur printre pelicani (1970)
• Geneza unei lumi (1970)
• Pelicanii (1971)
• Oameni și locuri (1971)
• Sturionii și scrumbiile migratoare (1971)
• Păsări din cele patru puncte cardinale (1971)
• Pești și pescari (1971)
• Întâlnirea cu cerul (1972)
• Și medicii au început să filmeze (1972)
• Stelele cu coada - cometele (1972)
• Delta Dunării (1972)
• Pădurea scufundată (1972)
• Și pe aici au trăit mamuții (1973)
• Pietre din cer (1973)
• Pescarusi cu aripi curate (1973)
• Dracula - legendă și adevar (1973)
• Satul cu lebede (1974)
• Vestigii (1974)
• Neagoe Basarab (1974)
• Marele zbor (1975)
• Arhipelaguri de stele (1975)
• Robinson de bună voie (1975)
• Spre alte planete (1976)
• Se întorc berzele (1976)
• Cerul străbunilor (1976)
• În lumea rațelor sălbatice (1977)
• Stelele - nașterea, viața și moartea lor (1977)
• Rinul își caută drumul spre mare (1978)
• Sfera lui Pitagora (1978)
• Și totuși se misca (1978)
• Impresii din Deltă (1978)
• La pescuit printre pelicani și nuferi (1978)
• Luna azi (1979)
• Marele Univers (1979)
• Puterea instinctului (1979)
• Petrodava (1980)
• Pagini de tracologie (1980)
• Și păsările se pot înțelege (1980)
• Mesaje spre univers (1981)
• Dinozaurii (1981)
• Ciclul Delta Dunarii - sanctuar al naturii... Delta insolită
  • Steaua noastra, Soarele (1980)
  • Morunul urias (1981 )
  • Sulina, vechea poartă a Dunării (1981)
  • Aur, argint și istorie (1982)
  • Migrația păsărilor (1982)
  • Pescarușii lui Hitchcock (1982)
  • O îndeletnicire milenară pescuitul (1983)
  • În jungla verde de sub apă (1983)
  • Insule plutitoare (1983)
  • Pretutindeni freamăt de aripi (1983)
  • Stejari și liane (1983)
  • Se întorc pelicanii (1985)
  • Balena de piatră (Insula Popina) (1985)
  • Când înfloresc nuferii (1985)
• Cometa Halley revine (1984)
• Originea sistemului solar (1985)
• Treceau în zbor cormoranii (1986)
• Sub cupola planetariului (1986)
• Cum s-a format universul (1986)
• Penajul colorat - o podoabă (1987)
• Când se adună păsările (1987)
• Planeta Terra pe traiectoria ei galactică (1987)
• Glasuri în desișuri (1988)
• Acolo unde zboară uliul și șoimul (1988)
• Grija pentru pui (1988)
• Misterul cometelor (1988)
• Amprentele vieții (1989)
• În pragul cosmosului (1989)
• Păsări ocrotite (1989)
• Soarele azi (1989)
• Ciclul „Splendoarea frescelor sfinte”
  • Țara de Sus 1990 - 1991
  • Voroneț 1990 - 1991
  • Humor 1990 - 1991
  • Arbore 1990 - 1991
  • Moldovița 1990 - 1991
  • Sucevița 1990 - 1991
  • La răscruce de ceruri (1992)

·         1994: A  murit  fostul  lider comunist al  Germaniei  de Est, Erich Honecker; (n.25 august  1912). Erich Honecker (n. 25 august 1912, Neunkirchen (Saar) – d. 29 mai 1994, Santiago de Chile) a fost un politician comunist german care a condus Republica Democrată Germană (Germania de Est) din 1971 până în 1989.

* 1997: Jeff Scott Buckley (n. 17 noiembrie 1966,^[1][2] Anaheim, California, SUA – d. 29 mai 1997,^[3][1][2] Memphis, Tennessee, SUA) a fost un muzician american.

Jeffrey Buckley s-a născut la 17 noiembrie 1966, în Anaheim (Orange County, California), fiind singurul fiu al lui Tim Buckley și Mary Guibert. Tatăl avea origini irlandeze, iar mama rădăcini grecești, franceze, americane și panameze. Familia sa era o familie de muzicieni. Tim Buckley a fost un vocalist de jazz și folk foarte apreciat (registrul său urca până la cinci octave), care a murit din cauza excesului de droguri în 1975. Mama sa știa să cânte la pian și la violoncel. Tatăl vitreg l-a făcut să asculte de mic Led Zeppelin, Jimi Hendrix și Pink Floyd. Jeff Buckley spunea că „toată lumea din familie cânta”. Primul album pe care l-a avut a fost Physical Graffiti, al celor de la Zeppelin. La 13 ani a primit prima chitară electrică. În liceu, a început să asculte progressive și jazz fusion și a cântat în trupa de jazz a școlii.

După absolvire, a urmat niște cursuri la Musicians Institute (Hollywood, California), pe care le-a socotit o „pierdere de vreme”, exceptând câteva noțiuni de teorie muzicală, mai ales armoniile care însoțesc muzica lui Ravel, Ellington sau Bartók. Interesant e că până în 1990, prestația sa vocală în diferite trupe se reducea la backing vocals.

În 1990 începe să se intereseze de qawwali - muzica sufiților din India și Pakistan și compune două din cele mai bune piese ale lui, Eternal Life și Unforgiven (devenită mai târziu Last Goodbye). Colaborează mai apoi cu Gary Lucas la melodiile Graceși Mojo Pin (un cântec compus, se pare, sub inspirația heroinei).

În 1993, scoate albumul Grace cu o trupă personală formată din: Jeff Buckley - orgă, dulcimer, chitară, muzicuță, tabla, vocal; Mick Grondahl - bass; Michael Tighe - chitară; Matt Johnson - percuție, tobe, vibrafon; Gary Lucas - 'Magical Guitarness' pe Mojo Pin și Grace; Karl Berger - coarde; Loris Holland - orgă; Misha Masud - tabla. Jimmy Page însuși avea să considere acest album „cel mai bun al deceniului”, iar David Bowie a afirmat că ar fi printre cele zece discuri pe care le-ar lua pe o insulă pustie.

După câteva concerte susținute la Glastonbury, la Paris, în Australia, Germania sau Japonia, începe să lucreze la al doilea album al său, My Sweetheart the Drunk. La 29 mai 1997 a mers să înoate în Wolf River, un afluent al fluviului Mississippi, în care Jeff Buckley și-a trăit ultimele clipe de viață. Cauza morții nu este cunoscută. Cu o seară înainte, Jeff a recunoscut că suferă de tulburare bipolară.

Jeff Buckley

·         2000 - A murit profesorul universitar Vlad Ionescu, membru corespondent al Academiei Romane, la Sectia de stiinta si tehnologia informatiei (n. 22.04.1938).

·         2002 - A murit Elémire Zolla, una dintre cele mai proeminente personalităţi ale vieţii academice şi publice italiene de după cel de-al doilea război mondial. Prozator prolific şi de mare succes, s-a bucurat de admiraţia criticii şi de succesul de librărie încă de la începuturi. A primit prestigiosul Premiu Strega în 1956, pentru « Minuetto per l'inferno » (n.09.08.1926).

* 2003: Pierre Restany Hundertwasser (n. 24 iunie 1930,^[1] Amélie-les-Bains-Palalda, Franța – d. 29 mai 2003,^[1][2] Paris, Franța) face parte din acea categorie de artiști a căror lucrări, aparent paradoxale, dețin niște explicații neașteptate dar care se potrivesc cu viziunea lor umanistă, cu logica lor interioară, cu generozitatea lor ingenuoasă și cu instinctul lor practic. Acest pictor îndrăgostit de frumusețe își petrece o mare parte din timp lucrând ca arhitect, predicând ecologia și detestând liniile drepte la fel de mult pe cât detesta Uniunea Europeană.

Hundertwasser s-a născut la Viena în data de 15 decembrie 1928. Astăzi el e cu siguranță cel mai cunoscut și cel mai controversat artist din Austria. Reputația sa internațională a fost stabilită cu fermitate după o carieră haotică începută printr-o ședere lungă la Paris, urmată de un lung șir de expoziții și happenning-uri. Faima sa a fost consolidată pentru totdeauna printr-un tur expozițional la scară mondială, în muzeele celor cinci continente, între 1975 și 1983. Prietenia sa cu Joram Harel, care era totodată și impresarul acestuia, l-a scutit pe acesta de la vreo grijă materială și i-a oferit posibilitatea să trăiască conform dorințelor și principilor sale. Moartea mamei sale, în 1972, față de care el era foarte atașat, a fost un alt moment de turnură din cariera sa. Arta sa a devenit treptat din ce în ce mai identificabilă cu viziunea sa despre lume. În 1968 Hundertwasser a devenit proprietarul unei ambarcațiuni de lemn pe care a renumit-o „ Regentag”(„zi ploioasă”). Între 1968 și 1972, barca a devenit unul din atelierele artistului, care nu numai că lucra în această barcă dar o folosea și pentru a face lungi croaziere pe coasta mării Adriatice. Într-una din aceste plimbări pe mare, Hundertwasser a fost însoțit de regizorul Peter Schamoni și împreună, cei doi au realizat un film purtând același nume cu ambarcațiunea „Regentag”, film ce a fost prezentat chiar la Festivalul de la Cannes în 1972.

Tot în 1972 Hundertwasser a publicat manifestul său: Your Window Right – Your Tree Duty și a avut deasemenea o apariție spectaculară la un post de televiziune, unde a pledat pentru un habitat de o calitate superioară: acoperișuri acoperite cu vegetație și pentru fațade cu un design indivdual. După manifestul: „Mould Manifesto Against Rationalism in Architecture” din 1958, în care și-a prezentat atitudinea sa fundamentală asupra sociologiei habitatului, care a culminat cu discursul său „Naked Speech”și cu manifestul „Los von Loos” (Departe de Loos), Hundertwasser își completează sistemul filosofiei sale moralizatoare După ce a restabilit ciclul materiei vii și a specificat procesul armoniei cu natura în punctele cheie ale planului său ideologic în artă, arhitectură și mediu înconjurător, Hundertwasser a declarat război poluării in toate formele ei: aer contaminat, pericolul nuclear, distrugerea naturii, distrugerea moștenirii planetei. În 1973 Hundertwasser a descoperit Noua Zeelandă și Australia printr-un maraton de expoziții ale operelor sale. Tot în acest an artistul își inaugurează primul său album de litografe japoneze, „Nana hyaku mizu”, și devine primul european a cărui opere au fost gravate de maeștrii japonezi.

În 1976 se îmbarcă din nou într-o călătorie pe Regentag cu destinația Noua Zeelandă care devine cea de a doua sa casă. În 1977 Hundertwasser părăsește Noua Zeelandă și pleacă pe Amazon până pe Rio Negro, ca peste un an să se întoarcă în Veneția unde concepe „Steagul pentru pace in Orientul Mijlociu”, după care pleacă din nou, de data aceasta în Senegal, la invitația președintelui senegalez Senghor, unde realizează o serie de timbre pentru Serviciul Poștal din Senegal. Pe lângă toate aceste angajamente, el nu încetează să lucreze la o serie de noi picturi pentru o altă expoziție internațională având ca punct de plecare New York-ul.(expoziția se intitula „Hundertwasser pictează”). Primarul capitalei americane, Marion Barry Jr. Proclamă, în 1980, data de 18 noiembrie „Ziua Hundertwasser”, ca urmare a unei acțiuni ecologice în care artistul însuși a plantat primii doisprezece copaci din Judiciary Square. Tot în Washington, Hundertwasser ține o serie de discursuri în favoarea ecologiei ca scut împotriva pericolului nuclear și pentru o arhitectură în concordanță cu natura și cu specia umană. Mai presus de toate, anul 1980 a fost un an cu totul special în cariera lui Hundertwasser, consiliul orășenesc al Vienei fiind de acord cu construirea unei case proiectată de artist. În acest timp expozițiile sale itinerante continuau să cutreiere lumea întreagă, prezentând nu doar tablouri și gravuri ci și machete arhitecturale. Proiectele sale se succed unul după celălalt, discursuri după discursuri și campanii, toate acestea ducând la creșterea vertginoasă a faimei artistului, ale cărui proiecte încep sa fie puse în practică tot mai des.

De la pictarea primei spirale în 1953, în studioul prietenului său Renè Brô, Hundertwasser își pecetluiește realitatea exterioară cu viziunea sa asupra lumii. Această relație era una de osmoză, care pornește de la nivele succesive ale conștientului, și înaintând concentric în inconștientul său. Simbolul pictorial ilustra o metaforă biologică. Pentru Hundertwasser omul are trei straturi de piele: epiderma, hainele și casa în care locuiește. În 1967 și 1968 artistul iși prezintă manifestul intitulat „Naked” prin care proclama dreptul omului la cel de-al treilea strat al pielii. După 1972, Hundertwasser își da seama de existența unui cel de-al patrulea strat, și anume societatea înconjurătoare, iar mai târziu își face apariția și cel de-al cincelea strat, stratul planetar.

Pierre Restany

·         2004 - A murit cea mai batrana femeie din lume, portoricana Ramona Trinidad Iglesias Jordan, la varsta de 114 ani.

·         2005 - A încetat din viaţă cântăreţul american de jazz Oscar Brown Junior (n. 1926)

·         2006 - Slim Aarons, fotograful celebrităţilor, care a creat imagini cunoscute ale vedetelor internaţionale, supravieţuitor al celui de-al doilea război mondial, a murit la New York, din cauza unui infarct. (n. 1916)

·         2010: Dennis Lee Hopper (n. 17 mai 1936; d. 29 mai 2010) a fost un actor, regizor și artist american.

Hopper a devenit interesat de actorie și a ajuns student la Actor's Studio. Și-a făcut prima apariție în televiziune în 1955 și a apărut și în două filme cu James Dean, Rebel Without a Cause (1955) și Giant (1956). Până la sfârșitul anilor 1960, Hopper a mai avut roluri secundare în câteva filme. A regizat și jucat în Easy Rider (1969) câștigând un premiu la Festivalul de la Cannes, fiind și nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original ca și coscenarist al filmului.

Nu a reușit să continue cu astfel de succese până la rolul din Apocalypse Now (1979), care l-a readus în atenția publicului. A mai apărut în Rumble Fish (1983) și The Osterman Weekend (1983) și a fost apreciat pentru rolurile din Blue Velvet și Hoosiers, pentru cel din urmă fiind chiar nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. A regizat Colors (1988) și a jucat rolul lui King Koopa în filmul Super Mario Bros. iar în 1994 a jucat în Speed. În perioada 2008-2009, Hopper a jucat în serialul TV de 26 de episoade Crash unde a avut rolul principal.

Pe lângă actorie, Hopper a fost cunoscut și datorită faptului că era consumator de droguri,^[1] că avea accese de furie, înclinație pentru violență conjugală,^[2] ceea ce l-au făcut un paria la Hollywood.^[3][4]

În 1982 a fost internat timp de trei luni într-un spital de boli mintale.^[5]

Hopper a decedat pe data de 28 mai 2010 de cancer la prostată^[6] în localitatea Venice, California la ora 08:15 a.m

Dennis Hopper

·         2011: Ferenc Mádl, politician maghiar, al 14-lea președinte al Ungariei (n. 1931).

Sărbători

·         În calendarul ortodox:  Sf Mc Teodosia fecioara; Sf Sfințit Mc Olivian

• Ziua internațională a forțelor ONU de menținere a păcii