6. /21 MAI 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP
TUDOR ARGHEZI
| Tudor Arghezi | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Ion Nae Theodorescu  | ||
| Născut | 21 mai 1880 București, România | ||
| Decedat | (87 de ani) București, Republica Socialistă România | ||
| Părinți | Nae Theodorescu și Maria | ||
| Căsătorit cu | Constanța Zissu Paraschiva Burda | ||
| Copii | Eli Lotar (cu Constanța Zissu) Mitzura (cu Paraschiva Burda) Barutu (cu Paraschiva Burda) | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Religie | creștinism ortodox[*] | ||
| Ocupație | poet, prozator, jurnalist | ||
| Limbi vorbite | limba română[2] | ||
| Pseudonim | Tudor Arghezi | ||
| Studii | Colegiul Național „Sfântul Sava” din București | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1896 – 1967 | ||
| Mișcare/curent literar | Modernism, Simbolism Poporanism | ||
| Specie literară | poezie lirică, ficțiune, satiră, pamflet, literatură pentru copii | ||
| Operă de debut | 1896[1] în ziarul "Liga ortodoxă": * 25 iulie - proza „Din ziua de azi” * 30 iulie - poezia „Tatal meu” | ||
| Opere semnificative | „Flori de mucigai”, ”Ochii Maicii Domnului”, „Cuvinte potrivite”, „Bilete de papagal” | ||
| Note | |||
| Premii | Premiul Național pentru Literatură Ordinul Meritul Cultural | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
| Prezență online | |||
| Internet Movie Database | |||
Modifică date / text  | |||
Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu; n. , București, România – d. , București, România) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.[10]
Biografie
Primii ani
S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46[11], numele său fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.
Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.
Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:
"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."[12]
A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.[13] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În anul 1900 a devenit diacon, apoi secretar al mitropoliei din București.[14] În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere.[15] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.[16]
În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.
În 1905 a început un șir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câștige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.[17]
În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.
În 1909 a vizitat Italia.
Perioada anilor 1910
S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronica în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.[18] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.[19] În anul 1913 a devenit editor-șef la ziarul Seara, în care a publicat articole politice și recenzii.
În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)[20]
Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe colecționarul de artă Krikor Zambaccian.[21] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.[21] În acea perioadă era și un asociat al omului politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.[22] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Pitești.[22]
Interbelicul
După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială.[23]
În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta, un gen de pamflet alegoric. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În anul 1933 a publicat volumul Tablete din Țara de Kuty, în care a criticat societatea românească și elita sa politică, întro manieră grotescă. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger[24]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Târgu Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu. După eliberarea din detenție în 1944 a publicat pamflete asupra colaboratorilor regimului, memorii și un nou volum de tablete, intitulat Manual de morală practică.
Interdicții și reabilitări
În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", în care, printre altele, acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor.
În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor Arghezi este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române în anul 1955, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani și deputat în Mare Adunare Națională.[25] S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrițe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin București". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.
Publicistul
La vârsta de 16 ani debutează în "Liga ortodoxă" a lui Alexandru Macedonski, sub semănătura Ion Theo. Până în 1910 - când a început să conducă sau să editeze el însuși reviste și ziare cum sunt: "Cronica", "Cuget românesc", "Națiunea", "Bilete de papagal" - publică la mai multe periodice ale vremii: "Revista modernă", "Viața nouă", "Facla", "Viața românească" și altele.
Desenatorul
La vârsta de 16 ani, Tudor Arghezi a fost custodele unei săli de expoziții a societății „Ileana” (Societatea pentru dezvoltarea artelor în România, inițiată de câțiva pictori, printre care Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Ștefan Luchian, în iulie 1897). Aflându-se în mediul pictorilor și pasionat de desen, Arghezi a schițat în peniță peisaje și portrete de o calitate care i-ar fi prevestit un destin de artist în toată regula. Poetul a mărturisit că opțiunea pentru scris a fost dictată doar de lipsa mijloacelor pentru a-și procura un atelier, șevalete, pânze, vopseluri. La Editura Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad a apărut un elegant album cuprinzând 80 de desene și fragmente de manuscrise din tinerețea lui Arghezi. Multe din desene datează din perioada 1905- 1910, când Arghezi a stat în Elveția.[26]
Premii și distincții
Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder, acordat de Universitatea din Viena.
A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.
În 1965 a fost nominalizat [27] la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.
Numismatică
Banca Națională a României a pus în circulație, la 7 decembrie 2020, în atenția colecționarilor, o monedă, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea poetului Tudor Arghezi. Moneda este rotundă, are valoarea nominală de 10 lei, este de argint, cu titlul de 999‰, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, cantul fiind zimțat. Toate cele 500 de exemplare ale acestei emisiuni numismatice sunt de calitate proof.[28]
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Opere
- Cuvinte potrivite, poezii, 1927
- Icoana de lemn, tablete, 1929
- Poarta neagră, tablete, 1930
- Flori de mucigai, poezii, 1931
- Cartea cu jucării, poezii, 1931
- Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
- Ochii Maicii Domnului, 1934
- Cărticica de seară, poezii, 1935
- Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
- Versuri, 1936
- Ce-ai cu mine vântule?, 1937
- Lina, roman, 1942
- Eminescu, studiu critic, 1943
- Versuri alese, 1946
- Bilete de papagal, 1946
- Una sută una poeme, 1947
- Prisaca, poeme pentru copii, 1948
- 1907-Peizaje, 1955
- Pagini din trecut, publicistică, 1955
- Cântare omului, 1955
- Frunze, 1961
- Poeme noi, 1963
- Cadențe, 1964
- Silabe, 1965
- Răzlețe, 1965
- Versuri lungi, 1965
- Ritmuri, 1966
- Litanii, 1967
- Noaptea, 1967
- Cu bastonul prin București, 1968
- O Furnică
- Testament
| Ileana Vulpescu | |
 Romanciera Ileana Vulpescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | Bratovești, Titești, Vâlcea, România |
| Decedată | (88 de ani)[1] București, România |
| Căsătorită cu | Romulus Vulpescu |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră, traducătoare, dramaturg |
| Limbi | limba engleză limba spaniolă limba franceză limba română[2] |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București |
| Activitatea literară | |
| Activă ca scriitoare | 1966–2017 |
| Specie literară | roman, nuvelă, povestire |
| Operă de debut | 1966 - în revista „Familia”, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut |
| Opere semnificative | Arta conversației |
| Note | |
| Premii | Ordinul Național „Steaua României” |
| Modifică date / text | |
A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.
PREZENTARE GENERALĂ
Ileana Vulpescu a scris proză și teatru, a tradus din literaturile engleză, franceză și spaniolă, și a semnat versiuni în limba franceză din literatura modernă și contemporană românească.
Debutul Ilenei Vulpescu a avut loc în revista „Familia” din iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. În 1976, romanul său Rămas-bun (Editura Cartea Românească - 2100 de exemplare) a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din București. Cinci ani mai târziu, Ileana Vulpescu a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul „Cântarea României” pentru romanul Arta conversației (Editura Cartea Românească - 50.000 de exemplare). În 1987 a primit premiul „Flacăra”, pentru "Sărută pământul acesta" (50.000 de exemplare).
Din anul 1972, Ileana Vulpescu a fost membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman al său este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989. Romanele sale au fost traduse în slovacă („Rămas-bun casei părintești”), maghiară („Arta conversației”), italiană („Sărută pământul acesta”) și franceză („Arta conversației”).
În 1991, întreaga sa activitate literară a fost încununată cu premiul „România Mare”. La 23 octombrie 2015, Ileana Vulpescu a primit un premiu din partea Fundației Dignitas, precum și Trofeul Fundației Dignitas pentru Excelență - 2015, conceput de artistul plastic Mircea Nechita.
În același an, în iunie 2015, scriitoarei i-a fost conferit titlul de Cetățean de onoare al Craiovei, în semn de recunoștință pentru întreaga activitate culturală, pentru participarea sa la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române, pentru toate proiectele sale care au promovat și promovează imaginea pozitivă a României și pentru susținerea mediului academic.
Distinsă[3] cu medalia Ordinului Național „Steaua României”.
OPERA
- Ș.a.m.d.; București; Editura pentru Literatură, 1969;
- Rămas-bun (roman); București, Editura Cartea Românească, 1975;
- Arta conversației; București, Editura Cartea Românească, 1980; reedit. București, Editura Arta Grafică, 1992,1994; București, Editura Logos, 1993; București, Editura Tempus, 1998; ISBN: 606-92086-2-5
- Candidații la fericire (proze); București, Cartea Românească, 1983; reed. Ploiești, Editura Tempus, 2002; ISBN: 978-606-92086-4-9;
- Sărută pământul acesta (roman); București, Editura Cartea Românească, 1987; reedit. București, Editura Tempus, 2000; ISBN: 973-85140-0-2;
- Rămas-bun casei părintești (roman); București, Editura Arta Grafică, 1990; 1991; reedit. București, Editura Tempus, 1998; ISBN: 973-00000-002;
- Carnetul din port-hart (roman); București, Editura Eminescu, 1996; ISBN: 973-2204-583;
- Arta compromisului (roman);
Ploiești, Editura Tempus, 2002; ISBN: 973-85140-3-7;
- De-amor, de-amar, de inimă albastră; Ploiești, Editura Tempus, 2005; ISBN: 973-606-92086-0;
- Viață, viață, legată cu ață (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2007; ISBN: 606-92086-18;
- Pe apa sâmbetei (roman); Ploiești, Editura Tempus; 2009; ISBN: 973-85140-8-9;
- Notă informativă bătută la mașină (roman); Ploiești, Editura Tempus; 2011; ISBN: 973-92086-9-4;
- Noi, doamna doctor, când o să murim? (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2012; ISBN: 978-606-93232-0-5.
- Preludiu (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2017;
- Prefață la romanul Un oltean dă piept cu lumea (Cărăuș între două secole) Deci...la pensie!, Vol. IV de Alexandru Oprănescu-Vella; Craiova, Editura Contrafort, 2010; ISBN: 978-606-545-187-2
TRADUCERI
- André Wurmser - Asasinul a murit I-ul; prefața autorului; București, Editura pentru Literatură Universală, 1963;
- Francois Rabelais - Gargantua; cu ilustrații de Eugen Taru; București, Editura Tineretului, 1963;
- Samuel Pepys - Jurnal. 1660-1669; trad. în colaborare cu Costache Popa; prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; București, Editura pentru Literatură Universală, 1965;
- Joë Hamman - Far West; prefață de D.I. Suchianu; București, Editura pentru Literatură Universală, 1966;
- Juan Ramon Jimenez - Platero și cu mine; București, 1966; reed. la București, Editura Paralela 45, 2006;
- Jean Defradas - Literatura elină; ediție îngrijită și introducere de Adelina Piatkowski, București, Editura Tineretului, 1968;
- Francois Rabelais - Viața nemaipomenită a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel & Uimitoarea viață a lui Pantagruel, feciorul uriașului Gargantua, ticluite odinioară de...; introducere de Romulus Vulpescu; cu ilustrații de Val Munteanu; București, Editura Tineretului, 1968; reedit. București, Editura Ion Creangă, 1989;
- Romulus Vulpescu - Récital extraordinaire, récits et théâtre; adapté du roumain par Ileana Vulpescu ; ill. par Benedict Ganesco; Paris, Ed. Seghers, 1969;
- Ambroise Vollard - Amintirile unui negustor de tablouri; București, Editura Meridiane, 1969 (reedit. in 1993);
- Simone de Beauvoir - Imagini frumoase; București, Editura Univers, 1973; reedit. Pitești, Editura Paralela 45, 2005;
- Francois Nourissier - Sfârșitul; prefață de Radu Toma; București, Editura Univers, 1974;
- André Maurois, Țara celor o mie și una de meandre; cu ilustrații de Done Stan; București, Editura Ion Creangă, 1976;
- Alphonse Daudet - Extraordinarele aventuri ale lui Tartarin din Tarascon („Tartarin din Tarascon”, „Tartarin în Alpi”, „Portul Tarascon”); cu ilustrații de Val Munteanu; București, Editura Ion Creangă, 1978;
- Michel Tournier - Vineri sau Limburile Pacificului; prefață de Micaela Slăvescu; București, Editura Univers, 1978 (reedit. in 1997); reedit. București, Editura RAO, 2013;
- 30 de poeți români = 30 poètes roumains; [versiunile franceze de Irina Radu, Ileana Vulpescu, Romulus Vulpescu, Marina Zamfirescu]; București, Editura Cartea Românească, 1978;
- Geo Bogza - Poezii și poeme - Poesies et poemes- ediție bilingvă; prefață de Ștefan Aug. Doinaș; București, Editura Minerva, 1979;
- Aleksa Celebonovic - Realismul burghez la sfârșitul secolului XIX (1860-1914); prefață de Dan Grigorescu; București, Editura Meridiane, 1982 (reedit. in 1992);
- Paul al României - Carol al II-lea, rege al României; București, Editura Holding Reporter, 1991;
- Simone de Beauvoir - Sângele celorlalți; București, Editura Opal H, 1994; reedit. Pitești, Editura Paralela 45, 2008;
- La Roumanie et sa guerre pour l’unité nationale; Dumitru Preda (coord.); București, Editura Enciclopedică, 1997;
- Berthelot și România = Berthelot et La Roumanie : album; Dumitru Preda (coord.); București, Editura Univers Enciclopedic, 1997;
- Virgil Gheorghiu - Nemuritorii de la Agapia; București, Editura 100+1 Gramar, 1998;
- Ion Pop - La Réhabilitation du rêve. Une anthologie de l’Avant-garde roumaine - Poème pétrolifère. Traduit par Ileana Vulpescu, 2006, p.461-464. /Unu, nov.1932, nr.49/.
- Ileana Vulpescu a semnat, în limba franceză, retroversiunile „La Ballerine orange” (Balerina portocalie, 1968) și „Acceptez le rétroviseur” (Acceptați retrovizorul, 1973), două scenarii radiofonice de Valeriu Sârbu;
- Ileana Vulpescu a încheiat traducerea neterminată a lui Romulus Vulpescu din François Villon, Opera omnia, apărută în trei volume la București, Editura Semne; lansată în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, ediția 2013. [1] [2] [3] [4]
VARIA
- Curajul cuvântului : [interviuri cu Adrian Năstase, Iosif Sava, Crin Halaicu, Ileana Vulpescu, George Danielescu, Dinu Patriciu, Marian Munteanu]; Monica Mergiu (coord.); București, Editura Valahia, 1996;
- Metehnele însoțitorului - Mocanu Marin Radu (articol despre Constantin Țoiu, Ileana Vulpescu în "Contemporanul - ideea europeană", v. 11, 19 apr. 2001, nr. 15 , p. 10);
- Eduard Antonovici - Fabricantul de vise : proze; cuvânt înainte de Ileana Vulpescu; București, Editura Semne, 2003;
- Alexandru Oprănescu-Vella - Benson, Beny, Benus, Benica - un rottweiller de legendă și prietenii săi : copiilor și iubitorilor de animale de pretutindeni; cu o sensibilă pref. de Ileana Vulpescu; desene de Horațiu Mălăele; Craiova, Editura Sitech, 2005;
- Zoia Ceaușescu - 237 de zile-n mormânt: [povestea unei iubiri] [portret în amintire de Ileana Vulpescu]; București, Editura Semne, 2007;
- Oana Cucu Oancea (coord.) - Marea Scriitorilor. Între Olimp și zidul Puterii - (interviu Ileana Vulpescu: „Ei, cucoană, s-a terminat capitolul ăsta, aici pui punct!”); București, Editura Cartea Românească, 2012;
- Aurelia Lăpușan - Mărturii la cald. 77 de interviuri (interviu Ileana Vulpescu: “Am scris ca să mă răzbun”); Constanța, Editura NextBook, 2013;
- Romulus Vulpescu - Antologie de versuri; selecție de Ileana Vulpescu; București, Editura Art, 2013, ISBN: 978-973-124-882-0;
- Panaite Mazilu, Membru de Onoare al Academiei Române la 100 de ani de viață, [Cuvinte omagiale la împlinirea a 100 de ani de viață - "Domnul profesor Panaite Mazilu", pp. 209-210]; București, Editura A.G.I.R., 2015;
- Ion Jianu - Arta conversației cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp; cuvânt înainte de Nicolae Iliescu; București, Vremea, 2016.
TEATRU
Ileana Vulpescu și actorul George Bănică au realizat o dramatizare după romanul „Arta conversației”, care s-a jucat cu mare succes, câteva stagiuni la:
- Teatrul Giulești din București (premiera la 31 mai 1983, cu peste 750 de spectacole până în iunie 1990; regia Eugen Todoran);
- Teatrul de Stat din Oradea (premiera la 3 noiembrie 1983; regia Zoe Anghel-Stanca);
- Teatrul Național Marin Sorescu Craiova (premiera la 26 octombrie 1984; regia Remus Mărgineanu);
- Teatrul Tamasi Aron (premiera la 4 septembrie 1995, regia Andras Balogh, Attila Seprodi Kiss);
- Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (stagiunea 1985-1986, regia Dehel Gábor);
- Cea mai recentă lucrare dramatică, scrisă tot în colaborare cu George Bănică, „Singurătatea unei femei” (Arta conversației II), a fost jucată de Compania particulară „Arlechin” (premiera la 10 iulie 1990, la Pitești, regia Mihai Manolescu).
| Grigore C. Moisil | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1] Tulcea, Tulcea, România | ||
| Decedat | (67 de ani)[1] Ottawa, Ontario, Canada | ||
| Părinți | Constantin Moisil | ||
| Căsătorit cu | Viorica Moisil | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | matematician informatician diplomat | ||
| Activitate | |||
| Domeniu | logică matematică | ||
| Instituție | Universitatea din București Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Alma Mater | Universitatea din București Universitatea Politehnica din București | ||
| Organizații | Academia Română | ||
| Conducător de doctorat | Dimitrie D. Pompeiu Gheorghe Țițeica | ||
| Doctoranzi | Peter Hammer[2] Ioan Tomescu[2] Ioan Purdea[*][2] George Georgescu[*][2] Gheorghe Nadiu[*][2] Aristide Deleanu[*][2] Cristian Victor Teodosiu[*][2] Sergiu Rudeanu[*][2] | ||
| Premii | Computer Pioneer Award[*] () Premiul de Stat al Republicii Populare Române ()[3] Emerit () Erou al Muncii Socialiste[*] () | ||
| |||
 Membru al Academiei de Științe din România | |||
| Modifică date / text | |||
Grigore Constantin Moisil (n. ,[1] Tulcea, Tulcea, România – d. ,[1] Ottawa, Ontario, Canada) a fost un matematician român, considerat părintele informaticii românești în urma inventării circuitelor electronice tristabile, și datorită contribuțiilor sale în pregătirea profesională a primilor informaticieni din România.[4][5][6]
FAMILIA
S-a născut la Tulcea pe 10 ianuarie 1906. Străbunicul său, Grigore Moisil (1814-1891), a fost paroh la Năsăud și vicar episcopal greco-catolic pentru ținutul Rodnei, unul din întemeietorii primului liceu românesc din Năsăud. Tatăl său, Constantin Moisil (1867-1958), a fost profesor de istorie, arheolog, numismat, directorul Cabinetului Numismatic al Academiei și membru de onoare al Academiei Române[7]. Mama sa, Elena (1863-1949) a fost institutoare la Tulcea, apoi directoarea școlii „Maidanul Dulapului”, azi Școala Nr. 74 „Ienăchiță Văcărescu” din București.
Sora sa, Florica Moisil, a fost mama profesoarei Zoe Petre, decan al Facultății de Istorie a Universității din București, iar fratele său, George C. Moisil (1917-1989) a fost profesor la Catedra de fizică a Institutului/Universității Politehnic(e) București.
A fost căsătorit cu Viorica (n. Constante) Moisil, sora artistului plastic Lena Constante.[8]
STUDII
Urmează școala primară la București, iar studii liceale la Vaslui (Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu) și București (liceul Spiru Haret) între anii 1916-1922.
În anul 1923 intră ca student la Facultatea de Matematică la Universitatea din București. Părinții săi sunt însa de părere ca o persoană cu aptitudinile lui matematice trebuie neapărat să devină inginer. În anul 1924 intră ca student la Politehnică, secția construcții, desi o chemare mai puternică îl menține legat de Facultatea de Matematică, unde îi are ca profesori pe Dimitrie Pompeiu, mentorul său, Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu, Anton Davidoglu. Așa se face că Grigore C. Moisil a fost în același timp student al Politehnicii și al Universității din București. Interesul pentru matematică devine prioritar astfel că în anul 1929 părăsește Politehnica, deși trecuse deja toate examenele din primii trei ani și se afla student în anul IV. Dar în același an își susține teza de doctorat în matematică Mecanica analitică a sistemelor continue, în fața unei comisii conduse de Gheorghe Țițeica și având ca membri pe Dimitrie Pompeiu și pe Anton Davidoglu. Această teză este publicată, tot în 1929, la editura Gauthier-Villars din Paris și va fi apreciată de savanții Vito Volterra, Tullio Levi-Civita, Paul Lévy.[9]
În 1930 pleacă la Paris, unde studiază la Sorbona cu mari matematicieni și participă intens la viața științifică cu note remarcate de profesori. În anul 1931 susține examenul de docență, cu lucrarea Sur une classe de systèmes d'équations aux dérivées partielles de la Physique mathématique. Pleacă la Roma cu o bursă de studii Rockefeller, și studiază între 1931 și 1932 cu matematicianul Vito Volterra.
CARIERĂ UNIVERSITARĂ
În 1932 se reîntoarce în țară, unde devine profesor provizoriu la Universitatea din Iași în 1932, apoi Conferențiar universitar în 1935, și Profesor universitar în 1939. Locuiește timp de 10 ani în Iași, legat în mod deosebit de profesorul Alexandru Myller și de biblioteca creată de acesta. Ține primul curs de algebră modernă din România, „Logica și teoria demonstrației”, la Universitatea din Iași. În paralel începe un șir de lucrări despre logicile matematicianului polonez Jan Łukasiewicz. Cercetările sale de logică au stat la baza unei puternice școli de matematică în țară și peste hotare (Argentina, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria).[9] În perioada ieșeană realizează o operă fecundă cu idei inovatoare în care se întrezărește concepția lui despre matematică și tehnica lui personală de mânuire a instrumentului matematic, făcând apropieri între idei foarte îndepărtate, utilizând noțiuni din domenii complet deosebite.
În perioada ieșeană deasemenea publică lucrări în domeniile mecanicii, analizei matematice, geometriei, algebrei și logicii matematice. A extins în spațiul cu mai multe dimensiuni derivata areolară a lui Pompeiu și a studiat funcțiile monogene de o variabilă hipercomplexă, cu aplicații la mecanică. A introdus algebre numite de el Łukasiewicz trivalente și polivalente (numite astăzi algebre Łukasiewicz-Moisil) și le-a întrebuințat în logica și în studiul circuitelor de comutație. A elaborat metode noi de analiză și sinteză a automatelor finite și a avut contribuții valoroase în domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate.
În 1941 un post de profesor universitar devine disponibil la Universitatea din București. Patru remarcabili matematicieni români se înscriu la concurs: Gheorghe Vrănceanu, Dan Barbilian, Miron Nicolescu, și Grigore Moisil. Deși doar Vrănceanu, cel mai senior dintre ei, este inițial selectat, Moisil convinge Ministrul Educației că are în față o ocazie rară de a dezvolta cercetarea matematică din România. În consecință, Ministerul Educației creeaza patru posturi de profesor la Universitatea din București, și îi angajează pe toți patru.[9] Moisil își ia în primire postul în anul academic 1941-1942.
În anii 1940-1950 publică intensiv în domeniul circuitelor electronice.
Între 1946-1948 este numit ambasador al României la Ankara. În perioada în care a fost staționat în Turcia, a ținut o serie de prelegeri matematice la Universitatea din Istanbul și la Universitatea Tehnica din Istanbul. În 1948, revine la Universitatea din București.
În anii 1950 devine pasionat de domeniul informaticii. Pe vremea aceea, dicționarul oficial de filosofie, tradus din limba rusă și publicat în 1953, descria domeniul ciberneticii ca "o știință burgheză reacționară îndreptată împotriva clasei muncitoare".[10] În ciuda acestei atitudini guvernamentale, Moisil și-a folosit influența științifică să încurajeze oamenii de știință români în studiul domeniului calculatoarelor. În această perioadă publică Incercari Vechi Si Noi în Logica Neoclasica [New and Old Approaches in Neoclassic Logic], 1953; Teoria Algebrica a Mecanismelor Automate [Algebraic Theory of Automata], 1959; și Circuite cu Tranzistori [Transistorized Circuits], 1961. Aceste cărți au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în rusă și cehă.
Moisil a sprijinit realizarea primelor calculatoare românești, contribuind la instalarea primului calculator de construcție românească în 1957 la Institutul de Fizică Atomică. În aceeași perioadă Moisil a avut și inițiativa importantă de a crea un Centru de Calcul la Universitatea din București. Astfel, Universitatea din București a devenit una dintre primele zece universități din lume care aveau un centru de calcul.[6]
A avut contribuții remarcabile la dezvoltarea informaticii și la formarea primelor generații de informaticieni. În anii 1960, a început să țină cursuri de logică matematică și la alte facultăți din afara Universității din București, inclusiv la Politehnica din București, de unde a recrutat și a pregatit inițial ca cercetători pe viitorii oameni de știință Paul Cristea, Petre Dimo, Ion Filotti, și Gheorghe Mărâi.[11] Deasemenea, Moisil este cel care a avut ideea introducerii liceelor și facultăților de informatică în România, idee pusă în practică de prietenul său Mircea Malița, Ministru al Invățământului.[6]
Viața sa dedicată matematicii și informaticii l-a consacrat ca un extraordinar om de știință și profesor. Era înzestrat cu un deosebit simț al umorului.[6] Există multe vorbe de duh și anecdote cu Moisil. Multe se găsesc în cărțile pe care le-a scris, sau în cele care s-au scris despre el.
A fost membru al Academiei Române (din 1948),[12] al Academiei din Bologna și al Institutului Internațional de Filosofie. A fost laureat al Premiului de Stat al Republicii Populare Române și i s-a decernat în 1964, prin decret al Consiliului de Stat, titlul ”Om de știință emerit”.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România[13] începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941[13].
Ca membru al Academiei Române, în 1969-1971 a intrat în conflict cu familia dictatorului comunist român, când Moisil s-a opus în mod deschis („Hai să fim serioși”) admiterii în academie a soției dictatorului.[14] În secvență rapidă, a fost scos la pensie, iar grupul său de cercetare a fost dezmembrat.[11]
În aprilie 1973, profesorul Grigore Moisil a plecat însoțit de soția lui, Viorica Moisil, într-o călătorie de o lună și jumătate în Canada și Statele Unite ale Americii, pentru a ține un șir de conferințe. A fost invitat, ca în alte dăți, la universități de renume pentru a vorbi despre subiectul său preferat: logică matematică. [11] În timpul acestei călătorii, pe 21 mai 1973, după ce vizitase o expoziție de artă eschimosă la Ottawa, a decedat subit, la 67 de ani.[6]
In 1996, societatea internationala a inginerilor in electronica IEEE i-a acordat distincția rară de Computer Pioneer Award (post-mortem).[15]
LUCRĂRI
- 1929: La mecanique analytique des systemes continus (teză de doctorat)
- 1931: Sur une classe de systemes d'equations aux derivees partielles (lucrare de docență)
- 1935: L'algebre de la logique
- 1942: Logique modale, Ed. Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului.
- 1954: Introducere în algebră. Inele și ideale
- 1957: Scheme cu comandă directă cu contacte și reale, Ed. Academiei.
- 1959: Teoria algebrică a mecanismelor automate, tradus în rusă 1963, cehă 1964, engleză.
- 1960: Funcționarea în mai mulți timpi a schemelor cu relee ideale
- 1961-1962: Circuite cu tranzistori
- 1964: Algebraicka teorie automatu, Praha, Natiladatelstvi ceskosloveskis Akademie Ved
- 1965: Funcționarea reală a schemelor cu contacte și relee, Ed. Academiei.
- 1965: Încercări vechi și noi în logica neclasică
- 1966: Cursurile pentru inginerie de la Yablonna, Polonia, apărute în volumele "Zastosomanie algebr tukasiewycz do teorii ukladov"(...I și II)
- 1967: Theorie structurelle des automates finis, Ed. Gauthier-Villard, Paris.
- 1968: Elemente de logică matematică și teoria mulțimilor, Ed.Științifică.
- 1970: Îndoieli și certitudini, Ed. Enciclopedică Română.
- 1972: Essais sur les logiques non-chrysipiennes, Ed. Academiei.
DECORAȚII
- Titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[16]
- Medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[16]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu