6. /7 MAI 2023 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT
JOHANNES BRAHMS
.svg){kind=small}
Johannes Brahms (n. ,[1][3][4][5] Hamburg, Confederația Germană[6][7][8][9] – d. ,[1][3][4][5] Viena, Austro-Ungaria[10][7][9][2]) a fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Austria, la Viena.
Brahms a fost considerat de către mulți „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit și astăzi).
Viața[modificare | modificare sursă]
Brahms s-a născut la Hamburg. Tatăl său, care i-a dat primele lecții de muzică, era contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian și ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin interpretări în restaurante și teatre, precum și prin oferirea de lecții de pian. Deși povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cânte la pian prin baruri și bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman[12], sugerează că acest fapt este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învățat și violoncelul, deși progresul său a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său.
Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte cunoscut drept pianist (deși mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiții ale lucrărilor sale Concertul pentru pian Nr. 1 în 1859 și Concertul pentru pian Nr. 2 în 1881).
A început să și compună, însă eforturile sale n-au primit atenția cuvenită până în 1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu, a făcut cunoștință cu Joseph Joachim, Franz Liszt și mai târziu a fost prezentat lui Robert Schumann. Reményi s-a simțit, însă, ofensat de eșecul lui Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la Weimar, unde Liszt era muzicianul curții, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent compuse ale acestuia. Mulți dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un curtezan șlefuit, se aștepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obișnuite a aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrități, însă acesta a afișat simple complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârșească, deși nu era clar dacă Liszt se simțise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre cei mai apropiați prieteni, iar Schumann, prin articole elogioase despre Brahms, a jucat un rol important în atragerea atenției publicului asupra compozițiilor tânărului. Lui Brahms i-a fost prezentată și soția lui Schumann, compozitoarea și pianista Clara, cu 14 ani mai în vârstă, față de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică. Brahms nu s-a căsătorit niciodată.
În 1862 s-a stabilit permanent la Viena și a început să se dedice cu totul compoziției. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms a dobândit în cele din urmă o solidă reputație și a devenit recunoscut încă din timpul vieții sale drept unul dintre marii compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârșit încrederea necesară pentru a termina prima sa simfonie; ea a apărut în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885).
Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât și din plăcere. Vizita deseori Italia în timpul primăverii și de obicei se stabilea într-o așezare rurală plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul afară, unde simțea că putea gândi mai limpede.
În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms a decis să renunțe la activitatea de compoziție. S-a dovedit mai târziu, însă, că nu și-a putut respecta decizia și în anii premergători morții sale a scris un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120 (1894) și cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896).
În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms a căzut lovit de cancer (sursele sunt incerte asupra localizării bolii, dacă era vorba de ficat sau pancreas). Starea i s-a înrăutățit treptat și la 3 aprilie 1897 s-a stins din viață. A fost înmormântat la Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.
Lucrări[modificare | modificare sursă]
Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare vocal-simfonică Un recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem tradițional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variațiuni, compunând remarcabilele Variațiuni și Fugă după o temă de Haendel, Variațiunile Paganini și Variațiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puțin cunoscute de alte variațiuni.
De asemenea, Brahms a compus și un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de aproape 200. A compus și un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puțin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii.
Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverșunat al muzicii absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.
Pentru o listă de lucrări, vezi Listă de compoziții de Johannes Brahms.
Influențe asupra lui Brahms[modificare | modificare sursă]
Brahms îl venera pe Beethoven, poate chiar mai mult decât ceilalți compozitori romantici. În casa compozitorului, un bust de marmură a lui Beethoven privea în jos spre locul unde compunea. Lucrările sale conțin un număr de aparente imitații ale lui Beethoven. Astfel, începutul lui Brahms Prima sonată pentru pian este foarte aproape cu începutul lui Beethoven Hammerklavier sonata; iar tema principală a finalului lui Brahms din Prima simfonie este evocatoare la finalul lui Beethoven in Simfonia a noua, iar când această ultimă asemănare i-a fost subliniată lui Brahms, acesta a replicat: „Orice măgar poate vedea asta”.
Brahms iubea și compozitorii clasici de dinainte - Mozart și Haydn. Colecționa primele ediții și autografe ale operelor lor și edita edițiile care se interpretau pe scenă.
Afecțiunea lui Brahms pentru perioada clasică se reflectă și în alegerea genurilor sale: el prefera formele clasice ale sonatei, simfoniei și concertului și compunea frecvent mișcări în forma de sonată. Deși Brahms este adesea categorisit drept cel mai „clasic” compozitor romantic, această etichetă nu se reflectă în lucrările sale. Împărțirea sa publică între școala muzicală a lui Richard Wagner și cea proprie i-a câștigat această etichetă, cum deseori critica lipsa lui Wagner de contrapuncte în compozițiile sale. Dacă analizăm atent opera lui Brahms, observăm că este complet romantic în stil, răvășind forma liniilor de compoziție aidoma oricărui alt compozitor din acele timpuri. Rivalitatea între Brahms și Wagner, însă, a marcat o mare diviziune în comunitatea muzicală, cei care erau de partea lui Brahms și cei care preferau muzica lui Wagner. Deși Wagner reprezenta un rival feroce, spre bătrânețe Brahms a recunoscut cât de mult aprecia compozițiile acestuia.
O influență diferită asupra lui Brahms a avut-o muzica folclorică. Brahms a compus lucrări pentru pian și voce însumând 144 de melodii folclorice germane, iar multe dintre liedurile sale reflectă teme folclorice sau descriu scene din viața rurală. Dansurile ungare se aflau printre cele mai profitabile compoziții ale sale și variantele orchestrate rămân arhicunoscute până în zilele noastre.
Brahms a fost cu siguranță influențat și de dezvoltarea tehnologică a pianului, care a atins în esență forma modernă în timpul vieții sale. O mare parte a muzicii de pian a lui Brahms și multe dintre liedurile sale folosesc notele joase și pedala pentru a obține un sunet bogat și puternic.
Personalitatea lui Brahms[modificare | modificare sursă]
Ca și Beethoven, Brahms era un iubitor al naturii și mergea adesea la plimbare prin pădurile din jurul Vienei. Adesea aducea dulciuri pentru a le oferi copiilor. Adulților,Brahms le părea deseori brusc și sarcastic, iar uneori îndepărta alte persoane în afara celor cu care se simțea comod. Elevul său, Gustav Jenner a scris: „Brahms a câștigat, pe bună dreptate, reputația de a fi un morăcănos, deși puțini ar putea fi la fel de adorabili precum el”[13]. Avea și tabieturi care erau dezvăluite de către presa vieneză, precum vizita sa zilnică la taverna Ariciul Roșu, favorita sa în Viena, iar presa remarca îndeosebi stilul său de a merge cu mâinile strânse la spate, pe care îl imortaliza în caricaturi reprezentând și un arici roșu mergând alături de el. Cei care i-au rămas prieteni i-au fost foarte loiali, iar în schimb, el oferea loialitate și generozitate egală. A fost prieten de-o viață cu Johann Strauss - fiul deși se diferențiau foarte mult în compoziție. Brahms chiar s-a zbătut pentru a ajunge la Theater an der Wien din Viena pentru premiera operetei lui Strauss, Die Göttin der Vernunft, în 1897 înainte de moartea sa. Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-a putut plăti lui Strauss a fost remarca sa că ar fi renunțat la orice dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea albastră. O anectodă datând din vremea când Brahms a făcut cunoștință cu Strauss este că fără rușine, ultimul dintre ei a notat cuvintele „vai, nu de Brahms!” pe autograful faimosului vals.
Începând cu anii 1860, când lucrările sale se vindeau în număr mare, Brahms chiar reușise financiar. Prefera însă un stil de viață modest, trăind într-un simplu apartament de trei camere, având o servitoare. Dădea de pomană majoritatea banilor rudelor sale și sprijinea în anonimat un număr de tineri muzicieni.
Brahms era un perfecționist extrem. De exemplu, este discutabil faptul că simfonia numită Prima este chiar prima sa simfonie, din moment ce Brahms adesea distrugea lucrări complete care nu se ridicau la standardele sale de calitate. Un alt factor care a contribuit la perfecționismul lui Brahms a fost acela că Schumann anunțase cu mult înainte că Brahms avea să devină următorul mare compozitor după Beethoven, o prevestire pe care Brahms era hotărît să o împlinească. Aceasta abia adăuga încrederea de sine a compozitorului și este posibil să fi amânat crearea Primei Simfonii. Însă Clara Schumann a notat că Prima Simfonie a lui Brahms era un produs care nu reflecta natura reală a compozitorului, considerând exuberanta mișcare finală drept „prea briliantă”, ea fiind inspirată de întuneric și de mișcarea furtunoasă cu care se deschidea simfonia. Ea a refuzat, însă, în a accepta senina Simfonie Secundă și a fost un fan pe viață a acelei celebre lucrări în Re major, una dintre rarele combinații compoziționale folosite de Brahms.
Cât despre locul compozitorului în istoria muzicală, care îl îngrijora atât de mult, el s-ar simți astăzi neîndoielnic satisfăcut știind că posteritatea l-a plasat între cei trei mari „B” ai compozitorilor germani — Bach, Beethoven și Brahms.
Reproduceri în filme și cultura populară[modificare | modificare sursă]
Fiind unul dintre compozitorii cei mai de seamă ai tradiției muzicale clasice, Brahms și muzica sa au apărut în mare măsură în filme și alte opere ale culturii populare. Pentru exemple, vezi Johannes Brahms în film și cultură populară.
Vezi și[modificare | modificare sursă]
- Categorie:Compoziții de Johannes Brahms
- Intrând Brahms (caracteristică geografică a Antarcticii)
Cărți[modificare | modificare sursă]
- Ioana Ștefănescu (1982). Johannes Brahms, București: Editura Muzicală
- Johannes Brahms: Viață și Scrisori, ISBN 0-19-816234-0 de însuși Brahms, editată de Styra Avins, tradusă de Josef Eisinger (1998). O biografie cu note de subsol cuprinzătoare la o colecție cuprinzătoare a scrisorilor lui Brahms (unele traduse în engleză pentru prima oară).
- Brahms, Viața și Opera sa, de Karl Geiringer, fotografii de Irene Geiringer (1987, ISBN 0-306-80223-6). O biografie și discuție despre produsul său muzical, suplementat și trimis spre fererire în corpul corespondenței trimise către Brahms.
- Charles Rosen discută un număr de imitații de Brahms ale lui Beethoven în Capitolul 9 al lucrării Distracții Critice: Muzică Veche și Nouă (2000; Cambridge, MA: Harvard University Press, ISBN 0-674-17730-4).
- Johannes Brahms: O biografie, de Jan Swafford. O cuprinzătoare (752 pagini) privire asupra vieții și lucrărilor lui Brahms (1999; Vintage, ISBN 0-679-74582-3)
The Best of Brahms
.jpg)
Piotr Ilici Ceaikovski (în rusă Пётр Ильи́ч Чайко́вский, n. ,[1][3][4][5] Votkinsk, Imperiul Rus[6] – d. ,[7][1][3][4] Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un compozitor rus romantic (din perioada romantismului). A compus simfonii, concerte, opere, balete și muzică de cameră. Unele dintre acestea fac parte din repertoriul clasic al multor concerte și teatre muzicale.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născut într-o familie burgheză, Piotr era cel de-al doilea fiu. Tatăl său, inginer de mine, și mama sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe tânărul Piotr să urmeze studii de drept. Cu toate acestea, de la vârsta de 5 ani, el a început să studieze pianul. În anul 1854 a murit mama sa, fapt ce i-a pricinuit o adâncă tristețe.
A urmat colegiul de jurisprudență, a luat diploma în drept și s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiției. În același timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la minister nu-i stârnea niciun interes, motiv pentru care i-a scris surorii sale „au făcut din mine un funcționar, și încă unul prost“. În fine, în 1863, împotriva hotărârii familiei, părăsește slujba de la minister și începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein.
În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înființatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878. În această perioadă a compus Simfonia nr.1 în sol minor, op. 13 („Vise de iarnă”). S-a împrietenit cu mai mulți membri din Grupul celor cinci compozitori ruși, astfel că-i dedică uvertura fanteziei "Romeo și Julieta" fondatorului grupului, Mili Balakirev.
În vara anului 1872 compune Simfonia a 2-a, în do minor (numită și „Mica Simfonie Rusă”, „Mica Rusie” sau „Ucraina”) op.17, pe teme ucrainiene și rusești, iar în iarna anului 1874 dă prima reprezentație cu un concert de pian. În vara anului 1875 compune Simfonia a 3-a.
În anul 1876 începe comunicarea epistolară cu Nadejda von Meck, o mare admiratoare a sa, care timp de 13 ani îi va furniza o pensie alimentară de 6.000 de ruble pe an, fapt care i-a îmbunătățit simțitor situația materială, chiar dacă nu a întâlnit-o niciodată și relațiile lor rămâneau „strict epistolare”. Simfonia a 4-a, în fa minor, op. 36, compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.
În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite ale vieții sale. Pentru a pune capăt speculațiilor privind homosexualitatea sa, se căsătorește cu Antonia Milioukova, o fostă elevă a sa, care nutrea o reală pasiune pentru el. Căsătoria a fost un eșec deplin. Nemaiputând să suporte prezența soției sale, Ceaikovski încearcă să se sinucidă, prin încercarea de a se îmbolnăvi de pneumonie. La scurt timp după aceea, se desparte de Antonia.
Compune primul său balet, în 4 acte, Lacul lebedelor (libretul de V. Beghicev și V. Geltzer). Premiera a avut loc la Sankt Petersburg, la „Teatrul Mariinski”, pe 15 ianuarie 1895, dar a fost un eșec, din cauza unei nepotrivite puneri în scenă. Abia peste 30 de ani a fost definitivată trama baletului. Compune și o operă, Evgheni Oneghin, libretul fiind extras dintr-un roman de Alexandr Pușkin.
Spre 1880, reputația lui Ceaikovski crește considerabil în Rusia, numele său începând să fie cunoscut și în străinătate, în urma unor călătorii întreprinse în acel an. Cu această ocazie se întâlnește cu marii compozitori ai vremii Johannes Brahms și Antonín Dvořák.
Perioada petrecută în Italia i-a inspirat mai multe piese muzicale, între care și Capriccio italian op.45. Tot în 1880 a compus și Serenada pentru orchestră de coarde, op.48 și Uvertura solemnă „Anul 1812” op.49.
Un an mai târziu, moare marele său prieten Nikolai Rubinstein. Puternic afectat, Ceaikovski compune minunatul Trio pentru pian „În amintirea unui mare artist”, dedicată defunctului său prieten.
În 1885 compune Simfonia „Manfred” op.58, după Byron. Urmează în anul 1888, Simfonia a 5-a în mi minor op.64, apoi, în 1889, al doilea balet al său, Frumoasa din pădurea adormită, un balet-feerie în trei acte, cu prolog pe libret de I. Vsevolojski și Marius Petipa, după povestea lui Charles Perrault, în coregrafia lui Marius Petipa. Premiera a avut loc pe 3 ianuarie 1890 la „Teatrul Mariinski” din Sankt-Petersburg și a fost un adevărat triumf.
În 1890, a compus o operă în trei acte, cu șapte tablouri, pe un libret inspirat de o nuvelă de Alexandr Pușkin: Dama de pică.
În anul 1890, Nadejda von Meck întrerupe finanțarea lui Ceaikovski. Motivul oficial constă în „probleme financiare”. Se pare însă că adevăratul motiv consta în faptul că a aflat de homosexualitatea compozitorului, moment în care, profund șocată, a întrerupt brusc corespondența cu el. Se mai spune că ea avea în plan să o mărite pe una din fiicele sale cu Ceaikovski, proiect incompatibil cu tendințele sexuale ale acestuia.
Acest episod a fost o grea lovitură pentru Ceaikovski. În 1891, a întreprins o călătorie în Statele Unite ale Americii. Acolo își dirijează lucrările cu ocazia inaugurării sălii de concerte Carnegie Hall, și are un succes remarcabil.
În anul 1892 termină al treilea balet al său, în două acte, Spărgătorul de nuci, după basmul „Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor” de E. T. A. Hoffmann care, în mod surprinzător, nu are succesul scontat. Abia peste câteva decenii obține succesul pe care îl merită, fiind în prezent unul din baletele cele mai frecvent reprezentate și apreciate de public.
Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat Simfonia a 6-a în si minor Patetica op.74, Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că actul a fost deliberat, deci o sinucidere. Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii naționale, la care au luat parte aproape 8.000 de persoane, fiind înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevski din Sankt Petersburg.
Opera lui Ceaikovski reprezintă o fericită sinteză între operele clasice occidentale și tradiția rusă, reprezentată în epocă și de Modest Petrovici Musorgski și de Grupul celor cinci.
Viața zbuciumată a lui Ceaikovski i-a inspirat lui Ken Russell filmul The music lovers (1970, Amanții muzicii).
În 1884, Țarul Alexandru al III-lea l-a decorat pe Ceaikovski cu Ordinul Sfântul Vladimir.
Principalele lucrări[modificare | modificare sursă]
Balete[modificare | modificare sursă]
- Lacul lebedelor, Op. 20 (1875-76)
- Frumoasa din pădurea adormită, Op. 66 (1888-89)
- Spărgătorul de nuci, Op. 71 (1891-92)
Simfonii[modificare | modificare sursă]
- Simfonia nr. 1 în sol minor (Visuri de iarnă), op. 13 (1866)
- Simfonia nr. 2 în do minor (Mica Simfonie Rusă), op. 17 (1872)
- Simfonia nr. 3 în Re major (Poloneză), op. 29 (1875)
- Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 (1877)
- Simfonia Manfred, op. 58 (1885)
- Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64 (1888)
- Simfonia nr. 6 în si minor (Patetica), op. 74 (1893)
Muzică religioasă[modificare | modificare sursă]
- Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, op. 41 (1878)
Uverturi[modificare | modificare sursă]
- L'Orage, op. 76 (1864)
- Uvertura în fa major (1865, rev. 1866)
- Uvertura solemnă după imnul național danez, op. 15 (1866, rev. 1892)
- Fatum, Op. 77 (1868)
- Uvertura-fantezie "Romeo si Julieta" (1869, rev. 1870, 1880)
- La Tempête, op. 18 (1873)
- Marș slav, op. 31 (1876)
- Francesca da Rimini, op. 32 (1876)
- Capriccio Italien, op. 45 (1880)
- Serenadă pentru coarde, op. 48 (1880)
- Uvertura festivă 1812, op. 49 (1880)
- Hamlet, op. 67 (1888)
- Voevoda, op. 78 (1890-91)
Concerte[modificare | modificare sursă]
- Concert pentru pian nr. 1 în si bemol minor, op. 23 (1874-75, rev. 1879 et 1889)
- Serenadă melancolică, op. 26 (1875)
- Variațiuni pe o temă rococo, op. 33 (1876)
- Vals-Scherzo, op. 34 (1877)
- Concertul pentru vioară în Re major, op. 35 (1878)
- Concertul pentru pian nr. 2 în Sol major, op. 44 (1879-80)
- Concert fantezie în Sol major, pentru pian și orchestră, op. 56 (1884)
- Pezzo Capriccioso, op. 62 (1887)
- Concert pentru pian nr. 3 în Mi bemol major, op. 75 (1893)
- Andante și Finale, op. 79 (1897)
Suite[modificare | modificare sursă]
- Suita nr. 1 în Re minor, Op. 43 (1878-1879)
- Suita nr. 2 în Do major, Op. 53 (1883)
- Suita nr. 3 în Sol major, Op. 55 (1884)
- Suita nr. 4 în Sol major, "Mozartiana", Op. 61 (1887)
De asemenea, Ceaikovski a extras șase scene din baletul Spărgătorul de nuci, pe care le-a reunit în:
- Suita „Spărgătorul de nuci”, Op. 77a (1892)
Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]
- Cvartet de coarde în Si bemol major (1865)
- Cvartet de coarde nr. 1 în Re major, op. 11 (1871)
- Cvartet de coarde nr. 2 în Fa major, op. 22 (1873-74)
- Cvartet de coarde nr. 3 în mi bemol minorr, op. 30 (1876)
- Amintire despre un loc drag, op. 42 (1878)
- Trio pentru pian în la minor, op. 50 (1918-2002)
- Amintire din Florența, op. 70 (1890)
Piese pentru pian[modificare | modificare sursă]
Din multele piese pentru pian, cea mai cunoscută este:
- Anotimpurile op. 37b
Muzică de scenă[modificare | modificare sursă]
- Snegurocika, op. 12 (1873)
Opere[modificare | modificare sursă]
Ceaikovski a compus 10 opere, din care cele mai celebre sunt Evgheni Oneghin și Dama de pică, permanent prezente în repertoriul liric actual. Celelalte opere ale sale, deși rareori interpretate în afara Rusiei, sunt totuși remarcabile. Cele mai cunoscute:
- 1868 Voievodul
- 1869 Undina
- 1872 Opricinicul
- 1876 Pantofiorii țarinei (Черевички), premiera la 31 ianuarie 1887)
- 1879 Evgheni Oneghin (Евгений Онегин)
- 1879 Fecioara din Orléans (Орлеанская дева), premiera în 1881, la Sankt Petersburg
- 1884 Mazeppa (Мазепа)
- 1887 Vrăjitoarea (Чародейка)
- 1890 Dama de pică (Пиковая дама)
- 1891 Iolanta (Иоланта), premiera la 18 decembrie 1892 în Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg.
P.I. Ceaikovski - Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra / Tchaikovsky - Piano Concerto No. 1
Piotr Ilici Ceaikovski - Concertul Pentru Vioară În Re Major Op.35 III
| Elly Roman | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  București, România[1] |
| Decedat | (91 de ani)[1] |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | compozitor |
| Limbi vorbite | limba română |
| Activitate | |
| Studii | Universität der Künste Berlin[*][1] |
| Gen muzical | operetă muzică ușoară |
Modifică date / text  | |
Elly Roman (n. ,[1] București, România[1] – d. [1]) a fost un compozitor român de origine evreiască.[2]
A compus opereta Colomba, muzică corală și numeroase șlagăre de muzică ușoară.
Compoziții[modificare | modificare sursă]
- În lipsa unor informații cronologice, titlurile nedatate vor fi așezate la capătul listei și ordonate alfabetic.
| Titlul piesei | Forma muzicală | Versuri | Anul apariției | Interpretări mai cunoscute | |
|---|---|---|---|---|---|
| Două viori | romanță | Elly Roman | Liana Mihăilescu (lansare), Dorel Livianu, Gică Petrescu, Jean Moscopol | ||
| Uite-așa aș vrea să mor | popular | Nicu Kanner | Gică Petrescu | ||
| Tu nu mai ești a mea | tango | Elly Roman | Jean Moscopol | ||
| Ilona | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Zi și noapte | tango | Elly Roman | Dorel Livianu | ||
| Mi-e dor de acasă | romanță | Elly Roman | Petre Alexandru | ||
| Nușa | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Plouă | romanță | Elly Roman | Maria Moreanu | ||
| Ai fost dată | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Nu mai plânge, baby | ușoară | Elly Roman | Margareta Pâslaru | ||
| Tu nu știi să iubești | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Vreau o singură stea | tango | Elly Roman | Cristian Vasile | ||
| Cântecul deltei | romanță | Ștefan Titu | Rodion Hodovanski | ||
| Ca-n prima zi | Margareta Pâslaru | ||||
| Dacă nu mă sărutai | Mihai Dumbravă | Margareta Pâslaru | |||
| E miraculos | E. Mircea | Margareta Pâslaru | |||
| Mi-ești drag | Eugen Mirea | Margareta Pâslaru | |||
| Tu semeni cu mine | Aurel Felea | Margareta Pâslaru |
Gina Pătrașcu - Melodii, dragi melodii - Potpuriu Elly Roman (Filmare TVR, Revelion'94)
| Jean Moscopol | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ioan Moscu |
| Născut | Brăila, România |
| Decedat | 1980 (76 de ani) New York City, New York, SUA |
| Cetățenie | România Statele Unite ale Americii |
| Religie | Biserica Ortodoxă Română |
| Ocupație | cântăreț banjoist[*] cântăreț de operă mandolinist[*] textier[*] poet artist de înregistrare[*] |
| Limbi vorbite | limba română |
| Alte nume | Jean Moscopol |
| Gen muzical | romanțe, tango, populară, folk revival[en] |
| Ani de activitate | 1929-1947 |
| Case de discuri | Electrecord, His Master's Voice, Parlophon, Homocord |
| Discografie | |
| Listă completă | Discografia lui Jean Moscopol |
| Modifică date / text | |
Jean Moscopol (nume real: Ioan Moscu, n. , Brăila, România – d. 1980, New York City, New York, SUA)[1] a fost un cântăreț român de muzică ușoară ce s-a făcut cunoscut publicului în perioada interbelică.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la Brăila, la 26 februarie 1903. Părinții lui erau greci: mama, Terpsihore, era din Constanța, în timp ce tatăl său, Lascăr, era de prin Mesembria (azi Nesebar în Bulgaria), dar se stabilise la Brăila. Numele său real era Ioan Moscu. Se spune că talentul l-ar fi moștenit de la cea care l-a născut, mama sa având voce de soprană. Încă din primii ani de viață, micul Moscu a fost atras de muzică.
Începuturi[modificare | modificare sursă]
Institutorul Calinicos a fost primul care i-a descoperit înclinațiile muzicale și l-a îndrumat să studieze chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica ,,Buna Vestire", unde dirijorul Gherasim l-a primit cu mare bucurie, dându-i posibilitatea să se afirme pe post de sopran. Cursurile liceale le-a urmat la Galați, la Liceul Pelarinos. Cu mare ușurință a învățat cinci limbi străine.
După absolvirea liceului a luat drumul Bucureștiului, unde s-a înscris la Universitatea Politehnica București. Ocazional cânta la renumitul restaurant din acea perioadă, Zissu, lucrând totodată și ca muncitor practicant la Întreprinderea Optică ,,Lares". Conducerea acesteia l-a trimis la Berlin la specializare. Plecarea în Germania i-a picat ,,mănușă". Fără să stea pe gânduri, s-a înscris la Universitatea de Artă din Berlin, secția muzică.
După revenirea în țară s-a întors la Brăila, hotărât să-și perfecționeze studiile muzicale s-a înscris la Conservatorul Lyra, secția de canto, la clasa profesorilor Umberto Manao și Jean Andrian. S-a angajat apoi la Agenția maritimă „M. Embiricos et Co.” din Brăila, ca funcționar. În 1924 s-a mutat la București, unde s-a angajat la secția devize a Băncii Chrissoveloni, apoi s-a înscris la Facultatea de Aeronautică. Muzica era în continuare marea lui pasiune, așa că și-a întemeiat o mică orchestră. Cânta la banjo și glăsuia cu mare talent. Participa și la concursurile organizate de Institutul Electronic și Radiofonic, clasându-se de fiecare dată pe primele locuri.
În 1929, fiind cu prietenii la Barul „Zissu”, n-a rezistat tentației de a cânta și el câteva melodii. Șeful orchestrei, Alfred Pagony, l-a redescoperit astfel pe fostul student, care cânta din când în când la „Zissu” cu ani în urmă. Fascinat de fluieratul lui și de vocea pătrunzătoare, i-a propus un duet și un salariu atrăgător. Tot el i-a schimbat și numele de scenă, spunându-i Jean Moscopol.
Cei doi au cântat împreună doar un an. Pagony și-a deschis apoi propriul bar pe Strada Academiei. La barul „Zissu” de pe Calea Șerban Vodă, Jean Moscopol făcea epigrame pe moment celor de la masă.
Primele imprimări[modificare | modificare sursă]
Înainte de a ajunge faimos, Jean Moscopol nu era decât un modest funcționar de bancă la Chrissoveloni. Cânta pentru amici dar mai ales la seratele unui club al cărui membru era, numit „Sparta”. Pe la începutul lui 1929, aflându-se în vizită la un prieten care lucra la casa Pathé, Moscopol începe să fluiere cum numai el știa. Directorul casei Pathe, aflat și el la acea reuniune, este entuziasmat și îi înregistrează câteva plăci fluierate care imitau naiul. Tot în acea perioadă de început înregistrează și prima placă cântată, cu melodia „Balada fumului de țigară”.
Jean Moscopol era însă doar la început de drum și plăcile sale au fost repede uitate. Faima sa crește odată ce părăsește banca și începe să cânte seară de seară la barul Zissu. Era atât de popular încât oamenii veneau doar ca să-l audă pe el.
La Parlophon înregistrează în jur de 10 discuri care au un succes fulgerător. Norocul îi surâde din nou când în toamna anului 1929 sosește la București un reprezentant al His Master's voice din Londra.
Acesta îl aude cântând la Zissu și îi face repede o ofertă. Tentat nu atât de bani, ci de posibilitatea de a-și înregistra muzica pe un suport de foarte bună calitate, Moscopol acceptă. Se urcă în avion cu destinația Viena. Aici înregistrează o serie de plăci care îl fac cunoscut, căci de atunci începe cu adevărat cariera sa muzicală.
Lecții de canto și înregistrări discografice[modificare | modificare sursă]
În 1928 i-au apărut primele discuri la Casele Homocord și Parlophon. Anul următor, celebra Casă de discuri His Master’s Voice îl invita la Viena, pentru înregistrări. La revenirea în țară a continuat să cânte la Zissu, cu orchestra Alexandru Leoar, alături de care a debutat la posturile de radio din București. A luat lecții de canto de la profesorul Jean Walidosky. În urma unui examen a devenit artist profesionist, urcând ulterior pe scena Teatrului de Revistă „Alhambra”, unde a interpretat operetele: „Alhambritta” și „Lăsați-mă să cânt”(de Gherase Dendrino).
În 1930, Casa His Master’s Voice l-a angajat definitiv. A plecat la Berlin, unde a înregistrat noi discuri pentru gramofon și a cântat în celebrul bar Ciro.
La întoarcerea în țară, patronii de restaurante se „băteau” să-l aibă în program. Moscopol a preferat să cânte la Colonade și la bomboneria Lafayette. A acceptat mai apoi să cânte la Lother Park și Vișoiu, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când a participat la toate concertele organizate în scop filantropic.
În 1931 a făcut un turneu prin țară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Național din București. Din acest an a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri „His Master's Voice”, a căror calitate este și astăzi de necontestat.
De-a lungul anilor, a înregistrat pe discuri (''plăci'') de gramofon/patefon peste 300 de cântece, de facturi diverse, românești și străine. După moda și cerințele epocii interbelice, Jean Moscopol a cântat multe tangouri. Printre cele mai frumoase și cunoscute tangouri interpretate de el se numără: ,,Dă-mi gurița s-o sărut!'', ,,Garufa'', ,,Mână,birjar!'', ,,Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă'', ,,Tu nu mai ești a mea!'', ,,Vrei să ne'ntâlnim sâmbătă seara?'' și două compoziții remarcabile ale marelui Ionel Fernic: ,,Mai spune-mi încă o dată!'' & ,,Minciuna'' (cântată și de Cristian Vasile sub celebrul titlu ,,Pe boltă când apare luna...'').
În 1932 Moscopol a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honlgsberg, James Kok, si a luat lecții de canto cu profesorul Korst. I s-a propus să rămână în Germania, dar s-a întors. Cânta în localuri selecte și la radio. Succesul lui era răsunător. Se acompania la foarte multe instrumente: pian, banjo, piculină, chitară. Și avea o vervă nemaipomenită. Se masca, era „viu”, distra lumea, îi încânta pe toți cu fluierăturile lui, intercalate în cântec. Când venea să concerteze la Brăila, publicul își aducea pentru spectacol scaune de acasă.
Filmografie[modificare | modificare sursă]
În 1932, la Berlin, Jean Moscopol a luat lecții de canto cu profesorul Korst și a imprimat discuri cu orchestre celebre precum Honigsberg și James Kok. În timpul celui de-al doilea război mondial a devenit membru al Societății Compozitorilor din România.
A fost cooptat și în distribuția filmului-document O noapte furtunoasă (1943), după piesa de teatru a lui Ion Luca Caragiale, unde Jean Moscopol a făcut figurație, interpretând rolul șansonetistului care cânta la Grădina de vară „Union”. Filmul a fost realizat în condiții deosebite în Bucureștiul camuflat, într-un studio de înregistrări în care, după ce se filma o scenă, decorurile erau dărâmate, pentru a se face loc unui nou decor pentru scena următoare[2].
Răsfățatul restaurantelor[modificare | modificare sursă]
În Bucureștii de odinioară, în special în perioada interbelică, existau localuri pentru toate buzunarele și orchestre pe măsură. Ca să aibă cât mai mulți clienți, patronii de restaurante își angajau o orchestră faimoasă și un cântăreț aflat la mare căutare, îndrăgit de public, cu un repertoriu care atrăgea atenția.
Jean Moscopol era foarte cunoscut și apreciat. Românii îi ascultau cântecele înregistrate pe discurile Columbia, His Master’s Voice, Homocorde și Parlophon, care i-au făcut cele mai multe înregistrări. Au scris special pentru el compozitori precum Ion Vasilescu – „Noapte bună, Mimi”, Elly Roman – „Tu nu mai ești a mea”. Deopotrivă, la conceperea textelor, dar și a muzicii a contribuit și Jean Moscopol, alături de Ionel Fernic și de mulți alți textieri sau compozitori renumiți ai vremii.
Jean Moscopol poate fi considerat cel mai demn continuator al marelui Constantin Tănase, care a avut destule accente împotriva societății în care a trăit. Artistul este militant, implicat în social și în politic.
După primul război mondial, Micul Paris, așa cum era supranumit Bucureștiul, avea o dulceață a plăcerilor. Erau celebre restaurantele, bodegile, berăriile, localurile pentru toate gusturile și toate buzunarele. Acea vreme, în care bucuria era activată și de sfârșitul războiului, îi făcea pe români să benchetuiască cu plăcere, să cânte și să se bucure. În acești ani au apărut marii cântăreți emblemă: Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraș Dinicu, Rodica Bujor sau Ion Luican.
Balcanicii au orientalul lor, știința lor de a se bucura, plăcerile culinare, puterea lor de a asculta cântăreții de local. Despre acest timp vorbea criticul muzical George Sbârcea (compozitorul Claude Romano):
„București, oraș al cântecului sub ceruri largi de vară… București a dăruit, prin compozitorii și interpreții săi, melodii în care se răsfrânge un ciob din sufletul nostru, al tuturor. Bucurie și îngândurare, amieze și nopți laolaltă, cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplității. Toate răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii.”
Burlăcia eternă[modificare | modificare sursă]
Deși era un bărbat admirat de femei, Jean Moscopol n-a fost căsătorit niciodată. Acesta primea numeroase scrisori de amor de la admiratoare. Singurul document de căsătorie pe care a rămas înscris numele său este certificatul de cununie al surorii sale, unde a fost martor. După cununia religioasă a acesteia, eveniment datat la 1 decembrie 1946, anul următor, Moscopol a luat drumul pribegiei.
Marele interpret Gică Petrescu a afirmat în 1993 despre Jean Moscopol că:
„George Enescu a spus că nu există muzică ușoară și muzică grea, ci numai muzică bună și proastă. Jean Moscopol făcea muzică bună. Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii românești. Era un senior al cântecului, de o eleganță perfectă, sufletească și vestimentară!”
Perioada comunistă[modificare | modificare sursă]
După încheierea celui de-al doilea război mondial, Moscopol s-a împotrivit sistemului politic instaurat la București. Pe vremea în care românii învățaseră să tacă pentru a nu ajunge la închisoare sau la canal, Jean Moscopol s-a așezat ca un ghimpe împotriva mai marilor vremii. A compus balade și cuplete anticomuniste în care îi îndemna pe români să nu-și piardă speranța. Nu ierta pe nimeni. A scăpat ca prin minune nearestat.
A luat drumul pribegiei în 1947, plecând la Paris, ajutat de actrița Elvira Popescu. Din Franța a plecat la scurt timp în Germania, unde a fost colaborator al postului de radio Europa Liberă. În țară, cenzura a vrut să-l taie din amintire și de aceea au rămas foarte puține documente despre el. În cele din urmă, artistul s-a stabilit la New York, unde a trăit până la sfârșitul vieții. N-a uitat nici o clipă plaiurile natale.
Chiar dacă unele piese au fost cântate și la București, imprimările au fost posibile abia în Statele Unite. Iată ce ne-a destăinuit Vasile Manta:
„Și asta e o poveste. În anii ’70, ziaristul Aristide Buhoiu l-a găsit pe Moscopol în Diaspora Română la New York, la Biserica Sfântul Dumitru, și s-a ocupat de înregistrarea acestor piese. În 1993, ele s-au lansat și la București. Dar cred că era destul de târziu, pentru că regimul comunist din România încercase să-l șteargă din conștiința națională. Ar trebui studiat de tineret, poate că așa sentimentul patriotic nu ar pieri. El era un mare patriot. Dumnezeu l-a salvat! A avut zile. Pe vremea aceea, rușii te ucideau. Închisoarea era închisoare. N-a fugit din țară. A plecat cu acte în regulă. L-a ajutat marea Elvira Popescu.”
Discografie[modificare | modificare sursă]
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- O noapte furtunoasă (1943)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu