7. /7 MAI 2023 - POEZIE
RABINDRANATH TAGORE
Rabindranath Tagore , numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. ,[4][7][8][9] Calcutta, India Britanică[10][11][4][1] – d. ,[4][11][7][12] Calcutta, India Britanică[13][11][4][1]) a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.
Motivația Juriului Nobel[modificare | modificare sursă]
„în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete și frumoase, prin care, cu un meșteșug desăvârșit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezești, o parte integrantă a literaturii occidentale“[19].
Date biografice[modificare | modificare sursă]
Fiu al lui Debendranâth Thâkur, unul din fondatorii mișcării „Brahmo Samaj“, Tagore a crescut într-o famile de artiști și reformatori sociali și religioși, opuși sistemului castelor și favorabili unei ameliorări a condiției femeii indiene. Tagore și-a făcut studiile la Calcutta și în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mișcarea naționalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât și ca filosof, însă aceste două calități sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educației și, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însușirea culturii indiene este accesibilă atât studenților indieni, cât și celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internațională de stat. A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuși în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame și eseuri filosofico-pedagogice. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Alte opere mai cunoscute sunt romanul „Căminul și lumea“ (1910), drama „Oficiul poștal“ (1912). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate și reflectă admirația pentru natură și pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost și compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naționale ale Indiei și Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură (1913). Maestrul poetic și filosofic, indian, al poetei și filosofului indian modern Maitreyi devi.
Opera[modificare | modificare sursă]
Tagore a fost un scriitor bilingv, exprimându-se atât în limba bengali cât și în limba engleză, în care și-a tradus unele opere concepute în bengali. Opere apărute în limba engleză:
Poeme în proză[modificare | modificare sursă]
Teatru[modificare | modificare sursă]
Povestiri[modificare | modificare sursă]
Romane[modificare | modificare sursă]
Eseuri[modificare | modificare sursă]
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- traducere Henriette Yvonne Stahl, Gora, București, Editura pentru literatură universală, 1965.
- Ghirlanda dragostei, Biblioteca pentru toți, nr. 70, Editura Minerva, 1961. Prefață de Alexandru Oprea
| George Topîrceanu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1]  București, România[2] | ||
| Decedat | (51 de ani)[2] Iași, România[2] | ||
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de ficat[*]) | ||
| Părinți | Gheorghe și Paraschiva Topîrceanu | ||
| Căsătorit cu | Victoria Iuga | ||
| Copii | un fiu unic, Gheorghe | ||
| Naționalitate |  român | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | poet, prozator, memorialist și publicist, | ||
| Limbi vorbite | limba română[3] | ||
| Activitatea literară | |||
| Specie literară | satiră, poezie lirică-satirică, proză satirică, publicistică | ||
| Operă de debut | 1909 - Răspunsul micilor funcționari, replică parodică la Caleidoscopul lui A. Mirea | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modifică date / text  | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
George Topîrceanu (n. ,[1] București, România[2] – d. ,[2] Iași, România[2]) a fost un poet, prozator, memorialist, publicist și traducător român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886[4], ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena", amândoi originari din părțile Sibiului.
Începe școala primară la București intre anii 1893 - 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a[5], apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.[6].
Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public [7].
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel), prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean"[8]).
Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de adolescență invocă clemența criticii postume:
- „O, indulgentă Critică postumă,
- Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
- Că, rând pe rând, baloanele de spumă
- În lacrimi grele iarăși se prefac. (Topîrceanu: Prefață).
Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Eugen Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet[9].
Între 1912 - 1913, împreună cu Mihail Sevastos, publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.
La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la Primul Război Mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate (București, 1936).
Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”[10].
Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin-Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista Fundațiilor Regale publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat, întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937, la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iași.[11]
Topîrceanu și critica literară[modificare | modificare sursă]
Este frapantă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii.
„ Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere...(Demostene Botez)”
Eugen Lovinescu, pornind de la premisa că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Această causticitate era alimentată de aversiunea lui Topîrceanu pentru modernism, în special simbolismul, curentul decadent cel mai activ de la începutul secolului XX[12], dar - posibil - și de relațiile tensionate dintre Lovinescu și Ibrăileanu, care l-a sprijinit pe Topîrceanu.
Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie și ușoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiții mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificației.
- „Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
- Căci tuturor își dăruie secretul,
- Dar ca să poți citi cândva în mine
- Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
- Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
- Noi nu putem urma același țel...
- Și dacă totuși ți-am făcut onoarea
- Acestor aspre stihuri de oțel, —
- Când îmi citești poemele și proza
- Gândește-te la geamul lui Spinoza.”(Topîrceanu: Parodii originale - În loc de prefață, 1916)
Casa memorială „George Topîrceanu” din Nămăești[modificare | modificare sursă]
Casa memorială „George Topîrceanu” din Iași[modificare | modificare sursă]
Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iași a aparținut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu. A fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. După ce în 1919 a fost sediul redacției revistei Însemnări literare tipărită sub direcția lui Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu, (din colectivul de redacție mai făceau parte Garabet Ibrăileanu și Demostene Botez), imobilul este pus la dispoziția lui George Topîrceanu, în anul 1932. Acesta va locui aici până la 7 mai 1937, când, răpus de boala necruțătoare, va trece în neființă la numai 51 de ani și va fi înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Casa a fost donată în anul 1983 de proprietarii Teodor Neagu și Adrian Vulpe, Complexului Muzeal Iași. A fost renovată, și la 22 iunie 1985 a fost inaugurat acest obiectiv al Muzeului Literaturii Române Iași, cu un an înainte de sărbătorirea de către UNESCO a 100 de ani de la nașterea poetului.[13]
Casa Memorială „George Topîrceanu” a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004, având codul de clasificare IS-IV-m-B-04359.[14]
Opere[modificare | modificare sursă]
- Balade vesele și triste, București (1916).
- Parodii originale, București (1916).
- Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918).
- Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920).
- În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920).
- Migdale amare, București (1928).
- Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930).
- Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936).
- Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).
Traduceri
- William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, Editura Viața Românească, Iași, 1921.
Prezență în antologii[modificare | modificare sursă]
- Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - ediția a doua (versiune bilingvă română/engleză) - antologator și traducător Daniel Ioniță, cu Eva Foster, Rochelle Bews, și Prof. Dr. Daniel Reynaud - Editura Minerva, Ianuarie 2015. ISBN 978-973-21-1006-5
Filatelie[modificare | modificare sursă]
În 1986, la un secol de la nașterea lui George Topîrceanu, serviciile poștale ale României au pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 1 leu, care reprezintă portretul poetului.
POEZII:
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata,
O vapaie de rubin...
Din frunzisurile grele
De-nnoptate tot mai vin
Glasuri mici de pasarele...
Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
*
Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri...
Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare...
Vine!...
Fulger negru... trasnet lung
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantultuna,
Zarile de-abia-i ajung...
Parca zboara,
Parca-noata, -
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum
Taie-n lung padurea toata...
A trecut...
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se destrama in tacere...
Scade-n departare...
Piere...
*
Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate,
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
-Cine-i?...Ce-i?...Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Int-un varf de fag pitic
Sta cu penele vulvoi
Si, facand pe suparatul:
-Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.
Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării...
Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.
Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...
Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Opera poetică[modificare | modificare sursă]
Poezii (1905)[modificare | modificare sursă]
Ne cheamă pământul (1909)[modificare | modificare sursă]
Din umbra zidurilor (1913)[modificare | modificare sursă]
- Revedere
- Oaspe vechi
- Agonie
- Paris (I)
- Ziua (II)
- Notre dame (III)
- Felinarul (IV)
- În muzeu
- Cinquecento
- Mama
- Măsuța mea
- La mal
- Aeternitas
- De profundis
- Lacul
- Eu stau la mal...
- Scrisoarea ta...
- Gândește-te...
- Scirocco
- Poet
- Doina
- Voi veniți cu mine...
- Inima
- Strămoșii...
- Carmen laboris
- Scrisoare
- Moș Crăciun
- Eu știu un basm
- Trage-ți oblonul...
- Un trandafir se stinge
- Taina
- Toamnă nouă
- Mă-ntorc din nou
- Amurg
- O lacrimă
- Moștenire
- O clipă
Cântece fără țară (1916)[modificare | modificare sursă]
Din larg (1939) - poeme postume[modificare | modificare sursă]
- Din larg
- Profetul
- Ceahlăul
- O ramură întârziată
- Trecutul
- Apus
- Mare aeterna
- În mine câtodată
Traduceri ale cărților sale în alte limbi[modificare | modificare sursă]
- Költemények (Poezii), traducere în limba maghiară de Sándor Kibédi, Széphalom, Cluj, 1938.[31]
S-a plamadit in taina lacul, si din prapastia adanca
A biruit in drum pamantul. Pe veci in matca nastatornic,
El creste azi si creste maine, de cer si de lumina dornic.
Caci are dragoste cu cerul de-a pururi miscatoarea apa
Si-n framantarea ei pagana ea coasta zgheaburilor sapa,
Cu pumnii sfarma-n jur taramul si urla de amar ce-o doare.
Spre ceriuri bratele-si intinde sa-i vie dragul mire: Soare!
Cand razele nepotolite saruta fata undei clare,
Infiorata, spuma alba prelung si patimas tresare,
Atatea curcubeie tremur in valvartejul ei de picuri,
Cand adanc se prind in hora stralucitoarele nisipuri…
Asa-i iubirea mea, asemeni acestei largi cetati de unde,
Adancul ei se pierde-n taina nemarginirilor profunde,
Cu vifore si curcubeie, ca valuri lung clocotitoare,
Cu picuri ce se infioara de chipul unui vesnic soare!
Îşi împânzeşte-n ape chipul,
De vraja ei tresare unda
Şi-nfiorează-se nisipul.
S-aştern bobiţele de rouă
Pe-ntinsul luncii patrafir:
Din mâna cerului, părinte,
Se cerne preacuratul mir...
În mulcom zvon se-mbrăţişează
Cu apa trestia bolnavă -
Doi licurici şi-aprind sfiala
În adăpostul de otavă.
S-aude toaca cum, grăbită,
În fag o bate-o gheunoaie -
Se odihnesc pe iarbă mieii,
Şi zurgălăii de cioaie.
Domol purcede glas de schijă
De la clopotniţa din deal,
Să povestească lumii jalea
Înstrăinatului Ardeal.
Ca o mamă întristată,
Floarea-soarelui pe câmpuri
Pleacă fruntea-ngândurată.
Zarea-şi picură argintul
Pe ovezele de aur,
Ostenit, din aripi bate,
Ca un vis pribeag, un graur.
Codrul cântăreţii-şi culcă,
Doarme trestia bolnavă,
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.
S-a oprit trudita-moară,
Doarme apa la irugă,
Răzimat pe coate-adoarme
Un cioban întins pe glugă.
Doarme cerul şi pământul
Într-o dulce-mbrăţişare...
Doar izvorul mai tresaltă
Ca un sân de fată mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu