1. /23 IUNIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri
Evenimente
· 79 - Titus ii succede la tronul imperiului tatălui sau Vespasian , devenind al zecelea împărat roman.
Titus Flavius Vespasianus – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Titus Flavius Vespasianus (30 decembrie 39 – 13 septembrie 81) a fost împărat roman în perioada 79-81. Născut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat în 69 caesar, devenind din 71, în calitate de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. Se remarcă în războiul din Iudeea cucerind în august 70, după un îndelungat asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor. Ponderat, în relaţii bune cu Senatul, va fi prezentat de tradiţia istorică ca unul dintre cei mai buni împăraţi (Amor et deliciae generis humani).
A sprijinit înflorirea literaturii şi artelor, contribuind la îmbogăţirea Cetăţii Eterne cu monumente de o deosebită trăinicie şi frumuseţe –Flavium amphiteatrum, cel mai mare amfiteatru roman, cu o capacitate de cca. 50.000 de locuri, inaugurat în 80, cunoscut din evul mediu sub denumirea de Colloseum, termele şi arcul lui Titus. În timpul domniei sale o puternică erupţie a Vezuviului acoperă sub un strat de lavă şi cenuşă trei oraşe din Campania –Pompei, Herculaneum şi Stabiae (august 79) –calamitate în care îşi găsesc moartea cca. 15.000 de oameni. Îi urmează la tron fratele său, Domiţian, desemnat de Titus la 23 iunie caesar şi succesor.
· 930: A fost convocat pentru prima oara “Altingul” – adunarea reprezentantilor marilor comunitati din Islanda, o adunare în aer liber, la aproximativ 45 km est de ceea ce urma să devină ulterior capitala țării, Reykjavik. Althing-ul este, de facto, cel mai vechi parlament continuu funcțional pana in zilele noastre din lume. De asemenea, fondarea sa a marcat începutul existenței statului organizat islandez.
· 1298 - Ducele Albrecht von Habsburg este ales Imparat al Sfantului Imperiu Romano-German.
· 1314: Se declanseaza primul război de Independenţă scotian si incepe bătălia de la Bannockburn (la sud de Stirling). Incepe bătălia de la Bannockburn (la sud de Stirling), un punct de reper în istoria Scoției, batalie soldata cu o victorie scoțiana importanta în Primul Război de Independență Scotian. Castelul Stirling, o cetate regală scoțiană, ocupat de englezi, a fost asediat de către armata scoțiana, iar armata engleza a fost învinsă într-o luptă de o armată scotiana inferioara numeric comandată de regele Scotiei, Robert Bruce. Regele englez Edward a fugit lasand in urma trupele întrate in debandadă. Resturile armatei engleze au încercat să scape spre frontiera engleză, nouăzeci mile la sud, cea mai mare parte a soldatilor englezi fiind uciși de trupele scoțiene urmăritoare sau de populatie. Robert Bruce (11 iulie 1274 – 7 iunie 1329), a fost rege al Scotiei din 1306 până la moartea sa în 1329, si a condus Scoția în timpul războaielor de independență scoțiene împotriva Angliei. El a recâștigat independenta Scoției și este un erou național al scotienilor.
· 1532 - Henric VIII și François I au semnat tratatul secret împotriva împăratului Carol V.
Henric al VIII-lea - foto: ro.wikipedia.org
Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa.
Francisc I al Franței - foto: ro.wikipedia.org
Francisc I al Franței (12 septembrie 1494 – 31 martie 1547) a fost rege al Franței între anii 1515 și 1547, fiind fiul lui Charles d’Angoulême și al Louisei de Savoia. Întâi, conte de Angoulême și duce de Valois, el i-a succedat la tron vărului său Ludovic XII, prin căsătoria cu fiica acestuia, Claude a Franței.
Portret al împăratului Carol Quintul, după Tițian – foto: ro.wikipedia.org
Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.
· 1641: Au fost depuse in biserica “Trei Ierarhi” din Iasi de către domnitorul Vasile Lupu, moastele Sfintei Paraskeva. Aducerea moaștelor sfintei la Iași a reprezentat un gest de recunoștință din partea patriarhului Partenie I și a membrilor Sinodului Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, pentru faptul că domnitorul Vasile Lupu a plătit toate datoriile Patriarhiei Ecumenice. Începând din anul 1889, aceste moaste au fost mutate în Catedrala Mitropolitana din Iasi.
· 1657: Bătălia de la Varşovia [Polonia] Operaţiune militară iniţiată de principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II (1648 – 1660), în alianţă cu regele Suediei Carol al X-lea Gustav (1654 – 1660) împotriva Poloniei. Implicarea activă a lui Gheorghe Rákóczi II în diplomaţia central şi est-europeană i-a consolidat prestigiul, certificat şi de încheierea tratatului cu Suedia, la 20 noiembrie 1656. Negocierile cu regele suedez au dat consistenţă intenţiilor principelui transilvan de a fi încoronat ca rege al Poloniei. Acţiunea militară menită să-l înlăture pe regele polon, descendent al dinastiei Wasa, a început în ianuarie 1657, în condiţii nefavorabile de iarnă. Efortul depus de trupele transilvane pentru traversarea Carpaţilor, spre teritoriul polon s-a soldat cu pierderi în rândurile combatanţilor (îndeosebi la trecerea prin pasul Prislop) şi a demoralizat grosul trupelor rákócziene. Oastea transilvană era susţinută de 2 000 de oşteni moldoveni, sub comanda serdarului Grigore Hăbăşescu şi de alţi 2 000 de munteni, coordonaţi de boierul Odivoianul. Gheorghe Rákóczi II a fost consiliat în mai multe rânduri de reprezentantul Curţii regale polone (misiunea lui Gheorghe Lubomirski), de trimisul extraordinar al imperialilor (Francisc Weselényi) şi de oameni din anturajul ţarului (reprezentantul Curţii moscovite Viskinov), să renunţe la planurile sale politice. Armatele polone au fost mobilizate în regiunea Gdańsk-ului şi la Cracovia, în încercarea de a face faţă atacului suedez, dinspre nord, şi celui transilvan, dinspre sud. Primele schimburi de focuri între oştile comandate de principe şi poloni au avut loc în regiunea Sambor şi s-au soldat cu victoria lui Gheorghe Rákóczi II. La 28 martie 1657, acesta a intrat în Cracovia, pentru ca, o săptămână mai târziu, să reia înaintarea către nord. Transilvănenii au traversat Vistula, la Opatow, şi, la 7 aprilie 1657, au făcut joncţiunea cu trupele lui Carol al X-lea Gustav, la Schwielowa, unde pretendentul la coroana polonă a fost primit cu mare fast. Lipsa de coerenţă a diplomaţiilor, dublată de schimbările survenite în politica externă a Imperiului Habsburgic, a Rusiei şi Suediei (debarcarea daneză) i-au determinat pe combatanţi să-şi redimensioneze planurile de război. La rândul lor, polonii au căutat să-şi mobilizeze în întregime trupele şi, în ultimă instanţă, să ceară ajutor tătarilor. Suedia şi-a anunţat oficial intenţia de a se retrage din Polonia, în speranţa că va reuşi să pună capăt provocării daneze şi nesupunerii Brandenburg-ului. Gheorghe Rákóczi II, secondat de câteva detaşamente suedeze rămase în teatrul de operaţiuni, a intrat, la 23 iunie 1657, în Varşovia. În ciuda acestui fapt, finalizarea obiectivelor principelui transilvan a fost ratată, acesta văzându-se „abandonat ca o navă în furtună fără valuri şi rame”. Retragerea suedezilor a fost dublată de veşti dezastruoase despre înaintarea dinspre Apus a trupelor imperiale şi dinspre Răsărit a tătarilor. În aceste condiţii, Gheorghe Rákóczi II a hotărât retragerea, mai întâi alături de cazaci, decizie ce avea să-l coste piesele de artilerie şi o mare parte din oaste. Eşecurile suferite l-au convins de necesitatea semnării tratatului de pace cu polonii, la Czerny Ostrów (22 iulie 1657). Condiţiile impuse de regalitatea polonă au fost pe măsura dezastrului provocat de aliaţi, principele transilvan fiind obligat să respecte un traseu prestabilit, fiind asistat de contele polon Sapieha. Lipsa de dinamism din rândul armatelor în retragere, ca şi nesiguranţa principelui au adus enorme prejudicii, cei mai mulţi dintre combatanţi sfârşind în captivitate polonă sau tătară. Mai mult, în urma acestor înfrângeri, Poarta a refuzat să-i mai recunoască lui Gheorghe Rákóczi II calitatea de principe, motiv pentru care, întoarcerea sa a impus clarificări în relaţia suzerano-vasalică.
· 1724 - Rusia si Turcia semneaza Tratatul de la Constantinopol.
· 1760 - Bătălia de la Landshut, Silezia: Austria invinge Prusia.
· 1848: Dimitrie Brătianu este acreditat ca agent diplomatic al Ţării Româneşti pe lângă Cabinetele din Pesta şi Viena, primind imputernicirea de a reprezenta interesele tarii pe langa „diversele puteri prietene din Europa” si pentru a susţine cauza Principatelor in Imperiul Habsburgic. Dimitrie C. Bratianu (n. 1818, Pitesti – d. 8 iunie 1892, Bucuresti), om politic, diplomat, pentru o scurta perioada prim-ministru al Romaniei, timp in care a prezidat ceremonia de incoronare a lui Carol I. Este fratele cel mare al lui I. C. Bratianu, impreuna participand la fondarea Partidului National Liberal. Intre cei doi frati au existat dintotdeauna disensiuni, astfel ca Dumitru devine lider al disidentilor liberali in timpul lungii guvernari a fratelui sau, pozitie din care a determinat caderea guvernului. Spre sfarsitul vietii are loc o impacare istorica in sanul familiei, iar Dimitrie C. Bratianu devine pentru scurt timp presedinte al Partidului National Liberal, dupa moartea fratelui. A fost Mason activ al Lojilor: „L’Athénée des Etrangers” si „La Rose du Parfait Silence”.
· 1859: Apare “Nichipercea” saptamanal satirico-literar condus de N.T. Orasanu, un pamfletar temut in epoca sa.
· 1860 - A fost înfiinţat Serviciul Secret al Statelor Unite ale Americii
· 1868 - Inventatorul american Christopher Latham Sholes (tipograf de meserie) a patentat inventia sa pe care a numit-o “Type-Writer” (masina de scris), pe care a vandut-o companiei de armament Remington.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Christopher Latham Sholes, inventor of the first practical typewriter
John Pratt’s Pterotype, the inspiration for Sholes in July 1867, a version close to the stock model advocated by fellow inventor Frank Haven Hall.
· 1879 - David Emmanuel își ia doctoratul la Sorbona cu teza „Etude des intégrales abeliennes de troisieme espace“, devenind astfel al doilea român doctor în matematici la Sorbona.
David Emmanuel (n. 31 ianuarie 1854, București – d. 4 februarie 1941, București) a fost matematician evreu român. Este considerat drept întemeietorul școlii matematice moderne din România. A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.
· 1881: S-au stabilit relații diplomatice între România și Spania. Juan Pedro de Aladro a prezentat regelui Carol I scrisorile de acreditare, in calitate de insarcinat cu afaceri ale Spaniei in Romania; legatia Romaniei la Madrid a fost infiintata la 14/27.06.1913, prin acreditarea lui George Cretzianu (23.06/5.07).
· 1887 - In Canada a fost creat primul parc national, Banff National Park.
· 1894: Are loc la Paris, la Sorbona, din initiativa lui Pierre de Coubertin, un Congres care hotaraste reluarea, intr-un cadru modern, a Jocurilor Olimpice, urmand ca prima editie sa se desfasoare in 1896, la Atena. Romania, care se afla printre invitate, propune ca oina sa fie introdusa in programul Jocurilor Olimpice.
· 1914 - Revolutia Mexicana. Pancho Villa a cucerit provincia Zacatecas din mainile lui Victoriano Huerta.
· 1917: Se intrunesc la Chisinau, in Palatul Libertatii, delegatii comitetelor militare din Iasi, Odessa, Chisinau s.a., care hotarasc constituirea “Sfatului imputernicitilor soldatilor si ofiterilor moldoveni de pe frontul romanesc”, organ central de coordonare a activitatii tuturor organizatiilor ostasesti moldovenesti din intreaga Rusie. Sfatul imputernicitilor cere convocarea la Chisinau, pe baza proportionala, a Sfatului Tarii, care sa hotarasca asupra proiectului autonomiei Basarabiei pe temeiul national si teritorial. Se cerea, de asemenea, numirea de catre guvernul rus in functia de comisar gubernial a unui roman basarabean si inlocuirea tuturor comisarilor judeteni cu reprezentanti ai basarabenilor, formarea de unitati militare nationale, invatamant in limba nationala, demilitarizarea administratiei s.a.
· 1919 - Razboiul Estonian de Independenta. Armata estoniana a invins decisiv fortele germanilor baltici la Cesis. Acest succes este sarbatorit astazi ca Ziua Victoriei in Estonia.
· 1921 - pe baza propunerilor Comisiei Consultative Heraldice, Parlamentul voteaza legea privind noua stema a Romaniei Mari.
· 1923: A luat ființă, la București, Societatea Națională de credit Industrial, al cărei scop era stimularea dezvoltării industriale a țării.
· 1923: Vizita oficiala in Polonia a regelui Ferdinand I, insotit de primul ministru I.I.C. Bratianu si de ministrul de Externe, I.G. Duca.
· 1924: A fost adoptată o noua lege Lege privind organizarea armatei (reglementa, între altele, durata serviciului militar).
· 1937: Londra, 23-25 iunie. Concurs hipic, organizat cu prilejul încoronării regelui George al VI-lea al Angliei, a cărui Cupa Challenge de Aur a revenit călărețului român Henry Rang. Trofeul „Daily Mail" a fost cucerit de Felix Țopescu, tatăl cunoscutului comentator sportiv de televiziune, Cristian Țopescu. Maior de cavalerie, Henri Rang, a reuşit si marea performanţă de a cuceri prima medalie olimpică pentru România într-un sport individual. Henri Rang s-a născut la data de 8 iunie 1902. Era originar din orașul Lugoj. Între anii 1932 și 1938, Rang cu calul Delfis, a fost medaliat la competițiile ecvestre organizate la Paris, Nisa, Berlin, Varșovia și Londra. A urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Cavalerie din Târgoviște, după care a activat în diferite regimente de cavalerie și în Școala de Ofițeri de Cavalerie, iar după război în Regimentul 1 roșiori din Lugoj. S-a stins din viaţă la numai 44 de ani. Era într-o zi de Crăciun – 25 decembrie 1946. George al VI-lea al Angliei (engleză George VI of the United Kingdom) (pe numele sau întreg Albert Frederick Arthur George, 14 decembrie 1895, d. 6 februarie 1952) a fost rege al Marii Britanii, al Irlandei și al altor dominioane britanice, împărat al Indiei din 11 decembrie 1936 până la decesul său din 6 februarie 1952.
· 1938 - In SUA a fost fondata Autoritatea Aeronautica Civila.
· 1940 – Al Doilea Razboi Mondial. Adolf Hitler a vizitat Parisul abia ocupat de armata germana.
· 1941 - Al Doilea Razboi Mondial. Frontul Activistilor Lituanieni a declarat independenta fata de URSS si a format un guvern provizoriu, care nu va rezista decat cateva saptamani, pana la venirea germanilor.
· 1942 – Al Doilea Razboi Mondial. Primul tren cu evrei a plecat din Paris catre camerele de gazare de la Auschwitz.
· 1942 - Al Doilea Razboi Mondial. Cel mai nou avion de vanatoare german, Focke-Wulf Fw 190, a fost capturat intact dupa ce a aterizat din greseala in Tara Galilor.
· 1944: Thomas Mann devine cetățean american. Paul Thomas Mann (n. 6 iunie 1875, Lübeck – d. 12 august 1955, Kilchberg, în apropiere de Zürich) a fost romancier german, eseist, unul dintre marii scriitori ai secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1929 (argumentul principal fiind romanul Casa Buddenbrook).
Motivația Juriului Nobel
„…în principal pentru marele roman „Casa Buddenbrook”, care de-a lungul anilor a fost întâmpinat cu o constant sporită apreciere ca o operă clasică a literaturii contemporane”
Motivația Juriului Nobel
„…în principal pentru marele roman „Casa Buddenbrook”, care de-a lungul anilor a fost întâmpinat cu o constant sporită apreciere ca o operă clasică a literaturii contemporane”
· 1950 - Parlamentul elveţian refuză dreptul de vot pentru femei.
· 1956 - In Franta, Adunarea Nationala a facut primii pasi pentru crearea Comunitatii Franceze, votand o lege care transfera din competentele Parisului catre autoritatile din Africa de Vest Franceza
· 1956 - Gamal Abdel Nasser a fost ales presedinte al Egiptului.
· 1958 - Biserica Reformata Olandeza a acceptat primele femei in randurile sale.
· 1959: Fizicianul german Klaus Fuchs este eliberat din închisoare, dupa o detentie care a durat nouă ani. A fost unul dintre oamenii de ştiinţă care au lucrat în timpul celui de-al doilea război mondial la Los Alamos, in Statele Unite, la producerea bombei atomice americane si a fost condamnat la 14 ani de închisoare in martie 1950, după ce a fost găsit vinovat de a fi transmis informaţii care au permis Uniunii Sovietice să îşi construiasca propria bombă atomică.
· 1961 - A intrat în vigoare Tratatul asupra Antarcticii, elaborat si semnat în anul 1959.
Steagul Tratatului Antarcticii – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Tratatul Antarcticii, împreună cu o serie de alte tratate colaterale, reglementează relațiile internaționale în raport cu Antarctida, singurul continent de pe Pământ fără populație umană băștinașă. În acest tratat, Antarctica este definită ca fiind tot uscatul, împreună cu banchizele aflate la sud de paralela de 60° latitudine sudică. Tratatul, care a intrat în vigoare în 1961 fiind semnat în total de 47 de țări, face din Antarctica o rezervație științifică, stabilește libertatea de cercetare științifică și interzice activitățile militare pe continent. Tratatul a fost primul acord de control al armamentului semnat în timpul Războiului Rece. Sediul Secretariatului Tratatului Antarcticii se află la Buenos Aires, Argentina, începând cu luna septembrie 2004.
* 1964 - Decretul de grațiere nr. 310/16 iunie 1964 – La 23 iunie 1964, 636 de persoane au fost eliberare din închisori (cifre preluate din baza de date Recensământul populației concentraționare, proiect al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului realizat prin coroborarea informațiilor din fișele de încarcerare ale deținuților politic, fișe păstrate la Administrația Generală a Penitenciarelor)
Printre persoanele eliberate în 23 iunie 1964:
- Lucreția Jurj, arestată în august 1954, condamnată la 25 de ani muncă silnică
- Niculina Moica, arestată în iunie 1959 și condamnată la 20 de ani muncă silnică
· 1967 - Presedintele american Lyndon B. Johnson s-a intalnit cu premierul sovietic Nikolai Kosaghin, la Glassboro, New Jersey.
· 1968 - 74 de oameni sunt ucisi si 150 raniti intr-o busculada creata la o poarta inchisa de la un stadion in timpul unui meci de fotbal la Buenos Aires.
· 1983 - Papa Ioan Paul al II-lea se întâlneşte cu Lech Walesa, seful sindicatului Solidaritatea, interzis de autoritatile comuniste din Polonia. Papa il intalneste pe Lech Walesa.intr-o audienta particulara de cca. 40 minute.
· 1985: Echipa națională de handbal masculin a obținut, la Frankfurt pe Main (Germania), titlul de campioană mondială universitară.
· 1985: Un avion Boeing 747, aparținând companiei „Air India", care efectua un zbor pe ruta Ottawa - New Delhi s-a prăbușit în largul coastelor Irlandei. Și-au pierdut viața 329 de persoane.
· 1990 - Parlamentul Republicii Moldova a adoptat declaraţia de suveranitate. (independența – pe 27 august 1991) La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești de legislatura a XII-a, în cadrul primei sesiuni, apelînd la adevărul că toţi oamenii sunt egali şi au dreptul la viaţă, libertate şi bunăstare, înţelegînd responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei, care are istorie proprie, cultură şi tradiţii milenare, respectînd dreptul la suveranitatea tuturoar popoarelor, în scopul instaurării legii, protecţiei legale şi stabilităţii sociale, exprimînd dorinţa poporului, declară solemn: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească este un stat suveran.
Parlamentul Republicii Moldova – foto: curentul.md
· 1992 - Seful mafiot new-yorkez John Gotti este condamnat la inchisoare pe viata fara dreptul de a fi eliberat conditionat.
John Joseph Gotti, Jr. (n. 27 octombrie 1940 în The Bronx, New York, SUA – d. 10 iunie 2002 în Springfield, Missouri, SUA) a fost șeful familiei mafiote Gambino, după asasinarea precedentului șef Paul Castellano. John Gotti a fost cel mai puternic șef mafiot al perioadei sale. Era cunoscut presei ca “the teflon don“, deoarece purta haine scumpe . În 1992, Gotti a fost condamnat pentru 13 crime, obstrucție în fața justiției, conspirație de a comite crimă, pariuri ilegale, extorcare de fonduri și evaziune fiscală, primind pedeapsa de închisoare pe viață, unde a murit 10 ani mai târziu de cancer.
· 1993 - A fost parafat, la Bucuresti, Tratatul politic de baza romano-lituanian.
· 1995: S-a deschis Bursa de Mărfuri Bucureşti.
· 1996: Deputatul PNŢCD Ion Raţiu a fost reales, în unanimitate, în funcţia de preşedinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL).
· 2001: S-a desfășurat, la Teatrul de Balet „Oleg Danovski" din Constanța, prima ediție a Concursului Internațional de Dans (23 iunie - 1 iulie)
· 2001: Pelerinajul Papei Ioan Paul al II-lea în Ucraina (23-27). Ioan Paul al II-lea, născut Karol Józef Wojtyła, (n. 18 mai 1920, Wadowice, Polonia – d. 2 aprilie 2005, Vatican) a fost papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei din 16 octombrie 1978 până la moartea sa. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 ani) și a lui Pius al IX-lea (31 ani).
· 2004: Biroul Electoral Central a dat publicităţii rezultatele finale ale turului doi al alegerilor din Romania. PSD a câştigat cel mai mare număr de mandate, respectiv 799 (43,47%), fiind urmat de PNL, cu 336 mandate (18,28%), PD – cu 309 mandate (16,81%) şi PUR – cu 111 mandate.
· 2004 - A fost inaugurata prima cafenea bancara din Romania – “ BT Caffe ”.
· 2004: Gloria Macapagal Arroyo, a fost proclamată oficial, de Congresul filipinez, învingătoare în alegerile prezidențiale din 10 mai 2004
· 2005: Reuniunea miniștrilor afacerilor externe din Grupul celor șapte state puternic industrializate plus Rusia (G-8) (Londra)
· 2005: Forumul Crans Montana. Sunt așteptați să participe președintele ucrainean Viktor Iușcenko, președintele în exercițiu al OSCE, Dimitrij Rupel, președintele georgian Mihail Saakașvili, primul ministru macedonean Vlado Buckovski și vicepreședintele Băncii Mondiale Jean Francois Rischard (Monaco, 23-25)
· 2005: Miniștrii de finanțe și directorii băncilor centrale din 55 de țări, care sunt membre ale Băncii Islamice de Dezvoltare (IDB) se întâlnesc în vederea sprijinirii comerțului din cadrul blocului islamic (Malaezia, Kuala Lumpur, 23-24)
· 2006 - Primul concert al formației Depeche Mode în România.
Depeche Mode este o formație britanică de muzică synthpop/electronic fondată în 1980 în orașul Basildon, din comitatul Essex, provincia Anglia din Marea Britanie. Este una dintre cele mai longevive și de succes formații apărute în perioada New Wave și New Romantic, dar erau de fapt parte a scenei “futuriste” alături de Soft Cell, Gary Numan și The Human League. Multe din videoclipurile lor au fost difuzate în heavy rotation pe MTV.
· 2013: La ora locală 17:00, cel puțin 18 români au murit și alți 29 au fost răniți într-un accident de autocar în defileul râului Morača, la Grlo, în apropiere de Podgorica, capitala statului Muntenegru. Autocarul, un Neoplan Tourliner, aparținând companiei Gregory Tour, a derapat de pe drum, prăbușindu-se într-o râpă la aproximativ 40 m mai jos de nivelul drumului. Accidentul a avut loc la 48 km nord de Podgorica, capitala și cel mai mare oraș din Muntenegru. Toate cele 47 de persoane de la bordul autobuzului erau cetățeni români. Cauza principală a accidentului a fost viteza excesivă, conform rezultatelor anchetei procurorilor muntenegreni. Autocarul circula cu 80 km/oră pe un segment de drum unde viteza maximă admisă era de 40 km/oră. Călătorii aflaţi pe şosea au fost cei dintai care au dat primul ajutor în acest tragic accident. Printre aceştia, o echipă de alpinişti amatori – din care şi un medic – au organizat şi coordonat acţiunea de scoatere a răniţilor din râpă. S-au format ad-hoc două şiruri de localnici care scoteau tărgile cu răniţi, din mână în mână, pe corzile alpiniştilor.
Nașteri
· 47 î.Hr.: S-a nascut Ptolemeu Caesarion din Egipt, fiul lui Iulius Cezar şi al reginei Egiptului Cleopatra (d. 30 î.Hr.). Ptolemeu al XV – lea d.30 i.Hr.), a fost ultimul rege din dinastia ptolomeică a Egiptului, si a fost numit coregent de mama sa la varsta de numai trei ani, in anul 44 î.Hr. Acesta avea să devină rege al Egiptului elenistic, ca print mostenitor al tronului si a fost executat de trupele lui Octavianus, viitorul prim imparat al Romei. Odata cu el a disparut dinastia Lagides a faronilor din Egipt, tara fiind direct administrata de Roma.
· 1433 – Francis al II-lea, Duce de Bretagne (m. 1488).
· 1456 - Margareta a Danemarcei, soţia lui James al III-lea din Scoţia (m. 1486).
· 1534 - Oda Nobunaga, warlord japonez (m. 1582).
· 1540 - Johann Baptista Serranus, compozitor.
· 1612 - Justus G Schottel, [Schottelius], poet german.
· 1612 - André Tacquet, matematician belgian (m. 1660).
· 1668 - S-a nascut filosoful italian Giambattista Vico (d. 1744).
Giambattista Vico – foto: ro.wikipedia.org
Giovanni Battista (Giambattista) Vico sau Vigo (n. 23 iunie 1668; d. 23 ianuarie 1744) a fost un filosof, retorician, istoric și jurist italian. Tatăl său era librar, iar mama sa fiica unui producător de transport în Napoli, Italia. A fost influențat de Platon, Cicero, Varro, Tacitus, Machiavelli, Francis Bacon și Hugo Grotius și i-a influențat pe De Maistre, Goethe, Hegel, Coleridge, Marx, Croce, Gramsci, Joyce, Evola, Michelet, Quinet și pe James Hillman.
* 1695: Louise Anne de Bourbon, Contesă de Charolais (23 iunie 1695 – 8 aprilie 1758) a fost fiica lui Louis al III-lea de Bourbon, Prinț de Condé și a soției lui, Louise Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui, Madame de Montespan.| Louise Anne | |||||||||||||||||||||||
| Contesă de Charolais | |||||||||||||||||||||||
_by_Alexandre_Fran%C3%A7ois_Caminade_(Versailles).jpg) pictură de Alexandre-François Caminade
| |||||||||||||||||||||||
· 1703 - S-a nascut Maria Leszczyńska, soţia regelui Ludovic al XV-lea al Franţei și bunica regilor Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVII-lea, si Carol al X-lea; (d.24 iunie 1768).
Maria Leszczyńska în 1730, de Alexis Simon Belle
Maria Karolina Zofia Felicja Leszczyńska (23 iunie 1703 – 24 iunie 1768) a fost soția regelui Ludovic al XV-lea al Franței și bunica regilor Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. În Franța era numită Marie Leczinska.
· 1763: Joséphine de Beauharnais (n. 23 iunie 1763 – d. 29 mai 1814) a fost prima soție a lui Napoleon I și prima Împărăteasă a francezilor. Reședința ei preferată a fost Castelul Malmaison. Prin fiica ei, Hortense, a fost bunica maternă a lui Napoleon al III-lea. prin fiul ei, Eugène, a fost străbunica ultimilor regi și regine ai Suediei și Danemarcei ca și a ultimei regine a Greciei. Actualele case regale ale Belgiei, Norvegiei și Luxembourgului sunt descendenții ei.
| Joséphine de Beauharnais | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| Împărăteasă a Franței | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1824 - Carl Reinecke, violonist, dirijor si compozitor german.
· 1834: S-a nascut Alexandru Odobescu, prozator și istoric român, membru al Societății Academice Române (d. 10 noiembrie 1895). La 14 februarie 1851 a înființat impreună cu alți studenți români de la Paris, societatea politică și culturală a studenților români din Franța, Junimea Românească. Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu s-a aflat în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru) si împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu, face parte din comitetul de redacție al revistei Junimea Romana, care apărea la Paris. În această revistă el publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor și prin compoziția sa, care îi evidențiază spiritul progresist, democratic. Intors in tara, Alexandru Odobescu a fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. În 1861 scoate la București Revista română pentru științe, litere și arte în care tipărește de-a lungul anilor, printre altele: Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cugetările lui Alecu Russo și Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. În această revistă Odobescu își publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu țara, istoria și datinele românilor, Răsunete ale Pindului în Carpați și Poeții Văcărești. Tot în Revista română publică în 1862 Psaltirea diaconului Coresi (note) și Câteva ore la Snagov (o călătorie arheologică). În același an (1862), domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În 1863 devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine. Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseul Notice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României. La 10 septembrie 1870 Alexandru Odobescu este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1887-1900). A publicat de asemenea studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați) si studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII). A fost membru titular al Societăţii Academice Române din 1870. Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874). NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii 23 ianuarie 1834.
Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la București. Era al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș.
Educația și-a început-o în casa părintească, fiind elevul institutorului Bârzotescu. În 1848, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmașul lui Gheorghe Lazăr. Aici i-a avut colegi pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în Epigonii. Din această perioadă datează prima sa încercare literară: Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți.
În 1850 merge la studii în Franța, la College de France din Paris, unde îi are ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene.[2] În timpul studiilor de la Paris a aderat la Societatea Studenților Români.
Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907, și în care spune:
„E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simțirilor unui popor întreg și că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere...”
Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu (împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu) face parte din comitetul de redacție al revistei Junimea română, care apărea la Paris. În această revistă el publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor și prin compoziția sa, care îi evidențiază spiritul progresist, democratic:
„Peste puțin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea și iubirea căruia pustiele se va schimba în holde înalte și bogate, în livezi roditoare, în pășuni verzi și fragede, pe care vor paște frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelșugate și fericite.”
Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină. Astfel, el traduce: treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu.
Tot atunci el scrie poema Oda României, apărută însă abia la 1855 în revista România literară a lui Vasile Alecsandri:
- „În sânul României acum va să-nflorească
- O floare care varsă miros încântător,
- A păcii dulce floare, al artelor izvor.”
La 13 decembrie 1853 Alexandru Odobescu își susține bacalaureatul în litere. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu o termină însă, neprezentându-se la examenul de licență.
Întorcându-se în țară, în 1855, Alexandru Odobescu începe o carieră de funcționar public: este numit șef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.
Tot în 1855, în revista România literară a lui Vasile Alecsandri i se tipărește Oda României și Întoarcerea în țară pe Dunăre.
Alexandru Odobescu publică nuvelă istorică Mihnea Vodă cel Rău în revista Românul; în același an (1857) nuvela apare și în volum separat: Scene istorice din cronicile Țării Românești - Mihnea-Vodă cel rău (1508-1510)
În 1858 se căsătorește cu Alexandra (Sașa) Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu și a contelui rus Pavel Kiseleff.
Odobescu publică în Revista Carpaților (1860) o nouă nuvelă istorică, sau scenă istorică cum o numea el, Doamna Chiajna. În același an nuvela apare și în volumul: Scene istorice din cronicile românești: Mihea Vodă cel Rău; Doamna Chiajna, în a cărui prefață autorul mărturisește:
„Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.”
În 1861 scoate la București Revista română pentru științe, litere și arte în care tipărește de-a lungul anilor, printre altele: Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cugetările lui Alecu Russo și Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. În această revistă Odobescu își publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu țara, istoria și datinele românilor, Răsunete ale Pindului în Carpați și Poeții Văcărești.
Tot în Revista română publică în 1862 Psaltirea diaconului Coresi (note) și Câteva ore la Snagov (o călătorie arheologică).
În același an (1862), domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În 1863 devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine.
Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseulNotice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României.
La 10 septembrie 1870 Alexandru Odobescu este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Ține la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric (1872). În 1873 Alexandru Odobescu este ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în 1874 este numit director al Teatrului Național din București. Tot în 1874, în cadrul Academiei Române, critică Dicționarul limbii române al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”. În același an îi apare eseul Pseudo-Kinegeticos, iar în povestirile Jupân Rănică Vulpoiul și Tigrul păcălit.
În 1877 apare, sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu, volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861-1863 în Revista Română). Scrie Curs de arheologie. Istoria arheologiei. Studiul introductiv la această știință, volum încununat de Academia Română cu „Premiul Năsturel-Herescu”. Un an mai târziu îi apare cartea Moții și curcanii, conținând două conferințe ținute la Ateneul Român.
În 1879 Alexandru Odobescu este ales secretar general al Academiei Române. În 1880 se stabilește la Paris, pentru un an, unde îndeplinește și funcția de secretar de legație.
Publică în 1887 volumul Zece basme mitologice (prelucrate după „Tales of Ancient Greece” de G.W. Cox). În 1889 Academia Română îi acordă „Premiul Năsturel-Herescu” pentru cea mai bună carte românească apărută între 1885-1888: Scrieri Literare și Istorice (care îi apăruse în 1888, în trei volume).
Apare la Paris (1889) Le Trésor de Pétrossa („Tezaurul de la Pietroasa”), amplă monografie de arheologie istorică în limba franceză.[3]
În 1891 Alexandru Odobescu devine directorul Școlii Normale Superioare, calitate în care publică manuale școlare, printre care și unul de gramatică.
Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, sinucigându-se în urma unor tragice evenimente de ordin familial și public.
| Alexandru Odobescu | |||||||||||||||||||||||||||||
.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||||
* 1843: Carl Ernst Otto Kuntze (n. 23 iunie 1843, Leipzig – d. 27 ianuarie 1907, San Remo) a fost un botanist, briolog și micolog german care a revoluționat parțial taxonomia și nomenclatura plantelor. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Kuntze, dar de asemenea O.Kuntze, în cârti științifice americane chiar și O.Ktze sau numai Kuntze.
Otto a fost educat într-o școală secundară și una comercială, devenind în cariera sa timpurie un droghist. Interesul său în botanică începuse deja în tinerețe, și înainte de a pleca de la Leipzig, el a adunat și descris cele mai multe specii de plante din regiune. Mai târziu, în 1867, a publicat rezultatele cercetărilor sale în eseul Taschen-Flora von Leipzig. Din 1863-1866 îl întâlnim ca comerciant la Berlin. Și acolo a petrecut cea mai mare parte a timpului liber în excursii botanice din această zonă, deseori întovărășit de doi botaniștii stabiliți la Berlin, Alexander Braun (1805-1877) și Paul Ascherson (1834-1913), dar a călătorit și prin Europa Centrală precum Italia.[6]
În anul 1867, Kuntze a revenit la Leipzig, și numai un an mai târziu a deschis o fabrică pentru producere de uleiuri volatile precum esențe cosmetice. Kuntze a condus întreprinderea cu atât de mult succes, că și-a făcut o avere. Astfel s-a retras cu ușurință din afacerile de fabricație chimică după numai cinci ani de zile. După acea a decis să petreacă restul vieții sale cu studiul științelor naturale, începând noua sa viață cu prima sa cutreiere a lumii, care a durat din 1874 până la 1876. În cursul acestei călătorii a vizitat Insulele Caraibe, SUA, Japonia, China, Asia de Sud-Est, Peninsula Arabică și Egiptul. Rezultatele științifice ale acestor călătorii au fost publicate ca Um die Erde - Reiseberichte eines Naturforschers (1881). Din 1876-1878 a studiat Științe Naturale la Berlin și Leipzig, și a obținut doctoratul în Freiburg cu disertația Monografie der Gattung Cinchona L. (Monografia speciei Cinchona).[7]
După ce a mai vizitat, în 1886, stepele Rusiei de Sud (în Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Turkmenistan și Ucraina) precum Insulele Canare și Madeira (1887-1888), a întreprins, din 1891-1893, o a două călătorie prin lume, prin statele din America de Sud și în 1894 Africa de Sud, vizitând și coloniile germane.[8] Colecția botanică, rezultat al acestor călătorii, anume 7.700 din 32.000 de exemplare, a expus-o la Berlin și Kew Gardens (majoritatea exemplarelor de tip aflându-se astăzi în Gradina Botanica din New York).
În continuare, între 1891 și 1898, savantul a publicat opera sa în trei volume cea mai cunoscută, Revisio Generum plantarum. Publicația a fost un șoc pentru botanică, fiindcă Kuntze revizuise în acest tratat aproape în întregime taxonomia plantelor și nomenclatura botanică (referitor reviziei din 1867 în Codul de Paris, asociat școlii de taxonomie a lui Carl von Linné din 1753).[9] Declarațiile lui au fost parțial sărbătorite revoluție a taxonomiei, dar în majoritate respinse sau ignorate în mod deliberat. Ideile înnoitoare privind nomenclatura botanică a provocat o ruptură. Dintr-o dată au existat două versiuni ale acestei nomenclaturi, predecesorul codului internațional al nomenclaturii pentru alge, ciuperci și plante. Acest conflict a ajuns la un cap la al doilea Congres Internațional de Botanică din 1905.[10]
Din anul 1895 înainte, Kuntze s-a mutat definitiv la San Remo. În anul 1904, a mai întreprins o ultimă expediție științifică prin lume, vizitând Australia, Noua Zeelandă, Ceylon, Samoa, Hawai și SUA. În consecință a publicat Lexicon generum Phanerogamarum, descriind rezultatele studiilor sale despre flora și fauna din Marea Sargaselor, Singapore și India.
În anul 1905, a participat la al doilea congres internațional de botanică de la Viena, punând sub semnul întrebării autoritatea Congresului cu privire la stabilirea regulilor de nomenclatură. Ca rezultat, naturaliștii au negat competența sa. După congres a scris o infirmare a propunerilor incompetente precum punerea la dispoziție a normele nomenclaturii botanice pentru reforma internațională finală, prevăzută la congresul de la Bruxelles în 1910.[11] Dar starea de sănătate a lui Kuntze sa înrăutățit rapid și, prin urmare, a murit numai ceva mai mult de un an după congres în casa sa la San Remo, astfel nemaiavând posibilitatea de revizie.[12]
Kuntze a fost descris ca un „reformator polemic de nomenclatură" și "petrelul furtunos al nomenclaturii", iar controversele care l-au înconjurat cauzate contemporanilor săi deghiză vederea corectă a lucrării sale. Trebuie recunoscut faptul, că el a obligat pe botaniști să abordeze și să rezolve multe probleme fără răspuns în nomenclatură. Contribuțiile semnificative ale marelui botanist privind taxonomia plantelor, bazate pe călătoriile de colectare la nivel mondial precum monografiile sale sunt bine cunoscute până în prezent
Otto Kuntze 1889
| Otto Kuntze | |
 |
· 1846 - S-a născut George Sax, inventatorul saxofonului
* 1852: Stéphane Raoul Pugno (23 iunie 1852, Paris – 3 ianuarie 1914) a fost un compozitor, organist și pianist francez.
* 1862: Infanta María de la Paz a Spaniei (María de la Paz de Borbón y Borbón; 23 iunie 1862 - 4 decembrie 1946) a fost infantă a Spaniei. A fost fiică a reginei Isabella a II-a a Spaniei și s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Ludwig Ferdinand de Bavaria. A trăit pentru restul vieții în Germania dedicându-și timpul familiei, muncii de caritate și scriind poezii. A scris cartea de memorii Through Four Revolutions: 1862-1933.
* 1852: Stéphane Raoul Pugno (23 iunie 1852, Paris – 3 ianuarie 1914) a fost un compozitor, organist și pianist francez.
Raoul Pugno
Născută la palatul regal din Madrid la 23 iunie 1862, infanta Paz a fost al patrulea copil și a treia fiică a reginei Isabela a II-a și al soțului ei Francis al Spaniei.[1] La vârsta de 16 ani, Isabella a II-a a fost obligată să se căsătorească cu Francis, Duce de Cádiz care era vărul ei primar. Isabela, care îl disprețuia pe soțul ei efeminat, a găsit un debușeu pentru natura ei pasională cu un șir de amanți. Relația dintre regele Francisc și copiii săi a fost rece și formală. Isabela a II-a a fost preocupată cu domnia sa turbulentă și viața ei privată și a alternat între perioade de mare afecțiune față de copiii ei și abordarea la distanță a acestora.
Potrivit istoricilor, tatăl biologic al infantei Paz a fost diplomatul și politicianul Miguel Tenorio de Castilla, care a fost secretarul reginei Isabela a II-a timp de câțiva ani.[2][3][4]
Paz probabil știa cine este tatăl ei adevărat. În 1890, Tenorio de Castilla s-a stabilit într-un apartament din aripa de sud a Schloss Nymphenburg, reședința Mariei de la Paz. El a trăit acolo 26 de ani până la decesul său de la 11 decembrie 1916.[4] Tenorio de Castilla a lăsat moștenire toate lucrurile sale infantei Paz.[4][5]
Paz a fost botezată de arhiepiscopul de Toledo cu numele María de la Paz Juana Amelia Adalberta Francisca de Paula Juana Bautista Isabel Francisca de Asis. Nașa ei a fost mătușa paternă Infanta Amalia a Spaniei, Prințesă de Bavaria. În primii ani, infanta Paz a crescut alături de surorile sale Pilar și Eulalia la palatul regal din Madrid. În atmosfera oficială a curții spaniole, micile infante aveau puțin contact cu părinții lor.[6]
În 1868 când Paz avea șase ani, familia a fost obligată să părăsească Spania din cauza revoluției care a costat-o pe Isabela tronul. La 30 septembrie 1868 familia regală a plecat în exil în Franța. Isabela a II-a s-a stabilit la Paris cu copiii ei în timp ce regele Francis trăia în Epinay. Paz a fost educată împreună cu surorile sale Pilar și Eulalia la Sacré-Coeur, o școală catolică de călugărițe.
În 1874 fratele Mariei de la Paz Alfonso a fost restaurat pe tron în locul mamei lor regina Isabela a II-a. Tri ani mai târziu, Paz s-a întors în Spania împreună cu surorile ei. La început a locuit la El Escorial împreună cu mama ei dar mai târziu s-a mutat la Alcázares de Sevilla. Când Isabela a II-a s-a întors la Paris pentru a trăi acolo permanent, Paz și surorile s-au mutat la palatul regal din Madrid împreună cu fratele lor regele Alfonso al XII-lea. Educația infantelor a fost plasată în grija surorii mai mari, infanta Isabel. Paz a fost în special apropiată de sora sa Pilar care era doar cu un an mai mare. În 1879, Pilar care avea o sănătate fragilă a murit brusc în timp ce surorile sale erau în orășelul Escoriaza. Paz care avea 17 ani a fost foarte afectată de decesul surorii sale.
Din cei cinci copii al reginei Isabela care au supraviețuit copilăriei, Paz a fost cea care a semănat cel mai mult cu mama sa; era mică de înălțime, cu un nas mic în sus și cu o privire răutăcioasă în ochii ei mici. Spre deosebire de surorile ei Isabel și Eulalia, Paz nu avea o personalitate puternică. Era simplă și prietenoasă. Romantică și cu înclinații artistice, îi plăcea să scrie poezii și a fost, de asemenea, un pitor iscusit. Copil fiind a studiat istoria Spaniei și a rămas pasionată de acest subiect. Cânta la harpă și era o catolică devotată.
În primăvara anului 1880, existau planuri pentru căsătoria infantei Paz cu vărul ei primar Prințul Ludwig Ferdinand de Bavaria.[7] Mama lui Ludwig Ferdinand era Infanta Amalia a Spaniei, sora tatălui lui Paz și verișoară primară a reginei Isabela. Infanta Amalia voia ca fiul ei să se căsătorească cu infanta Paz, fina ei, și le-a scris fratelui și cumnatei ei, care au fost de acord cu acest proiect.[8]
Alfonso al XII-lea care a studiat pentru o vreme scurtă la Munchen împreună cu vărul său Prințul Ludwig Ferdinand de Bavaria, l-a invitat la Madrid cu scopul de a o întâlni pe Paz. În 1880 când Paz îl întâlnește pe prinț, îl găsește neatrăgător și nu vrea să se căsătorească cu el; refuză cererea însă Ludwig Ferdinand nu abandonează. După doi ani, lipsită de orice perspectivă de căsătorie, infanta Paz a acceptat propunerea vărului ei.
Căsătoria a avut loc la capela palatului regal din Madrid la 2 aprilie 1883. Paz a păstrat drepturile la coroana spaniolă și a primit un venit anual de 150.000 pesetas.[9]Paz avea 21 de ani iar Ludwig Ferdinand 23 de ani.
În drumul lor spre München Paz și soțul ei s-au oprit la Paris și l-au vizitat pe regele Francis care trăia la Épinay
Căsătoria infantei Paz cu prințul Ludwig Ferdinand a fost lungă și fericită. Împreună au avut trei copii. Cel mai mare, prințul Ferdinand, a urmat tradiția căsătoriilor spaniolo-bavareze și a trăit pentru restul vieții în Spania. Copiii cei mici ai lui Paz au moștenit pasiunile ei artistice și literare. Prințul Adalbert a fost scriitor și istoric; prințesa Pilar a fost pictor și a scris o carte despre domnia vărului ei Alphonso al XIII-lea. După ce fiul ei cel mare s-a stabilit în Spania, Paz a făcut călătorii frecvente în țara natală pentru a-și vizita nepoții spanioli.
Copiii infantei Paz și ai prințului Ludwig Ferdinand au fost:
Copiii infantei Paz și ai prințului Ludwig Ferdinand au fost:
- Infantele Ferdinand al Spaniei, Prinț de Bavaria (1884–1958); născut la Madrid s-a stabilit permanent în Spania în 1905. S-a căsătorit cu verișoara sa, infanta Maria Teresa, fiica lui Alfonso al XII-lea.
- Prințul Adalbert de Bavaria (1886–1970). A fost istoric și diplomat. S-a căsătorit cu contesa Augusta de Seefried și a avut doi fii; a trăit în Germania.
- Prințesa Pilar de Bavaria (1891–1987), necăsătorită; a fost pictoriță.
În Bavaria cuplul s-a stabilit la Schloss Nymphenburg în afara orașului München. Prințul Ludwig Ferdinand nu era doar văr al regelui Ludwig al II-lea, dar și responsabil cu afacerile financiare ale regelui. La Munchen, Paz l-a întâlnit pe regele Ludwig al II-lea cu care s-a conversat în franceză.[10]
Prietenia lor a fost scurtă. Regele Ludwig al II-lea a murit în condiții misterioase în 1886. El a fost succedat de singurul său frate Otto care nu a domnit ca rege cu adevărat și a fost declarat nebun în 1875. Unchiul lui Otto, prințul Luitpold de Bavaria a fost prinț regent. Paz cunoscuse în Spania pe doi din fiii lui Luitpold: Arnolfo și Leopold. Al doilea s-a căsătorit cu Gisela, Arhiducesă a Austriei, fiica împăratului Francis Joseph iar Paz și Gisela au devenit prietene bune.[11] Paz s-a înrudit cu fiul cel mare al lui Luitpold, Ludwig, care a devenit rege al Bavariei în 1913 ca Ludwig al III-lea. Soția lui era sora vitregă a reginei Maria Christina a Spaniei. De asemenea, Paz avea prieteni printre membrii ramurii ducale a Casei de Wittelsbach.[11]
Paz și-a dedicat mare parte a timpului ei municii de caritate.[12] A extins un azil pentru copiii săraci în Neuhausen lângă Nymphenburg, numit Marien-Ludwig-Ferdinand; în 1913, a fondat o școală în Munchen care a fost dizolvată în 1918, cu revoluția care a pus capăt monarhiei bavareze. De asemenea, infanta a fost responsabilă de expoziția de artă Glaspalast care a avut loc în fiecare an la München până la distrugerea acesteia prin incendiere în 1931.[12] Casa ei era vizitată de scriitori și artiști, cum ar fi Sarasate, Breton, Richard Strauss, pictorul Franz von Lenbach sau câștigătorul Premiului Nobel Paul Heyse.
Din Bavaria, infanta Paz urmărea viața familiei ei din Spania prin scrisorile de la sora ei Isabel. Singurul frate al lui Paz, regele Alfonso al XII-lea, a murit tânăr în 1886. Paz a întreținut o relație caldă cu cumnata sa, regina Maria Christina, care era regentă a Spaniei. Mai târziu, regele Alfonso al XIII-lea va avea o mare afecțiune pentru mătușa sa Paz. Legăturile infantei Paz cu țara natală au fost reluate prin căsătoria fiului ei cel mare, prințul Ferdinand de Bavaria, cu verișoara sa primară infanta Maria Teresa.
În 1905, nepotul ei Alphonso al XIII-lea a vizitat-o pe Paz în timpul turului european în căutarea unei soții. Anul următoe, Paz și familia sa au mers la Madris și au reprezentat Bavaria la nunta regelui Alfonso al XIII-lea cu Victoria Eugenia de Battenberg. Ca dar de nuntă, Paz a dăruit Victoriei Eugenia o coroană făcută din aur găsit în râul Darro, care aparținuse Isabelei a II-a.
După Primul Război Mondial și după căderea monarhiei bavareze, infantei Paz și familia ei li s-a permis să locuiască la Nymphenburg. Averea familiei a fost drastic micșorată însă Paz a continuat să primească venitul anual ca membru al familiei regale spaniole. A făcut vizite sporadice în Spania.
Paz, al cărei nume înseamnă pace în spaniolă, și-a onorat numele prin respectarea pacifismului. A luat parte la congresul pacifist din 1921 de la Paris, din 1923 de la Friburg, 1924 de la Londra, 1926 de la Luxemburg.[13]
După detronarea nepotului ei Alphonso al XIII-lea în 1931, Paz a pierdut venitul anual. Viața ei în Germania a devenit și mai restrictivă odată cu venirea la putere a lui Hitlerîn ianuarie 1933. Spre deosebire de ramura principală a familiei regale bavareze, ramura Albertine - de care aparținea și famila lui Paz - nu s-a opus regimului nazist. Fiul lui Paz, Adalbert, și doi din fiii acestuia, Constantin și Alexandru, au servit în armată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial până când Hitler s-a întors împotriva prinților germani. Ofițeri Gestapo le-au cercetat casa; scrisorile ei cu corespondenți din Spania au fost deschise și citite înainte de a fi trimise.
În 1945 trupele americane au intrat în Munchen. Unii soldați au atacat casa și au luat câteva bijuterii pe care Paz le-a moștenit de la mama ei și acre s-au dovedit a fi false.
În 1946 accidental Paz a căzut pe scări și a murit câteva ore mai târziu.[14] Soțul ei i-a supraviețuit trei ani.
| Infanta María a Spaniei | |||||||||||||||||||||||||||||||
| Prințesă a Bavariei | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1867: S-a născut in localitatea Mintiu, Bistriţa-Năsăud, istoricul Iulian (Iuliu) Martian, membru al Academiei Române din 1933; (m. 26 octombrie 1937). A fost membru pe viaţă al ASTREI. În zilele premergătoare Marii Uniri, Biroul Consiliului Naţional Român din Năsăud, l-a avut ca preşedinte. Arheolog amator, a strâns date privitoare la descoperirile arheologice din Transilvania, publicând iniţial în limba germană, şi apoi în limba română, un important repertoriu. Ii revine meritul de a fi descoperit manuscrisul miscelaneu din secolul al XVII-lea, cunoscut sub numele de „Codicele Marţian”, o culegere de texte religioase apocrife publicat de Nicolae Drăgan în 1914, în studiul „Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu şi Codicele Marţian”. Sunt copii foarte vechi, din secolul al XVI-lea, motiv pentru care sunt importante pentru studiul limbii române vechi.
· 1889: Anna Ahmatova (nume real: Anna Andreevna Gorenko, în rusă Анна Андреевна Горенко, n. 11/23 iunie, 1889, Bolșoi Fontan, lângă Odessa - d. 5 martie 1966, Domodedovo, lângă Moscova) a fost o poetă rusă.
Și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumit „Acmeism”. După Revoluția Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea, dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. În 1956, după moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost reabilitată și a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice.
În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. A tradus în rusă versuri ale poetului Mihai Eminescu
Anna Gorenko s-a născut la 23 iunie (11 iunie stil vechi) 1889 la Bolșoi Fontan, lângă Odessa. Tatăl ei, Andrei Antonovici Gorenko, era inginer mecanic în flota Mării Negre. După un an de la nașterea Annei, familia se mută la Țarskoe Selo, unde viitoarea poetă își va petrece copilăria până în 1905. Ambianța locului se va reflecta în lirica ei de mai târziu. În autobiografia sa, poeta nota:
„Primele mele impresii din viață sunt de la Țarskoe Selo. Îmi amintesc de mărețele parcuri verzi, de islazul, unde mă ducea doica, de hipodrom, de gara veche și de atâtea altele pe care le-am descris mai târziu în Odă pentru Țarskoe Selo. ”— Anna Ahmatova despre ea însăși (Анна Ахматова о себе) [1]
Se pare că tinerețea ei nu a fost foarte fericită. Andrei Gorenko și-a abandonat familia în 1895, când poeta avea 6 ani. Primele versuri le-a scris la vârsta de 11 ani, inspirate de scriitorii ei preferați la acea vârstă, Jean Racine, Aleksandr Pușkinși Evgeni Baratînski. Cu acest prilej și-a luat pseudonimul Ahmatova, pentru a-l îmbuna pe tatăl ei, care considera că o „poetă decadentă” ar putea constitui o dezonoare pentru familie. Numele era cel al unei străbunici a poetei, Praskova Fedoseevna Ahmatova, decedată în 1837. După tată, Praskova Ahmatova se trăgea dintr-o veche familie nobilă, care își putea trasa ascendența până în secolul al XVI-lea, iar după mamă se trăgea din familia de cneji tătari Ceagadaev.[2]
Anna Ahmatova și-a făcut studiile la gimnaziul Marinski din Țarskoe Selo și apoi la Institutul Smolnîi din Sankt Petersburg. Vacanțele și le petrecea pe malul Mării Negre, la Eupatoria, în apropiere de Sevastopol. În adolescență, Anna Ahmatova era o cititoare pasionată, cu predilecție pentru scriitorii clasici ruși, Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov, Gavrila Derjavin, Nicolai Nekrasov, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, din lucrările acestuia din urmă având o preferință pentru Anna Karenina. În 1906 ea s-a transferat la Gimnaziul Fundukleevskaya din Kiev și apoi, în 1908, s-a înscris la Facultatea de Drept din același oraș, urmând cursurile speciale pentru femei ale facultății până în 1910. S-a transferat apoi la Sankt Petersburg pentru a urma cursurile de istorie a literaturii ale lui N. P. Raev
La 25 aprilie 1910 se căsătorește cu poetul Nikolai Gumiliov, pe care îl cunoștea încă din 1903, și pleacă la Paris în călătorie de nuntă. Dar după scurt timp, soțul ei pleacă să vâneze lei în Africa, iar Anna se întoarce în Rusia.[3] Cei doi soți vor continua să se revadă din când în când, în perioadele dintre absențele soțului ei. În 1912 ea pleacă din nou în călătorie cu Nikolai, vizitează nordul Italiei și, după aceea, stă pentru o anumită vreme la Paris, unde îl cunoaște pe pictorul Amedeo Modigliani, care a desenat șase portrete ale Annei Ahmatova.[3]
În 1912 publică prima plachetă de versuri Вечер (Seara), cu o prefață scrisă de poetul Mihail Kuzmin.[4][5] Soțul ei, Nikolai Gumiliov, nu îi lua versurile în serios și se pare că a fost foarte șocat când o personalitate ca Aleksandr Blok i-a afirmat cu tărie că versurile Annei Ahmatova erau mult mai bune decât ale sale. Tot în 1912, la 1 octombrie, dă naștere unicului ei fiu, viitorul istoric Lev Gumiliov.
Comentând volumul Seara, poetul Georgi Ciulkov considera că în versurile ei înțelepciunea și chiar sentimentele sunt pătrunse de o letală ironie, ceea ce o îndreptățea pe Anna Ahmatova să se considere o urmașă a lui Innokenti Annenski. Anna Ahmatova însăși recunoștea ce revelație fuseseră pentru ea versurile lui Innokenti Annenski, care îi arătaseră drumul spre o „nouă armonie”.[4] Linia succesiunii ei poetice este confirmată de poemul „Учитель” („Învățătorul”) din 1945 și din afirmațiile din memoriile sale:
„Ele își au originea în unul din versurile lui Annenski. După părerea mea, creația sa este plină de tragism, de sinceritate și de integritatea artistică. ”— Biografia Annei Ahmatova (Биография Анны Ахматовой) [6]
În mai 1914, cu puțin înainte de începerea Primului Război Mondial, a ieșit de sub tipar următorul volum de poezii, Чётки(Mătănii). Tipărit inițiat cu un tiraj de 1000 exemplare, volumul a fost retipărit în opt ediții până în 1923. Anna Ahmatova spera că anul 1914 va reprezenta un moment de răscruce în destinul Rusiei, începutul necalendaristic al secolului XX.
„Mi se părea că micul volum de lirică erotică a unei autoare începătoare trebuia să fie privit ca o revelație care să copleșească evenimentele mondiale. Timpul a hotărât altfel”
scria ea în notele ei autobiografice.
În versurile celor două culegeri, contemporanii au intuit, în mod greșit, note autobiografice, care le-ar fi permis să vadă în ele fie un „jurnal liric”, fie un „roman liric”. În comparație cu primul volum, în Mătănii se accentuează detalierea prelucrării formelor, se adâncește abilitatea nu numai de a suferi sau de a avea compasiune pentru sufletul „obiectelor neînsuflețite”, dar și aceea de a-și însuși „neliniștile lumii”. Noua culegere demonstra că Anna Ahmatova nu mergea pe linia lărgirii tematicii abordate, că forța ei consta în înțelegerea nuanțelor și a motivărilor psihologice. Această calitate a poeziei ei s-a amplificat în cursul anilor. Înclinația Ahmatovei pentru rigurozitatea formelor, pentru restrângerea narațiunii au fost observate de unul dintre primii ei critici, Nikolai Nedobrovo. În 1915, el scria despre autoarea volumelor Seara și Mătănii:
„Abundența suferințelor poetice expuse nu reprezintă o expresie a unor scânceli pentru unele nimicuri accidentale ale vieții, ci deschide sufletul liric, caracterizat mai degrabă prin duritate decât printr-o tandrețe excesivă, mai degrabă printr-o îndârjire decât o văicăreală și, fără nici-o îndoială, printr-o determinare și nu o resemnare. ”—Nikolai Nedobrovo, 1915 [6]
Ahmatova a apreciat foarte mult aceste observații, în care ea avea să vadă ulterior o prevestire a rolul ei viitor: al femeii care, după ce scrisese îndeosebi poezii despre nefericirile iubirii, avea să vorbească cu mândrie unui popor de peste o sută de milioane de oameni despre „anii satanici” ai terorii staliniste.
După volumul Mătănii, Ahmatova ajunsese celebră. Cei mai entuziaști admiratori ai ei au fost poeți care tocmai își făceau debutul literar, cum erau Marina Țvetaeva și Boris Pasternak. Mai rezervați, însă, de asemenea, exprimându-și aprobarea pentru Ahmatova, au fost Aleksandr Blok și Valeri Briusov. În acești ani, Ahmatova ajunsese să fie privită ca fiind modelul favorit pentru mulți artiști. Pas cu pas, imaginea ei se transformă într-un simbol inalienabil al poeziei din Sankt Petersburg în perioada acmeismului.[4]
La 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial și o succesiune de evenimente care au afectat profund viața Annei Ahmatova. Nikolai Gumiliov s-a înrolat într-o unitate de cavalerie de elită . Pentru curajul său în luptă, el a fost decorat de două ori cu Ordinul Sfântului Gheorghe. Relațiile dintre Anna Ahmatova și soțul ei se răciseră și fiecare dintre ei începuse să urmeze un drum diferit. Despărțirea a avut loc fără tensiuni și cei doi au rămas în relații bune. După plecarea lui Nikolai Gumiliov pe front, Аhmatova a petrecut mai multă vreme în Gubernia Tver, la moșia familiei Gumiliov din satul Slepniovo (Гумилевых Слепнёво). Aici a fost puternic impresionată de caracterul specific rusesc al locurilor, care, după ea, le punea o pecete pravoslavnică. În plus, trăind mai mult în orașe, nu făcuse până atunci cunoștință cu pădurile, cu ieșirile în aer liber. Totuși, ea nu se simțea acasă la Slepniovo, localitate pe care o numește în amintirile ei, cu oarecare afecțiune, „această vechitură plicticoasă”. La Slepniovo, Ahmatova a scris cea mai mare parte a versurilor care au fost incluse în următorul ei volum.
În anii Primului Război Mondial, Anna Ahmatova nu și-a unit glasul cu cel al poeților care încercau să se desprindă de patosul patriotic oficial, însă a reacționat mai mult la tragedia vremurilor de război, de exemplu în poeziile „Июль 1914” („Iulie 1914”), „Молитва” („Rugăciune”), „Памяти 19 июля 1914” („În amintirea zilei de 19 iulie 1914”). Încă din iulie 1914, când abia se declarase Primul Război Mondial, ea avea o presimțire că vor urma timpuri foarte grele.
| Сроки страшные близятся. Скоро Станет тесно от свежих могил. Ждите глада, и труса, и мора, И затменья небесных светил. | Se apropie un soroc teribil. În curând Se vor ridica morții din mormintele lor reci. Așteptați-vă la pârjol și la înfricoșare și la boli, Și la întunecarea luminii cerești. |
| Июль 1914 | Iulie 1914 |
Totuși, cu toate aceste presimțiri ale unor vremuri grele care aveau să vină, ea nu era deznădăjduită, ci spera într-o minune care să salveze Rusia.
| Так молюсь за Твоей литургией После стольких томительных дней, Чтобы туча над темной Россией Стала облаком в славе лучей. | Astfel mă rog în timpul liturghiei Tale Ca după zile de agonie grea Norii de furtună care întunecă Rusia Se fie risipiți de razele din slavă. |
| Молитва (1915) | Rugăciune (1915) |
În septembrie 1917 publică volumul Белая стая (Stolul alb). Volumul nu a avut același succes răsunător ca cele precedente. Stolul alb începea cu poezia „Думали, нищие мы…” („Am crezut, săraca de mine…”) compusă în 1915, în perioada primelor bătălii și a primelor pierderi de vieți omenești din perioada războiului. Încleștările lipsite de succes de pe front au dat naștere în sufletul eroinei nu la disperare, ci la o resemnare. Ca epigraf al volumului, Ahmatova a utilizat versul din poezia Mилая a lui Innokenti Annenski - „Горю и ночью дорога светла” („Durerea care mă arde, îmi luminează drumul și în bezna nopții”). Noul volum o prezenta pe Anna Ahmatova într-o lumină diferită. Viziunea este mai esoterică. Multe din poeziile din Stolul alb erau adresate direct unor cunoscuți: 17 poezii i-au fost dedicate iubitului ei din acea perioadă, Boris Antrep, un artist plastic, care era și el ofițer în armată, sau lui Nicolai Nedobrovo (sub inițialele N.V.N). Dar iubirea nu mai este o temă separată, ea devine inseparabilă de suferințele pământești, iar unele din versuri conțin imagini de o religiozitate înălțătoare. Însă noile intonații de solemnitate tristă, tonul de rugăciune, exprimând o percepere extrem de personală, au distrus imaginea stereotipă a poeziei Annei Ahmatova, pe care și-o formaseră cititorii versurilor ei anterioare. Aceste modificări au fost percepute de Osip Mandelștam, care observa:
„Strigătele de renunțare devin din ce în ce mai puternice în versurile Annei Ahmatova, iar, în prezent, poezia ei se apropie de nivelul la care poate să devină unul din simbolurile de măreție ale Rusiei. ”— Osip Mandelștam
Volumul Stolul alb prezintă începutul transformării ei din femeia nefericită în iubire în femeia cuprinsă de sentimente mistice. Este calea pe care Anna Ahmatova o va urma în continuare, cale străjuită de pierderea multor persoane și de numeroase încercări personale, cale în care a asistat la moartea vechii Rusii, dar care, cu toate suferințele, i-a rezervat o soartă mai blândă decât cea a multor contemporani.
Între timp, întors de pe front, Nikolai Gumiliov plecase la Paris, făcând parte din corpul expediționar rus. La Paris el se îndrăgostește de o franțuzoaică de origine rusă, pentru care scrie o colecție de poeme. După Revoluția Socialistă din Octombrie, neținând seama de sfaturile prietenilor săi, Nikolai Gumiliov se întoarce în Rusia, la Petrograd, unde își reia activitățile literare. Dar atât pentru el, cât și pentru ceilalți scriitori care rămăseseră în Rusia, au urmat vremuri mai grele decât ar fi putut prevedea.
În 1918, Anna Ahmatova îi cere să divorțeze pentru a se mărita cu Vladimir Șileiko, un arheolog renumit.[4] Personalitatea lui Șileiko, preocupat de cultura Egiptului antic, a Asiriei și Babilonului, era cu totul incompatibilă cu cea a Annei Ahmatova. Era cunoscut ca un om autoritar, neinteresat de preocupările domestice zilnice. După unele relatări, Șileiko nu o încuraja să scrie poezii și chiar i-ar fi ars unele pe care le compusese, cu scopul de a o determina să renunțe la acest obicei.[7]Totuși, din punct de vedere intelectual exista între ei o anumită înțelegere și Șileiko a avut o influență importantă asupra Ahmatovei. Șileiko lucra în acea vreme la prima traducere a epopeii lui Ghilgameș în limba rusă, și astfel Ahmatova a venit în contact cu unele din operele pe care ea însăși le-a tradus mai târziu. Tot influenței sale i se atribuie includerea unor scurte note filozofice în creația ei. În această perioadă, Anna Ahmatova și Vladimir Șileiko se mută la Fontannîi dom (Palatul Șeremetiev) din Petrograd, casă sub acoperișul căreia Anna a trăit numeroși ani. Dar nici acestei căsătorii nu-i fu dat să dăinuie; Anna și Vladimir se despart în 1922 și divorțează în 1928.
Pe de altă parte, cu un an după divorț, Nikolai Gumiliov se însoară cu Anna Nikolaevna Engelhardt. Gumiliov era ostil față de revoluția socialistă, și își arăta public ostilitatea, prin remarci pro-monarhice sau făcând ostentativ semnul crucii. Autoritățile sovietice l-au arestat în 1921, acuzându-l de participare la un complot antirevoluționar. Acțiunea, care a căpătat denumirea de „Afacerea Taganțev”, a constituit prima înscenare a unui complot cu totul imaginar pusă la cale de GPU. Nikolai Gumiliov a fost împușcat fără să fi fost judecat și condamnat. Deși era divorțată, moartea lui a afectat-o profund pe Anna Ahmatova. Locul unde a fost înmormântat a rămas necunoscut și Ahmatova, privind la nenumăratele insulițe din delta Nevei, căuta să-și imagineze pe care dintre ele îi putea fi mormântul. Pe lângă aceasta, împușcarea fostului ei soț a influențat inevitabil viața Annei Ahmatova și a fiului ei, Lev Gumiliov, punându-le eticheta de „dușmani ai poporului”.
După Revoluția Socialistă din Octombrie, Anna Ahmatova și-a luat o slujbă de bibliotecară la Institutul agronomic din Petrograd. Editura Petropolis îi publică două volume de versuri: Подорожник (Pătlagina), ilustrat de Mstislav Dobujinski, în 1921 și Anno Domini МСМХХI în anul următor. Acesta din urmă cuprinde și o poezie despre moartea lui Nikolai Gumiliov. În ambele volume încep să apară tonul de solemnitate dureroasă și intonația profetică care se vor accentua în operele ei de mai târziu. Multora din cititorii ei, li se părea, că în noile ei versuri se oglindeau teribilele realități ale vremurilor revoluției. Astfel, în poezia „Все расхищено, предано, продано…” („Totul este furat, predat și vândut”), teama de foamete nu este doar o imagine, ci o referire concretă la foametea de care Petrogradul suferise în perioada 1918–1921.[6]
Însă, spre deosebire de Ivan Bunin, Dmitri Merejkovski, Zinaida Gippius și alți scriitori, Ahmatova nu blestemă zgomotos Rusia căzută în mâinile diavolului: pentru Ahmatova, realitatea este o consecință tristă a unei situații nefericite dar incontrolabile care trebuie suportată, similar „Pătlaginei” care crește pe pământul sărac din nordul Rusiei. În lirica ei, Ahmatova ia notă de marile evenimente istorice din jurul ei, dar nu participă la ele. Ea caută să insufle cititorilor ei filozofia de a nu se lăsa copleșiți de înfricoșătoarele realități ale secolului XX, ci de a rezista pentru a putea trăi „după aceasta”.
Ahmatova considera că unul din elementele cheie din creația sa era de a fi glasul celor mulți, exprimând gândurile lor cele mai tainice. Numai că cetățenii din „epoca de fabricare a sufletelor” descriși în poeziile Ahmatovei nu suferă din cauza umilirilor inutile și a insultelor continue ale vieții de zi cu zi. Ei urmăresc calea biblică a strădaniei de a se purifica, în care încercările fac parte din procesul de purificare. Analizând opera Ahmatovei, filozoful V. Frank scria:
Valoarea poeziilor Annei Ahmatova nu împiedică autoritățile sovietice să declare că poeta avea o orientare burgheză și aristocratică, și să o condamne pentru temele poeziilor ei, pe care le vedeau restrânse la credință și la dragoste, caracterizând-o pe poetă ca fiind pe jumătate călugăriță și pe jumătate prostituată.„Timpul, moartea, ispășirea – aceasta este triada în jurul căreia se rotește gândirea poetei. ”— V. Frank, filozof
Din 1923 au început să apară o serie de articole critice la adresa ei, urmărind distrugerea ei ca scriitoare. Un prim articol foarte provocator a fost cel al lui Kornei Ciukovski Две России. Ахматова и Маяковский (Două Rusii: Ahmatova și Maiakovski). Articolul prezenta opoziția dintre Ahmatova, considerată o păstrătoare a culturii vechi și Vladimir Maiakovskiprezentat ca un avangardist al noii arte socialiste, opoziție care îi era total defavorabilă Annei Ahmatova. Un alt articol, О Драконе и Белой птице („Despre dragon și pasărea albă”), a fost semnat de Aleksandra Kollontai și făcea o comparație între iubirea decadentă promovată de Ahmatova în poeziile ei și iubirea „tovărășească” a comuniștilor, căutând să o prezinte pe Ahmatova drept femeie imorală.[8] Este o ironie faptul că un asemenea articol era semnat de Aleksandra Kollontai, care în multe alte ocazii se erijase în susținătoare a unirilor sexuale libere. În sfârșit, Boris Arvatov a reluat aceste idei în articolul Гражданка Ахматова и товарищ Коллонтай („Cetățeana Ahmatova și Tovarășa Kollontai”), prezentând-o pe Ahmatova în opoziție cu noul ideal al femeii comuniste.[9][10] Articolul lui Boris Arvatov căuta să facă o critică obiectivă, aplicând metodele „analizei formale”, care era la modă în acea perioadă și era prezentată ca fiind o metodă științifică:
„Toată poezia Ahmatovei scoate în evidență un mod de exprimare specific, întâlnit în fiecare din volumele ei de poezii, care pun accentul pe suferințele violente, caracterizate printr-o aromă bolnăvicioasă. S-a calculat că în volumul Mătănii, Anna Ahmatova utilizează cuvântul „moarte” sau cele echivalente, de 25 de ori. Apoi mai apar: melancolie (de 7 ori), doliu (7), apatie (7), suferință, durere, tristețe, disperare, jale, greutate (de câte 6 ori), culoarea preferată a Ahmatovei este negrul iar epitetele cele mai uzuale sunt: tainic și straniu… Este de la sine înțeles că, chiar dacă ar aborda o tematică proletară, interpretarea acesteia de către Ahmatova ar avea, în mod obiectiv, un caracter decadent.”— Boris Arvatov - Cetățeana Ahmatova și Tovarășa Kollontai, 1923 [9]
Alți autori care au scris articole critice la adresa ei au fost Valerian Obolenski, A. Selivanovski, Serghei Bobrov și chiar G. Lelevici, care publicase un panegiric al ei în 1922. Toți au demascat-o ca pe o poetă de salon, „cu o ideologie străină de noile elemente ale literaturii proletare”.
În 1925 a fost aprobată și publicată hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice, care o demasca pe Anna Ahmatova, dând o aprobare oficială articolelor critice apărute în presă. Amintindu-și de modul în care luase cunoștință de hotărârea Comitetului Central, Ahmatova scria în jurnalul ei:
„După serile mele la Moscova, în vara anului 1924, a apărat o rezoluție pentru a opri activitatea mea literară. Au interzis tipărirea lucrărilor mele în ziare și în almanahuri, m-au împins într-un amurg literar. M-am întâlnit pe Nevski Prospekt cu Marietta Șaghinian care mi-a spus: „Trebuie să fiți o persoană foarte importantă: în ceea ce vă privește a fost luată o hotărâre neobișnuită a Comitetului Central: nu o arestați, dar nici nu-i tipăriți lucrările. ”— Ахматова Анна. Из дневниковых записей, 1989 [11]
Pentru Ahmatova, începe represiunea deceniilor 1920-30. Noile versuri nu i se mai publică, nici nu sunt retipărite versurile ei anterioare. Din 1923 până în 1935 Ahmatova aproape nu mai scrie poezii. În acești ani Ahmatova s-a ocupat de traduceri, a scris studii despre viața lui Pușkin și despre arhitectura Petersburgului. Ea s-a dedicat cercetărilor legate de viața și opera lui Pușkin: Пушкин и Невское взморье („Pușkin și litoralul Nevei”), Гибель Пушкина („Moartea lui Pușkin”), O золотом петушке („Despre Cocoșul de aur”, O каменном госте („Despre Oaspetele de piatră”) și altele. Pentru mulți ani, Pușkin a constituit pentru Ahmatova o salvare și un refugiu în fața ororilor istoriei, o personificare a normelor morale și a armoniei. Pe lângă acestea, se mai ocupă și de alte analize literare, dintre studiile ei meritând să fie relevat Oб Адольфе(„Despre Adolphe al lui Benjamin Constant”)
Contrar multora dintre scriitorii sovietici care făcuseră concesii puterii, Ahmatova a dovedit forța rară de a nu ceda hipnozei de masă creată de putere, de a nu se amăgi de ideea unei „curățenii culturale”. În însemnările sale nu apar reproșuri la represaliile acelor perioade și nici aluzii la faptul că elita intelectualității din Rusia ori emigrează, ori este exterminată de autoritățile comuniste.[12]
Din 1926 până în 1940 trăiește cu criticul de artă Nikolai Punin, fără să se căsătorească cu el. În 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară, dar este eliberat în 1936 în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak. Tot în 1935 este arestat fiul ei Lev Gumiliov.
În toamna anului 1935 a început să lucreze la volumul Реквием (Recviem) (1935–1940). Lucrarea conține note biografice ale acestei perioade, dar nu prezintă evenimentele ca atare, ci o analiză a sentimentelor care o măcinau pe Ahmatova, în care face analogii la situații biblice asemănătoare. Deși o operă foarte personală, volumul se pretează la generalizare, pentru că descrierile poetei sunt în fond în conformitate cu simțămintele a zeci de mii de femei în Rusia acelor vremuri.[4]Rusia anilor 1930 este asemănată cu infernul lui Dante. Recviem ocupă un loc aparte în șirul de lucrări care au încercat să zugrăvească groaza reprimărilor totalitare din anii 1930. Аhmatova nu a intrat în lagăre, nu a fost arestată, însă timp de 13 ani a vegetat simțindu-se permanent amenințată, având sentimentul că poate fi arestată și omorâtă în orice clipă. În același timp, era permanent înfricoșată de soarta fiului ei. În Recviem nu sunt prezentate dușurile cu apă rece ca gheața sau alte brutalități ale torționarilor sovietici, nu sunt descrise infernalele realități ale arhipelagului Gulag. Dar poemul prezintă durerile întregii populații a Rusiei, ilustrate prin cozile pe care mii de oameni le făceau la porțile închisorilor în speranța de a afla o veste despre cei dragi care se găseau în spatele gratiilor sau de a putea să le transmită un mesaj sau un mic pachet cu alimente. La centrul poemului este durerea mamelor plângându-și copiii care suferă fără a avea vreo vină și deznădejdea lor neștiind dacă îi vor revedea vreodată. Este o imagine a atmosferei opresive, care dăinuia în Rusia în anii „Ejovșcinei”, teroarea declanșată de Nikolai Ejov, temutul șef al NKVD. În perioada în care în Rusia regimul comunist prognoza formarea unui nou tip de femei: femeia-tovarăș, femeia-muncitor, femeia-cetățean, Аhmatova revine la imaginea femeilor ruse care dăinuia de secole – femeia-protectoare, femeia-îndurerată, femeia-îndoliată. Iar pentru Ahmatova, imaginea acestor vremuri o constituie imaginea crucilor pătate de sânge
În aprilie 1946 Ahmatova a apărut în sala coloanelor în Casa Uniunilor (Дом союзов). Apariția ei pe scenă a provocat ovații prelungite, publicul aplaudând în picioare timp de 15 minute. Nu se serba doar întoarcerea Ahmatovei în lumea literară – pentru publicul din sală, ea personifica eliberarea din captivitate a cuvântului rus, a sufletului inflexibil rusesc, eliberare plătită cu milioane de vieți. Odată cu victoria s-a instalat în oameni speranța unui nou început în istoria țării.[3]
Dar pentru partidul comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice, Ahmatova își jucase rolul, și ideile ei despre o renaștere a culturii și o revenire la trecutul prerevoluționar deveneau periculoase. Scurtul dezgheț de după război se termina: după „vara iluziilor” a urmat Hotărârea PC PC(b)US О журналах «Звезда» и «Ленинград» („Despre ziarele Zvezda și Leningrad”).[16] Hotărârea a marcat „punerea la punct” a intelectualității, care în anii războiului începuse să-și exprime năzuințele spre libertatea sufletească. Hotărârea era opera lui Andrei Jdanov, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice, membru al biroului politic și coordonatorul programului lui Stalin de represiune în domeniul cultural.[17]. Ca victime, au fost aleși Mihail Zoșcenko și Anna Ahmatova. Hotărârea Comitetul Central o demasca pentru „eroticismul ei, misticismul ei și indiferența sa politică”. Poezia ei a fost aspru criticată ca fiind „dușmănoasă față de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1946 Ahmatova a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor Sovietici. Întreg tirajul unui volum de poezii care era sub tipar a fost distrus și pentru mai bine de trei ani nu i s-a publicat nici o lucrare. Excluderea atrăgea după sine și revocarea dreptului la o cartelă de alimente, importantă în perioada de penurie de după război. Ahmatova a trebuit să se bazeze pe ajutorul prietenilor ei până la sfârșitul vieții. În camera ei au fost instalate aparate de ascultare, frecvent i s-au făcut perchiziții. Hotărârea a fost inclusă în programa analitică a școlilor și câteva generații de elevi au învățat că Ahmatova era o poetă decadentă.
În 1949 a fost arestat din nou Lev Gumiliov, care luptase pe front și ajunsese cu armata roșie până la Berlin. Pentru a-și salva fiul din închisorile lui Stalin, Ahmatova a scris un ciclu de poezii în care îl preaslăvea pe Stalin și sistemul comunist sovietic. Poeziile formau un ciclu denumit Cлава миру („Slavă păcii”) și au fost publicate de revista ilustrată Ogoniok(Flacăra). Au fost și alți poeți talentați care au scris asemenea panegirice printre care Konstantin Simonov, Aleksandr Tvardovski, Olga Berggolț. Această capitulare necaracteristică în fața lui Stalin era motivată de dorința ei de a-l îndupleca, determinându-l să-i elibereze fiul din exilul său în Siberia. Poemele Ahmatovei din ciclul „Slavă păcii”, al căror ton este foarte formal și cu totul diferit de celelalte scrieri ale poetei, au fost omise din edițiile publicate în U.R.S.S. după moartea lui Stalin. Încercarea ei nu a reușit și Lev Gumiliov a fost eliberat abia după moartea lui Stalin, în 1956, când Hrușciov a ajuns la putere. Tot în aceeași perioadă a fost arestat și Nikolai Punin, care însă nu a supraviețuit. El a murit la 21 august 1953, într-un lagăr din satul Abez, care făcea parte din centrul Gulag Vorkuta, din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Komi. În acea perioadă a avut loc o importantă răscoală a deținuților din centrul Vorkuta, înăbușită în sânge de trupele Ministerului de Interne (MVD). Nu se știe dacă Punin a fost implicat în această răscoală.
Ahmatova era complet neajutorată în treburile zilnice. Îi era teamă de lucrurile tehnice, nu era în stare să oprească gramofonul, nici să pună discurile sau să aprindă gazul. Pe măsură ce îmbătrânea. aceste dificultăți se agravau. După război, de obicei mai locuia o altă femeie cu ea, care o ajuta în gospodărie. În rândul celor care i-au acordat ajutor sunt menționate Hanna Vulfovna Gorenko, cumnata Annei Ahmatova, sau Sarra Iosifovna Arens, soția lui Lev Evghenievici Arens (fratele primei soții a lui Punin, Anna Evghenevna Arens).
Cronologie:
- 23 iunie 1889 Se naște Anna Andreevna Gorenko, la Bolșoi Fontan, lângă Odessa.
- 1906 Anna Ahmatova se înscrie la Institutul Fundukleevskaya din Kiev.
- 1908 - 1910 Urmează cursurile Facultății de Drept din Kiev
- 25 aprilie 1910 Se căsătorește cu Nikolai Gumiliov
- 1912 Publică volumul Seara (Вечер)
- 1 octombrie 1912 se naște unicul ei fiu, Lev Nikolaevici Gumiliov, la Petrograd (azi Sankt Petersburg)
- 1914 Publică volumul Mătăniile (Чётки)
- 1917 Publică volumul Stolul alb(Белая стая)
- 1918 Divorțează de Nikolai Gumiliov
- 1918 Se căsătorește cu Vladimir Șileiko
- 1921 Publică volumul Pătlagina (Подорожник)
- 1921 Fostul ei soț Nikolai Gumiliov este arestat și executat de regimul sovietic
- 1922 Publică volumul Anno Domini MCMXXI
- 1922 Se desparte de Vladimir Șileiko (fără a divorța).
- 1925 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”.
- 1926 Începe legătura cu Nikolai Punin.
- 1928 Divorțează de Vladimir Șileiko.
- 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară
- 1936 Nikolai Punin este eliberat în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak.
- 1940 Publică un ciclu de poezii în revista literară Zvezda („Steaua”).
- 1940 Publică un volum de selecții din creația ei mai veche sub titlul Iz shesti knig ("Din șase cărți"). Volumul este retras din librării după câteva săptămâni.
- 1943 Publică o culegere de poezii la Tașkent unde era evacuată în timpul războiului.
- august 1945 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice „Despre ziarele Zvezda și Leningrad”, care o demască pe Anna Ahmatova.
- 1945 Ahmatova este exclusă din Uniunea Scriitorilor a Uniunii Sovietice.
- 1949 Fiul ei, Lev Gumiliov, este arestat a doua oară și trimis în Siberia.
- 1949 Nikolai Punin este arestat și trimis în Siberia.
- 1950 Publică poezii de preamărire a lui Stalin, în speranța de a obține eliberarea fiului ei din detenție.
- 21 august 1953 Moare Nikolai Punin, într-un lagăr la Vorkuta Siberia.
- 1963 Apare la München, în Germania, volumul de poeme Реквием (Recviem).
- 1964 Este aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică.
- 1964 I se decernează premiul Aetna-Taormina în Italia.
- 1965 I se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit
- 5 martie 1966 moare Anna Ahmatova la sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova.
Opera:
Versuri
- 1912 Вечер (Seara)
- 1914 Чётки (Mătănii)
- 1917 Белая стая (Stolul alb)
- 1921 Подорожник (Pătlagina)
- 1922 Anno Domini MCMXXI
- 1940 Из шесты книг (Din șase cărți) ,
- 1943 Избранное Стихи (Versuri alese)
- 1946 Versuri alese (Избранные стихи)
- 1958 Стихотворения (Poezii)
- 1961 Стихотворения 1909-1960 (Poezii 1901-1960), 1961
- 1963 Реквием (Recviem) (publicat în străinătate, la München)
- 1965 Бег времени (Scurgerea timpului)
Ediții postume
- 1974 Избранное (Poezii alese)
- 1976 Стихотворения и поэмы. (Versuri și poeme)
- 1977 Стихи и проза (Poezii și proză]
- 1978 Поэма без героя (Poem fără erou)
- 1986 Тростник (Stuf)
- 1986 Сoчинения (Opere)
- 1987 Реквием (Recviem) (prima tipărire a volumului în Uniunea Sovietică, în perioada de Perestroika
- 1989 Десятые годы (Anii 1910)
- 1990 Сoчинения (Opere)(2 volume.)
- 2004 От царскосельских лип (Sub teii din Țarskoe selo)
Proză
- 1977 Слово о Пушкине (Сuvinte despre Pușkin)
- Пушкин и дети (Pușkin și copiii)
- Все было подвластно ему (Totul a fost în puterea sa)
- Слово о Данте (Cuvinte espre Dante).
- Воспоминания об Александре Блоке (Amintiri despre Aleksandr Blok).
- 1967 Амедео Модильяни (Amedeo Modigliani).
- Михаил Лозинский (Mihail Lozinski).
- Из воспоминаний о Мандельштаме (Din amintiri despre Mandelștam)
- Коротко о себе (Pe scurt despre sine)
- Будка (Coliba)
- Дом Шухардиной (Casa Șuhardina)
- Слепнёвo (Slepniovo)
- Город (Orașul)
- Дальше о городе (Iar despre oraș)
- Искра паровоза (Scânteia locomotivei)
- Березы (Mestecenii)
Traduceri
- 1956 Корейская классичекая поезия (Poezia clasică coreeană)
- 1956 Китайская классическая поэзия (Poezia clasică chineză)
- 1965 Лирика древнево Египта (Poezia Egiptului antic)
- 1965 Голоса поетов (Glasul poeților)
- 1967 Леопарди Джакомо - Лирика (Giaccomo Leopardi - Lirică) (în colaborare cu Anatoli Naiman)
- 1969 Классическая поезия востока (Poezia clasică a occidentului)
- 1976 Из армянской поезий (Din poezia armenească)
| Anna Ahmatova | |
 Anna Ahmatova în 1950 |
· 1894: Eduard al VIII-lea (engleză Edward VIII) (Edward Albert Christian George Andrew Patrick David, mai târziu Duce de Windsor; n. 23 iunie1894 – d. 28 mai 1972) a fost rege al Marii Britanii, Irlandei și împărat al Indiei de la moartea tatălui său, George al V-lea, din 20 ianuarie 1936până la abdicarea sa din 11 decembrie 1936. A fost al doilea monarh al Casei de Windsor, după ce tatăl său a schimbat numele casei regale din Saxa-Coburg-Gotha în 1917.
Eduard al VIII-lea s-a născut la 23 iunie 1894, la White Lodge în Richmond, Anglia.[1] A fost fiul cel mare al Ducelui de York (mai târziu regele George al V-lea) și al Ducesei de York (mai târziu regina Mary). Tatăl său era al doilea fiu al Prințului de Wales(mai târziu regele Eduard al VII-lea) și al Prințesei de Wales (mai târziu regina Alexandra). Mama sa era fiica cea mare a Ducelui de Teck și a Ducesei de Teck. ca strănepot al reginei Victoria pe linie masculină, la naștere, Eduard a primit titlul de Alteța Sa Regală Prințul Eduard.
A fost botezat Edward Albert Christian George Andrew Patrick David la White Lodge la 16 iulie 1894, de Edward White Benson, arhiepiscop de Canterbury.[N 1][2] Numele au fost alese în onoarea Prințului Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, care era numit în familie "Eddy" sau Edward, și a străbunicului său regele Christian al IX-lea al Danemarcei. Numele Albert a fost inclus la inițiativa reginei Victoria iar ultimele lui patru nume - George, Andrew, Patrick și David - vin de la sfinții care patronează Anglia, Scoția, Irlanda și Wales. Familia și prietenii apropiați îi spuneau pe ultimul nume, David.
După decesul reginei Victoria în 1901, când părinții lui au făcut turul imperiului britanic pentru aproape nouă luni de zile, tânărul Eduard și frații lui au rămas în Marea Britanie cu bunicii regina Alexandra și regele Eduard al VII-lea, care și-au înconjurat nepoții cu dragoste. La întoarcerea părinților săi, Eduard a fost plasat în grija a doi oameni, Frederick Finch și Henry Hansell.[3]
Eduard a rămas sub tutela strictă a lui Hansell până la vârsta de 13 ani; În 1907, Eduard a trecut examenul și a intrat la Osborne Naval College.[4] A urmat cursurile timp de doi ani și apoi a fost mutat la Royal Naval College din Dartmouth. Când tatăl său, George al V-lea, a devenit rege la 6 mai 1910 automat Eduard a devenit Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. O lună mai târziu, la aniversarea a 16 ani, a fost numit Prinț de Wales și a început pregătirea pentru a deveni rege.
Eduard a fost investit oficial Prinț de Wales printr-o ceremonie specială la Castelul Caernarfon la 13 iulie 1911.[5]
Când a izbucnit Primul Război Mondial (1914–18), Eduard atinsese vârsta minimă pentru serviciul militar și a fost dornic să participe.[6] S-a alăturat regimentului Grenadier Guards, în iunie 1914, și deși Eduard a fost dispus să servească pe front, secretar de stat pentru război, Lordul Kitchener, a refuzat să-i permită, invocând răul imens care ar apărea dacă moștenitorul tronului ar fi fost capturat de către inamic.[7]
În ciuda acestui fapt, Eduard a vizitat linia frontului cât de des a putut, lucru pentru care a primit Crucea Militară în 1916. Rolul său în război, deși limitat, l-a făcut popular printre veterani.[8] Eduard a participat la primul său zbor militar în 1918 iar mai târziu și-a luat diploma de pilot.[9]
De-a lungul anilor 1920 Eduard, ca Prinț de Wales, l-a reprezentat pe tatăl său, regele George al V-lea, acasă și în străinătate în multe ocazii. Avea un interes deosebit de a vizita zonele afectate de sărăcie din țară,[10] și a făcut 16 turnee în diferite părți ale imperiului între 1919 și 1935.
Rangul său, călătoriile, faptul că arăta bine și statutul de celibatar l-au adus în atenție; curând el a devenit versiunea din anii 1920 a unui star de cinema. La apogeul popularității sale, a devenit celebritatea cea mai fotografiată a timpului său și dădea tonul în modă.[11]
Comportamentul afemeiat și compulsiv al lui Eduard de-a lungul anilor 1920 și 1930 i-a îngrijorat pe primul ministru Baldwin, regele George al V-lea, și pe cei apropiați prințului. George al V-lea a fost dezamăgit de eșecul lui Eduard de a fi stabil în viață și dezgustat de aventurile lui cu multe femei căsătorite. Regele a fost reticent în a-l vedea pe Eduard să moștenească coroana și spunea despre Eduard: "După ce am să mor, băiatul se va ruina în 12 luni".[12]
Eduard s-a maturizat și a rămas necăsătorit în timp ce fratele lui mai mic, Albert ("Bertie"), era deja căsătorit cu Elizabeth și avea două fete: Elisabeta ("Lilibet") și Margaret. Regele spunea: "Mă rog ca fiul meu cel mare Eduard să nu se căsătorească niciodată și să nu aibă copii și astfel Bertie și Lilibet să poată să urce pe tron."[13]
În 1930, regele i-a dat lui Eduard o casă, Fort Belvedere, în apropiere de Sunningdale, Anglia.[14] Acolo, Eduard a avut relații cu o serie de femei căsătorite inclusiv cu Freda Dudley Ward, Lady Furness și Wallis Simpson. Doamna Simpson divorțase de primul ei soț în 1927 și era căsătorită cu Ernest Simpson, un om de afaceri jumătate englez, jumătate american. Doamna Simpson și Prințul de Wales au devenit iubiți în timp ce Lady Furness era în călătorie în străinătate. Relația lui Eduard cu doamna Simpson a lovit puternic relația și așa slabă cu tatăl său. Deși regele și regina au întâlnit-o pe doamna Simpson la Palatul Buckingham în 1935,[15] mai târziu ei au refuzat s-o mai primească.[16] Însă Eduard era îndrăgostit de Wallis iar cuplul devenea din ce în ce mai apropiat.
Regele George al V-lea a murit la 20 ianuarie 1936 iar Eduard i-a succedat la tron ca regele Eduard al VIII-lea. A doua zi a rupt protocolul regal privind proclamarea propriei ascensiuni la tron de la fereastră în compania doamnei Simpson care era încă o femeie căsătorită.[17] Eduard al VIII-lea a devenit primul monarh al Commonwealth-ului care a zburat cu o aeronavă atunci când a zburat de la Sandringham la Londra pentru "Accession Council".[18]
Eduard a provocat neliniște în cercurile guvernamentale, acțiuni care au fost interpretate ca un amestec în chestiuni politice. Atunci când a vizitat satele miniere din South Wales, observația regelui că "trebuie făcut ceva"[18] pentru minerii șomeri a fost văzută ca o critică directă a guvernului. Miniștrii erau reticenți în a trimite documente confidențiale și documente de stat la Fort Belvedere, deoarece era clar că Eduard le acorda puțină atenție și din cauza riscului crescut ca doamna Simpson sau alți oaspeți să le vadă.[19]
În august și septembrie, Eduard și doamna Simpson au navigat la bordul iahtului Nahlin pe Mediterana de est. În octombrie a devenit clar că noul rege intenționa să se căsătorească cu Simpson, mai ales când acțiunea de divorț dintre doamna și domnul Simpson a fost adusă la curtea de la Ipswich.[20]
Au fost făcute pregătirile necesare pentru toate situațiile neprevăzute inclusiv pentru încoronarea regelui Eduard și a reginei Wallis. Din cauza implicațiilor religioase ale căsătoriei, planul de ceremonie nu includea locul tradițional de încoronare Westminster Abbey ci Casa Banqueting din Whitehall.
La 16 noiembrie 1936, Eduard l-a invitat pe prim-ministrul Stanley Baldwin la Palatul Buckingham și și-a exprimat dorința de a se căsători cu Wallis Simpson când ea va deveni liberă pentru a se recăsători. Baldwin l-a informat pe rege că supușii săi ar considera căsătoria moral inacceptabil deoarece recăsătoria atât timp cât fostul soț este în viață este în opoziție cu Biserica Anglicană iar oamenii n-o vor tolera pe Wallis ca regină.[22] Ca rege, Eduard deținea și rolul de guvernator suprem al Bisericii Anglicane iar clerul aștepta de la el să sprijine învățăturile bisericii.
Eduard a propus o soluție alternativă a unei căsătorii morganatice, în care el să rămână rege dar Wallis să nu devină regină. În schimb ea va deține un titlu mai mic iar copiii nu vor avea drept de moștenire asupra tronului. Propunerea a fost respinsă de cabinetul britanic[23] ca și de alte guverne ale dominioanelor britanice.[24] Poziția prim-miniștrilor ai Australiei, Canadei și Africii de Sud a fost clar de opoziție la căsătoria regelui cu o femeie divorțată;[25] premierul irlandez și-a exprimat indiferența și etașarea în timp ce premierul Noii Zeelande, care nici nu auzise de doamna Simpson înainte, șovăia în neîncredere.[26] În fața acestor opoziții, primul răspuns al lui Eduard a fost: "nu sunt mulți oameni în Australia" și opinia lor nu contează.[27]
Regele l-a informat pe Baldwin că va abdica dacă nu va putea să se căsătorească cu Mrs. Simpson. Atunci Baldwin i-a prezentat regelui trei variante: să renunțe la ideea căsătoriei, să se căsătorească împotriva dorinței miniștrilor sau să abdice.[28] Era clar că Eduard nu era pregătit să renunțe la doamna Simpson și în același timp știa că dacă se va căsători împotriva sfaturilor miniștrilor, va provoca demisia guvernului, ceea ce va duce la o criză constituțională.[29] A ales să abdice.[30]
Eduard a semnat actul de abdicare la Fort Belvedere la 10 decembrie 1936 în prezența fraților săi mai mici Ducele de York, Ducele de Gloucester și Ducele de Kent (fratele cel mai mic, Prințul John, a murit în 1919).[31] A doua zi a avut loc declarația Majestății Sale la Actul de abdicare.
În noaptea de 11 decembrie 1936, Eduard, acum cu titlul de prinț, a transmis națiunii și imperiului prin intermediul unei transmisii radio decizia sa de abdicare și explicațiile sale: Mi s-a părut imposibil să accept această imensă responsabilitate și să accept îndatoririle mele de rege fără ajutorul femeii pe care o iubesc.[32]
După transmisia radio, Eduard a părăsit Regatul Unit pentru Austria. Fratele său, Prințul Albert, Duce de York, i-a succedat la tron ca George al VI-lea. Fiica cea mare a lui George, Prințesa Elisabeta, a devenit prima în linia de succesiune ca moștenitoare prezumtivă.
La 12 decembrie 1936, George al VI-lea a anunțat că-l numește pe fratele său "Duce de Windsor".[33] Voia ca acesta să fie primul act al domniei sale deși formal documentul nu a fost semnat până la 8 martie al anului următor.
Ducele de Windsor s-a căsătorit cu Mrs. Simpson, care și-a schimbat numele în Wallis Warfield, în cadrul unei ceremonii private la 3 iunie 1937, la Castelul de Candé, în apropiere de Tours, Franța. Noul rege a interzis membrilor familiei regale să participe la nuntă.[34]
Regele și regina au cumpărat de la Eduard Casa Sandringham și Castelul Balmoral. Acestea erau proprietățile personale ale lui Eduard moștenite de la tatăl său regele George al V-lea și deci nu au trecut automat în proprietatea lui George al VI-lea.[35] Relațiile dintre Ducele de Windsor și restul familiei regale au fost încordate ani de zile. În primele zile ale domniei lui George al VI-lea, Ducele telefona zilnic întrebând de bani și dacă Ducesei i se va garanta titlul de "Alteță Regală", până când regele hărțuit a cerut să nu i se mai primească apelul.[36]
Ducele a presupus că se va stabili în Marea Britanie, după un an sau doi de exil în Franța. Cu toate acestea, regele (cu sprijinul mamei lor, regina Mary, și al soției sale regina Elizabeth) a amenințat să întrerupă venitul lui Eduard, în cazul în care se întoarce în Marea Britanie fără invitație.[35]
În octombrie 1937, Ducele și Ducesa au vizitat Germania nazistă, împotriva sfatului guvernului britanic și s-au întâlnit cu Adolf Hitler la Obersalzberg. Vizita a fost mult mediatizată de media germană. În timpul vizitei Ducele a făcut salutul nazist.[37] Fostul ambasador austriac, contele Albert von Mensdorff-Pouilly-Dietrichstein, care era și verișor de gradul doi și prieten cu George al V-lea, a crezut că Eduard a favorizat fascismul german ca un bastion împotriva comunismului, și chiar că inițial a favorizat o alianță cu Germania.[38] Hitler l-a considerat pe Eduard prietenos față de Germania nazistă și s-a gândit că relațiile anglo-germane ar fi putut fi îmbunătățite prin Eduard dacă acesta nu ar fi abdicat.
Ducele și Ducesa s-au stabilit în Franța. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în septembrie 1939, ei au fost aduși înapoi în Marea Britanie de către Lordul Mountbatten la bordul navei Kelly iar Ducele a fost numit general-maior atașat misiunii militare britanice în Franța. În februarie 1940, ministrul german la Haga, contele Julius von Zech-Burkersroda, a susținut că Ducele a dezvăluit planurile Aliaților pentru apărarea Belgiei.[39] Când Germania a invadat nordul Franței în mai 1940, Ducele și Ducesa au plecat în sud, pentru început la Biarritz, apoi în iunie în Spania; în iulie cuplul s-a mutat la Lisabona.
.jpg)
În timpul ocupației Franței, Ducele a cerut forțelor germane să plaseze gărzi la casele lui din Paris și de pe Rivieră, lucru care s-a întâmplat.[40] Un interviu defetist al Ducelui a fost picătura care a umplut paharul guvernului britanic. Prim-ministrul Winston Churchill l-a amenințat pe Duce cu curtea marțială dacă nu se întoarce pe pământ britanic.[41] În august, o navă britanică a debarcat perechea la Bahamas, unde ducele a fost numit guvernator. Nu i-a plăcut poziția și s-a referit la insule ca "o colonie britanică din clasa a treia".[42] Ministerul de Externe britanic a obiectat energic atunci când perechea a planificat să facă un tur la bordul unui iaht aparținând unui magnat suedez, Axel Wenner-Gren, pe care serviciul secret american l-a considerat în mod eronat a fi un prieten apropiat al comandantului Hermann Göring.[43] Cu toate acestea, Ducele a fost apreciat pentru eforturile sale de combatere a sărăciei pe insule. A demisionat la 16 martie 1945.[18]
Mulți istorici au sugerat că Hitler era pregătit să-l restabilească pe Eduard ca rege, în speranța de a stabili un fascist în Marea Britanie.[44] Este admis pe scară largă că Ducele și Ducesa au simpatizat cu fascismul înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și au fost mutați în Bahamas pentru a minimiza posibilitățile lor de a acționa. Președintele american Franklin D. Roosevelt a ordonat supravegherea Ducelui și a Ducesei atunci când ei au vizitat Palm Beach, Florida, în aprilie 1941. Ducele Carl Alexander de Württemberg (atunci călugăr într-o mănăstire americană) a convins FBI că Ducesa avusese o relație cu ambasadorul german la Londra, Joachim von Ribbentrop, și a rămas în relație cu el continuând scurgerea de secrete.[45]
Este sigur faptul că George al VI-a a trimis bibliotecarul regal Owen Morshead însoțit de Blunt (care atunci lucra atât pentru biblioteca regală cât și pentru serviciile secrete britanice) la Friedrichshof în martie 1945 pentru a asigura documentele referitoare la împărăteasa germană Victoria, fiica cea mare a reginei Victoria. Parte din arhiva castelului, inclusiv scrisorile dintre fiică și mamă, precum și alte obiecte de valoare au fost furate de jefuitori, dintre care unele au fost recuperate mai târziu la Chicago, după război. Lucrările salvate de Morshead și Blunt și cele returnate de către autoritățile americane din Chicago au fost depuse în arhiva regală.[46]
După război, Ducele a admis în memoriile sale că a admirat gemanii dar a negat că a fost pro-nazist.
.jpg)
Cuplul s-a întors în Franța iar Ducele n-a mai ocupat niciodată un rol oficial. În 1951 Ducele și-a publicat memoriile, A King's Story, în care își exprimă dezacordul cu politicile liberale.[47] Nouă ani mai târziu a scris o carte relativ necunoscută, A Family Album, despre modă și obiceiurile familiei regale de la regina Victoria până la tatăl său.
În iunie 1953, în loc să participe la ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a II-a de la Londra, Ducele și Ducesa au privit ceremonia la televiziunea din Paris. Ducele a spus că era neobișnuit ca un fost suveran să participe la încoronarea altuia. Ducele a fost plătit pentru a scrie articole despre ceremonie pentru Sunday Express și Women's Home Companion și cartea The Crown and the People, 1902–1953.[48] În 1955, ei l-au vizitat pe președintele Dwight D. Eisenhower la Casa Albă.
Familia regală n-a acceptat-o niciodată pe Ducesă. Uneori Ducele s-a întâlnit cu mama și fratele său regele George al VI-lea și a participat la funerariile lui George. În 1965, Ducele și Ducesa s-au întors la Londra. Au fost vizitați de regină, Prințesa Marina, Ducesă de Kent și Mary, Prințesă Regală și Contesă de Harewood. O săptămână mai târziu, Prințesa Regală a murit iar ei au participat la funeralii. În 1967 s-au alăturat familiei regale pentru centenarul nașterii reginei Mary. Ultima ceremonie la care a participat Ducele a fost înmormântarea Prințesei Marina în 1968.[49] A refuzat invitația reginei de a participa la investitura Prințului de Wales în 1969.[50]
În anii 1960, sănătatea Ducelui s-a deteriorat. În decembrie 1964, a fost operat de Michael DeBakey la Houston de anevrism al aortei abdominale iar în februarie 1965 o detașare a retinei ochiului stâng a fost tratată de Sir Stewart Duke-Elder. La sfârșitul anului 1971, Ducele, care era fumător de la o vârstă mică, a fost diagnosticat de cancer la gât și a fost supus terapiei cu cobalt. Regina Elisabeta a II-a i-a vizitat în 1972 în timpul unei vizite de stat în Franța.
La 28 mai 1972, Ducele a murit la casa sa din Paris, la vârsta de 77 de ani. Corpul său a fost dus în Marea Britanie la Castelul Windsor. Un serviciu funerar a avut loc la 5 iunie în prezența reginei, a familiei regale și a Ducesei. În timpul vizitei, Ducesa a locuit la Palatul Buckingham.[51]
Fragilă și suferind de o demență senilă, Ducesa a murit 14 ani mai târziu; a fost înmormântată lângă soțul ei, simplu ca "Wallis, Ducesă de Windsor".
| Eduard al VIII-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Edward Albert Christian George Andrew Patrick David |
| Născut | 23 iunie 1894 White Lodge, Richmond, Surrey, Anglia |
| Decedat | (77 de ani) Neuilly-sur-Seine, Paris, Franța |
| Înmormântat | 5 iunie 1972 Frogmore, Berkshire |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer de laringe[*])  |
| Părinți | George al V-lea al Regatului Unit[1][2] Mary de Teck[1][2] |
| Frați și surori | Mary a Marii Britanii Henric, Duce de Gloucester George, Duce de Kent George al VI-lea al Regatului Unit[2] Prince John of the United Kingdom[*] |
| Căsătorit cu | (post-abdicare) Wallis Warfield |
| Cetățenie |  Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce de Cornwall (–) Prinț de Wales (din ) |
| Familie nobiliară | Casa de Windsor |
| Imn regal | God Save the Queen |
| Rege al Regatului Unit și al dominioanelor britanice, împărat al Indiei | |
| Domnie | 20 ianuarie 1936–11 decembrie 1936 |
| Predecesor | George al V-lea |
| Succesor | George al VI-lea |
· 1897: S-a nascut la Husi, marele actor român de teatru şi film, Alexandru Giugaru; (d. 1986). Alexandru Giugaru (n. 23 iunie 1897, Huși; d. 15 martie 1986) a fost un actor român de comedie. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Alexandru Giugaru i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. Ulterior (după anul 1960, dar înainte de 1966) a primit și titlul de Artist al Poporului. Pentru activitatea sa, în anul 1964 a obținut Premiul de Stat. A fost distins cu Ordinul Muncii clasa II (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”. Astăzi, Casa de cultură din municipiul Huși îi poartă numele
* 1898: Tiberiu Traian Moșoiu (n. 23 iunie 1898, Târgoviște - d. 1953 ?) a fost un jurist și om politic român, doctor în drept al Universității din Bruxellesși profesor titular de drept roman la Universitatea „Regele Ferdinand I" din Cluj[1], care a îndeplinit funcția de guvernator al BNR (1946-1947).
Tiberiu Traian Moșoiu (fiul generalului Traian Moșoiu) a absolvit Facultatea de Drept, obținând doctoratul în drept la Bruxelles.
Pe data de 11 noiembrie 1946 printr-o adresă trimisă Decanatului Facultății de Drept, Ministerul Educației Naționale informează că îi aprobă dlui. Tiberiu Moșoiu, profesor la Facultatea de Drept din Cluj, concediu pe anul școlar 1946/1947, pentru a îndeplini funcția de Guvernator al Băncii Naționale.[2]
Tiberiu Moșoiu a fost guvernator al B.N.R. în intervalul 21.05.1946 - 08.11.1947.
Sub coducerea sa, Banca Națională a suferit importante transformări:[4]
- Devalorizarea monedei naționale
- Etatizarea Băncii Naționale a României la 20 decembrie 1946, realizată pentru ca această instituție "să-și armonizeze țelurile cu politica economică a statului"
- Reforma monetară din 15 august 1947
- Supravegherea condițiilor de acordare a creditelor bancare
- Creditarea industriei după un plan stabilit la nivelul ministerelor de resort
- Obligația particularilor de a ceda aurul și devizele statului la cursul oficial al B.N.R.
Tiberiu Moșoiu a fost arestat la 5 mai 1950. A murit în închisoarea Sighet[5]. Data decesului este prezumată, deoarece în închisoarea de la Sighet, care avea un regim special nu numai pentru cei vii, dar și pentru cei morți, în intervalul 1950-1955 nu s-au întocmit acte de deces, iar familiile celor morți nu au fost înștiințate. Actele de deces ale celor decedați la Sighet au fost întocmite, cu trei excepții, abia în anul 1957.
| Tiberiu Moșoiu | |||||||||||||||
| |||||||||||||||
· 1907 - S-a nascut economistul englez James Meade, laureat al Premiului Nobel (d. 1995).
* 1908: Infantele Jaime al Spaniei, Duce de Segovia (Jaime Leopoldo Isabelino Enrique Alejandro Alberto Alfonso Víctor Acacio Pedro Pablo María de Borbón y Battenberg) (23 iunie 1908 – 20 martie 1975), a fost al doilea fiu al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a soției lui, prințesa Victoria Eugenie de Battenberg.
James Meade with Phillips Machine/MONIAC computer, 1996
James Edward Meade (n. 23 iunie 1907– d. 22 decembrie 1995) a fost un economist britanic, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1977.
* 1907: Angel Arocha Guillen (n. 23 iunie 1907 – d. 2 deptembrie 1938) este un fotbalist spaniol care a jucat pentru FC Barcelona.* 1908: Infantele Jaime al Spaniei, Duce de Segovia (Jaime Leopoldo Isabelino Enrique Alejandro Alberto Alfonso Víctor Acacio Pedro Pablo María de Borbón y Battenberg) (23 iunie 1908 – 20 martie 1975), a fost al doilea fiu al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a soției lui, prințesa Victoria Eugenie de Battenberg.
Pentru că el a fost surdo-mut, ca urmare a unei operații în copilărie, el a renunțat la drepturile sale la tronul spaniol pentru sine și urmașii săi la 21 iunie/23 iunie 1933. A devenit Primul Duce de Segovia. Cu toate acestea, în 1941, la moartea tatălui său, el a devenit moștenitorul de sex masculin senior legitim al Casei de Capet și s-a autoproclamat moștenitorul legitim al tronului francez și șef al Casei de Bourbon. Susținătorii legitimiști francezi îi spuneau Henric al VI-lea (din 1957 el a semnat toate documentele cu numele Jacques Henri).
A fost al 1.153 cavaler al Ordinului Lânii de Aur în 1921.
Jaime s-a căsătorit la Roma la 4 martie 1935 cu Emmanuela de Dampierre (1913-2012), fiica nobilului francez Roger de Dampierre, Duce de San Lorenzo Nuovo și Viconte de Dampierre și a prințesei italiene Donna Vittoria Ruspoli. Cuplul a avut doi copii:
- Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz (1936–1989)
- Gonzalo, Duce de Aquitaine (1937–2000)
Don Jaime și Emmanuella de Dampierre Ruspoli au divorțat în 1947 la București (divorț recunoscut de curtea italiană în 1949 dar nerecunoscut niciodată în Spania). La 3 august 1949, la Innsbruck, Don Jaime s-a recăsătorit civil cu cântăreața divorțată Charlotte Luise Auguste Tiedemann (1919-1979), fiica lui Otto Eugen Tiedemann și a soție lui, Luise Klein. Totuși, în ochii Bisericii Romano Catolice și a legitimiștilor francezi, Emmanuella de Dampierre Ruspoli a rămas întotdeauna soția lui. Din a doua căsătorie nu au rezultat copii.
Prima lui soție s-a recăsătorit la 21 noiembrie 1949 cu Antonio Sozzani (1918-2007); nu au avut copii.
La 6 decembrie 1949, Don Jaime a revenit asupra renunțării sale la tronul Spaniei. La 3 mai 1964 și-a luat titlul de Duce de Madrid ca șef al ramurii carliste al succesiune spaniole. La 19 iulie 1969, Dom Jaime a renunțat definitiv la succesiunea spaniolă în favoarea nepotului său, actualul rege Juan Carlos I al Spaniei.
Don Jaime a murit la spitalul St. Gall Cantonal din Elveția la 20 martie 1975. A fost înmormântat la El Escorial.
| Infante Jaime | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Duce de Segovia; Duce de Anjou | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1909: Ovidiu Papadima, istoric și critic literar român (d. 1996). Ovidiu Papadima (n. 23 iunie 1909, Sinoie, Mihai Viteazu, județul Constanța – d. 26 mai 1996) a fost un eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român. A urmat studiile liceale la Liceul Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mureș, fiind primul din clasa sa. După absolvirea liceului în 1928, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din București între 1928 și 1931. Între 1937 și 1940 s-a dedicat studiilor doctorale în Germania, fiind beneficiarul unei burse Alexander von Humboldt. Imediat după obținerea doctoratului, a ocupat poziția de lector al catedrei de literatură română la Universitatea din Viena (1940 – 1941). A debutat în postura de cronicar literar, încă de la 23 de ani, în paginile Revistei “Gândirea”, alături de Tudor Vianu. A mai funcționat ca secretar de redacție la Revista Fundațiilor Regale (1941 – 1947). Din 1941 devine asistent al profesorului George Călinescu, iar ulterior a ocupat poziția de șef de lucrări la Facultatea de Litere și Filosofie din București. A devenit doctor în litere cu teza Ideologia literară pozitivistă în literatura românească a secolului al XIX-lea (1944). A lucrat, de asemenea, ca cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu”. Arestat pe considerente politice fabricate și apoi condamnat politic în 1952, a fost închis în închisorile din Calea Rahovei, Ghencea, Craiova, Poarta Albă (adică la șantierul primei încercări de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde a ajuns să cântărească doar 44 de kg), Gherla și Jilava. Extenuat total fizic, a fost eliberat pe 7 octombrie 1955. După ce i s-a refuzat orice fel de publicare a oricareia dintre scriierile sale până în 1963, a fost complet reabilitat politic în 1971. Cei doi fii ai săi sunt Ștefan (n. 1953, matematician) și Liviu (n. 1957, critic literar).
· 1910 - S-a nascut dramaturgul francez Jean Anouilh (d. 1987).
Jean Marie Lucien Pierre Anouilh (n. 23 iunie 1910, Bordeaux – d. 3 octombrie 1987, Lausanne) a fost un dramaturg francez.
· 1912 - S-a nascut Alan Turing, matematician englez (d. 1954)
Passport photo of Alan Turing at aged 16
Alan Mathison Turing, (n. 23 iunie 1912, Londra, Regatul Unit – d. 7 iunie 1954, Wilmslow, Cheshire, Regatul Unit) a fost un informatician, matematician, logician, criptanalist, filosof și maratonist britanic. A fost o personalitate deosebit de influentă în dezvoltarea informaticii, aducând o formalizare a conceptelor de „algoritm” și „computație” cu mașina Turing, care poate fi considerată un model de calculator generic. Turing este considerat a fi părintele informaticii și inteligenței artificiale teoretice.
· 1923 - S-a născut Dotty Todd, cântăreaţă americană.
* 1927: Bob Fosse (n. , Chicago, SUA[8] – d. , Washington, SUA[9]) a fost un regizor de film, actor de film, coregraf, scenarist, actor american,[10] care a primit Premiul Emmy, Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Cabaretși opt premii Tony.
* 1927: Bob Fosse (n. , Chicago, SUA[8] – d. , Washington, SUA[9]) a fost un regizor de film, actor de film, coregraf, scenarist, actor american,[10] care a primit Premiul Emmy, Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Cabaretși opt premii Tony.
Bob Fosse și Viveca Lindfors
· 1929 - S-a născut June Carter, cântăreaţă şi compozitoare countrz americană (Carter Family).
· 1929 - regizorul si scenaristul elvetian de film Claude Goretta.
* 1936: Richard David Bach (n. 23 iunie 1936, Oak Park, Illinois, SUA) este un scriitor american. Este cunoscut ca autor al romanelor: Pescărușul Jonathan Livingston, Iluzii - Aventurile unui Mesia reticent și altele. Cărțile sale adoptă filozofia că limitele noastre fizice și moartea sunt doar aparențe.
* 1936: Richard David Bach (n. 23 iunie 1936, Oak Park, Illinois, SUA) este un scriitor american. Este cunoscut ca autor al romanelor: Pescărușul Jonathan Livingston, Iluzii - Aventurile unui Mesia reticent și altele. Cărțile sale adoptă filozofia că limitele noastre fizice și moartea sunt doar aparențe.
Pretinde că este descendent direct al lui Johann Sebastian Bach. Îndrăgește avioanele de la vârsta de 17 ani.
| Richard David Bach | |
 |
· 1937 - S-a nascut politicianul finlandez Martti Ahtisaari, presedinte al Finlandei (1994-2000) si laureat cu Premiul Nobel pentru Pace in 2008.
· 1937: Dorel Vișan (n. ,[1] Tăușeni, Bonțida, Judeţul Cluj, România) este un actor, director al Teatrului „Lucian Blaga” din Cluj și poet român. A interpretat peste 40 de roluri în teatru, în cea mai variată gamă, de la Molière la Shakespeare, de la Marivaux la Büchner, iar în film a avut peste 50 de roluri în producții românești și internaționale. Dorel Vișan s-a născut la data de 25 iunie 1937 în satul Tăușeni, județul Cluj (interbelic). A absolvit în anul 1965 cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale" din București. După absolvirea facultății a fost angajat ca actor la Teatrul Național din Cluj.
Este unul din cei mai importanți actori de film din România și unul din puținii, care au ajuns la o solidă reputație europeană. În anul 1974, a debutat pe marele ecran în comedia Păcală, iar patru ani mai târziu este magistral în Între oglinzi paralele, în regia lui Mircea Veroiu. În anul 1987, Mircea Danieliuc l-a distribuit în filmul Iacob, film în care Vișan a realizat rolul său de referință. Interpretarea sa din acest film a fost foarte apreciată. Cotidianul The New York Times îl elogia astfel: "Dorel Vișan în rolul principal este extraordinar, în special atunci când rămâne singur, fără cuvinte, în ultimele 20 de minute".[2]
După ce în anul 1985, Stere Gulea i-a oferit rolul Tudor Bălosu în filmul Moromeții, în anul 1995 Mircea Daneliuc i-a oferit rolul principal (senatorul Vârtosu) în filmul Senatorul melcilor. Pentru prestația din film a primit premiul de interpretare masculină, la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier-Franța. Presa franceză și criticii de film l-au elogiat astfel:
- ”Senatorul e genial interpretat de Dorel Vișan, un voinic spătos, care seamănă ciudat cu Charles Napier, actorul venerat al lui Jonathan Demme. “Senatorul melcilor” ar fi trebuit premiat pentru formidabilul actor Dorel Vișan, în rolul titular”. (Thierry Jousse – Cahiers du Cinema).
- “Se reține jocul excepțional al lui Dorel Vișan în rolul senatorului. Acest rol ar fi putut foarte bine să-i aducă un premiu de interpretare masculină” (Montreal).[2]
În anii următori, Dorel Vișan a jucat în filmele Magnatul (2004) și Sistem nervos (2005). În paralel cu activitatea sa artistică de pe scena Teatrului din Cluj și din filme, a fost și director al Teatrului „Lucian Blaga” din Cluj, precum și profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din același oraș. De-a lungul carierei sale, a fost laureat cu numeroase premii:
- Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costinești (1981),
- Cel mai bun actor al anului acordat de Asociația Oamenilor de Teatru (1987),
- Nominalizare pentru cel mai bun actor la Festivalul european al filmului (1988),
- Premiul pentru interpretare masculină pentru rolul din "Senatorul melcilor" la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier, Franța (1995),
- Premiul de Excelență la TIFF pentru activitatea sa neîntreruptă în slujba artei (2003).
Actorul Dorel Vișan a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.[3]
Dorel Vișan s-a căsătorit la data de 30 decembrie 1964 cu Maria Vișan. Au fost căsătoriți timp de 29 ani, până la decesul acesteia la 14 iulie 1993. Împreună au trei copii.
„Credința mea, pe care o propovăduiesc pe unde pot, este că un artist nu trebuie să facă roluri, ci să recreeze destine. Mă consider un norocos, deși am trăit multe întâmplări pe care nu le-am pus pe seama norocului. [...] Poate singurul meu regret este cel pe care l-am spus la finalul filmului «Magnatul» în personajul pe care l-am făcut atunci: «Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc».[4]”—Dorel Vișan
ACTIVITATE LITERARĂ
În anul 1995 a avut loc debutul său literar cu poezii, în revista Steaua. A publicat până în prezent 4 volume de versuri. Numele său a fost inclus în antologiile Poeți clujeni contemporani (1997) și Un pahar cu lumină. Poeți contemporani clujeni (antologie bilingvă româno-maghiară, 2005). Dorel Vișan este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.
Volume publicate
- De vorbă cu Domnul (1997) - versuri;
- Vremea cireșelor amare (1998);
- Păcate ... (2000);
- Psalmi (2003) etc.
FILMOGRAFIE
- Păcală (1974) - Călăul
- Trecătoarele iubiri (1974) - Dispecerul
- Tănase Scatiu (1976) - Nichitache
- Mânia (1977) - Maiorul de Cavalerie
- Iarba verde de acasă (1977) - fratele lui Ștefan
- Între oglinzi paralele (1978) - Lumânăraru
- Gustul și culoarea fericirii (1978) - directorul
- Drumuri în cumpănă (1978) - fiul
- Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu(1979) - călăul
- Înainte de tăcere (1979) - primarul
- Bietul Ioanide (1979) - fiul lui Hagienuș
- Rug și flacără (1980) - Bogathy
- Mireasa din tren (1980) - tatăl lui Filimon
- O lacrimă de fată (1980)
- Casa dintre câmpuri (1980) - milițianul
- Bună seara, Irina (1980) - scafandrul
- Semnul șarpelui (1981) - Odoleanu
- Probleme personale (1981) - Primul secretar
- Castelul din Carpați (1981) - Partenie
- Baloane de curcubeu (1982) - Ene Lelea
- Năpasta (1982) - Gheorghe
- Femeia din Ursa Mare (1982) - Murgu
- Faleze de nisip (1983) - milițianul
- Lovind o pasăre de pradă (1984) - Panaitescu
- Eroii nu au vârstă (1984) - avocatul, serial TV
- Bunicul și o biată cinste (1984)
- Domnișoara Aurica (1985) - Curcuman
- Furtună în Pacific (1985) - Mecanic șef Marcu
- Piciu (1985) - Țăran
- Sezonul pescărușilor (1985) - Simion
- Sper să ne mai vedem (1985) - Bogdan
- Declarație de dragoste (1985) - Nea Tăticu
- Cale liberă (1986) - colonelul genist
- Pădureanca (1987) - Popa Furtună
- Moromeții (1987) - Tudor Bălosu
- Iacob (1988) - Iacob
- Un bulgăre de humă (1989) - Ion Creangă
- Undeva în Est (1991) - Lupșe
- Drumul câinilor (1991) - Primarul
- Rămânerea (1992) - Preotul
- Balanța (1992) - preotul rural
- Vulpe - vânător (1993)
- Timpul liber (1993) - Șef cadre
- Cel mai iubit dintre pământeni(1993) .... Gardianul 'Dumnezeu'
- Începutul adevărului (Oglinda)(1994) - Petru Groza
- Senatorul melcilor (1995) - senatorul Vârtosu
- Prea târziu (1996) - Prefectul
- Ultima gară (1998) - Bălan
- Fii cu ochii pe fericire (1999) - Tatăl
- Torniamo a casa (1999) - film T)
- Zapping (2000) - Polițistul
- Manipularea (2000)
- Valsul lebedelor (2002) (film TV) - Constantin Dicu
- Turnul din Pisa (2002) - Dorel
- Occident (2002) - Polițistul
- Noro (2002) - Tatăl lui Norocel
- Magnatul (2004) - Mircea Moraru
- Sindromul Timișoara - Manipularea(2004) - Generalul
- Dallas Pashamende (2005) - Polițistul
- Sistemul nervos (2005) - Ministrul orb
- Ticăloșii (2007) - Finanțatorul partidului
- Gala (2007) (serial TV)
- Inimă de țigan (2007) (serial TV) - Senatorul
- The Dot Man (2007) - Iosif
- Dincolo de America (2008) - colonelul Marcus
- Cocoșul decapitat (2008) - Mailat
- Doar cu buletinul la Paris (2015)
Dorel Vișan
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (82 de ani)[1] Tăușeni, Bonțida, Judeţul Cluj, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actor poet |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Alte premii | |
| Ordinul Național „Serviciul Credincios” | |
· 1940 - S-a nascut Adam Faith, actor și cântăreț britanic (d. 2003)
* 1941: „Totul se mișcă datorită dragostei; de aceea creația fără dragoste e doar culoare neinsuflețită.” –Jorge Rando[1]
* 1941: „Totul se mișcă datorită dragostei; de aceea creația fără dragoste e doar culoare neinsuflețită.” –Jorge Rando[1]
Jorge Rando (Malaga, 23 iunie 1941) este un pictor si sculptor spaniol, a carui opera este legata de curentul artistic numit Neoexpresionism.
Nascut in Malaga, pictorul Jorge Rando rămâne strâns legat de Germania, țară in care emigreaza la 20 ani pentru a aprofunda studiile sale de filozofie. Locuind in Köln (Germania), cultura nemțească devine esentiala atât in educația sa cât și în operele sale.
Împreună cu soția sa Margit, se mută în Malaga in 1984. Aici începe un ciclu de picturi. Este considerat unul din artiștii spanioli, internațional recunoscut din anii ’60 până în ziua de azi. Expune des în galerii și târguri de artă contemporană precum și în muzee naționale și internaționale. Cărțile sale se găsesc în facultați și biblioteci în Spania, Europa, SUA și multe alte țări.
Apare pentru prima dată la televizor în Săptamâna Mare în Malaga, sponsorizată tocmai de către primaria orașului.
În 2006 primește premiul “Fundacion Antiquaria” pentru colaborarea sa în legatură cu expresionismul în Spania. În același an câștigă și premiul pentru artă contemporană numit “Tertulia Ilustrada”, în Madrid.
În 2007 primește in Madrid premiul pentru arte plastice. Fundația Alvaro Mutis îi acordă premiul pentru Arte 2007. Libro de oro de la Plastica. Unesco (Paris). Biblioteca Națională Spaniola (Madrid) cumpară din operele artistului pentru colecția sa.
În anul 2008, Malaga i-a dedicat două mari expoziții, una religioasa in prestigioasele sali ale Palatului episcopal, iar cealaltă formată este gazduită de către Muzeul Municipal. În același an Asociația Scriitorilor din Malaga îi oferă premiul “Artistul anului”.
În anul 2009 a fost inaugurat primul Muzeu în aer liber din Malaga în parcul Catedralei cu șapte sculpturi realizate în fier și lemn. În această ocazie a expus un grup statuar format din 8 bucati. Momentan Jorge Rando realizează schițe pentru Catedrala din Malaga comandat de către Déan D. Francisco García Mota.
În 2014 se deschide în Malaga, în incinta mânăstirii “Las Madres Mercedarias” (în cartierul Molinillo), muzeul Jorge Rando ce găzduiește operele artistului. Acest muzeu se concentreaza pe studiul Expresionismului în toate formele sale. În producția sa religioasă, Jorge Rando încearcă să răscumpere temele principale ale artei occidentale.
Astăzi, Jorge Rando locuieste si lucreaza in Malaga si Hamburg.
· 1943 - dirijorul si pianistul american James Levine.
· 1944 - S-a născut Rosetta Hightower, cântăreaţă americană (Orlons).
· 1945 - S-a născut Paul Goddard, basist american (Atlanta Rhythm Section, Al Kooper).
* 1945: Gayle Lynds (n. 23 iunie 1945) este o scriitoare de thriller americană.
* 1945: Gayle Lynds (n. 23 iunie 1945) este o scriitoare de thriller americană.
* 1948:István Antal (n. 23 iunie 1948, Racoș, jud. Brașov) este un politician român de etnie maghiară, membru al Parlamentului României. István Antal a fost deputat în toate legislaturile din perioada 1992-2016 .
* 1950: Alexandru Bantoș (n. , Hiliuți, raionul Rîșcani, Moldova) este un publicist moldovean, editor, redactor-șef al revistei de știință și cultură „Limba Română”,[1] director al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”. Este fiul lui Nichita Bantoș și al Agafiei (născută Bâlici).
* 1950: Alexandru Bantoș (n. , Hiliuți, raionul Rîșcani, Moldova) este un publicist moldovean, editor, redactor-șef al revistei de știință și cultură „Limba Română”,[1] director al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”. Este fiul lui Nichita Bantoș și al Agafiei (născută Bâlici).
Absolvent al Universității de Stat din Moldova, Facultatea de filologie (1973). Colaborator și conducător al unor subdiviziuni redacționale la: Radioteleviziunea Moldovenească (1973-1981), Editura Cartea Moldovenească (1981-1982), ziarul „Tinerimea Moldovei” (1982-1986), revista „Moldova” (1986-1990).
| Alexandru Bantoș | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (69 de ani) Hiliuți, raionul Rîșcani, Moldova |
| Căsătorit cu | Ana Bantoș |
| Cetățenie |  Moldova |
| Etnie | români |
| Ocupație | jurnalist |
| Studii | Universitatea de Stat din Moldova |
| Note | |
| Premii | Ordinul Gloria Muncii |
· 1951 - În această zi în Grasse, Franţa, s-a născut Michele Mouton prima şi singura femeie care s-a impus în etapele de WRC. Franţuzoaica a fost chiar aproape de a îşi trece în palmares şi un titlu în 1982, clasându-se la final pe locul secund în spatele lui Walter Rohrl. În 1984 ea a reuşit să devină şi singura femeie care s-a impus în dificila urcare Pikes Peak, performanţă repetată şi în 1985. Astfel Michele este văzută drept cea mai de succes femeie în sporturile cu motor. Michele a debutat în Campionatul Mondial de Raliuri în 1974 pentru Fiat mutându-se apoi la Audi, în perioada de glorie a germanilor datorită performantelor Audi Quattro S1. Pilotând un astfel de bolid, Mouton a câştigat primul raliu în 1981 la San Remo şi în carieră a mai bifat prima treaptă a podiumului şi în 1982 în Raliurile Portugaliei, Braziliei şi Acropolis. În cele 50 de raliuri la care a participat a terminat de 9 ori pe podium şi în 1982 lipsa de fiabilitate a privat-o de a deveni şi prima femeie campion în WRC. În prezent este Preşedintele Comisiei pentru Motorsport Feminin FIA.
* 1952: Mircea Ciocâltei (n. 23 iunie 1952) este un editor de film român, care a realizat montajul mai multor filme de lung metraj.
* 1952: Mircea Ciocâltei (n. 23 iunie 1952) este un editor de film român, care a realizat montajul mai multor filme de lung metraj.
A urmat cursurile Facultății de Film din cadrul Academiei de Teatru și Film din București (1987-1991), obținând licența în Artă cinematografică și specializându-se în imagine de film și televiziune. A obținut în anul 2003 titlul științific de doctor în cinematografie și media la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” - București.
După absolvirea facultății este cooptat în învățământul universitar, devenind pe rând preparator (1992-1993), asistent (1993-1999), lector (1999-2005), conferențiar (2005-2008) și profesor universitar (din 2008) la Facultatea de Film din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. A predat cursul de Montaj de film.
În perioada 1976 – 1998 a colaborat la realizarea a circa 100 de scurt metraje ale studenților de la Facultatea de Regie și de la Facultatea de Imagine Film din cadrul UNATC (Daniel Medvedov, Corneliu Medvedov, Claudia Nazoa, Petru Maier Bianu, Radu Nicoară, Sabina Pop, Daniel Ciubreag, Horea Lapteș, Sinișa Dragin, Silviu Anghel, Ionuț Teianu, Andrei Ghișe, Felix Alexa etc).
Filmografie:
- Nemuritorii (1974) - asistent de montaj
- Artista, dolarii și ardelenii (1980) - în colaborare cu Yolanda Mîntulescu
- Castelul din Carpați (1981) - în colaborare cu Yolanda Mîntulescu
- Ochi de urs (1983) - în colaborare cu Yolanda Mîntulescu
- Să mori rănit din dragoste de viață (1984)
- Moromeții (1987)
- Somnul insulei (1994)
- Stare de fapt (1995)
- Femeia în roșu (1997)
- Mondo Umano (1980) – regia Ioan Grigorescu – 90’- documentar lung metraj
- Am fost 16 (1980) – regia George Cornea – 90’
- Așteptând un tren (1982) – regia Mircea Veroiu – 90”
- Semnul șarpelui (1982) - regia Mircea Veroiu – 90”
- Sfârșitul nopții (1983) - regia Mircea Veroiu – 90”
- Recorduri, lauri, amintiri (1984) – regia Anghel Mora – 90’ – documentar lung metraj
- Cei mai frumoși 20 de ani (1985) – regia Mircea Muresan – 90’ – documentar lung metraj
- Adela (1985) – regia Mircea Veroiu – 90’
- Vulcanul stins (1986) – regia George Cornea – 90’
- Umbrele soarelui (1987) – regia Mircea Veroiu – 90’
- O vară cu Mara (1987) – regia George Cornea – 90’
- Podul (1988) – regia Valeriu Dragusanu, scurt metraj artistic
- Secretul armei secrete (1988) – regia Alexandru Tatos – 90’
- Km 36 (1989) – regia Anghel Mora – 90’
- Liliacul inflorește a doua oară (1989) – regia Cristina Nichitus – 90’
- Vânătoarea de lilieci (1990) – regia Daniel Barbulescu – 90’
- Polul sud (1990) – regia Radu Nicoara – 90’
- Doi haiduci și o crâșmăriță (1991) – regia George Cornea – 90’
- Timpul liber (1992) – regia Valeriu Dragusanu – 90’
- Unde fugi, maestre? (1992) – regia Bogdan Dragulescu – 90’
- Condamnați la fericire (1993) – regia Dinu Tanase – 90” – documentar lung metraj
- Abel în codru (1994) – regia Sandor Mihalffy (Ungaria) – 90’
- Craii de curtea veche (1995) – regia Mircea Veroiu – 90’
- Asphalt tango (1996) – regia Nae Caranfil – 90’
- Cortul (1998) – regia Bogdan Cristian Dragan – 90’
- Prison of the Dead (2000) – regia David DeCoteau (USA) – 80'
1976 – 1992 – circa 250 filme utilitare in cadrul Centrului de productie cinematografica Bucuresti
1997 – 2004 – peste 400 spoturi publicitare la Castel Film, Abis Studio
10 ani Dakino – documentar despre festivalul Dakino ajuns la a zecea editie – 2000 - 45 min
Bran – proiect al Fundatiei Margareta – 2000 – 50 min
Savirsin – proiect al Fundatiei Margareta – 2001 – 40 min
Concertul – proiect al Fundatiei Aurel Mitran – 2005 – 90 min
Editie speciala – proiect al Fundatiei Aurel Mitran – 2006 – 90 min
Descriptio Moldavie – documentar istoric in sase episoade a cite 26 min fiecare – 2007 - regia Stelian Tanase
| Mircea Ciocâltei | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (67 de ani) |
· 1952 - S-a născut Betty Dragstra, cântăreaţă olandeză (Pussycat).
* 1952: Robert David Kaplan (n. 23 iunie 1952, New York City) este un autor american al multor cărți de politică, în primul rând de afaceri externe și de călătorie, a cărui activitate de peste trei decenii a apărut, printre alte ziare și publicații, mai ales în The Atlantic, The Washington Post, The New York Times, The New Republic, The National Interest, Foreign Affairs și The Wall Street Journal.
* 1952: Robert David Kaplan (n. 23 iunie 1952, New York City) este un autor american al multor cărți de politică, în primul rând de afaceri externe și de călătorie, a cărui activitate de peste trei decenii a apărut, printre alte ziare și publicații, mai ales în The Atlantic, The Washington Post, The New York Times, The New Republic, The National Interest, Foreign Affairs și The Wall Street Journal.
Eseurile sale mai controversate cu privire la natura puterii americane au stârnit dezbateri și critici în mediul academic, mass-media, precum și la cele mai înalte nivele de guvernare. Printre articolele cele mai influente ale lui Kaplan se numără "The Coming Anarchy", publicat în The Atlantic Monthly în anul 1994. Criticile articolului îl compară pe acesta cu teza articolului lui Huntingon - Clash of Civilizations („Ciocnirea civilizațiilor”) - dat fiind că Robert Kaplan prezintă conflictele din lumea contemporană ca lupta dintre primitivism și civilizație. O altă temă frecventă în activitatea publicistică a lui Kaplan este reapariția tensiunilor culturale și istorice suspendate temporar în timpul Războiului Rece.
Robert D. Kaplan vorbind la U.S. Naval War College (2014).
* 1953: Edit Emőke Lokodi (n. 23 iunie 1953, Târgu Mureș) este o juristă și politiciană maghiară din România. A fost membră în secția jurisdicțională a Curții de Conturi a României și președintă a Consiliului Județean Mureș între anii 2004-2012.
| Edit Emőke Lokodi | |
 |
* 1953: Cynthia Ann Stephanie "Cyndi" Lauper (n. 22 iunie 1953) este o cântăreață, compozitoare, actriță și activistă pentru drepturile LGBToriginară din Statele Unite. La mijlocul anilor '80, a obținut succesul cu lansarea albumului She's So Unusual și a devenit prima cântăreață care a avut patru single-uri lansate de pe un album, care s-au clasat în top 5. De-a lungul carierei, a lansat 11 albume și peste 40 de single-uri, iar în 2008 a vândut mai mult de 30 de milioane de discuri în întreaga lume.[2]
Aspectul lui Lauper, vocea subțire și prezența scenică sunt doar câteva calități care au diferențiat-o de contemporanii săi. O figură reprezentativă a anilor '80, Cyndi a reușit nu doar să cucerească topurile, ci să formeze o nouă cultură muzicală. În America, fetele se îmbrăcau precum ea, se comportau la fel și, mai mult decât atât, porniseră o noua mișcare pentru libertatea de exprimare ce avea ca imn Girls Just Want to Have Fun.
Cyndi Lauper s-a născut la Boulevard Hospital din Astoria, Queens. Și-a petrecut primii ani din viață în secțiunea Williamsburg a cartierului new-yorkez Brooklyn, după care familia ei s-a mutat în Ozone Park, Queens.[3] La vârsta de 12 ani Lauper a învățat să cânte la o chitară acustică și a început să își scrie propriile versuri.[2] Cyndi a părăsit liceul convinsă de faptul că întreaga ei viață se leagă de muzică. Cyndi are o soră, Ellen, care lucrează ca acupuncturist în sudul Californiei și un frate pe nume Fred, poreclit „Butch”.
La 17 ani a plecat de acasă, a ajuns în Canada; în Vermont a luat cursuri de artă la Johnson State College.[2] S-a întreținut singură, având diferite joburi. La mijlocul anilor '70 a fost vocalist în diverse trupe ca Doc West and Flyer și White and Blues Band. În 1977 și-a deteriorat corzile vocale și a luat un an de pauză. Trei doctori i-au spus că nu va mai cânta niciodată. Antrenorul vocal Katie Agresta a ajutat-o să își recâștige vocea, învățând-o exerciții vocale corespunzătoare. În 1978 și-a recâștigat vocea și, împreună cu John Turi, a format trupa Blue Angel. În următorii ani, trupa s-a impus prin piesele create, o dovadă fiind albumul cu care a debutat, semnat de casa de discuri Polydor în 1980. Datorită procesului pierdut în fața managerului Massarsky, Lauper a intrat în faliment și a început să lucreze în magazine de vânzare cu amănuntul.[2]După dezmembrarea formației Blue Angel, Lauper a început să cânte în cluburi și restaurante.
În 1981 a fost văzută într-un bar de David Wolff care a devenit managerul ei și a făcut-o să semneze cu Portrait Records, o filială a Epic Records. Pe 14 octombrie 1983 a lansat She's So Unusual care a devenit hit în întreaga lume. Al doilea single de pe album a fost Time After Time care a ajuns pe locul 1 în Billboard Hot 100. A primit Gold certification pentru vânzări de peste 500.000 și a fost unul dintre cele mai mari hituri ale anului 1984. She Bop a fost ale treilea single lansat de pe album care a ajuns pe locul 3 în Hot 100 și Cindy a primit o nouă certificare de aur pentru vânzări de peste 500.000 de la RIAA. Albumul She's So Unusual a fost cel mai de succes album al său, care a consacrat-o printre cei mai buni cântăreți, promovându-l în întreaga lume.
În 1985, Women in Film i-au dat premiul „New Directions”. Videoclipul Girls Just Want to Have Fun i-a adus premiul „Best Female Video” la MTV Video Music Awards din 1984. Un an mai târziu a câștigat un premiu Grammy pentru cel mai bun artist nou. Al doilea album al artistei a fost lansat pe 15 septembrie 1986 și a ajuns pe locul 4 în Billboard 200, album care nu a avut același mare succes ca primul. În 1987 a primit o nominalizare la premiile Grammy pentru „Best Long Form Music Video”.
Lauper devenise o vedetă; în ciuda acestui fapt nu a reușit să își păstreze popularitatea. În 1985, a început să lucreze la alte producții, dar singura lansare a fost coloana sonoră The Goonies 'R' Good Enough pentru filmul de aventură The Goonies. Un an mai târziu a apărut True Colors, premiat cu platină pentru melodia cu același nume, dar apreciat doar de o parte din fani datorită noului ritm, oarecum mai liniștit.
Cariera lui Cyndi a început să se clatine odată cu apariția din filmul Vibes (1988). În primăvara lui 1989 a lansat cel de-al treilea album al său și a avut un singur mare hit, I Drove All Night, care a ajuns pe locul 6 și pentru care Lauper a primit o nominalizare la Grammy pentru „Rock Vocal Performance”. Datorită dezamăgirii vânzărilor ultimului său album, și-a anulat un turneu în Statele Unite. În 1993 a apărut al patrulea său album, Hat Full of Stars, iar un an mai târziu a fost lansat Twelve Deadly Cyns…and Then Some. A câștigat un premiu Emmy pentru rolul Marianne din sitcomul Mad About You.
Al cincilea album, Sister of Avalon, a fost dezamăgitor în America, iar la sfârșitul anului 1998 a lansat ultimul său album pentru Epic, Merry Christmas... Have a Nice Life. În 2001 a apărut al șaselea său album, Shine. În cadrul unui nou contract cu Sony Music Lauper a lansat albumul The Body Acoustic, iar în 2008 a apărut Bring Ya to the Brink. În luna decembrie a aceluiași an, Bring Ya to the Brink a fost nominalizat pentru un premiu Grammy pentru „Best Electronic/Dance Album”. În aprilie 2010 Lauper a lansat Give a Damn Campaign, iar pe 22 iunie a apărut Memphis Blues, album ce a rămas pe primul loc timp de 14 săptămâni în Billboard Blues Album Chart.
| Cyndi Lauper | |
.jpg) Cyndi Lauper concertând în Sydney, martie 2011 |
* 1954: Traian Ștef este poet, eseist, redactor al revistei Familia. S-a născut la 23 iunie 1954 în satul Brădet, comuna Buntești, județul Bihor. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România[1] din 1994, membru al ASPRO din 1994 și redactor al revistei Familia din 1990 și până în prezent. Traian Ștef este poet, eseist și prozator. Folosește pseudonimul Emanuel Don foarte rar, în jurnalistică. A urmat studiile elementare în satul natal, apoi la Oradea, iar cele liceale la liceul Mihai Eminescu (atunci nr. 4) din Oradea. A absolvit în anul 1979 Facultatea de Filologie, Cluj, secția română-franceză. A activat ca profesor la Liceul Industrial Popești, Școala Cuzap, Bihor, între anii 1979-1986. A fost metodist la Centrul județean al creației populare între anii 1986-1990, iar din 1990 este redactor la revista Familia. A colaborat la revistele: „Echinox”, „Familia”, „Vatra”, „Steaua”, „Tribuna”, „Poesis”, „Arca”, „Orizont”, „Ramuri”, „Interval”, „Convorbiri literare”, „Observator cultural”, „Calende”, „Paralela 45”, „22”, „Provincia”, la ziarele: „Transilvania jurnal” (Brașov), „Gazeta de vest” (Oradea), „Vest” (Oradea). A colaborat în volumele colective și în antologii precum: Catarge, Editura Eminescu, 1977; Caietul debutanților, Editura Albatros, 1982; Un sfert de veac de poezie (la Sighetul Marmatiei), Fundatia Luceafărul, 1998, antologie de Vasile Muste, prefața de Laurentiu Ulici; Romanian poets of the 80s and 90s, Editura Paralela 45, antologie de Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Georgeta Moarcăș, Pitesti, 1999; Corabia cu poeti, antologie de Ioan Moldovan, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2002. A debutat în revista Familia, nr.6, 1974, cu poezie. Publicase și în revista liceului, „Ritmuri incandescente”, poezie și eseuri, începînd cu clasa a X-a (anul școlar 1970-1971). Debutul editorial se produce cu volumul Călătoria de ucenic, poeme, 1993. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1994 și al ASPRO din 1994. Este unul din membrii mișcării echinoxiste.
Volume publicate
- Călătoria de ucenic, poeme, 1993.
- Femeia în roz, poeme, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1997.
- Despre mistificare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1998.
- Ridicolul, eseuri, Editura Paralela 45, Pitești, 1998.
- Tandrețea dintre noi, poeme, Editura Axa, Botoșani, 1999, colecția La steaua-poeți optzeciști.
- Despre calitatea umană, eseuri, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.
- Leonid Dimov (împreună cu Viorel Mureșan), Editura Aula, Brașov, 2000, Brașov.
- Orbul și dintele de aur, povestire eseisticopoematică, Editura Paralela 45, Pitești, 2002.
- A vilagtalan es az aranyfog (traducerea în maghiară a cărții de mai sus), Editura Literator, 2004, Oradea.
- Epistolele către Alexandros, Editura Paralela 45, 2004.
- Femeia din creier, 2007.
- Sufletul Patriei, 2007.
- Didascaliile, 2007.
- Deficitul de prezent, 2009.
- Povestirea Țiganiadei, Editura „Paralela 45“, 2010.
- Ceremoniile, [antologie de autor], Editura Tipo Moldova, Iași, 2011.
- Cardul de credit, Editura Tracus Arte, 2013.
- Laus, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015.
- Poemul de dragoste, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
Traian Ștef Date personale Născut 23 iunie 1954
Brădet, comuna Buntești, județul BihorNaționalitate 
românăOcupație poet, prozator, eseist Pseudonim Emanuel Don Activitatea literară Mișcare/curent literar Mișcarea echinoxistă Operă de debut Călătoria de ucenic, poeme, 1993 * 1954: Ioan Tămâian (n. 23 iunie 1954) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal. - 1956: Șerban Constantin Valeca (n. , București, Republica Populară Română) este un politician român, ales ca deputat în legislatura 1996-2000, în județul Argeș pe listele partidului PDSR și ca senator în același județ din partea Alianței PSD+PC în legislatura 2008-2012.În perioada 28 decembrie 2000 - 19 iunie 2003 a fost ministru delegat pentru activitatea de cercetare.
* 1957: Frances Louise McDormand[2] (n. 23 iunie 1957) este o actriță americană de teatru, film și televiziune, laureată a premiului Oscar.
| Frances McDormand | |
.jpg) McDormand în 2015 |
Începând cu anul 1990 până în prezent este profesor și conferențiar la Facultatea de Arte Plastice și Design a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, unde în anul 2000, a fondat specializarea Design Grafic, unică în Republica Moldova.[3]
Între 1993-2009 a participat la mai multe expoziții naționale și internaționale, la care a devenit laureat. Și-a expus lucrările și la cunoscute expoziții de peste hotare, cum ar fi cele de la Moscova (1987), Tallinn (1988), Tbilisi (1999), precum și la Zilele Moldovei în Germania, din orașul Frankfurt pe Main.[4] De asemenea, Simion Zamșa este autorul imaginilor de pe circa 10 timbre românești din perioada 1998 - 2000[5][6] și a câtorva din Republica Moldova.[7][8][9]
Soția lui Simion Zamșa de asemenea este pictoriță, iar fiica, Sanda, a ales să urmeze designul grafic.
| Simion Zamșa | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (61 de ani) Onițcani, Criuleni, RSS Moldovenească |
| Naționalitate | Român |
| Cetățenie | Moldova România |
| Ocupație | pictor |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | Pictură, grafică de carte, gravură |
| Studii | Institutul de Arte Ilia Repin[*] |
| Pregătire | Academia de Arte Plastice Ilia Repin , Sankt-Petersburg |
| Profesor pentru | Universitatea Pedagogică de Stat "Ion Creangă" din Chișinău |
| Mișcare artistică | realism, postmodernism |
· 1959: Petru Tărniceru, politician român
· 1962 - S-a născut Richard Coles, clăpar şi compozitor britanic (Communards).
* 1963: Liu Cixin (n. ,[3][4] Beijing, Republica Populară Chineză[5]) este un scriitor de science-fiction (SF).[6] El este de nouă ori câștigător al Galaxy Award (cea mai prestigioasă distincție pentru SF din China) și câștigător al Premiului Hugo.[7] Opera lui Liu este considerată hard SF. În engleză, traducerile din operele sale sunt date sub numele Cixin Liu (tsih-shin-l'yoo). În română au apărut Problema celor trei corpuri și Pădurea întunecată.
* 1964: Kenji Honnami (n. 23 iunie 1964) este un fost fotbalist japonez.
* 1963: Liu Cixin (n. ,[3][4] Beijing, Republica Populară Chineză[5]) este un scriitor de science-fiction (SF).[6] El este de nouă ori câștigător al Galaxy Award (cea mai prestigioasă distincție pentru SF din China) și câștigător al Premiului Hugo.[7] Opera lui Liu este considerată hard SF. În engleză, traducerile din operele sale sunt date sub numele Cixin Liu (tsih-shin-l'yoo). În română au apărut Problema celor trei corpuri și Pădurea întunecată.
| Liu Cixin | |
.jpg) |
* 1965: Valeri Șotaievici Meladze (rusă Валерий Шотаевич Меладзе, georgiană ვალერი შოთას ძე მელაძე; n. 23 iunie 1965 în Batumi) este un cântăreț rus de origine georgiană. El este fratele compozitorului și producătorului muzical Konstantin Meladze, care scrie piese inclusiv pentru el.
| Valeri Meladze Валерий Меладзе | |
 Valeri Meladze și Ani Lorak |
Este căsătorit cu producătoarea de film Ada Solomon.
FILMOGRAFIE
Operator imagine
- Stare de fapt (1995) - cameraman
Regizor
- 1993 - Strigăt în timpan, regia Alexandru Solomon și Radu Igazsag
- 1993 - Earthcake
- 1993 - 2 X 5
- 1994 - Duo pentru Paoloncel și Petronom
- 1996 - Via Regis
- 1996 - Cronica de la Zürich, regia Alexandru Solomon și Radu Igazsag
- 1997 - Paznic de cetate
- 1998 - Viață de câine [2] - Premiul pentru film documentar la Festivalul de film DaKINO
- 2001 - Omul cu o mie de ochi
- 2002 - Franzela exilului
- 2004 - Marele jaf comunist[3]
- 2006 - Clara B. [4]
- 2007 - Război pe calea undelor (Cold Waves) (2007) [5]
- 2008 - Apocalipsa dupa soferi
- 2010 - Kapitalism - Rețeta noastră secretă
- 2015 - Ouăle lui Tarzan
- 2015 - România: patru patrii
Alexandru Solomon 
Alexandru SolomonDate personale Născut (53 de ani) Căsătorit cu Ada Solomon Cetățenie 
România Ocupație regizor de film * 1967: Ștefan Stoica (n. 23 iunie 1967, Negoiești, Dolj) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist român.Din 21 septembrie 2015 până la sfârșitul lunii noiembrie, pentru trei meciuri, a fost selecționer al naționalei Moldovei, după ce l-a înlocuit pe Alexandru Curteian, care și-a dat demisia.[1] În perioada iunie–noiembrie 2015 a fost antrenor principal al clubului Zimbru Chișinău și timp de două luni a pregătit în paralel atât clubul Zimbru, cât și echipa națională a Moldovei.[2]Stoica a mai antrenat echipele Gloria Buzău, FC U Craiova 1948, Farul Constanța și Internațional Curtea de Argeș, și a fost antrenor secund la Steaua București în mandatul lui Oleg Protasov și la Omonia Nicosia, sub comanda lui Ioan Andone.
* 1968: Lee Jae-yong (이재용; n. 23 iunie 1968), cunoscut în Vest sub numele de Jay Y. Lee,[5] este un afacerist sud-coreean și vice-președinte al grupului Samsung, servind ca șef de facto. El este cel mai mare copil și singurul fiu al lui Lee Kun-Hee, presedinte al Samsung și este în general considerat a fi viitorul succesor în poziția tatălui său. El este denumit „Prințul Samsung” de către mass-media din Coreea de Sud și vorbește coreeană, engleză și japoneză.[6] Lee este al treilea cel mai bogat om din Coreea de Sud. Are o avere de 7,9 miliarde $
| Lee Jae-yong | |
 Lee la o conferință, 2016 |
* 1970: Christian Dietrich Meier Zender (n. 23 iunie 1970, Lima, Peru) este un cântăreț.
Născut în Lima, capitala țării latinoamericane Peru, este fiul lui Gladys Meier, prima Miss Univers peruană și a lui Antonio Meier.
Având gustul pentru muzică format încă de mic, la 17 ani a înființat prima sa formație numită Arena Hash, cu ajutorul căreia a câștigat multă popularitate în Peru.
Ani după aceea,în 1996 iese pe piață primul său album solo No Me Acuerdo Quén Fui nu-mi amintesc cine a fost), cu care a câștigat Discul de Platină în Peru.
În 1999 apare albumul Primero En Mojarme, care a fost distribuit și în S.U.A și a fost produs în colaborare cu Manuel Garrido-Lecca.
Al treilea album,Once Noches, a fost lansat in 2001, și este cunoscut pentru singelul Novia de nadie.
În paralel cu cariera muzicală, Christian s-a ocupat și de actorie, în 2005 protagonizând pelicula La Mujer De Mi Hermano cu Barbara Mori.
În 2007, a jucat rolul principal, rolul lui Zorro, în telenovela columbiană Zorro,La Y La Rosa, în care a jucat cu frumoasa manechină Marlene Favela.
În anul 2009 pe data de 22 mai telenovela Dona Barbara a fost difuzată din cadrul Telemundo. Edith Gonzalez este în rol principal iar în rolul secundar Christian Meier. Cei doi vor trăi o intensă iubire plină de obstacole. Această telenovelă o puteți urmări și voi pe ACASĂ tv în anul 2008 de la sfârșitul lunii iulie.
| Christian Meier | |
 |
· 1972: Zinedine Zidane (n. 23 iunie 1972), popular poreclit “Zizou”, este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal francez de origine algeriană kabâlă. A antrenat echipa Real Madrid Castilla între anii 2014-2015; pe 4 ianuarie 2016 a fost numit antrenor principal al echipei de fotbal Real Madrid CF, înlocuindu-l pe Rafael Benítez.
* 1973: Adrian Wiener (n. 23 iunie 1973) este un senator român, ales în 2016.
* 1973: Eisuke Nakanishi (n. 23 iunie 1973) este un fost fotbalist japonez.
* 1974: Andi Vasluianu (n. 23 iunie 1974, București) este un actor de film, scenă și voce român. Este absolvent al UNATC, în 1999.
Zidane a jucat ca mijlocaș ofensiv, fiind cunoscut pentru evoluția sa la națională de fotbal a Franței, Juventus Torino și Real Madrid. Este considerat unul din cei mai buni fotbaliști ai tuturor timpurilor. A fost numit cel mai bun fotbalist european din ultimii 50 de ani, în baza sondajului UEFA Golden Jubilee Poll. Mijlocaș care prin eleganța driblingului, echilibrul, pasele precise, acuratețea șuturilor și loviturile libere bine a devenit unul dintre cei mai mari artiști ai jocului și un succesor natural al lui Michel Platini în postul de conducător de joc al Franței.
Zidane a intrat în atenția internațională în urma celor două goluri înscrise cu capul în finala Campionatului Mondial de Fotbal 1998 contra Braziliei, două goluri care au adus Franței primul titlu mondial. Zidane a primit trofeul Balonul de Aur fiind considerat cel mai bun jucător al turneului. Pe 25 aprilie 2006, Zidane a anunțat oficial retragerea sa de la echipa națională a Franței după Campionatul Mondial de Fotbal, Germania 2006.
* 1972: Go Oiwa (n. 23 iunie 1972) este un fost fotbalist japonez.* 1973: Adrian Wiener (n. 23 iunie 1973) este un senator român, ales în 2016.
* 1973: Eisuke Nakanishi (n. 23 iunie 1973) este un fost fotbalist japonez.
* 1974: Andi Vasluianu (n. 23 iunie 1974, București) este un actor de film, scenă și voce român. Este absolvent al UNATC, în 1999.
FILMOGRAFIE
- 1997 La amiază
- 2000 București-Wien ora 8:15
- 2002 17 minute întârziere
- 2002 Muncește acum!
- 2002 Furia
- 2003 Zbor deasupra unui cuib de curci
- 2003 Forme aberante
- 2003 Dacă aveți un minut... foarte bine
- 2003 Ideile bune vin de sus
- 2003 Tancul
- 2004 Sex Traffic
- 2004 This is a makebelieve
- 2004 Estul sălbatic
- 2004 Trafic
- 2004 Milionari de weekend
- 2005 Întâlnire scurtă
- 2005 Un caz de dispariție
- 2005 Un pod plin cu jucării stricate
- 2005 Băieți buni(Serial TV)
- 2005 Peștera
- 2006 Vineri în jur de 11
- 2006 Eu și cu mine
- 2006 Inocența furată
- 2006 Dușmanul din casă
- 2006 Marilena de la P7
- 2006 Hârtia va fi albastră
- 2006 Offset cu Alexandra Maria Lara
- 2007 Tinerețe fără tinerețe cu Alexandra Maria Lara
- 2007 California Dreamin' (film naterminat)
- 2008 WebCamGame
- 2008 Serviciul omoruri
- 2008 Schimb valutar
- 2008 Petrecere fără punct
- 2008 Contra timp
- 2009 Weekend cu mama
- 2009 Cea mai fericită fată din lume
- 2009 Portretul luptătorului la tinerețe
- 2009 Călătoria lui Gruber
- 2009 Cealaltă Irina
- 2009 Europolis
- 2009 Întâlniri încrucișate
- 2010 Oul de cuc
- 2014 Rămâi cu mine
- 2019 Profu'
| Andi Vasluianu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Andrei Vasluianu |
| Născut | 23 iunie 1974 București |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actor |
| Premii Gopo | |
| Cel mai bun actor în rol secundar 2007 Hârtia va fi albastră | |
· 1974 - Maria Carolina Christina, Printesa din Olanda.
* 1974: Joel Edgerton (n. 23 iunie 1974) este un actor, regizor, producător și scenarist australian. Este cunoscut mai ales pentru rolurile sale din filmele Star Wars Episode II: Attack of the Clones (2002), Star Wars Episode III: Revenge of the Sith (2005), Kinky Boots (2005), Animal Kingdom (2010), The Thing (2011), Warrior (2011), The Odd Life of Timothy Green (2012), Zero Dark Thirty (2012) și The Great Gatsby(2013). De asemenea, l-a jucat pe Ramesses II, antagonistul principal, în filmul biblic din 2014 Exodus: Gods and Kings.
* 1974: Joel Edgerton (n. 23 iunie 1974) este un actor, regizor, producător și scenarist australian. Este cunoscut mai ales pentru rolurile sale din filmele Star Wars Episode II: Attack of the Clones (2002), Star Wars Episode III: Revenge of the Sith (2005), Kinky Boots (2005), Animal Kingdom (2010), The Thing (2011), Warrior (2011), The Odd Life of Timothy Green (2012), Zero Dark Thirty (2012) și The Great Gatsby(2013). De asemenea, l-a jucat pe Ramesses II, antagonistul principal, în filmul biblic din 2014 Exodus: Gods and Kings.
Joel Edgerton în 2013
* 1983: Juho Mäkelä (n. 23 iunie 1983, Oulu) este un jucător finlandez de fotbalcare actualmente joacă la echipa HJK Helsinki în Veikkausliiga. Este un atacant cunoscut în special pentru ritmul său.
· 1984: Andreea Georgiana Bălan (n. 23 iunie 1984, Ploiești[1]) este o cântăreață română de muzică pop și dance. A debutat în televiziune în anul 1994, în cadrul programului Ba Da, Ba Nu, urmând ca doi ani mai târziu să-și lanseze primul album, Amețiți de fum. A devenit cunoscută ca membră a duetului Andrè, în cadrul căruia a activat între anii 1998 și 2001 și a lansat 7 albume. A influențat tinerele prin moda platformelor, denumite generic „șenile”, a codițelor, a fustelor mini și a sânilor evidențiați cu sutiene push-up. Formația a primit în 2002 patru discuri de platină și unul de aur pentru cele 1.500.000 de exemplare ale albumelor vândute.[2]
* 1984: Ana Veronica Rodean (n. 23 iunie 1984, Alba Iulia) este o atletă română, specializată în prezent în probele de marș.
* 1988: Nicholas James Murphy (n. 23 iunie 1988), cunoscut după numele de scenă Chet Faker, este un muzician australian de muzică electronică. În 2012 a semnat cu casa de discuri Downtown Records din Statele Unite și a lansat un extended play, Thinking in Textures.[2][3] În luna octombrie a aceluiași an a câștigat premiile Breakthrough Artist of the Year și Best Independent Single/EP pentru Thinking in Textures la gala Australian Independent Records Awards.[4]
După destrămarea formației Andrè, lansează pe 23 iunie 2002 primul album solo, Te joci cu mine. De atunci a lansat încă 5 albume și 20 de videoclipuri. În 2007 participă la emisiunea Dansez pentru tine, unde se clasează pe locul 1. Alături de același partener, Petrișor Rudge, participă și la varianta internațională a emisiunii, care s-a desfășurat în Mexic, unde a terminat pe locul al doilea. Este printre cele mai bine vândute artiste din România din punctul de vedere al concertelor din 2008 până în prezent, fiind clasată în top 3 și este recunoscută ca având cele mai spectaculoase show-uri din România, îmbinând cu succes muzica și dansul, prezentând adevărate spectacole de revistă înfățișate în peste 10 schimbări de costume. A colaborat, printre alții, cu Connect-R, Keosau Puya.
În 2004 Andreea Bălan s-a mutat din casa părintească din Ploiești în București, unde l-a cunoscut pe Teo Păcurar.[61] În 2005 cei doi s-au logodit,[61] ambii tatuându-și un inel de logodnă pe degetul inelar.[62] Cuplul s-a destrămat în 2006 datorită faptului că Păcurar voia ca Bălan să se mute cu el în Bistrița, localitatea unde locuiau părinții lui.[63] La scurt timp după despărțire, cântăreața a apărut la evenimente mondene cu Keo, care a ajutat-o să treacă peste despărțirea de Păcurar, devenind apoi iubiți.[64]Cu toate că au apărut adesea zvonuri că cei doi s-au despărțit, acestea au fost dezmințite, dovedindu-se nefondate.[65][66]
În 2014 ea l-a cunoscut pe actorul George Burcea, cu care s-a căsătorit în 2017 pe o plajă din California. Aceștia au împreună două fetițe, Ella-Maya, născută în octombrie 2016[67] și Clara-Maria, născută pe 4 martie 2019.
Andreea Bălan a terminat cursurile de specializare în jurnalism și filosofie din cadrul Universității Spiru Haret, București, dorind să aibă și o carieră în televiziune în viitor
De-a lungul timpului, Bălan a adoptat mai multe stiluri muzicale, fiind apreciată în special pentru schimbările muzicale și de imagine, în încercarea de a se adapta noilor tendințe.[52] Albumul SuperWoman s-a distanțat vizibil de celelalte înregistrări ale acesteia, conținând elemente de muzică samba, rock and roll și jive,[52] definitivând imaginea ei ca solistă dansatoare.[53]
Coregrafiile și costumațiile artistei sunt uneori criticate ca fiind prea sexuale,[54][55]deși în general, concertele ei sunt primite cu recenzii pozitive, atât de public, cât și de jurnaliști.[56]
Celine Dion, Mariah Carey și Loredana Groza au fost numite de Bălan ca fiind cântărețele pe care le apreciază cel mai mult,[3] deși ea însăși a fost intens criticată din cauza puterii vocale limitate.[57][58]
„Consider ca m-am născut pentru a face spectacol. Eu îmi doresc sa fiu mai mult decât o simplă cântăreață, eu vreau să fiu un om al spectacolului, să ofer publicului în afară de piesele mele - adevărate musical-uri, show-uri de dans cu zeci de costume și coregrafii frumoase. Sunt un entertainer.”—Andreea Bălan[59]
Bălan este considerată o icoană gay.[60]
În anul 2015 cunoscuta artistă a fost cooptată de studiourile Disney pentru a interpreta vocea Esmeraldei din filmul de animație Cocoșatul de la Notre-Dame.
| Andreea Bălan | |
.JPG) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Andreea Georgiana Bălan |
| Născută | (35 de ani) Ploiești Ploiești, România |
| Căsătorită cu | George Burcea |
| Copii | Ella Maya, Clara Maria |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | muzician, dansator, compozitor, actriță, fotomodel, vlogger |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea Spiru Haret |
| Gen muzical | pop, dance |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Ani de activitate | 1994 - prezent |
| Case de discuri | Cat Music |
| Interpretare cu | Andra, Andrè, Andreea Antonescu, Alina Sorescu, Connect-R, Keo, Puya .JPG) Andreea Bălan la Mix Music Evolution 2012, București .JPG) Andreea Bălan la Mix Music Evolution 2012, București  Andreea Bălan în 2009 |
* 1984: Aimee Anne Duffy (născută pe 23 iunie 1984 în Gwynedd, Țara Galilor), cunoscută sub numele de scenă Duffy, este o compozitoare și interpretă britanică.
Aimée Ann Duffy s-a născut la data de 23 iunie 1984 și a copilărit alături de sora sa geamănă Katy Ann în orașul galez de provincie Nefyn. Părinții săi, John și Joyce Duffy, erau proprietarii unui bar din localitate și au divorțat pe când micuța Aimée Ann avea nouă ani. Custodia copiilor a fost obținută de mama acestora, care s-a mutat în Pembrokeshire și s-a recăsătorit. La vârsta de treisprezece ani Aimée Ann suferea de depresie, cauzată de un complot pus la cale de fosta soție a tatălui său vitreg, care a angajat un asasin pentru a-l ucide pe acesta. În anul 2000 tânăra cântăreață părăsea căminul pe care avea să-l numească „claustrofobic, izolator” și se muta în casa din Nefyn a tatălui său.[1]
Interesul ei pentru muzică a fost inspirat de o casetă video a tatălui ei, a unei emisiuni de muzică din 1960, intitulată Ready Steady Go![2]. Duffy a început să cânte de la 6 ani, purtând peste tot cu ea un caiet în care își nota versuri. A fost dată afară din corul din școala generală la vârsta de 11 ani, deoarece vocea ei era „prea mare; nu mă potriveam”
Duffy s-a reîntors în Nefyn la vârsta de 15 ani, și a început să cânte alături de diferite formații locale. După un proiect muzical eșuat în Elvetia, Duffy s-a întors în Țara Galilor în 2003, și a fost invitată să apară în Wawffactor, o emisiune galică, similară Megastarului. Deși mulți o considerau câștigătoare, aceasta a ieșit pe locul 2.[4]
Duffy a fost aleasă președinta "Uniunii Studenților" de la "Colegiul Meirion-Dwyfor" din Dolgellau, înainte să se transfere la "Universitatea Chester" din Anglia. Sfătuită de un lector, să "Go on the dole, love, and become a singer, a plecat, și a lucrat pentru un optician, în timp ce interpreta în Alexander's (un club local de jazz și blues) alături de chitaristul David Burton din formația The Invisible Wires.[5]
A înregistrat un EP în galeză în 2004, și a mai apărut pe două melodii de pe albumul See You in the Morning a formației Mint Royale, în timp ce lucra ca ospătăriță și într-o pescărie. Owen Powell, membru al formației Catatonia și Richard Parfitt, din trupa 60ft Dolls, i-au făcut cunoștință cu managera Jeanette Lee.[6] Lee i-a sugerat lui Duffy să se mute în zona Crouch End a Londrei[7] și a aranjat o întălnire între Duffy și fostul chitarist al trupei Suede, Bernard Butler.
După ce Butler a „introdus-o” pe Duffy în muzica soul, copiindu-i melodii pe iPodul ei, care putea să le asculte în timp ce se afla în Londra, sau pe drum spre Țara Galilor - printre care Al Green, Bettye Swann, Ann Peebles, Beyoncé Knowles, Doris Duke, Scott Walker, Phil Spector și Burt Bacharach [8]— perechea, a început să compună diferite piese, creând un sound retro.[9]
A semnat contractul cu A&M Records pe 23 noiembrie 2007, alături de altă stea în devenire, Adele, fiind numită cea mai proeminentă dintre așa-numitele „noi Amy” (referire la cântăreața Amy Winehouse).[10] Sub titlul „Noile Amy”, Adam Thompson a scris în The Times pe 30 decembrie 2007 că „Duffy, Gabriella Cilmi și Adele au șanse să devină noile Winehouse. Primele semne arată că toate au talent la grămadă - sună familiar, nu?” Lui Duffy însăși i-a displăcut comparația „noua Dusty Springfield”.[11]. Cântăreața hip hop Estelle le-a criticat pe Duffy și Adele pentru că denaturează adevărata muzică soul. Duffy a fost de acord parțial cu aceasta, declarând că nu vrea să „definească” muzica soul, dar nu a fost de acord cu faptul că rasa ar fi o problemă.[12] Duffy a cântat în timpul emisiunii Later with Jools Holland de pe BBC2,[13], ceea ce a dus la încă o apariție a ei, într-o emisiune asemănătoare, Hottenanny, unde, printre altele, a interpretat alături de legenda soul Eddie Floyd. Pe 22 februarie 2008, a apărut pentru a treia oară la Later with Jools Holland, și a cântat „Rockeferry”, „Mercy” și „Stepping Stone”. De asemenea, a mai apărut la BB2 în timpul emisiunii „The Culture Show”, pe 23 februarie 2008, și a cântat „Mercy”.
În Țara Galilor, este considerată echivalentul pop al mezzo-sopranei Katherine Jenkins. Un număr de critici i-au apreciat personalitatea neschimbată și farmecul natural.
| Duffy | |
 Duffy în Lisabona, în timpul turneului adiacent albumului |
După o pauză de aproximativ trei ani în care a practicat probele de alergare, motivată de antrenorul Octavian Măzăran, s-a reapucat de probele de marș.[1] Revenirea a fost una de succes, calificându-se în premieră la Jocurile Olimpice de vară de la Rio, după ce a îndeplinit baremul la Campionatul Mondial de Marș pe echipe de la Roma cu rezultatul 1:35:38.
* 1986: Cornel Gheți (n. 23 iunie 1986) este un fotbalist român care în prezent evoluează la clubul Milsami Orhei în Divizia Națională* 1988: Nicholas James Murphy (n. 23 iunie 1988), cunoscut după numele de scenă Chet Faker, este un muzician australian de muzică electronică. În 2012 a semnat cu casa de discuri Downtown Records din Statele Unite și a lansat un extended play, Thinking in Textures.[2][3] În luna octombrie a aceluiași an a câștigat premiile Breakthrough Artist of the Year și Best Independent Single/EP pentru Thinking in Textures la gala Australian Independent Records Awards.[4]
În ianuarie 2013 lucrarea a câștigat premiul Best Independent Release la gala Rolling Stone Australia Awards, pentru anul 2012.[5] În aprilie 2014, Built on Glass, albumul de debut al lui Faker, a fost lansat, debutând pe poziția 1 în Australian ARIA Charts
Chet Faker la Rolling Stone Awards în ianuarie 2013, Sydney, Australia
* 1989: Narcisse Bambara (n. 23 iunie 1989, Ouagadougou, Burkina Faso) este un fotbalist burkinabez care evoluează în prezent este liber de contract.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu