5. /22 IUNIE 2023 - POEZIE
Stefan Octavian Iosif (11 septembrie 1875, Brasov - 22 iunie 1913, Bucuresti), poet si un bun traducator. Studiile liceale le-a efectuat la Brasov si Sibiu, iar in "Epoca" isi construieste reputatia prin volumele: "Patriarhale" (1901), "Romante din Heine" (1901), "Poezii" (1902), "Din zile mari" (1905), "Credinte" (1905).
Din initiativa lui Emil Garleanu, St. O. Iosif si Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din Bucuresti s-au intrunit intr-o prima consfatuire de lucru in ziua de 13 martie 1908, alcatuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei societati a scriitorilor romani.
St. O. Iosif si D. Anghel se cunosc la Paris, in 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totusi cateva trasaturi care ii uneau: amandoi erau poeti, nutrind o mare sete de instruire si afirmare literara si amandoi erau - structural vorbind - niste visatori si niste romantici.
Desi psihologic se deosebeau, in plan mai larg se intalneau si se "completau" in chip fericit: pe cand interiorizatul St. O. Iosif se simtea atras de exuberantul Anghel, acesta din urma afla in persoana delicatului Iosif un fel de "reper" literar si temperamental, de care avea nevoie.
Fiind si apropiati ca varsta (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au imprietenit. O relatie benefica si pentru literele romanesti. Si-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au inceput sa publice lucrari originale si numeroase traduceri din literatura franceza, ajungand in cele din urma sa semneze impreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum aparut in 1908 si comentat de critica si istoria literara, atat la aparitie, cat si mai tarziu. Din pacate au iubit aceeasi femeie, pe Natalia Negru care se casatoreste intai cu Iosif, dar divorteaza pentru a se recasatori cu Anghel.
St. O. Iosif se va sinucide din cauza infidelitatii ei.
Si alb ca albul de hermina,
Sa rad ca florile-n lumina,
Sa uit ca ros e de vermina
Copacul vie ii scuturat…
Mi-e dor de tine, cea de ieri,
Si iar visez ca sunt cu tine…
Si-atat de bine si senin e
Cand visul vine sa m-aline
Cu dulci si line mangaieri!…
Visez ca zambetu-ti divin
In cale iarasi lumineaza-mi,
Ca iar la pieptu-mi vii sa-ti razami
Capsorul scump, si-adormi in paza-mi
Ca-n vremile ce nu mai vin…
Visez… dar visurile pier
Curand, ca flori de bruma-atinse,
Iar visul meu din urma stins e…
Cu brate-ntinse-n gol si-nvinse,
Drag vis de ieri, in van te cer!
Si fara tine, viata mi-i
Desarta ca un tarm de mare,
Pe care eu te chem din zare
Si caut dus de se nazare
Vreun semn pe apele pustii…
Te chem si zi, si noapte, dar
Tu nu-mi auzi in veci chemarea…
Si nu-i mai fioroasa marea
In zbuciumarea ei ca marea
Mea jale, chinul meu amar!
Fereastra licare-n lumina...
Vezi fete vesele la masa:
Ei povestesc glumind si-nchina.
Tu, singur, te strecori prin ceata
Si-arunci privirea cu sfiala:
Te-apuca dor de-o alta viata,
De liniste patriarhala...
In vis, te-apropii de fereastra,
Si numa-n vis le tulburi pragul:
"Primiti, primiti la vatra voastra
Sa hodineasca si pribeagul..."
Cu tot alaiul tau de bucurii,
Toti te-asteptam cu-atata dor sa vii:
Dar nimeni, nimeni mai cu dor ca mine!
Si ce-mi aduci tu, care pe campii
Pui flori, si cerului dai zari senine,
Si cantec lucitor, si unde line
Izvorului, ce daruri tu-mi imbii?
Ce vis cerca-va de isnov s-alinte
Un suflet amagit de-atatea ori?
O, dac-as sti ca visul iarasi minte!…
Atuncea poate-as ramanea cuminte
Si m-as uita cu ochi nepasatori
La iarba care creste pe morminte…
Horia Bottea (n. 3 martie 1891, d. 22 iunie 1948) a fost un poet şi prozator român. În paginile sale de proză are o atitudine apropiată de avangardă (pentru care a fost inclus în cartea lui Dan Gulea "Evoluţia avangardei româneşti"), dar în versuri este un modernist moderat adeseori tributar lui Arghezi (de altfel, volumul "Game" este dedicat chiar lui Arghezi).
Opere
* Game, 193?
* Game şi pendulări, Colecţia Restituiri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
Câinelui din bezna grădinei lui Assan,
Botului întins, în ţară nouă,
De malul blând şi dulce dunărean.
Smochinului cu rodul de soare copt şi cald,
Valurilor, în cute şi în fald,
Culcate noaptea 'n vaduri sub lună,
Cum se cuvine, albastră şi lină şi bună.
Vaporulu ivit, fir alb pe ţărm sârbesc,
Cum paşii lui Iisus, tot aici se ivesc,
Sub capacul boltei arse
Sprijinite de pilaştrii.
Să mă lase zărei largi, întoarse,
Orientului trântit printre aştrii,
Arome, filtre, văluri, narghilele şi cânt.
Strecoare-i jalei mele, în jar de rugini roase,
Viul argint al şopârlei mici pe pământ.
| Valeria Grosu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută |  Sofia, raionul Drochia, RSS Moldovenească, URSS |
| Decedată | (62 de ani) |
| Înmormântată | Sofia |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | poetă scriitoare traducătoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea de Stat din Moldova Institutul de Literatură Maxim Gorki[*] |
Modifică date / text  | |
Valeria Grosu (n. , Sofia, raionul Drochia, RSS Moldovenească, URSS – d. ) a fost o poetă și eseistă din Republica Moldova. A fost autoare a mai multor poezii, eseuri, traduceri și proză pentru copii.[1]
A studiat la Facultatea de Jurnalistică a Universității de Stat din Moldova în 1968–1971, după care și-a continuat studiile la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”(d) din Moscova din 1974. După 1979, a rămas la aceeași universitate să facă doctorantura.[2] La Moscova, primește titlul de Magister Scientiarum în literatură.[1]
A colaborat la revistele Sud-Est, Basarabia, Columna, Glasul[3] și la publicația Curierul românesc. A fost corespondentă la ziarul Tinerimea Moldovei. De asemenea, a fost coordonator de programe la Fundația Soros din Moldova, cât și membră și secretar al filialei moldovenești a asociației internaționale de scriitori PEN International.[2] A lucrat ca șef adjunct al Departamentului pentru Relații Internationale și Imagine la Ministerul Culturii.[1]
Valeria Grosu a debutat în 1975 în culegerea Dintre sute de catarge. În 1991 scoate la editura «Советский писатель» volumul de poezie Капканы памяти (din rusă Capcanele memoriei). Alte volume scrise de ea includ:[2][3]
- Chip și suflet (poezie, 1979)
- Căsuța de miere (poezie pentru copii, 1982)
- Ninsori cu privighetori (poezie, 1988)
- Mărul de aur
- Schimbarea la față (poezie, 1990)
- Miere eretică (2002[4])
Valeria Grosu este considerată o reprezentantă notorie a generației „optzeciste”, cultivând o poezie meditativ-raționalistă, oscilând între vizionarism și consemnarea narativă. Atingea teme existențiale general-valabile.[2] Despre creația sa, poetul Emilian Galaicu-Păun remarca următoarele:[4]
„Deliberat ascetică, dar înzestrată cu o imaginație înflăcărată, poezia Valeriei Grosu seamănă izbitor cu une religieuse care visează să fie arsă pe rug pentru erezie în timp ce-și face rugăciunea de seară. Spectacolul textului începe în momentul în care autodafeul autoimpus s-a consumat — fire delicată, poeta cruță sensibilitatea cititorului, deși fiecare gest al său trădează o „caznă nouă” (cu câteva excepții notorii, cum ar fi acest început de Ars poetica: „Dând cu capul în zid, pentru a ne trezi/ Într-un vis înșelător ca mâna caldă a unui asasin...”) —; cenușa poemului („Miercurea îmi ard manuscrisele...”, chiar așa debutează „Îngerul de miercuri”), caldă încă de temperatura corpului uman, constituie dovada supremă a arderii de tot a creatorului.”
A fost membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 1985.[2] În 2002, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.[3]
A decedat subit la 27 iunie 2012 și a fost înmormântată în satul său natal, Sofia.[3]
| Emilian Galaicu-Păun | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (56 de ani) Unchitești, Soroca |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | Scriitor, redactor-șef, traducător |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău |
| Note | |
| Premii | Ordinul Meritul Cultural Ordinul de Onoare |
| Modifică date / text | |
Emilian Galaicu-Păun (n. , Cuhureștii de Sus, Florești, RSS Moldovenească, URSS) este un poet, prozator, eseist, traducător și editor român din Basarabia, editor-șef al editurii Cartier din Chișinău.
BIOGRAFIE
_(crop2).jpg)
.jpg)
A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1986) și și-a sustinut doctoratul la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova (1989).
Este colaborator permanent la revista „Vatra” din Târgu Mureș și redactor-șef al Editura Cartier din Chișinău. Emilian Galaicu-Păun este coleg de generație cu Eugen Cioclea, Nicolea Popa, Vasile Gârneț, s.a. Poetul aparține generației optzeciste din Basarabia.
În martie 2014 a fost decorat cu Ordinul "Meritul Cultural" - în grad de Ofițer, Categoria F - "Promovarea culturii", de către președintele României Traian Băsescu.[1] Primește în 2015 Premiul Național pentru Literatură, premiu pe care îl întoarce după ce Traian Vasilcău devine laureatul pe anul 2016.[2]
OPERĂ LITERARĂ
Poeziile sale îmbină armonios elementele biblice, deseori întâlnite în operele sale, cu problemele prin care trecea Basarabia în decursul procesului redobândirii demnității sale naționale. Poezii precum Ch-au (o odă adusă orașului Chișinău), Cel bătut îl duce pe cel nebătut, care sunt scrise într-un stil postmodernist, sunt pline de realitățile Basarabiei post-sovietice și de criticile aduse adepților moldovenismului.
- 1986 - Lumina proprie, Editura Literatura Artistică, Chișinău
- 1989 - Abece-Dor, Editura Literatura Artistică, Chișinău
- 1991 - Levitații deasupra hăului, Editura Hyperion, Chișinău
- 1994 - Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Editura Dacia, Cluj-Napoca
- 1996 - Gesturi. Trilogia nimicului, Editura Cartier, Chișinău
- 1999 - Yin Time, Editura Vinea, București
- 1999 - Poezia de după poezie. Ultimul deceniu, Editura Cartier, Chișinău
- 2002 - Gestuar, Editura Axa, Botoșani
- 2009 - Arme grăitoare, Editura Cartier, Chișinău
- 2011 - Țesut viu. 10 x 10, roman, Editura Cartier, Chisinău
- 2012 - "A-Z.best", poeme, Editura ARC, Chisinău
EDIȚII
- Georg Trakl, Antume (2001); Postume (2001)
AFILIERI
- Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și România
- Membru fondator al ASPRO
- Membru al PEN-clubului
Incandescență la alb. Fața insului.
Perna de albul zăpezii.
Sare prin cercul de noapte-al irisului
Tigrul dungat al amiezii.
Salt mistuindu-se-n limbile focului
Blana-i lumina-n fereastră.
Ca alcoolul ard vămile locului
Ziua cu pară albastră.
Salt! Febra urcă mercurul în pasăre-
Candelă vie-a cetății...
Fața bolnavului - pâlnie-n care se
Surpă imaginea feții.
Aer duhnind a spital cum din gura
Gropii cu lei a profeți
Salt! Arc voltaic de carne. Curbura
Trupului trage săgeți.
Salt! Prin pupilele țevii de pușcă-
Gemene focuri în rană.
Salt! Consumat în a-și smulge din cușca
Dungilor propria blană.
Lavă scurgându-se pe tencuiala
De Catedrală-a amiezii.
Incandescență la alb. Doar spirala
Dungilor să mai vibreze.
Salt!ca la circ și în semnul supunerii
Unei egale-ntru toate
Capul și labele-și pune pe umerii
Sorei de caritate.
Dungile negre din care se smulse
Blana de foc se fac cearcăn...
...Fotosensibil-asemeni emulsiei
Pielea lui. Insul încearcă-n
Încrețiturile feții s-adune
Stingerea zilei terestre...
Lichefiată, privirea lui pune
Ochiuri de gheață-n ferestre.
chiar ei circulația sângelui său ca pe-o coardă în mâini
-"fiindcă oricum peste sine nu sari!" - și ele-au sărit-o
pe rând împreună cu stângul cu dreptul s-au și-împiedicat
au căzut s-au julit s-au sculat au scâncit au mâncat
papară-"fiindcă unde dă mama crește"-și-au ros
încălțările coarda au ros-o de-asfalt a plouat ele au tot
sărit prin băltoace-"fiindcă sângele apă nu se face"-au
crescut
sărind circulația sângelui său ca pe-o coardă
le-a pus
chiar el circulația sângelui său ca pe-o coardă în mâini
-"viață legată cu ață"-și ele-au legat-o de
doi pari și-au întins la uscat
chiloțeii șosetele colo rochițele-vântul
le-nvălătucește pe sfoară de parcă hăinuțele
prinse de mâneci cu mici cleștișoare-ar sări
coarda în curte fetițele lor
prinse în joc - fundițe rochițe - se zbat
ca o sfoară de rufe-n bătaia
vântului o legătură de sânge
nebănuită ascunsă-năuntru se-nnoadă
ca ecusonul de mâna gingașă a
nou-născutului ca eticheta de mâneca
hainei acum chiar cât mamele nu le-au chemat
cât nu le-am strâns de pe sfoară acasă)
afară fetițele sar peste-o coardă de sânge
și - aprins ca o lampă de masă de 60 de W cu-abajuru-nclinat înspre Est - soare-apune
îmi fug umbrele două pe cerc precum acele fug pe cadranul
orologiului fără de cifre (fiindcă-ntre numere n-aș mai fi singur!): e ora
când rugându-te-i spui dumnezeului tău Dumneavoastră
*cerna hodinka = (cehă) ceas negru; conversație în timpul amurgului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu