MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

4. /8 IUNIE 2023 - POEZIE

GABRIEL DRĂGAN, poet și prozator român

DRAGAN Gabriel, se naste la 8 iun. 1904, comuna Nicoresti, judetul Galati - moare in 11 febr. 1981, comuna Nicoresti judetul Galati.
Prozator si poet.

Provine dintr-o familie de tarani. Scoala primara in satul natal; liceul la Focsani si Piatra Neamt; Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1929).

Prof. la Dumbraveni, Aiud etc. A debutat in ziarul Reformatorul din Piatra Neamt (1923). Redactor la Telegraful (1923) din acelasi oras, unde editeaza si revista Freamatul (1925-l927) si Reactiu-nea literara (1933-l935). Autor al unei Istorii ci literaturii romane (1936), simpla compilatie pentru examenul de bacalaureat. A ingrijit ed. din V. Alecsandri. M. Kogalniceanu.

A publicat un volum de versuri. Trofee de aur (1937), un studiu despre Fortele nationalismului creator (1937) si romanul Pe frontul Marasesti invie mortii (1934).

Plecind de la intruchiparea ideii nationale in scrisul si actiunea marilor doctrinari politici, Gabriel Dragan realizeaza o semnificativa panorama a Fortelor nationalismului creator (1937), indicind „factorii de evolutie si evenimentele determinante". Lucrarea e insa ratata sub raportul interpretarii, din pricina unor vizibile carente in domeniul istoriei si al filosofiei istoriei.

Nu altfel stau lucrurile cu Istoria literaturii romane (1936), lipsita de o viziune unitara, de ansamblu, si fara putere de sinteza critica. Scriitorii agreati de Gabriel Dragan (inclusiv Galaction, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, V. Eftimiu s.a.) sint in mod abuziv afiliati samanatorismului, in vreme ce Arghezi", L. Blaga, E. Lovinescu, Perpessicius s.a. sint amendati pentru a fi promovat tendintele modernismului - „curent de abstractiuni si de bizarerii cerebrale voite", facind „apologia instinctelor joase".

Notabila ramine, din intreaga activitate a lui Gabriel Dragan, o singura carte: romanul Pe frontul Marasesti invie mortii (1934), inspirat din evenimentele primei conflagratii mondiale si ale anilor imediat postbelici.

Doua generatii de personaje populeaza fresca epica: cei ce si-au jertfit viata la Marasesti (printre ei Stefan Boteanu) si profitorii de pe urma razboiului (deputatul si ministrul Aurel Codrescu, junele Gilca, Adelina Sa-chelarie etc). Tinarul Mircea Boteanu, fiul celui cazut la Marasesti, incearca - prin oscilatii diverse - sa-si gaseasca un drum propriu, esuind insa iremediabil intre dezmostenitii si apostatii vietii. intr-un cadru ce aminteste galeria si atmosfera din intunecare, anticipindu-le si pe acelea din Ochii strigoiului de Cezar Petrescu, romanul se incheie cu invierea razbunatoare a mortilor de la Marasesti, viziune apocaliptica coincidenta cu finalul arghezian din Cimitirul Buna-Vestire, desi fara forta halucinanta a aceluia.

OPERA:
Pe frontul Marasesti invie mortii, roman. Bucuresti, 1934 (ed. VI, 1974);
Istoria literaturii romane. Pentru candidatii la bacalaureat si elevii scolilor secundare, Bucuresti, 1936 (ed. II, 1937;
ed. III, revazuta si adaugita, 1943;
ed. IV, 1946);
Fortele nationalismului creator. Factorii de evolutie si evenimentele determinante, Bucuresti, 1937;
Trofeedeaur. Poezii (1923-l936). Pajisti de margean. Moarte si ideal. Ceaslov cu adoratii. Bucuresti, 1937.

REFERINTE CRITICE:
D. Smintinescu, in Tara noastra, nr, 798, 1935;
N. Iorga, in Cuget clar, 28 aug. 1936.

ALEXANDRU BOGDANOVICI poet român

Biografie Alexandru Bogdanovici
Născut la 8 iunie 1924, la Soroca, Basarabia, Alexandru (Şura) Bogdanovici urmează în aceeaşi localitate cursurile şcolii primare şi ale primelor clase de liceu, întrerupte de întâia sa arestare, iar clasele a VI-a şi a VII-a (1938-1939) le frecventeză la Liceul Internat din Iaşi. Din martie şi până la 23 august 1944 se află, împreună cu familia, în refugiu, la Râmnicu-Vâlcea, unde au locuit în strada Ştirbei Vodă nr. 29. Din pricina altor privări de libertate, n-a izbutit să-şi susţină bacalaureatul decât în anul 1947. A fost clasificat al 14-lea, din 104 candidaţi; şef al acelei promoţii a fost viitorul profesor universitar, critic şi istoric literar Liviu Leonte, care a avut neajunsuri nemeritate din pricina noii şi ultimei arestări a colegului Bogdanovici, în 1948. Tot în 1947, Alexandru Bogdanovici se înscrie la Facultatea de Drept şi Filosofie din capitala Moldovei.

În anii 1939-1940, a frecventat şi absolvit cursul de limba italiană la L’Istituto di Cultura Italiana in Romania, din Iaşi, iar în 1947-48 a urmat cursul de actorie al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din acelaşi oraş, înscriindu-se şi student la Universitatea ieşeană. La 5 aprilie 1948, susţinea un discurs, cu prilejul încheierii unui curs de planorism.
El a răposat în închisoarea Piteşti, la 15 aprilie 1950, ca victimă a “reeducărilor” studenţimii arestate, acţiune iniţiată de el însuşi.
Cu prilejul ultimei condamnări, Alexandru (Şura) Bogdanovici a propus Minsterului de Interne să iniţieze o acţiune de ‘reeducare’ a colegilor săi aruncaţi în puşcării. Aceasta consta în cercetarea literaturii marxist-leniniste, în învăţarea cântecelor tineretului comunist, în analizarea societăţii comuniste şi integrarea în ea. Intenţia lui Alexandru Bogdanovici – basarabean care cunoştea foarte bine hotărârea bolşevicilor de a stârpi o generaţie de anticomunişti, aceea a tinerilor decişi să lupte cu orice risc împotriva aservirii naţiei – era, pare-se, de a provoca, după încheierea ‘reeducărilor’ propuse de el, eliberarea tineretului din închisori, încheierea vărsărilor de sânge, un pact social cu dictatura. Cel puţin, aşa arătau lucrurile conform acuzaţiilor ce i-au fost aduse de către unii prieteni şi de către Eugen Ţurcanu, acela care i-a luat locul în conducerea ‘reeducărilor’. Anume că Alexandru Bogdanovici s-a angajat în transformarea intelectuală a camarazilor săi, pentru a păcăli administraţia temniţei şi conducerea M.A.I. ce supraveghea procesul de comunizare dirijat de el. Participanţii urmau să se dea drept ‘oameni noi’, pentru a-şi putea relua cu mai multă vigoare lupta anticomunistă, odată puşi în libertate. Acordăm credit declaraţiei lui Eugen Ţurcanu, din anchetele ce i-au premers condamnarea la moarte şi executarea, declaraţie privitoare la scopurile lui Alexandru Bogdanovici, când şi-a antrenat în autoreeducare colegii de suferinţă: “Scopul urmărit (...) era acela de a se prezenta în faţa organelor de stat ca “reeducaţi” şi de a se elibera din închisoare înainte de ispăşirea condamnării, atât el cât şi cei ce-l urmau în acea acţiune”.
Constatăm că anchetatorul îi impune lui Eugen Ţurcanu, prin aceeaşi întrebare repetată insistent şi neobosit, să afirme că acţiunea lui Bogdanovici a fost una necinstită. Or, Ţurcanu – acela care urma să-l tortureze pe colegul său Bogdanovici până la moarte, refuză să-i ia acest ultim merit; nu acceptă timp îndelungat să-i caracterizeze acţiunea drept una necinstită: “Nu vreau să spun că a fost o acţiune necinstită, căci dacă aş spune aşa, nu ar fi realitatea”!
Cinstită sau nu, acţiunea lui Alexandru Bogdanovici constituia o imensă greşeală: aceea de a acorda credit moral duşmanilor omenirii, cei care promovau în locul iubirii dintre semeni ura de clasă. El nu şi-a dat seama că, atunci cînd accepta conlucrarea cu tirania, orice control asupra destinului personal trebuia să dispară în mod obligatoriu.
Voi cita din amintirile unui coleg de detenţie, viitorul monsenior Justin Paven (publicate în Editura mea Ramida) priveliştea cumplită a morţii lui Alexandru Bogdanovici, condamnat la moarte fără judecată de către securitatea nemulţumită cu metoda ‘blândă’ a ‘reeducărilor’, înlocuită, după înlăturarea lui de la conducere cu cele mai odioase torturi fizice şi morale, conducând la numeroase tentative de sinucidere şi la suficiente crime săvârşite între colegii de detenţie.
Personalitatea lui Alexandru (Şura) Bogdanovici este una dintre cele mai controversate în lumea foştilor deţinuţi politici.
Mărturia la care mă refer aparţine, va să zică, lui Justin Paven, ale cărui memorii (“DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”) le-am publicat, repet, în editura mea RAMIDA. Autorul, pe atunci student, se afla în focul reeducărilor.
“Împreună cu noi fusese adus şi Bogdanovici, care abia se mai ţinea pe picioare. Era într-o stare de slăbiciune jalnică, de nedescris. Avea aspectul unui caşectic, dar nu atât din lipsa de mâncare, cât mai ales din tratamentul de violenţe la care fusese supus. Acum Ţurcanu îl lăsase în pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.
Într-o zi n-a mai fost în stare să se ridice în capul oaselor şi a fost nevoie să fie hrănit de alţii. Îmi amintesc cu câtă atenţie caritabilă se ocupa de el Georgică Georgescu, dându-i toate îngrijirile pe care condiţia claustrării noastre le îngăduia, dar n-a mai rezistat mult.
Stătea întins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, şi nu scotea un cuvânt. În tot timpul cât am stat cu el, nu l-am auzit rostind decât câteva cuvinte. Se putea citi pe faţa lui o amară descurajare care cred că a contribuit în mare măsură la grăbirea sfârşitului său.
“Poate că, totuşi, în tăcerea aceasta prelungită, Dumnezeu a putut să-i trezească, dintr-un sâmbure de credinţă primit la botez, un act de părere de rău pentru viaţa sa de păcat şi încheiată atât de tragic.” Justin Paven probabil că face aluzie la faptul că însuşi Şura Bogdanovici iniţiase ‘reeducările’, într-o formă lipsită de violenţă.
“A expiat într-o dimineaţă”, continuă amintirile, “ducând cu el taina unei fărădelegi pe care a ispăşit-o prin moarte pe Crucea închisorii, după ce a primit acelaşi tratament de respiraţie artificială ordonat de Ţurcanu, în momentul când intrase în comă.
“A fost primul om din viaţa mea pe care l-am văzut de aproape dându-şi sufletul şi al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.
“După scoaterea lui din cameră, în tăcerea apăsătoare care se lăsase, Ţurcanu a ţinut să-i facă un scurt panegiric:
“– Aşa vor pieri toţi oportuniştii care îşi închipuie că pot înşela bunăvoinţa regimului!...”

Consemnări biografice de Mihai Rădulescu

Nopți Carpatice

În noaptea grea se odihnesc Carpaţii,
- cirezi de zimbri cu capul frânt pe labe.
Ecoul tace în silabe,
Cascadele se-ngânã somnolent.

În coama vânătă dorm spaţii,
Mitologii, legende dorm şi anii,
Şi tăinuiesc cu Dumnezeu ciobanii
Ca-n zilele din Vechiul Testament.

Se-adună neguri vii în cete
Ca duhuri din Istorii răsculate,
Să-ncoroneze frunţi înviforate,
Să cearnă secolii în plete.

În grote şi în peşteri daco-trace
Se spovedesc urgiile cumplite.
Zalmoxe!
Trecutul tot se odihneşte-n pace
Cernut în funerare stalactite.

...Doar umbrele păşesc în noapte
Spre Orion, pe Căi de Lapte...

Se scoală din morminte şi pisanii
În platoşe de-argint vitejii -
Şi călăresc în umbra veacurilor cnejii,
Când Domnul voroveşte cu ciobanii...

Rătăcind prin stele...visuri

Umblă vântul prin reţele, noaptea-i veac fără sfârşit.
Sboară gândurile mele şi se pierd în infinit...
Cine-s eu? mă-ntreb adesea, gând mistuitor şi greu:
Dintre câţi trăiesc în mine, cine sunt – ştiu numai eu.

Luni

...Se rotesc fulgi de zăpadă
Şi se pierd în noaptea grea.
Luna mare stă să cadă
Peste câmpul alb de nea.

I
Cine sunt? Simt în străfunduri răzvrătire de haiduc
Hăituit mereu de poteri, rătăcind prin câmpi, năuc.
Cruntă-mi este răzbunarea, sângeroasă spada grea –
Nu ştiu mila şi iertarea când mă lupt cu cineva.

Marţi

Nistrul spumegă în praguri
Vânăt, rece, ‘nvolburat,
Se opreşte-apoi în vaduri,
Loc de veci netulburat...

II
Cine sunt? O balalaică plânge dragostea de ieri;
Suspinând dup-o rusoaică, -n vis mă pierd seri după seri.
Mi-a rămas inima frântă, peste Nistru, undeva –
Numai visul mă alintă şi-mi descântă dragostea.

Miercuri

Sboară caii vultureşte,
Ceru-i boltă de topaz,
Acolo-unde-nfloreşte
Trandafirul de Şiraz.

III
Cine sunt? Prin stepa largă călăresc aripi de vânt –
Soră-mi este iapa şargă: lupt mereu, petrec şi cânt.
Numai “Bir Nimrud”-ul ştie cine-s eu, de unde vin...
Mă desparte-o veşnicie de Ceahlăul Carpatin.

Joi

Lin adie briza mării
Duh de vis peste Bosfor:
În azurul înserării
Sângerează-un colţ de nor...

IV
Cine sunt? Pe puntea mare, sprijinit de balustradă,
Cânt pierdut în depărtare, mării dragi, o serenadă.
Stropi de spumă diamante – irizează curcubee,
Vin sirene şi bachante în adâncuri să mă ieie.

Vineri

...Clocoteşte în baloane
Elixirul veşniciei –
În bordeie şi saloane, toţi sunt
Robi nimicniciei...

V
Cine sunt? În eprubete se-nfiripă altă lume:
Doar formulele discrete cunosc taina fără nume.
Despre viaţă, despre moarte, nici o lacună nu am –
În borcane şi retorte, eu creez “Noul Adam”.

Sâmbătă

...Peste dune luna plânge
Şi-n amurgul african
Nilul pare râu de sânge,
Sfinxul – stâncă de mărgean...

VI Cine sunt? O dulce fată, în decor de feerie
Din ghitara fermecată lăcrimează nostalgie.
Fluiere şi tamburine plâng poveşti orientale.
Doruri noi aprinde-n mine cântul vrăjilor fatale.

Duminică

Vântul încreţeşte marea,
Spuma valul încunună
Şi-ntr-o clipă frământarea
Se preface în furtună...

VII
Cine sunt? Pe baricade flutur steagul răzvrătirii –
În vârtej ridic noroade pentru ceasul izbăvirii.
Cade ‘lutul’ de pe mine şi, văpaie de credinţă,
Mă avânt spre noi destine de calvar sau biruinţă.

Cine sunt? În nopţi de veghe, caut să dezleg misterul:
Sboară gândul mii de leghe, ocolind pământul, cerul...
Gânduri, vise, frământare, în zadar mă-ntreb mereu
Căci răspunsul la-ntrebare-l ştie unul Dumnezeu.

Simt în orice strop de sânge altă viaţă şi chemare.
Sufletul sărman se frânge zbuciumat fără-ncetare.
Toţi strămoşii sunt în mine: mii de vieţi înverigate
În acelaşi lanţ ce ţine suflete încătuşate.

Cine sunt? În lumi de stele rătăcesc mereu pribeag
Şi în visurile mele caut un prieten drag...

Noaptea zadarnic m-așteaptă

Noaptea zadarnic m-aşteaptă
Albele ceasuri târzii;
Cine să cânte? –
Visele-s frânte
– Frunze pe drumuri pustii.

Fugar,
Hoinar,
Gândul vâsleşte spre zări...
Printre zăbrele
Caut sub stele
Drumuri ce duc nicăieri.

Noaptea zadarnic aprinde
Albe lanterne de vrăji.
Fruntea fierbinte
Tristă, mormânt e-n
Curtea cu gratii şi străji.

S-a stins,
În plâns,
Viersul acelor chemări.
Visele-s frânte...
Cine să cânte
Drumuri ce duc nicăieri...?

OVID DENSUȘIANU, filolog, folclorist, istoric literar si poet

Biografie Ovid Densusianu
Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunţat Densuşianu; n. 29 decembrie 1873, Făgăraş, d. 9 iunie 1938, Bucureşti) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet român, membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti.

Biografie

* 1873 – Se naşte la Făgăraş pe 29 decembrie, având o întreagă descendenţă de cărturari. Făcând parte din familia Densuşianu, Ovid a fost fiul lui Aron Densuşianu, poet şi critic literar, profesor de limba latină şi literatură română la Universitatea din Iaşi. Aron şi Nicolae Densuşianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuş, Bizantius Densuşianu şi al Sofiei.
* 1880-1890 – Clasele primare le urmează la Satul Lung (ce actualmente face parte din orașul Săcele), Făgăraş, Braşov, Iaşi.
* 1881 – Se mută împreună cu familia la Iaşi, unde îşi va continua studiile la Liceul Naţional şi la Şcoala Instituţiilor Unite.
* 1890 – Susţine bacalaureatul, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iaşi, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide şi A. D. Xenopol.
* 1892 – Îşi ia licenţa „magna cum laudae” la Iaşi cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă şi română şi Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est.
* 1893 – Este numit profesor la un liceu din Focşani. În perioada următoare călătoreşte la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie şi critică literară, precum şi lingvistică (Aliteraţiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).
* 1894-1896 – Îşi continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obţine titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu şi un glosar bine documentate.
* Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Îşi ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
* 1897-1901 – Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii şi literaturii române de la Universitatea din Bucureşti, unde deschide primul curs cu o lecţie despre „Obiectul şi metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârşitul vieţii sale.
* 1898 – Publică Buletinul „Studii de filologie română”.
* 1901 – Îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informaţii vaste asupra formării şi evoluţiei limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române.
* 1905 – Este distins cu Premiul „Bibesco” al Societăţii de Lingvistică din Paris. Înfiinţează la Bucureşti Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societăţii Filologice”.
* 1907 – Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoştinţă Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare.
* 1913 – Întemeiază Institutul de Filologie şi Folclor.
* 1914-1916 – Ţine la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez.
* 1918 – Devine membru activ al Academiei Române, unde va ţine discursul de recepţie Şcoala latinistă în limba şi literatura română. Barbu Delavrancea.
* 1921-1922 – Se află la Praga.
* 1923 – Este ales membru de onoare al Societăţii de Etnografie.
* 1924 – Devine membru al Societăţii de Lingvistică de la Paris.
* 1923-1928 – Înfiinţează o nouă revistă, „Grai şi suflet”, publicaţie a Institutului de Filologie şi Folclor.
* 1925 – Iniţiază convocarea unui Congres al filologilor români şi susţine comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
* 1938 – Se stinge din viaţă la 8 iunie, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.

Opera (selectiv)

* Istoria limbii române (2 volume, 1901-1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii şi evoluţiei limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
* Graiul din Ţara Haţegului (1915)
* Sufletul latin şi literatura nouă (2 volume, 1922)
* Viaţa păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
* Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
* Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
* Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea şi Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale româneşti (2 volume, 1906-1907).

Aprecieri critice

Ovid Densusianu a întemeiat şi a condus revistele Viaţa nouă (1905-1925) şi Grai şi suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul şi etnografia. Este creatorul şcolii lingvistice de la Bucureşti. Studiile sale se remarcă prin bogăţia documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea ştiinţifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepţiei neogramatice căreia i-a fost ataşat. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuşi publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

Afilieri

* Membru al Academiei Române
* Membru al Societăţii de texte vechi franceze
* Membru al Societăţii de Lingvistică din Paris

Calea robilor

În valuri albe mii de focuri
Plutesc – e drumul nesfârşit
Al robilor; din el se spune
Că după veacuri e ursit
Câte o stea să se desfacă
Şi, ridicându-se mai sus,
Alături de-altele să treacă
În lumea fără de apus.
O cale-a robilor se-ntinde
Şi pe pământ, dar nu de foc,
Ci de-ntuneric – e convoiul
Atâtor vieţi făr' de noroc.
Şi printre ele câteodată
Se-opreşte soarta ca s-aleagă
Un suflet – stea chemată poate
S-aprindă raze-n lumea-ntreagă.

Purtând povara de durere,
Măcar atât s-aveţi şi voi,
Iloţi: un gând de mângâiere,
Că şi din robi se nasc eroi.

Cei fără stea

Au adormit în visul pietrei,
Au adormit și i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese -
Minune - câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu știu unde
Mergeau - atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume - și ei toți cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, și-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toți tăcuți păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-și cruce,
Și zise, zarea cercetând-o:
”Fă, Doamne,-aicea să rămân!”

Scorburile

Luminile ce fug de ele
Şi farmecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.

Întunecimea lor le face totuşi
Să fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.

Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le mai umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpezei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.

OTILIA CAZIMIR

Biografie Otilia Cazimir
Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii. Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: "Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi pe care am întâlnit-o în viaţă - fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară - era proastă, grasă şi buboasă...".

Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă "Viaţa românească", în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică "A murit Luchi" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune "Luchi, ca la caţei!". Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: "Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!"

În copilărie a simţit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăşi mărturiseşte: "Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile".

Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei: "Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie"... "Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele". La revista "Viaţa românească" l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie şi o adevărată poveste de dragoste.

Volume de versuri

A publicat aproape 60 de volume de poezii. Din creaţia sa se detaşează câteva titluri:

Jucării,
Baba iarna intră-n sat,
Lumini şi umbre,
Fluturi de noapte,
Cântec de comoară,
Poezii,
Versuri

Proza autobiografică

Grădină cu amintiri,
Prietenii mei, scriitorii,
A murit Luchi
"Cumatra vulpe"

Călăreţul

Hi, calut cu patru roate!
Calaretu-i rupt în coate,
Are-n frunte un cucui,
Dar ca dânsul altul nu-i!

L-a trântit calutu-n zloata.
Nu stiu cum s-a intamplat -
L-a trântit, asa, deodata,
Ca un cal adevarat!

Dar maicuta,
Cu varguta,
Iese-n poarta, mânioasa:
- Lasa, lasa,
Ca te-oi prinde eu acasa!...

Calaretul rupt în coate
Taie drumul de-a calare.
Chiuind în gura mare:
- Hi, calut cu patru roate!

Vara

Apune soarele-n vapai

Si inserarea, ca un val,

Pe subt rachitile din deal

Se lasa-n liniste pe vai.

Coboara-ncovoiat la pod

Un biet pescar, de pe Siret,

Si-n umbra sura pier incet

Pescar, si apa, si navod.

De jos, din ceata de pe prund,

Doi pescarusi au aparut

Si-n zbor ingemanat si mut

Se duc spre baltile din fund.

Inchid pleoapele s-ascult…

De pacea larga leganat

Mi-adoarme sufletu-mpacat.

Ca un copil ce-a plans prea mult.

Înserare

Un deal cosit … Şi pe şoseaua prinsă
De coasta lui, un car dispare-n fund.
Şi sună drumul ca o dobă-ntinsă
Pe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.
Prin nori, apusu-mprăştie uşor
Un vag reflex rătăcitor …
Şi-ncet,
Pe ochii vineţi şi-mpietriţi ai zării,
Se lasă moi pleoapele-nserării.

NICOLAE VULOVICI

Date personale
Nicolae Vulovici

Născut	8 iunie 1877 Calafat, Dolj, România
Decedat	8 septembrie 1916 (39 de ani) Sânmartin, Comitatul Ciuc, România
Cetățenie	Regatul României
Ocupație	poet jurnalist traducător personal militar[*]
Gradul	căpitan
Decorații și distincții
Decorații	Medalia pentru bărbăție și credință Ordinul național „Steaua României” Medalia „Răsplata Muncii”
Modifică date / text

Nicolae Vulovici (n. 8 iunie 1877, Calafat, Dolj, România – d. 8 septembrie 1916, Sânmartin, Comitatul Ciuc, România)^[1] a fost unul dintre principalii poeți-militari români creatori de versuri cu tematică militară și patriotică^[2]. A fost ofițer de carieră în Armata României și a servit în mai multe unități militare din Craiova,^[3] Fălticeni^[4] și Piatra Neamț,^[5] ajungând până la gradul de căpitan.^[6]

A decedat la scurt timp după intrarea României în Primul Război Mondial,^[1] fiind primul căzut la datorie dintre ofițerii Regimentul 15 Infanterie „Războieni”,^[7]^[8] unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie „Roman”.^[9]

PRIMII ANI; FAMILIA; PRIETENII

S-a născut la Calafat în anul 1877, părinții săi fiind Ștefana și Petre Vulovici. A urmat cursurile școlii primare și ale liceului în orașul natal.^[10]

La 6 mai 1912 s-a căsătorit cu Elena Ghițescu din Rădășeni, cu care însă a avut o căsnicie nefericită.^[11]

A fost legat printr-o prietenie durabilă de scriitorul Ion Agârbiceanu,^[11] pe care l-a cunoscut în anul 1906, atunci când a călătorit în Transilvania cu prilejul sărbătorilor societății ASTRA, dedicate împlinirii a 18 secole de la cucerirea Daciei de către romani.^[12]

CARIERA MILITARĂ

Începând de la 1 iulie 1898 a urmat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din București, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1900, cu gradul de sublocotenent, în arma geniu, după care, în perioada 1900-1901, a urmat cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, fiind clasificat ultimul din promoția sa (32 din 32 absolvenți). Din acest motiv, a fost transferat în arma infanterie, fiind introdus în controalele armatei pe ultimul loc al promoției 1900, arma infanterie, după ultimul dintre absolvenții Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie, clasificați în ordinea mediilor de absolvire.^[3]

A fost repartizat la Regimentul Rovine No. 26 din garnizoana Craiova, cu gradul de sublocotenent.^[3]^[5]^[10] După ce a fost avansat ca locotenent la 1 octombrie 1906,^[5]^[6] în anul 1908 a fost transferat la Regimentul Suceava No. 16 din Fălticeni.^[4]^[6]^[10] A fost avansat căpitan la 1 aprilie 1912 și transferat după câteva luni la Regimentul Războieni No. 15 din Piatra Neamț.^[5]^[6] Aici a comandat una dintre companiile regimentului (a 12-a), avându-l ca și comandant de pluton în Campania din Bulgaria din 1913 pe locotenentul de rezervă Mihail Sadoveanu.^[13]

A fost împușcat în frunte la Miercurea Ciuc (în maghiară Csíkszereda) la 8 septembrie 1916 în timpul Ofensivei Armatei Române în Transilvania,^[14] în timp ce comanda compania a 4-a^[15] aflată în batalionul de avangardă al regimentului.^[16]

În ziua respectivă Brigada 13 Infanterie (Divizia a 7-a), din a cărui organică făcea parte Regimentul 15 Infanterie „Războieni”, înaintase spre orașul Miercurea Ciuc pentru a-l prelua printr‑o manevră de dublă învăluire, realizată în cooperare cu Brigada 15 Infanterie din Divizia a 8-a.^[8]

A decedat în serviciul de ambulanță, în imediata apropiere a satului Sânmartin (în maghiară Csíkszentmárton). Pentru o perioadă scurtă a fost înmmormântat în Cimitirul Eroilor din Miercurea-Ciuc, fiind mutat după război la Craiova.^[15] A fost decorat cu Medalia Răsplata Muncii clasa a II-a în 1906, Medalia pentru bărbăție și credință clasa a II-a în 1910,^[5] iar post-mortem cu Ordinul național „Steaua României”. A fost avansat – tot post-mortem - la gradul de maior.^[6]^[10]

ACTIVITATEA POETICĂ

A debutat literar în Gazeta Nouă din Craiova în anul 1901.^[10] În perioada 1903-1904 a contribuit la editarea revistei lunare Noua Revistă Olteană din Craiova, împreună cu căpitanul Ștefan Braborescu (actorul de mai târziu), iar din anul 1905 a colaborat la revista sămănătoristă Ramuri^[17], unde a făcut parte din comitetul de redacție, împreună cu Emil Gârleanu. A publicat și în Sămănătorul, Neamul românesc literar, Junimea literară,^[1] Patria, Reporterul, Universul, Cazarma, Foaia Ilustrată, Frăția românească, Fluierașul, Calendaru Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, Almanahul Societății Scriitorilor Români, Viața literară, Zorile.^[10]

A fost unul dintre principalii poeți români creatori de versuri cu tematică militară și patriotică.^[2] Versurile scrise de el au avut ca scop creșterea moralului trupelor^[18] și sunt o expresie a avântului și a credințelor sale ostășești.^[19] Tematica și conținutul poeziilor au fost inspirate din istoria României, pe prim plan fiind situat Războiul de la 1877.^[14]

Vitejești, 1905^[1] (1906 după o altă sursă) – republicat în 1925 și 1978.^[10]Volume antume:

Stihuri oțelite, 1909^[1]^[10] (1910 după o altă sursă), carte apărută la Fălticeni.^[14]

A semnat traduceri (inclusiv cu pseudonimul Nepeve) din Petőfi și Prudhomme.^[10]

IN MEMORIAM

În perioada interbelică, la Sânmartin a fost ridicat în amintirea lui de către unul dintre despărțămintele Societății Astra, un monument.^[20]

O stradă din Craiova îi poartă numele.^[21]

CRISTINA TACOI

Date personale
Cristina Tacoi
Cristina Tacoi
Născută	8 iunie 1933
Decedată	27 aprilie 2010 (76 de ani)^[1]
Căsătorită cu	Andrei Bursaci
Ocupație	actriță
Modifică date / text

Cristina Tacoi (n. 8 iunie 1933, Plenița, Dolj – d. 27 aprilie 2010, Craiova) a fost o actriță a Teatrului Nottara din București și scriitoare.^[2]

BIOGRAFIE

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1955 și a fost repartizată la teatrul din Oradea. Chiar în primul an, la primul mare concurs de teatru la nivel național – Decada dramaturgiei originale din 1956 – a luat Premiul I pentru Interpretare feminină cu rolul Ioana din spectacolul „Inima noastră” de Valeriu Luca.^[3]

De acolo, după patru stagiuni, s-a transferat la Teatrul „C.I.Nottara” din București.

A fost membră a Asociației Scriitorilor București.^[4]

A fost căsătorită cu actorul Andrei Bursaci, cu care au avut un copil, Cătălin.

A fost înmormântată la Plenița, joi 29 aprilie 2010.

CĂRȚI

Așezare de lucruri, București, 1968
Ierugi : Poezii, Editura pentru literatură, București, 1969
Hesperara, prefață de Emil Botta, Editura Eminescu, București, 1971
Epitaf pentru iarbă : poeme, Editura Cartea Românească, București, 1972
Câmpia pierdută, Editura Cartea Românească, București, 1978
Gențiane : poeme, Editura: Eminescu, București, 1979
Multcălătoare/Preatrecătoare : versuri, Editura Albatros, București, 1981
Anotimpuri, Editura Eminescu, București, 1983
Plâng, iubite prinț, Editura Albatros, București, [1984]; Editura Semne, București, 2000
Călătorie în absență, Editura Eminescu, București, 1987
Fascinația clipei : versuri, Editura Eminescu, București, 1991
Prințul chiparos, Editura Ramida, București, 1997 - cu desene de Cătălin Bursaci
Plâng, iubite prinț, Editura Semne, București, 2000 - vol. I-V
Elegie pentru Hesperara : trei piese într-un act, Editura Semne, București, 2001
Antologie de versuri, Editura Semne, București, 2002
Clipe și nopți, Editura Semne, București, 2002
Hesperara : [roman], Editura Semne, București, 2003

COLABORĂRI

Revista noastră (Debut 1947)
Ramuri (1966-1969)
Luceafărul (1967-1972)
Amfiteatru (1967)
Gazeta literară (1966-1968)
Familia (1966-1968)
Viața românească (1966; 1972)
Tribuna (1972) etc.

FILMOGRAFIE

Răscoala (1966)
Moromeții (1987) - Aristița Bălosu
Secretul lui Nemesis (1987)
Binecuvântată fii, închisoare (2001)
În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură regia Sinișa Dragin (2001)
Examen (2003)

TEATRU

Teatrul de Stat Oradea

Sursa:^[5]

Olga în Liceenii de K.Treniov, 1955, regia Radu Penciulescu
Ioana în Inima noastră de Valeriu Luca, 1956, r. Corneliu Zdrehuș
Nastenka în Cu dragostea nu-i de glumit de B. Dihovicinîi și M. Slobodskoi, 1956, r. Dorel Urlățeanu
Luciana în Comedia erorilor de William Shakespeare, 1956, r. Corneliu Zdrehuș
Altă invitată în Clubul împușcaților de Jean-Paul Sartre, 1956, r. Corneliu Zdrehuș
Gena în Titanic vals de Tudor Mușatescu, 1956, r. Valentin Avrigeanu
Beatrice în Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, 1957, r. Vasile Pop
Aretia în Dezertorul de Mihail Sorbul, 1957, r. Gróf Ladislau
Acrivița în Articolul 214, de Caragiale, 1958, r. Dorel Urlățeanu și Radu Penciulescu
Mimi Butnaru în Masca lui Neptun de Grinevici-Pantelimon, 1957, r. Dan Alecsandrescu
Cătălina în Povestea din pădurea aurie de Valentin Avrigeanu, 1958, r. Radu Penciulescu
Ioana în Acolo, departe de Mircea Ștefănescu, 1958, r. Dan Alecsandrescu
Mioara în Idolul și Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu, 1958, r. Dan Alecsandrescu
Minka în Aristrocrații de Nikolai Pogodin, 1959, r. Radu Penciulescu
Marcela în Ziariștii de Alexandru Mirodan, 1959, r. Dan Alecsandrescu
Mariana Pleșoianu în Nota zero la purtare de Virgil Stoenescu și Octavian Sava, 1959, r. Ion Marinescu
Sonia în Unchiul Vania de A. P. Cehov, 1959, r. Dan Alecsandrescu
Mama în Montserrat de Emmanuel Roblės, 1959, r. Radu Penciulescu
Caterina în Gara mică de Dan Tărchilă, 1959, r. Ion Marinescu