6. /1 IULIE 2023 - POEZIE

DAN VERONA

Dan Verona

Poet

Biografie

VERONA Dan (numele la nastere: Neculai Cretu; schimbat mai tirziu in Dan-Verona Neculai), se naste la 1 iul. 1947, Bacau. 

Poet, prozator si traducator. 

Fiul invatatorului Constantin Dan si al Catincai (n. Cretu). Copilaria si-o petrece la Luncani, judetul Bacau, in satul bunicilor dinspre mama. Tatal moare, intr-un accident, cu putin inainte de nasterea poetului, iar mama in 1952, in urma unei boli de inima. Scoala elementara in Luncani si Piatra Neamt, unde ajunge ca asistat al Casei de copii. Absolvent (1965) al Liceului „Petru Rares“ din Piatra Neamt si al Facultatii de Filologie, sectia romana-franceza, a Univ. din Bucuresti (1972), cu teza Psalmii in literatura romana. intre 1965 si 1968 lucreaza in diverse locuri, fiind, pentru scurte perioade de timp, bibliotecar satesc, muncitor minier la Balan, audient la teologie etc. in 1984 urmeaza cursurile Univ. de vara de la Marly-le-Roy, Franta, studiind latina si greaca veche. Din .1972 pina in 1988 este redactor la Radiodifuziunea Romana. A debutat in Ateneu, in . Pina in 1971 semneaza cu numele Nicolae Crety. Verona este numele unui strabunic italian, venit in Romania, ca antreprenor la Caile Ferate, la finele sec. XIX. Debut editorial in 1972, cu volum Noptile migratoare. Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor si premiul revista Luceafarul(1972). 

A colaborat la Ateneu, Amfiteatru, Contemporanul, Luceafarul, Romania literara, Convorbiri literare s.a. A mai publicat volum de poeme Zodia maslinului (1974), Cartea runelor (1976), Dati ordin sa infloreasca magnolia (1977), Viata la treizeci si trei de ani (1981) si Balada vestitorului si alte poeme (1986), iar in 1982, romanul ingerii chilugi (premiul Uniunii Scriitorilor si premiul UTC pentru proza). Prezent in antologii aparute in Anglia, SUA, Egipt, Germania, Ungaria, Polonia, Iugoslavia. A compus texte pentru muzica folk. Amestec de suflu si pretiozitati, de entuziasm retoric si evlavii orfice, poezia lui Dan Verona e, in primele trei voi., o imnografie cu fior discursiv. Cintarea beatitudinilor coboara in urmatoarele spre cotidian, spre denuntul sarcastic al civilizatiei desacralizante si al conditiei cazute, deplorata in ample perioade. Mistica materna, in ipostaze care urca accidentul biografic spre devotiunea sacra, e cea care uneste cele doua versante.

Evolutia lui Dan Verona incepe din punctul sau de apogeu, mergind apoi intr-o deceptie accentuata. Noptile migratoare (1972) au stirnit glasuri critice entuziaste, apoteoza receptarii fiind atinsa de Alexandru Paleologu , care vedea in tinarul poet un Holderlin romanesc reinviind „cintecul orfic“ si celebrind „principiul feminin ca factor cosmogonic" intr-o lirica de „exhortatie". Construit pe o arhitectura a iluminarii, din 11 „imnuri" dispuse pe o partitura de mari teme, volumul traieste din exaltarea retorica a suferintei si din transformarea acesteia in beatitudine. Poetul ia din repertoriul romantic gesturile sacramentale, cu toata amploarea si emfaza lor patetica, refolosindu-Ie intr-un discurs care pune suavitatile si pretiozitatile in bataia unui suflu profetic sau pe jarul ardentei. Elanul discursiv tine locul fiorului, iar avintul imnic se hraneste din solemnitati bombastice, desfasurate cind redundant, cind in reactii in lant. Poezie de mintuire si beatificare, de lecuire a traumelor si angoaselor, pe de o parte, si de glorificare a creatiei, pe de alta parte, imnografia lui Dan Verona e decisa prin decret transcendent, poetul fiind condamnat la aceasta investitura de amvon profetic de unde trebuie sa transforme totul in „cintare". 

Ea se naste ca principiu vindecator, sublimind o mare suferinta (pierderea mamei, trauma productiva, ce sustine printr-o mitologie si o mistica aparte toata creatia poetului) intr-o vocatie extatica:

„Daruit am fost si vindut Din chiar pintecul tau o, mama Si ai plecat inainte sa-nvat drumul Spre tine. Noapte de noapte aud cum nasc fluturii-n temple Noapte de noapte tot mai putin imi apartine trupul. Un corn de vinatoare se roteste-n el Si ochiul nu mai asculta si de deasupra Cade spuza unor paradisuri albastre** (Intiia noapte).

Toate imnurile lui Dan Verona vor rula pe aceasta premisa a suferintei si predestinarii, transfigurindu-le in iluminari si in laude intr-o poezie ce mizeaza pe grandilocventa, pe hipnoza sublimelor si pe celebrare. Acelasi binom suferinta-extaz sta si in miezul volumului Zodia maslinului (1974), si el glorificind misiunea mintuitoare a cintecului si rostul mesianic al poetului: 

„Cind lira tace sorii-n cer se sting, 
genunile se leaga de genuni cind lira tace 
si plinsul pune ham fiintei pieritoare 
(in apararea poetului). 

Poet al transcendentei pline, revarsate chiar, al prezentei si al sarbatorescului, Dan Verona contureaza paradisuri estetizate, potopite de narcoza cintarii si inecate in pretiozitati. Combinatia de mirific si terific, reprezentind polii drastic invecinati ai atitudinii vizionare, e realizata, de regula, prin emiterea de suavitati obligate sa joace in calamitati:

„Intr-o petala se sting veacuri de aur. Cerul se scutura trandafir in genuni. O petala taie vazduhul. Ca o lespede ma loveste in piept** (Cartea trandafirului).

Energia discursiva, care nu e departe de exultanta primului volum, isi intretine debordanta prin apelul la o dialectica a contrariilor. Pe acest desfasurator de atitudini oximoronice, unind inaltul cu adincul, durerea cu extaza si gratia cu terifianta, poetul intinde o vocatie retorica de tip imnoidal. Din resturile acestui elan e scrisa Cartea runelor (1976), un imn inchinat „intemeietorilor si dedicat „Doamnei Noastre Limba Romana", inspirat, probabil, din Batrinii lui Ion Pillat" class="navg">Ion Pillat . De la intemeietorii anonimi ai limbii romane si de la figurile celebre din negura istoriei pina la Dimitrie Stelarii , toti acesti „spoitori" ai harului sau veghetori ai istoriei beneficiaza de un epitaf care-i proiecteaza, prin lucratura devotionala, pe marele ecran - cosmic sau cultural. 

Evlavia poetului ridica statui hieratizate 

„S-a nascut din acelasi ou cu lumina. 

A incercat zidirea lumii din nou 
dar de fiecare data l-au oprit 
fie razboiul fie mihnirea de toamna" 
- Mircea cel Batrin) 

sau graveaza efigii mitizate, speculind rezonanta culturala a „eroilor" ori un detaliu biografic. Suita de epitafuri de aici incheie, prin aceasta aplatizare livresca a entuziasmului imnic, transa beatitudinala a poeziei lui Dan Verona Mistica retorica si devotiunea toposurilor sacre, ca si nostalgia extazei solare a discursului, dispar (dar nu fara urme) in Dati ordin sa infloreasca magnolia (1977), volum ce aduce in protagonist angoasa si repropune conditia poetului in termeni mult mai dramatici: „eu sint astrul care nu mai poate tipa / din cauza pamintului din gura" (Colchicum autumnale /). Temele investiturii oraculare sint scoase din cauza de prabusirea lumii in profan, iar poemele traiesc acum din resentimentul fata de civilizatia moderna: „Astazi nu mai numaram zilele noastre dupa miscarea astrelor pe bolta, ci dupa viteza automobilului. Am cistigat pasta de dinti, dar pentru ce Dumnezeu ne mai trebuie, stind in fotoliu, si perna sub fund?" (Viata pe roti). Diatriba antimasinista il duce pe Dan Verona spre retorismul paunescian 

„Fericiti alergam si-am uitat ca mai sint 
Zile lungi singerind pe pamint sub pamint", ibidem 

si spre apostrofa apocaliptica:

„Cum ingerii sint incuiati in cer 
Privighetori electrice ne cinta 
Si ninge in orase de beton 
Si voi mai credeti ca zapada-i sfinta" 
(Recviem pentru fumatori si nefumatori).

Poemele trec, tot mai neconsolate de catastrofa sacralitatii, la versul sarcastic si la denuntul alienarii modeme, intorcindu-se spre cotidian si biografic. Procesul se agraveaza in Viata la treizeci si trei de ani (1981), unde poetul continua, pe o latura, sa consemneze, resentimentar, triumful tehnic, vazut ca o agresare a inocentei si spiritului, iar pe alta, caustic si ironic, disimulind astfel trauma, sa deplore exilarea sacrului: 

„A plecat Pater Noster ne-a parasit I-am gasit palaria pe lada de vechituri Dinaintea diluviului i-am gasit ochelarii Si tabachera de-argint si-o mindra uniforma De general de pe vremea razboiului intre ingeri'*  (Pater Noster).

Volumul nu mai are unitatea de atitudine si de tema a celor de dinainte, fiind spart in citeva nuclee autonome si divergente. Pe elegia centrala a desacralizarii lumii, tradusa in citeva cicluri de sarcasme, se grefeaza rugaciunile din Miezo-noptice si incursiunea biografica din ingerii chilugi. 

Sentimentul funciar, atit in elegii, cit si in poemele de riposta, este insa cel al abandonului: „Cui sa ma rog pe cine sa implor / Cind insasi rugaciunea-i nebunie / Si ceru-i un ospiciu deghizat / In care zeii cer lobotomie" (Miezo-noptica VI-VII). Doar retorica lui e diferita, mergind de la deploratie la imprecatie. Balada vestitorului si alte poeme (1986) tine acelasi trend deplorator, punind intr-o situatie parabolica agonia inocentei si alienarea. Poetul jeleste vremurile armoniei divino-umane 

„O, vremi cind tribul se-aduna acasa 
O, geamuri cu amurg de catifea 
Cind ingerul pe toti ne priveghea 
Surizator c-un fulger de matasa" 
- Sonete fara viziera. 

3) si compatimeste cu fiintele de sacrificiu: infanteristi, cobai etc., punind modernitatea sub acuza. Dar aceasta lume secularizata continua sa fie bintuita de nostalgii si himere si tulburata de epifania brusca si inopinata a sacrului. „Dusmanul potential" cu care se infrunta lumea moderna e chiar aceasta amintire a sacrului pe care „armata" civilizatiei e decisa s-o extermine. Poezia e, fireste, dintre sacre, un ultim promontoriu de salvare a candorii. Un fel de Bildungsroman, ingerii chilugi (1982), suprapus tematic peste ciclul omonim din Viata la treizeci si trei de ani, extrage din viata privativa a mediilor de internat, cu limbajul lor argotic, aceeasi febra a idealului si a puritatii care anima si poezia. Ironia scriiturii trage spre verva, dar evocarea ramine profund melancolica si mitizanta, radiografia mediilor fiind facuta printr-o oglinda aburita de nostalgie.

OPERA: Noptile migratoare. Imnuri, cuvint inainte de Al. Paleologu, Bucuresti, 1972; Zodia maslinului, versuri, Bucuresti, 1974; Cartea runelor. (Adaos la Parnasul dacic), versuri. Bucuresti, 1976; Dati ordin sa infloreasca magnolia, versuri. Bucuresti, 1977; Viata la treizeci si trei de ani, versuri, Bucuresti, 1981; ingerii chilugi, roman, Bucuresti, 1982; Balada vestitorului si alte poeme, Bucuresti, . Traduceri: Forughe Farrokhzad, Intilnire in noapte, in romaneste de ~ si V. Sofineti, Bucuresti, 1988; Simon Vestdijk, Chelnerul si supravietuitorii, in romaneste de ~ si Ileana Indries, Bucuresti, 1989.

Din nou melancolia

Nu ma mustra prea aspru. 
Doamna mea,
melancolia urca spre pleoape.
Totul e bine, sint fericit —
au inflorit crinii
in cupa destinului.
in singuratatea orizontului meu
un cap auriu
imprastie pulberi de aur.
Totul e bine, sint fericit
dar ca o creanga dintr-un adine nebulos
melancolia urca spre pleoape.

Afara sint muzici
sau poate ninsori peste urmele
de zeitate a mortii.
Nici un sunet
nu raneste cimpiile eternitatii.
Totul e bine, sint fericit
dar melancolia urca spre pleoape.
Cu o soapta duioasa dezvelit din uitare
adie un tarm
o corabie abia se zareste
intr-un ochi de femeie.
Sub cenusa curata
vinul bolnav. 
O umbra de
culoarea potirului
se adinceste sub frunte.
Totul e bine, sint fericit.
Limpede se trezeste pe gura un crin.
Un crin se intoarce sfios
prin vazduh linga primul.
Un crin cade pe genunchi.
Unul in tarina.
Unul pe inima.
Nu ma mustra prea aspru. 
Doamna mea, melancolia urca spre pleoape.

La mormântul lui Mihai Eminescu

Tatal nostru carele zaci in pamant
Cu toate ca locul tau este in cer
Ocroteste-i pe toti poetii din Romania 
De uniforma unui veac de fier
Painea noastra cea de toate zilele 
N-o lasa framantata de cai 
Si nu ne lasa la cheremul neantului 
In celula civilizatiei cobai
Si ne iarta noua greselile noastre 
Precum si noi iertam atatea statui 
Si nu ne lasa vanturati de oricine 
Sa fim bieti ingeri la cheremul oricui 
Si nu ne lasa sa traim la cheremul 
Unui prea orb sau prea dulce destin 
Ci da-ne fericirea de-a arde
In poezie pana la capat. 
Amin

Imn vizionar
(muzica Stefan Hrusca 1981)

Infloresc în cale-ţi teii
mamă dulce, Românie,
şi zăpezile mai rare
tot acoper-o câmpie

tot mai cântă într-un munte
noaptea o privighetoare,
grâul tot va bate-n galben
cât deasupra este soare

am simţit de-atâtea veacuri
ce-i iubirea de moşie,
ce înseamnă să ari singur
pe furtună o câmpie

am simţit şi bucuria
de-a fi ţară românească,
sprijiniţi de Marea Neagră
ca de-o poartă -mpărătească

ne-am simţit la noi acasă
în priveliştea solară,
cu mirosul sfânt de pâine
aurind rotunda ţară

ne-am simţit la noi acasă
între Dunăre şi mare,
ori in munţi, suind cu turme
de albine şi mioare

n-am dorit decât pe masă
aburind rotunda pâine,
n-am dorit decât să fie
apa limpede -n fântâne

n-am dorit decât lumina
să vegheze cu tărie,
somnul pruncilor în leagăn
şi-al seminţelor în glie

în rotunda noastră ţară
noi suntem ca o cetate,
peste care nu va trece
cel ce-n duşmănie bate

în rotunda noastră ţară
însemnat de veac e ramul,
să vegheze-acoperişul
unde stă la cină neamul

noi suntem la noi acasă
noi ne ştim şi dor şi nume,
unde stau Carpaţii teferi
stăm şi noi din veac în lume

astfel ne purtăm veşmântul
de fiinţă românească,
sprijniţi de Marea Neagră
ca de-o poartă-mpărătească

ION POP

Poet

Imagini

Biografie

n. 1 iul. 1941, corn. Miresu Mare, jud. Maramures. 

Poet, critic si istoric literar.

Fiul lui Vasile Pop si al Anei (n. Teudean).

Studii medii (1952-1955) si liceale (1955-1959) la Liceul "E. Racovita" din Cluj. 

Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1959-1964). Dr. in filologie (1971) cu o teza despre avangarda (publicata cu titlul Avangardismul poetic romanesc, 1969, cartea de debut in critica a autorului). Dupa absolvire, cadru didactic la Facultatea de Filologie din Cluj. Intre 1973 si 1976, asistent asociat la Universite de la Sorbonne Nouvelle, Paris III. Redactor-sef (1969-1972) si apoi director (din 1973) al rev. Echinox. A debutat cu versuri in Steaua (1959), colaborand apoi si la Tribuna, Echinox, Luceafarul, Romania literara, Ateneu, Cahiers roumains d etudes litteraires s. a. Debutul poetic cu voi. Propuneri pentru o fantana (1966) este urmat de Biata mea cumintenie (1969) si Gramatica tarzie (1977), Soarele si uitarea (1985), in timp ce studiilor despre avangarda li se adauga eseurile critice despre poezia romana contemporana (Poezia unei generatii, 1973; Pagini transparente, 1977) sau interbelica (Transcrieri, 1976), culegerile de cronici literare (publicate, in special, in rev. Steaua), precum Lecturi fragmentare (1983) si Jocul poeziei (1985), studii monografice (Nichita Stanescu - spatiul si mastile poeziei, 1980; Lucian Blaga - universul liric, 1981; A scrie si a fi. llarie Verunca si metamorfozele poeziei, 1993), precum si culegerea de interviuri cu cele mai mari personalitati ale criticii, eseisticii, semioticii franceze (sau de expresie franceza) intitulata Ore franceze (1979). Premiul UTC pe 1969, Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1973 si 1979.

Principala calitate a criticii lui POP - echilibrul, sobrietatea accentuat pedagogica - nu este atat un element determinant, cat unul determinat, un extract facut cu buna stiinta spre a acorda demersului analitic rigoare si pregnanta. Jubi-latia lecturii, fundamentul simpatetic al acesteia si apetitul asociativ sunt permanent cenzurate de o vointa ordonatoare si catalitica. Autorul este interesat in principal de precizia si cuprinderea discursului si nu de jocul, stralucirea si arborescenta eseisticii speculative. Acest proces de "surdinizare" a fervorii poate fi lesne detectat si in poezia lui POP de la vigoarea si siguranta (adolescentina) de sine din Propuneri pentru o fantana (1966), unde tonalitatea blagiana de inceput marcheaza elanul natural, anuland nelinistile si incertitudinea, si pana la imaginile tulburatoare din Gramatica tarzie (1977), unde totul este sub semnul tarziului, al asteptarii si interogatiei tensionate. La fel orientarea critica a autorului se supune atat impulsului catre ludicul poetic, cat si deschiderii catre poezia de profunzime, catre avangardism, dar si catre sistemul poetic blagian, catre Nichita Stanescu, dar si catre V. Voiculescu sau Bacovia. Aceasta dubla determinare in care se situeaza unghiul de lectura a lui POP confera exegezelor deopotriva calitatea sintezei (subsumarea contrariilor intr-un nucleu evaluativ plurisemnificant) si calitatea analitica necesara cuprinderii din interior a obiectului. Astfel este construit volumul dedicat Avangardismului poetic romanesc (1969), cel mai stabil reper in bibliografia problemei. Cartea este structurata plurivalent, avand sectiuni teoretice (Pentru o definitie a avan-gardei), istorice (Traditie, inovatie, avangarda), de sinteza a atitudinilor literare (Plantatia concretului. Literatura manifestelor), a motivelor si formulelor artistice (Imagine poetica si anti-imagine, O viziune construc-tivista a lumii), urmarind filiatiile cu doctrinele romantismului, cu teoriile artei, ale filosofiei si psihologiei epocii, cu simbolismul, expresionismul sau literatura absurdului, detaliind cele mai importante aspecte de sinteza in suita de medalioane din final (Urmuz, Tzara, Vinea, Voronca, St. Roii, S. Pana, G. Bogza, G. Luca, G. Naum si V. Teodorescu). Poezia unei generatii (1973) insumeaza articole despre seria de poeti ai anilor 60, fiind in acest sens una din cele mai sigure sinteze, deplin adecvata subiectului; specificul fiecarei opere este detectat in lectura simpatetica, iar verdictele tin seama nu numai de unitatile disparate, dar si de ansamblul miscarii poetice respective. Abordarea manifestarilor divergente ale acelei "geometrii interne a intregului" - in cazul eseului dedicat lui Nichita Stanescu (1980) - subsumeaza fenomenele radiare la doua coordonate: lumea obiectelor ("geometria imaginara", in sens richardian) si nucleul liric dinlauntrul acesteia, aflat in continua emergenta si ipostaziat in serii succesive de autoproiectari. Daca pentru cea dintai coordonata rostirea, edificarea unei "mitologii a limbajului poetic" este sursa fundamentala de vitalizare a realului imaginar, pentru cea de-a doua ludicul funciar - manifestat ca vointa de redimen-sionare a Ordinii - devine modalitatea cea mai sigura de captare a infrarealului poetic. insumarea temelor, atitudinilor si motivelor lirice va fi dublata de cercetarea operei ca "ars combinatoria", revelandu-se astfel existenta unui "specific mit al polisemiei cuvantului poetic", unde jocul are functia esentiala de "de-dramatizare a realului". Vointa ordonatoare a criticului se vadeste si in eseul dedicat liricii lui Lucian Blaga (1981), pornind de la analiza structurii universului exterior (axata pe sentimentul goethean al unitatii originare a lumii si pe continua cautare a acestuia), studiind reteaua constelatiilor simbolice si ajungand la "poetica implicata", marturisita de semnificatiile tacerii, cuvantului si cantecului, ca motive lirice. Eseurile reunite in volumele Transcrieri (1976), Lecturi fragmentare (1983) si in special Jocul poeziei (1985) arata aceeasi dubla apetenta a criticului pentru universurile poetice marcate de "teroarea conventiei" (E. Botta, Fundoianu, Geo Bogza, Bacovia) si fascinatia "jocului" verbal (Arghezi, Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu), ca si pentru lumile poetice dominate de armonie si suavitate (Blaga, Voiculescu, Pi-llat, D. Botta, Z. Stancu). Rodul contactelor avute intre 1973 si 1976 cu lumea de idei a Frantei - volumul Ore franceze - este de o extrema utilitate: convorbirile cu personalitati ca R. Barthes, J. POP Richard, M. Raymond, G. Poulet, G. Genette, G. Picon, J. Starobinski, T. Todo-rov, R. Caillois, R. Etiemble, J. Kristeva, ca si cele cu POP Emmanuel, M. Deguy, Ionel Jianu s. a., sunt deopotriva un ghid in orientarile spirituale europene, moderne, cat si un prilej de cunoastere indirecta a preferintelor culturale si metodologice care anima creatia lui P.

OPERA

Propuneri pentru o fantana, versuri, Bucuresti, 1966; Avangardismul poetic romanesc, Bucuresti, 1969; Biata mea cumintenie, versuri, Bucuresti, 1969; Poezia unei generatii, Cluj, 1973; Transcrieri, Cluj-Napoca, 1976; Gramatica tarzie, versuri, Cluj-Napoca, 1977; Ore franceze, Bucuresti, 1979; Nichita Stanescu - spatiu si mastile poeziei, Bucuresti, 1980; Lucian Blaga - universul liric, Bucuresti, 1981; Lecturi fragmentare, Bucuresti, 1983; Jocul poeziei, Bucuresti, 1985; Soarele si uitarea, versuri, 1985; Avangarda in literatura romana, Bucuresti, 1990; A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei. Bucuresti, 1993; Recapitulari, Bucuresti, 1995; Pagini transparente. Lecturi din poezia romana contemporana, Cluj-Napoca, 1997. Traduceri: G. Poulet, Constiinta critica, trad. si pref. de ~, Bucuresti, 1979; J. Starobinski, Textul si interpretul, trad. si pref. de ~, Bucuresti, 1985; idem, 1789, emblemele ratiunii, trad. si pref. de ~, Bucuresti, 1990; E. Ionescu, Note si contranote, trad. si cuvant inainte de ~, Bucuresti, 1992; G. Genette, Introducere in arhitext, trad. si pref. de ~, Bucuresti, 1994.

Norii

Cuvinte, vorbe cuvinte,
camila, nevastuica, balena,
norii si 
Printul si 
Sfetnicul -
un nor si el
putin mai insangerat
deasupra valurilor.

Iubita, putreda 
Danemarca,
ticaloasa peninsula,
verde calus
in gura verde a marii.

Preasfanta nascatoare de nori,
aurii,
sangerii,
cenusii.
Iubita, putreda 
Danemarca.

Aici

Aici, printre carti cu grija asezate, —
Da, se va spune, era un ins livresc,
Cineva murmura, cineva plinge,
Masa mea-i o cetate cu puntile intinse
Peste santuri adinei, in care vom inventa singe.
Fereastra-i deschisa, vede tot si nimic.
Marul se coace tacut, inainteaza
Masinile, memoria, toamna,
Cad frunze, cuvintele de tipar
Sint amarui ca nucii din 
Valea 
Chioarului.

Apa ramasa-n urechile mele cindva 
Dintr-un riu de care-am uitat. 
Se evapora intr-un spatiu cu lupte, 
Cad, se ridica, ceasornicul tine minte, — in cuibul de fier cinta mierla analfabeta.

Ci vino, fluture, si te aseaza
pe 
Nebanuitele trepte, pe 
Struktur der modemen 
Lyrik,

Fii tu o tirzie insigna pe pieptul
Atitor morti frumosi, infrunta tu
insingerata gheara a sfinxului.
Botul lui de cosmic, preistoric motan

Eheu, eheu, — un sfinx prinzind fluturi,
O pasare voi auzi cum ii pune
Trei enigmatice, lungi intrebari.
Pe limba-i intraductibila. 
Rusine, rusine,
Iar eu existind
Cit durata rusinii.
Aici,
Printre carti cu grija-asezate, imaginind
Singele meu in scadere, moartea, transfigurarea,
Slaba memorie a posteritatii.

Scăderea

Pe line coline toscane,
cu un plop in memorie,
respiri
fata-n fata cu chiparosul.

Si-i vremea, iata,
sa faci scaderea,
arbore din arbore:
murmura unul,
altul sta nemiscat.

Diferenta e doar un fosnet, -
lente-adieri prin vocale,
De sange, o clipa te-ai vrea
lipsit, tu si zilele tale,

in soarele mut, ca un con
de muritoarele pasari necercetat,
de plansul de la 
Vavilon.