6. /29 IUNIE 2023 - POEZIE
GIACOMO LEOPARDI
| Giacomo Leopardi | |
_-_ritr._A_Ferrazzi,_Recanati,_casa_Leopardi.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi  |
| Născut | [2][3][4][5] Recanati, Marchia Anconitana, Statele Papale[6][7][8][9] |
| Decedat | (38 de ani)[2][3][4][5] Napoli, Regatul celor Două Sicilii[10][6][7][8] |
| Cauza decesului | cauze naturale (holeră) |
| Părinți | Monaldo Leopardi[*] Adelaide Antici Leopardi[*] |
| Frați și surori | Paolina Leopardi[*] Carlo Leopardi[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Statele Papale |
| Religie | ateism |
| Ocupație | scriitor poet filozof filolog[*] traducător eseist critic literar[*] |
| Locul desfășurării activității | Roma Napoli Florența Recanati Bologna |
| Limbi vorbite | limba italiană[11][12][13][14] limba greacă[7] limba latină[7] |
| Activitate | |
| Pseudonim | Cosimo Papareschi[1] |
| Limbi | limba italiană |
| Opere semnificative | A se stesso[*] A Silvia[*] Q3625268[*] Cântece[*] Ciclo di Aspasia[*] Dissertazione sopra l'anima delle bestie[*] Q3730665[*] La ginestra[*] L'infinito[*] La quiete dopo la tempesta[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial | |
Modifică date / text  | |
Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi, Conte (n. , Recanati, Marchia Anconitana, Statele Papale – d. , Napoli, Regatul celor Două Sicilii) este considerat, alături de Dante, cel mai mare poet italian, precum și unul dintre cei mai mari gânditori ai acestei țări.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Giacomo Leopardi s-a născut la Recanati, Italia, pe 29 iunie 1798. Mama, Adelaide dei marchesi Antici era cunoscută pentru zgârcenia ei exagerată și se spune că se înveselea la moartea unui fiu nou-născut, luând în considerare cheltuielile care ar fi rezultat după naștere. Probabil pentru a compensa această lăcomie maniacă, tatăl său, contele Monaldo, nobil și intelectual s-a dedicat să risipească averea familiei; în schimbul acesteia "a acumulat" o vastă bibliotecă.
Crescut cu o rigidă educație religioasă, Giacomo Leopardi și-a găsit repede drumul din prietenoasa bibliotecă a tatălui care a ocupat locul jucăriilor din copilărie. La vârsta de 15 ani, Giacomo cunoștea deja mai multe limbi și a citit aproape tot: limbile clasice, ebraica, limbi moderne, istorie, filosofie și filologie (precum științele naturii și astronomie). Profesorii care ar fi trebuit să-l pregătească pentru preoție și-au dat seama repede că nu au multe să-l învețe. În cei șapte ani care i-a urmat, Leopardi s-a aruncat într-un studiu "nebun și disperat" în care traducea clasicii, practica șapte limbi, a scris un text de specialitate despre astronomie și a scris un poem fals în greaca antică, suficient de convingător pentru a păcăli un expert.
Nu i-a fost permis să iasă din casă până ce a împlinit douăzeci de ani. Ambițiile sale academice au fost subminate de insistența tatălui său care se gândea că ar putea deveni preot. Exasperat de familie și de închidere, în special culturală din Marche, Stato Pontificio, a încercat să fugă de acasă, dar tatăl său a reușit să prevină și să contracareze planurile sale. Din cauza studiilor scăpate de sub control s-a îmbolnăvit. Era slăbit, suferea de astm și era afectat de o formă de scolioză. Se auto-definea un "mormânt de mers pe jos" și era conștient de aspectul său și de efectul care-l provoca asupra oamenilor pe care-i întâlnea. Cu toate acestea, nu a încetat să se îndrăgostească de fetele care nu-i răspundeau reciproc afecțiunii sau îl ignorau în totalitate.
Pierzând credința, Leopardi își îndrepta atenția spre filosofia materialistă și senistică (Pascal, Voltaire, Rousseau). Așa încheia convertirea lui filozofică. În această perioadă (1819-1823) aparținând de asemenea, compoziției cu numele de "Idilli", Infinitul, Luna și alte Canti (publicate în Bologna în 1824) și convertirea lui "de la frumos la adevăr", cu intensificarea ulterioară a elaborărilor sale filozofice, inclusiv teoria plăcerii. În final, în 1822, părinții lui au fost de acord să facă o vizita la un văr din Roma, dar capitala l-a dezamăgit și chiar dezgustat. Viata și mediul literar al capitalei, i s-au părut mărunte și mediocre. Cu toate acestea scrierile sale au găsit mulți admiratori în cele mai bune cercuri literare din Roma; admiratori pe care îi găsea insuportabili și nici nu se ferea să-și ascundă comportamentul față de ei.
Opera[modificare | modificare sursă]
Motivele centrale ale operei sunt constituite de meditația neliniștită a eului poetic, pierdut în infinitul misterios al universului, efemeritatea iubirii și imposibilitatea atingerii fericirii umane, conștiința durerii cosmice și a neantului, care anihilează iluziile și miturile individului, distrăgându-l de la viața ingenuă și naturală, instinctuală - considerată ca un blestem al naturii - și frânată, de asemenea, de legile unei societăți întemeiate pe egoism.
Viziunea lirică este predominant idilică, cu unele accente polemice, survenite din acceptarea solitară a salvării și din înțelegerea inutilității revoltei.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- 1815: Eseu asupra erorilor populare ale anticilor ("Saggio sopra gli errori popolari degli antichi")
- 1831/1835: Cântece ("Canti")
- 1827/1834: Mici opere morale ("Operette morali")
- 1845: Studii filologice ("Studi filologici")
- 1898/1900: Însemnări ("Zibaldone'")
- 1813: Istoria astronomiei de la origini până în 1811 ("Storia dell'astronomia dalle origini al 1811")
- 1878/1880: Opere inedite.
De asemenea, Leopardi a efectuat traduceri din poeții consacrați ai antichității eline și latine și a lăsat în urmă o bogată corespondență.
Infinitul[modificare | modificare sursă]
Infinitul este o poezie de Giacomo Leopardi scrisă în anii tinereții sale la Recanati, orașul său natal. Această operă a fost scrisă între anii 1818 și 1821, cel mai probabil în perioda dintre primăvară și toamnă a anului 1819. „L'infinito” aparține seriei cu numele Idilli (idile) publicată în 1826. Pe lângă „infinitul” (l'infinito), în aceeași serie de scrieri, sunt prezente opere ca „Luna” (La luna) și „Seara din ziua sărbătorii” (La sera del dì di festa).
Textul[modificare | modificare sursă]
Această poezie este compusă din cincisprezece versuri endecasilabi, întrerupte de numeroase enjambements, care amplifică ideal semnificatul unei perioade, anulând pauza de ritm. "Infinitul, se compune din patru lungi perioade din care prima și ultima, se termină la finalul unui vers. Folosirea de termeni vagi, ajută să dea o senzație de spațiu temporar indefinit, care este necesară, concentrându-se pe "Eu" și care solicită imaginația cititorului. Trebuie remarcată utilizarea demonstrativelor "acesta", "acela" menite să descrie distanța obiectului în plan subiectiv și nu în cel obiectiv.
Infinitul în viziunea leopardină, nu este un infinit real, dar este rezultatul imaginației omului și prin urmare, e de tratat într-un sens metafizic.
POEZII
aceasta solitară, gardu-acesta
ce-n mare parte-mi fură orizontul.
Dar, stând şi contemplând, ating cu gândul
interminabilele spaţii nevăzute
şi liniştea cea supraomenească
şi pacea din adâncuri; că aproape
mi se-nspăimântă inima. Când vântul
foşneşte printre crengi, eu infinita
tăcere o compar cu-această voce:
şi-mi aminteşte de eternitate,
de anotimpuri moarte şi de-aceasta
prezent şi viu, de sonurile sale
`n imensitate gândul mi se-neacă:
naufragiul mi-e dulce-n astă mare.
acum un an, tot pe colina asta,
veneam să te admir, plin de nelinişti:
tu atârnai şi-atunci peste pădure,
cum faci şi astăzi- toată luminând-o.
Dar nebuloasă şi tremurătoare,
văzută printre lacrimi, ţi-era faţa,
plângeam atunci-un chin mi-a fost viaţa:
ea astfel a rămas, iubită lună,
şi nu s-a schimbat. Mă bucură-amintirea
şi număr anii ca să ştiu etatea
durerii mele. O, cât de plăcut e-
în tinereţe, când e încă lungă
calea speranţei şi e scurtă calea
memoriei - să-ţi aminteşti trecutul
chiar dacă-i trist, iar suferinţa-i vie.
| Demostene Botez | |||
 Scriitorul Demostene Botez | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 29 iulie 1893 Hulub, România | ||
| Decedat | 17 martie 1973 (79 de ani) Iași, Republica Socialistă România | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | scriitor, publicist, avocat | ||
| Locul desfășurării activității | București[1] | ||
| Limbi vorbite | limba română | ||
| Activitate | |||
| Educație | Facultatea de Drept din Iași | ||
| Alma mater | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Partid politic | Partidul Muncitoresc Român, Partidul Comunist Român | ||
| Premii | Ordinul Muncii clasa I-a | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
Demostene Botez (n. , Hulub, Dângeni, Botoșani, România – d. , Iași, România) a fost un scriitor și publicist român, academician (membru corespondent din 1963) și avocat (licențiat în drept al Facultății din Iași). Tatăl său Anghel, a avut ca frate pe Gheorghe Botez. Acesta s-a căsătorit cu Anastasia și l-au avut ca fiu pe Neculai Botez, care s-a căsătorit cu Maria Dumbrăveanu din Iași (cu părinții Iordache și Profira Dumbrăveanu). Aceștia la rândul lor, au avut-o ca fiică pe Maria Botez (nepoata de pe unchi a lui Demostene Botez), căsătorită cu Vasile Achiței, din Iași. Din căsătoria lor, au ieșit șapte copii (Lucica, Victoria, Geta, Ileana, Magda, Ioana și Dumitru). Din căsătoria lui Victoria Achiței cu Dumitru Butnariu, au rezultat doi copii, Constantin și Valentin. Constantin Butnariu, este a treia generatie de nepoți a lui Demostene Botez. Maria Botez - nepoata de pe unchi (căsătorită Achiței) a scris poezii și versuri, moștenind astfel talentul familiei. Fiica sa Victoria (căsătorită Butnariu) a urmat cursurile Universității Alexandru Ioan Cuza, secția Filologie, fiind profesoară de limba română și rusă, la Liceul Industrial nr. 5, iar fiul său Constantin Butnariu, este absolvent al Institutului Agronomic Iași, fiind director de revistă și jurnalist din anul 1994, cu același talent literar .
Biografie[modificare | modificare sursă]
Demostene Botez s-a născut în satul Hulub, din județul Botoșani. A fost fiul lui Anghel Botez, preotul satului și al Ecaterinei Botez, născută Chirica, fiică de preot. A urmat primele două clase la școala primară în satul natal. Este trimis apoi la școală la Botoșani în 1900, apoi la Iași. Studiile liceale le face mai întâi la un liceu particular, iar apoi la Liceul Internat din Iași, pe care îl absolvă în 1912. A urmat Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și a obținut licența în drept în 1915. A început să practice avocatura la Iași, iar din 1934 la București. Până în 1950 a practicat avocatura în paralel cu activitatea literară. După 1950, a lucrat numai în domeniul literaturii și al publicisticii.
A debutat în literatură în 1911, cu o poezie publicată în revista ieșeană „Arhiva". Din 1921, a aderat de cercul de la revista „Viața românească", care i-a publicat o mare parte a creației sale. Debutul editorial a avut loc în 1918, cu volumul de poezii Munții, premiat de Academia Română.
A publicat multă literatura pentru copii și a desfășurat o bogată activitate de traducător[3].
Demostene Botez a fost o perioadă președinte al Uniunii Scriitorilor din România.[4] A fost membru al Partidului Muncitoresc Român.[5]
Casa Memorială „George Topîrceanu" din Iași a aparținut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu.[6]
În memoria sa, Liceul teoretic din Trușești poartă numele „Demostene Botez”.
Demostene Botez este înscris pe baza cererii tatălui, ,,…om sever și închis într-un gând al său… inteligent, și un simț al realității și al vieții”(,,Memorii” D. Botez), în clasa I-a, ultimul din clasă, la Școala Hulub, în luna decembrie 1893, la șase ani și cinci luni , având ca învățător pe D. Lăzărescu. Trimestrul I nu este notat. Promovează primul din cei 9 elevi care au trecut clasa. Înscris în clasa a-II-a, la nr. matricol 60, pag.27 avem posibilitatea de a afla ziua nașterii, 2 iulie 1883, pe care o considerăm ca fiind cea autentică, deși în diferite lucrări de specialitate au fost veghiculate și alte date. Promovează clasa a-II-a tot primul, având înclinație pentru limba română, științe și alte discipline, după cum arată mediile sfârșitului de an școlar, prevestiind a fi un elev dotat, inteligent și silitor, confirmată de o strălucită carieră literară.
Urmează clasa a-III-a la Școala Marchian din Botoșani; clasa a -IV-a la Institutul Particular al profesorului Culian din Iași, după care își continuă studiile la Liceul Internat din Iași, unde va descoperi pentru tot restul vieții, înclinații asupra viitoarei activități literare de poet și prozator, ,,…un fel de epocă preliterară, cum o definește poetul, fără finalitate: temele școlii elementare de poezie”(,,Scrieri” D. Botez). Coleg cu frații Păstorel și Ionel Teodoreanu, de care va lega o mare prietenie, îi cunoaște pe străluciții profesori Garabet Ibrăileanu și Calistrat Hogaș.
După terminarea studiilor de drept în 1915 și a mobilizării din primul război mondial, se dedică avocaturii, dar care nu-i dădea satisfacția împlinirii, de aceea își găsește refugiu și liniștea în literatură. Primele poezii le publică în 1911 în revista ,,Arhiva” din Iași, prima ediție a revistei ,,Flacăra”, scoasă de C. Banu, ,,Convorbiri literare”, după care începe colaborarea permanentă la ,,Viața românească”. Din 1913 publică în ziarul ieșean ,,Opinia”, cronici la romanele franțuzești. Viața îi pare ca o cursă reciprocă, ,,…ca o vânătoare în care nu poți descifra care este vânătorul și care este victima, căci virtual fiecare poate să fie în mod egal și una și alta.”
Garabet Ibrăileanu, nașul literar al tânărului avocat, i-a prefațat placheta de debut editorial, ,,Munții” în 1918, o broșură cu șase poezii, inspirate din ,,…tragedia sufletului și a geografiei țării noastre…jalea străbunilor”, apărute în ziarul ,,Momentul”, datorită tensiunii patriotice a prevederii păcii de la Buftea. Cu aceste poezii a primit premiul literar al Academiei Române pe baza referatului lui Duiuliu Zamfirescu.
„Nu am învățat poezia de la Mallarme sau de la Baudlaire, afirmă Demostene Botez, „ ea a izvorât din mijlocul țăranilor, din filozofia vieții moldovenești, de la Molocea, de la Tizu, de la Grădinaru din satul Hulub, pe care zadarnic îi veți căuta prin encicloprdiile literare” .
În 1920 tipărește primul volum de versuri, ,,Floarea Pământului”la Editura ,,Viața românească „ din Iași.
Pendulând între întuneric și lumină, depresie și bucurie, tristețe provincială, egocentrism și evadare, la remarca mentorului său, Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, realizează ,,… ieșirea din el însuși”:
,,Vers smuls din mine, eu te vreau bătut,
ca ritmul unui puls de om în mers,
ca viața însăși clocotind în mers,
ca pasul vremii care s-a născut” (Arta poetică)
Scrie poezii, ,,…esența din sufletul și ființa mea” nuvele, publicistică la mai multe ziare și reviste ale vremii, fiind primit cu simpatie de Tudor Arghezi și Teodorescu Braniște.
Copilăria și vacanțele și le-a petrecut în satul natal Hulub, locul ce-i va marca veșnicia, ,,…am fost tot timpul elevul țăranului din satul meu natal, al căror chipuri supte și cătrănite le purtam în ochi”.
După pierderea tatălui, printr-o întâmplare stupidă, cursul vieții tînărului Demostene se va schimba: ,,N-am mai putut ține casa părintească… S-a înstrăinat astfel și cuibul copilăriei, esența vieții mele”.
Vacanțele și le petrece la mănăstiri, în excursii în țară, în Deltă sau în jurul Bucureștiului, însoțit de Sadoveanu sau colindând ținuturile dintre M. Nordului, M. Baltică până în Egipt.
,,…Sunt ca un puf de păpădie
Pe care-l poartă veșnic vântul
…Pământul nu mă mai cunoaște
Nici țarina nu mă mai știe” (Deznădejde)
În ultimul sfert de veac al activității sale, a scris literatură pentru copii, cu un bogat conținut educativ, ce se răsfrânge ,,ca-n apa lacului poeziile acestui veac”:
,,Și-am învățat așa din grâu din pom,
Și care-i rost-u lume a fiecărui,
Și știu acum că rostul tău de om
E să te-mparți la oameni să te dărui”
(Poem pedagogic)
Activitatea literară a lui Demostene Botez cuprinde:
Volume de versuri: ,,Munții”(1918), , Floare pământului”(1920), ,,Povestea omului”(1924), ,,Zilele vieții”(1927), ,, Cuvinte de dincolo”(1934), ,,Povestea greierului” ,,Lanterna magică”, ,,Floarea soarelui,” ,,Carnet”, ,,Oglinzi”etc.
Nuvele: ,,Roman perpetuu”, ,,Dumnezeu”, ,,De dincolo”, ,, Obsesia”, ,,Domnul Leon”, ,,Tramvaiul de noapte” etc.
Romane: ,,Ghiocul”, ,,Înălțarea la cer”, ,,Bucuria tinereții”, Oameni de lut” etc.
Jurnale: ,,În căutarea mea”, ,,Curcubeu peste Dunăre” etc.
Activitatea publicistică de peste șase decenii a lui Demostene Botez cuprinde trei etape.
1911-1913, colaborarea la ,,Arhiva”, ,,Viața românească”, ,,Convorbiri literare”, ,,Teatrul”, ,,Flacăra”, ,,Cronica” ,,Momentul”, ,,Facla” etc.;
În perioada interbelică, Demostene Botez a avut o activitate prolifică, numele său fiind întâlnit mai în toate publicațiile vremii: ,,Însemnări literare”, ,,Viața românească”, ,,Dreptatea”, ,,Lumea”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,Reporter”, ,,Convorbiri literare”, ,,Adevărul”,,,Clopotul”, ,,Cuvântul liber” etc.șe regăsesc în volumul, ,,Comedia umană” publicat în 1940 la Editura SOCEL.
După cel De-Al Doilea Război Mondial colaborează la ,,Scânteia”, ,,România literară”, ,,Luceafărul”, ,,Viața românească” ( al cărui director este din 1964, și până în martie 1973, data morții sale), ,,Gazeta literară”, ,,Iașul literar”, ,,Tânărul scriitor”, ,,Gazeta”, ,,Contemporanul”, ,,Convorbiri literare”, ,,Cronica” etc.
Scrie două volume de memorii; ultimul apare postum.
Pentru activitatea literară apreciată de contemporani, din 1963 devine Membru corespodent al Academiei Române, iar în anii 1964-1965 este ales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Cu ocazia împlinirea a 75 de ani este sărbătorit în 1968 de Academia Română. Mai revine pe locurile natale, mult îndrăgite pentru a se reculege la mormântul tatălui său, de lângă biserica pe care ctitorit-o (15 iulie 1889-21 mai 1891) și pentru a vedea satul, casa și a sta de vorbă cu localnicii.
Retoric poetul se întreabă: Ce-am făcut? Și ce-am lăsat clipei viitoare?
,,Eu n-am sădit în preajmă-mi nici un pom,
nici glia strămoșească n-am arat,
dar mi-am plinit destinul meu de om,
dacă-ntr-un an, cândva, îndepărtat
pe urma s-a mai găsi un tom
în care veacul acesta l-am cântat”
Poeziile, ca oricare artă, corespund unei epoci, spune autorul, ,,… așa se și explică faptul că unii poeți sunt dați uitării, un timp și apoi revin pe primul plan, de parcă de nici n-ar fi fost cunoscuți până atunci”
Casa în care s-a născut și a copilărit Demostene Botez, ,,…situată pe o muchie de deal, cu o vedere largă peste Valea Jijiei, de-a lungul cursului ei și de cealaltă parte, până la încălcirea neagră a unei păduri pe culmea din față” se păstrează și astăzi; a fost cumpărată de preotul Hrușcă, acesta vânzând-o unei familii din sat. Grajdul și foișorul din livadă, în care Anghel Botez găsea un loc de reculegere, au dispărut cu timpul.
La 3 iulie 1983, o comisie din Iași, formată din oameni de cultură, în frunte cu reputatul profesor Constantin Ciopraga a venit la Hulub pentru a evoca în fața sătenilor care l-au cunoscut, personalitatea concetățanului lor și a fixa o placă comemorativă pe casa în care s-a născut Demostene Botez.
Publicist[modificare | modificare sursă]
- A desfășurat activitate ziaristică la Cronica, Arena și Momentul.
Scriitor[modificare | modificare sursă]
Volume publicate antum:[7]
- Munții, 1918
- Floarea pământului, 1920
- Povestea omului, 1923
- Zilele vieții, 1927
- Ghiocul (roman),1931
- Cuvinte de dincolo, 1934
- Inălțarea la cer, (roman), 1937
- Obsesia, 1946
- Oameni de lut, (roman), 1947
- Floarea soarelui (versuri), Editura de Stat pentru literatură și artă, 1953
- De azi și de demult, 1955
- Versuri alese , Editura de Stat pentru literatură și artă, 1955
- Oameni în lumină, (versuri), 1956
- Picu și Gheorghiță, 1956
- Bucuria tinerții (roman), Editura Tineretului, 1957
- Prin ani (versuri scrise intre anii 1945-1957), Editura de Stat pentru literatură și artă, 1958
- Lanterna magică, 1959
- Scriitor, carte, cititor (critică și istorie literară) Editura: Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii, 1961
- Carnet (Versuri), 1961
- Poezii Editura Tineretului, 1961
- Hoinăreli prin natură, 1961, 1965, 1972
- Sfredeluș, 1962
- Noaptea luminată (Nuvele și povestiri), Editura pentru literatură, 1962
- Prin U.R.S.S, Colecția În jurul lumii, Editura Tineretului, 1962
- Amintiri despre oameni și religie, Editura Științifică, 1963
- Șantier, 1964
- Oglinzi (versuri), Editura pentru literatură, 1963
- Document (nuvele), Editura Tineretului, 1964
- Povestea greierului, 1964
- Însemnările lui Andrei Chirică, (povestiri), Editura Tineretului, 1964
- Chipuri și măști, (Articole. Note de călătorie), Editura pentru literatură, 1965
- Povestea greierului, 1965
- În fața timpului, 1967
- Aproape de pământ (Versuri), Editura pentru literatură, 1968
- Oameni de lut (roman), Editura pentru Literatură, 1968
- Fapte diverse, Editura pentru literatură, 1969
- Povestea Mărgicăi, 1970
- Memorii, vol. 1, Editura Minerva, 1970
- Memorii, vol. 2, Editura Minerva, 1970
- Na greu' pământului(poezii), Editura Cartea Românească, 1970
- Scrieri, Editura Minerva, 1971
- Patria și oamenii ei (versuri), Editura Eminescu, 1972
- Patriei, 1972
- Ghiocul; Înălțarea la cer, 1973
- Obsesia; Oameni de lut, 1973
- Tramvaiul de noapte, (nuvele), Editura Cartea Românească, 1973
Traducător[modificare | modificare sursă]
- Gustave Flaubert, Doamna Bovary : (moravuri de provincie), traducere Demostene Botez, 1) RAO clasic, 1995; 2) Grupul Editorial Art, 2006, ISBN 973-7678-19-2
În alte limbi[modificare | modificare sursă]
- Der Bauplatz (Șantier), traducere germană de Franz Johannes Bulhardt, Editura Tineretului, 1963
- Epitunk (Șantier), traducere maghiară, 1963
- Demostene Botez legszebb versei (Cele mai frumoase poezii]), traducere în limba maghiară de Bölöni Sádor, Deák Tamás, Franyó Zoltán, Horváth Imre, Jancsik Pál, Jánky Béla, Jékely Zoltán, Korda István, Márki Zoltán, Veress Zoltán, Ifjúsági Könyvkiadó, Bukarest, 1964.[8]
Decorații[modificare | modificare sursă]
- Ordinul Muncii cl. I (1963)[9]
- titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[10]
- medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[10]
În cer ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu, care-a uitat să bată,
Cu funia purtată-n nori de vânt.
În urma mea, de nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur aşa prelung,
Tot golu-n care nimeni nu mai vine.
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care,
În muşuroaie mari, pustietatea.
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se,-ngenunche ca un bou.
Elizabeth Barrett Browning (născută Moulton-Barrett ; 6 martie 1806 – 29 iunie 1861) a fost o poetă engleză dinepoca victoriană, populară în Marea Britanie și Statele Unite în timpul vieții.
Născută înCounty Durham, cea mai mare dintre cei 12 copii, Elizabeth Barrett a scris poezie de la vârsta de unsprezece ani. Colecția de poezii a mamei ei formează una dintre cele mai mari colecții de juvenileexistenteale oricărui scriitor englez. La 15 ani, sa îmbolnăvit, suferind dureri intense de cap și coloană pentru tot restul vieții. Mai târziu în probleme de viață, ea a dezvoltat și pulmonare, posibil tuberculoză . Ea a luat laudanum pentru durere de la o vârstă fragedă, ceea ce este probabil să fi contribuit la sănătatea ei fragilă.
În anii 1840, Elizabeth a fost introdusă în societatea literară prin vărul ei îndepărtat și patronulJohn Kenyon. Prima ei colecție de poezii pentru adulți a fost publicată în 1838 și a scris prolific între 1841 și 1844, producând poezie, traducere și proză. Ea a militat pentruabolirea sclaviei, iar munca ei a contribuit la influențarea reformei înlegislaţia muncii copiilor. Producția ei prolifică a făcut-o o rivală a luiTennysonca candidată pentrupoet laureatla moartea luiWordsworth.
Volumul Poezii (1844) al Elisabetei ia adus un mare succes, atrăgând admirația scriitoruluiRobert Browning. Corespondența, curtarea și căsătoria lor au fost efectuate în secret, de teama dezaprobării tatălui ei. După nuntă, ea a fost într-adevăr dezmoștenită de tatăl ei. În 1846, cuplul sa mutat în Italia, unde va locui pentru tot restul vieții. Au avut un fiu, cunoscut sub numele de „Pen” (Robert Wiedeman Barrett Browning) (1849–1912). Pen sa dedicat picturii până când vedem a început să-i cedeze mai târziu în viață; a construit, de asemenea, o mare colecție de manuscrise și suveniruri ale părinților săi; cu toate acestea, din moment ce a murit intestat, a fost vândut prin licitație publică diverșilor ofertanți și împrăștiat la moartea sa. TheBiblioteca Armstrong Browninga încercat să recupereze o parte din colecția sa și acum găzduiește cea mai mare colecție de suveniruri Browning din lume. [3] Elisabeta a murit laFlorențaîn 1861. [1] [4] O colecție a ultimelor ei poezii a fost publicată de soțul ei la scurt timp după moartea ei.
Opera lui Elizabeth a avut o influență majoră asupra scriitorilor proeminenți ai vremii, inclusiv pe poeții americani.Edgar Allan PoesiEmily Dickinson. Ea este amintită pentru poeme precum „Cum te iubesc?” (Sonetul 43, 1845) șiAurora Leigh (1856).
Viata si cariera
Fundal de familie
O parte din familia lui Elizabeth Barrett trăiseră înJamaicadin 1655. Averea lor provenea în principal din munca sclavilor din plantatiile lor dinCaraibe. Edward Barrett (1734–1798) a fost proprietarul a 10.000 de acri (40 km 2 ) in moșiileCinnamon Hill,Cornwall,Cambridgeși Oxford din nordulJamaicii. Bunicul matern al lui Elizabeth dețineaplantații de zahărcultivate de sclavi pe care i-au cumpărat din Africa,mori, fabrici de sticlă și nave care făceau comerț între Jamaica șiNewcastleînRegatul Unit. [4]
Familia a dorit să-și transmită numele, stipulând că Barrett ar trebui să fie întotdeauna ținut ca nume de familie. În unele cazuri, moștenirea a fost dată cu condiția ca numele să fie folosit de beneficiar; nobilii englezi și „squirearchy” încurajaseră de multacest tip de schimbare a numelui. Având în vedere această tradiție puternică, Elizabeth a folosit „Elizabeth Barrett Moulton Barrett” pe documentele legale și, înainte de a se căsători, semna adesea „Elizabeth Barrett Barrett” sau „EBB” (inițiale pe care le-a putut păstra după nuntă) . [4] Tatăl lui Elizabeth a ales să-și crească familia în Anglia, în timp ce întreprinderile sale de afaceri au rămas în Jamaica. Mama lui Elizabeth, Mary Graham Clarke,
Tinereţe
Elizabeth Barrett Moulton-Barrett sa născut la (se presupune) 6 martie 1806, în Coxhoe Hall, între sateleCoxhoesiKelloedin County Durham, Anglia. Părinții ei au fost Edward Barrett Moulton-Barrett și Mary Graham Clarke. Cu toate acestea, sa sugerat [5] că, atunci când a fost botezată pe 9 martie, avea deja trei sau patru luni și că acest lucru a fost ascuns deoarece părinții ei s-au căsătorit abia pe 14 mai 1805. Deși ea a avut. [6 ]fiind deja botezată de un prieten de familie în prima săptămână a vieții ei, ea a fost botezată din nou, mai public, la 10 februarie 1808 la biserica parohială Kelloe, în același timp cu fratele ei mai mic, Edward (cunoscut sub numele de „ Frate”). Se născuse în iunie 1807, la numai cincisprezece luni după data de naștere declarată a Elisabetei. Un botez privat ar putea părea puțin probabil pentru o familie cu statut și în timp ce nașterea lui Bro a fost sărbătorită cu o sărbătoare în plantațiile familii din Caraibe, a lui Elizabeth nu a fost.
Elizabeth a fost cea mai mare dintre cei 12 copii (opt băieți și patru fete). Unsprezece au trăit până la vârsta adultă; o fiică a murit la vârsta de trei ani, când Elisabeta avea opt. Toți copiii aveau porecle: Elizabeth era „Ba”. Și-a călărit poneiul, a mers la plimbări în familie și la picnicuri, a socializat cu alte familii din județ și a participat la producții de teatru acasă. Dar, spre deosebire de frații ei, ea sa cufundat în cărți de câte ori a putut scăpa de ritualurile sociale ale familiilor ei.
În 1809, familia sa mutat laHope End, o proprietate de 500 de acri (200 ha) lângăMalvern HillsdinLedbury, Herefordshire. [4] Tatăl ei a transformat casa georgiană în grajduri și a construit un nou conac cu design turcesc opulent, pe care soția sa la descris ca fiind ceva din Arabian Nights Entertainments .
Balustradele din alamă ale interiorului, ușile de mahon încrustate cu sidef și șemineele fin sculptate au fost în cele din urmă completate de un peisaj generos: iazuri, grote, chioșcuri, o casă de gheață, o seară și un pasaj subteran al casei la grădini. . [7] Timpul petrecut la Hope End a inspirat-o mai târziu să scrie cea mai ambițioasă lucrare a ei,Aurora Leigh(1856), care a trecut prin mai mult de 20 de ediții până în 1900, dar niciuna între 1905 și 1978. [7]
A fost educată acasă și îndrumată de Daniel McSwiney împreună cu fratele ei cel mai mare. [8] Ea a început să scrie versuri la vârsta de patru ani. [9] În perioada Sfârșitului Speranței, ea a fost un copil extrem de studios, precoce. [10] Ea a susținut că la vârsta de șase ani, cite romane, la opt încântată de traducere luiPope ale lui Homer, studiindgreacala zece ani și la unsprezece, scriind propriaepopee homerică,Bătălia de la Maraton: o poezie.. [4]
În 1820, domnul Barrett a publicat în privat Bătălia de la Marathon , un poem în stil epic, deși toate exemplarele au rămas în familie. [9] Mama ei a compilat poezia copilului în colecții de „Poezii de Elizabeth B. Barrett”. Tatăl ei a numit-o „Poet laureateof Hope End” și ia încurajat munca. Rezultatul este una dintre cele mai mari colectii de juvenile ale oricărui scriitor englez.Mary Russell Mitforda descris-o pe tânăra Elisabeta în acest moment, ca având „o siluetă ușoară, delicată, cu o ploaie de bucle întunecate căzând de fiecare parte a unei fete foarte expresive; ochi mari, fragezi, mărginiți bogat de gene întunecate și un zâmbet. ca o rază de soare.”
Cam în acest moment, Elizabeth a început să se lupte cu o boală, pe care știința medicală a vremii nu a putut să o diagnosticheze. [4] Toate cele trei surori au suferit de sindrom, deși a durat doar cu Elizabeth. Avea dureri intense de cap și coloană vertebrală cu pierderea mobilității. Diverse biografii leagă acest lucru de un accident de călărie în acel moment (ea a căzut în timp ce încerca să descarce pe un cal), dar nu există dovezi care să susțină legătura. Trimisă să se recupereze la spa Gloucester, a fost tratată – în absența unor simptome care să susțină un alt diagnostic – pentru o problemă a coloanei vertebrale. [7]Deși această boală a continuat pentru tot restul vieții, se crede că nu are legătură cu boala pulmonară pe care a dezvoltat-o în 1837. [4]
Ea a început să ia opiacee pentru durere,laudanum(un amestecde opiu) urmat de morfină, apoi prescrisă în mod obișnuit. Ea avea să devină dependentă de ei pentru o mare parte a maturității; utilizarea de vârstă fragedă ar fi putut foarte bine să fi contribuit la sănătatea ei fragilă. Biografie precum Alethea Hayter au sugerat că acest lucru ar fi putut, de asemenea, să fi contribuit la vivacitatea sălbatică a imaginației ei și la poezia pe care a avut-o. [4] [11]
Până în 1821, ea citise A Vindication of the Rights of Woman (1792) de MaryWollstonecraft și a devenit o susținătoare pasionată a ideilor politice ale lui Wollstonecraft. [4] Fascina intelectuală a față de clasic și metafizică sa reflectat într-o intensitate religioasă pe care ea a descris-o mai târziu ca „nu persuasiunea profundă a creștinului blând, ci viziunile sălbatice ale unui entuziast”. [12] Soții Barrett au participat la slujbe la cea mai apropiată capelă a disidenților , iar Edward a fost activ în societățile biblice și misionare .
Mama Elisabetei a murit în 1828 și este înmormântată la Biserica Sf. Mihail, Ledbury, alături de fiica ei, Mary. Sarah Graham-Clarke, mătușa lui Elizabeth, a ajutat să aibă grijă de copii și a avut ciocniri cu voința lui Elizabeth. În 1831, bucică lui Elizabeth, Elizabeth Moulton, a murit. În urma proceselor și abolirii sclaviei, domnul Barrett a suferit mari pierderi financiare și de investiții care l-au forțat să vândă Hope End. Deși familia nu a fost niciodată săracă, locul a fost confiscat și scos la vânzare pentru a satisface creditorii. Întotdeauna secret în relațiile sale financiare, el nu a discutat despre situația lui, iar familia era băntuită de idee că ar putea fi nevoiți să se mute în Jamaica.
Între 1833 și 1835, ea locuia cu familia și la Belle Vue din Sidmouth. Site-ul a fost redenumit Cedar Shade și reamenajat. O placă albastră la intrarea în șantier atestă acest lucru. În 1838, la câțiva ani după vânzarea Hope End, familia sa stabilit la 50Wimpole Street. [4]
În perioada 1837–38, poetul a fost lovit din nou de boală, simptomele prezente sugerând ulcerațietuberculoasăa plămânilor. În același an, la insistențele medicale ei, sa mutat de la Londra laTorquay, pe coasta Devonshire. Fosta ei casă face acum parte din Hotelul Regina. Apoi au avut loc două tragedii. În februarie 1840, fratele ei Samuel a murit de febră în Jamaica. Apoi, fratele ei favorit Edward („Bro”) a fost înecat într-un accident de navigație în Torquay în iulie. Acest lucru a avut un efect grav asupra sănătății ei deja fragile. Se simțea vinovată deoarece tatăl ei dezaprobase călătoria lui Edward la Torquay. Ea ia scris lui Mitford: „A fost o evadare foarte aproape de nebunie, o nebunie absolută fără speranță”. [4] Familia sa întors pe strada Wimpole în 1841.
Succes
.jpg?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc)
Pe strada Wimpole, Elizabeth petrecea cea mai mare parte a timpului în camera ei la etaj. Sănătatea ei a început să se îmbunătățească, deși a văzut puțini oameni în afară de familie și imediat. [4] Unul dintre aceștia a fost John Kenyon, un prieten bogat și văr îndepărtat al familiilor și patron al artelor. Ea a primit mângâiere de la un spaniel pe nume Flush, un cadou de la Mary Mitford. [13] (Virginia Woolfa ficționat ulterior viața câinelui, făcându-l protagonistul romanului ei din 1933Flush: A Biography).
Între 1841 și 1844, Elizabeth a fost prolifică în poezie, traducere și proză. PoeziaThe Cry of the Children, publicată în 1842 înBlackwood's, a condamnat munca copiilor si a contribuit la realizarea reformelor muncii copiilor prin cresterea sprijinului pentru proiectul de lege de zece ore alui Lord Shaftesbury(1844). [4] Aproximativ în același timp, ea a contribuit cu piese critice în proză la A New Spirit of the Age de Richard Henry Horne , inclusiv un eseu laudativ despre Thomas Carlyle .
În 1844, ea a publicat Poezii în două volum , care au inclus „A Drama of Exile”, „A Vision of Poets” și „Lady Geraldine's Courtship”, și două eseuri critice substanțiale pentru numerele din 1842 aleThe Athenaeum. O autoproclamată „adoră a lui Carlyle”, ea ia trimis sau copie ca „un tribut de admirație și respect”, care a început o corespondență între ei. [14] [15] „Din moment ce nu era împovărată cu nicio îndatorire domestică așteptată de la surorile ei, Barrett Browning se poate dedica acum în întregime vieții minții, cultivând o corespondență enormă, citind pe scară largă”.. [4]
O placă albastrăa Societății Regale de Arte o comemorează acum pe Elizabeth pe strada Wimpole 50. [17]
Robert Browning și Italia
Volumul ei din 1844 Poems a făcut-o una dintre mai populare scriitoare din țară și la inspirat peRobert Browningsă-i scrie. El a scris: „Îți iubesc versurile din toată inima, dragă domnișoară Barrett”, lăudându-le „muzică proaspătă ciudată, limbajul bogat, patosul rafinat și adevăratul nou gând curajos”. [4]
Kenyon a aranjat ca Browning să se întâlnească cu Elizabeth pe 20 mai 1845, în camerele ei, și astfel a început una dintre cele mai faimoase curți din literatură. Elizabeth a produs deja o cantitate mare de lucrări, dar Browning a avut o mare influență asupra scrierii ei ulterioare, la fel ca și asupra lui: două dintre cele mai faimoase piese ale lui Barrett au fost scrise după ce a cunoscut-o pe Browning, Sonete din portughezi [18]și Aurora Leigh . .Barbatii si femeilelui Robert este, de asemenea, un produs al acelei vremuri.
Unii critici afirmă că activitatea ei a fost, într-un fel, în declin înainte de al întâlnirii pe Browning: „Până când relația ei cuRobert Browninga început în 1845, dorința lui Barrett de a se angaja în discursul public despre problemele sociale și despre problemele estetice în poezie, care fusese atât de puternică în tinerețe, sa diminuat treptat, la fel ca și sănătatea ei fizică. Ca prezență intelectuală și ființă fizică, ea devenea o umbră a ei însăși." [16]
Curtea și căsătoria dintre Robert Browning și Elizabeth au fost efectuate în secret, deoarece știa că tatăl ei va dezaproba. După o căsătorie privată labiserica parohială St Marylebone, au făcut luna de miere la Paris, înainte de a se muta, în septembrie 1846, în Italia, care a devenit casa lor aproape continuu până la moartea ei.Servitoarealoială a lui Elizabeth , Elizabeth Wilson, a fost martoră la căsătorie și a însoțit cuplul în Italia. [4]
Domnul Barrett a dezmoștenit-o pe Elizabeth, așa cum a făcut-o pe fiecare dintre copiii săi care s-au căsătorit. Elizabeth prevăzuse furia tatălui ei, dar nu anticipase respingerea fraților ei. [4] Deoarece Elizabeth avea niște bani ai ei, cuplul se simțea destul de confortabil în Italia. Soții Browning au fost bine respectați și chiar celebri. Elizabeth a devenit mai puternică și în 1849, la vârsta de 43 de ani, între patru avorturi spontane, a născut un fiu,Robert Wiedeman Barrett Browning, pe care l-au numit Pen. Fiul lor sa căsătorit mai târziu, dar nu a avut copii legitimi.
La insistențele soțului ei, cea de-a doua ediție a Poeziilor a lui Elizabeth a inclus sonetele ei de dragoste; ca urmare, popularitatea ei a crescut (la fel ca și considerația critică), iar poziția ei artistică a fost confirmată. În anii căsătoriei ei, reputația ei literară a depășit-o cu mult pe cea a soțului ei poet; când vizitatorii veneau la casa lor din Florența, ea era invariabil cea mai mare atracție. [19]
Cuplul a ajuns să cunoască un cerc larg de artiști și scriitori, inclusivWilliam Makepeace Thackeray, sculptorulHarriet Hosmer(care, a scris ea, părea a fi „femeia perfectă emancipată”) șiHarriet Beecher Stowe. În 1849, a cunoscut-ope Margaret Fuller; Carlyle, în 1851; în 1852, romancierul francezGeorge Sand, pe care îl admirase de mult. Printre prietenii ei intimi din Florența a fost scriitoareaIsa Blagden, pe care a încurajat-o să scrie romane. [20] Ei l-au cunoscutpe Alfred Tennysonla Paris, iar peJohn Forster,Samuel Rogersși Carlyles la Londra, împrietenindu-se mai târziu cuCharles KingsleysiJohn Ruskin. [4]
Declin și moarte
După moartea unui vechi prieten, GB Hunter, și apoi a tatălui ei, sănătatea lui Barrett Browning a început să se deterioreze. Soții Browning s-au mutat dinFlorențalaSiena, locuind la Villa Alberti . Absorbită de politică italiană, ea a publicat un mic volum de poezii politice intitulate Poezii înaintea Congresului (1860), „dintre care majoritatea au fost scrise pentru a-și exprima simpatia față decauza italianădupăizbucnirea luptei din 1859”. [21] Au provocat furori în Anglia, iar revistele conservatoareBlackwood'ssiSaturday Reviewau etichetat-o fanatică. Ea a dedicat this carte soțului ei. Ultima ei lucrare a fostUn instrument muzical , publicat postum.
Sora lui Barrett Browning, Henrietta, a murit în noiembrie 1860. Cuplul și-a petrecut iarna anilor 1860–61 la Roma, unde sănătatea lui Barrett Browning sa deteriorat și mai mult și s-au întors la Florența la începutul lunii iunie 1861. [ 4] Ea a treptat mai slabă folosit, morfină pentru a-și calma durerea . . Ea a murit la 29 iunie 1861 în brațele soțului ei. Browning a spus că a murit „zâmbind, fericită și cu o față ca a unei fete... Ultimul ei cuvânt a fost... „Frumoasă””. [4] A fost înmormântată încimitirul protestant englez din Florența. [22] „Luni, 1 iulie, magazinele din zona din jurul Casei Guidi au fost închise, în timp ce Elisabeta a fost jelită cu demonstrații neobișnuite”. [10] Natura bolii ei este încă neclară. Unii oameni de știință moderni speculează că boala ei ar fi putut fiparalizia periodică hipokaliemică, o tulburare genetică care provoacă slăbiciune și multe dintre celelalte simptome pe care le-a descris. [23]
Publicaţii
Prima poezie cunoscută a lui Barrett Browning a fost scrisă la vârsta de șase sau opt ani, „Despre cruzimea forței față de om”. [24] Manuscrisul, care protestează împotrivaimpresionării, se află în prezent înColecția BergABibliotecii Publice din New York; data exactă este scrisă deoarece „2” din data 1812 este peste altceva care este zgâriat. [21]
Prima ei publicație independentă a fost „Strofe Excited by Reflections on the Present State of Greece” înThe New Monthly Magazinedin mai 1821; [4] urmat două luni mai târziu de „Gânduri trezite prin contemplarea unei bucăți de palmier care crește pe vârful Acropolei din Atena”. [21]
Prima ei colecție de poezii, An Essay on Mind, with Other Poems, a fost publicată în 1826 și a reflectat pasiunea ei pentru Byron șipolitica greacă. [21] Publicarea sa a atras atenția unui savant orb al limbii grecești,Hugh Stuart Boyd, și a unui alt savant grec,Uvedale Price, cu care a menținută o corespondență susținută. [4] Printre alți vecini sa numărat și doamna James Martin din Colwall, cu care a corespondat de-a lungul vieții. Mai târziu, la sugestia lui Boyd, ea a tradus luiAeschylus Prometheus Bound(publicat în 1833; retradus în 1850). În timpul prieteniei lor, Barrett a studiat literatura greacă, inclusivHomer,PindarsiAristofan. [4]
Elisabetas-a opus sclavieiși a publicat două poezii care scot în evidență barbaritatea instituției și sprijinul ei pentru cauza aboliționistă: „Sclavul fugar la Pilgrim's Point” și „A Curse for a Nation”. Prima înfățișează o femeie sclavă biciuită, violată și rămasă însărcinată blestemându-și pe robii ei. [4] Elizabeth sa declarat bucuroasă că sclavii erau „practic liberi” atunci cândLegea privind abolirea sclavieia fost adoptată înParlamentul britanic, în ciuda faptului că tatal ei credea căabolireaîi va distruge afacerea.
Data publicării acestor poezii este în litigiu, dar poziția ei cu privire la sclavie din poezii este clară și poate să fie dus la o ruptură între Elisabeta și tatăl ei. Ea ia scris luiJohn Ruskinîn 1855: „Aparțin unei familii de proprietari de sclavi din India de Vest și, dacă aș crede în blesteme, ar trebui să-mi fie frică”. Tatăl și unchiul ei nu au fost afectați derăzboiul baptist(1831–1832) și au continuat să dețină sclavii până la adoptarea Legii de abolire a sclaviei. [4]
La Londra, John Kenyon a prezentat-o pe Elizabeth personalități literare precumWilliam Wordsworth,Mary Russell Mitford,Samuel Taylor Coleridge,Alfred TennysonsiThomas Carlyle. Elisabeta a continuat să scrie, contribuind cu „The Romaunt of Margaret”, „The Romaunt of the Page”, „The Poet's Vow” și alte piese la diferite periodice. Ea a corespondat cu alți scriitori, inclusiv cuMary Russell Mitford, care avea să devină o prietenă apropiată și care va sprijini ambițiile literare ale Elisabetei. [4]
În 1838 a apărut Serafimii și alte poezii , primul volum din poezia matură a Elisabetei care a apărut sub propriul ei nume.
Sonete din portughezăa fost publicat în 1850. Există dezbateri cu privire la originea titlului. Unii spun că se referă la seria de sonete a poetului portughez Luís de Camões dinsecolul al XVI-lea . Cu toate acestea, „micul meu portughez” era un nume de animal de companie pe care Browning îl adoptă pentru Elizabeth și acesta poate avea o anumită legătură. [25]
Romanul în versuri Aurora Leigh, cea mai ambițioasă și poate cea mai populară poezie a ei mai lungă, a apărut în 1856. Povestea unei scriitoare care face drumul în viață, echilibrând munca și dragostea și experiențele proprii ale Elisabetei. Aurora Leigh a avut o influență importantă asupra gândirii luiSusan B. Anthony despre rolurile tradiționale ale femeilor, în ceea ce privește căsătoria versus individualitatea independentă. [26] TheNorth American Reviewa lăudat poemul Elisabetei: „Poeziile doamnei Browning sunt, în toate privințele, rostirea unei femei – a unei femei cu o mare învățătură, o experiență bogată și un geniu puternic, unind cu natura femeii și puterea pe care o are. este considerat uneori specific unui bărbat.
Influența spirituală
O mare parte din opera lui Barrett Browning poartă o temă religioasă. Citise și studii lucrări precum Paradisul pierdut al luiMiltonși Infernul lui Dante . Ea spune în scrisul ei: „Vrem să simțim saturația sângelui lui Hristos asupra sufletelor poeților noștri, ca să plângă prin ele, ca să răspundă la plânsul neîncetat la Sfinxului umanității noastre, expunând agonia în renovare. Ceva de acest lucru a fost perceput în artă atunci când gloria ei a fost la maxim. Ceva de dor după aceasta poate fi văzut printre poeții creștini greci , ceva care ar fi fost cu o facultate mult mai puternică". [28]Ea credea că „religia lui Hristos este în esență poezie – poezia glorificată”. Ea a explorat aspectul religios în multe dintre poeziile sale, în special în lucrările ei timpurii, cum ar fi sonetele.
Era interesată de dezbaterile teologice, învățase ebraică și citise Biblia ebraică. [29] Aurora ei seminale Aurora Leigh , de exemplu, prezenta imagini religioase și aluzii la apocalipsă. Criticul Cynthia Scheinberg observă că personajele feminine din Aurora Leigh și lucrarea ei anterioară „The Virgin Mary to the Child Jesus” fac aluzie la Miriam, sora și îngrijitoarea lui Moise. [30] Acestea aluzii la Miriam în ambele poeme oglindesc modul în care Barrett Browning însăși a tras din istoria evreiască, în timp ce sa îndepărtat de ea, pentru a menține normele culturale ale unei femei creștine poete din epoca victoriană. [30]
În corespondența pe care Barrett Browning a păstrat-o cu reverendul William Merry din 1843 până în 1844 despre predestinare și mântuire prin fapte, ea se identifică ca fiind congregaționalistă.:„Nu sunt baptist – ci creștin congregațional – în opinia mea privată. „ [31]
Institutul Barrett Browning
În 1892, Ledbury, Herefordshire, a organizat un concurs de proiectare pentru a construi un institut în onoarea lui Barrett Browning.Brightwen Binyona depășit alte 44 de modele. Sa bazat pe Piața cu rame din lemn, care se află vizavi de șantier și a fost finalizată în 1896. Cu toate acestea,Nikolaus Pevsnernu a fost impresionat de stilul său. A fost folosită ca bibliotecă publică din 1938, [32] până când au fost furnizate noi facilități de bibliotecă pentru oraș, iar acum este sediul Festivalului dePoezie Ledbury. [33] A fostinclusă în gradul IIdin 2007. [34]
Recepție critică
Cum Te Iubesc?
Cum te iubesc? Lasă-mă să număr căile.
Te iubesc până la adâncime, la lățime și la înălțime
Sufletul Meu poate ajunge, când simți că nu se vede,
Pentru scopurile ființei și arul ideal.
Te iubesc la nivelul celei
mai liniștite nevoi din fiecare zi, la soare și la lumina lumânărilor.
Te iubesc liber, așa cum oamenii se străduiesc pentru dreptate.
Te iubesc pur, pe măsură ce se întorc de laude.
Te iubesc cu pasiunea pusă în folosință
în vechile mele dureri și cu credința copilăriei mele.
Te iubesc cu o iubire pe care parcă am pierdut-o
Cu sfinții mei pierduți. Te iubesc cu respirația,
Zâmbete, lacrimi, din toată viața mea; și dacă Dumnezeu alege,
Nu te voi iubi decât mai bine după moarte.
Sonetul XLIII
dinSonete din portughez, 1845 (publicat în 1850) [35]
Barrett Browning a fost foarte populară în Regatul Unit și în Statele Unite în timpul vieții. [18] Edgar Allan Poea fost inspirat din poemul ei Lady Geraldine's Courtship și a împrumutat în mod special contorul poemului pentru poemul săuThe Raven. [36] Poe a revizuit opera lui Barrett Browning în numărul din ianuarie 1845 alBroadway Journal, spunând că „inspirația ei poetică este cea mai înaltă – nu putem concepe nimic mai august. Sensul ei de artă este pur în sine”. [37] În schimb, ea la lăudatpe The Raven, iar Poe ia dedicat colecția sa din 1845 The Raven and Other Poems , referindu-se la ea drept „cea mai nobilă dintre sexul ei”.[38]
Poezia lui Barrett Browning a influențat-o foarte multpe Emily Dickinson, care a admirat-o ca pe o femeie de succes. Popularitatea ei în Statele Unite și Marea Britanie a fost sporită de poziții împotriva nedreptății sociale, inclusiv asclaviei în Statele Unite, a nedreptății față de italieni din partea conducătorilor lor străini și a muncii copiilor. [4]
Lilian Whitinga publicat o biografie a lui Barrett Browning (1899) care o descrie drept „cea mai filozofică poetă” și descrie viața ca „o creștinismului aplicat”. Pentru Whiting, termenul „artă de dragul artei” nu sa aplicat lucrările lui Barrett Browning, deoarece fiecare poem, cu un scop distinctiv, era născut dintr-o „viziune mai sinceră”. În această analiză critică, Whiting îl portretizează pe Barrett Browning ca pe un poet care folosește cunoștințele literaturii clasice cu un „dar intuitiv al divinației spirituale”. [39] În Elizabeth Barrett Browning , Angela Leighton sugerează că portretizarea lui Barrett Browning ca „iconografia pioasă a femeii” ne-a distras de la realizările ei poetice. The Barretts of Wimpole Streetca dovadă că critica literară din secolul al XX-lea a operei lui Barrett Browning a suferit mai mult din cauza popularității și decât a ineptitudinii poetice. [40] Piesa a fost popularizată de actrița Katharine Cornell, pentru care a devenit un rol semnificator. A fost un succes enorm, atât artistic, cât și comercial, și a fost reînviat de mai multe ori și adaptat de două ori în filme. Sampson, totuși, despre faptul că piesa a fost cea mai dăunătoare cauză a unor mituri false despre Elizabeth și, în special, relația cu tatăl ei, presupus „tiranic”. [41]
De-a lungul secolului al XX-lea, critică literară a poeziei lui Barrett Browning a rămas rară până când poemele ei au fost descoperite de mișcarea femeilor. Ea sa descris odată ca fiind înclinată să respingă mai multe principii ale drepturilor femeilor, sugerând în scrisori cătreMary Russell Mitfordși soțul ei că ea crede că există o inferioritate a intelectului la femei. În Aurora Leigh , însă, ea a creat o femeie puternică și independentă, care îmbrățișează atât munca, cât și dragostea. Leighton scrie că, deoarece Elizabeth participă la lumea literară, unde vocea și dicția sunt dominate de superioritatea masculină percepută, ea „este definită doar într-o opoziție misterioasă cu tot ceea ce distinge subiectul masculin care scrie...” [40 ]O ediție academică în cinci volum a lucrărilor sale a fost publicată în 2010, prima din peste un secol. [21]
Lucrări (colecții)
- 1820:Bătălia de la Maraton: o poezie. Tipărit privat
- 1826: Un eseu despre minte, cu alte poezii . Londra: James Duncan
- 1833: Prometheus Bound, tradus din greaca lui Eschil și diverse poezii . Londra: AJ Valpy
- 1838: Serafimii și alte poezii . Londra: Saunders și Otley
- 1844: Poezii (Marea Britanie) / A Drama of Exile și alte poezii (SUA). Londra: Edward Moxon. New York: Henry G. Langley
- 1850: Poezii („New Edition”, 2 vol.) Revizuirea ediției din 1844 adăugând Sonete din portughezi și altele. Londra: Chapman & Hall
- 1851: Casa Guidi Windows . Londra: Chapman & Hall
- 1853: Poezii (ed. a 3-a). Londra: Chapman & Hall
- 1854: Două poezii : „A Plea for the Ragged Schools of London” (de Elizabeth Barrett Browning) și „The Twins” (de Robert Browning). Londra: Chapman & Hall
- 1856: Poezii (ed. a IV-a). Londra: Chapman & Hall
- 1856: Aurora Leigh . Londra: Chapman & Hall
- 1860: Poezii înaintea Congresului . Londra: Chapman & Hall
- 1862: Ultimele poezii . Londra: Chapman & Hall
Publicaţii posture
- 1863: Poeții creștini greci și poeții englezi . Londra: Chapman & Hall
- 1877: Poemele vechi ale lui Elizabeth Barrett Browning, 1826–1833, ed.Richard Herne Ciobanesc. Londra: Bartholomew Robson
- 1877: Scrisori ale lui Elizabeth Barrett Browning adresate lui Richard Hengist Horne, cu comentarii despre contemporani, 2 vol., ed. SRT Mayer. Londra: Richard Bentley & Son
- 1897: Scrisorile lui Elizabeth Barrett Browning, 2 vol., ed. Frederic G. Kenyon. Londra: Smith, Elder, & Co.
- 1899: Scrisori ale lui Robert Browning și Elizabeth Barrett Barrett 1845–1846, 2 vol., ed. Robert W. Barrett Browning. Londra: Smith, Elder & Co.
- 1914: Poezii noi de Robert Browning și Elizabeth Barrett Browning, ed. Frederic G Kenyon. Londra: Smith, Elder & Co.
- 1929: Elizabeth Barrett Browning: Scrisori către sora ei, 1846–1859, ed. Leonard Huxley. Londra: John Murray
- 1935: Douăzeci și două de scrisori nepublicate ale lui Elizabeth Barrett Browning și Robert Browning către Henrietta și Arabella Moulton Barrett . New York: United Feature Syndicate
- 1939: Scrisori de la Elizabeth Barrett către BR Haydon, ed. Martha Hale Shackford. New York: Oxford University Press
- 1954: Elizabeth Barrett către domnișoara Mitford, ed. Betty Miller. Londra: John Murray
- 1955: Scrisori nepublicate ale lui Elizabeth Barrett Browning către Hugh Stuart Boyd, ed. Barbara P. McCarthy. New Heaven, Connecticut: Yale University Press
- 1958: Scrisori ale familiilor Browning către George Barrett, ed. Paul Landis cu Ronald E. Freeman. Urbana: University of Illinois Press
- 1974: Scrisorile lui Elizabeth Barrett Browning către doamna David Ogilvy, 1849–1861, ed. P. Heydon și P. Kelley. New York: Quadrangle, New York Times Book Co. și Browning Institute
- 1984: Corespondența lui Brownings , ed. Phillip Kelley, Ronald Hudson și Scott Lewis. Winfield, Kansas: Wedgestone Press
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!”
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată;
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.
m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte,
suflându-mi duh de viaţă peste frunte
prin lâncedele bucle în ruine;
mi-ai dat cu un sărut luciri divine
ce văd heruvii pe celesta punte.
Când n-aveam pace pe pământ niciunde,
cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!
Ş-aflându-te-s puternică, ferice.
Ca unul care-n câmp de asfodele
priveşte-n urmă bucuros şi zice
adio timpurilor sterpe, grele,
azi între bun şi rău stau mărturie
că doar murind şi doar iubind se-nvie.
sonet de din Sonnets from the Portuguese (1845)
traducere de Paul Abucean
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nșiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârșire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de lingușire.
Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credință care
Părea, cu sfinți copilărești, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viața mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.
Traducere Petre Stoica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu