8. /11 IUNIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP; POEZIE
ELENA VĂCĂRESCU
| Elena Văcărescu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născută | 21 septembrie 1864 București , Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești | ||
| Decedată | 17 februarie 1947 (82 de ani) Paris, Franța | ||
| Înmormântată | Cimitirul Bellu  | ||
| Părinți | ambassador Ioan Vacarescu, co-heir of Vacaresti[*][2] noble Eufrosina Falcoianu[*][2] | ||
| Naționalitate | română  | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța România | ||
| Ocupație | poet, prozator, memorialist, romancier, dramaturg, traducător | ||
| Limbi vorbite | limba română limba franceză[3] | ||
| Activitatea literară | |||
| Activă ca scriitoare | secolul al XIX-lea - secolul al XX-lea | ||
| Limbi | limba franceză | ||
| Specie literară | memorii, poezie | ||
| Operă de debut | 1886, Chants d'Aurore | ||
| Note | |||
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] prix Archon-Despérouses[*] prix Jules-Favre[*][1] | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modifică date / text  | |||
Elena Văcărescu (n. , București, Principatele Unite Române – d. , Paris, Franța) a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris.
A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de Regele Carol I și de guvern.[7]
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la București la 21 septembrie 1864 într-o foarte veche și vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). Își petrece copilăria și adolescența la vatra Văcăreștilor de lângă Târgoviște. („Dintre toate locurile unde au viețuit poeții, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și vraja unei amintiri”). Primește o educație aleasă. Începe să scrie, creația sa literară fiind remarcată de: Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu și Mihai Eminescu. Prin 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în țară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franța, unde se distinge în viața literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886 publicând la Paris volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. A tradus în limba franceză din poeziile lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, George Topârceanu, Ion Minulescu, Ion Vinea.[8]
În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918. S-a implicat activ în lupta împotriva naziștilor care persecutau mulți români stabiliți la Paris, sprijinind activitatea Comitetului Național Român Antifascist din capitala Franței, alături de mari personalități originare din România: Traian Vuia, Constantin Brâncuși, Ilarie Voronca, Stan Golestan, B. Fundoianu, Tristan Tzara, Maria Ventura etc.. Începând din anul 1919 este numită de către regele României ca secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare. Ca urmare, în anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu.[8]
Moare la Paris, la 17 februarie 1947, și este înhumată în cripta familiei Văcăreștilor din cimitirul Bellu. Ea a lăsat moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreștilor.[8]
Lucrările sale au fost traduse în diverse limbi: italiană, chineză, engleză, olandeză și daneză.[9]
Opera[modificare | modificare sursă]
Versuri originale[modificare | modificare sursă]
- Chants d'Aurore (Cântecele zorilor) (1886)
- L'âme sereine (Cu inima senină) (1896)
- Lueurs et Flammes (Licăriri și văpăi) (1903)
- Le Jardin passioné (Grădina dorului) (1908)
- La Dormeuse éveillée (Visând cu ochii deschiși) (1914)
Prelucrări folclorice[modificare | modificare sursă]
- Le Rhapsode de la Dâmbovița (Rapsodul Dâmboviței) (1889)
- Nuits d'Orient (Nopți orientale) (1907)
- Dans l'or du soir (În auriul înserării) (1927)
Romane[modificare | modificare sursă]
Memorialistică[modificare | modificare sursă]
- Memorial sur le mode mineur (Memorial la modul minor) (1946)
- Le Roman de ma vie (Romanul vieții mele)
Teatru[modificare | modificare sursă]
Ediții românești[modificare | modificare sursă]
[1] Arhivat în , la Wayback Machine.
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
Nicolae Iorga[modificare | modificare sursă]
„Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi.”
Camil Petrescu[modificare | modificare sursă]
„N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (...). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (...) O asemenea personalitate onorează două literaturi.”
Șerban Cioculescu[modificare | modificare sursă]
„Așa cum se-ntreba cândva Tudor Arghezi, cum de-a-ncăput în el țara întreagă, ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă.”
Ion Stăvăruș[modificare | modificare sursă]
„Deocamdată în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor - poeți (nepoată a lui Iancu, autorul "Primăverii amorului"), Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului Testament al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului.”
Omagieri[modificare | modificare sursă]
Un crater de pe planeta Venus a primit numele Văcărescu.
Simt dulce mâna-ți dragă în mâinile-mi febrile !
Lin, degetele tale le-ating, de catifea,
Năvalnice extaze mă copleșesc, subtile,
Și fire nevăzute mă-nlănțuie de ea.
Când simt că tremur, mâna-ți nădejdea îmi trezește,
Și soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospește,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.
Când sufăr, câteodată, de mângâiere plină,
O simt cum se așează pe fruntea-mi, ca un scut.
Și fruntea-mi ce spre mâna-ți, pioasă, se înclină,
Roșește, ca în ziua întâiului sărut.
Atunci, trecută vana splendoare parcă-nvie;
Aș vrea să-mpart cu tine și drumul cel mai greu,
Spre orice țel, prin noaptea cu bezna ei pustie,
Doar de-aș putea de mână să mi te țin mereu !
Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniștitul început
Și până-n ceasul de acuma, mai sumbru și mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, și-l tot repeți deși-i știut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.
Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Își va goli clepsidra toată, la cea din urmă-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.
Iar mai departe, sub țărână, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenușa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub pași mă vor simți vibrând
Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, n. , Paris, Île-de-France, Franța – d. , Paris, Île-de-France, Franța) a fost o scriitoare și poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Ana Elisabeta Brâncoveanu (sau Brancovan, după grafia franceză) s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă, Raluca Moussourus (sau Rachel Musurus), căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (n. 1827 – d. 1886). Mama ei era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride. Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.[16]
Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873-1942) la 18 august 1897.[16], căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900-1979) care a avut titlul nobiliar de conte. Acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1925 cu Hélène de Wendel , fiica marelui industriaș și deputat Guy de Wendel și a Elenei Argyropoulo, a cărei mamă era născută Sutzu, din ramura greacă a acestei familii.[17]
După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises. Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prieteni intimi ai lui Marcel Proust și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Caracterizări ale literaturii contesei Anna de Noailles au făcut scriitorul Robert de Montesquiou - rudă prin alianță - și sociologul român Dumitru Drăghicescu, autorul ulterior al cărții "Psihologia poporului român". Contele Robert de Montesquiou (1855-1921), colecționar de artă, a fost unul dintre exponenții cei mai cunoscuți ai dandismului, estetismului și decadentismului, al prețiozității stilistice, critic literar de temut. Montesquiou scria despre Anna de Noailles: "Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani...este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci". Dumitru Drăghicescu făcea următoarea apreciere: "Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor...Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles..."[18]Anna de Noailles și-a construit o viziune poetică originală, găsind o sursă de inspirație în păgânismul grec și în gândirea radicală a lui Nietzsche. Opera sa poetică dezvoltă într-o manieră foarte personală marile teme ale dragostei, naturii și morții.
Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Prietenia dintre Marcel Proust și Anna de Noailles s-a închegat în 1899, la Amphion, când scriitorul petrecuse vara nu departe de Villa Brancovan. Un cercetător al operei lui Proust[19] va scrie despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Ana și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”. Prin „orientali”, autorul se referă la originea greco-română a contesei și la faptul că mama lui Proust era evreică.
După Primul Război Mondial societatea și gusturile literare se modifică și Anna de Noailles se trezește că scena literară este ocupată de Dadaism și Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton.
Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămâne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind „Dionysiac-extatice, senzuale, erotice, jucăușe, câteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:
Madam', în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.
Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul lui Proust „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.
La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română,[20] ca membru de onoare.[21][22]
A murit în anul 1933, în apartamentul său din Rue Scheffer, Paris. La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală.
În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu.[23] Inima contesei Anna de Noailles se odihnește în urna plasată în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion-les-Bains.
Operă literară[modificare | modificare sursă]
- Anna de Noailles, Le Coeur innombrable, Paris, Calmann-Lévy, 1901. (Inima fără egal), volum de poezii premiat de Academia Franceză
- Anna de Noailles, L'Ombre des jours, Paris: Calmann-Lévy, 1902. (Umbra zilelor)
- Anna de Noailles, Les Éblouissements. Paris: Calmann-Lévy, 1907.
- Anna de Noailles, Les Vivants et les Morts. Paris: Fayard, 1913. (Vii și morții)
- Anna de Noailles, Les Forces éternelles. Paris: Fayard, 1920. (Forțele eterne)
- Anna de Noailles, Poème de l'amour. Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924. (Poeme de amor)
- Anna de Noailles, L'Honneur de souffrir. Roman. Paris: Bernard Grasset, 1927. (Onoarea suferinței)
- Anna de Noailles, Exactitudes, Paris: Bernard Grasset, 1930. (Exactități)
- Anna de Noailles, Derniers Vers et Poèmes d'enfance, Paris: Bernard Grasset, 1934. (Ultimele versuri și poeme din copilărie)
- Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieții mele (titlul original: Le Livre de ma vie, Hachette, 1932.
Amiază pașnică
Ce proaspătă mireasmă de cătină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primăvara numai, deşi nici vară nu-i!
Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inimi parfumate şi guri spre noi tânjind.
Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.
Nu simţi nimic, nici vârstă, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde...
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!
Din volumele „Străluminările” şi „Umbra zilelor”
Seară romantică
Să lupt cu vraja-ţi am voit
Prea îndelung, frumoasă vară;
Azi, inima-mi s-a îmblânzit,
Plăcerea-n vinele-mi coboară.
Mă-ndrept spre liliac, pe drum
Şi sub castanul ce-nfloreşte,
Aş vrea parcă să spun: «Acum
Nimica nu mă mai opreşte!»
O vrajă mă-nfioară: sus,
Lin tremurând, un nor văd parcă;
Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,
Alunecă precum o barcă.
Un tren – o ce plăcuţi fiori...
Când vocea-i în văzduh irumpe,
Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;
Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.
Un suflet tânăr, ah, aş vrea,
Cu mine-n seara prea frumoasă...
Ar respira sfârşeala mea,
Ca salcia mai romanţioasă.
I-aş spune : « Vezi, nu tu mă ţii,
Ci doar ispita nopţii, toată ;
Ea m-a schimbat, de parc-aş fi
O porumbiţă însetată.
Biet copilandru, -aleanul greu,
Tot aurul ce-l port în sânge,
Tristeţea sufletului meu
Doar nopţii singure-mi pot plânge.
Copacii-au simţuri şi râvnesc,
Iar noaptea-i, vai, neputincioasă ;
Suspinele-i se risipesc
În bolta fumurie, joasă.
Văzduhul, vezi, e înflorit.
O, taci, pe tine te vreau doară;
Vreau ochiu-ţi împăinjenit...
Un suflet fii, ce se-nfioară.
Un strigăt lung, necontenit.
Şi plângi, copilul meu iubit!»
Din volumele „Străluminările” şi „Umbra zilelor”
Voluptate
Ce seară! Ceru-i sumbru; vorbim cu glasuri joase;
Căldura şi parfumul se prigonesc ciudoase.
Lovită, -o stea se bate cu palele de vânt,
Să-şi ţină ochiul ager deschis şi luminând.
Trist, cerul greu de nouri şi de furtuni, trimite,
Spre-a-mbălsăma-n tăcere potecile umbrite,
Miresmele-adunate din mii de trandafiri
Ce-şi povestesc, cu lacrimi, durere şi iubiri.
Castanii vechi, cu floarea lor albă ce irumpe,
Sunt mari corăbii pline de girandole scumpe.
Simt lacome dorinţe deasupra mea plutind,
Ca aburi albi pe apa din iazuri năvălind...
O, negru Eros, seară prea dulce, muritoare,
În umbra ta dementă m-afund şi plângătoare,
Cu rădăcini, ah, braţul prinzându-mi şi picior,
Făcându-mă să şovăi şi să mă pierd de dor.
Dar dacă seara asta m-a istovit, ce-i oare ?
Veniţi, parfumuri scumpe de roze-mbătătoare,
Voi, trandafiri ce-mi rupeţi făptura mea de lut,
Voi sunteţi şi beţie, văpaie şi sărut!
Voi, voi sunteţi palatul eroticilor îngeri,
Un pat al amintirii cu aromate plângeri.
Şi-n visu-mi, râvna voastră, Palanza mi-a trezit,
Şi-al valurilor zgomot, din lacul meu iubit!...
Din volumele „Străluminările” şi „Umbra zilelor”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu