5. /17 IUNIE 2023 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
CHARLES GOUNOD
| Charles Gounod | |
_by_Nadar.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Charles-François Gounod  |
| Născut | [1][5][6][7] |
| Decedat | (75 de ani)[8][5][7][9] Saint-Cloud, Île-de-France, Franța |
| Înmormântat | cimetière d'Auteuil[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[10] (accident vascular cerebral) |
| Părinți | François-Louis Gounod[*] |
| Căsătorit cu | Anna Zimmerman[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Ocupație | classical composer[*] muzician muzicolog[*] profesor de muzică[*] organist[*] compozitor |
| Studii | Conservatorul din Paris, lycée Saint-Louis[*] |
| Gen muzical | Operă simfonie muzică clasică Oratoriu |
| Premii | Prix de Rome[2] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*][3] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*][4] Comandor al Legiunii de Onoare[*][4] |
| Discografie | |
| Înregistrări notabile | Faust Roméo et Juliette[*] Funeral March of a Marionette[*] |
| orgă[*] | |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Charles Gounod (n. [1][5][6][7] – d. ,[8][5][7][9] Saint-Cloud, Île-de-France, Franța) a fost un compozitor francez, devenit celebru datorită operei sale Faust.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Primele sale cunoștințe muzicale le-a primit de la mama sa, o pianistă înzestrată, urmând apoi cursurile Conservatorului din Paris avându-i ca profesori pe Fromental Halévy și Pierre Zimmerman. În anul 1839 este distins cu „Premiul Romei” (Prix de Rome) și petrece 3 ani de studii în străinătate, în special la Roma, unde studiază muzica veche religioasă din Palestrina. Întors la Paris, este pe punctul de a deveni preot dar, în contact cu muzica lui Robert Schumann și Hector Berlioz își descoperă adevărata vocație și se îndreaptă către creația de operă.
Primele lucrări dramaturgice sunt operele „Sapho“ (1851), "Călugărița însângerată" (1854) și "Medic fără voie" (operă comică - 1858), care (toate trei) nu au avut succes. În schimb, următoarea operă, "Faust", l-a consacrat și l-a situat în rândul compozitorilor celebri. Dintre creațiile ulterioare, numai "Romeo și Julieta" (1867) a rămas în repertoriul permanent universal. În anul 1854 termină de scris Missa Solemna cunoscuta și sub numele de Missa Sfintei Cecilia.
Charles Gounod a mai compus numeroase lucrări vocale, instrumentale și simfonice, precum și compoziții religioase, fiind și un scriitor talentat (studiu de muzicologie asupra operei "Don Giovanni" de Wolfgang Amadeus Mozart și cartea autobiografică "Memoriile unui artist").
Dintre lucrările sale vocale se remarcă geniala compoziție „Ave Maria”, o melodie suavă, suprapusă primului Preludiu din "Clavecinul bine temperat" de Johann Sebastian Bach.
OPERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Sapho (1851)
- Călugărița însângerată (La nonne sanglante, 1854)
- Medic fără voia lui (Le médecin malgré lui, 1858)
- Faust (Margarethe) (1859)
- Filemon și Baucis (Philémon et Baucis, 1860)
- La Colombe (La colombe, 1860)
- Regina din Saba (La reine de Saba, 1862)
- Mireille (1864)
- Romeo și Julieta (Roméo et Juliette, 1867)
- Cinq Mars (1877)
- Polyeucte (1878)
- Le tribut de Zamora (1881)
FAUST
| Faust (operă) | |
 Pagina de titlu a libretului, Paris | |
| Genul | operă |
|---|---|
| Ciclul | cinci acte, șapte tablouri |
| Compozitorul | Charles Gounod |
| Libretul | Jules Barbier și Michel Carré |
| Bazată pe | piesa lui Goethe |
| Data premierei | 19 mars 1859 |
| Locul premierei | Paris, la Théâtre-Lyrique |
| Limba | franceză |
| Durată | cca. 3 ore 10 min. |
| Locul acțiunii | Germania |
| Timpul acțiunii | sec. al XVI-lea |
| Modifică date / text | |
Faust este o operă în cinci acte (7 tablouri). Muzica este compusă de Charles Gounod pe un libret de Jules Barbier și Michel Carre (după partea I a dramei „Faust” de Johann Wolfgang von Goethe).
Premiera operei a avut loc la 19 martie 1859, la „Théâtre Lyrique” din Paris.
Durata operei: cca 3 ore.
Personaje[modificare | modificare sursă]
- Faust, erudit în vârstă, personaj legendar german care și-a vândut necuratului sufletul în schimbul bunătăților pământești (tenor).
- Mefisto, demon din folclorul german (bas).
- Margareta (soprană).
- Valentin, fratele Margaretei, soldat (bariton).
- Brander (bariton)
- Siebel, îndrăgostit de Margareta (mezzo-sopran).
- Wagner, student, prieten cu Valentin (bariton).
- Marta (alto)
- studenți, soldați, tărani, tineri și tinere, popor, îngeri, demoni.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Acțiunea se petrece în Germania secolului al XVI-lea.
Actul I[modificare | modificare sursă]
Tabloul 1[modificare | modificare sursă]
Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust își recunoaște înfrângerea la sfârșitul unei vieți în care munca intensă în domeniul științei (filosofie, medicină, chiar și teologie) i-a impus renunțarea la toate bucuriile și plăcerile omenești. Cupa cu otravă i se oprește lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveste natura și dragostea. Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Satan (demonul Pământului). Acesta apare sub înfățișarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorință. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o clipă, frânge ultimele forțe de rezistență ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinerețe și frumusețe, luându-i în schimb sufletul, care îl va sluji pe el pe tărâmul celălalt, de dincolo de viață. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeș cavaler în floarea vârstei.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Tabloul 2[modificare | modificare sursă]
În mijlocul unei mulțimi vesele și gălăgioase care petrece, tânărul ofițer Valentin stă retras suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de Mefisto. Acesta îi uimește pe toți făcând să curgă în pahare vin venit de nu se știe unde, antrenându-i pe toți într-un cântec în care preaslăvește puterea aurului. Contrariat și revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriați, oamenii se retrag, iar soldații îndreaptă spre necunoscut mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe. Apare Margareta. Faust îi iese în cale și se oferă să o însoțească până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.
Tabloul 3[modificare | modificare sursă]
În grădina Margaretei, tânărul Siebel vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust și Mefisto. Impresionat de atmosfera de liniște și pace a aceștui lăcaș, Faust încearcă o puternică emoție. Mefisto așază o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Sosește Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase brațul. Așezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zărește caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege. Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în fața unor asemenea bogății este discret îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămași singuri, Faust și Margareta sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reținut de Mefisto, ascultă glasul Margaretei care de la fereastra camerei își cântă dragostea stelelor chemându-și iubitul. Faust răspunde la chemarea ei și cei doi se pierd într-o îmbrățișare pătimașă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto își admiră victoria.
Actul III[modificare | modificare sursă]
Tabloul 4[modificare | modificare sursă]
Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar și în sfântul lăcaș, glasul lui Mefisto se face auzit, învinovățind-o.
Tabloul 5[modificare | modificare sursă]
Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldații, cântând gloria obținută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli. Pradă mustrărilor de conștiință pentru fapta săvârșita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoțește ca o umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto și, înainte de a-și da sufletul, își blestemă sora.
Actul IV[modificare | modificare sursă]
Tabloul 6[modificare | modificare sursă]
„Noaptea Valpurgiei”. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust în împărația sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin față cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda și curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva.
Actul V[modificare | modificare sursă]
Tabloul 7[modificare | modificare sursă]
Faust și Mefisto pătrund în celula în care a fost întemnițată Margareta, cu mințile rătăcite, după ce și-a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii să-i salveze sufletul chinuit. În fața trupului ei lipsit de viată se aude glasul lui Mefisto: "E OSANDITA!!! HAI VINO VINO ", dar de sus, din înălțimile cerului, voci limpezi rostesc: "E MANTUITAAA... !!!". Sufletul Margaretei se înalță la cer. EPILOG (in traducerea lui LUCIAN BLAGA) : TOT CE ESTE VREMELNIC E NUMAI SIMBOL, CE ESTE CHIP INDOIELNIC AICI S-A IMPLINIT, NESPUSUL DEPLINUL IZBANDEI, ETERN FEMININUL NE INALȚĂ IN TĂRIE
Charles Gounod "Fausto"
Roméo et Juliette ( Romeo și Julieta ) este o operăîn cinci acte de Charles Gounodpe un libret francez de Jules Barbiersi Michel Carré, bazat pe Romeo și Julietade William Shakespeare. A fost interpretată pentru prima dată la Théâtre Lyrique(Théâtre-Lyrique Impérial du Châtelet), Paris, la 27 aprilie 1867. Această opera se remarcă prin seria de patru duete pentru personajele principale și cântecul de vals „Je veux vivre” pentru soprană. [1]
_Act2_London_1867_(Patti,_Mario)_NGO4p32.jpg?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc)
Istoricul performanței
Opera lui GounodFausta devenit populară la Théâtre Lyrique încă de la premiera sa în 1859 (a fost reprezentată de peste 300 de ori între 1859 și 1868) și acest lucru a dus la o nouă comandă a regizorului Carvalho. [2] În culise au existat dificultăți în alegerea tenorului principal și se spunea că Gounod a compus ultimul act de două ori, dar după repetiția publică generală și prima seară a fost salutat ca un succes major pentru compozitor. Succesul său a fost ajutat de prezența demnitarilor la Paris pentruexpoziție, dintre care mulți au participat la spectacol. La Thére Déjazet a aparut o parodie, intitulată Rhum et eau en juillet ( Rom și apă în iulie ). [2]
(Paris, 1888)
Opera a intrat în repertoriul Opérei-Comiquela 20 ianuarie 1873 (cu Deloffre și Carvalho revenind la rolurile lor de la premieră), unde a primit 391 de reprezentații în 14 ani. [3] La 28 noiembrie 1888, Roméo et Juliette s-au transferat la Opéra din Paris, cuAdelina PattisiJean de Reszkeîn rolurile principale. [3] Opera a fost văzută pentru prima dată la Londra (cu Patti șiMario) pe 11 iulie 1867 și la New York (cuMinnie Hauk) laAcademia de Muzicăpe 15 noiembrie a acelui an. [4]
În 1912, opera a fost înregistrată completă pentru prima dată cuAgustarello Affreca Roméo,Yvonne Gallca Juliette,Henri Albersca Capulet șiMarcel Journetca Laurent.
Opera este adesea pusă în scenă de către teatrul de opera din lume. [5]
Recepție critică
Sutherland Edwards, critic muzical al St. James's Gazette , a scris după operă după prima reprezentație la Londra în 1867:
Roméo et Juliette de Gounod , în care compozitorul este întotdeauna plăcut, deși rareori impresionant, ar putea fi descris drept drama puternică a lui Romeo și Julieta redusă la proporțiile unui.eglogpentru Julieta și Romeo. Se amintește opera ca pe o serie de duete foarte drăguțe, variate de un aer de vals sclipitor pentru Julieta, în care Madame Patti dă dovadă de acel geniu tragic, care îi aparține în egală măsură, cu cea mai mare capacitate de comedie. [Vaccai]Romeo e Giuliettaeste o opera admirabilă pentru Giulietta; în care Romeo nu este uitat. [6]
Roluri
Rezumat
Libretul urmărește povestea piesei lui Shakespeare.
Actul 1
Prolog de uvertură :
Un scurt cor creează scena familiilor rivale din Verona.
Un bal mascat în palatul Capuleților
Tybalt vorbește cu Pâris despre Juliette, care apare împreună cu tatăl ei. Roméo, Mercutio, Benvolio și prietenii lor intră, deghizați, iar Mercutio cântă o baladă despre Regina Mab, după care Juliette cântă un vals vesel. Are loc prima întâlnire dintre Roméo și Juliette, iar ei se îndrăgostesc. Dar Tybalt reapare și bănuiește că Roméo, remascat în grabă, este rivalul său. În timp ce Tybalt vrea să se răzbune imediat, Capulet ordonă ca mingea să continue.
Actul 2
Grădina Capuleților
După ce pagina lui Roméo Stephano la ajutat pe stăpânul său să aibă acces, el îi dezvăluie pe cei doi tineri îndrăgostiți care schimbă jurămintele de dragoste.
Actul 3
Scena 1: Celula lui Laurent
Roméo și Juliette, însoțiți de Gertrude, merg la chilie, iar nunta are loc. Laurent speră ca astfel să aibă loc reconcilierea dintre casele Montagus și Capuleți.
Scena 2: o stradă lângă palatul lui Capulet
Stephano cântă pentru ai atrage pe ocupanți în stradă. Gregoire și Stephano se înfruntă când apar bărbați din fiecare familie. Duelul este mai întâi între Tybalt și Mercutio, care cade mort, iar apoi între Roméo, hotărât să-și răzbune tovarășul, și Tybalt. Tybalt este ucis de Roméo, care este alungat de Duce.
Actul 4
camera Julietei în zori
Roméo și Juliette sunt împreună și, după un lung duet, Roméo pleacă în exil. Tatăl Juliettei vine să-i amintească de dorința pe moarte a lui Tybalt ca Juliette să se căsătorească cu contele Pâris. Călugărul îi dă Juliettei un spirt care o va face să doarmă, astfel încât să pară moartă și, după ce a fost depus în mormântul familiei, se plănuiește ca Roméo să o trezească și să o ia. [O scenă de balet în sala mare a palatului a fost introdusă în acest moment.]
Actul 5
mormântul Julietei
Roméo sparge în mormânt după ce a luat otravă pentru că crede că Juliette este moartă. Când se trezește din poțiunea călugărului, ultimul duet al îndrăgostiților se aude înainte ca otrava să aibă efect asupra lui Roméo. Pe măsură ce mirele ei slăbește, Juliette se înjunghie, pentru a fi unită cu iubitul ei în moarte. [8]
Roméo et Juliette - Charles Gounod
Charles Gounod - MORS ET VITA
IGOR STRAVINSKI
.svg){kind=small}
Igor Fiodorovici Stravinski (n. ,[3][4][5] Lomonosov, Rusia, Gubernia Sankt Petersburg(d), Imperiul Rus – d. ,[6][7][8][9] New York City, New York, SUA) a fost un compozitor modern de muzică cultă, originar din Rusia, unul din cei mai importanți muzicieni din prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a făcut cunoscut și ca pianist virtuoz și dirijor, a readus în actualitate și a revoluționat muzica de balet.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Igor Stravinski s-a născut la Oranienbaum (astăzi Lomonosov), în apropiere de St. Petersburg. Face studii de Drept, dar ia și lecții de pian, apoi devine elevul compozitorului Nikolai Rimski-Korsakov, reputat maestru în arta orchestrației. Primele lucrări ale tânărului Igor, Focuri de artificii și Scherzo fantastic, entuziasmează pe Serghei Diaghilev, conducătorul vestitelor "Ballets Russes" din Paris, care îi comandă compoziții pentru ansamblul său. Rezultatul este muzica de balet Pasărea de Foc, a cărei reprezentație în 1910 stupefiază, dar și entuziasmează publicul parizian, conștient că se află în pragul unui nou stil în muzică. Urmează Petrușka (1911), splendida poveste muzical-coreografică pe motive ale folclorului rus. Cu următoarea operă, Sacre du Printemps („Ritualul primăverii”), izbucnește însă scandalul, provocat nu atât de spectacol, cât de originalitatea muzicii. Publicul se împarte în două: pe de o parte adversarii, care nu se pot împăca cu mijloacele noi de expresie muzicala, pe de altă parte entuziaștii susținători ai noului gen. Evoluția ulterioară a muzicii lui Stravinski face din el reprezentantul necontestat al unui curent, ce va fi numit muzică modernă clasică tonală serială.
Igor Stravinski trece de la stilul neoclasic din Pucinella (1919-1920), pe teme de Pergolesi, sau Apollo Musagete (1928), la experimentele dodecafonice din Canticum Sacrum ad honorem Sancti Marci (1955). În ceea ce privește muzica operistică, Stravinsky adoptă un stil eclectic și eterogen, rezultând în capodopere ca Le Rosignol (Privighetoarea", 1914), Oedipus Rex (1927), Cariera unui libertin (1951). Contactul cu muzica de jazz îi influențează compoziția celebrului Ebony Concerto, pentru clarinet și orchestră.
După ce a trăit cea mai mare parte a vieții în Franța, la vârsta de 58 de ani se stabilește definitiv în America, fiind mai ales activ ca dirijor de orchestră și autor de cronici muzicale. Continuă să compună muzică pentru balet (Orpheus, 1947; Agon, 1957), Compoziții corale (Messe pentru cor și dublu quintet de suflători, 1944-1948; Abraham and Isaak, 1963; Requiem Canticles, 1966; Simfonia psalmilor pentru cor și orchestră, 1948).
Igor Stravinski moare în urma unui infarct la 6 aprilie 1971 în apartamentul său din New York. Este înmormântat la Veneția în cimitirul San Michele[11][12].
LUCRĂRI (SELECȚIE)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Operă și lucrări de scenă[modificare | modificare sursă]
- Privighetoarea (Die Nachtigall) (1914) (după Hans Christian Andersen)
- Vulpea (Le Renard, 1915)
- Povestea soldatului (Histoire du soldat, 1918)
- Mavra (1922)
- Oedipus Rex (1927/1948)
- Perséphone, dans-melodramă în 3 părți (1934)
- Cariera unui libertin (The Rake’s Progress, 1951)
- Potopul (alegorie-balet, 1963)
Balet[modificare | modificare sursă]
- Pasărea de foc (L’Oiseau de feu, 1910)
- Petrușka (1911/revăzută în 1946)
- Ritualul primăverii (Le sacre du printemps, 1913/revăzută în 1922/1943)
- Pulcinella (1920)
- Nunta (Les Noces), scene coregrafice (1923)
- Apollon musagète (1928/revidiert 1947)
- Sărutul zânei (Le Baiser de la fée) (1928/revăzută în 1950)
- Jocul de cărți (Jeu de cartes) (1936)
- Scènes de ballet (1944)
- Orfeu (Orpheus, 1948)
- Agon (1953/1964)
Lucrări vocale[modificare | modificare sursă]
- Svesdoliki (Звездоликий) sau Le Roi des étoiles pentru cor bărbătesc și orchestră (1911/12)
- Pater noster, Motette pentru cor mixt (1926)
- Simfonia psalmilor pentru cor și orchestră (1930/1949)
- Ave Maria pentru cor mixt (1934)
- Babel pentru vorbit, pentru cor bărbătesc pe două voci și orchestră (1944, partea finală la Genesis Suite)
- Mass pentru cor și orchestră (UA 1948)
- Requiem Canticles pentru alto și bas-soli, cor și orchestră (UA 1966)
Lucrări pentru pian[modificare | modificare sursă]
- 4 Etüden op. 7 (1908)
- Piano-Rag-Musik (1919)
- Trois mouvements de Petrușka (versiunea pentru 2 și 4 mâini) (1921)
- Sonate pour piano (1924)
- Serenade en la (in A) (1925)
- Concerto for Two Pianos (1935)
- Tango (1940)
Piese pentru orchestră[modificare | modificare sursă]
- Sinfonie Es-Dur (1905–1907)
- Faunul și păstorița (Faune et bergère), suită pentru voce și orchestră, op. 2
- Cântecul privighetoarei (Le chant du rossignol), poem simfonic (1917)
- Symphonies d’instruments à vent pentru 23 instrumente de suflat (1920/1945–1947)
- Octetul (1922–1923)
- Concerto – pentru pian și instrumente de suflat (1923–1924)
- Concerto en ré pentru vioară și orchestră (1931)
- Konzert in Es für Kammerorchester „Dumbarton Oaks“ (1937/38)
- Simfonia a II-a (1939/40)
- Patru impresii norvegiene (1942)
- Zirkuspolka (1942/44)
- Simfonie în trei părți (1942–1945)
- Scherzo à la Russe (1944)
- Ebony Concerto (1946)
- Concert pentru orchestră de coarde (1947)
- Fanfare for a new Theatre (1964)
ORPHEUS
| Orfeu | |
|---|---|
| Coregraf | George Balanchine |
| Muzică | Igor Stravinski |
| Premieră | 28 aprilie 1948 City Center of Music and Drama , New York |
| Companie originală de balet | Societatea de balet |
| Personaje | Orfeu, Îngerul Întunecat, Eurydice, Liderul Furielor, Liderul Bacantelor, Apollo, Pluto, Satirul, Spiritele Naturii, Prietenii lui Orfeu, Furii, Suflete pierdute, Bacante |
| Proiecta | Isamu Noguchi , Jean Rosenthal |
| Gen | balet neoclasic |
| Tip | Balet clasic |
Orpheus este un balet neoclasic de treizeci de minuteîn trei tablouri compus de Igor Stravinsky în colaborare cu coregraful George Balanchine la Hollywood, California în 1947. Lucrarea a fost comandată de Ballet Society , pe care Balanchine a fondat-o împreună cu Lincoln Kirstein și din care a fost artist. Director. Decorurile și costumele au fost create de Isamu Noguchi .
Structură [ editare ]
Distribuția inițială a fost formată din 30 de dansatori: Orpheus; Euridice; Îngerul Întunecat al Morții; Apollo; liderul Furielor; conducătorul Bacantelor; opt femei Bacchantes; nouă femei în diferite roluri (Friends to Orpheus, Furies, Pluto, Satyr, and Nature Spirits); și șapte bărbați ca Suflete Pierdute.
Acțiunea este împărțită în trei tablouri și douăsprezece episoade de dans: (I. Tableau): Orpheus Weeps for Eurydice; Air de Danse; Dansul Îngerului Morții; Interludiu. (II. Tableau): Pas des furies; Air de danse (Orphée)/Interlude/Air de danse, concluzie; Pas d'action; Pas de deux; Interludiu; Pas de acțiune. (III. Tabloul): Apothéose d'Orphée.
Scor [ editează ]
Partitura este printre cele mai melodioase ale lui Stravinsky. Există o gamă dinamică largă (atingând fortississimo, fff , în momentul în care Bacchantes îl apucă și îl dezmembrează pe Orfeu); dar mai ales orchestra cântă în liniște, rareori ridicându-se deasupra mezzofortei.
Dimensiunea orchestrei este foarte mult „neoclasică”; la fel ca Beethoven, Stravinsky a marcat pentru perechi de suflat (cu excepția faptului că, la fel ca Beethoven în Simfonia a 5-a , a adăugat un piccolo la cele două flaute). Această economie în partitură este, la fel ca dinamica liniștită care predomină în Orpheus , în contrast puternic cu The Rite of Spring a compozitorului cu 35 de ani înainte. Beethoven a folosit trei trombone în Simfoniile a 5-a și a 9-a, importându-le din lumea muzicii de operă; Folosirea a trei trombone a devenit apoi practica orchestrală normală în secolul al XIX-lea și până în zilele noastre, dar în Orpheus Stravinsky cere doar două. Tuba este omisă în întregime. De asemenea, izbitor de diferit deSărbătoarea primăverii este absența unei secțiuni de percuție și utilizarea unui singur timpanist.
În Orfeu, harpa are un rol important . Aceasta are o tradiție lungă în muzica clasică, în care personajul lui Orfeu este asociat cu acel instrument, prin analogie cu lira greacă antică . Două exemple importante în acest sens pot fi menționate: opera lui Gluck Orfeo ed Euridice și poemul simfonic Orfeu al lui Liszt .
Neoclasicismul lui Stravinski se extinde ocazional la parodie; unul dintre cele mai extinse exemple din opera sa se găsește în Air de Danse (Orphée) al celui de-al doilea tablou, în care o elegantă „Siciliana” pentru forțe reduse de harpă, timpani, coarde și duet de oboi (cu cor anglais). înlocuind unul dintre oboi după interludiu) evocă un concert baroc târziu. Este interesant de observat că Stravinsky creează și o parodie neo-baroc – pentru o scenă care are loc și în Hades – în Perséphone din 1934.
Istoric [ editare ]
Premiera a avut loc pe 28 aprilie 1948, la City Center of Music and Drama , New York , și a avut ca rezultat direct președintele City Center, Morton Baum , care ia invitat pe Balanchine și Kirstein să înființeze o companie rezidentă. Noua companie a fost numită (sau Societatea de Balet a fost redenumită) New York City Ballet, iar Balanchine a rămas maestru de balet până la moartea sa.
Programul primei spectacole a City Ballet la City Center, dirijat de compozitor, a constat din Orfeu , Concertul Barocco și Simfonia în do pe 11 octombrie 1948.
Interpretarea lui Noguchi a lirei lui Orfeu a fost adoptată și rămâne simbolul oficial al City Ballet.
Igor Stravinsky: Orpheus (1948)
Stravinsky - Petrushka
Petrushka (franceză: Pétrouchka ; rusă: Петрушка ) este un balet al compozitorului rus Igor Stravinski . A fost scrisă pentru sezonul 1911 la Paris alcompaniei Ballets Russes a lui Serghei Diaghilev ; coregrafia originală a fost de Michel Fokine , iar scenografia și costumele lui Alexandre Benois , care l-a asistat pe Stravinsky cu libretul. Baletul a avut premiera la Théâtre du Châtelet pe 13 iunie 1911, cu Vaslav Nijinsky în rolul Petrushka , Tamara Karsavina în rolul balerinei principale, Alexander Orlov în rolul maurului și Enrico Cecchettișarlatanul. [1]
Petrushka spune povestea iubirilor și geloziei a trei păpuși. Cei trei sunt aduși la viață de șarlatan în timpul Târgului de Shrovetide din 1830 ( Maslenitsa ) din Sankt Petersburg , Rusia. Petrushka o iubește pe balerina, dar ea îl respinge. Ea preferă maurul. Petrushka este furios și rănit și îl provoacă pe maur. Maurul îl ucide cu scimitarul . Fantoma lui Petrushka se ridică deasupra teatrului de păpuși pe măsură ce se lasă noaptea. Își scutură pumnul spre șarlatan, apoi se prăbușește într-o a doua moarte.
Petrushka reunește muzica, dansul și designul într-un tot unitar. Este una dintre cele mai populare producții ale Ballets Russes. De obicei, este interpretat astăzi folosind modelele și coregrafiile originale. Grace Robert a scris în 1946: „Deși au trecut mai bine de treizeci de ani de când a fost interpretat pentru prima dată Petrushka , poziția sa de unul dintre cele mai mari balete rămâne necontestat. Fuziunea sa perfectă de muzică, coregrafie și decor și tema sa - tragedia atemporală a spiritul uman – uniți-vă pentru a-i face atractivitatea universală”. [2]
marionete rusesti
Petrushka este o marionetă . El este un personaj cunoscut în toată Europa sub diferite nume: Punch în Anglia, Polichinelle în Franța, Pulcinella în Italia, Kasperle în Germania și Petrushka în Rusia. Oricare ar fi numele lui, el este un șmecher, un rebel și un bătător de soții. El impune dreptatea morală cu o bâtă de lemn, vorbește cu o voce ascuțită și scârțâitoare și se ceartă cu diavolul. Piesele sale erau formulaice și subversive. Au repetat scene cheie de la o piesă la alta. Piesele se terminau de obicei cu un câine, un polițist sau diavolul care îl târa departe. [3]
Împărăteasa Anna Ivanovna a adus marionete în Rusia în secolul al XVIII-lea. Aceste păpuși erau o distracție pentru aristocrație . Păpușile cu tijă erau un import asiatic. Au jucat piese religioase, mai ales de Crăciun. Petrushka, însă, era o păpușă de mână. Era iubit de oamenii de rând. A jucat în teatre de stradă și în alte locații în aer liber, în mici cabine portabile sau în spatele ecranelor care puteau fi ușor asamblate și la fel de ușor de demontat. După Revoluția Rusă , autoritățile sovietice au forțat Petrushka să intre în casă. Au vrut să-i poată monitoriza mai bine subversivitatea. [3]
Compoziţie
Gestația lui Petrushka nu a fost o chestiune simplă. În timp ce termina Pasărea de foc în primăvara anului 1910, Stravinsky a avut o „viziune” a unui rit păgân solemn: bătrâni înțelepți, așezați în cerc, privind o tânără fată dansând până la moarte. O sacrificau pentru a-l ispăși pe zeul primăverii. Aceasta a fost tema Ritul primăverii . [4] Imediat după succesul uluitor al Păsării de foc din iunie 1910, Diaghilev l-a abordat pe Stravinski despre un nou balet; compozitorul a propus tema Ritului . Diaghilev a acceptat în principiu și a sugerat că premiera ar putea avea loc în timpul sezonului parizian al Baleților Ruși.în primăvara anului 1912.
La sfârșitul lunii septembrie 1910, Diaghilev a mers să-l viziteze pe Stravinski în Clarens, Elveția , unde locuia la acea vreme. Așteptându-se să discute despre noul balet, Diaghilev a fost uimit să-l găsească pe Stravinsky muncind la un proiect total diferit. Stravinski, se pare, avusese o altă viziune: „Am văzut un bărbat în rochie de seară, cu părul lung, muzicianul sau poetul tradiției romantice. A pus pe tastatură mai multe obiecte heteroclite și le-a rulat în sus și în jos. orchestra a explodat cu cele mai vehemente proteste – lovituri de ciocan, de fapt…” [5]
Mai târziu, Stravinski a scris: „[i]n compunând muzica, aveam în minte o imagine distinctă a unei marionete, înzestrată brusc cu viață, exasperând răbdarea orchestrei cu cascade diabolice de arpegii. Orchestra, la rândul ei, ripostează cu amenințări . sunet de trompetă”. [6] Deși Stravinski concepea muzica ca pe o opera de concert pură – un Konzertstück , Diaghilev și-a dat imediat seama de potențialul teatral. Noțiunea de păpușă l-a adus pe Diaghilev în minte la Petrushka, versiunea rusă a păpușilor Punch și Judy care formase o parte tradițională a festivităților de dinaintea Postului Mare din Sankt Petersburg din anii 1830.
Stravinski a compus muzica în timpul iernii anilor 1910–1911 pentru Baleții Ruși ai lui Diaghilev . A avut premiera la Paris la Théâtre du Châtelet pe 13 iunie 1911 sub dirijorul Pierre Monteux , cu coregrafie de Michel Fokine și decoruri de Alexandre Benois . Rolul principal a fost dansat de Vaslav Nijinsky . [7] Lucrarea este caracterizată de așa-numitul acord Petrushka (format din triade Do major și F ♯ major interpretate împreună), un dispozitiv de bitonalitate care anunță apariția personajului principal.
Instrumentaţie
versiunea originală din 1911
Acesta este punctat după cum urmează:
Versiune revizuită din 1946
Versiunea lui Stravinsky din 1946, publicată în 1947, este pentru o orchestră mai mică.
Libret și poveste
În timp ce ideea inițială a fost a lui Stravinsky, Alexandre Benois a oferit detaliile etnografice ale Târgului de Shrovetide și tradițiile teatrului de păpuși rusesc. Și, deși Petrushka este adesea citat ca un exemplu de integrare completă a libretului, muzicii, coregrafiei și designului scenic, Stravinsky a compus părți semnificative din muzică (în principal cel de-al doilea tablou) înainte ca Benois să se implice în proiect.
Primul tablou: Târgul Shrovetide
Petrushka începe cu o introducere orchestrală festivă bazată, parțial, pe strigătele istorice ale vânzătorilor ruși. [8] Cortina se ridică pentru a dezvălui Piața Amiralității din Sankt Petersburg în anii 1830. Decorul de scenă (tot de Benois) înfățișează mai multe cabine de vânători, o roată, un carusel și (în centrul scenei) un teatru de păpuși. O mulțime s-a adunat pentru Târgul de Carnaval (cunoscut sub numele de Maslenitsa ), carnavalul (analog cu Mardi Gras ) care precede Postul Mare .
În coregrafia originală a lui Fokine, un grup de Drunken Revelers iese din mulțime, dansând pe adaptarea lui Stravinsky a melodiei populare „Song of the Volochobniki” („Dalalin’ Dalalin’” din Rimsky-Korsakov Op. 24 No. 47). [8]
Deodată, muzica festivă este întreruptă de alamele stridente care anunță apariția maestrului de ceremonii pe balconul cabinei sale. Echivalentul unui „latrător” de carnaval, el se laudă cu atracțiile care pot fi văzute în interior.
Se aud scârțâiturile unui orgă de stradă (clarinete și flaut), în timp ce din mulțime iese o Orgă-Grinder și Dansatoare, care la început acordă puțină atenție în timp ce lătrătorul continuă să strige. Dansatorul coboară în scenă și începe să danseze pe un alt cântec popular rusesc, „Toward Evening, in Rainy Autumn”, [8] în timp ce cântă triunghiul.
La celălalt capăt al scenei, apare o a doua Dancing Girl, însoțită de o cutie muzicală (sugerată în orchestră de celesta). Cele două Dansatoare concurează pentru atenția mulțimii la melodiile unui cântec obscen de music-hall francez despre o femeie cu un picior de lemn: „Une Jambe de bois”. [8] Ambele melodii sunt repetate.
Drunken Revelers se întorc (din nou la „Cântecul Volochobnikilor”) întrerupți de mai multe ori de lăudăriile lui Barker. Strigătele vânzătorilor ambulanți chiar de la deschidere se aud încă o dată.
Dintr-o dată, doi toboșari convoacă mulțimea la teatrul de păpuși cu ciocniri asurzitoare. Magicianul (numit uneori „Șarlatanul”) apare la gemete mistice de la fagot și contrafagot. Când are atenția tuturor, scoate un flaut și începe să cânte o melodie lungă, improvizatoare. Cortina teatrului de păpuși se ridică pentru a dezvălui trei păpuși atârnate pe perete: maurul, balerina și Petrushka. Când Magicianul îi atinge cu flaut (pentru a ciripit în orchestră), ei par să se trezească.
Mulțimea uluită urmărește cum, cu o mișcare a mâinii Magicianului, cele trei păpuși încep un viguros dans rusesc (bazat pe încă două melodii populare rusești: „A Linden Tree Is in the Field” și „Song for St. John’s Eve” ). [8]
![\relative c'' {
\key a \major
\time 2/4
{ e8-.^\markup "Song for St. John's Eve" a8-. gis16 (fis16 b8) |a8 [(b8 a8 gis8)] | b4-> (gis8) cis8 | b8 (gis16 fis16 e8) r8}
}](https://upload.wikimedia.org/score/s/4/s4fkyzvzclei2h79ww3sq2h7ocnwpb7/s4fkyzvz.png)
În coregrafia lui Fokine, ei încep mai întâi să-și miște picioarele (în timp ce sunt încă agățați de perete), apoi au izbucnit din teatrul de păpuși în mijlocul mulțimii. Maurul (strălucitor în turban și pantaloni exagerați) este năvalnic. Balerina dansează perpetuu în pointe . Petrushka, pe de altă parte, este lemnoasă și incomodă. Devine evident că Petrușka o iubește pe balerina; dar ea are ochi numai pentru maur. Magicianul cheamă dansul la oprire; cortina cade rapid.
Al doilea tablou: Camera lui Petrushka
Deși camera lui Petrushka se află în interiorul teatrului de păpuși, designul Benois este fantastic, înfățișând cerul nopții cu stele și o jumătate de lună; aisberguri abstracte (sau munți acoperiți cu zăpadă) și un portret proeminent al magicianului.
Tulburările de tobe anunță începutul celui de-al doilea tablou. Fără o introducere, muzica începe amenințător. „Un picior îl lovește pe scenă; Petrușka cade...” [9]
Pe măsură ce Petrushka se reunește treptat, auzim un arpegiu ciudat în clarinete: acesta este faimosul „ acord Petrushka ” (format din triade juxtapuse de do major și fa ♯ major). Petrushka se ridică (deși tremurând) cu acompaniamentul valurilor de arpegii de la pian (dezvăluind originile muzicii în Konzertstück al lui Stravinski ). Revine „Acordul Petrushka”, acum marcat violent pentru trompete, marcat în partitura „Blestemele lui Petrushka”, îndreptat către portretul Magicianului.
Muzica devine lirică în timp ce Petrushka cade în genunchi și mimează (la rândul său) autocompătimirea, dragostea pentru balerină și ura față de magician.
Balerina (încă în pointe ) se strecoară în camera lui Petrushka, la început neobservată. Imediat ce Petrușka o vede, el începe o desfășurare maniacală, atletică, de salturi și gesturi frenetice (deși abia a putut să stea în picioare înainte de a sosi ea). Înspăimântată de exuberanța sa, Balerina fuge. Petrushka cade la podea în batjocura clarinetelor.
Un alt pasaj de arpegii pentru pian se transformă într-o a doua rundă de blesteme îndreptate către Magician, din nou reprezentată muzical de „Acordul Petrushka”, de data aceasta compus pentru orchestră completă. [9]
Pentru doar o clipă, Petrushka se uită din cameră la mulțimea adunată în Piața Amiralității (Stravinsky oferă o scurtă referire la „muzica mulțimii” din primul tablou). Apoi, Petrushka se prăbușește în timp ce auzim o reluare batjocoritoare a clarinetelor cântând „Acordul Petrushka”, urmată de un apel ciudat de trompetă care semnalează „panare, perdea”. [9]
Al treilea tablou: Camera Maurului
La fel ca și înainte, melodiile de tobe leagă cel de-al treilea tablou de predecesorul său (în partitura din 1911, Stravinsky spune că acest ritm de tobe ar trebui să fie omis în concert). În contrast puternic cu întunericul Camerei lui Petrushka, culorile strălucitoare ale designului Benois pentru Camera Maurului evocă un deșert romantic: palmieri, flori exotice, nisip.
În coregrafia lui Fokine, maurul se întinde pe un divan jucându-se cu o nucă de cocos . Apoi sare în picioare și încearcă să o taie cu scimitarul. Când nu reușește, crede că nuca de cocos trebuie să fie un zeu și continuă să se roage lui.
Șarlatanul așează Balerina în camera maurului. Balerina este atrasă de aspectul frumos al maurului. Ea cântă o melodie îndrăzneață pe o trompetă de jucărie (reprezentată de un cornet în orchestrația originală din 1911) și apoi dansează cu maurul într-un vals (temele preluate din op. 165 nr. 1 și op. 200 nr. 1 a lui Joseph Lanner) . 1). [10]
Petrushka se eliberează în cele din urmă din celula lui; el întrerupe seducția Balerinei. Petrushka îl atacă pe maur, dar în curând își dă seama că este prea mic și slab. Maurul o bate pe Petrushka. Balerina leșină. Păpușa-clovn fuge pentru viață, cu maurul urmărindu-l și evadează din cameră.
Al patrulea tablou: Târgul de Shrovetide (Spre seară)
A patra și ultima scenă revine la carnaval. A trecut ceva timp; acum e seara devreme. Orchestra introduce un lanț de dansuri colorate în timp ce o serie de personaje aparent neînrudite vin și pleacă pe scenă pe măsură ce zăpada începe să cadă. Primul și cel mai proeminent este Dansul asistentelor, interpretat pe tonul cântecului popular „Down the Petersky Road”. Apoi vine un țăran cu ursul său dansator , urmat la rândul său de un grup de țigani, coșari și tore și mascarați.
Când veselia atinge apogeul, se aude un strigăt din teatrul de păpuși. Petrushka trece brusc peste scenă, urmat de maur în urmărire fierbinte, ținând sabia, și de balerina îngrozită care îl urmărește pe maur, temându-se de ce ar putea face. Mulțimea este îngrozită când maurul îl ajunge din urmă pe Petrushka și îl ucide cu o singură lovitură a lamei.
Poliția îl chestionează pe șarlatan. Șarlatanul încearcă să restabilească calmul ținând „cadavrul” deasupra capului și scuturându-l pentru a le aminti tuturor că Petrushka nu este decât o marionetă.
Pe măsură ce se lasă noaptea și mulțimea se împrăștie, șarlatanul pleacă, purtând trupul moale al lui Petrushka. Deodată, pe acoperișul teatrului apare fantoma lui Petrushka, strigătul lui acum sub forma unei sfidări furioase. Spiritul lui Petrushka trage nasul spre chinuitorul său de dincolo de lemnul și paiele cadavrului său.
Acum, complet singur, șarlatanul este îngrozit să vadă fantoma sclipitoare a lui Petrushka. Fuge în timp ce își permite o singură privire speriată peste umăr. Scena este tăcută, lăsând publicul să se întrebe cine este „real” și cine nu. [11]
Stravinsky - Ballet "L'Oiseau de feu" - Diana Vishneva
Pasărea de foc (franceză: L'Oiseau de feu ; rusă: Жар-птица , romanizat: Zhar-ptitsa ) este o lucrare de balet și concert orchestral a compozitorului rus Igor Stravinsky . A fost scrisă pentru sezonul 1910 la Paris alcompaniei Ballets Russes a lui Serghei Diaghilev ; Coregrafia originală a fost de Michel Fokine , care a colaborat cu Alexandre Benois la un scenariu bazat pe basmele rusești ale Păsării de Foc și binecuvântarea și blestemul pe care acesta le deține pentru proprietarul ei. A fost interpretat pentru prima dată la Opéra de la Parispe 25 iunie 1910 și a avut un succes imediat, catapultându-l pe Stravinsky la faima internațională. Deși concepută ca o lucrare pentru scenă, cu pasaje specifice care însoțesc personaje și acțiune, muzica a obținut o recunoaștere egală, dacă nu mai mare, ca piesă de concert.
Stravinsky era un compozitor tânăr și practic necunoscut când Diaghilev i-a comandat să compună Pasărea de foc pentru Baleții Ruși. Succesul său a fost începutul parteneriatului dintre Stravinski și Diaghilev, care ulterior va produce producții de balet ulterioare până în 1928, inclusiv Petrushka (1911), Sarbatoarea primăverii (1913) și Apollo (1928).
Istorie
fundal
Igor Stravinsky era fiul lui Fiodor Stravinski , basul principal la Teatrul Imperial Mariinsky din Sankt Petersburg , și al lui Anna (născută Kholodovskaya), o cântăreață amatoare și pianistă competentă dintr-o veche familie rusă. Asocierea lui Fiodor cu multe dintre figurile de vârf ale muzicii ruse, inclusiv compozitorii Rimski-Korsakov , Borodin și Mussorgsky , a însemnat că Igor a crescut într-o casă intens muzicală. [1] În 1901, Stravinsky a început să studieze dreptul la Universitatea Imperială din Sankt Petersburg, în timp ce luăm lecții private de armonie și contrapunct. Simțind talentul în eforturile timpurii ale tânărului compozitor, Rimski-Korsakov l-a luat pe Stravinski sub tutela sa privată. Până la moartea mentorului său în 1908, Stravinsky a produs mai multe lucrări, printre care o Sonată pentru pian în fa diesis minor , o Simfonie în mi bemol și o piesă orchestrală scurtă intitulată Feu d'artifice ("Focuri de artificii"). [2] [3]
În 1909, la Sankt Petersburg au avut premiera Scherzo fantastique și Feu d'artifice ale lui Stravinski. Printre cei din audiență s-a numărat și impresarul Serghei Diaghilev , care urma să-și debuteze Baleții Ruși la Paris. [4] Intenția lui Diaghilev a fost de a prezenta lucrări noi într-un stil distinctiv al secolului al XX-lea, iar el era în căutarea unui talent compozițional proaspăt. [5] Impresionat de Stravinski, el a comandat de la el orchestrații ale muzicii lui Chopin pentru baletul Les Sylphides . [6]
Creare
Alexandre Benois și-a amintit că în 1908 îi sugerase lui Diaghilev realizarea unui balet naționalist rus [8] , idee cu atât mai atractivă având în vedere atât pasiunea nou trezită a Franței pentru dansul rusesc, cât și costul punerii în scenă a operei. Ideea de a amesteca mitica Pasăre de foc cu povestea rusă fără legătură cu Koschei Nemuritorul [a] a venit probabil dintr-un vers popular pentru copii de Iakov Polonsky , „Călătoria de iarnă”, [9] , care include versurile:
Și în visele mele mă văd pe spatele unui lup
Călărind de-a lungul unei cărări din pădure
Să mă lupți cu un țar-vrăjitor (Koschei)
În acel ținut în care o prințesă stă sub cheie,
Zăbând în spatele zidurilor masive.
Acolo grădini înconjoară un palat toate de sticlă;
Acolo Păsările de Foc cântă noaptea
Și ciugulesc fructe de aur. [10]
Benois a colaborat cu coregraful Michel Fokine , trăgând din mai multe cărți de basme rusești, inclusiv colecția lui Alexander Afanasyev , pentru a crea o poveste care implică Pasărea de Foc și magicianul malefic Koschei. [11] Peisajul a fost proiectat de Aleksandr Golovin , iar costumele de Léon Bakst . [4]
Diaghilev l-a abordat pentru prima dată pe compozitorul rus Anatoly Lyadov în septembrie 1909 pentru a scrie muzica. [14] Nu există nicio dovadă că a acceptat vreodată comisionul, în ciuda anecdotei că a întârziat să înceapă să compună lucrarea. [15] Nikolai Tcherepnin a compus niște muzică pentru balet (pe care a folosit-o ulterior în Regatul fermecat ), dar s-a retras din proiect fără explicații după ce a finalizat o singură scenă. [16] După ce a decis să nu mai folosească Alexander Glazunov și Nikolay Sokolov , [17]Diaghilev l-a ales în cele din urmă pe Stravinski, în vârstă de 28 de ani, care deja începuse să schițeze muzica în așteptarea comisiei. [17]
Stravinsky a remarcat mai târziu despre lucrul cu Fokine că nu însemna „nimic mai mult decât să spunem că am studiat împreună libretul, episod cu episod, până când am știut măsurătorile exacte necesare muzicii”. [18] Stravinski a folosit câteva dintre ideile lui Rimski-Korsakov în Pasărea de foc , în special în utilizarea laitmotiv-urilor . Rimski-Korsakov a folosit treimi ascendente ca laitmotiv pentru răufăcători în operele sale Mlada , Pan Voyevoda și Kashchey the Deathless , iar Stravinsky a extins armonios această idee pentru a construi armoniile din The Firebird . [19]Partitura pentru pian a fost finalizată la 21 martie 1910 și a fost complet orchestrată până în mai, deși nu înainte ca lucrările să fie întrerupte pentru scurt timp de o altă comandă Diaghilev: o orchestrație a lui Grieg Kobold , op. 71, nr. 3 pentru un dans caritabil cu Vasily Nijinsky . [20]
La scurt timp după aceea, Diaghilev a început să organizeze avanpremiere private ale The Firebird pentru presă. Criticul francez Robert Brussel , care a participat la unul dintre aceste evenimente, a scris în 1930:
Compozitorul, tânăr, zvelt și lipsit de comunicare, cu ochi vagi meditativi și buzele întărite într-o față plină de energie, era la pian. Dar în momentul în care a început să se joace, locuința modestă și slab luminată strălucea cu o strălucire orbitoare. Până la sfârșitul primei scene, am fost cucerit: până la ultima, m-am pierdut în admirație. Manuscrisul despre suportul muzical, marcat cu creionuri fine, a dezvăluit o capodopera. [21]
Recepţie
The Firebird a fost prezentată în premieră de Baleții Ruși la Palais Garnier din Paris la 25 iunie 1910, sub conducerea lui Gabriel Pierné . [22] Chiar înainte de prima reprezentație, compania a simțit un succes uriaș în devenire; și fiecare reprezentație a baletului din acea primă producție, după cum și -a amintit Tamara Karsavina , a întâlnit un „crescendo” de succes. [12] „Notați-l bine”, a spus Diaghilev despre Stravinski, „este un bărbat în ajunul celebrității”. [23]
Criticii au lăudat baletul pentru integrarea decorului, coregrafiei și muzicii. „Vermiculația cu aur vechi a pânzei fantastice pare să fi fost inventată după o formulă identică cu cea a rețelei strălucitoare a orchestrei”, a scris Henri Ghéon în Nouvelle revue française , care a numit baletul „cea mai rafinată minune a orchestrei”. echilibru” și a adăugat că Stravinski era un „muzician delicios”. [12] [13] Michel-Dimitri Calvocoressi l-a salutat pe tânărul compozitor drept moștenitorul legitim al The Mighty Handful . [24] Succesul baletului i-a asigurat, de asemenea, poziția lui Stravinsky ca compozitor vedetă al lui Diaghilev și s-au discutat imediat despre o continuare, [25]ducând la compunerea lui Petrushka și The Rite of Spring . În Rusia însă reacția a fost mixtă. În timp ce prietenul lui Stravinski, Andrey Rimsky-Korsakov , a vorbit aprobator despre aceasta, presa a avut în mare parte o viziune vagă asupra muzicii, un critic denunțând ceea ce el considera „sărăcia ei înfiorătoare a invenției melodice”. [26] Un coleg Rimsky-Korsakov, Jāzeps Vītols , a scris că „Stravinsky, se pare, a uitat conceptul de plăcere în sunet... Dissonanțele [lui] devin, din păcate, repede obositoare, pentru că nu există idei ascunse în spatele lor. " [27]
Serghei Bertensson și-a amintit că Serghei Rachmaninoff a spus despre muzică: "Doamne mare! Ce operă de geniu este aceasta! Aceasta este adevărata Rusia!" [28] Un alt coleg, Claude Debussy , care mai târziu a devenit admirator, a avut o viziune mai sobră asupra partiturii: „La ce te aștepți? Trebuie să începi de undeva”. [29] Richard Strauss i-a spus compozitorului într-o conversație privată că a făcut o „greșeală” la începutul piesei pianissimo , în loc să uimească publicul cu o „cădere bruscă”. La scurt timp după aceea, el a rezumat presei experiența sa de a auzi pentru prima dată The Firebird , spunând: „este întotdeauna interesant să-i auzi pe imitatorii cuiva”.
Spectacole de balet ulterioare
,_Ballets_Russes,_Sydney.jpg?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc)
Pasărea de foc a fost reînviată pentru prima dată în 1934 de compania colonelului Wassily de Basil , Balets Russes de Monte-Carlo , într-o producție organizată la Londra, folosind decorul și costumele originale de la compania lui Diaghilev. [31]
Premiera americană a baletului a fost pusă în scenă de George Balanchine pentru New York City Ballet în 1949, cu Maria Tallchief ca pasărea de foc și peisaje și costume de Marc Chagall ; a fost păstrat în repertoriu până în 1965. Compania a reinstalat-o în 1970 pentru Teatrul David H. Koch , cu noi costume de Karinska , bazate pe desenele originale ale lui Chagall. Jerome Robbins a colaborat cu Balanchine pentru a coregrafia remontarea. [32]
Prima producție televizată a fost de către Baletul Național al Canadei în 2003. Au fost folosite efecte speciale pentru a face să pară că Firebird era în zbor. [33]
Rezumat
Baletul se concentrează pe călătoria eroului său, Prințul Ivan . În timp ce vânează în pădure, el se rătăcește în tărâmul magic al maleficului Koschei Nemuritorul , a cărui nemurire este păstrată prin păstrarea sufletului său într-un ou magic ascuns într-un sicriu. Ivan îl urmărește și o capturează pe Pasărea de Foc și este pe cale să o omoare; ea cerșește pentru viața ei, iar el o cruță. În semn de mulțumire, ea îi oferă o pană fermecată pe care o poate folosi pentru a o chema în cazul în care are nevoie.
Prințul Ivan întâlnește apoi treisprezece prințese care sunt sub vraja lui Koschei și se îndrăgostește de una dintre ele, Tsarevna. A doua zi, Ivan se confruntă cu magicianul și în cele din urmă încep să se ceartă. Când Koschei își trimite servitorii după Ivan, el cheamă Pasărea de Foc. Ea intervine, vrăjind monștrii și făcându-i să danseze un dans elaborat, energic („Dansul Infernal”).
Epuizați, creaturile și Koschei cad apoi într-un somn adânc. În timp ce dorm, Pasărea de Foc îl direcționează pe Ivan către un ciot de copac unde este ascuns sicriul cu oul care conține sufletul lui Koschei. Ivan distruge oul, iar cu vraja ruptă și Koschei mort, creaturile magice pe care Koschei le ținea captive sunt eliberate, iar palatul dispare. Toate ființele „adevărate”, inclusiv prințesele, se trezesc și cu un ultim indiciu al muzicii Păsării de Foc (deși în coregrafia lui Fokine nu apare în scena finală de pe scenă), sărbătoresc victoria lor.
Muzică
Structura
Pasărea de foc este dedicată lui Andrey Rimsky-Korsakov , fiul lui Nikolai Rimsky-Korsakov. [34]
Hero Lupescu (n. 17 iunie 1927, Roman - d. 4 octombrie 2007, București) a fost un regizor de operă român.
FAMILIA
S-a născut în orașul Roman într-o familie evreiască. Tatăl său, Avram Wolfsohn, a fost un cunoscut cantor la Sinagoga Mare din București.
STUDII
Hero Lupescu a terminat cursurile Facultății de Regie din cadrul Institutului de Artă Teatrală „Anatoli Lunacearski” din Moscova (1951-1954). A susținut examenul de diplomă la Opera Română din Timișoara, cu spectacolul Evgheni Oneghin de Ceaikovski (1954).
CARIERA
A lucrat timp de 34 de ani la Opera Română din București și a realizat, de-a lungul carierei, numeroase spectacole. A debutat pe scena Operei Române din București în 1955, cu spectacolul "Boema", de Puccini, interpreți Valentina Crețoiu, Dinu Bădescu, Șerban Tassian etc. Ultima sa premieră la aceeași operă bucureșteană a fost tot "Boema", în 1993, însă a regizat spectacole și pe alte scene, inclusiv în străinătate - Opera din Sarajevo, din Ruse sau cea din Ankara. Pentru prima scenă lirică a țării a montat următoarele opere:
- "Tosca" de Puccini (1956)
- "Faust" de Gounod (1958)
- "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski (1958)
- "Cavalleria rusticana" de Mascagni (1960)
- "Boris Godunov" de Musorgski (1961)
- "Logodnă la mânăstire" de Prokofiev (1963)
- "Motanul încălțat" de C. Trăilescu (1964)
- "Cosi fan tutte" de Mozart (1965)
- "Don Giovanni" de Mozart (1966)
- "Gianni Schicchi" de Puccini (1967)
- "Povestirile lui Hoffmann" de Offenbach (1968)
- "Mireasa vândută" de Smetana (1970)
- "Cneazul Igor" de Borodin (1971)
- "Albert Herring" de Britten (1973)
- "Bălcescu" de C. Trăilescu (1974)
- "Dreptul la dragoste" de T. Bratu (1975)
- "Luna" de Orff (1975)
- "Andrea Chénier" de Giordano (1976)
- "Bastien și Bastienne" de Mozart (1976)
- "Dragoste și jertfă" de C. Trăilescu (1977)
- "Conu Leonida față cu reacțiunea" de Matei Socor (1978)
- "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski (1981)
- "Nunta lui Figaro" de Mozart (1984)
- "Povestirile lui Hoffmann" de Offenbach (1986)
- "Nabucco" de Verdi (1987)
- "Samson și Dalila" de Saint-Saëns(1992)
- "Ora spaniolă" de Ravel.
Printre cele mai cunoscute montări a rămas și Traviata "în blugi" la Teatrul Liric din Craiova. A montat spectacole la toate teatrele de operă din țară, fiind, de exemplu autorul spectacolului inaugural al Operei Române din Iași, "Tosca" (1956).
A fost un regizor cu o viziune modernă asupra spectacolului de operă, uneori chiar avangardistă, înfruntând riscul de a fi criticat sau controversat.
A fost profesor la clasa de operă a Conservatorului bucureștean, printre studenții săi numărându-se mulți dintre maeștrii de ieri și de azi ai scenei lirice bucureștene sau soliști de prestigiu ai teatrelor de operă din țară sau din străinătate.
A regizat grandioase spectacole în aer liber, fie în țară, la ocazii festive, fie în străinătate, la deschiderea unor competiții sportive internaționale majore (Maroc, Spania), ca de exemplu: spectacolul de deschidere a Campionatului Mondial de Fotbal din Spania, în 1982, apoi spectacolul de deschiere al Jocurilor Mediteraneene (1983, Casablanca, Maroc), al Jocurilor Pan-africane (1985, Rabat, Maroc) și un spectacol festiv pe stadion în cinstea Regelui Hassan II al Marocului, în 1989.
DISTINCȚII
- În 1983 regele Hassan al II-lea al Marocului i-a conferit distincția "Legiunea de Onoare".
- În 1984 Președintele Comitetului Internațional Olimpic, Juan Antonio Samaranch, i-a acordat Premiul Olimpic "Colanul de Argint", "pentru aportul artei în spectacolele sportive". [1]
- În 2001 a fost decorat cu Ordinul Național "Serviciul credincios" în grad de Cavaler.
DECESUL
Hero Lupescu a murit în ziua de 4 octombrie 2007, la Spitalul Universitar din București, în urma unei congestii cerebrale. [2]
A beneficiat de gardă de onoare militară la catafalc. A fost înmormântat la cimitirul Filantropia din București. [3]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu