6. /31 IULIE 2023 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

ACA DE BARBU

Aca de Barbu (n. 31 iulie 1893, Sighişoara, judeţul Mureş – d. 21 martie 1958, Bucureşti), soprană.

BIOGRAFIE

Fiica lui Sever de Barbu (funcţionar de bancă în Reghin), a studiat la Conservatorul din Târgu Mureş. Admisă, direct în anul II, la Academia de Muzică din Viena, în 1910, după doi ani renunţă din cauza unor probleme financiare. Se pregăteşte un timp, în particular, cu profesorul Filip Forsten.

În 1914 semnează un contract cu opera din Hamburg. Cântă pe mai multe scene: Karlstheater, Baden bei Wien, Teplitz-Schönau, Grün sau Volksoper din Viena. În anii 1922 – 1933 este prim-solistă a Operei din Cluj-Napoca, după care se mută împreună cu soţul, juristul Nicolae Bireescu, la Bucureşti, unde a cântat până în 1945. La 1 septembrie, acelaşi an, este pensionată abuziv.

În urma unui memoriu trimis autorităţilor, pe 13 februarie 1946 este angajată la Opera din Timişoara, întemeiată prin decret al Regelui Mihai la 30 martie 1946, unde va funcţiona ca director. Primul spectacol, regizat de ea, a fost Aida lui Giuseppe Verdi, jucat pe 27 aprilie 1947 şi difuzat prin megafoane în Piaţa Operei. Conduce noua instituţie până în 1956, când este îndepărtată, din cauza originii sale „nesănătoase”. Continuă să predea la Conservatorul din Bucureşti până la moarte.

În perioada: 01.03.1946 - 20.11.1954

 

Printre personalităţile ce au marcat pregnant viaţa noastră muzicală în prima jumătate a veacului XX, Aca de Barbu ocupă un loc aparte, nu doar prin anvergura artei sale, ci şi prin plurivalenţa talentului, prin implicarea ardentă fie ca interpretă de cotă internaţională, fie ca regizor sau ca prim director al Operei din Timişoara, la înfiinţarea şi dezvoltarea căreia a contribuit într-o manieră impresionantă.

 

Născută la Sighişoara, la 31 iulie 1893, înzestrată cu un glas de o calitate şi o amploare surprinzătoare, s-a remarcat imediat după studiile de perfecţionare de la Academia vieneză, fiind angajată succesiv la Opera din Hamburg, la alte teatre germane, la Brno, revenind la Viena (atât la Karlstheater, cât şi la Theater an der Wien sau Volksoper), optând însă, din 1921, pentru continuarea carierei solistice la nou înfiinţata Operă din Cluj, unde a dat viaţă unor personaje memorabile, partener fiindu-i, adesea, renumitul tenor lugojean Traian Grozăvescu. Invitată frecvent şi apoi angajată la Opera bucureşteană (din 1934), a dat viaţă unor roluri precum Santuzza, Tosca, Elsa, Elisabeta, Amelia, Leonora beethoveniană, Rachel sau Anca (Năpasta) şi Mama (Săptămâna luminată) dar şi Butterfly sau Rosalinde, un aspect rar întâlnit fiind abordarea rolurilor de soprană, dar şi de mezzosoprană din aceleaşi opere, devenind astfel, pe rând, Aida şi Amneris, Carmen şi Micaela.

 

Unanim apreciată de public şi de cronicari, Aca de Barbu s-a confruntat, paradoxal, cu numeroase probleme şi nedreptăţi deopotrivă la Cluj şi la Bucureşti, culminând cu pensionarea sa, în 1945, revenirea asupra acelei hotărâri aberante găsindu-şi o rezolvare neaşteptată, eminenta artistă fiind numită director al noii Opere din Timişoara, înfiinţată în 1946, prin Decret Regal. Începea astfel o nouă epocă în existenţă sa, implicându-se cu o pasiune şi un profesionalism impresionant în construirea „din nimic” a ansamblului, în descoperirea și angajarea unor tineri solişti care, în majoritate, aveau să devină nume de referinţă ale teatrului.

 

Munca înverşunată, plină de pasiune şi dăruire, ardenta dorinţă de a oferi, în sfârşit, melomanilor, primul spectacol atât de aşteptat, au condus la realizarea unui titlu de anvergură - Aida de Verdi -, dificil şi ofertant, spectaculos, demn de a inaugura o Operă adevărată, cortina ridicându-se, într-un neuitat 27 aprilie 1947, în aplauzele unui public entuziast, răsplătind astfel eforturile incredibile ale tânărului ansamblu condus de Aca de Barbu în dublă calitate de director şi regizor.

 

Deloc întâmplător, în sală se afla şi Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri…

 

Efervescenţa creatoare şi tenacitatea sa au „molipsit” întreg ansamblul, astfel încât, lucrând în paralel câteva producţii (pe care le-a regizat), a inclus în repertoriu, până la finele stagiunii, Traviata, Casa cu trei fete, Madama Butterfly, alternând cu primele balete în coregrafia eminentei Merdeces Pavelici. 

 

Fără o clipă de răgaz, devotată până la sacrificiu scenei, artei sale, Operei timişorene, Aca de Barbu a reuşit, în cei 9 ani de directorat, să realizeze montări de referinţă, într-un număr impresionant, pregătind tinerii artişti, invitând totodată foşti colegi de marcă - de la Cluj sau Bucureşti – să evolueze în spectacolele teatrului, pe afiş regăsindu-se majoritatea operelor în care ea însăşi cântase cu enorm succes, o dovadă elocventă în acest sens fiind interpretarea rolului Santuzza în Cavalleria rusticana alăturată premierei cu Paiaţe, artista fiind ovaţionată astfel în… triplă ipostază. 

 

Dorind să atragă un public cât mai larg către marea muzică, a inaugurat şi seria turneelor în oraşe învecinate, dar şi stagiunile estivale în Parcul rozelor, atât de apreciate şi atunci, ca şi acum, dar a înfiinţat şi un Studio de operă (pepinieră pentru „marea scenă”), inaugurat cu o Suită de balet şi mozartianul Bastien şi Bastienne.

 

Încercând cu un adevărat eroism să depăşească şi animozităţile apărute în teatru, dar şi stavilele ideologiei vremii, a pus în scenă creaţii din literatura universală, pregătind însă tineri regizori, încurajând dirijori de talent, semn al dorinţei permanente de „mai bine”, reușind să prezinte, în doar două stagiuni, aproape 20 de titluri extrem de variate şi atractive. Refuzând compromisul de orice fel, susţinându-şi cu demnitate convingerile care începuseră să „deranjeze”, a încercat să-i înlăture pe cei mediocri sau oportunişti, singurul aspect pe care a fost nevoită să-l accepte fiind montarea unor lucrări fără valoare artistică dar… „angajate” politic, uitate însă după câteva reprezentaţii.  

 

Amplificarea conflictelor interne şi mai ales ostilitatea vizibilă a oficialilor locali au condus, prin „deciziunea” nr. 670 din 20 noiembrie 1954, la înlocuirea eminentei artiste - după patru decenii de carieră şi 8 ani dăruiţi noului teatru -, cu un tânăr devotat partidului. Astfel se încheia „epoca” ce va purta întotdeauna numele primei conducătoare a teatrului.

 

Ironia sorţii a făcut ca exact în acea perioadă, celebra soprană Elisabeth Schwartzkopf să „se intereseze de (…) Aca de Barbu” – o recunoaștere la nivel internaţional pe care o merita din plin, dar despre care probabil nu a aflat niciodată…

 

Stabilindu-se la Bucureşti (unde pentru scurt timp a predat la Conservator), marcată de încercări dureroase, supra-solicitată de efortul inuman din primele stagiuni ale Operei, Aca de Barbu s-a îmbolnăvit dar, ignorând suferinţa, a continuat să lucreze fie la premiera cu Madama Butterfly (la nou înființata Operă din Iași), fie la opereta Liliacul ce a inaugurat Teatrul Liric din Constanţa.

 

Şi totuşi, în 21 martie 1958, nu a mai reuşit să lupte şi… a plecat în nemurire să se odihnească, în sfârşit…

 

A trecut o jumătate de veac de atunci, dar la Opera din Timişoara, amintirea sa continuă să dăinuiască, bustul în bronz al inegalabilei artiste veghează, seară de seară, în „sala oglinzilor”, iar cei care au cunoscut-o au aşternut, în volume de amintiri, cuvinte emoţionante despre prima directoare a teatrului. Omagiu binemeritat, o reverenţă plină de emoţie în faţa unei mari personalităţi – Aca de Barbu, simbol al Operei din Timișoara.

O operă pentru Banat: Aca de Barbu #TM2021 @TVRTimisoara