5. /29 IULIE 2023 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
FRANZ XAVIER WOLFGANG MOZART
Franz Xaver Wolfgang Mozart | |
|---|---|
_1825.jpg) Franz Xaver Wolfgang Mozart (1825) by Karl Gottlieb Schweikart (1772–1855) | |
| Born | July 26, 1791 |
| Died | July 29, 1844 (aged 53) Karlsbad, Austria |
| Parent(s) | Wolfgang Amadeus Mozart Constanze Mozart |
| Relatives |
|
Franz Xaver Wolfgang Mozart (26 July 1791 – 29 July 1844), also known as Wolfgang Amadeus Mozart, Jr., was the youngest child of six born to Wolfgang Amadeus Mozart and his wife Constanze. He was the younger of his parents' two surviving children.[1] He was a composer, pianist, conductor, and teacher of the late classical period whose musical style was of an early Romanticism, heavily influenced by his father's mature style.
BIOGRAPHY
Franz Xaver Wolfgang Mozart was born in Vienna, five months before his father's death. Although he was baptized Franz Xaver Mozart, he was always called Wolfgang by his family.[2] He received excellent musical instruction from Antonio Salieri and Johann Nepomuk Hummel, and studied composition with Johann Georg Albrechtsberger and Sigismund von Neukomm.[3] He learned to play both the piano and violin. Like his father, he started to compose at an early age. "In April 1805, the thirteen-year-old Wolfgang Mozart made his debut in Vienna in a concert in the Theater an der Wien."[4]
Wolfgang became a professional musician and enjoyed moderate success both as a teacher and a performer. Unlike his father, he was introverted and given to self-deprecation. He constantly underrated his talent and feared that whatever he produced would be compared with what his father had done.
Needing money, in 1808 he traveled to Lemberg (now Lviv), where he gave music lessons to the daughters of the Polish count Wiktor Baworowski. Although the pay was good, Franz felt lonely in the town of Pidkamin, near Rohatyn, so in 1809 he accepted an offer from another Polish aristocrat, the imperial chamberlain, Count von Janiszewski, to teach his daughters music in the town of Burshtyn. Besides teaching, he gave local concerts, playing his own and his father's pieces. These concerts introduced him to the important people in Galicia.
After two years in Burshtyn he moved to Lemberg (Lwów) in 1813 where he spent 25 years teaching (with students including Julie von Webenau, née Baroni-Cavalcabò) and giving concerts. Between 1826 and 1829 he conducted the choir of Saint Cecilia which consisted of 400 amateur singers. In 1826 he conducted his father's Requiem during a concert at the Ukrainian Greek Catholic cathedral of St. George. From this choir he created the musical brotherhood of Saint Cecilia and thus the first school of music in Lemberg. He did not give up performing and in the years 1819 to 1821 traveled throughout Europe. In 1819 he gave concerts in Warsaw, Elbing and Danzig (Gdańsk).
In the 1820s, Mozart was one of 50 composers to write a variation on a theme of Anton Diabelli for part II of the Vaterländischer Künstlerverein. Part I was devoted to the 33 variations supplied by Beethoven which have gained an independent identity as his Diabelli Variations Op. 120.
In 1838 Mozart left for Vienna, and then for Salzburg, where he was appointed as the Kapellmeister of the Mozarteum. From 1841 he taught the pianist Ernst Pauer. Mozart died from stomach cancer on 29 July 1844 in the town of Karlsbad (now Karlovy Vary) where he was buried.
He never married nor did he have any children. His will was executed by Josephine de Baroni-Cavalcabò (1788–1860), a longtime patron to whom he dedicated his cello sonata.[3] The shadow of his father loomed large over him even in death. The following epitaph was etched on his tombstone: "May the name of his father be his epitaph, as his veneration for him was the essence of his life."
WORKS BY GENRE
Franz Xaver Wolfgang had a relatively small output (his opus numbers only go up to 30) and after 1820 he seems to have given up composing almost entirely; in particular, there is an 11-year gap (1828 to 1839) when he seems to have not written anything. Nevertheless, recordings of his music can be found today. He wrote mainly chamber music and piano music, with his largest compositions being the two piano concertos.
Orchestral works
- Sinfonia
- Overture in D major
Concertante
- Piano Concerto No. 1 in C major, Op. 14 (1808, published in 1811)
- Piano Concerto No. 2 in E-flat major, Op. 25 (1818)
The two piano concertos differ somewhat. The first concerto could pass for one of his father's late (K. 550 and above) works, except for a youthful exuberance and the piano's tessitura which had been expanded in 1795, just after Mozart senior died. The second concerto is more contemporary to the 1810s with a more virtuosic piano part showing hints that the younger Mozart was developing his own style.
Chamber works
- Piano Quartet in G minor, Op. 1 (published 1802)[3]
- Sonata for Violin and Piano in B-flat major, Op. 7
- 6 pieces for flute and 2 horns, Op. 11
- Sonata for Violin and Piano in F major, Op. 15
- Sonata for violoncello or violin and piano in E major, Op. 19 (published in 1820)[3]
- Rondo in E minor for flute and piano
Piano works
- Variations on Minuet from Don Giovanni, Op. 2
- Piano Sonata in G major, Op. 10
- Six Polonaises mélancoliques for piano, Op. 17
- Quatre Polonaises mélancoliques for piano, Op. 22
- Five Variations on a romance from Méhul's Joseph, Op. 23 (pub. 1820) (until 1994 mistakenly attributed to the young Liszt, S147a)
- Two polonaises for piano, Op. 24
- Diabelli's Waltz – V28 (In the 1820s Franz Xaver Wolfgang Mozart was one of 50 composers to write a variation on a theme of Anton Diabelli for part II of the Vaterländischer Künstlerverein)
Choral and vocal works
- Cantata for the Birthday of Joseph Haydn, lost (1805)
- Der erste Frühlingstag (The First Spring Day), cantata for solo, choir and orchestra, Op. 28
- "Festchor" for the unveiling of the Mozart monument in Salzburg, Op. 30 (1840)
- Songs with piano accompaniment
- 8 German songs, Op. 5
- 6 songs, Op. 9
- 6 Songs, Op. 21
- 3 German Songs, Op. 27
- Entzückung
- In der Väter Hallen ruhte
- Ständchen
- Erinnerung
- An Emma ("Weit in nebelgraue Ferne")
WORKS BY OPUS NUMBER
- Opus 1: Piano Quartet in G minor (1802 ad.)
- Opus 2: Variations in F major on a minuet of Final Don Giovanni by W.A. Mozart (1805)
- Opus 3: Variations in A major
- Opus 4: Rondeau in F major
- Opus 5: 8 German songs
- No. 1 – Die Einsamkeit
- No. 2 – Das Klavier
- No. 3 – Der Vergnügsame
- No. 4 – Aus den Griechischen
- No. 5 – Todtengräberlied
- No. 6 – Mein Mädchen
- No. 7 – Maylied
- No. 8 – Das Geheimniss
- Opus 6: Variations in F major
- Opus 7: Sonata for Violin and Piano in B-flat major
- Opus 8: Variations in G minor
- Opus 9: 6 songs
- No. 1 – Das liebende Mädchen
- No. 2 – An spröde Schönen
- No. 3 – Nein!
- No. 4 – Der Schmetterling auf einem Vergissmeinnicht
- No. 5 – Klage an den Mond
- No. 6 – Erntelied
- Opus 10: Piano Sonata in G major, FXWM VII: 8 (July 1807)
- Opus 11: 6 pieces for flute and two horns
- Opus 12: Romance: Song, In der Väter Hallen ruht (The father rested halls )
- Opus 13: Aria buffa from opera 'Der Schauspieldirektor' by W.A. Mozart
- Opus 14: Piano Concerto No. 1 in C major (1808 ad 1811).
- Opus 15: Sonata for violin and piano in F major
- Opus 16: 7 Variations in D major after Coriolano Giuseppe Niccolini (1813)
- Opus 17: 6 Melancholy Polonaises (Six Polonaises mélancoliques) (1811-14)
- Opus 18: 7 Variations in D minor on a Russian melody (1809 ad 1820)
- Opus 19: Sonata for cello (or violin) and piano in E major (pub 1820 in Leipzig Peters.)
- Opus 21: 6 songs
- No. 1 – Aus dem Französischen des J.J.Rousseau
- No. 2 – Seufzer
- No. 3 – Die Entzückung
- No. 4 – An Sie
- No. 5 – An die Bäche
- No. 6 – Le Baiser
- Opus 22: 4 Melancholy Polonaises (Quatre Polonaises mélancoliques) (1815-18)
- Opus 23: Five Variations on a romance from Méhul's Joseph (28 October 1816, Published 1820/24) Dedicated to Josephine Baroni-Cavalcabò. (Until 1994 the work was attributed to the young Liszt – five or nine when publishing – and bore the catalog number S147a)
- Opus 24: An Emma ("Weit in nebelgraue Ferne")
- Opus 25: Piano Concerto No. 2 in E-flat major (1818) Creation in the Lemberg17 December 1818
- Opus 26: 2 Melancholy Polonaises (1824)
- Opus 27: 3 German songs
- No. 1 – An den Abendstern
- No. 2 – Das Finden
- No. 3 – Bertha's Lied in der Nacht
- Opus 28: Der erste Frühlingstag, cantata for choir soloists and orchestra, Angels of God proclaim Christmas song (arr. Extrait d'un duo de la cantate op. 28)
- Opus 29: Spring greeting song
- Opus 30: Festchor for the inauguration of the Salzburg Mozart monument (1840)
Without opus
- Rondo F major (1802)
- Cantata for the 73rd anniversary of Joseph Haydn (1805, lost)
- March in G major for piano, FXWM VII: 9 (February 1809)
- Ländler in G major for piano, FXWM VII: 19 (September 1810)
- German dance in D minor for piano, FXWM VII: 23 (1812)
- German dance in G minor for piano, FXWM VII: 24 (1812)
- Fantasy in A major, for piano on a Russian Song "Tschem tebja ja ogortschila" and a Krakowiak, FXWM VII: 30 (1815)
- Andantino in A major for piano, FXWM VII: 41 (August 1841)
- Movement sonata for flute and piano in E minor ("Rondo")
- Symphony
- Erinnerung
- Ständchen
ROBERT SCHUMANN
| Robert Schumann | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4]  Zwickau, Erzgebirgischer Kreis(d), Regatul Saxoniei |
| Decedat | (46 de ani)[2][4][5][6] Endenich(d), Rheinprovinz(d), Regatul Prusiei |
| Înmormântat | Cimitirul vechi din Bonn |
| Cauza decesului | cauze naturale |
| Părinți | August Schumann[*] |
| Frați și surori | Karl Schumann[*] Julius Schumann[*] |
| Căsătorit cu | Clara Schumann (–)[7] |
| Copii | Felix Schumann[*] Eugenie Schumann[*] Marie Schumann[*] Ferdinand Schumann[*] Julie Schumann[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Saxoniei Germania |
| Ocupație | compozitor pianist critic muzical[*] dirijor muzicolog[*] muzician profesor de muzică[*] |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea Leipzig, Universitatea din Heidelberg |
| Gen muzical | muzică clasică operă simfonie muzică de cameră |
| Instrument(e) | pian |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Robert Schumann (n. ,[1][2][3][4] Zwickau, Erzgebirgischer Kreis(d), Regatul Saxoniei – d. ,[2][4][5][6] Endenich(d), Rheinprovinz(d), Regatul Prusiei) a fost un compozitor și pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.
BIOGRAFIE
Perioada timpurie
S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii și în cel muzical. El însuși povestește că a început să compună înainte de a împlini șapte ani.
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaților celebri". Aflat încă în școală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron și autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea mai îndelungă influență literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe, "Juniusabende" și "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe Heinrich Heine la München, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert și Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspirațiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o carieră muzicală pentru el.
Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur și simplu a început să compună.
1830-1839
Spiritul neliniștit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paște în 1830, îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în același an, scrie mamei sale, "Întreaga mea viață a fost o luptă între Poezie și Proză, sau numește-o Muzică și Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecții de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.
În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărârea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.
Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variațiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan și Eusebius (omologii lui Vult și Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuși compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.
Însă până la vremea când Schumann a scris Papillons (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele și caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu și conștient în muzică și într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraților săi: "citiți ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papillons reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade."
În iarna anului 1832, Schumann vizitează rudele sale din Zwickau și Schneeberg, în ambele locații fiind interpretată prima parte din Simfonia sa în sol minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau, muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum și cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.
Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluție în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven și Carl Maria von Weber erau neglijați în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin și Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism a preferințelor, deși geniul ambilor maeștri era apreciat și proclamat în mod decis în noul jurnal.
Obligațiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ținut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relațiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variații pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârșește logodna, din motive rămase până astăzi obscure.
În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale și mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secțiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C și B sau alternativ A-bemol, C și B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite și în numele compozitorului. Prin sub-titlul "Estrella" al uneia dintre secțiuni , compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul "Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius și Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc și aici, exceptând imitații briliante ale lui Chopin și Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marș al Davidsbündler—liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor, în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparație cu zgomotele falsității. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papillons, deoarece în prima lucrare el însuși a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.
Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar aprecierea sa față de marele său contemporan este arătată cu aceeași libertate generoasă care l-a remarcat în toate relațiile sale față de ceilalți muzicieni și care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.
În 1836 cunoștința dintre Schumann și Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimțământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare și muzicale sub concepții întrupate în piese precum Warum și In der Nacht. După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero și Leander.
Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reușite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viața reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muștiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieții sale se sfârșește.
Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert și Clara se lipsesc de acesta și se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.
1840-1849
Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific an al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută și cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii, dulceața, dubiul și disperarea acestora fiind atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influență a stat la baza perfecțiunii textuale din compoziții precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai și Schöne Wiege meiner Leiden.
Principalele cicluri ale compozițiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) și Myrthen, o colecție de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns și Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) și Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deși balada dramatică este mai puțin înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma Grillparzer, "El și-a creat o noua lume, una ideală, în care mișcările sale sunt aproape precum dorințele sale."
Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească recunoașterea cuvenită. În timpul vieții sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obținut în cadrul Universității de la Jena (1840) și profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.
Probabil nici un alt compozitor nu s-ar putea compara vreodată cu Schumann în canalizarea energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început toate impulsurile sale creative erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat anul miraculos al melodiilor. În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale. Anul 1842 a fost dedicat compoziției muzicii de cameră și include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute și admirate opere ale sale. În 1843 scrie "Paradis și Stiloul", primul eseu despre muzica vocală concertată.
Acum că stăpânea formele separate, compozițiile sale de aici înainte nu pot fi clasificate drept specifice unei anumite perioade. La Schumann, mai mult decât la orice alt muzician, achiziția de cunoștințe noi se afla în strânsă legătură cu creșterea propriei experiențe de viață și a impulsului de a o exprima.
Stadiul vieții sale în care era foarte angrenat în muzica sa pentru Faustul lui Goethe (1844-1853) a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soția sa în Rusia. La întoarcerea în Germania își abandonase munca editorială și pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostație persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături și îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar și clape) și de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase și iarna revizitează Viena, călătorind la Praga și Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden și Leipzig erau singurele mari orașe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.
Anului 1848 îi aparține singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conținând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forță dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck și Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilitățile operei germane au fost puternic influențate de către Schumann, care a scris: "Cunoașteți rugăciunea mea ca artist, seară și dimineață? Este numită 'Opera germană'. Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carnețelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin și Till Eulenspiegel.
Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în care compune mai mult decât în oricare altul. Insurecția din Dresden îl obligă pe Schumann să se mute la Kreischa, un sat mic la doar câteva mile în afara orașului. În luna august a aceluiași an, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui Goethe, scene din Faust de Schumann sunt interpretate la Dresden, Leipzig și Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna sprijin și încurajări neîncetate. Restul acelei lucrări a fost scrisă mai târziu în același ani, iar uvertura în 1853.
După 1850
Între 1850 - 1854, creațiile lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveția și Belgia, precum și Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"
La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal se confirmă nebunia sa. Deși biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 pe mormântul său este amplasată o statuie realizată de sculptorul Adolf Donndorf.
The Best of Schumann
IONEL PERLEA
| Ionel Perlea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Ograda(d), Ialomița, România |
| Decedat | (69 de ani)[1][2][3][4] New York City, New York, SUA |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | compozitor dirijor |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea de muzică si teatru din Leipzig[*], Hochschule für Musik und Theater München[*] |
| Gen muzical | muzică clasică |
| Modifică date / text | |
Ionel (Jonel) Perlea (n. ,[1][2][3][4] Ograda(d), Ialomița, România – d. ,[1][2][3][4] New York City, New York, SUA) a fost un dirijor și compozitor român, din tată român (Victor Perlea) și mamă germană (Margarethe Haberlein).[5]
DATE BIOGRAFICE
Între 1918 și 1923 studiază compoziția și dirijatul cu Anton Beer-Walbrunn în München și Paul Gräner și Otto Lohse în Leipzig.
La 17 octombrie 1919 dă primul concert la Ateneul Român din București, în dublă ipostază de interpret și compozitor. În 1926 Ionel Perlea obține Premiul de compoziție George Enescu pentru "Quartetul de coarde op.10".
În stagiunea 1927-1928 a fost angajat ca dirijor al Operei Române din Cluj. În anii 1929 și 1932 și 1936 și 1944 funcționează ca dirijor iar între 1929 și 1932 și 1934 și 1936 ca director muzical al Operei Naționale din București.[6]
Anul 1945 îl găsește pe Ionel Perlea la pupitrul Operei din Roma. Succesul obținut determină conducerea de la Teatro alla Scala din Milano să-i ofere un angajament permanent la pupitrul acestei prodigioase scene lirice, care a însemnat consacrarea sa definitivă pe plan internațional.
Debutează în 1949 la Metropolitan Opera din New York cu opera Tristan și Isolda de Richard Wagner.
Apoi a fost un sezon cu San Francisco Opera Company, a fost dirijor invitat al Orchestrei Simfonice NBC" și director muzical al Grand Opera Festival din San Antonio, Texas în 1951.[7]
La recomandarea lui Arturo Toscanini, care îl desemnează ca urmaș al său dăruindu-i propria baghetă, Ionel Perlea semnează un contract cu Connecticut Symphony Orchestra în anul 1955 și va rămâne acolo până în 1965[8]. Urmând aceluiași Toscanini funcționează în perioadele 1952-1959 și 1965-1970 ca profesor de artă dirijorală la Manhattan School of Music din New York.
Din nefericire suferă un atac vascular cerebral cu paralizia parțială a brațului drept. Cu eforturi mari a învățat să dirijeze numai cu mâna stângă și a reușit o performanță memorabilă cu opera Tosca de Giacomo Puccini.
În 1969 Ionel Perlea dă ultimele sale concerte în București în Sala Palatului și la Ateneul Român.
În timpul carierei sale artistice a condus numeroase spectacole de operă în Viena, Paris, Buenos Aires, Florența, Chicago și a apărut la pupitrul unor prestigioase orchestre, în special în Statele Unite ale Americii.
Printre compozițiile sale se numără un concert pentru vioară și orchestră, piese de muzică de cameră, muzică simfonică. A lăsat numeroase înregistrări pe discuri din repertoriul simfonic sau de operă.
Ionel Perlea a încetat din viață la 29 iulie 1970.
Este de menționat faptul că Ionel Perlea a fost cumnatul lui Mircea Eliade. El a fost căsătorit cu Lizzete Cotescu, sora lui Georgette (Christinel) Eliade. Amândouă surorile provin pe linie de mama din familia Sendrea, una dintre cele mai vechi familii aristocratice din Moldova. Unicul copil al familiei Perlea este Jenica. Acesta trăiește în Franța.
ÎNTOARCEREA SA ÎN ROMÂNIA
După decesul tatălui său, la 12 ani, Ionel Perlea pleacă în Germania cu mama sa. Din cauza războaielor mondiale, acesta nu a mai putut să se întoarcă deoarece statul român îl considera trădător. În 1969, Ionel Perlea se întoarce în România pentru a da 3 concerte și a revedea casa din Ograda. Casa memorială este inclusă pe lista monumentelor istorice din România (IL-II-m-B-14149), fiind administrată de Centrul Cultural „Ionel Perlea“ Ialomița.
ZOLTAN BOROS
| Zoltán Boros | |
.JPG) Fotografiat de László Horváth | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (81 de ani) Ginta, Căpâlna, Bihor, România |
| Căsătorit cu | Veronika B. Nagy[*] |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | regizor de film compozitor pianist regizor[*] |
| Activitate | |
| Instrument(e) | pian |
| Premii | Premio Jenő Janovics[*] |
| Modifică date / text | |
Zoltán Boros (n. 29 iulie 1939, Căpâlna, județul Bihor) este un compozitor, pianist, dirijor și critic muzical din România.
Studiază la Conservatorul Gheorghe Dima din Cluj, unde absolvă clasa dirijat-pedagogie în 1967. În timpul studenției conduce Cvartetul de Jaz al Casei Universitarilor din Cluj (János Tripa sax, Oana Caius bas, Puiu Hațeganu baterie). După ce conduce orchestre de muzică ușoară, devine dirijorul orchestrei Teatrului din Oradea (1969-1971). În 1971 a devenit redactor muzical la emisiunea în limba maghiară a Televiziunii Române. Între 1985-1989 este regizor muzical la Radioteleviziune. Între anii 1990-2002 redactor șef la Redacția maghiară a SRTV. De asemenea, este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din 1980.
BIOGRAFIE
Împreună cu János Tripa conduce o formație de jazz la Oradea, cu care participă la Festivalul de jazz de la Ploiești (1969). Colaborează, printre alții, cu Alin Constanțiu, Bebe Prisada, Wolfgang Güttler, Ovidiu Bădilă, Decebal Bădilă, Mihai Farcaș, Gabriel Teodorescu, Peter Wertheimer.
Participă la mai multe ediții ale Festivalul de jazz de la Sibiu (1976, 1984, 1989, 1990 etc.) precum și la alte festivaluri din România: Brașov, București (Perpetuum Jazz), Costinesști, Galați.
A compus melodii pentru mulți cântăreți cunoscuți, așa cum sunt, spre exemplu, Aura Urziceanu, Anca Parghel sau Mihaela Runceanu.
Critic muzical, articolele îi apar în revistele în limba maghiară Utunk, A Hét, Ifjúmunkás, Művelődés precum și în revista Secolul 20.
DISCOGRAFIE
- Pași spre infinit (cu Ovidiu Bădilă, Decebal Bădilă, Gabriel Teodorescu), Electrecord, 1988
Portret muzical Zoltán Boros
GHEORGHE FĂLCARU
| Gheorghe Fălcaru | |
 Fluierașul Gheorghe Fălcaru în concert | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Valea Seacă, Nicolae Bălcescu, Bacău, România |
| Decedat | (62 de ani) Clejani, Giurgiu, România |
| Părinți | Ion Maria |
| Frați și surori | 3 frați, 1 soră Angela |
| Căsătorit cu | Leana Băsaru |
| Cetățenie | România |
| Etnie | Țigani |
| Ocupație | Muzician |
| Activitate | |
| Alte nume | Fluierici |
| Origine | Clejani, județul Giurgiu, România |
| Gen muzical | Muzică lăutărească |
| Instrument(e) | Fluier |
| Ani de activitate | ? - 2016 |
| Case de discuri | Electrecord, Ocora, CramWorld, Muzeul Țăranului Român, Crammed Discs, Universal Music France[1] |
| Interpretare cu | Taraful Haiducilor 1980-2016 |
| Modifică date / text | |
Gheorghe Fălcaru zis și „Fluierici” (n. 29 iulie 1954, Valea Seacă, județul Bacău - d. 14 septembrie 2016, Clejani, județul Giurgiu)[2] a fost un lăutar român de origine țigănească. A cântat la fluier ca și component al trupei de muzică Taraful Haiducilor (cunoscuți și ca Haiducii sau Lăutarii din Clejani).
FAMILIA ȘI PRIMII ANI
Fiind cel mai mic dintre copii lui Ion și al Mariei, s-a născut într-o familie de țigani ursari cu cinci copii, patru băieți și o fată. Tatăl muncea la o moară, iar mama avea grijă de familie, care locuia într-o casă cu două camere. Traiul tuturor se ducea de la o zi la alta, astfel că nu a putut fi vorba de școală. A intract în contact cu fluierul la vârsta de șapte ani, atunci când tatăl lui a fost cumpărat un astfel de instrument pentru unul dintre frații mai mari. De învățat a învățat să cânte de unul singur și în rest „pe furate”, de la lăutarii din sat.[2]
Mama sa a decedat când copilul avea vârsta de nouă ani și tatăl său și-a găsit altă femeie, care nu l-a agreat pe cel mai mic dintre copii. Gonit din casă iarna de tatăl alcoolic, viitorul instrumentist a plecat cu trenul la București, fără nici un ban, în opinci și cu fluierul în mână. Știa doar că o poate găsi acolo pe sora sa cea mare căsătorită, Angela – după o adresă aproximativă din cartierul Rahova, aceasta locuind lângă restaurantul „Cățeaua leșinată”. După ce s-a întâlnit cu sora sa, tot în copilărie după o perioadă de câțiva ani s-a stabilit în satul de lăutari Clejani.[2]
S-a căsătorit în 1978 cu Leana Băsaru (n. 1953) pe care a cunoscut-o în Clejani și cu care trăia din 1974. A rămas cu ea până la moartea sa și au avut împreună trei copii. Soția sa era croitoreasă, avea opt clase și se trăgea dintr-o familie de lăutari.[2]
CARIERA
Gheorghe Fălcaru a fost o excepție printre lăutarii țigani,[3] fiind singurul fluieraș din Clejani.[4] În 1980 a intrat în componența trupei Taraful din Clejani, care avea să fie ulterior cunoscut și ca Taraful Haiducilor,[2] fiind unul dintre cei care au constituit nucleul formației.[5]
Datorită faptului că directorul arhivelor muzicale din Geneva – Laurent Aubert – venise să înregistreze o colecție de discuri cu muzică tradițională românească, în 1986 au fost chemate cinci tarafuri din diferite zone ale României. Gheorghe Fălcaru împreună cu alți cinci lăutari din Clejani s-au dus la București la Institutul de Folclor, chemați de conducătoarea secției de muzică a institutului, etnomuzicologul Speranța Rădulescu, cu care aceștia mai lucraseră în 1983. Cei șase din Clejani, care erau foarte buni instrumentiști și vocaliști au cântat la fluier, vioară, țambal, bas și cu gura și au fost cei aleși de Speranța Rădulescu pentru a reprezenta România. Pe 3 martie 1988 împreună cu Caliu (Gheorghe Anghel), Cacurică (Dumitru Baicu), Culai (Niculae Neacșu), Șaică (Ion Manole,[2] zis și Boșorogu)[6] și Buzatu (Petre Manole), Fălcaru era în aeroportul din București alături de Speranța Rădulescu, pentru a merge la Geneva la lansarea discurilor.[2]
„Nu știu cum a făcut [elvețianul], dar la Ministerul Culturii au făcut ochii cât cepele și i-au zis «cum se poate, niște țigani, n-au experiență, nu sunt în ansamblu folcloric, n-au dirijor». Tâmpenii bolșevice. „Ăștia sau nimeni”, le-a răspuns elvețianul.[2]”—Speranța Rădulescu
Primul disc de vinil, având titlul de Taraful din Clejani, a fost înregistrat de formație în 1987 la casa de discuri Electrecord, cel de-al doilea a fost cel înregistrat pentru Les archives Internationales de Musique Populaire.[1] În 1989 ca urmare a întâlnirii cu belgianul Stephane Karo și cu Michel Winter, veniți la Clejani, Stephane a devenit impresarul lor și i-a dus pentru a cânta în străinătate sub numele de Taraf de Haïdouks.[2]
Fălcaru nu a avut studii de specialitate.[7] A fost un om de o modestie deosebită și a rămas toată viața fidel vechiului taraf,[8] deși a avut și alte oferte.[7] Împreună cu acesta a cântat pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall-ul din New York, în America Centrală și America de Sud,[6] Japonia[2] Asia de Sud-Est, Australia ori Noua Zeelandă.[6] A jucat în filmul The man who cried alături de Johnny Depp și cu taraful a cântat pentru personalități ale vremii. De asemenea, taraful a apărut în reportaje din The Guardian, The New York Times,[2]The Times, Le Figaro sau The Washington Post, membrii lui fiind prezentați în publicațiile occidentale ca niște intrumentiști inegalabili.[6] Muzica lui Fălcaru se regăsește de asemenenea în coloana sonoră a filmului Aferim!.[9]
Fălcaru a dezvoltat o tehnică instrumentală nouă proprie pentru a cânta la fluier, care îi permitea să moduleze în mai multe tonalități.[2]
„În mod normal, melodia [Ciocârlia] se cântă din LA Major, dar Fluierici [care trebuis să dea tonul] a cântat-o de la DO, adică cinci tonuri mai jos și toți am rămas așa. N-am mai putut să cântăm. Și el a început să râdă: «vedeți, nu sunteți buni de nimic». A fost un talent nativ. Unde punea mâna pe fluier, de acolo cânta.[2]”—Aurel Ioniță , liderul trupei Mahala Rai Banda
Recunoașeri
Împreună cu Taraful Haiducilor, a câștigat în 2002 marele premiu BBC Awards for World Music[6] la categoria Europa și Orientul Mijlociu.[2] În țară a câștigat în 1992 locul II la secțiunea concurenți români instrumentiști a Festivalului - Concurs Internațional de Muzică Populară Pe marginea Dunării, ediția a II-a (XII).[10]
În casa lui din Clejani au venit să-l viziteze muzicieni străini.[2]
BOALA ȘI DECESUL
Gheorghe Fălcaru era dependent de tutun, fiind un mare fumător de țigări. În anul 2015 a început să aibă dureri în zona gâtului, iar în urma investigațiilor i s-a decelat o formațiune nodulară la nivelul corzilor vocale. Artistul a refuzat să se interneze pentru a continua investigațiile și a continuat să fumeze. În anul 2015 în urma unei endoscopii a fost diagnosticat cu neoplasm laringian. I s-a propus laringectomie și protezare, dar a refuzat să se opereze, pentru a putea cânta în continuare. Datorită faptului că nu a avut resurse financiare, nu a putut nici încerca o rezecție limitată, în străinătate.[2]
Deși se simțea din ce în ce mai rău, a continuat să cânte în țară și în străinătate. În anul 2016 trebuia să cânte la închiderea festivalului Balkanik 2016. Urmând să urce pe scenă, în data de 11 septembrie starea lui s-a agravat semnificativ. A refuzat să plece la spital pentru a se întoarce acasă, unde a murit după trei zile la vârsta de 62 de ani.[2] A fost înmormântat la Clejani.[8]
MUZICĂ PENTRU SUFLET:
1.
Mantovani & His Orchestra - The Greatest Collection
2.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu