6. /29 IULIE 2023 - POEZIE
Ioan Catina (20 octombrie 1828, Bucureşti - 29 iulie 1851, Bucureşti) - poet şi traducător. O figură populară printre paşoptişti era tânărul Catina, fiul unui cafegiu, Alexe Cătina, de pe Podul Mogoşoaiei. În vârstă de 17 ani, el colabora cu poezii la „Curierul românesc” şi frecventa saloanele literare ale vremii. C.D. Aricescu l-a cunoscut în 1846 la Ion Heliade-Rădulescu. Era considerat „un geniu”. În Un funcţionar sinucis, apare şi „junele Cătina”, „ce avea forma capului unui filozof englez”. Gr. H. Grandea face din el un personaj al romanului Vlăsia sau Ciocoii noi.
La 11 iunie 1848, Catina citeşte, pe Uliţa Lipscani, Proclamaţia de la Islaz. Tot el propune titlul „Pruncul român” pentru ziarul scos în timpul revoluţiei de C.A. Rosetti şi Enrich Winterhalder şi îşi dezvăluie aici, în câteva articole (din 12 şi 17 iunie, 8 iulie), într-un stil ardent şi declamatoriu, concepţia democratică şi revoluţionară. Este închis la Văcăreşti, împreună cu fratele său, Constantin, şi el participant la revoluţie. Constantin moare în închisoare. Catina, pentru un timp comisar de poliţie în Piteşti, este repede destituit. Moare de tuberculoză, la numai 23 de ani.
Catina nu a scris prea mult. Un volum, apărut în 1848, cuprindea 28 de poezii, cele mai multe publicate anterior în „Curierul românesc”. În 1847 i-a apărut Zoe, dramatizare după nuvela cu acelaşi titlu a lui Costache Negruzzi. O altă dramă, Dan (1847), urma să fie tipărită de Asociaţia literară. C.D. Aricescu vorbeşte şi de un Ţepeş Vodă, din acelaşi an. Catina a tradus din Hugo poezia Pentrusăraci şi din Beranger, Prizonierul. Preferinţele sale se îndreaptă către lirica militantă şi, mai ales, spre cea meditativă. Poetul are preocupării care îl disting printre contemporani.
La Catina apare pentru întâia dată în poezia românească ipostaza geniului romantic (O noapte pestânci negre, Osânda), văzut ca un personaj damnat, apăsat de blestemul soartei, care, departe de existenţa obişnuită, măsoară din înălţimile spiritului nimicnicia de „vierme târâtor” a omului. Poza este cultivată cu preferinţă: mormântul său va fi al unui blestemat, conştiinţa ascunde o crimă, amestecul binelui cu răul este etern (Stiletul). Viziuni fantastice (pe alocuri nu lipsite de vigoare) însoţesc apariţiile romantice; se întrevede şi sentimentul de „mal du siecle”.
Poezia lui Catina vădeşte însă tumult interior, ceea ce şi explică preferinţa sa pentru Byron. Nota profetică şi simbolistica grandioasă, în stil byronian, fac specificul Imnului la secol. În poezia lui coexistă revoluţionarismul cu fatalismul. Drumul ireversibil al bărcii, simbol al vieţii, duce către un ţărm pustiu, unde „etern să repozăm”. Viziuni ale extincţiei universale (Cugetare) îl anticipă pe Eminescu: planetele, „ieşind din a lor acţii”, vor zăcea „prăvălite în haos” „ca un uscat schelet”. În acelaşi timp, poezia lui Catina clamează împotriva nedreptăţii. Marşul îndeamnă direct la lupta de stradă, dezvoltând, în mişcarea repede a versurilor, ideile Proclamaţiei.
Convingerile revoluţionarului se întrevăd chiar şi într-o baladă istorică, Pe ruinele cetăţii lui Ţepeş. Evocarea umbrei lui Ţepeş pe ruinele cetăţii sale devine un prilej de a înfiera tirania, cu argumente şi într-un limbaj paşoptist. Catina îşi acordează lira „pentru săraci”, ca şi alţi poeţi ai epocii, dealtfel; de osânditul întemniţat îi leagă un sentiment de fraternitate şi de milă (Osânda). Când nu sunt versificări în genul lui Vasile Alecsandri (Ghitara) sau prozaice şi silite dezvoltări pe o temă (La lord Byron), mult îngreuiate şi de limba epocii, versurile lui Catina, mai talentat decât mulţi contemporani ai săi, poartă în ele imagini evocatoare de atmosferă şi vocabule care vor reapărea la Eminescu.
În drama Zoe, accentul cade pe elementul melodramatic şi romantic. Eroii sunt bântuiţi de pasiuni puternice care îi duc spre pierzare şi moarte. Iliescu, obosit de lume, se consideră un Lara, chiar „mai mult decât un Lara, un Iliescu”, clişeele romantice sunt utilizate de predilecţie. Ceea ce făcea originalitatea nuvelei lui Negruzzi, specificul de epocă, lipseşte în piesă. Catina dispreţuia ceea ce el numea „prozaismul moldovenilor pe la 1827” şi îşi propunea să înnobileze scena, accentuând, în spirit romantic, asupra cavalerismului şi galanteriei.
Opera literară
• Poezii, Bucureşti, 1846;
• Zoe, Bucureşti, 1847;
• Poezii, Bucureşti, 1847;
• Poezii, prefaţă de Nicolae Iorga, Vălenii de Munte, 1908.
Traduceri
• Victor Hugo, Pentru săraci, 1846.
| Demostene Botez | |||
 Scriitorul Demostene Botez | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 29 iulie 1893 Hulub, România | ||
| Decedat | 17 martie 1973 (79 de ani) Iași, Republica Socialistă România | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România  | ||
| Ocupație | scriitor, publicist, avocat | ||
| Locul desfășurării activității | București[1] | ||
| Limbi vorbite | limba română | ||
| Activitate | |||
| Educație | Facultatea de Drept din Iași | ||
| Alma mater | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Partid politic | Partidul Muncitoresc Român, Partidul Comunist Român | ||
| Premii | Ordinul Muncii clasa I-a | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
Nastere: 29 iulie 1893, satul Hulub, comuna Dangeni, Botoșani Deces: 17 martie 1973, Iași Demostene Botez a fost un scriitor și publicist roman, academician (membru corespondent din 1963) și avocat (licențiat in drept al Facultații din Iași). S-a nascut la 2 iulie 1893 in comuna Trusesti, judetul Botosani. Este fiu de preot. A urmat scoala primara in satul Hulub, apartinator comunei (unele surse de informare il dau si ca sat natal al viitorului poet), apoi isi urmeaza studiile la Botosani si Iasi. La Iasi este elev al vestitului Liceu Internat, pe care il absolva in anul 1912. Se inscrie la Facultatea de Drept, al carei licentiat devine in 1915. Debuteaza cu versuri din 1911, in revista „Arhiva a lui A. D. Xenopol, iar dupa luarea licentei profeseaza cu succes avocatura si activeaza intens in publicistica. Odata cu reinchegarea, dupa razboi, a cercului si a revistei „ Viata Romaneasca, poetul, care debutase editorial cu placheta Muntii inca din 1918, se ataseaza total acestei reviste. Prima poezie a publicat-o in Arhiva (1911). La Cronica, Arena fi Momentul desfasoara o bogata activitate ziaristica. inca din 1921 face parte din cercul Vietii romanesti, in coloanele careia publica din abundenta poezii si schite. Volumul Floarea pamintului (1920) este premiat de Academie, la fel placheta Muntii (1918). In 1930, o data cu mutarea Vietii romanesti la Bucuresti, D. Botez devine unul din conducatorii acestei reviste, al carei redactor-sef va fi fi in anii nostri, incepind din 1962. In 1965 ocupa functia de director al acestei importante reviste. Cand revista se muta, in 1930, la Bucuresti, poetul o urmeaza, devine unul din conducatorii acesteia; din 1962 va fi redactor sef al ei, iar din 1965 va prelua functia de director. Va avea parte de nenumarate semne de pretuire. Dupa al doilea razboi mondial va detine importante functii obstesti, va fi deputat, membru al Academiei, presedinte al Uniunii Scriitorilor intre anii 1964-1965- Publica proza memorialistica, traduceri, note de calatorie. A murit la Bucuresti in 17 martie 1973. Poezia sa sta de la inceput sub semnul simbolismului, cu implicatii semanatoriste sau moderniste. Fara evolutii spectaculoase, ea ramane elegiac-sentimentala, evocand plictisul, tristetea, monotonia existentei provinciale, teme atat de mult exploatate de poetii si prozatorii vremii. Consemnand ca „motivul liric preferat al lui Demostene Botez e letargia provinciala, criticul literar Ov. S. Crohmalniceanu ii stabileste filiatii: „poezia aceasta descinde din Bacovia, dar se inrudeste mult mai intim cu literatura sadoveniana consacrata lumii targurilor moldovenesti de ieri. Volume de versuri: Muntii, Iasi, 1918; Floarea pamantului, Iasi, Editura Viata Romaneasca, 1920; Povestea omului, Iasi, Editura Viata Romaneasca, 1923; Zilele vietii, poeme, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1927; In cautarea mea, Bucuresti, Editura Adevarul, 1933; Cuvinte de dincolo, Bucuresti, F. P. L. A., 1934; Pamant si om, Bucuresti, Editura Prometeu 1942; Lumea cea mica, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1944; Floarea soarelui, Bucuresti, Editura de Stat, 1953; Oameni in lumina, Bucuresti Editura Tineretului, 1956; Prin ani, Bucuresti, E. S. P. L. A., 1958; Carnet, Bucuresti, E. P. L., 1961; Poezii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1961 (colectia Cele mai frumoase poezii), Oglinzi, Bucuresti, E. P. L., 1963; In fata timpului, volum selectiv, Bucuresti, E. P. L., 1967; Aproape de pamant, Bucuresti, E. P. L., 1968; Na'greu' pamantului, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970. Duminici a aparut in volumul Povestea omului, Iasi, Editura Viata Romaneasca, 1923. Fara anotimp a aparut in volumul Cuvinte de dincolo, Bucuresti, F. P. L. A., 1934. Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : Cinta o catirinca, Spleen de duminica. Duminici, Tristeti atavice. Pustietate, Singur (Floarea pamintului, 1920) ; Pustiu, Noapte pustie (Povestea omului, 1923); Monotonie (Zilele vietii, 1927J; Tristeti fara motiv. Scrisoare, Nostalgie (Cuvinte de dincolo, 1934). |
| Lucia Demetrius | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1] București, România[2] |
| Decedată | (82 de ani)[3][2][4][5] București, România[1] |
| Părinți | Vasile Demetrius |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actriță traducătoare poetă scriitoare dramaturgă |
| Limbi vorbite | limba română |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
Modifică date / text  | |
Lucia Demetrius (n. 16 februarie 1910 – d. 29 iulie 1992) a fost o prozatoare, poetă, traducătoare și autoare dramatică română.
A fost fiica scriitorului Vasile Demetrius (coleg de clasă la liceul Sfântul Sava cu Gala Galaction, care l-a convins să-și schimbe numele din Dumitrescu în Demetrius[6]) și a Antigonei (născută Rabinovici). A luat parte la ședințele cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu. A fost favorita criticului, de care a fost legată chiar printr-o relație amoroasă.[necesită citare]
Studii[modificare | modificare sursă]
A urmat școala centrală Maria Brâncoveanu între 1921 și 1928, apoi și-a luat licența în litere în 1931 și filosofie în 1932, urmând apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, la clasa lui Ion Manolescu.[7]
Carieră[modificare | modificare sursă]
Debutează pe scenă în trupa dramaturgului George Mihail Zamfirescu, 13 plus 1, pentru a reveni ulterior ca dramaturg. Studiază Estetica la Paris, din 1934. În perioada 1936-1938 devine funcționară la Uzinele Malaxa. Este profesoară de artă dramatică la Conservatorul de artă dramatică în perioada 1944-1949 și regizor de teatru la Teatrele din Sibiu, Brașov și Bacău, între anii 1950-1952. A colaborat cu Mărgărita Miller-Verghy. Ca dramaturg, în perioada stalinistă după 1949, Lucia Demetrius a îmbrățișat cu deschidere maximă teatrul realist socialist, pentru ca după 1965 să revină la teatrul de idei sau de analiză sufletească.
Distincții[modificare | modificare sursă]
A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[8]
Operă selectivă[modificare | modificare sursă]
- Tinerețe, roman, 1936
- Marea fugă, roman, 1938
- Destine, nuvele, 1939
- Intermezzo, versuri, 1939
- Album de familie, nuvele, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945
- Flori de hârtie, 1947
- Oglinda, nuvele, 216 pagini, ESPLA, 1957
- Nunta Ilonei, nuvele, 1960
- Primăvara pe Târnave, roman, 1960-1963, vol I-II
- Întâmplare de la târg, 1962
- Limpezire, 1962
- Făgăduielile, nuvele, 1964
- Colocviu sentimental, 1967
- Ce aduc zorile, nuvele, 1968
- După prăpăd, 1968
- Lumea începe cu mine, roman, 1968
- Anotimpuri, 1970
- La ora ceaiului, nuvele, 1970
- Acuarele, 1971
- Scrisoare către fetele tinere, 1971
- Tinerețe, 1971
- O femeie ca multe altele, 1972
- O poveste adevărată, 1973
- Sunt un pământean, nuvele, 1973
- Întoarcerea la un miracol, 1974
- Răspântiile, nuvele, 1976
- Întâlnire cu tinerețea, nuvele, 1977
- Fericita călătorie, 1979
- Triptic, (Oglinzi aburite, Portretele au coborât din rame, Ultimul vlăstar), 1981-1984
- Te iubesc, viață!, 1984
Operă postumă[modificare | modificare sursă]
- Lucia Demetrius: Memorii, 554 p., Ediție îngrijită de Ion Nistor, Editura Albatros, București, 2005, ISBN 973-24-1043-4
Dramaturgie[modificare | modificare sursă]
- Turneu în provincie, piesă de teatru, 1946
Dramaturgie proletcultistă[modificare | modificare sursă]
- Cumpăna, piesă de teatru, 1949
- Vadul nou, 1951
- Premiera, piesă de teatru, 1952
- Oameni de azi, 1952
- O noapte grea, 1954
- Cei de mâine, 1956
- Oameni și jivine, 1956
- Trei generații, 1956
- Ultima Tauber, 1956
- Arborele genealogic, 1957
- Vlaicu și feciorii lui, 1959
În alte limbi[modificare | modificare sursă]
- A boldog ember halála (Moartea fericitului), traducere în limba maghiară de Papp Ferenc, Irodalmi Könyvkiadó, București, 1965.[9]
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Nikolai Gogol, Căsătoria - O întâmplare absolut incredibilă în două acte (teatru), traducere de Lucia Demetrius[10], București, 1957;
- Victor Hugo, Mizerabilii, (roman, 3 volume), traducere de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu, note explicative de N. N. Condeescu, Editura Cartea Românească, București, 1981;
- Ivan Bunin, Nuvele, București, 1936;
- Louis Frederic Rouquette, Împărăția tăcerii albe, București, 1937;
- Al. Dumas, Acuzatul, București, 1938;
- Louis Bromfield, Vin ploile, I-II, București, 1941 (în colaborare cu Vasile Demetrius);
- Thomas Raucat, Aventură în Japonia, București, 1942;
- B. Giambattista, Povestea poveștilor, București, 1943;
- Charles Perrault, Povești, București, 1943;
- J.H. Louwyck, Insula de ceață, București, 1946;
- Marcel Achard, Corsarul, București;
- Lev Tolstoi, Învierea, București, 1948, Povestiri din campanie, București, 1949 (în colaborare cu Elena Culacov);
- Ivan Turgheniev, Nuvele, București, 1948 (în colaborare cu Elena Culacov);
- Vera Bianki, Notărița, București, 1948 (în colaborare cu Elena Culacov);
- W. Shakespeare, Cum vă place, București, 1949;
- K.A. Treniov, Liubov Iarovaia, București, 1954 (în colaborare cu Sonia Filip);
- A. Ulianinski, Piese într-un act, București, 1954 (în colaborare cu Sonia Filip);
- K.S. Stanislavski, Munca actorului cu sine însuși, București, 1955 (în colaborare cu Sonia Filip);
- Guy de Maupassant, Nuvele și schițe, București, 1956, Bulgăre de seu, București, 1960, Mont-Oriol, București, 1971;
- A.S. Makarenko, Povestiri și schițe. Articole despre literatură. Corespondența cu Maxim Gorki,București, 1959 (în colaborare cu Radu Donici);
- H. de Balzac, Crinul din vale, București, 1967, O fiică a Evei, București, 1969;
- Julien Green, Miezul nopții, București, 1970, Manuel, prefață de Laurentiu Ulici, București, 1972;
- Rene Barjavel, Tarendol, București, 1974;
- G. Flaubert, Educația sentimentală, prefață de Irina Mavrodin, București, 1976.
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul de stat (1951)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu