6. /6 IULIE 2023 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT
DORIN ANASTASIU
În urmă cu mai bine de 50 de ani Dorin Anastasiu scria istorie pe scena Cerbului de Aur. Alături de Angela Similea artistul reprezenta România la festivalul de la Brașov și câștiga trofeul „Cerbul de argint”.
Dorin Anastasiu a lansat cunoscutele melodii „Nu pleca”, împreună cu Mihaela Runceanu, și „Într-un oraș, într-un tramvai”. În ciuda vârstei înaintate, solistul, care și-a dus discret viața, a rămas aproape de marea sa iubire, muzica.
Vreme îndelungată a fost profesor de canto și dicție pentru copii și adolescenți care şi-au dorit o carieră muzicală.
Dorin Anastasiu s-a născut la Craiova, pe 6 iulie 1943. Eleganţa de mai târziu a evoluţiei scenice se datorează în bună parte faptului că între 1954-1957 a urmat cursurile Şcolii de coregrafie, la Bucureşti. Tot în Capitală absolvă cursurile Liceului „Ion Neculce” şi, în 1967, ale Facultăţii de Instalaţii din cadrul Institului de Construcţii. La şcoala populară de artă urmează atât cursurile clasei de teatru, cât şi cele de muzică uşoară. În 1966 obţine premiul I la Festivalul naţional studenţesc, în 1967 debutează la radio, iar în anul următor la TV. Din această clipă înregistrează peste o sută de creaţii ale celor mai cunoscuţi compozitori ai noştri.
După un premiu II la festivalul internaţional de la Soci (URSS), în 1968, cu o piesă de George Grigoriu, în 1969 câştigă premiul I de interpretare la Mamaia, cu două piese de Alexandru Mandy, drept care este desemnat să reprezinte România la ediţia din anul următor a „Cerbului de aur”.
A jucat în câteva filme artistice de lung metraj şi dublează frecvent vocea unor personaje în filmele de desene animate. A fost redactor, profesor şi prezentator la emisiuni de succes de la TVR şi Antena 1. Din 1991, Dorin Anastasiu a fost solist vocal al Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti. A făcut naveta Bucuresti-Pitesti doar atunci când a avut spectacole de susținut.
Dorin Anastasiu a avut în repertoriul său şi piese mai noi, însă numai variante româneşti la melodiile străine. „Eu nu sunt compozitor, ci doar cântăreţ. Prin urmare, trebuie să apelez la alţii ca să-mi scrie piese, chiar dacă am şi eu multe idei. Însă am avut acest bun-simţ să nu mă dau eu drept compozitor. Iar ca să mă duc la diverşi compozitori… preţurile pe care le pretind pentru câte o melodie sunt atât de mari, încât nu merită. Se cer şi câteva mii de euro. Mai bine repar maşina cu banii ăştia. Eu nu prea cânt şi nu prea am interpretat şlagăre la viaţa mea. Pentru mine a contat mai mult textul, decât melodia. Am plecat dinspre poezie spre muzică şi am căutat un text mai elaborat, mai intelectual, mai sensibil, chiar dacă melodia era mai puţin şlăgăroasă. Am avut ca model şansonetiştii francezi.”
Solistul a recunoscut că ar fi vrut să facă şi altceva, nu doar să cânte. „Toată viaţa m-am gândit să încerc alte meserii. Să fiu poate şofer de taxi! Chiar am făcut pe şoferul de taxi pe vremea lui Ceauşescu. Când n-aveam de mâncare, plecam noaptea cu Trabantul. Îmi trăgeam o şapcă peste ochi, ca să nu mă recunoască lumea… Dacă
mă prindea Miliţia, era nenorocire. Era caz penal, pentru că erau câştiguri ilicite. Ei nu ştiau că noi supravieţuim în felul acesta. Mă mai împrumutam de la frate-miu, că avea bani mai mulţi. Dădea meditaţii, făcea pe taximetristul şi el sau pe ghidul la ONT şi întotdeauna avea bani mai mulţi.”
Dorin Anastasiu a făcut şi actorie, şi balet. Primul rol pe care l-a primit a fost în „Pe malul stâng al Dunării albastre”, film în care au mai jucat Gina Patrichi şi Gheorghe Dinică. A contribuit la realizarea coloanei sonore a filmului „Mama”, o coproducţie francezo-romano-rusă făcută după „Capra cu trei iezi”, după care au urmat cele două Chirite. „Eu şi Cornel Constantiniu eram cuconoşeii Brustur şi Cociurla, care le făceau curte Aristitei şi Calipsitei. Actoria a rămas un dor neîmplinit.”
Dorin Anastasiu a plecat dintre noi sâmbătă, 18 septembrie 2021, cu o mare dorinţă: îşi dorea să scoată un album cu piesele sale lansate de-a lungul anilor precum „Arlechino”, „Manuela” sau „Chiar dacă tu”. Ultima să apariţie a sa în public a fost la lansarea unui album al lui Cornel Constantiniu, în 2019, după care a început să plănuiască această relansare.
Dorin Anastasiu - Plop înfrânt
Dorin Anastasiu - Tangoul n-a fost uitat
| Adrian Iorgulescu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | (71 de ani)[1]  București, România[2] | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | compozitor politician cadru didactic universitar[*] | ||
| Limbi vorbite | limba română | ||
| Ministru al culturii | |||
| În funcție – | |||
| Precedat de | Mona Muscă | ||
| Succedat de | Theodor Paleologu | ||
| Deputat al României | |||
| În funcție noiembrie 1996 – decembrie 2000 | |||
| Circumscripția | București | ||
| Legislatură | legislatura 1996–2000[*] | ||
| Partid politic | PNL | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Adrian Iorgulescu (n. , București, România) este un compozitor, muzician și om politic român, membru al Partidului Național Liberal, care a îndeplinit funcția de ministru al Culturii și Cultelor în guvernul Tăriceanu (august 2005 - decembrie 2008), membru corespondent al Academiei Române (din 2022)[3].
Biografie[modificare | modificare sursă]
Adrian Iorgulescu s-a născut la data de 6 iulie 1951, în municipiul București. A urmat studii universitare la Academia de Muzică București, Secția Compoziție (1970-1974), absolvind apoi un Master la Academia de Muzică din București și cursuri de specializare la Academia de Muzică din București (1974-1975) și la Academia "Santa-Cecilia" din Roma (1982). A obținut în anul 1990 titlul științific de doctor în muzicologie și estetică muzicală.
Începând din anul 1990 este profesor de compoziție și forme muzicale în cadrul Universității Naționale de Muzică din București, în prezent fiind și conducător de doctorat în compoziție și muzicologie.
Adrian Iorgulescu a compus simfonii, concerte instrumentale, muzică de operă, lucrări corale și muzică de film, fiind distins cu numeroase premii exclusiv în România. A fost ales în funcția de vicepreședinte (1990-1992), apoi în cea de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (începând din anul 1992, fiind reales în 1998). A îndeplinit și funcțiile de președinte al Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori (1995-1996), președinte al Societății Romane de Gestiune Colectivă pe domeniul muzical (UCMR-ADA). De asemenea, a fost ales ca membru în juriile unor concursuri muzicale naționale și internaționale.
Activitate politică[modificare | modificare sursă]
Pe lângă activitatea de muzicolog, Adrian Iorgulescu s-a remarcat și ca om politic. El a fondat Partidul Alternativa României (PAR), împreună cu Varujan Vosganian și Laurențiu Ulici, cu puțin timp înaintea alegerilor parlamentare din 1996. Iorgulescu a fost ales ca deputat de București pe listele Convenției Democrate Române în legislatura 1996-2000. În calitate de deputat, a fost membru al Comisiei pentru Cultură, Arte și Mass Media din Camera Deputaților și al Grupului parlamentar de prietenie cu Republica Italiană (din februarie 1997).
Partidul Alternativa României și-a schimbat denumirea în cea de Uniunea Forțelor de Dreapta la data de 28 martie 1999, Iorgulescu îndeplinind funcțiile de copreședinte (1999-2001) și președinte (2001-2003) al acestui partid. UFD a fost membru al coaliției CDR 2000, lansată în august 2000 cu scopul de a participa la alegerile din anul 2000. UFD a fuzionat prin absorbție cu Partidul Național Liberal la 19 aprilie 2003.
În anul 2003, ca urmare a fuziunii prin absorbție a UFD cu PNL, Adrian Iorgulescu devine membru în Biroul Permanent Central al PNL, apoi în anul 2005 membru în Consiliul Național de Conducere al Alianței "Dreptate și Adevăr". El s-a remarcat și ca un teoretician al mișcării politice de dreapta, fiind autor de articole și studii pe teme politice, precum și autor al volumului Dreapta – Principii și perspective (2000).
La data de 22 august 2005, Adrian Iorgulescu a fost numit în funcția de ministru al Culturii și Cultelor în Guvernul Tăriceanu, înlocuind-o în acest post, pe Mona Muscă. Și-a încheiat mandatul de ministru la termen, respectiv decembrie 2008. I-a succedat în postul de ministru al Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Theodor Paleologu - fost ambasador al României în Regatul Danemarcei.
Operă[modificare | modificare sursă]
Adrian Iorgulescu este autorul mai multor compoziții muzicale, ca de exemplu:
- 3 simfonii, 4 concerte instrumentale (ciclul Ipostazelor),
- 4 cvartete de coarde, 3 cicluri de lieduri,
- opera Revuluția, după Conul Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale,
- piese simfonice și camerale, opusuri corale, muzică de film.
De asemenea, este autorul unor studii și articole de muzicologie și estetică publicate în reviste culturale și în cotidiene de larg tiraj. El a publicat următoarele cărți:
- Timpul muzical - materie și metaforă (Ed. Muzicală, 1988),
- Timpul și comunicarea muzicală (Ed. Muzicală, 1991),
- Estetica (Manual pentru clasa a XII-a a liceelor de arta) (Ed. Didactică și Pedagogică, 1996),
- Aripa Evei (Ed. Institutului Cultural Român, 2005) - volum de poezie.
În anul 2000 a publicat un volum prin care își prezenta crezul cultural-politic, criticat de unii drept superficial, vetust și de un extremism incompatibil cu democrația moderna europeana (v. mai jos "Legături externe"):
- Dreapta: Principii și perspective (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000)
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul "Dinu Lipatti" (1973)
- Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România în anii 1979, 1981, 1982, 1987, 1989
- Premiul "George Enescu" al Academiei Române (1983)
- Premiul UCIN – 1987
- Premiul de compoziție acordat în SUA, Louisville (1992)
Decorații[modificare | modificare sursă]
- Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[4]
Adrian Iorgulescu - Talcioc - pentru clarinet, vioară, violoncel, pian și percuție.
| Anastasia Lazariuc | |
(2).jpg) Anastasia Lazariuc în concert la Chișinău, 8 mai 2014 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (69 de ani) Băcioi, Sectorul Botanica, municipiul Chișinău, Republica Moldova |
| Cetățenie |  Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste România |
| Ocupație | cântăreață |
| Limbi vorbite | limba română |
| Activitate | |
| Gen muzical | muzică ușoară pop |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Ani de activitate | 1972-prezent |
| Case de discuri | Electrecord, Melodia |
| Premii | Ordinul Republicii[1] |
| Prezență online | |
| site web oficial | |
| Modifică date / text | |
Anastasia Lazariuc (n. , Băcioi, Sectorul Botanica, municipiul Chișinău, Republica Moldova) este o cântăreață română originară din Republica Moldova, decorată cu ”Ordinul Republicii” al Republicii Moldova.[2]
Biografie[modificare | modificare sursă]
.jpg)
Anastasia Lazariuc s-a născut pe 6 iulie 1953, în Băcioi, Chișinău, RSS Moldovenească, Uniunea Sovietică. A urmat Școala muzicală-profesională „Ștefan Neaga” din Chișinău, secția dirijat–coral. În 1982 a absolvit Institutul de Arte din Chișinău "Gavriil Musicescu", facultatea Regie.
S-a lansat cu piesele lui Ion Aldea-Teodorovici: "Până la lacrimi mi-e dragă viața", "Seara albastră", "Fuga, fuga". În anul 1972, devine solista formației „Sonor” cu care efectuează turnee prin Uniunea Sovietică, dar și în spațiul internațional. În anul 1973, câștigă premiul al II-lea la festivalul Cântecului de la Liepāja, Lituania. În anul 1975 este angajată pentru doi ani ca solistă la Filarmonica din Cernăuți, înlocuind-o pe cântăreața Sofia Rotaru. În anul 1977, devine solista orchestrei Radiodifuziunii din Chișinău.
Anastasia Lazariuc susține turnee în Statele Unite, India, Cambodgia, Belgia, Germania, ș.a. Colaborează frecvent cu Televiziunea din Moscova și înregistrează melodii pentru casa de discuri ”Melodia”. În anul 1982, primeșe titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova.[3]
(4).jpg)
(3).jpg)
În anul 1989, cu ocazia unui spectacol dedicat lui Eugen Doga de la Chișinău, Anastasia face cunoștință cu o echipă artistică din România și astfel se naște ideea unor turnee comune. Din echipa respectivă făceau parte Alexandru Arșinel, Mihai Constantinescu, Anda Călugăreanu. Este momentul în care Anastasia Lazariuc începe colaborarea cu Mihai Constantinescu. Cu acesta va face turnee în toată Republica Moldova și România, fiind acompaniați de trupa Anastasiei. În luna octombrie 1989, Anastasia Lazariuc cântă pentru prima oară în România. În anul 1990, susține un recital la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia. În anul 1992, Anastasia Lazariuc se stabilește în România unde devine cunoscută mai ales pentru duetele cu Mihai Constantinescu, cu care a avut și o idilă în acea perioadă.[4] În mai 2014, Anastasia Lazariuc a lansat două albume cu 40 cele mai bune piese ale sale, CD-urile fiind încadrate într-o carte ce conține biografia interpretei.[4] În prezent, Anastasia susține spectacole cu sau fără invitați, fiind solicitată în special la evenimente private.
Anastasia Lazariuc are doi copii, Ileana și Andrei.[5]
Discografie[modificare | modificare sursă]
Piese populare din repertoriu[modificare | modificare sursă]
- Text de Ion Aldea Teodorovici:
- „Seara albastră”, „Bucurați-vă”, „Până la lacrimi mi-e dragă viața”
- Text de Daria Radu:
- „Destin”, „Urare”
- Text de Mihai Constantinescu:
- „Mama”, „A trecut un an”, „Speranța lumii”, ”Maria”
- Text de Eugen Doga:
- „Orice femeie e frumoasă”
Albume lansate[modificare | modificare sursă]
- 1983 – „Primăvara”
- 1985 – „Cred în dragoste”
- 1987 – „Ochii mei”
- 1991 – „La est și la vest de Prut” (împreună cu Mihai Constantinescu)
- 1993 – „Adio tristețe” (împreună cu Mihai Constantinescu)
- 1994 – „Maria” (împreună cu Mihai Constantinescu)
- 1995 – „Anastasia”, disc single
- 1997 – „Cine poate ști”
- 2000 – „Cu tine”
- 2003 – „Destin”
- 2007 – „Sinceritate”
- 2010 - „Dor de mama"
- 2011 - "Nostalgie"
Best of Anastasia Lazariuc 🔥 Cea mai bună muzică ușoară
| Otto Klemperer | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Breslau, Imperiul German[5] |
| Decedat | (88 de ani)[6][2][7][8] Zürich, cantonul Zürich, Elveția[9] |
| Înmormântat | Israelitischer Friedhof Oberer Friesenberg[*][10] |
| Căsătorit cu | Johanna Geisler[*] (–) |
| Copii | Werner Klemperer[*] Lotte Klemperer[*] |
| Cetățenie |  Germania Israel |
| Ocupație | dirijor compozitor |
| Limbi vorbite | limba germană |
| Activitate | |
| Studii | Universität der Künste Berlin[*], Dr. Hoch’s Konservatorium[*], Klindworth-Scharwenka-Konservatorium[*], Stern’sches Konservatorium[*] |
| Gen muzical | simfonie |
| Case de discuri | EMI |
| Premii | Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Goethe-Medaille für Kunst und Wissenschaft[*] Pour le Mérite |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Otto Klemperer (n. , Breslau, Imperiul German – d. , Zürich, cantonul Zürich, Elveția) a fost un dirijor și compozitor german, evreu de naționalitate, emigrat după 1933 în Statele Unite. A fost unul din cei mai remarcabili dirijori ai secolului al XX-lea.
În anul 1937 a devenit cetățean american, iar în anul 1970 a ținut să adopte și cetățenia Israelului. În ultima parte a vieții a trăit în Elveția și a activat și în Ungaria, dar mai ales în Anglia. S-a făcut cunoscut mai cu seamă prin interpretarea repertoriului german, de la J.S.Bach, Händel, trecând prin Mozart, Beethoven și Mendelssohn. și până la Brahms, Wagner, Bruckner, apoi Mahler și Kurt Weill.
Anii de copilărie și studii[modificare | modificare sursă]
Otto Klemperer s-a născut în 1885 la Breslau, azi Wroclaw, ca fiu al comerciantului evreu Nathan Klemperer,originar din Praga, și al soției sale, Ida născută Nathan, din Hamburg. Studiile muzicale, începute la Conservatoriul Dr. Hoch din Frankfurt pe Main le-a continuat la Berlin, la Conservatoriul Stern - pianul cu James Kwast, compoziția și arta dirijatului cu Hans Pfitzner. Kwast l-a luat cu el în cele trei instituții muzicale în care a lucrat si Klemeperer a susținut măi târziu că lui îi datora întreaga sa dezvoltare muzicală. Si-a început cariera de dirijor în anul 1905 când a înlocuit cu succes un dirijor care se îmbolnăvise, într-o producție berlineză a operetei lui Offenbach „Orfeu în infern”. Tot în 1905 i s-a permis să dirijeze grupul de suflători din afara scenei (Fernorchester) în Simfonia a 2-a de Gustav Mahler sub bagheta lui Oscar Fried.Cu această ocazie a făcut cunoștință cu compozitorul,care i-a devenit prieten și l-a recomandat pentru postul de director de cor, și apoi din 1907 dirijor la Opera germană din Praga. Klemeperer făcuse în acea perioadă și o transcriere a Simfoniei a 2-a de Mahler pentru pian. În 1910 l-a asistat pe Mahler la premiera Simfoniei a 8-a "A celor o Mie” a acestuia.
Activitatea în Germania interbelică[modificare | modificare sursă]
Klemperer a ocupat apoi posturi noi de dirijor de operă - la Hamburg (1912-1910), la Bremen (1913-1912), la Opera din Strassburg,(1917-1914), Opera din Köln (1924-1917) și la cea din Wiesbaden. Între 1927-1931 a fost dirijorul Operei Kroll din Berlin. În această calitate el s-a impus ca un promovator al muzicii noi, dirijând un număr de creații recente, precum „Amintiri din Casa Morților” de Leoš Janáček, „Așteptarea” (Erwartung) de Arnold Schoenberg, „Oedipus rex” de Igor Stravinsky și „Cardillac” de Paul Hindemith.
În Statele Unite[modificare | modificare sursă]
După venirea lui Hitler la putere, rămas ca mulți intelectuali și artiști evrei fără lucru, a fost nevoit să părăsească Germania, ceea ce i-a salvat viața. Situația sa devenise precara, in ciuda faptului ca era convertit la creștinismul romano-catolic. Mai târziu în cursul vieții a revenit formal la religia mozaică. Klempere a emigrat în Statele Unite, unde a devenit director muzical al Filarmonicii din Los Angeles. În 1937 a obținut cetățenia americană.La Los Angeles el s-a concentrat mai ales asupra interpretării lucrărilor majore ale repertoarului muzical german, care i-a adus cea mai mare faimă, mai cu seamă creațiile lui Beethoven, Brahms și Mahler. A dirijat, între altele, și premierele din Los Angeles ale lucrărilor lui Arnold Schoenberg, care se afla și el în exil la Los Angeles. El a vizitat în perioada antebelică mai multe țări, între care Marea Britanie și Australia. Adaptarea sa la viața în California de sud a cunoscut și dificultăți, mai ales din pricina crizelor de manie-depresie, boala psihică de care a suferit întreaga viață. S-a confruntat adesea și cu gusturile muzicale dominante și opiniile criticilor muzicali dătători de ton din Statele Unite, care în mare parte nu agreau modernismul importat din Republica de la Weimar, și simțea că nu era apreciat la propria lui valoare.
Klemperer spera să obțină un post permanent de dirijor la Filarmonica din New York sau la la cea din Philadelphia. Dar în anul 1936 nu a avut șansa, deoarece la Philadelphia, Eugene Ormandy i-a succedat lui Leopold Stokowski, iar apoi la New York John Barbirolli și Artur Rodzinski își disputau succesiunea lui Arturo Toscanini, în defavoarea sa. Angajarea sa pe o perioadă de 14 săptămâni la Filarmonica din New York nu i-a fost reînnoită, spre marea lui supărare.
După ce a terminat în 1939 un sezon de vară la pupitrul Filarmonicii din Los Angeles, Klemperer a vizitat Boston, unde i s-a diagnosticat o tumoare cerebrală. În urma rezecției tumorii a rămas cu o paralizie parțială. A urmat o noua criză depresivă, în cursul căreia a fost internat. La un moment dat s-a publicat în presă ca a fugit și că a fost dat dispărut. Fiind găsit în New Jersey, ziarul „Herald Tribune” i-au publicat fotografia arătându-l în dosul gratiilor. În aceste împrejurări și a pierdut postul de director muzical al Filarmonicii din Los Angeles, deși a mai condus această orchestrele simfonice americane, și înflorirea târzie a carierei sale s-a produs în alte țări.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial Klemperer s-a întors în Europa pentru a lucra în anii 1947-1950 la Opera din Budapesta. Scârbit de adversitățile regimului comunist, el a devenit un dirijor itinerant, dirijând pe rând ca oaspete Orchestra Regal Daneză, Orchestra Simfonică Montreal, Orchestra Simfonică Radio Köln, Concertgebouw Orchestra și Philarmonia din Londra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu