MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

7. /6 IULIE 2023 - POEZIE

GEORGE LESNEA

Date personale
George Lesnea
Nume la naștere	George Glod
Născut	25 martie 1902^[1] Iași, România^[1]
Decedat	6 iulie 1979 (77 de ani) Iași, România
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor traducător poet
Limbi vorbite	limba română limba rusă^[1]
Pseudonim	George Lesnea^[2]
Specie literară	Proletcult^[3]
Note
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Modifică date / text

George Lesnea, în aprilie 1977, dând autografe la lansarea volumului Poeme, la Librăria „Calistrat Hogaș” din Piatra-Neamț

George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; n. 25 martie 1902, Iași – d. 6 iulie 1979, Iași) a fost un poet și traducător român.

A fost fiul lui Ileana și Doroftei Glod, căruțaș.^[4]

După absolvirea școlii primare la Iași, a intrat ucenic la tipografia revistei „Viața Românească". Ulterior, a lucrat ca tipograf, funcționar la tipografii și edituri, bibliotecar la Baroul Iași și redactor la „Iașul literar".^[4]

În perioada cât a fost tipograf la Viața Românească, prin intervenția lui Ionel Teodoreanu, Editura Cartea Românească i-a publicat lui Lesnea o traducere în versuri din Lermontov, pentru că poetul știa limba rusă.^[5]

Cariera literară[modificare | modificare sursă]

Format în cercul revistei "Viața Românească", a fost încurajat și sprijinit de Ionel Teodoreanu și Garabet Ibrăileanu.^[6]

A debutat în 1922 cu poezia Din adâncuri, în revista ieșeană „Gândul nostru", și editorial în 1931, cu volumul de versuri Veac tânăr.^[4]

A colaborat la „Viața românească", „Adevărul literar și artistic", „Pagini moldovene", „Cuvântul liber", „Gândirea", „Bilete de papagal", „Însemnări ieșene", „Contemporanul", „Iașul literar", „Gazeta literară", „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară" etc.^[4]

Cariera de traducător[modificare | modificare sursă]

George Lesnea a început prin a traduce din Henrik Ibsen (1923) și din Heinrich Heine (1927), dar, cunoscând limba rusă, s-a orientat spre autori ruși.^[7]

Primul poet rus din care a tradus George Lesnea a fost Mihail Lermontov, din care a publicat un grupaj de versuri, în 1923 în „Tribuna ceferistă”, apoi Stanțe în „Adevărul literar și artistic”, 1927, și „Gândul nostru”, 1927.^[7]

A continuat cu Serghei Esenin, în 1932, ale cărui versuri traduse în română au apărut în marile reviste ale timpului: „Viața Românească”, „Adevărul literar și artistic”, „Însemnări ieșene”, „Iașul literar”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Adevărul”, pentru ca în 1937, la „Librăria Socec”, să apară volumul Poeme de Serghei Esenin.^[7] Traducerile lui George Lesnea au făcut din Esenin un fel de Coșbuc al românilor, traduceri ”perfecte” cu rime și ritmuri care nu sunt decât parțial specifice poeziei lui Esenin în original.^[8] Una din poeziile lui Serghei Esenin, Заметался пожар голубой, tradusă din rusă de George Lesnea cu titlul "Focul vânăt", a fost pusă pe muzică de Ducu Bertzi și Nicu Alifantis.^[9]

În 1946 Lesnea a fost premiat pentru traduceri din Aleksandr Pușkin. Din 1951, revistele „Iașul nou” și „Viața Românească” au început să publice fragmente din romanul în versuri Evgheni Oneghin în versiunea lui Lesnea.^[7]

Adaptarea la vremuri[modificare | modificare sursă]

George Lesnea a scris ode și pentru Carol al II-lea al României, pentru Ion Antonescu, căruia i-a fost sergent pe front, pentru industriașul Nicolae Malaxa, dar și pentru Partidul Comunist Român și pentru Nicolae Ceaușescu.^[10]

Când Regele Carol al II-lea era sărbătorit pentru 10 ani de Domnie, în ediția din 1 iunie 1940 revista Însemnări ieșene, sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa, publica poezia "Cântec pentru Regele nostru" de George Lesnea, în care apăreau următoarele versuri:^[11]

„Tu ne ești Părintele
Ți-s de foc cuvintele
De prin toate luncile
Îți sfințim poruncile
Ești podoaba ramului
Răsăritul neamului”

Versurile închinate lui Malaxa își aveau o motivație materială: după ce, prin 1939, Ionel Teodoreanu îi vorbise lui Malaxa de tinerii scriitori George Lesnea, Tudor Arghezi, Geo Bogza și Lucia Demetrius, acesta le-a acordat lunar un ajutor bănesc, fără nici o obligație, până la plecarea sa din țară, prin anul 1947.^[5]

Când vremurile s-au schimbat, a scris cunoscutele versuri de adeziune la ideologia P.C.R.:^[12]:

„Partidul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare.”

În particular, George Lesnea își justifica această poezie afirmând că de fapt el este un poet religios și că aceste versuri sunt de fapt un imn religios în care cuvântul “Dumnezeu” a fost înlocuit cu “partid”.^[13]

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

După cel de-al Doilea Război Mondial, până spre apusul vieții, George Lesnea venea în fiecare vară la Mănăstirea Agapia. Când i s-a cerut fotografia pentru a completa Galeria portretelor scriitorilor din muzeul mănăstirii, sub chipul său, George Lesnea a scris aceste versuri:^[14]

„Al Agapiei parfum
M-a vrăjit în tinerețe
Și îl simt cu drag și-acum
Când o văd la bătrânețe.”

George Lesnea a decedat la 6 iulie 1979, la Iași și a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.^[6]

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

Activitatea literară i-a fost răsplătită prin importante premii:^[4]

Premiul „Demostene Constantinidi" al Academiei Române (1935)
Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie (1939)
Premiul de Stat pentru literatură (1954)
Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”^[15]
Ordinul Meritul Cultural clasa I (1972)^[16]
Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1977)
Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978)

In memoriam[modificare | modificare sursă]

Casa în care a locuit poetul George Lesnea, din Iași, Str. Cloșca 16, a fost declarată monument istoric, cu Cod LMI: IS-IV-m-B-04329.^[17]
Cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii poetului, pe blocul Tarom din Iași, imobil în care reputatul epigramist a trăit în ultimul an al vieții și unde a și trecut la cele veșnice, la inițiativa filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, a fost montată o placă comemorativă, dezvelită de academicianul Constantin Ciopraga.^[18]

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Scrieri proprii

Veac tânăr, Iași, 1931;
Cântec deplin, București, 1934;
Argint, București, 1938;
Poezii, Iași, 1938;
Cântec, București, 1940;
Ceaslov, București, 1940;
Izvod, București, 1943;
Pomul vieții, Editura Cartea Moldovei, Iași, 1943;
Treptele anilor, București, 1962;
Versuri, prefață de Demostene Botez, postfață de Nicolae Manolescu, București, 1964;
Ulcioare de piatră, Iași, 1969;
Chipul din fântână, Editura: Junimea Iași, 1972;
Poeme patriei, București, 1975;
Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, ediție îngrijită și prefață de Zaharia Sângeorzan, Iași, 1977;
Cântece de noapte, Iași, 1979;
Pe-un prag de fum, ediție îngrijită de Dumitru Ignea, postfață de Val Condurache, Iași, 1983.

Traduceri

Serghei Esenin, Poeme, prefață de Ionel Teodoreanu, Iași, 1937, Poezii, postfață Tamara Gane, București, 1957, Versuri - Stihi, ediție bilingvă, București, 1964, Scrisoare mamei, Iași, 1970, Poezii și poeme, prefață de Lucian Raicu, București, 1976;
M.I. Lermontov, Demonul, Iași, 1939, Poeme, București, 1954, Versuri - Stihi, ediție bilingvă, București, 1964;
Iosif Utkin, Tălmăciri, București, 1945;
A.S. Pușkin, Poeme, București, 1947, Călărețul de aramă, București, 1949, Fântâna din Bakcisarai, București, 1949, Poltava, București, 1949, Povestea craiului Saltan..., București, 1949, Țiganii, București, 1949, Poezii, București, 1953, Opere alese, I, prefață de Tamara Gane, București, 1954, Evgheni Oneghin, București, 1955, Lirice, București, 1957, Poeme, București, 1957, Versuri, prefață de Tatiana Nicolescu, București, 1958, Versuri și proză, ediție îngrijită și prefață de Tatiana Nicolescu, București, 1965, Versuri, București, 1974;
Serghei Mihalkov, Aveam treizeci de ani, București, 1949;
E. Privalova, Corăbioara, București, 1949.

Scrieri despre George Lesnea[modificare | modificare sursă]

Grigore Ilisei: Cu George Lesnea prin veac, 191 pagini de interviuri cu poetul, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de viață și 55 de ani de activitate literară, Editura Eminescu, 1977; Ediția a 2-a, rev. și adăug. 174 p. Editura Moldova, Iași, 1996 ISBN 973-572-054-X; Ediția a 3-a, format: A5, 184 p., Editura Alfa, Iași, 2002, ISBN 973-8278-01-5
Florin Faifer, „Cu George Lesnea prin Iaṣii de odinioară", Convorbiri literare, Anul 93, nr. 5, 1987

POEZII:

Destin

Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,

Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,

De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi

Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.

În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,

Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,

Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,

Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,

Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,

Şi doruri îngropate în cântece adânci.

Port doine şi litanii, ucisele iubiri

În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,

Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase

Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.

Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă

Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,

Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh

Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,

Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,

Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.

Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb

Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.

Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,

S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.

Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare

Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.

Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.

Gust carnea răscolită de înger şi de drac.

De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,

Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.

Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,

În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,

Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.

Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.

Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric

Mi-am făurit avântul puternic şi senin.

De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric

Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.

Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.

Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,

Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,

Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.

(din volumul “Veac Tânăr”, 1931)

Tinereţe

Mi-a mai rămas puţină tinereţe,

Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,

Mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,

Şi ochii – tupilaţi lângă baladă.

În mine plopii-şi suie fremătarea,

Ca în adâncul inimii să mâie,

Obrajii mi-i sărută înserarea,

Împrospătând cu stele şi cu grâie.

Cu doina apei curg spre totdeauna,

Cu ciocârlia inima mea zboară.

Privesc cum noaptea ia pe umăr luna

Ca pe un pui ucis, de căprioară.

Ades simt ghioceii duioşiei

Că-mi înfloresc din piept şi din privire,

Când bălţile-s ferestrele câmpiei,

Prin care văd departe,-n amintire.

Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,

În frunze viitorul meu suspină.

Un nour poartă lebăda-i bolnavă,

Scăpând din plisc grăunţe de lumină.

Pare-un surâs al soarelui pământul.

Aleargă cerul după rândunele.

Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul

Se plimbă printre gândurile mele.

Ca o icoană-ncepe să s-afume

Făptura mea de stinse curcubeie.

Zădarnic însă locul meu în lume

Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

(din volumul “Argint

”, 1939)

Pe lângă cei de dincolo

Printre mii de morţi trec singur pe subt ramurile joase,

Liniştit privesc morminte şi m-aplec spre fund de gropi.

Vântu-mi prinde faţa-n palme de miresme răcoroase,

Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.

Praful de pe-ncălţăminte au fost oameni, ca şi mine,

Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.

Craniul de colo cunoaşte veşnicia foarte bine,

Cu tăcerea gurii ştirbe povesteşte tot ce nu-i.

Astăzi nu mă mai răzbeşte, ca odinioară, plânsul,

Nu mai sunt aşa de jalnic, nu mi-i pasul aşa greu.

Din ţărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,

Şi pe urmă-l ţin de mână, cum aş ţine craniul meu.

Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,

Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,

Că de degetele beznei viaţa-n pulbere e scrisă

Şi-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.

De pe cruci şi de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,

Câte-o salcie se-nchină asfinţitului, pe brânci.

Corbii înhămaţi la noapte, prohodind cu nouri ţara,

Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.

Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,

Nu ştiu pentru ce mă bucur că şi eu sunt pieritor…

Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,

Fetele din micşunele dorm pe amintirea lor.

Greierii încep deodată să le numere pe toate;

Ştiu, visata mea iubire, că demult eşti micşunea!

Ies, ca nişte morţi, groparii de prin gropile săpate,

Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.

M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.

Cu singurătate blândă se adapă ochii mei

Şi duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,

Sufletele din ţărână care-au înflorit în tei.

(din volumul “Argint

”, 1939).

GEORGE ALBOIU

Date personale
George Alboiu
Născut	6 iulie 1944 (78 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Studii	Universitatea din București
Modifică date / text

George Alboiu (n. 6 iulie 1944, comuna Roseți, județul Călărași) este un poet român.

Viața și opera[modificare | modificare sursă]

Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călărași, George Alboiu urmează cursurile Facultății de Limba și Literatura Română – Universitatea din București (1964–1969). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureșteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:

Câmpia eternă (București, Editura pentru Literatură, 1968).
Cel pierdut (București, Editura pentru literatură, 1969).
Edenul de piatră (București, Editura Cartea Românească, 1970).
Drumul sufletelor (București, Editura Albatros, 1970).
Joc în patru, poezii pentru copii (București, Editura Ion Creangă, 1970).
Gloria lacrimei (București, Editura Cartea Românească, 1971).
Cumplita apoteoză (București, Editura Cartea Românească, 1973).
Stâlpi (București, Editura Cartea Românească, 1974).
Poeme (București, Editura Eminescu, 1975).
Poemele câmpiei (București, Editura Cartea Românească, 1978).
Aventura continuă (București, Editura Eminescu, 1980).
Metoda șoimului (București, Editura Eminescu, 1981).
Turnir (1987).
Roata lumii (București, 1994).
Câmpia eternă, antologie, cu o prefață semnată de V. F. Mihăescu, București, 2001.

Referințe critice[modificare | modificare sursă]

Criticul literar Eugen Simion atrage atenția asupra cristalizărilor profunde, „nucleale”, din teritoriul poetic al lui George Alboiu, încă din volumul de debut, Câmpia eternă (1968), câmpurile sale poematice fiind polarizate de un mit: «mitul câmpiei infinite, perene, în care trebuie să citim la prima vedere o reprezentare spațială a existenței, o imagine a vitalității sălbatice, un tropot prelung de cai prin locuri pustii și aride. La acest simbol se adaugă Muntele, de care George Alboiu leagă, de asemenea, anumite reprezentări, cum ar fi, de pildă, aceea a morții. Muntele poate fi locul purificat unde sălășluiesc zeii și sufletele morților, pornite din câmpia plată și tragică, adică din mijlocul existenței comune. Nu-i, firește, numai atât, poezia are și alte straturi, simbolistica ei atinge și puncte mai înalte. Câmpie, Munte, Moarte (Drumul sufletelor, 1970) sunt în fond niște concepte abstracte și neutre. Poezia adevărată vine o dată cu corăbiile sensibilității ce acostează la țărmurile lor. La George Alboiu este vorba de un sentiment copleșitor de singurătate, de o imagine a sfârșitului în ordine cosmică, de o senzație, în fine, de vid și des¬compunere în tradiția eschatologiei romantice. Poetul evocă șapte amurguri și un răsărit foarte trist, scrie nouă elegii, între care ultima este o elegie a stingerii. Alte 16 poeme (în ciclul Drumul sufletelor) sunt dominate de miturile eșecului: Cristos, Daniil în groapa cu lei, Oedip, Sisif, Ovidiu, Orfeu, Don Quijote și Hamlet, toate transpuse în spațiul câmpiei eterne...» (SSra, I, 240).

Tot cu privire la poezia lui George Alboiu, criticul Laurențiu Ulici a observat că «esențială și prezentă în fiecare „act” este tentativa eului liric de a-și asuma convingător și expresiv o foarte grea condiție, anume de a fi simultan creatorul și mar¬torul universului străjuit de „câmpia eternă” și de „muntele singur”, de a fi, cu alte cuvinte, în același timp cel ce rostește (scrie) și cel rostit (scris); din perspectiva acestei tentative, materia magmatică și viscolul de energii din care sunt făcute textele poetice nu reprezintă altceva decât o largă acoladă metaforică a unei memorii afective extrem de laborioase; „apoteoza” spre care tinde dublul efort al poetului echivalează cu adâncirea în memorie până la transcendență (tensiune a po¬eziei lui Alboiu neobservată de comentatori din pricina, poate, a limbajului de factură expresionistă ce domină aceste cărți) și totodată, cu apropierea cosmosului prin exercițiul taumaturgic al Logosului:

Cu capul dat pe spate privesc cerul în ceața
de secol a toamnei se aude bâjbâitul cocorilor.

Ce strein ne-a rămas drumul lor!
Mamă, țâțele tale doi cocori prin ceață au fost.
Din gușile lor tulburi mai picură vreme și rouă
către gura mea care-a supt la țipătul lor.

Zilnic ieșim cu toți în câmpie și privim cum crește cuvântul.
Doar somnul ne mai dezlipește buzele obosite
de pe coaja lui.
Se va ridica deasupra câmpiei
și gurile noastre cu greu îl vor ține.

Sub cuvânt suntem toți...»

(ULrc, I, 170).

Poezia lui George Alboiu – după cum apreciază criticul și istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu – pare a fi o imensă monedă de argint, având ca față Bărăganul Celest și ca revers pământul nașterii poetului, Nemuritorul Bărăgan Românesc, ale cărui lanuri de grâu cu spicul cât vrabia întâmpină de-aproape zece mii de ani, în zariștea macilor-eroi, Cavalerul Dunărean. Casa-Mumă-Câmpie este văzută ca o «ancoră aruncată...», ca un «munte Ararat îngropat în Pământ / numai cu marele belciug rămas afară» (Ancestrală – APC, 38); și Bărăganul Celest are un teluric "Drum al Robilor":

Pe lângă Drumul Robilor se-aude
zornăitul drumului curgând în căruțele
vechi ca schelete de păsări arhaice.
Merg fără cai, fără boi alunecând
pe sudoarea cerească din calea robilor.
Loitrele moțăie, stelele
în jurul roților amețesc.
Sub coviltir muntenii se clatină în barbă
trezindu-se când roata izbește un luceafăr
pe jumătate copt în colierul drumului...

(APC, 40).

În volumele publicate din orizontul anului 1980 încoace, elementele terifiantului / apocalipticului sunt trecute în liricul „plan secund“, spre a-și face tot mai mult loc elementele incantatorii ale colindelor creștine / precreștine, ale descântecelor / încântecelor câmpiei, ale cultului Cavalerului Dunărean, ce au germinat în perimetrul Bărăganului teluric / celest, polidimensionând Eterna Câmpie, topos emblematic, cu oglinda-spațiu teluric, din care lucrările ens-ului uman, căile prin preistorii / istorii ale Valahilor / Dacoromânilor din matca Dunării se proiectează / receptează, se reflectă în oglinda-spațiu-celest ca „gospodărire” spirituală autohtonă:

Trece umbra mea prin fața curții mamei mele.
Ea, în fiecare dimineață, mătură întunericul
căzut pe bătătură în timpul nopții.
– Cu cine te-ai înhăitat?
Că ți s-a zdrențuit umbra,
parcă ți-au bârfit umbra
toate gurile topoarelor din sat.
– Mamă, doar cu un vers m-am înhăitat,
un vers uitat dintr-un poem turbat,
ți-aduce oful legat
numai de gânduri pișcat
(ogar galben roata-i face,
șoimel cu aripa-l trage)
viuleț, nevătămat.

(«Colind» – ATur, 16);

ori, în tiparul pur al colindului dunărean-valahic («Colindul Brândușii»):

Zvârliți neamuri
cai în hamuri
și cătați-l
pe la hramuri,
în perete
scris ca sfinții
c-o aripă
de erete
să își laude
părinții.
Îl cătară
nu-l găsiră
lăcrămară
și-l lăsară.
Cată-l mătuși
prin brânduși...

(TGrp, 449 – 451).

Decedat la 6 Februarie 2023, după cum anunță Uniunea Scriitorilor din Romînia - Filiala Bucure,ti, Poezie.

POEZII:

Migrație

Inundau copiii ulitele satului,
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi.

Ruga târzie

Naste- ma, mama,
cu teama
in vazu- nceputului
la marginea campului.
Sa- mi fii oita barsana
sa- ti fiu miel din neprihana
sa- mi usuc botul la vant
si piciorul la pamant.

Dar cuvantul sa ramana
tot in burta ta batrana.
Eu sa dau cu botu- n tine
si prin coaste si prin vine
sa- mi aud cuvantul
cum nu- l bate vantul
nu- l atinge gandul
nu- l vede pamantul.

Imn tatălui care joacă

Joacă, tată,
pe câmpie
joacă, joacă,
intră-n iarbă
până-n barbă.
Asta-i marea
strigătură
asta-i marea
aventură
cu călcâiu-n
arătură
și cu iarba
până-n gură.
Dar tu, joacă,
joacă, joacă,
dă cu talpa
în pământ
și mai strigă:
sunt! și sunt!
Ca atunci
când sta să frigă
luna ca o
mămăligă.
Când venea
și Dunărea
cu peștii
urlând în ea
să-i audă
nimenea.
Scoate ceasul
de la brâu
și aruncă-l
până-n rău.
Sau aruncă-l
pe un drum
numai fum.
Să-l calce
căruțele,
să-l uite
drăguțele,
să îl are
un tractor,
să-l întunece
un nor,
să-l mănânce
câte-un câine,
ca să latre
până mâine,
să-l găsească
vreun morar
ca să macine
mai rar,
să-l găsească
o bătrână,
să-l blesteme
o săptămână.
Joacă, tată,
așa țepos
așterne cerul
pe jos
și te bucură,
române,
că e joc
ce mai rămâne
și rămâne
locul
unde te-a bătut
norocul.