1. /4 IULIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri

Evenimente

·       362 i.Hr.: In Grecia antica are loc batalia de la Mantinea, in care tebanii condusi de Epaminondas ii inving pe spartani. Epaminondas (n. cca 418 i I.Chr – d 362 iI.Chr), general și om de stat teban. Epaminondas a fost ranit mortal in timpul luptei astfel ca, ramasi fara comandant, tebanii nu au exploatat victoria si s-au retras.

·       836 - Pactum Sicardi, pace între Principatul Benevento şi Ducatul de Neapole.

·       993 - Sfantul Ulrich din Augsburg este canonizat.

·         1054: O supernova este observată in apropierea constelatiei Tauri. Evenimentul este menţionat în China şi in istoriile amerindiene. Timp de câteva luni luminozitatea acesteia a fost destul de puternica pentru a fi vizibila la lumina zilei. Urmarile acestei explozii este vizibila şi astăzi: Nebuloasa Crab.

·    1187 - Bătălia de la Hattin – parte a Cruciadelor

The Battle of Hattin, from a 13th-century manuscript of the Chronica Majora – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cucerirea Ierusalimului după prima cruciadă din 1099 a fost o lovitură puternică pentru lumea musulmană. Ierusalimul era al treilea oraș sfânt al Islamului și în secolul următor recucerirea lui a devenit scopul principal al Jihad-ului, războiul sfânt. Dar după 1100, coloniști și pelerini creștini au invadat teritoriile cucerite (Siria și Levantul) și, cu sprijinul principalelor state din Europa Occidentală, se părea că aceste așezări creștine vor deveni permanente. Musulmanii refuzau să accepte realitatea, dar aveau nevoie de un conducător care să-i unească pentru a-i alunga pe „necredincioși”.

În 1187, musulmanii găsiseră un astfel de conducător în persoana sultanului Saladin, conducătorul Egiptului și Siriei, care i-a chemat pe toți să se alăture Jihad-ului pentru recucerirea Ierusalimului. Victoria sa în bătălia de la Hattin a distrus practic statele creștine din Orientul Mijlociu și a asigurat continuitatea stăpânirii islamice asupra regiunii în următorii 700 de ani.

·         1301 - Bătălia de la Breukelen: Olanda vs Lichtenberg.

·         1415 - Angelo Correr devine Papa Grigorie al XII-lea.

·         1456: Otomanii incep asediul Belgradului aparat de o armata condusa de Iancu de Hunedoara, pe atunci regent al Regatului Ungariei. Bătălia de la Belgrad (4 – 23 iulie 1456) a oprit înaintarea turcilor spre centrul Europei, după ce acestia cuceriseră Constantinopole, cu trei ani în urmă. Inaintarea sultanului Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481) spre centrul Europei era blocata de cetatea Belgradului, aparata de Iancu de Hunedoara, pe atunci regent al Regatului Ungariei, Turcia mobilizase pentru cucerirea acestei cetati forţe impresionante: cca. 100.000 de soldaţi, o artilerie de asediu superioară celei folosite împotriva Constantinopolului şi o flotă ce urma să acţioneze pe Dunăre (60 – 65 de galere şi c. 150 de vase mai mici). Iancu a luat masuri pentru intarirea  garnizoanei cetăţii, comandate de Mihail Szilágyi şi de fiul său, Ladislau de Hunedoara, cu 5.000 de mercenari,si a chemat oameni de la orase si sate sa ia parte la razboi. Pentru a avea un aliat in Tara Romaneasca, l-a ajutat pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul. Concomitent, el îşi întăreşte legăturile cu Skanderbeg, care, în Albania, trebuia să declanşeze o mişcare antiotomană. Cu sprijinul călugărului franciscan Ioan de Capistrano, care a desfăşurat o intensă propagandă pentru o nouă cruciadă antiotomană, Iancu a reuşit să ridice o oaste de circa 30.000 de soldaţi şi o flotă improvizată formată din c. 200 de vase. De aceasta data a beneficiat si de un sprijin mai consistent din Apus. De asemenea a reusit sa adune o armata de oameni simpli cu arme proprii, coase, furci, prastii de circa 27-28.000 de tarani cu toata opozitia nobililor si a orasenilor. La 22 iulie  armata creştină a trecut raul Sava, dezlănţuind atacul general. Tunurile turcilor au fost capturate şi folosite împotriva armatei sultanului, care a fost rănit de o săgeată, fiind salvat de aga ienicerilor, Hassan, care şi-a dat viaţa protejându-l pe sultan cu propriul trup. La 23 iulie, turcii s-au retras în degringoladă, părăsind tabăra, lăsând în urmă o pradă uriaşă şi foarte mulţi morţi (cca. 24.000, în timpul asediului, după sursele creştine, cărora li s-au adăugat alţii, în timpul retragerii) şi prizonieri (c. 4.000). Creştinii au pierdut relativ puţini oameni, c. 3.000 – 4.000 (Camil Mureşan). Victoria de la Belgrad a  întârziat  pentru aproape 70 de ani cucerirea Ungariei de către turci şi a redresat moralul europenilor, zguduit după căderea Constantinopolelui. Totodată, izbânda lui Iancu este cel mai strălucit moment al carierei sale militare, de care nu a putut să se bucure îndeajuns, pentru ca a murit de ciumă la 11 august, în tabăra de la Zemun.

·         1534 - Christian al III-lea este proclamat rege al Norvegiei și Danemarcei la biserica din orașul Rye. De domnia lui se leagă implementarea reformei protestante în această zonă.

Christian al III-lea al Danemarcei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Christian al III-lea (n. 12 august 1503, Schleswig – d. 1 ianuarie 1559, Kolding) a fost rege al Danemarcei și rege al Norvegiei, fiul cel mare al regelui Frederick I al Danemarcei și a reginei Anna de Brandenburg.

·  1541 - În Moldova, pictorul Dragoş Coman a terminat valorosul ansamblu de picturi murale, care decorează biserica din satul Arbore.

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din Arbore – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima atestare a satului Arbore are loc într-un document întocmit la 15 ianuarie 1418, la curtea domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432). Această localitate a făcut parte din moşia Solcii, ale cărei pământuri se întindeau de la Pietrele Muierii până în apa Sucevei, cuprinzând toate localităţile din acest areal. Iniţial, satul s-a numit Solca de Jos.

La 7 martie 1502, Luca Arbore a cumpărat satul Solca de la nepoţii lui Cârstea Horaeţ şi ai lui Şandru Gherman. În primele zile ale lunii următoare, el a început să construiască o curte domnească şi o biserică pe moşia acestui sat. Biserica a fost construită pe locul unui schit străvechi şi era destinată a servi ca necropolă a familiei Arbore. Lucrările de construcţie au început la 2 aprilie 1502 şi au fost finalizate, în acelaşi an, la 29 august, după cum atestă pisania.

Deasupra intrării în biserică se află o pisanie în limba slavonă cu următorul cuprins: “Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, în zilele binecinstitorului şi iubitorului de Hristos Domn Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, pan Luca Arbure, pârcălabul Sucevei, fiul bătrânului Arbure, pârcălabul Neamţului, a binevoit cu bunăvoinţa sa şi cu inimă curată şi luminată şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul domnului său, a început a zidi acest hram întru numele Tăierii capului cinstitului şi slăvitului prooroc înaintemergător Ioan Botezătorul. Şi s-a început în anul 7010, luna aprilie 2 şi s-a sfârşit în acelaşi an, luna august 29“.

După cum atestă o inscripţie din naos, pictată deasupra uşii, în anul 1541 a fost refăcută parţial pictura interioară a bisericii. Cu acest prilej, Ana, fiica lui Arbure cel bătrân, a poruncit meşterului Dragosin, fiul popii Coman din Iaşi, să zugrăvească şi pereţii exteriori.

·         1610 - Bătălia de la Klushino: regele Sigismund al II invinge armatele Rusiei si Suediei. Fortele polono-lituaniene inving in batalia de la Klusino trupele ruse, in timpul razboiului polono-rus; (1605-1618).

·         1634: In Noua Franta, pe continentul Nord American, este fondat orasul Trois Rivieres (astazi in Quebec, Canada).

·      1776 -  A fost adoptat documentul numit Declarație de independență a Statelor Unite ale Americii prin ratificarea sa de către Congresul Continental, prima entitate conducătoare a noului stat creat.

Această reprezentare idealizată a lui Franklin, Adams și Jefferson care lucrau la Declarație (de la stânga la dreapta) a fost reprodusă pe larg (de Jean Leon Gerome Ferris, 1900) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii este un document prin care cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au declarat independente de Regatul Unit al Marii Britanii explicând totodată clar motivul pentru care au făcut-o. Cinci zeci si sase de delegati ai celor 13 colonii britanice din America de Nord, semneaza Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii.

Documentul a fost ratificat de către al doilea Congres Continental, prima entitate conducătoare a noului stat creat. Textul Declaratiei a fost scris de Thomas Jefferson si a fost votat de toate delegaţiile excepţia celei din New York, care a fost de acord sa o semneze cateva zile mai tarziu. Războiul de Independenţă începuse în 1775, iar conflictul s-a încheiat cu semnarea Tratatului de la Versailles, in ziua de 3 septembrie 1783.

·         1827 - Sclavia a fost abolită în statul american New York.

Sclavi pe o plantație de cartofi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 19 iunie 1862, cu susținerea lui Lincoln, Congresul a adoptat o lege prin care interzicea sclavia în toate teritoriile federale. În iulie 1862, a fost adoptată o a doua Lege de Confiscare, prin care se stabileau proceduri judecătorești prin care se puteau elibera sclavii oricărei persoane condamnate pentru ajutarea rebeliunii. Desi Lincoln credea că nu stă în puterea Congresului să elibereze sclavii din state, el a aprobat legea, dând credit legislativului.

El considera însă că asemenea acțiuni sunt atribuția exclusivă a comandantului suprem în timp de război, atribuții care îi revin prin Constituție președintelui, iar Lincoln plănuia să acționeze și el în același sens. În acea lună, Lincoln a discutat cu cabinetul o variantă a proclamației de emancipare. În ea, el declara: „ca măsură militară potrivită și necesară, începând cu 1 ianuarie 1863, toate persoanele deținute ca sclavi în statele confederate vor fi pentru totdeauna libere”.

În particular, Lincoln ajunsese în acest moment la concluzia că baza de sclavi a Confederației trebuie eliminată. Politicienii Copperheads susțineau însă că emanciparea este o piedică la adresa păcii și reunificării. Redactorul republican Horace Greeley de la foarte influentul New York Tribune a căzut în capcană, iar Lincoln a negat direct aceasta într-o abilă scrisoare din 22 august 1862. Președintele a spus că principalul scop al acțiunilor sale ca președinte (folosind pronumele personal de persoana întâi și termenul de „îndatorire oficială”) era conservarea Uniunii:

„Obiectivul meu de ansamblu în această luptă este salvarea Uniunii, nu acela de a salva sau de a distruge sclavia. Dacă aș putea salva Uniunea fără să eliberez vreun sclav, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând toți sclavii, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând pe unii și lăsându-i pe alții cum erau, atunci aș face și asta. Ceea ce fac eu în privința sclaviei și a rasei de culoare, fac pentru că cred că ajută la salvarea Uniunii; și ceea ce nu fac, nu fac pentru că nu cred că va ajuta la salvarea Uniunii … Aici mi-am declarat scopul în conformitate cu ce consider că este îndatorirea mea oficială; și nu intenționez să modific nici dorința mea personală, pe care adesea mi-am exprimat-o, ca toți oamenii de pretutindeni să fie liberi.”

·         1862: Prelatul de la Oxford, profesorul de matematici Dodgson, cunoscut ca scriitorul Lewis Carroll, publica „Alice in Tara Minunilor“, una dintre capodoperele literaturii pentru copii. I-a servit drept model pentru personajul principal, Alice (10 ani), fiica rectorului de la Colegiul  Trinity.

·    1864 - A fost înfiinţată prin Decretul nr. 765 din 4/16 iulie 1864 al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi reclamându-se ca succesoare a structurilor de învăţământ superior inaugurate de Academia Domnească (1694), Universitatea din Bucureşti.

Bucuresti – Piata Universitatii in perioada interbelica – foto: ro.pinterest.com

La 4/16 iulie 1864, prin decret domnesc, in Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei s-a înfiinţat Universitatea din Bucureşti. Acest important lacas de cultura romaneasca a fost întemeiat ca şcoală superioară, la patru ani după întemeierea Universităţii Iaşi, prima universitate a României moderne. În 1864 Universitatea din Bucuresti includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Filozofie (Litere). Primul rector al acesteia, ales la 15 septembrie 1864, a fost juristul Gheorghe Costa-Foru.

Primul doctorat în cadrul Universităţii Bucureşti a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie. Universitatea a cunoscut “epoca de aur” între cele două războaie mondiale. Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15 700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea “Columbia” din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York.

În anul 1945 această peroiadă remarcabilă a luat sfîrşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist. După cîţiva ani, unii profesiri s-au întors, dar atmosfera nu a mai fost aceea a libertăţii de a gîndi şi a competiţiei deschise. După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte. Astăzi universitatea are aproximativ 20 000 de studenţi şi paisprezece facultăţi.

* 1862 - Prelatul de la Oxford, profesorul de matematici Dodgson, cunoscut ca scriitor sub numele Lewis Carroll, publica „Alice in Tara Minunilor“, una dintre capodoperele literaturii pentru copii. I-a servit drept model pentru personajul principal, Alice (10 ani), fiica rectorului de la Colegiul Trinity.

·    1876 - S-a înființat, la Bucureşti, “Societatea naţională de Cruce Roşie a României”. La 23 august acelaşi an, societatea a fost recunoscută de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva.;(4/16).

Societatea Națională de Cruce Roșie din România (din 4 iulie 1876) – foto: ro.wikipedia.org

Societatea Națională de Cruce Roșie din România este o organizație umanitară, neguvernamentală, bazată pe voluntariat, care oferă asistență de urgență, în caz de dezastre, precum și educație în domeniul sanitar în România. Este afiliata națională a Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.

*  1879 - S-a încheiat Războiul zulușilor (Războiul Anglo-Zulus 11 ianuarie – 4 iulie 1879)

Războiul zulușilor (Războiul Anglo-Zulus 11 ianuarie – 4 iulie 1879) – Detaliu dintr-o pânză reprezentând Bătălia de la Rorke’s Drif – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul zulușilor a fost un conflict purtat de Anglia și de Teritoriile Zuluse în 1879 din estul Africii de Sud. În 1843 Marea Britanie avea două colonii în Africa de Sud: Cape (Cape Town) și Natal (Provincia KwaZulu-Natal). Descoperirea de aur și diamante în anii 1860 au determinat Biroul Colonial condus de Lordul Carnarvon să ia în considerare formarea în tot sudul Africii a unei confederații britanice, ceea ce ar fi implicat anexarea statelor locale independente, cum erau Transvaal și Teritoriile Zuluse. În 1877 Transvaal a fost anexat.

În 1878 s-a găsit pretextul pentru invadarea Teritoriilor Zuluse: existența unei uriașe armate a zulușilor de aproximativ 60.000 de oameni. Regele zulus Cetshwayo (n. c. 1826, Ulundi, d. 8 februarie 1884, Eshowe) a ignorat un ultimatum de a desființa acea forță și în ianuarie 1879 în Teritoriile Zuluse a intrat o armată britanică. Pe 22 ianuarie englezii au suferit una din cele mai crunte înfrângeri din toate războaiele coloniale, când o coloană de aproximativ 1700 de soldați nepregătiți a fost aproape în întregime măcelărită la Isandhlwana.

Mai târziu, în aceeași zi, un detașament de circa 120 de soldați englezi și buri a respins un atac lansat de câteva mii de zuluși la misiunea de la Rorke’s Drift, cu pierderi minime de vieți. Apărarea eroică s-a soldat cu decernarea a 11 decorații Crucea Victoria – un record pentru o singură luptă. Englezii au făcut o pauză pentru a-și consolida forțele, apoi au atacat din nou în martie și i-au învins pe zuluși, incendiind capitala Ulundi. Cetshwayo a fost capturat și dus la Cape Town, apoi la Londra pentru a-și pleda cauza. Instalat într-o casă din Kensington, a fost plimbat prin capitală în mai multe ocazii și a luat prânzul cu regina. Teritoriile Zuluse au fost anexate în 1887, și au devenit parte din statul Natal în 1897.

·         1906: Au fost fondate Uniunea  si Liga  Romanilor din America.

·        1914 - La Viena au loc funeraliile Arhiducelui Franz Ferdinand și ale soției sale Sofia, la șase zile după asasinarea lor la Sarajevo.

Arhiducele împreună cu familia sa

Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei (n. 18 decembrie 1863, Graz – d. 28 iunie 1914, Sarajevo) a fost moștenitorul tronului imperiului Austro-Ungar din 1896 până la asasinarea sa la Sarajevo în data de 28 iunie 1914. Atentatul de la Sarajevo a constituit factorul care a declanșat începerea Primului război mondial.

·         1924 - Este adoptata Legea minelor, prin care se reglementa regimul investitiilor in domeniul exploatarii resurselor subsolului.

·      1928 - In Marea Britanie este acordat dreptul deplin de vot pentru femei.

Arrest of a suffragette, London, ca. 1910-1915

* 1940 - Americanul Robert Pershing Wadlow, deţinătorul recordului mondial de cel mai înalt om din lume: 2,72 m. (n. 1918), se imbolnaveste grav din cauza unei infectii , i se fac transfuzii de sânge şi intervenţii chirurgicale de urgenţă, dar nu rezista si moare la data de 15 iulie 1940.

·         1942: se încheie cucerirea Crimeii de către trupele germane şi române din cadrul celui de-al doilea război mondial. Bătălia de la Sevastopol [Ucraina] (10 noiembrie 1941 – 4 iulie 1942), desfăşurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cadrul campaniei de cucerire a Peninsulei Crimeea. Scopul campaniei a fost asigurarea flancului drept al forţelor germane, care înaintau spre Moscova. În acelaşi timp, se dorea întreruperea aprovizionării sovieticilor cu petrol din Caucaz. Sevastopolul reprezenta unul dintre punctele strategice de control asupra Mării Negre, beneficiind de un sistem complex de fortificaţii, susţinute de efective militare sovietice importante (52.000 militari, 170 tunuri şi 100 de avioane). Trupele române participante la operaţiuni erau constituite din elemente ale Armatei 3 (Corpul Vânătorilor de Munte), conduse de generalul Gheorghe Avramescu. Unităţile româneşti au fost integrate în structurile operative germane, fiind plasate sub comanda acestora, în cadrul Armatei 11, condusă de generalul Erich von Manstein. Prima ofensivă s-a derulat pe flancul sudic al sistemului de fortificaţii al Sevastopolului (10 noiembrie 1941). Atacurile germano-române au fost respinse de apărarea sovietică, după 10 zile de lupte dure. În aceste condiţii, opţiunea comandamentului german a vizat deplasarea centrului de greutate al acţiunilor forţelor aliate în perimetrul nordic al fortificaţiilor. Nici în această direcţie nu s-au înregistrat progrese, atacurile forţelor aliate fiind respinse de apărarea sovietică, datorită întăririlor primite de aceştia prin zona portuară. Beneficiind de acest avantaj, trupele sovietice au lansat o contraofensivă în estul Peninsulei Crimeea (26 septembrie) cu scopul eliberării presiunii asupra Sevastopolului, respinsă însă de trupele germano-române (18 mai). După acest succes s-au reluat acţiunile împotriva Sevastopolului, iniţial printr-un atac de artilerie puternic (21 mai – 7 iunie 1942), urmat de ofensiva asupra perimetrului nordic al sistemului de apărare. Centura exterioară defensivă a fost străpunsă, abia la 16 iulie, rezistenţa sovietică continuând să se manifeste până în 29 iunie, când oraşul a fost ocupat de forţele germano-române. În interiorul Sevastopolului, luptele au continuat până în 4 iulie, când au fost eliminate ultimele centre de rezistenţă. Contribuţia românească a fost suplimentată pe timpul luptelor, ajungând la şapte mari unităţi, iar submarinului NMS Delfinul a executat acţiuni de patrulare în sudul Crimeii, fiind angajat într-o serie de confruntări cu navele de război sovietice. Semnificaţia bătăliei de la Sevastopol a constat în asigurarea controlului total asupra Peninsulei Crimeea, fiind diminuată influenţa sovietică în perimetrul vestic al Mării Negre. Cu toate acestea, durata mare a luptelor a indisponibilizat importante efective germane, situaţie ce va influenţa ritmul campaniei răsăritene.

·         1946: România și Marele Ducat al Luxemburgului au reluat relațiile diplomatice la nivel de legație.

·       1950 - A avut loc prima emisie a postului de radio Europa Liberă. La 4 iulie 1950 a avut loc prima transmisiune pe unde scurte a postului Radio Europa Liberă (Radio Free Europe, Radio Liberty – RFE/RL), către Cehoslovacia.

Înfiinţarea Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe) de guvernul Statelor Unite ale Americii la 15 martie 1949, la New York, a făcut posibilă şi realizarea unui post Radio Europa Liberă, finanţat de Congresul Statelor Unite. Sediul principal al Radio Europa Liberă a fost stabilit atunci la München.

Radio Europa Liberă (Radio Free Europe/RFE) a fost fondată în 1950 şi a început să emită iniţial în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România şi Ungaria. Trei ani mai târziu, Radio Liberty (RL) şi-a început emisiile către Uniunea Sovietică, în limba rusă şi în alte 15 limbi naţionale. Din 1975, RFE/RL a putut fi recepţionată şi în Estonia, Letonia şi Lituania, se arată pe site-ul https://fnt.ro/2019/aici-e-radio-europa-libera-ne-am-intors/.

Postul Radio Europa Liberă a început transmisiunile în limba română în 1950, devenind în scurt timp o voce critică la adresa regimului comunist din România.

·         1954: Germania câștigă Campionatul Mondial de Fotbal din Elveția pentru prima dată - 3:2 cu Ungaria.

·         1957: S-a înființat, la București, Arhiva Națională de Filme.

·         1957 -  Este prezentat Fiat Nuova Cinquecento, automobilul care a motorizat practic Italia şi care a creat un adevărat cult în întreaga lume. Având-ul ca strămoş pe Topolino, 500 se dorea un omolog italian pentru VW Beetle, având un motor în doi cilindri de 500 cmc amplasat în partea din spate şi un design simpatic. Modelul a prins foarte bine în contextul unei Italii vlăguite de război şi între 1957 şi 1975 s-au produs 3,5 milioane unităţi. Dorind să respecte istoria italienii au lansat şi versiunea contemporană a lui Fiat 500, tot pe data de 4 Iulie, dar la o distanţă de 50 de ani. Desenat de Frank Stephenson (omul care a desenat şi noul Mini Cooper) acest model a creat un val de entuziasm uriaş, fiind lansat la Torino în faţa a 100.000 de spectatori şi a prim ministrului Romano Prodi.

·     1960 - A fost inaugurat noul drapel american, în urma admiterii statului Hawaii ca cel de-al 50-lea stat al SUA, în august 1959.

 

·         1970: România și Costa Rica au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă.

·         1976: Este incununat de succes, raidul surpriza al trupelor israeliene asupra aeroportului Entebe din Uganda, avand ca scop eliberarea pasagerilor israelieni ai unei curse Air France, luati ostatici de teroristi palestinieni.

·         1987: A intrat în funcțiune pasajul Lujerului, cu o lungime de 800 m, din care 400 m sunt acoperiți.

·         1987: Fostul sef al Gestapoului din Lyon, Klaus Barbie, este condamnat de un tribunal francez la inchisoare pe viata pentru crime impotriva umanitatii. Istoricii au estimat ca Barbie se facea vinovat de uciderea a peste 14000 persoane, printre care si unul dintre conducatorii Rezistentei franceze, Jean Moulin.

·         1997: Nava spațială americană Pathfinder a aterizat pe Marte.

·         1998: Japonia lansează sonda Nozomi pe Marte, și se alătură, astfel, Statelor Unite și Rusia în lista națiunilor care explorează spațiul.

·       1999 - Doi căutătorii de comori au dezgropat ilegal din muntele Mittelberg, Germania, Discul ceresc de la Nebra. Poliţia l-a adus în siguranţă în anul 2002. Discul a fost găsit lângă orășelul Nebra din landul Saxonia-Anhalt, Germania, și a fost datat ca provenind aproximativ din anul 1600 î.Hr. si este cea mai veche reprezentare a cerului nocturn / a universului descoperită pană acum.

Discul ceresc de la Nebra este un disc de bronz de circa 32 cm diametru cu o patină verde-albastră și cu incrustații de aur. Acestea reprezintă Soarele (sau Luna plină), un sfert (o seceră) de Lună în creștere sau poate o barcă, precum și 32 de stele în formă de cercuri mici, inclusiv o grupare de stele care ar putea reprezenta Pleiadele. Marginea discului este decorată cu două segmente de cerc (dintre care unul s-a pierdut), adăugate mai târziu, care sunt plasate unul față de celălalt în unghiul dintre solstiții.

Ultima adăugare este un alt segment de cerc, mai îngust, a cărui interpretare nu este sigură (Calea Lactee? un curcubeu? o arcă solară?). Discul a fost găsit relativ de curând, în anul 1999, lângă orășelul Nebra din landul Saxonia-Anhalt, Germania, și datat ca provenind aproximativ din anul 1600 î.Hr. Se pare că aparține de cultura Unétice din Epoca de Bronz. Ca stil artistic nu se aseamănă însă cu nici un obiect cunoscut din acea perioadă. Discul este cea mai veche reprezentare a cerului nocturn / a universului descoperită vreodată. Inițial s-a bănuit și că este vorba de o falsificare, dar între timp majoritatea specialiștilor consideră că discul este autentic.

·         2005: Sonda spațială NASA Deep Impact a observat impactul unui proiectil lansat de acesta pe cometa Tempel 1.

·         2006: Coreea de Nord testează patru rachete cu rază scurtă, una cu rază medie și una cu rază lungă de acțiune Taepodong-2. Conform relatărilor, racheta cu rază lungă de acțiune Taepodong-2 a eșuat în aer deasupra Mării Japoniei.

·         2009: Coroana Statuii Libertății se redeschide pentru public, după opt ani de închidere din motive de securitate în urma atacurilor din 11 septembrie 2001.

Nașteri

·         68: S-a nascut Salonia Matidia, nepoata împăratului Traian; (d. 23 decembrie 119). A a fost fiica şi singurul copil al Ulpiei Marciana si al bogatului pretor Gaius Salonius Matidius . Unchiul ei matern, imparatul Traian, nu a avut copii şi a tratat-o ca pe fiica sa. Tatal ei a murit în 78 şi Matidia a trăit impreuna cu mama sa in casa lui Traian şi a soţiei sale, Pompeia Plotina. In urma casatoriei fiicei sale Vibia Sabina cu imparatul Hadrian, Salonina Matidia a devenit soacra împăratului Hadrian. Cand Matidia a murit, împăratul Hadrian a tinut un discurs funerar, a divinizat-o şi a dispus sa i se dedice un templu şi un altar în Roma, pe Campul lui Marte
* 1535: Wilhelm (4 iulie 1535 – 20 august 1592), numit Wilhelm cel Tînăr (germană Wilhelm der Jüngere), a fost Duce de Brunswick-Lüneburg și Prinț de Lüneburg din 1559 până la moartea sa. Până în 1569 el a domnit împreună cu fratele său, Henric de Dannenberg.

El a fost fiul lui Ernest I, Duce de Brunswick-Lüneburg. La 12 octombrie 1561 el s-a căsătorit cu Dorothea a Danemarcei (1546-1617), fiica regelui Christian al III-lea al Danemarcei.

În anul 1582, Wilhelm a început să sufere de crize de nebunie. Aceste crize au provocat-o pe soția lui să fugă în 1584 pentru propria ei siguranță. După decesul lui, soția sa a devenit regentă pentru fiul lor, Georg. 

COPII CARE AU ATINS VÂRSTA ADULTĂ

• Sophie de Brunswick-Lüneburg (30 octombrie 1563 – 1639); s-a căsătorit cu Georg Frederic, Margraf de Brandenburg-Ansbach.
• Ernest al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (31 decembrie 1564 – 2 martie 1611); Prinț de Lüneburg în perioada 1592–1611.
• Elisabeta de Brunswick-Lüneburg (19 octombrie 1565 – 17 iulie 1621); s-a căsătorit cu Frederic, Conte de Hohenlohe-Langenburg.
• Christian, Duce de Brunswick-Lüneburg (19 noiembrie 1566 – 8 noiembrie 1633); Prinț de Lüneburg în perioada 1611–1633.
• Augustus I, Duce de Brunswick-Lüneburg (18 noiembrie 1568 – 1 octombrie 1636); Prinț de Lüneburg în perioada 1633–1636.
• Dorothea de Brunswick-Lüneburg (1 ianuarie 1570 – 15 august 1649); s-a căsătorit cu Karl I, Conte Palatin de Zweibrücken-Birkenfeld.
• Clara de Brunswick-Lüneburg (16 ianuarie 1571 – 18 iulie 1658); s-a căsătorit cu Wilhelm, Conte de Schwarzburg-Blankenburg.
• Anne Ursula de Brunswick-Lüneburg (22 martie 1572 – 5 februarie 1601)
• Margareta de Brunswick-Lüneburg (6 aprilie 1573 – 7 august 1643); s-a căsătorit cu Johann Casimir, Duce de Saxa-Coburg.
• Frederic al IV-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (28 august 1574 – 10 decembrie 1648); Prinț de Lüneburg în perioada 1636–1648.
• Maria de Brunswick-Lüneburg (21 octombrie 1575 – 8 august 1610)
• Magnus de Brunswick-Lüneburg (30 august 1577 – 10 februarie 1632)
• Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg (17 februarie 1582 – 12 aprilie 1641); Prinț de Calenberg în perioada 1635–1641
• Johann de Brunswick-Lüneburg (23 iunie 1583 – 27 noiembrie 1628)
• Sybille de Brunswick-Lüneburg (3 iunie 1584 – 5 august 1652); s-a căsătorit cu Julius Ernest, Duce de Brunswick-Lüneburg.  

  Wilhelm cel Tânăr
  Duce de Brunswick-Lüneburg Prinț de Lüneburg
  Domnie	1559–1592
  Predecesor	Ernest I
  Succesor	Ernest II
  Căsătorit(ă)	Dorothea a Danemarcei
  Tată	Ernest I, Duce de Brunswick-Lüneburg
  Mamă	Sophia de Mecklenburg-Schwerin
  Naștere	4 iulie 1535
  Deces	20 august 1592 (57 de ani)

·      1546 - S-a născut sultanul otoman Murat al III-lea ; (d. 1595).

A life-size portrait of Sultan Murad III (1574-1595), attributed to a Spanish artist, 17th century – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Murad al III-lea (n. 4 iulie 1546, Bozdağan, Azerbaidjan – d. 16 ianuarie 1595, Palatul Topkapî, Turcia) a fost al doisprezecelea sultan al Imperiului Otoman din 1574 până la moartea sa și al 91-lea calif otoman. Sub domnia sa, otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în Bătălia de la Sisak⁠ în 1593. Este descris de istoricul român Nicolae Bălcescu drept:

„Un duh slab și superstițios, dulce la trai, iar iute la mânie și adesea atunci și cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie și la voluptate; amator de danț și muzică, de vorbe cu duh, ba încă și de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria și actele de reprezentație; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, șeici, poeți și femei, dănțuitori, de pitici și nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului”

Murad al III-lea a urmat exemplul tatălui său, Selim al II-lea (1524-1574), de a nu lua parte la campaniile militare, ceea ce dovedește faptul că nu era prea interesat de mărirea Imperiului Otoman, Murad al III-lea rămânând in istoria Imperiului Otoman ca fiind al doilea sultan care nu s-a implicat în expediții militare. În ultimi ani de domnie Murad al lll-lea nu a părăsit Palatul Topkapi, ducând o viață liniștită pentru un sultan.

·         1715: Christian Fürchtegott Gellert, poet și romancier german (d. 1769)

·   1753 - S-a născut Jean-Pierre Blanchard, aeronaut francez, inventatorul paraşutei; (m. 7 martie 1809).

Jean-Pierre Blanchard (4 July 1753 – 7 March 1809), engraving after a portrait by Richard – Livesay – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·         1790: Sir George Everest (n. 4 iulie 1790, Crickhowell[*], Țara Galilor, Regatul Unit – d. 1 decembrie 1866, Hyde Park Gardens[*], Anglia, Regatul Unit^]) a fost un militar și geodez britanic. A fost conducător din 1823 al Serviciului geodezic al Indiei. Numele lui a fost dat celui mai înalt vârf de pe Terra (din Munții Himalaya).

Cu un an înainte de moartea sa, numele său a fost dat de către Societatea Geografică Regală Vârfului XV, cel mai înalt vârf al lumii, deși Everest însuși era împotriva acestei practici, favorizând utilizarea denumirilor date de localnici.

Everest s-a născut la 4 iulie 1790, dar datele despre locul său de naștere sunt incerte. El a fost botezat la Biserica St Alfege, Greenwich, Londra, la 27 ianuarie 1791.^[13] El s-a născut fie la Greenwich, fie la Gwernvale Manor, familia lui lângă Crickhowell, Brecknockshire, Țara Galilor.^[14][15] Everest a fost cel mai mare fiu și al treilea din cei șase copii născuți de Lucetta Mary (née Smith) și William Tristram Everest. Bunicul său, John Everest, fiul unui măcelar, a fost primul din familie care a intrat în profesia de avocat. Familia Everest din Greenwich poate fi urmărită cel puțin până la sfârșitul anilor 1600, când Tristram Everest - străbunicul lui Ioan - era un măcelar pe strada Church.^[16]

Omul de știință remarcabil a murit la 1 decembrie 1866 și a fost îngropat în Greenwich (Anglia).

George Everest

Date personale Născut 4 iulie 1790[1][2][3][4][5][6]  Crickhowell[*], Țara Galilor, Regatul Unit[7][8][9]  Decedat 1 decembrie 1866 (76 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Hyde Park Gardens[*], Anglia, Regatul Unit[10][11][12]  Înmormântat St Andrew's Church, Church Road, Hove[*]  Cetățenie  Regatul Unit  Ocupație explorator geograf  Studii Royal Military Academy[*]   Activitate Ramura Armata Britanică   Decorații și distincții Decorații Membru al Societății Regale[*] Medalia de Aur a Royal Astronomical Society Fellow of the Royal Geographical Society[

·         1799: Oscar I, născut Joseph François Oscar Bernadotte (n. 4 iulie 1799, Paris– d. 8 iulie 1859, Stockholm), a fost rege al Suediei și al Norvegiei din 1844 până la moartea sa. După ce în august 1810, tatăl său Jean-Baptiste Bernadotte a fost numit Prinț moștenitor al Suediei, Oscar și mama sa s-au mutat de la Paris la Stockholm în iunie 1811. Tatăl lui Oscar a fost primul monarh din Casa Bernadotte. Mama lui Oscar a fost Désirée Clary, prima logodnică a lui Napoleon. Sora ei, Julie Clary, a fost căsătorită cu fratele lui Napoleon, Joseph Bonaparte. Désirée l-a ales pe Napoleon să-i fie naș lui Oscar.

De la Carol al XIII-lea al Suediei Oscar a primit titlul de Duce de Södermanland. A învățat repede limba suedeză. Când a atins vârsta majoratului a devenit general. Talentele lui native au fost dezvoltate printr-o excelentă educație și curând a ajuns să fie privit ca o autoritate în toate domeniile socio-politice. La 17 ianuarie 1816 a fost ales membru al Academiei Regale de Științe Suedeze iar în 1818 a fost numit cancelar la Universitatea Uppsala, unde Oscar a învățat un semestru.

În 1839 a scris o serie de articole despre educația populară, iar în 1841 o operă anonimă, Om Straff och straffanstalter, care promovează reformele închisorilor. În timpul vieții tatălui său a fost de două ori vicerege al Norvegiei. La Palatul Leuchtenberg, la München, la 22 mai1823, prin procură și în persoană la Stockholm la 19 iunie 1823 s-a căsătorit cu Prințesa Josephine, fiica lui Eugène de Beauharnais, Duce de Leuchtenberg și nepoata împărătesei Franței Josephine.

Prinţul Moştenitor Oscar al Suediei, pictură de Joseph Karl Stieler.

În 1824 și 1833, Prințul Moștenitor a fost pentru scurt timp Vicerege al Norvegiei. În 1838 regele a început să-l suspecteze pe moștenitorul său de complot cu Partidul Liberal de a aduce o schimbare de minister sau chiar propria sa abdicare. Dacă Oscar nu a sprijinit în mod activ opoziția cu această ocazie, faptul că el dezaproba comportamentul despotic al tatălui său era cunoscut deși el a evitat o ruptură reală.

Cu toate acestea, liberalismul lui era moderat iar opoziția, la scurtă vreme după urcarea lui pe tron la 8 martie 1844, a descoperit cu întristare acest lucru. Nu voia să audă de reforme radicale ale Constituției din 1809 însă una dintre primele lui măsuri a fost stabilirea libertății presei. De asemenea, el a trecut prima lege privitoare la egalitatea între bărbați și femei în Suedia când în 1845 a declarat că frații și surorile ar trebui să aibă drepturi egale la moștenire dacă nu există testament.

Oficial a stabilit egalitate între cele două regate ale sale prin introducerea unor noi steaguri care aveau în comun banda Uniunii Norvegiei și Suediei și prin introducerea stemelor noi. Multe din legile date în timpul domniei lui Oscar I au vizat îmbunătățirea poziției economice a Suediei. În 1857 Consiliul de Stat a declarat că Oscar a promovat prosperitatea materială a regatului mai mult decât predecesorii săi.

În afacerile externe, Oscar I a fost prieten al principiului naționalismului. În 1848 a susținut Danemarca împotriva Prusiei în primul război de la Schleswig; a plasat trupe suedeze și norvegiene în cantonament la Funen și în nordul Schleswigului și a mediat Armistițiul de la Malmö (26 august 1848). De asemenea, a fost unul dintre garanții integrității Danemarcei (Protocolul de la Londra, 8 mai 1852).

Oscar I a avut cinci copii legitimi – patru fii și o fiică. Doi dintre fiii lui, Carol și Oscar, i-au succedat la tron.

1. Regele Carol al XV-lea (Carol al IV-lea în Norvegia) (1826–1872)
2. Prințul Gustaf, Duce de Uppland (1827–1852)
3. Regele Oscar II (1829–1907)
4. Prințesa Eugenie (1830–1889)
5. Prințul August, Duce de Dalarna (1831–1873)

Oscar a avut doi copii cu metresa sa, actrița Emilie Högquist:

1. Hjalmar Högquist, născut la 18 iunie 1839 la Hamburg, mort în 1874 la Londra.
2. Max Högquist, născut la 12 august 1840 la Stockholm, mort în 1872 în China.

Cu altă metresă, doamna de onoare Jaquette Löwenhielm, Oscar a avut o fiică:

1. Oscaria, născută în 1819.

Oscar I

Rege al Suediei și Norvegiei

Date personale Nume la naștere Joseph François Oscar Bernadotte Născut 4 iulie 1799 Paris, Franța Decedat 8 iulie 1859 (60 de ani) Stockholm, Suedia Înmormântat Riddarholm Church[*][1][2]  Părinți Carol al XIV-lea Ioan al Suediei[3] Désirée Clary[3]  Căsătorit cu Josephine de Leuchtenberg Copii Carol al XV-lea Prințul Gustaf, Duce de Uppland Oscar al II-lea Prințesa Eugenie Prințul August, Duce de Dalarna Cetățenie  Franța  Suedia  Religie luteranism  Ocupație monarh compozitor  Apartenență nobiliară Titluri rege[*] duce Familie nobiliară Casa de Bernadotte Rege al Suediei și Norvegiei Domnie 8 martie 1844 - 8 iulie 1859 Predecesor Carol al XIV-lea Ioan al Suediei Succesor Carol al XV-lea

·         1801: Infanta Isabel Maria a Portugaliei (d. 1876)

·         1804 - Nathaniel Hawthorne, scriitor american, (Litera Stacojie).

·         1807: Giuseppe Garibaldi ( pronunție (ajutor·info); n. 4 iulie 1807,^{[1][2][3][4][5]}Nisa, Regatul Sardiniei^[6] – d. 2 iunie 1882,^{[1][2][3][4][5]} Caprera[*], Italia^[7]) a fost un general, om politic și patriot italian considerat, împreună cu Camillo Cavour, cu Victor-Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe Mazzini, a fi unul dintre „părinții patriei” italiene.

Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian, deoarece a condus și a luptat personal într-un număr mare de campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului^⁠(fr) în 1848, general al Republicii Romane din 1849^⁠(fr) de către ministrul de război, și cu acordul și în numele lui Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit prin Expediția celor O Mie.

A fost supranumit „eroul a două lumi” datorită acțiunilor militare pe care le-a întreprins atât în America de Sud cât și în Europa, și care i-au adus o considerabilă notorietate atât în Italia cât și peste hotare. Aceasta se datorează mediatizării excepționale pe plan internațional de care a beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatând, adesea romanțat, epopeea sa. Cei mai mari scriitori, în special francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand și-au exprimat admirația față de el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere militară și financiară.

Republican convins, el și-a lăsat ideile la o parte, recunoscând autoritatea monarhică a lui Carol Albert și a lui Victor-Emmanuel al II-lea, artizanii acțiunii unioniste. El i s-a opus lui Mazzini, deși fusese unul din adepții acestuia la începutul carierei sale politice. Expediția celor O Mie avea să fie elementul culminant al acțiunilor sale: a cucerit sudul peninsulei, pe care l-a predat lui Victor-Emmanuel al II-lea, făcându-l rege al Italiei. Ultimele sale lupte, cu scopul de a integra Roma în Regatul Italiei s-au soldat cu eșecuri. Monarhia avea să încredințeze altora visul de cucerire a Romei.

Garibaldi a fost, la vremea sa, un mit care a avut și adversari: mediul reacționar și cleric, anti-republican și anti-socialist.

La 9 noiembrie 1860, Garibaldi s-a retras la Caprera după ce a refuzat orice recompensă,^[162] fapt care i-a fascinat pe contemporanii săi aproape la fel de mult ca faptele lui de arme.^[163]

Garibaldi a fost adevăratul artizan al unificării Regatului Italiei, care a fost proclamat la 17 martie 1861. Când a intrat a doua zi în clădirea parlamentului italian, după ce a fost ales în primul legislativ al Italiei, deputații l-au aplaudat în picioare.^[164][165]

A fost pentru el ocazia de a lua poziție, și și-a manifestat dezacordul față de refuzul autorităților și în special al lui Fanti, ministrul de război, de a integra voluntarii din Armata Medirională^⁠(it) în armata regulată și a afirmat cu tărie „că nu poate strânge mâna celor care l-au făcut străin în propria sa patrie”, cu referire la cedarea Nisei către Franța. El a acuzat guvernul că ar fi dorit „un război fratricid”.^[165] Cavour a reacționat violent și a cerut, fără rezultat, președintelui Camerei, Rattazzi, să-l cheme la ordine pe Garibaldi. Ședința a fost suspendată. Nino Bixio^⁠(it) a încercat o reconciliere în zilele ce au urmat, deși Cialdini l-a atacat violent.^[165] Garibaldi, întors în Caprera, a obținut în parte câștig de cauză. După câteva zile, mai mulți ofițeri ai săi, precum și o parte din Armata Meridională, au fost integrați în armată.^[166] Cavour a murit la 6 iunie fără ca relațiile între cei doi să se fi îmbunătățit

La 24 martie 1882, Garibaldi a mers la Napoli, apoi la Palermo înainte de a reveni la Caprera în aprilie.^[236] Starea sănătății sale doar s-a înrăutățit și la 2 iunie 1882, a murit în casa lui, înconjurat de familia sa și de Menotti.^[237] Au sosit mesaje de condoleanțe din toate colțurile lumii. Victor Hugo declara: „Nu doar Italia este în doliu, nu doar Franța, ci întreaga omenire”.^[238] În testamentul său, a cărei copie este expusă în casa memorială de pe insula Caprera, Garibaldi cerea expres să fie incinerat, dar familia, sub presiunea generală, a hotărât să-l înhumeze.^[239] Numeroase autorități au venit pe insulă pentru ceremonie, la 8 iunie, iar Roma l-a cinstit în duminica următoare.^[240] Au fost prezenți reprezentanți ai consiliilor municipale din Paris, Lyon și Nîmes, precum și reprezentanți ai Consiliului General al Senei și ai presei franceze. La 3 iunie, Adunarea Națională a întrerupt ședința pentru a-i da un omagiu, în ciuda opoziției grupării clericiste.^[241]

Astăzi, rămășițele sale odihnesc la Caprera, într-un cavou închis cu o piatră mare de gresie albă

Conform dosarului său militar, Garibaldi măsura 1,7 m, avea părul blond, ochii căprui deschis, deși președintele argentinian Bartolomé Mitre^⁠(fr) îl descria ca fiind „de statură mijlocie, cu umerii și membrele puternice și bine proporționate, și cu ochii albaștri”.^[281] Încă de la 40 de ani, Garibaldi a suferit de reumatism extrem de dureros, care adesea îl imobiliza.^[124]

Garibaldi și prima sa soție, Anita Garibaldi^⁠(it), moartă în 1849 către Ravenna, au avut patru copii:^[54] Menotti Garibaldi^⁠(fr)(1840-1903), Rosa Garibaldi (1843–1845), supranumită Rosita, moartă de variolă la doi ani în Montevideo, Teresa Garibaldi (1845–1903), supranumită Teresita, care s-a căsătorit cu generalul garibaldian Stefano Canzio^⁠(fr); și Ricciotti Garibaldi^⁠(fr)(1847–1924). Când era în Romagna în 1859, Garibaldi a adus rămășițele Anitei la Nisa alături de cele ale mamei sale.^[275]

El nu a avut copii cu Giuseppina Raimondi, cu care s-a căsătorit la Fino Mornasco la 16 ianuarie 1860, căsătorie a cărei anulare a obținut-o ulterior.^[282] A avut însă trei copii cu a treia soție, Francesca Armosino: Clelia Garibaldi (1867–1959), Rosita, moartă în copilărie, și Manlio Garibaldi (1873–1900).

A avut mai multe amante, între care Emma Roberts, o englezoaică cultivată cu care spera că se va căsători,^[129] și baroana scriitoare Marie Espérance von Schwartz.^[283] El a trăit și cu Battistina Raveo, cu care a avut o fiică, Anna Maria Imeni supranumită Anita, care a murit la 16 ani de meningită

Giuseppe Garibaldi

* 1826: Stephen Collins Foster (n. 4 iulie 1826 - d. 13 ianuarie 1864), supranumit „părintele muzicii americane”, a fost un textier american cunoscut pentru cântece precum "Oh! Susanna," "Camptown Races," "Old Folks at Home," "My Old Kentucky Home," "Jeanie with the Light Brown Hair," "Old Black Joe," și "Beautiful Dreamer." A scris versurile a peste 200 de cântece, multe dintre ele rămănând populare și la 150 de ani de la moartea acestuia.

Stephen Foster

* 1832: Lucien Quélet (n. 14 iulie 1832, Montécheroux, Franța – d. 25 august 1899,^[ Hérimoncourt[*], Franța) a fost un medic, naturalist, briolog și micolog francez de renume mondial. Fondatorul asociației franceze de micologie Société mycologique de France a caracterizat peste 400 de specii de ciuperci. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Quél..

Quélet s-a născut într-o familie de țărani, devenind curând după aceea orfan, fiind crescut de mătușile sale. Este menționat, că tânărul Lucien a arătat un mare interes în botanică și micologie și, mai târziu în viață, a afișat un interes mult mai larg pentru științele naturale incluzând studii despre păsări și moluște în gama sa de interese.^[4]

Les champinons du Jura

Flore mycolgique

După ce a absolvit colegiul din Montbéliard, Quélet a studiat medicina la Universitatea din Strasbourg, unde a și promovat. Apoi a înființat o practică medicală în Herimoncourt. În ciuda vieții sale umplute de termine ca doctor de țară, Quélet a găsit încă destul timp să urmărească interesul său pentru ciuperci, și, în anul 1855, el a fondat, împreună cu Giacomo Bresadola și alții, Asociația Micologică a Franței (Sociéte Mycologique de France), fiind ales primul președinte. În prima perioadă de micologie științifică, ale cărei temelii au fost puse de Christian Hendrik Persoon, Jean Baptiste François Pierre Bulliard, Jacob Christian Schäffer și mai ales de fondatorul sistematicii Elias Magnus Fries, Lucien Quélet a contribuit prin lucrările sale semnificativ, dând acces laiului interesat și rămânând și de acea figura dominantă a școlii franceze de micologie.^[5][6]

Cea mai celebră lucrare a lui (492 de pagini), scrisă în anul 1888, este tratatul Flore mycologique de la France et des pays limitrophes (Flora micologică din Franța și țările vecine), care a rămas, până in zilele noastre, o sursă-cheie de referință pentru persoane interesate de bureți polipori. Mai departe, Quélet a publicat de asemenea multe alte lucrări, identificând și denumind mai mult de 400 de specii de ciuperci. Astfel a contribuit în mare măsură la dezvoltarea taxonomiei fungide.^[7] Majoritatea numelor de ciuperci date de Quélet sunt valabile până în prezent. În ultimii ani ai vieții sale, Quélet a extins gama sa de studiu, probabil din cauza excentricității, așa cum s-a zis de unii, și a început să aibă interese noi pentru unele teme pe care îl fascinaseră deja din tinerețe, printre altele ornitologia și malacologia.^[8]

Savantul și-a petrecut majoritatea vieții sale de adult în Herimoncourt, aproape de Montbéliard, în regiunea Franche-Comté a Franței. În apropiere, la Valdoie(Territoire de Belfort), colegiul agricol „Liceul Lucien Quélet” este denumit în onoarea sa, ca unul din cei mai faimoși foști elevi. Multe specii, de exemplu soiurile Boletus queletii și Russula queletii poartă numele lui.^[6]

Lucien Quélet este recunoscut ca unul dintre giganții istoriei micologiei.

Lucien Quélet pe la 1890

* 1835: Wilhelm (4 iulie 1535 – 20 august 1592), numit Wilhelm cel Tînăr (germanăWilhelm der Jüngere), a fost Duce de Brunswick-Lüneburg și Prinț de Lüneburg din 1559 până la moartea sa. Până în 1569 el a domnit împreună cu fratele său, Henric de Dannenberg.

El a fost fiul lui Ernest I, Duce de Brunswick-Lüneburg. La 12 octombrie 1561 el s-a căsătorit cu Dorothea a Danemarcei (1546-1617), fiica regelui Christian al III-lea al Danemarcei.

În anul 1582, Wilhelm a început să sufere de crize de nebunie. Aceste crize au provocat-o pe soția lui să fugă în 1584 pentru propria ei siguranță. După decesul lui, soția sa a devenit regentă pentru fiul lor, Georg.

Copii:

• Sophie de Brunswick-Lüneburg (30 octombrie 1563 – 1639); s-a căsătorit cu Georg Frederic, Margraf de Brandenburg-Ansbach.
• Ernest al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (31 decembrie 1564 – 2 martie 1611); Prinț de Lüneburg în perioada 1592–1611.
• Elisabeta de Brunswick-Lüneburg (19 octombrie 1565 – 17 iulie 1621); s-a căsătorit cu Frederic, Conte de Hohenlohe-Langenburg.
• Christian, Duce de Brunswick-Lüneburg (19 noiembrie 1566 – 8 noiembrie 1633); Prinț de Lüneburg în perioada 1611–1633.
• Augustus I, Duce de Brunswick-Lüneburg (18 noiembrie 1568 – 1 octombrie 1636); Prinț de Lüneburg în perioada 1633–1636.
• Dorothea de Brunswick-Lüneburg (1 ianuarie 1570 – 15 august 1649); s-a căsătorit cu Karl I, Conte Palatin de Zweibrücken-Birkenfeld.
• Clara de Brunswick-Lüneburg (16 ianuarie 1571 – 18 iulie 1658); s-a căsătorit cu Wilhelm, Conte de Schwarzburg-Blankenburg.
• Anne Ursula de Brunswick-Lüneburg (22 martie 1572 – 5 februarie 1601)
• Margareta de Brunswick-Lüneburg (6 aprilie 1573 – 7 august 1643); s-a căsătorit cu Johann Casimir, Duce de Saxa-Coburg.
• Frederic al IV-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (28 august 1574 – 10 decembrie 1648); Prinț de Lüneburg în perioada 1636–1648.
• Maria de Brunswick-Lüneburg (21 octombrie 1575 – 8 august 1610)
• Magnus de Brunswick-Lüneburg (30 august 1577 – 10 februarie 1632)
• Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg (17 februarie 1582 – 12 aprilie 1641); Prinț de Calenberg în perioada 1635–1641
• Johann de Brunswick-Lüneburg (23 iunie 1583 – 27 noiembrie 1628)
• Sybille de Brunswick-Lüneburg (3 iunie 1584 – 5 august 1652); s-a căsătorit cu Julius Ernest, Duce de Brunswick-Lüneburg.

Wilhelm cel Tânăr
Duce de Brunswick-Lüneburg Prinț de Lüneburg

* 1853: Ernst Otto Beckmann (n. 4 iulie 1853 – d. 12 iulie 1923) a fost un chimist și farmacist german, recunoscut pentru inventarea termometruluiBeckmann și pentru descoperirea reacției de transpoziție Beckmann.

Ernst Otto Beckmann

Ernst Otto Beckmann Date personale Născut 4 iulie 1853[1][2]  Solingen, Germania[3]  Decedat 12 iulie 1923 (70 de ani)[1]  Berlin, Republica de la Weimar[4]  Înmormântat Dahlem Cemetery[*]  Cetățenie  Germania  Ocupație chimist profesor universitar[*]  Activitate Domiciliu Germania   Alma mater Universitatea Leipzig Technical University of Braunschweig[*]   Organizație Universitatea Leipzig Universitatea din Gießen[*] Universitatea Friedrich-Alexander de Erlangen din Nürnberg Technical University of Braunschweig[

·         1854: Victor Babeș (n. 4 iulie 1854, Viena - d. 19 octombrie 1926, București) a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș.

În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe.^[1]

De asemenea, este fondatorul școlii românești de microbiologie.

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul deputatului Vincențiu Babeș, originar din Banat, și al Sophiei Goldschneider, unei austriece dintr-o influentă familie vieneză. A studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul.

Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874 - 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885).

În anii 1885 - 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

În 1881 primește titlul de conferențiar (docent privat) iar în 1885postul de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie.

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți - sporozoari intracelulari nepigmentați - care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită "patomorfologia procesului infecțios", sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în România, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor.

În anul 1893 este ales membru titular al Academiei Române. A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).

Victor Babeș

Date personale Născut 4 iulie 1854 Viena, Imperiul Austriac Decedat 19 octombrie 1926, (72 de ani) București, România Părinți Vincențiu Babeș  Căsătorit cu Józsefina Torma Naționalitate  română  austriacă Cetățenie  română  austriacă  austro-ungară Etnie români  Ocupație microbiolog[*] anatomical pathologist[*] profesor universitar[*]  Activitate Domeniu medicină Alma Mater Universitatea din Viena Semmelweis University[*]   Cunoscut pentru fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul pelagrei, rabiei  Membru titular al Academiei Române

* 1868: Henrietta Swan Leavitt (4 iulie 1868, Lancaster, Massachusetts—12 decembrie 1921, Cambridge, Massachusetts) a fost o astronomăamericană renumită pentru munca sa privitoare la stelele variabile.

Și-a făcut studiile la Oberlin College și la Society for Collegiate Instruction of Women (Radcliffe College) unde a descoperit târziu astronomia.

La sfârșitul studiilor,în 1892, a urmat alte cursuri de astronomie.

Începând din 1895, s-a dus la Harvard College Observatory^[5] ca voluntară.

Calitățile și agerimea minții sale i-au permis să fie admisă în grupul de lucru permanent al observatorului, sub conducerea lui Charles Pickering.

Ea nu a avut decât puține posibilități să efectueze lucrări teoretice, dar a fost rapid numită în fruntea departamentului de fotometrie fotografică, care era responsabil cu studierea fotografiilor stelelor, cu scopul determinării magnitudinii acestora.

Ea a descoperit și catalogat stele variabile situate în Norii lui Magellan.

În 1912, pornind de la catalogul său, a descoperit că luminozitateacefeidelor este proporțională cu perioada variației strălucirii lor.

Această relație perioadă-luminozitate stă la baza evaluării distanțelor roiurilor de stele și galaxiilor în Univers.

Henrietta Swan Leavitt

Date personale Născută 4 iulie 1868[2][3][4]  Lancaster[*], Comitatul Worcester, Massachusetts, SUA[1]  Decedată 12 decembrie 1921 (53 de ani)[2][3][4]  Cambridge, Massachusetts, SUA[1]  Înmormântată Cambridge Cemetery[*][5]  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer)  Părinți Rev. George Roswell Leavitt[*][6] Henrietta Swan Kendrick[*][6]  Cetățenie  SUA  Religie congregational church[*]  Ocupație astronomă informaticiană  Activitate Alma mater Radcliffe College[*][1] Universitatea Harvard Colegiul Oberlin[*][1]   Organizație Universitatea Harvard Harvard College Observatory[

         * 1869 - Karl Seitz, presedinte al Austriei.

·         1872: Calvin Coolidge, al 30-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (d. 1933)
* 1876: Gheorghe Gh. Mârzescu, cunoscut mai ales ca George G. Mârzescu (n. 4 iulie 1876, Iași — d. 12 mai 1926, Iași), a fost un om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916. De asemenea, a deținut funcția de ministru în mai multe guverne liberale. Gheorghe Gh. Mârzescu s-a născut la data de 4 iulie 1876 în orașul Iași, fiind fiul cunoscutului profesor, avocat și om politic Gheorghe Mârzescu (1834-1901). A urmat liceul și o parte din Facultatea de Drept în orașul natal, finalizându-și studiile universitare în anul 1897 la București, obținând licența în drept cu teza Condițiunea juridică a străinilor în România. A făcut studii de doctorat la Paris, pe care nu le-a finalizat însă.

El și-a început cariera politică în anul 1896 ca șef de cabinet la Ministrul Cultelor și Instrucțiunii, condus de către tatăl său. În anul 1901 devine membru al Partidului Național Liberal. Îndeplinește diferite funcții importante, cum ar fi cea de director general al Epitropiei Casei Spitalelor Sfântul Spiridon și profesor suplinitor de drept civil la Universitatea din Iași (1901-1904).

În perioada 1904-1906 este director al ziarului Liberalul din Iași, din a cărui redacție au mai făcut parte poetul Mihai Codreanu și publicistul C. Săteanu, apoi în anul 1907 este numit în funcția de subprefect de Iași. În același an, este ales, pentru prima oară, deputat liberal. În septembrie 1909, Gheorghe Gh. Mârzescu înființează ziarul Mișcarea, oficios al mișcării liberale ieșene. În paralel cu aceste activități, a lucrat și ca avocat în Iași.

Între anii 1914-1916, Gheorghe Gh. Mârzescu a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași. În perioada refugiului guvernamental de la Iași, a fost un permanent colaborator al lui Ion I. C. Brătianu, pe care l-a susținut în toate acțiunile întreprinse pentru apărarea integrității țării și a formei de guvernământ, pentru realizarea reformelor vizând modernizarea structurală a societății românești.

După spusele lui Ion Gh. Duca, a fost „singura personalitate populară din acele vremuri deoarece, în calitate de primar al Iașului (27 aprilie 1914 - 14 decembrie 1916) și de șef al organizației liberale locale, a făcut eforturi deosebite pentru încartiruirea refugiaților și aprovizionarea populației”^[1]. El a depus eforturi extraordinare pentru reîntregirea României în hotarele sale naturale, locuința sa din fața Universității ieșene devenind un loc de întâlnire a politicienilor acelor vremi (Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Vintilă Brătianu, Ion Gh. Duca, Vasile G. Morțun, Emil Costinescu și alții). De asemenea, s-a ocupat de buna dezvoltare, gospodărire și reconstrucție a orașului Iași de după Primul Război Mondial. În noiembrie 1916, a fost ales în funcția de vicepreședinte al Adunării Deputaților.  

Monumentul funerar al familiei Mârzescu de la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Remarcat de către Ion I.C. Brătianu, a făcut parte din guvernele liberale conduse de către acesta, ca deținător al următoarelor portofolii:

• ministru al agriculturii și domeniilor (11 decembrie 1916 - 28 ianuarie 1918)
• ministru de interne (29 noiembrie 1918 - 26 septembrie 1919)
• ministru al muncii și ocrotirii sociale (19 ianuarie - 26 aprilie 1922)
• ministru al sănătății publice, muncii și ocrotirii sociale (26 aprilie 1922 - 30 octombrie 1923)
• ministru al justiției (30 octombrie 1923 - 29 martie 1926)

În anul 1924, Gheorghe Gh. Mârzescu, în calitate de ministru al justiției, a elaborat Legea persoanelor juridice, adoptată la 6 februarie 1924, prin care s-a autorizat, de facto, desființarea partidelor și organizațiilor extremiste. În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în afara legii la data de 6 aprilie 1924. De asemenea, a fost inițiatorul Legii privind dobândirea și pierderea naționalității române (24 februarie 1924), precum și a Legii pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice (18 decembrie 1924), care pedepsea pe toți acei care, singuri sau în tovărășie cu alții, pregăteau sau executau crime contra persoanelor sau proprietății.

El s-a remarcat în mod deosebit prin opera sa de unificare judecătorească și legislativă, dar nu a reușit să finalizeze toate legile inițiate de el. Printre proiectele de legi rămase de la el menționăm: proiectele de cod al muncii, al cooperației, precum și proiectul legii sanitare, care au fost adoptate mai târziu de Parlament.

Gheorghe Gh. Mârzescu a încetat din viață la data de 12 mai 1926 la Sanatoriul „Elisabeta” din orașul Iași, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași, alături de tatăl său.

În semn de recunoștință, Școala generală situată în Bd. Socola nr. 84 din Iași poartă numele "Gh. Gh. Mârzescu".  

George G. Mârzescu Gheorghe Gh. Mârzescu Primarul orașului Iaşi
Date personale
Născut	4 iulie 1876
Decedat	12 mai 1926 (49 de ani)  România
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Membru al Camerei Deputaților a României
Partid politic	PNL
Alma mater	Universitatea din București

·         1885 - S-a născut producătorul de film Louis B. Mayer, directorul studiourilor Metro–Goldwyn Mayer (MGM). (m. 1957)

·         1886: S-a născut (la Paris) poeta română Alice Călugăru; după 1908 s-a stabilit definitiv la Paris, unde a semnat cu pseudonimul Alice Orinet (m. 1933, probabil în Elveţia).

·         1897: Costică Acsinte, fotograf român (d. 1984)

·         1898 - Constantin C. Georgescu, inginer silvic, zooentomolog si fitopatolog (m. 1968).

·         1900 - interpretul de jazz Louis Armstrong, supranumit “regele jazz-ului”; cu piesa “Hello, Dolly” a detronat chiar si formatia Beatles (m. 6.07.1971).
* 1900: Robert Desnos (n. 4 iulie 1900 - d. 8 iunie 1945) a fost un poetsuprarealist francez.

Lirica sa explorează oniricul, de genuină inspirație și evită aplicarea mecanică a formulelor de laborator.

• 1927: Libertatea sau dragostea ("La Liberté ou l’amour!");
• 1930: Corpuri și bunuri ("Corps et biens");
• 1942: Destine ("Fortunes");
• 1943: Stare de veghe ("État de veille");
• 1944: Paznicul de la Pont-au-Change și alte poeme ("Le veilleur du Pont-au-Change et autres poèmes");
• 1946: Poeme alese ("Choix de poèmes").

Robert Desnos

* 1902: Meyer Lansky (născut Majer Suchowliński, 4 iulie 1902 — d. 15 ianuarie1983) a fost un gangster american care, alături de Charles „Lucky” Luciano, a avut un rol principal în dezvoltarea „Sindicatului Național al Crimei” (National Crime Syndicate) din SUA.

Meyer Lansky

* 1903: Corrado Bafile (n. 4 iulie 1903 - d. 3 februarie 2005, Roma) a fost cel mai în vârstă cardinal al Bisericii Catolice din timpurile moderne.

S-a născut în arhidieceza de L'Aquila, Italia, a fost hirotonit preot la Roma în 1936și a lucrat acolo până în 1960.

În 1960 a fost consacrat episcop de către papa Ioan al XXIII-lea și a fost numit nunțiu apostolic în Germania. A rămas în acest post până în 1975 când papa Paul al VI-lea la numit șeful Congregației pentru cauzele sfinților devenind cardinal în consistoriul din 1976.

S-a retras în 1980 din curie și a atins limita de vârstă pentru alegerile papale în 1983; Starea sănătății sale a fost bună și astfel a fost primit de papa Ioan Paul al II-lea la cea de 100-a aniversare a sa în 2003. A murit în 2005 la vârsta de 101 ani.

* 1906: Prințul Wilhelm al Prusiei (germană Wilhelm Friedrich Franz Joseph Christian Olaf; 4 iulie 1906 – 26 mai 1940) a fost fiul cel mare al Prințului Moștenitor al Germaniei, Wilhelm și al soției lui, Cecilie de Mecklenburg-Schwerin. La naștere a fost al doilea în linia de succesiune la tronul german.

Prințul Wilhelm în 1910

Wilhelm s-a născut la 4 iulie 1906 la reședința familiei Hohenzollern, Marmorpalais, în apropiere de Potsdam, unde se stabiliseră părinții săi până când casa lor, Schloss Cecilienhof, urma să fie gata.^[1] Tatăl său a fost Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, fiul cel mare al împăratului german Wilhelm al II-lea. Mama sa a fost Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin. Împăratul Franz Joseph al Austriei a fost unul dintre nașii prințului.

Alegerea unei bone pentru Wilhelm și fratele său mai mic, Louis Ferdinand(născut în 1907) a cauzat un stres considerabil în familie.^[2]

La aniversarea de 10 ani, în 1916, Wilhelm a fost numit locotenent al regimentului 1 de gardă și a primit Ordinul Vulturului Negru, de la bunicul său.^[3] Doi ani mai târziu, monarhia germană a fost abolită. Wilhelm și familia sa au rămas în Germania deși bunicul său fostul împărat a plecat în exil în Olanda. Fostul Prinț Moștenitor și familia sa au rămas la Potsdam unde Wilhelm și fratele lui mai mic au urmat gimnaziul local.

Wilhelm a studiat la Universitatea din Königsberg, Universitatea din Munchen și Universitatea din Bonn. În 1926, în timp ce era student la Bonn, Wilhelm s-a alăturat "Corps", o organizație studențească la care tatăl său, bunicul și alți membri ai familiei regale prusace erau membri

Fiica cea mare a lui Wilhelm, Prințesa Felicitas, împreună cu părinții lui Wilhelm.

În timpul studenției la Bonn, Wilhelm s-a îndrăgostit de o colegă studentă, Dorothea von Salviati. Bunicul său nu a aprobat căsătoria deoarece în acel timp kaiserul încă spera în posibilitatea restaurației de Hohenzollern,^[5] și nu voia ca nepotul său să facă o căsătorie morganatică.

Totuși, Wilhelm era hotărât să se căsătorească cu Dorothea. A renunțat la drepturile sale la succesiune pentru el și pentru viitorii copii în 1933.^[6][7] Wilhelm și Dorothea s-au căsătorit la 3 iunie 1933 la Bonn. Au avut două fiice. În 1940, căsătoria a fost recunoscută ca dinastică și fetele au primit titlul de prințesă a Prusiei.^[8]

• Prințesa Felicitas Cecilie Alexandrine Helene Dorothea a Prusiei, (7 iunie 1934–1 august 2009)^[9]
• Prințesa Christa Friederike Alexandrine Viktoria a Prusiei, născută la 31 octombrie 1936 la Schloß Klein-Obisch, în apropiere de Głogów

În mai 1940, Wilhelm a luat parte la invazia Franței. A fost rănit în timpul luptelor în Valenciennes și a murit la spital la Nivelles la 26 mai 1940.

Prințul Wilhelm al Prusiei

Prințul Wilhelm (stânga) cu fratele său mai mic Louis Ferdinand, în 1926. Date personale Nume la naștere Wilhelm Friedrich Franz Joseph Christian Olaf Născut 4 iulie 1906 Marmorpalais, Potsdam, Prusia Decedat 26 mai 1940 (33 de ani) Nivelles, Belgia Înmormântat Sanssouci Park, Potsdam, Germania Părinți Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Princess Cecilie Viktoria of Prussia[*] Princess Alexandrine of Prussia[*] Prince Louis Ferdinand of Prussia (1944–1977)[*] Prince Frederick of Prussia[*] Prince Hubertus of Prussia[*] Louis Ferdinand, Prinț al Prusiei  Căsătorit cu Dorothea von Salviati Copii Prințesa Felicitas a Prusiei Prințesa Christa Cetățenie  Imperiul German[*]  Ocupație locotenent politician  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Hohenzollern

* 1910: Gloria Frances Stewart,^[8] (n. 4 iulie 1910 - d. 26 septembrie 2010) a fost o actriță americană. Pentru interpretarea lui Rose Dawson Calvert din Titanic a fost nominalizată la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar, fiind cea mai în vârstă persoană care reușește acest lucru.^[9] A fost unul dintre membrii fondatori ai Screen Actors Guild

Gloria Stuart

Date personale Născută 4 iulie 1910[1][2][3][4]  Santa Monica, SUA  Decedată 26 septembrie 2010 (100 de ani)[5][1][6][2][3][4]  Los Angeles, SUA[7]  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer)  Căsătorită cu Arthur Sheekman[*] (1934–1978)  Copii Sylvia Vaughn Thompson[*]  Cetățenie  SUA  Ocupație actriță de televiziune[*] actriță de film pictoriță actriță de teatru[*]  Alma mater Universitatea Berkeley din California Alte premii Premiul Saturn

·         1911 - S-a născut Mitch Miller, şef de orchestră şi producător american.

·         1911: Victor Nadolschi, astronom român (d. 1996)

·         1919: Nicole Valéry-Grossu (n. Nicoleta Valeria Bruteanu, 4 iulie 1919, la Turnu Măgurele, România - d. 14 decembrie 1996, la Paris, Franța) a fost o scriitoare și jurnalistă română, creștină și anticomunistă.
Nicoleta Valeria Bruteanu s-a născut la Turnu Măgurele, în ziua de 4 iulie 1919. Era nepoată, pe linie maternă, a lui Iuliu Maniu
Încă din timpul războiului, Nicoleta Valeria Bruteanu a activat, în ilegalitate, în Partidul Național Țărănesc. După 1945 până în 1947, a fost redactor la ziarul Dreptatea, organ de presă al Partidului Național Țărănesc.

După instaurarea comunismului în România și după interzicerea Partidului Național Țărănesc, Nicoleta Valeria Bruteanu a fost evacuată, împreună cu familia sa din locuințele din București, iar în dimineața zilei de 24 august 1949 a fost arestată, fiind deținută, fără condamnare, timp de 4 ani. În decursul detenției sale a cunoscut ororile din închisorile politice ale României comuniste.

În anul 1957, Nicoleta Valeria Bruteanu s-a căsătorit cu scriitorul Sergiu Grossu, care a fost arestat în 1959, condamnat la 12 ani de închisoare, dar eliberat în 1962 după un decret de grațiere.

În anul 1969, Sergiu Grossu și soția sa au părăsit România și s-au refugiat în Franța, unde „Nicoleta Valeria” a devenit „Nicole Valéry-Grossu”.

În Franța, soții Grossu activează în publicistică și în activități de ajutorare. Astfel, Nicole Valéry-Grossu, susținea rubrica „Note de lectură”, corespondența și distribuirea revistei „Catacombes”.

În anul 1976, a editat publicația religioasă „Iisus Biruitorul”, în vederea unificării exilului românesc în jurul idealurilor mișcării Oastea Domnului.

Soții Grossu au fondat asociația La Chaine (în românește: „Lanțul”) și au organizat emisiuni radiofonice, în franceză și în română: „Duh și Adevăr”. Ei au inițiat conferințe în care au demascat realitatea cu privire la situația drepturilor religioase din România comunistă, denunțând comunismul ca fiind dușmanul lui Hristos în lume.

În anul 1976, apare la editura pariziană Plon cartea autobiografică Benie sois-tu, prison, care a avut un mare succes atât în Franța, cât și în alte țări,^[1] fiind tradusă în diferite limbi: engleză, germană, italiană, norvegiană^[1] și în română^[2].

Nicole Valéry-Grossu a decedat la spitalul Foch de la Paris, după o grea suferință, în seara zilei de 14 decembrie 1996. Ca urmare a dorinței sale, ea se odihnește, alături de strămoșii și părinții săi, în Cimitirul Sfânta Vineri din București.

Opera:

• Bénie sois-tu, prison^[3], Plon, Paris - Cea mai cunoscută lucrare literară a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu a apărut inițial în limba franceză, la editura Plon de la Paris. În traducere românească a apărut la Editura Univers din București, în 1997, iar ediția a doua, în limba română, a fost publicată în anul 2002 la aceeași editură bucureșteană. Cartea a fost ecranizată de Nicolae Mărgineanu, în anul 2002, având titlul Binecuvântată fii, închisoare.

Alte lucrări:

• Hegemonia violenței (Comunism, totalitarism, ateism), traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Editura „Duh și Adevăr”, București, 2000, 275 pagini, ISBN 973-98392-4-X
• Din toată inima, Editura „Duh și Adevăr”, București, 2003, 140 pagini ISBN 973-98392-7-4  

  Nicoleta Valeria Grossu
  Date personale
  Născută	4 iulie 1919 Turnu Măgurele
  Decedată	14 decembrie 1996 (77 de ani) Paris
  Căsătorită cu	Sergiu Grossu (1957–1996)
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitoare, jurnalistă
  Pseudonim	Nicole Valéry-Grossu
  Partid politic	Partidul Național-Țărănesc
  Limbi	franceză, română
  Activitatea literară
  Activă ca scriitoare	1945 - 1996
  Opere semnificative	Binecuvântată fii, închisoare

·         1923: S-a nascut Hary Isac Zilberman, scriitor roman cunoscut sub pseudonimul literar Haralamb Zincă; (d. 2008). A fost bibliotecar la ARLUS (1945-1946). A absolvit Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” (1950-1951). A lucrat ca redactor-şef adjunct la revistele ‘Tânărul scriitor  şi Luceafărul, redactor la Viaţa românească, secretar responsabil de redacţie la Gazeta literară (1962-1966) şi director al Casei Uniunii Scriitorilor, din 1967. Este autorul a peste 50 de cărţi poliţiste şi de spionaj, fiind laureat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971) – pentru cartea Şi a fost ora H (Editura Militară, Bucureşti, 1971) – şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1976). A decedat la 24 decembrie 2008 la Bucureşti, după ce mulţi ani a suferit de boala Alzheimer şi a fost aproape uitat. Scriitorul a fost înmormântat la Cimitirul Evreiesc de lângă staţia de metrou Eroii Revoluţiei, din Bucuresti. Fiul său, Andrei (Abraham) Zincă, locuieşte în SUA şi e un cunoscut regizor de telenovele latino americane.

* 1924: Eva Marie Saint (n. 4 iulie 1924) este o actriță americană de film.

Filmografie:

• Pe chei (1954)
• La nord, prin nord-vest (1959)
• Vin rușii, vin rușii! (1966)
• Ultimele zile ale lui Patton (1986)
• Titanic (1996)

Eva Marie Saint

* 1926 - S-a născut Alfredo Di Stéfano, fotbalist și antrenor de fotbal argentiniano-spaniol (d. 2014)

Alfredo Stéfano Di Stéfano Laulhé (n. 4 iulie 1926 – d. 7 iulie 2014) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal argentiniano-spaniol, considerat unul dintre cei mai mari jucători din istoria fotbalului. El este de obicei asociat cu echipa Real Madrid, și Ferenc Puskás, și a jucat un rol crucial în cucerirea de către acest club a Cupei Campionilor Europei de cinci ori în cinci sezoane consecutive începând cu 1956. Di Stéfano a jucat pentru echipele naționale ale Argentinei, Columbiei și Spaniei, dar nu a participat la nici un campionat mondial.

Poreclit „Saeta rubia” („săgeata blondă”),  Di Stéfano a fost un atacant puternic, cu rezistență fizică, adaptabilitate tactică, și cel mai important o viziune bună asupra jocului care îl făcea conducătorul de joc al atacului echipei sale. Di Stéfano este al cincilea cel mai bun marcator din istoria Campionatului Spaniei, și al doilea cel mai bun marcator din istoria lui Real Madrid, cu 216 goluri în 282 meciuri de campionat între 1953 și 1964.

* 1926: Vasile Vasilache (n. 4 iulie 1926, Unțești, județul Iași, România, astăzi în raionul Ungheni, Republica Moldova – d. 8 iulie 2008^[1], Chișinău, Republica Moldova) a fost un eseist, jurnalist, nuvelist, pedagog, romancier, scenarist de film și scriitor român basarabean, cavaler^[2] al Ordinului Republicii (1996).^[3]

A debutat în 1962 cu nuvela Priveghiul mărgineanului. Este autor al unor nuvele și romane (Priveghiul mărgineanului, Povestea cu cucoșul roșu, Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vishnu), al unor cărți pentru copii (Mama mare, profesoară de istorie), precum și al unor eseuri

Născut la 4 iulie, satul Unțești, raionul Ungheni, ca fiu al lui Ion si al Elizabetei Vasilache, a terminat școala primară a făcut-o în satul natal. În toamna anului 1937 este admis la Liceul Național din Iași (astăzi Liceul „Mihail Sadoveanu”). În același an, din cauza taxei exagerate, tatăl Îl transfera la „Liceul de Aplicație” zis și Seminarul Pedagogic Universitar de pe lângă Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași^[5]. Odată cu anexarea Basarabiei, întrerupe studiile, întorcându-se în satul natal. În 1940 se înscrie la școala medie din Ungheni, dar o părăsește în scurt timp, predarea fiind în limba rusă. În 1941-1944 își reia studiile la același „Liceu de aplicație” din Basarabia reocupată.

Devine învățător în satul natal, iar peste puțină vreme este repartizat la școala medie din satul Cetireni. Concomitent urmează studiile la Institutul Pedagogic de doi ani Soroca, (secția fără frecvență, limba și litaratură), apoi se transferă la Institutul Pedagogic din Chișinău, facultatea de litere (fără frecvență), pe care o absolvește în 1958. În același an, prin ordinul ministrului învățământului din RSS Moldovenească, este trasferat la redacția săptămânalului „Cultura Moldovei”, în calitate de director, secția școli, unde a colaborat aproximativ cinci ani. Debutează în literatură, conferindu-i-se premiul I la un concursul republican de proză. Din acest moment profesează jurnalistica, îmbinând-o cu creația literară (proză scurtă): Aventurile celor doi verișori, Două mere țigance, Tăcerile casei aceleia.

În anii 1962-1964 urmează cursuri de scenaristică la Moscova. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1965. Activează ca redactor la revista „Nistru” (1965-1969) și ca membru al Colegiului redacțional la Studioul Moldova-Film. La Riga, în 1969, este premiat pentru scenariul documentar Eu și ceilalti.... Între 1993-1995, a fost redactor-șef al revistei „Columna”.

Vasile Vasilache

Vasile Vasilache la sfârșitul anilor 2000 Date personale Născut 4 iulie 1926  Unțești, raionul Ungheni, Moldova  Decedat 8 iulie 2008 (82 de ani)  Chișinău, Moldova  Înmormântat Cimitirul Central din Chișinău  Cetățenie  URSS  Moldova  Etnie români  Ocupație scriitor jurnalist eseist pedagog romancier[*] scenarist povestitor[*]  Limbi limba română   Studii Universitatea din București Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chișinău Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași   Note Premii Ordinul Republicii

·         1927: 

Gina Lollobrigida

Gina Lollobrigida (n. 4 iulie 1927) este o actriță italiană de film, dar care a avut o fertilă carieră de fotograf și sculptor. Printre alte filme, diva italiană a jucat în filmul de aventuri Fanfan la tulipe. S-a căsătorit cu un soț de origine bavarezo-retoromană, care vorbește ladina, bavareza, romanșa și friulana.

Lollobrigida a câștigat de 6 ori premiul David di Donatello, de 2 ori premiul Nastro d'Argento (în 1954 și 1963)și de 6 ori Bambi Awards; de asemenea a fost nominalizată de trei ori pentru Golden Globe, o dată pentru BAFTA și a câștigat în 1961 premiul World Film Favourite - Female

În 1985, a fost nominalizată ca ofițer al Ordinului Artelor și Literelor de către Jack Lang, ministrul de cultură al Franței de atunci, datorită realizărilor sale artistice în sculptură și fotografie.

În 1992, artista italiană a fost decorată cu Légion d'honneur de către François Mitterrand, președintele de atuinci al Franței.

On 16 October 1999, Gina Lollobrigida was nominated Goodwill Ambassador of the Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO)

FILMOGRAFIE

• 1951 Atențiune! Bandiți! (Achtung! Banditi!), regia Carlo Lizzani
• 1952 Fanfan la Tulipe, regia Christian-Jaque
• 1952 Frumoasele nopții (Les Belles de nuit), regia René Clair
• 1953 Infidelele (Le infedeli), r: Mario Monicelli și Steno
• 1956 Notre Dame de Paris (Notre Dame de Paris), regia Jean Delannoy
• 1956 Trapez (Trapeze), regia Carol Reed
• 1959 Solomon și Seba (Solomon and Sheba), regia King Vidor
• 1966 Eu, eu , eu... și ceilalți (Io, io, io... e gli altri), r: Alessandro Blasetti
• 1968 Bună seara, doamnă Campbell (Buona Sera, Mrs. Campbell), regia Melvin Frank  

  Gina Lollobrigida
  Date personale
  Nume la naștere	Luigina Lollobrigida
  Născută	4 iulie 1927 (92 de ani) Subiaco, Lazio, Italia
  Căsătorită cu	Milko Skofic (1947–71)
  Cetățenie	Italia
  Ocupație	actriță
  Alte premii
  Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor[*] (1985) Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] (1992) Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de mare ofițer[*] (1987) Stea pe Hollywood Walk of Fame[*] (2018) Premiul Globul de Aur (1961) David di Donatello for Best Actress[*] (1956) pentru La donna più bella del mondo[*], Vénus impériale[*] și Buona Sera, Mrs. Campbell[*] Flaiano Prize[*] Nastro d'Argento for Best Actress[*] (1954) pentru Pane, amore e fantasia[*] și Vénus impériale[*] Joseph Plateau Awards 1997[*] Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary Festivalul Internațional de Film de la Roma

* 1927: Marvin Neil Simon (n. 4 iulie 1927, New York, SUA – d. 26 august 2018,Manhattan, SUA) a fost un dramaturg și scenaristamerican, de origine evreu.

Numeroasele sale comedii, jucate mai întâi pe scenele din Broadway, au fost traduse și reprezentate în întreaga lume, dobândind un loc de frunte în repertoriul teatral universal din secolele al XX-lea și al XXI-lea.

Între piesele sale se numără Amintiri din Brighton Beach, Biloxi Blues și Un cuplu ciudat. Neil Simon a câștigat Premiul Pulitzer pentru dramă pentru piesa Lost In Yonkers. După mai multe din piesele sale au fost realizate filme artistice, pentru care a scris scenariul. A mai scris și librete pentru musicaluri, ca de pildă Sweet Charity.

Neil Simon s-a născut la 4 iulie 1927 în Bronx, New York, ca al doilea copil al lui Irving Simon, vânzător de stofă, și al soției sale, Mamie. Copilăria și-a petrecut-o în zilele Marii Depresiuni financiare, în cartierul Washington Heights din Manhattan. Tatăl își părăsea adesea familia, târând-o în dificultăți financiare și sufletești. După școala elementară, Neil a urmat cursurile liceului De Witt Clinton, pe care l-a absolvit la vârsta de 16 ani.

În anii de după cel de al Doilea Război Mondial a studiat pentru scurtă vreme la universitățile New York (1944-1945)^[9] și apoi Denver (1945-1946). În 1945, tânărul s-a înrolat în armată, servind la baza aviatică Lowry. S-a distins ca ziarist sportiv scriind pentru „Rev-meter”, gazeta taberei militare.

După ce a fost eliberat din armată în anul 1946, cu gradul de caporal, Simon a lucrat vreme de doi ani ca functionar responsabil cu poșta la birourile companiei Warner Bros din Manhattan. Mai târziu, a început,împreună cu fratele său, Danny Simon (1918-2005) să scrie scenarii pentru emisiuni de radio și televiziune. În acest scop au urmat un curs rapid de scriere creativă cu umoristul Goodman Ace , de la Columbia Broadcasting System CBS. Au scris, între altele, pentru programul radiofonic „The Robert Q. Lewis Show” și pentru emisiunea de televiziune „The Phil Silvers Show”.

Câteva spectacole de revistă muzicală pe texte compuse de ei la teatrul de vară de la Camp Tamiment în Pennsylvania la începutul anilor 1950 au trezit interesul actorului comic Sid Caesar care i-a angajat pe cei doi frați pentru populara sa emisiune comică de televiziune Your Show of Shows. Munca din acei ani l-a inspirat mai târziu pe Neil Simon în comedia „Laughter on the 23rd Floor” din 1993.

Scenariile sale i-au adus primele nominalizări pentru Premiul Emmy și aprecierea lui Phil Silvers, care l-a angajat pentru serialul sau cunoscut ca „Sergeant Bilko” din anul 1959. Primul spectacol de pe Broadway la care a participat, și la ale cărui scheciuri a colaborat și fratele sau Danny, a fost Catch a Star! din 1950.

Prima sa piesă produsă pe Broadway, pe scena Teatrului Brooks Atkinson, a fost „Come Blow Your Horn”, care a fost jucată succesiv de 678 de ori. Șase săptămâni după căderea cortinei, a urmat o a doua creație, musicalul „Little Me”. Deși nu a atras o audiență prea mare, el i-a adus lui Simon cel dintâi premiu Tony. In total Neil Simon a obținut în cursul lungii și prolificei sale cariere șaptesprezece nominalizări pentru premiul Tony, iar de trei ori l-a câștigat. În anul 1991 i s-a decernat și premiul Pulitzer pentru teatru, pentru piesa „Lost in Yonkers”.

În anul 1966 teatrele din Broadway au jucat în acelaș timp nu mai puțin de patru creații ale lui Neil Simon: musicalul „Sweet Charity” și comediile „The Star-Spangled Girl”, „The Odd Couple” (Un cuplu ciudat) și „Barefoot in the Park”.(Desculț în parc) Rodul colaborării cu producătorul Emanuel Azenberg au fost spectacolele „Băieții de aur” (The Sunshine Boys) în 1972, apoi „The Good Doctor”,„God's Favorite”, „Chapter Two”, „They're Playing Our Song”, „I Ought to Be in Pictures”, „Brighton Beach Memoirs” , „Biloxi Blues”, „Broadway Bound”, „Femeile lui Jake”,(Jake's Women), „The Goodbye Girl” și altele.

Neil Simon a mai scris scenarii pentru peste douăzeci de filme. Intre acestea se numără adaptări dupa piesele sale, dar și scenarii originale precum „The Out-of-Towners”,„Murder by Death” și „Adio, dar rămân cu tine!” (Goodbye Girl). Scenariile sale au obținut patru nominalizări pentru Premiul Oscar. În anul 1983 Neil Simon a devenit unicul dramaturg în viață având la New York un teatru purtându-i numele. E vorba de fostul teatru Alvin de pe Broadway, numit în prezent Neil Simon Theatre,

Neil Simon a fost căsătorit de cinci ori, și anume cu dansatoarea Joan Baim (1953–1973), cu actrița Marsha Mason, care a apărut în multe din comediile și filmele bazate pe scenariile sale (1973–1981), de doua ori cu Diane Lander (1987–1988 și 1990–1998), și, în prezent, cu actrița Elaine Joyce. El are două fete Nancy si Ellen, din prima sa căsătorie, și Bryn, fiica lui Diane Lander dintr-o căsătorie precedentă a acesteia.

Neil Simon

* 1928: Giampiero Boniperti (n. 4 iulie 1928, Barengo, Piemont) este un fost fotbalist italian care și-a dedicat întreaga carieră clubului Juventus Torino.
* 1931: Emil Dima (n. 4 iulie 1931) este un fost senator român în legislaturile 1990-1992, 1992-1996 și 1996-2000 ales în județul Dâmbovița pe listele partidului FSN și apoi PDSR. În legislatura 1996-2000, Emil Dima a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Senat și Republica Slovacă. Emil Dima a fost membru în comisia pentru privatizare și administrarea activelor statului în legislaturile 1992-1996 și 1996-2000. În legislatura 1996-2000, Emil Dan a fost membru în comisia pentru muncă, familie și protecție socială și a inițiat o singură propunere legislativă.
* 1931: Stephen Boyd (n. 4 iulie 1931, Glengormley, Irlanda de Nord^[6] - d. 2 iunie 1977, Northridge, Los Angeles, California) este un actor britanic și american care a primit Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar. A apărut în peste 60 de filme, fiind cel mai notabil pentru rolul lui "Messala" în Ben-Hur.

Stephen Boyd

·         1934 - S-a născut Gilbert Lopez, vocalist american (Tune Weavers).
* 1937: Regina Sonja a Norvegiei (născută Sonja Haraldsen, la 4 iulie 1937) este soția regelui Harald al V-lea al Norvegiei

Sonja s-a născut la Oslo la 4 iulie 1937 ca fiica negustorului de haine Karl August Haraldsen (1889–1959) și a soției acestuia, Dagny Ulrichsen (1898–1994).^[1]

Regina Sonja a crescut la 1B Tuengen Allé în districtul Vinderen din Oslo și și-a completat școala secundară inferioară în 1954. A primit diploma în croitorie la școala Oslo Vocational precum și diploma de la École Professionelle des Jeunes Filles din Lausanne, Elveția. Acolo ea a studiat contabilitate, design vestimentar și științe sociale.^[1]

S-a întors în Norvegia pentru continuarea studiilor și a primit o diplomă de licență în istoria artei la Universitatea din Oslo.^[1]

S-a logodit cu Prințul Moștenitor Harald în martie 1968. Ei s-au întâlnit timp de nouă ani, deși acest lucru a fost ținut secret, din cauza opoziției asupra statutului ei ne-regal.^[1]

Prințul Moștenitor i-a spus clar tatălui său, regele Olav al V-lea, că va rămâne necăsătorit pe viață dacă nu se va căsători cu ea. Având de ales între una din rudele sale din familia regală daneză, Ducele de Schleswig-Holstein sau Marele Duce de Oldenburg ca moștenitorul său în locul fiului său, Olav al V-lea s-a consultat cu guvernul și rezultatul a fost că i s-a permis tânărului cuplul să se căsătorească la 29 august 1968 la Oslo.

Imediat după nuntă, noua Prințesă Moștenitoare a început să își îndeplinească atribuțiile regale, călătorind foarte mult în Norvegia și în străinătate. În 1972 ea a fost implicată în înființarea Fundației Prințesa Märtha Louise, care oferă asistență copiilor cu dizabilități din Norvegia. Ea a luat parte în mod activ la inițiative pe scară largă pentru a strânge fonduri pentru refugiați internaționali și în anii 1970 a vizitat barca cu refugiați vietnamezi din Malaezia.^[1]

Din 1987 până în 1990, Prințesa Moștenitoare Sonja a fost vice președinte al Crucii Roșii norvegiene. A fost responsabilă pentru organizarea activităților internaționale. A luat parte din delegația Crucii Roșii în Botswana și Zimbabwe în 1989

Regina și Regele la nunta Prințesei Victoria a Suediei, 19 iunie 2010.

În urma decesului regelui Olav al V-lea la 17 ianuarie 1991, Sonja a devenit prima regină consort a Norvegiei de origine norvegiană în 53 de ani.^[1] Regina Sonja l-a însoțit pe regele Harald al V-lea când acesta a depus jurământul la 21 ianuarie 1991. A fost pentru prima dată în 69 de ani când o regină norvegiană a fost prezentă în Storting (Parlamentul Norvegiei). Regina Sonja l-a însoțit pe rege la deschiderea oficială a sesiunii de toamna a Storting și la citirea Discursul Tronului.^[1]

Potrivit dorințelor lor, regele și regina au fost consacrați la catedrala Nidaros la 23 iunie 1991.^[1] După consacrare, regele și regina au făcut un tur de 10 zile în sudul Norvegiei. În 1992, întreaga familie regală a făcut un tur de 22 de zile în patru județe nordice ale țării.^[1]

Regina l-a însoțit pe rege în vizitele de stat din străinătate și a fost gazdă pentru șefii de stat străini care au vizitat oficial Norvegia.^[1] În 2005, regina Sonja a devenit prima regină din lume care a vizitat Antarctica.^[1] Regina a fost acolo pentru a inaugura stația de cercetarea norvegiană.

Regina este numită vice amiral al marinei regale norvegiene și brigadier în armata norvegiană. Ea a ținut un curs de formare de bază și a participat la exerciți

Copii:

• Prințesa Märtha Louise, născută la 22 septembrie 1971. S-a căsătorit la 24 mai 2002 cu Ari Behn (n. 30 septembrie 1972). Împreună au 3 fiice:
  • Maud Angelica Behn, născută la 29 aprilie 2003
  • Leah Isadora Behn, născută la 8 aprilie 2005
  • Emma Tallulah Behn, născută la 29 septembrie 2008
• Prințul Moștenitor Haakon Magnus, născut la 20 iulie 1973. S-a căsătorit la 25 august 2001 cu Mette-Marit Tjessem Høiby (n. 19 august 1973). Ea are un fiu dintr-o relație anterioară. Împreună au doi copii:
• Prințesa Ingrid Alexandra, născută la 21 ianuarie 2004, Prințesă Ereditară a Norvegiei
• Prințul Sverre Magnus, născut la 3 decembrie 2005

Sonja

Regina Sonja la Stavanger, 2007 Date personale Născută 4 iulie 1937 (82 de ani) Oslo, Norvegia Părinți Karl August Haraldsen[*] Dagny Haraldsen[*][1]  Frați și surori Haakon Haraldsen[*]  Căsătorită cu Harald al V-lea al Norvegiei Copii Prințesa Märtha Louise Prințul Haakon Cetățenie  Norvegia  Religie Luteran Ocupație consort[*]  Apartenență nobiliară Titluri regină consoartă[*] Familie nobiliară Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Regină consort a Norvegiei Domnie 17 ianuarie 1991 – prezent Încoronare 23 iunie 1991

* 1938: William Harrison "Bill" Withers, Jr. (n. 4 iulie 1938) este un muzician american,.^[1] cunoscut pentru piesele "Ain't No Sunshine", "Just the Two of Us" (pentru care a primit premiul Grammy) "Use Me", "Lean on Me", "Lovely Day" și "Grandma's Hands". Viața sa a făcut subiectul documentarului Still Bill

Bill Withers

Withers în 1976

* 1938: Masakatsu Miyamoto (4 iulie 1938 - 7 mai 2002) a fost un fotbalistjaponez.
* 1941: Ryuichi Sugiyama (n. 4 iulie 1941) este un fost fotbalist japonez.
* 1942: Stefan Meller (n. 4 iulie 1942, Lyon - d. 4 februarie 2008, Varșovia) a fost un politician, diplomat polonez, istoric, profesor de științe umaniste și ministru de externe al Poloniei între anii 2005–2006.

În 1966 a absolvit facultatea de istorie din cadrul Universității din Varșovia. Între anii 1966–1968 a activat în cadrul Institutului Polonez de Relații Externe. A condus săptămânalul „Forum” și a lucrat la Arhiva Națională a Poloniei.

A îndeplinit funcția de ambasador a Republicii Polone în Franța (1996-2001) și Rusia (2002-2005).

Stefan Meller

Date personale Născut 4 iulie 1942[1]  Lyon, Regimul de la Vichy  Decedat 4 februarie 2008 (65 de ani)[2][1]  Varșovia, Polonia  Înmormântat cimitirul Powązki[*]  Părinți Q11684338[*]  Copii Marcin Meller[*] Andrzej Meller[*]  Cetățenie  Polonia  Ocupație diplomat istoric politician  Minister of Foreign Affairs[*]  În funcție 31 octombrie 2005 – 9 mai 2006 Precedat de Adam Daniel Rotfeld[*] Succedat de Anna Fotyga Ambasador  Partid politic PMUP Alma mater Universitatea din Varșovia

* 1942: Prințul Michael de Kent (n. 4 iulie 1942) este membru al casei regale britanice, nepot al regelui George al V-lea și al reginei Mary și văr al reginei Elisabeta a II-a.

Prințul Michael de Kent are îndatoriri regale oficiale, reprezentând-o pe regină la unele evenimente din cadrul Commonwealth, în afara Regatului Unit. Altfel, deține propria afacere de consultanță, având contracte comerciale în întreaga lume. A fost numit după Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei, fratele mai mic al țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și văr primar al bunicilor săi.

Prințul Michael de Kent.

Prințul Michael de Kent s-a născut la 4 iulie 1942, la Coppins, Iver, Buckinghamshire. Tatăl lui a fost Ducele de Kent, al patrulea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary; acesta a murit într-un accident de avion în Scoția la 25 august 1942, la doar șase săptămâni după nașterea prințului Michael. La naștere, prințul era al șaptelea în ordinea succesiunii la tronul britanic.

Mama lui a fost Ducesa de Kent(născută Prințesa Marina a Greciei și a Danemarcei), fiica Prințului Nicolae al Greciei și al Danemarcei și a Marii Ducese Elena Vladimirovna a Rusiei. Fiind nepot al unui suveran britanic pe linie masculină, este prinț al Regatului Unit.

A fost botezat la 4 august 1942 la Castelul Windsor. Nașii săi au fost: regele George al VI-lea (unchiul patern); regina Wilhelmina a Olandei; regele Haakon al Norvegiei; Președintele american Roosevelt; Prințesa Moștenitoare a Greciei; Ducele de Gloucester; Prințesa Victoria de Hesse și de Rin (verișoara lui); și Lady Patricia Ramsay (verișoara lui).

La vârsta de 5 ani, Prințul Michael a fost paj la nunta verilor săi, Prințesa Elisabeta și Ducele de Edinburgh

Michael de Kent.

La 30 iunie 1978, Prințul Michael s-a căsătorit printr-o ceremonie civilă la Rathaus, Viena, cu Baroneasa Marie-Christine von Reibnitz, singurul copil al Baronului Gunther Hubertus von Reibnitz și al soției lui, Maria Anna Carolina Franziska Walpurga Bernadette, Contesă Szapáry de Muraszombath, Széchysziget și Szapár.

Căsătoria prințului a fost controversată, nu numai pentru că baroneasa era romano-catolică, ci și pentru că era divorțată. Aceasta mai fusese căsătorită cu bancherul Thomas Troubridge, de care se despărțise în 1973 și divorțase în 1977; această căsătorie a fost anulată de biserica romano-catolică un an mai târziu, cu doar două luni înainte de nunta cu Prințul Michael.

În urma căsătoriei cu o romano-catolică, Prințul și-a pierdut locul în ordinea succesiunii la tronul britanic^[2], în conformitate cu legea succesiunii la tron de la vremea respectivă. Începând cu 26 martie 2015, când a intrat în vigoare Acordul de la Perth, prin care s-a modificat legea astfel încât persoanele căsătorite cu romano-catolici să nu mai fie excluse de la tron, Prințul Michael și-a recăpătat locul în ordinea succesiunii.

Prințul și Prințesa Michael de Kent au doi copii, care sunt la rândul lor în ordinea succesiunii la tron, deoarece nu sunt romano-catolici:

• Lordul Frederick Windsor, născut la 6 aprilie 1979; căsătorit la 12 septembrie 2009 cu Sophie Winkleman. A studiat la Colegiul Eton și la Magdalen College, Oxford. Are o fiică, Maud, născută în 2014.
• Lady Gabriella Windsor, născută la 23 aprilie 1981. A studiat la Downe House, Brown University, SUA, și Linacre College, Oxford.

Prințul Michael

Prințul Michael de Kent în 2012. Date personale Nume la naștere Michael George Charles Franklin Născut 4 iulie 1942 (77 de ani) Coppins, Iver, Buckinghamshire Părinți George, Duce de Kent Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei  Frați și surori Prințul Eduard, Duce de Kent Prințesa Alexandra, Lady Ogilvy  Căsătorit cu Baroneasa Marie Christine von Reibnitz Copii Lord Frederick Windsor Lady Gabriella Windsor Cetățenie  Regatul Unit  Religie Biserica Anglicană  Ocupație personal militar[*] om de afaceri  Apartenență nobiliară Titluri British prince[*] Familie nobiliară Casa de Windsor

* 1945: Eizo Yuguchi (4 iulie 1945 - 2 februarie 2003) a fost un fotbalist japonez.

* 1946: Mircea Cupșa (n. 4 iulie 1946) este un senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Bistrița-Năsăud pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Cupșa a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Australia. În luna iulie 2016, Președintele Klaus Iohannis a semnat un decret cu privire la conferirea titlului de Luptător pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989 - Luptător cu rol determinant pentru 548 de persoane, inclusiv fostul senator Mircea Cupșa
* 1948: Magdolna „Magda” Miklós-Ilyés (ortografiat și Magdalena Miklós-Ilyés, uneori Magda Micloș Ilieș sau Magdalena Mikloș, n. 4 iulie 1948, Odorheiu Secuiesc) este o fostă handbalistă română de etnie maghiară, care a jucat pentru echipa națională a României pe postul de intermediar stânga.

·         1948 - S-a născut Jeremy Spencer, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Fleetwood Mac).

·         1948: Claudine Bertrand, scriitoare canadiană

·         1951 - S-a născut Ralph Johnson, baterist american (Earth, Wind & Fire).

·         1951: Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951, Brașov), este un politolog românde origine evreiască, stabilit în Statele Unite. Este profesor de științe politice la Universitatea Maryland. În 2006 a fost președinte al Comisiei Prezidentiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România^[1], iar din data de 11 aprilie 2007, presedintele Comisiei Prezidentiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania^[2]. Specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiza ideologiilor și mișcărilor revolutionare din secolul al XX-lea.

Tismăneanu este obiectul unei intense controverse în urma numirii sale în aprilie 2006 ca președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisie care a redactat raportul prezentat de Traian Băsescu în plenul Parlamentului României în data de 18 decembrie 2006.

Vladimir Tismăneanu este fiul militanților comuniști Leonte Tismăneanu și Hermina Marcusohn^[3],^[4][5]. A urmat cursurile Liceului 24 (actualul Jean Monnet) din cartierul Primăverii, unde a fost coleg de clasa cu Nicu Ceaușescu și alți copii sau nepoți de nomenclaturiști (Răutu, Gheorghiu, Brucan, Onescu, Doicaru) ^[6].

A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București, specializarea Sociologie în anul 1974 ca șef de promoție. Lucrarea sa de licență este "Noua Stângă și Școala de la Frankfurt" (Editura Politică, 1976). Teza de doctorat (Universitatea București, 1980) are titlul "Revolutie și Rațiune Critică. Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stânga contemporan".

Între 1974-1981, a lucrat ca sociolog în cadrul Laboratorului de Cercetări Sociologice Urbane din cadrul Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate din București. A fost o scurtă perioadă lector al Comiteitului Central al UTC. A publicat în: Viața Studentească, Amfiteatru, Contemporanul, Revista de Filosofie ^{[7][8][9][10][11]}

În 1981 a participat la redactarea "Micului dicționar social-politic pentru tineret", unde contribuie cu o serie de articole. Volumul a fost coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector de științe politice la Academia Ștefan Gheorghiu. Datorită plecării lui Tismăneanu din țară, volumul a fost retras imediat din circulație.

În 1981, Vladimir Tismăneanu rămâne în Spania în timpul unei călătorii turistice. Tismăneanu a avut o scurtă ședere în Venezuela, unde a lucrat la Muzeul de Artă Contemporană din Caracas (condus de vara primară a tatălui său, Sofia Imber) și unde a colaborat cu Carlos Rangel (soțul Sofiei) - gânditor politic anti-comunist.^[3]. În 1982 se va stabili în SUA, mai întîi la Philadelphia, apoi la Washington D.C. Între 1983 și 1990 a fost cercetător la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, iar între 1985 și 1990 a predat la University of Pennsylvania. În octombrie 1983 aduce și prima sa contribuție academică în Occident, în "Praxis International" (octombrie).^[12]. În februarie începe si lunga sa colaborare cu postul de radio Europa Libera.

Predă din 1990 la University of Maryland, unde este un apreciat profesor de știinte politice și director al "Centrului de Studii ale Societăților post-comuniste". Cercetator în științe politice la Woodrow Wilson Center (Washington, DC), Remarque Institute (New York University), National Endowment for Democracy, Institutul pentru Stiintele Omului (IWM-Viena). Redactor al revistei alternative de cultura AGORA, (1986-1990), al revistei Meridian (1991-1992), conduse de Dorin Tudoran, și editor-colaborator al Orbis, revista Foreign Research Institute (Philadelphia). Burse: National Endowment for the Humanities, US INstitute of Peace. Membru al Consiliului Stiintific, International Forum for Democratic Studies. Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara (2002) și al Scolii Nationale de Studii Politice si Admnistrative (SNSPA, 2003); membru al Societății Academice din România, condusă de Alina Mungiu-Pippidi. In Ianuarie 2008 a primit premiul GDS pentru activitatea sa de coordonare a Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste și pentru rolul său în redactarea Raportului Final.

Editor-sef (1998- prezent) al trimestrialului East European Politics and Societies. Membru a numeroase consilii editoriale, inclusiv "Revista 22", Studia Politica, Human Rights Review, Sfera Politicii, Democracy at Large și Journal of Democracy. Colaborator permanent al posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle și BBC.

Despre opera lui Vladimir Tismaneanu Adrian Marino scrie:

„Opera politologului Vladimir Tismaneanu, cu dublă identitate culturală, americană și română...indică un adevarat program de studii. Cărtile autorului nostru sunt de prim ordin, cu multe titluri americane și românești [...] Ele sint cu totul reprezentative pentru ceea ce începe să devină, efectiv, politologia românească.... Citind și studiind pe Vladimir Tismăneanu intram într-un nou teritoriu și respirăm, mai ales, o cu totul alta atmosferă publicistică. Frazele goale și descusute, eternul 'eseism' românesc, apos și inconsitent, au fost aruncate, sperăm, definitv (?) la coș... Autorul are o mare dezinvoltură și o remarcabilă lipsă de inhibiție. Și nici un fel de complezență. Cineva l-a numit un 'marxist anticomunist'. Să zicem că ar fi sau că a fost, mai ales, așa. Cu atât mai remarcabilă este, nu spunem 'reciclarea' cât libertatea sa de spirit, luciditatea și acuitatea sa critică actuală. Și mai ales faptul că opera sa umple un gol considerabil. În plus, ea informează și 'popularizează'. Este, fără îndoială, meritul său esențial.

Cărți:

• Noua stîngă și Școala de la Frankfurt, Editura Politică, 1976
• Condamnați la fericire. Experimentul comunist în România, Grupul de edituri ale Fundației EXO, 1991
• Ghilotina de scrum: despre nevroze și revoluții, Editura de Vest, 1992; ed. a II-a, Polirom, 2002
• Irepetabilul trecut, Editura Albatros, 1994; ed. a II-a, Curtea Veche, 2008
• Noaptea totalitară: crepusculul ideologiilor radicale în secolul 20, Athena, 1995
• Arheologia terorii, Editura Eminescu, 1992; ed. a II-a, ALLFA, 1996
• Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, 1995; ed. a II-a, Humanitas, 2008
• Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste in Europa de Est, Routledge, 1988, Polirom, 1997
• Fantasmele salvării: naționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Princeton UP, 1998, Polirom, 1999
• Scrisori din Washington. Reflecții despre secolul douăzeci, Polirom, 2002
• Ghilotina de Scrum, carte de interviuri, Polirom, 2002
• Scopul și mijloacele: eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Curtea Veche, 2004
• Democrație și memorie, Curtea Veche, 2006
• Refuzul de a uita. Articole si comentarii politice, Curtea Veche, 2007
• Despre 1989. Naufragiul utopiei, Editura Humanitas, București, 2009 ^[14]
• Despre comunism - Destinul unei religii politice, Humanitas, 2011^[15]
• Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Humanitas, 2012 ^[16][17]
• Efigii ale unui cosmar istoric, Humanitas, 2015

Vladimir Tismăneanu
Date personale
Născut	4 iulie 1951 Brașov, România
Părinți	Leonte Tismăneanu și Hermina Marcusohn
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	politolog, specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiza ideologiilor și mișcărilor revoluționare din secolul al XX-lea
Activitate
Educație	Facultatea de Filosofie a Universității din București
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	University of Maryland[*] Universitatea Pennsylvaniei[*]
Premii	1. 2008 - Premiul Grupului pentru Dialog Social pentru activitatea sa de coordonare a Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste și pentru rolul său în redactarea Raportului Final. 2. Premiul „Barbara Jelavich” al Convenției Naționale de la Boston

* 1952: Álvaro Uribe Vélez (n. 4 iulie 1952) este un politician columbian, care a servit în funcția de Președinte al Columbiei între 2002 și 2010 (al 31-lea). În 2012 Uribe și un grup de aliați politici au fondat mișcarea Centrul Democratic pentru a contesta alegerile naționale din 2014.^[1]

Uribe și-a început cariera sa politică în departamentul natal Antioquia. Ulterior a devenit Ministru al Muncii, iar apoi și al Aeronauticii Civile. În 1982 a devenit primar al orașului Medellín, iar între 1986 și 1994 a fost senator. Înainte de a fi ales Președinte la Columbiei în 2002, Uribe a fost Guvernator al departamentului Antioquia între 1995 și 1997. Înainte de a se implica în politică Uribe a fost jurist. Șia făcut studiile la Universitarea din Antioquia, iar apoi a absolvit Harvard Extension School, unde a primit Certificat de Studii Speciale în Administrare și Management, în 1993

Álvaro Uribe Vélez.

Álvaro Uribe în 2007

* 1954: Dan-Liviu Mischianu (n. 4 iulie 1954, Gherla, județul Cluj) este un profesor universitar doctor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, General maior (r) și conducător de doctorat UMF, specialitatea urologie

Elemente de patologie genitală externă la bărbat; Cancere urogenitale la bărbat; Probleme actuale ale infecțiilor chirurgicale; Litiaza renală, Tumorile vezicale superficiale; Urologie; Adenomul de prostată; Cancerul de prostată.

Promovat în gradul de general de brigadă prin decretul prezidențial 1551/22 octombrie 2009^[3]. Promovat în gradul de general maior prin decretul prezidențial 743/28 noiembrie 2014^[4].

Pe 10 mai 2014 a fost numit cetățean de onoare al municipiului Calafat.^[5]

De asemenea, a publicat peste 250 de lucrări științifice, în reviste de specialitate din țară și de peste hotare. A introdus tehnici și procedee noi în chirurgia urologică, a efectuat o serie de cercetări științifice – clinice și experimentale.^[1]

Din 2016 este membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România. În 2019 a devenit membru titular al aceleași academii.

Din 2015 este editor șef al Romanian Journal of Military Medicine și membru în board-ul științific al revistelor Journal of Medicine and Life (2010) și Medicina Modernă (2014).

Monografiei "Cancerul de prostată local avansat și metastazat" i s-a acordat premiul "Eugen Proca", categoria Științe Medicale în anul 2015, sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România.

Dan-Liviu Mischianu

Date personale Născut 4 iulie 1954 (65 de ani) Cetățenie  România  Ocupație medic profesor universitar[*] ofițer chirurg[*] urolog[*]  Activitate A luptat pentru  România Ani de serviciu 1973 - curent Gradul  General-maior Unitatea Spitalul Militar Central A comandat Spitalul Militar Central Decorații și distincții Decorații Ordinul Meritul Sanitar grad ofițer 2004 Emblema de Merit „Stiința Militară” Ordinul Național „Pentru Merit” grad de cavaler, 2010 Ordinul Național „Pentru Merit” grad de ofițer, 2018 Emblema de Onoare a Statului Major al Apararii 2019 Ordinul Militar de România grad de comandor, 2019 Emblema de Onoare a Logisticii 2020

·         1955 - S-a născut John Waite, vocalist, basist şi compozitor britanic (Babys, Bad English).
* 1959: Simona Miculescu (n. 4 iulie 1959, Satu Mare, România) este o diplomată la Ministerul Afacerilor Externe care a fost și consilier prezidențial pentru politică externă. În prezent este ambasador al României la ONU

Simona Miculescu a obținut titlul de doctor în litere magna cum laudae la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1999, iar studiile sale de relații publice includ diploma de Public Relations Professional, obținută la prestigioasa George Washington University.

Simona Miculescu și-a început cariera diplomatică în domeniul comunicării publice. A fost de două ori purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe și atașat de presă la Ambasada României din SUA, la Washington DC (1994–1998). A lucrat în cadrul OSCE în Kosovo (1999-2000) și a fost consultant al guvernului irakian(2006-2007). De asemenea, a fost consilier prezidențial pentru politică externă (2000-2004).^[2]

După numirea sa la New York, Simona Miculescu a deținut pozițiile de vicepreședinte al Consiliului Executiv al UNICEF, vicepreședinte al Adunării Statelor Părți la Curtea Penală Internațională, membru al Biroului Francofoniei și președinte al Comisiei Speciale pentru Politică și Decolonizare a Adunării Generale a ONU, în cea de a 66-a sesiune a acesteia. Ambasadorul Miculescu a fost aleasă recent vicepreședinte al Adunării Generale ONU pentru cea de-a 68-a sesiune a acesteia.

Complementar carierei diplomatice, Simona Miculescu deține o bogată experiență academică și de comunicare publică, care include deținerea unui doctorat în literatură, inițierea și predarea de cursuri de relații publice internaționale la două universități din România, precum și publicarea mai multor cărți și articole pe teme conexe. Este recunoscută ca fiind unul dintre cei mai buni experți în domeniul managementului relațiilor publice internaționale, fiind apreciată în special datorită elaborării primei curricule universitare pe acest subiect, program de studiu folosit în prezent de mai multe universități din țară. ^[3]

De asemenea, Simona Miculescu a fost desemnată „Comunicatorul Anului” în cadrul celei de-a XI-a ediții a competiției Romanian PR Awards

Simona Miculescu

Date personale Născută 4 iulie 1959 (60 de ani)  Satu Mare, România  Număr de copii 2  Cetățenie  România  Ocupație diplomat  Reprezentant permanent al României la Organizația Națiunilor Unite  Deținător actual Funcție asumată aprilie 2008 Precedat de Mihnea Motoc Premii Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] (decembrie 2002) Alma mater Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj

·         1960: Mariana Rodica Cristina Țopescu (n. 4 iulie 1960, Oradea, Republica Populară Română – d. decembrie 2019,^[1] Otopeni, România^[1]) a fost o prezentatoare de televiziune din România, fiica comentatorului sportiv Cristian Țopescu. A urmat Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, din cadrul Universității București, secția engleză – italiană. În perioada 1970 - 1994 a fost în cadrul TVR: prezentator emisiuni de copii (1970 - 1976), prezentator emisiuni tineret (1976 - 1979), prezentator programe (1979 - 1981), prezentator programe și emisiuni de divertisment (1991 - 1994).

În 1993 a prezentat emisiunea de divertisment “Teletrioshow” în cadrul TVR, iar în urmatorul an emisiunea de divertisment “Astă seară ne distram în familie” (TVR), care a primit Premiul APTR pentru cea mai bună emisiune de gen a anului.

În perioada 1994 - 1996 a fost redactor la redacția de “Analize, sinteze și comentarii politice” a TVR, prezentator emisiunea - magazin de sâmbătă - “Ora 25 Tranzit TV” și traducător - redactor film.

În perioada următoare 1996 – 2000 a fost prezentator - redactor știri la ProTV, corespondent evenimente politice speciale, corespondent acreditat la Președinția României, realizând corespondențe și transmisii live din Franța, Germania, Marea Britanie, S.U.A. (Washington - Casa Alba), India, Vietnam, China, Hong Kong și mai multe interviuri cu președintele României de atunci, Emil Constantinescu. Tot în această perioadă a fost realizator și moderator talk-show politic “Întâlnire cu presa”, alături de Dumitru Tinu și C.T. Popescu. În week-end a prezentat alături de Andrei Zaharescu ”Un alt fel de jurnal”.

În anul 1998 i-a fost decernat Premiul revistei „VEDETE” acordat de public pentru cel mai bun prezentator de știri.

În perioada 2000-2001 a fost redactor-sef și editorialist revista „Oameni în top”, redactor al revistei conduse de Mircea Dinescu, “Plai cu boi”, în paginile căreia a realizat o serie de 12 interviuri, pe parcursul unui an, cu scriitorul și omul politic Alexandru Paleologu.

În perioada 2001 – 2013 a fost redactor - prezentator știri la Prima TV, corespondent special acreditat la Presedintie si la Guvernul Romaniei (transmisii live din Austria, Belgia, Italia, Cehia, Bulgaria, Slovenia, Serbia, Azerbaidjan, Portugalia, S.U.A, Marea Britanie, Irlanda, Franta, Rusia, Senegal, Republica Panama si mai multe interviuri cu presedintele Romaniei de atunci, Ion Iliescu si cu membrii guvernului vremii), moderator talk-show-uri politice ocazionate de evenimente speciale (intrarea Romaniei in NATO, vizita presedintelui SUA, George W. Bush la Bucuresti, campania anti-drog si teledon, alegeri locale si prezidentiale 2005 etc.).

În anul 2002 a primit Premiul APTR pentru cel mai bun prezentator de știri.

Cristina Țopescu a fost realizatorul unui film – portret, cu un interviu inclus, cu scriitorul Paulo Coelho, transmis în două episoade a câte o oră (Premiul APTR - Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania - pentru cel mai bun interviu al anulu, primul interviu acordat de Paulo Coelho unei televiziuni din Romania).

Este, de asemenea, realizatorul unui interviu cu Richard Cleyderman si cu scriitorul Dinu Sararu.

În 2004 a primit Premiul publicului pentru cel mai bun prezentator de stiri si Premiul publicului pentru excelenta in activitatea de jurnalist TV.

În 2005 a realizat un interviu - film cu regale Mihai I al României, “Nimic fără Dumnezeu” (DVD la Humanitas cu același nume).

A fost corespondent special la Vatican la moartea Papei Ioan Paul al II-lea.

În 2006 a fost realizator al emisiunilor “Europa, te salut! ” și “Interviurile Cristinei Țopescu”, realizând interviuri neconvenționale cu personalități precum Emil Brumaru, Florian Pittiș, Johnny Răducanu, Andrei Gheorghe.

În perioada 2006 – 2013 a fost editor prezentator al știrilor de la Prima TV si realizator al editiilor speciale, interviurilor cu prim ministrul Emil Boc, președintele României Traian Băsescu, președintele PSD Mircea Geoană și președintele PNL Crin Antonescu.

În perioada 2009 – 2011, Cristina Țopescu a coordonat si a reprezentat campaniile sociale dedicate copiilor orfani, copiilor romi, copiilor dispăruți, oamenilor - cazuri sociale, dar și animalelor și drepturilor acestora, dezvoltate de către Prima TV:

“Stop indiferentei - Acesti copii trebuie educati!”- data de start a campaniei - 16 oct 2011. “Stop indiferentei. Imbraca un vis”- 1 aprilie 2011. “Voluntar in Romania celor singuri” data de start a campaniei - 15 decembrie 2010. “Stop indiferentei! Ia atitudine!”- data de start a campaniei - 3 oct 2010. “Stop indiferentei! Da-le aripi”- data de start a campaniei - 1 iunie 2010. “Stop indiferentei - Impreuna ii putem gasi” – data de start a campaniei - 26 mai 2009.

În aprilie 2013, a intrat în politică, înscriindu-se în PSD.^[2][3] Aventura politică a fost însă scurtă, demisionând din PSD la finalul aceluiași an și revenind în presă.

În afară de Prima TV, a mai colaborat la posturile de televiziune Antena 3 („Dincolo de știri”) și Canal 33 („Interviuri (ne)convenționale”).

În septembrie 1989 a încercat să fugă din România comunistă pentru a ajunge la mama ei, în Germania. A fost prinsă de grăniceri și a trecut prin 4 închisori comuniste. A fost eliberată pe 19 decembrie 1989.  Cristina Țopescu a murit la 59 de ani, fiind găsită fără suflare la 12 ianuarie 2020 în casa în care locuia. Primele informații arată o moarte naturală, în somn.^[4] A fost incinerată la Crematoriul Vitan-Bârzești.  

Cristina Țopescu
Date personale
Nume la naștere	Mariana Rodica Cristina Țopescu
Născută	4 iulie 1960  Oradea, Republica Populară Română
Decedată	decembrie 2019 (59 de ani)[1]  Otopeni, România[1]
Părinți	Cristian Țopescu
Cetățenie	România
Ocupație	prezentatoare de televiziune[*] jurnalistă
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Social Democrat

* 1961: Valentin Valentinovici Ivanov (rusă Валентин Валентинович Иванов) (n. 4 iulie 1961 la Moscova) este un arbitru rus de fotbal internațional și fost jucător de fotbal. Este cunoscut în special pentru caracterul drastic de arbitrare a meciurilor. 

El este fiul a doi campioni olimpici din 1956, Valentin Kozmici Ivanov și Lidia Ivanova, și în prezent locuiește în Moscova unde activează ca profesor de educație fizică.

* 1963: Dorel Jurcan (n. 4 iulie 1963, Chișa, Bihor) este un fost senator român în legislatura 2004-2008 ales în județul Vâlcea pe listele Alianței D.A. și reales în 2008 din partea PD-L. Anterior, a fost deputat PD validat pe data de 1 noiembrie 1999 când l-a înlocuit pe deputatul George-Iulian Stancov. În legislatura 2004-2008, Dorel Jurcan a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu India, Georgia și Republica Cipru iar în legislatura 2008-2012, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu India și Republica Populară Chineză.

În cadrul activității sale parlamentare, Dorel Jurcan a fost membru în următoarele comisii:

• în legislatura 1996-2000: Comisia pentru administrație publică și amenajarea teritoriului (din feb. 2000), Comisia juridică, de disciplină și imunități (noi. 1999 - feb. 2000)
• în legislatura 2004-2008: Comisia pentru privatizare și administrarea activelor statului (din sep. 2007) - Secretar, Comisia pentru muncă, familie și protecție socială - Președinte (până în feb. 2005), Comisia pentru privatizare și administrarea activelor statului (din sep. 2007) - Secretar, Comisia pentru muncă, familie și protecție socială - Președinte (până în feb. 2005)
• în legislatura 2008-2012: Comisia economică, industrii și servicii (din oct. 2010), Comisia pentru muncă, familie și protecție socială (până în oct. 2010)

În legislatura 2004-2008, Dorel Jurcan a inițiat 16 propuneri legislative din care 7 au fost promulgate legi; în legislatura 2008-2012, Dorel Jurcan a inițiat 35 de propuneri legislative, din care 5 au fost promulgate legi.

* 1964: Dan Peter, născut Dan Petru, (n. 4 iulie 1964, Târgu-Mureș, Mureș) este un cântăreț, compozitor și musician român/maghiar, lider și vocalist al formației Autostop MS.

Dan Peter

* 1965: Kiriakos Karataidis (greacă Κυριάκος Καραταΐδης; n. 4 iulie 1965) este un fost fotbalist internațional grec.

* 1973: Tony Popovic (n. 4 iulie 1973) este un fost fotbalist australian.

* 1973: Gackt Camui (神威 楽斗 Kamui Gakuto^?) (n. 4 iulie 1973) este un cântăreț, compozitor și actor japonez. Este un fost membru al formației Malice Mizer (1995-1999). În 1999 Gackt a debutat solo cu discul single „Mizérable.

Gackt

* 1974: Mick Wingert (n. 1974) este un comediant american, vocea lui Po și Zeng din Kung Fu Panda: Legends of Awesomeness. 

Mick Wingert
Date personale
Născut	4 iulie 1974 (45 de ani) Lemoore, California, USA
Părinți	Mary Wingert
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA
Religie	Creștin
Ocupație	Stand-up comedy, actor, actor de voce
Activitate
Domiciliu	Los Angeles
Ani de activitate	2000-prezent

* 1976: Iulian Crivac (n. 4 iulie 1976, Pitești) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe postul de mijlocaș defensiv. După retragerea din activitatea de fotbalist, acesta a ales calea antrenoratului, ajungând principal la FC Argeș. După desființarea echipei, acesta s-a mutat la noua echipă a orașului, SCM Argeșul Pitești, unde a fost principal pentru scurtă durată, fiind cooptat ca secund de aceeași echipă pentru restul sezonului 2013-2014.

În prezent antrenează echipa de juniori, ACS Viitorul Arges Alexandru Duminica, care participa in competitia interna in cadrul FRF, Campionatul National U17.

* 1977: Marian Velicu (n. 4 iulie 1977, Giurgiu, România) este un fost boxer român, care a câștigat medalia de bronz la categoria semi-muscă (în engleză, Men's Light Flyweight – 48 kg) la Campionatele europene de box amator din 2000, care au avut loc în Tampere,  Finlanda. În 2001, Velicu a câștigat medalia de argint la aceeași categorie de semi-muscă la Campionatele mondiale de box amator din 2001, care au avut loc în Belfast,  Irlanda.

Velicu a reprezentat România la Olimpiada de vară din anul 2000 (vedeți Box la Olimpiada de vară din 2000 din Sydney,  Australia. Acolo, Velicu a fost învins în turul doi al categoriei semi-muscă de viitorul medaliat cu bronz al Jocurilor, cubanezul Maikro Romero.

* 1977: Alberto D'Ascola (n. 4 iulie 1977), cunoscut mai mult după numele de scenă Alborosie, este un cântăreț italian de muzică reggae, deejay și producător muzical în Kingston, Jamaica.

Alberto D'Ascola s-a născut în Sicilia în 1977, iar în 1993 a format o formație de muzică reggae numită : Reggae National Tickets. În 2001 Alborosie a decis să înceapă o carieră solo. S-a mutat în Jamaica pentru a fi mai aproape de rădăcinile muzicii reggae și de cultura Rastafari. Acolo a început să lucreze ca inginer de sunet și producător. A lucrat cu artiști precum Gentleman și Ky-Mani Marley. Primul său album s-a numit Soul Pirate.

Numele "Alborosie" provine de la un nume care i s-a dat în primii săi ani în Jamaica. "Obișnuiau să îmi spună Borosie. Numele meu este Alberto, așa că am adăugat "Al"- Al-borosie. Dar nu vă voi spune ce înseamnă borosie!" ^[2]

Cea mai cunoscută piesă a sa este "Herbalist" din 2006, și alte cântece ca ‘Kingston Town’ , ‘Rastafari Anthem’, ‘Slam Bam’, ‘Life’ featuring Jah Cure and ‘Call Up Jah’ toate create în studioul său de înregistrări Forward Records. A concertat împrejurul lumii, cel mai des în Europa și Jamaica.

În 2011 Alborosie a devenit primul artist de culoare albă care a câștigat premiul Best Reggae Act în cadrul Premiilor M.O.B.O. (Music of Black Origin)

Alberto D'Ascola s-a născut pe 4 Iulie 1977 în Marsala, Sicilia, Italia. Face parte din Mișcarea Rastafari.^[4] Tatăl său este un polițist pensionat iar mama lui era o casnică

Alborosie

* 1983: Paolo Pizzo (n. 4 iulie 1983, Catania) este un scrimer italian specializat pe spadă, campion mondial în 2011, vicecampion european în 2014 și vicecampion mondial pe echipe în 2016.

* 1986: Yu Abiru (n. 4 iulie 1986, Tokio, Japonia) este o cântăreață, gravure idolși o acțrită japoneză, de asemenea este o fostă Oha Girl și fostă membră al trupei de pop japonez Licca. În 2003 ea a lansat single-ul Ei Ei Pucare a fost melodia pentru jocul "Super Monkey Ball"

Ea este căsătorită cu Kizaemon Saiga și are o fată. Ea este prietenă bună cu Erika Sawajiri

* 1989: Raluca Sbîrcia (n. 4 iulie 1989) este o scrimeră română specializată pe spadă. A fost laureată cu bronz pe echipe la Campionatul Mondial din 2013 de la Budapesta.

Fratele ei, Alin Iulian, este și el scrimer de performanță.

* 1990: Derrick Coleman (n. 4 iulie 1990, Chicago, SUA – d. 19 ianuarie 2018, Reseda[*], SUA), cunoscut sub numele de scenă Fredo Santana, a fost un rapper american al cărui album de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat în data de 31 octombrie 2013 de către casa de discuri Savage Squad.

Primul mixtape al lui Fredo, It's a Scary Site, a fost lansat pe 20 septembrie 2012. Producătorii care au participat sunt TM88, Young Chop, 12Hunna, Leek E Leek, J-Hill, C-Sick și Paris Bueller în colaborare cu rapperii Chief Keef, Lil Reese, King L, Gino Marley, Frenchie, Lil Herb, Lil Bibby și Lil Durk. Cel de al doilea mixtape al lui Santana, Fredo Kruger, a fost lansat pe 28 februarie 2013 avându-i ca producători pe următorii: 808 Mafia, Young Chop și Mike WiLL Made It, de asemenea rapperii Migos, Juelz Santana, Soulja Boy, Young Scooter, Fat Trel, Alley Boy, Lil Durk și Lil Reese printre alții. Avea să fie mai târziu pus la vânzare pe iTunes în data de 7 mai 2013.

Pe 24 septembrie 2013, Fredo Santana a avut o scurtă apariție în videoclipul lui Drake pentru piesa Hold On, We're Going Home, în care el a jucat rolul unui răpitor.

Albumul lui de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat pe 31 octombrie 2013. Albumul a avut colaborări cu Kendrick Lamar, Chief Keef, PeeWee Longway si alții membrii ai Glory Boyz Entertainment. Scary Site 2 a fost lansat pe 20 decembrie 2013.

Pe 27 februarie 2014, Santana a anunțat că el și cu Keef vor lansa un album în colaborare numit Blood Thicker Than Water. Pe 9 iulie 2014, a dezvăluit lista pieselor ce vor compune albumul Walking Legend.

Fredo Santana era vărul mai mare al rapperului din Chicago, Chief Keef.

Santana a murit din cauza unei crize convulsive pe data de 19 ianuarie 2018 în casa lui din Reseda, Los Angeles. TMZ dezvăluie ca el suferea de probleme cu rinichii și cu ficatul din cauza utilizării în exces a siropului de tuse și că a fost spitalizat de două ori în octombrie și noiembrie 2017.

* 1990: Naoki Yamada (n. 4 iulie 1990) este un fotbalist japonez.

* 1990: Derrick Coleman (n. 4 iulie 1990, Chicago, SUA – d. 19 ianuarie 2018, Reseda[*], SUA), cunoscut sub numele de scenă Fredo Santana, a fost un rapper american al cărui album de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat în data de 31 octombrie 2013 de către casa de discuri Savage Squad. Primul mixtape al lui Fredo, It's a Scary Site, a fost lansat pe 20 septembrie 2012. Producătorii care au participat sunt TM88, Young Chop, 12Hunna, Leek E Leek, J-Hill, C-Sick și Paris Bueller în colaborare cu rapperii Chief Keef, Lil Reese, King L, Gino Marley, Frenchie, Lil Herb, Lil Bibby și Lil Durk. Cel de al doilea mixtape al lui Santana, Fredo Kruger, a fost lansat pe 28 februarie 2013 avându-i ca producători pe următorii: 808 Mafia, Young Chop și Mike WiLL Made It, de asemenea rapperii Migos, Juelz Santana, Soulja Boy, Young Scooter, Fat Trel, Alley Boy, Lil Durk și Lil Reese printre alții. Avea să fie mai târziu pus la vânzare pe iTunes în data de 7 mai 2013.

Pe 24 septembrie 2013, Fredo Santana a avut o scurtă apariție în videoclipul lui Drake pentru piesa Hold On, We're Going Home, în care el a jucat rolul unui răpitor.

Albumul lui de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat pe 31 octombrie 2013. Albumul a avut colaborări cu Kendrick Lamar, Chief Keef, PeeWee Longway si alții membrii ai Glory Boyz Entertainment. Scary Site 2 a fost lansat pe 20 decembrie 2013.

Pe 27 februarie 2014, Santana a anunțat că el și cu Keef vor lansa un album în colaborare numit Blood Thicker Than Water. Pe 9 iulie 2014, a dezvăluit lista pieselor ce vor compune albumul Walking Legend. Santana a murit din cauza unei crize convulsive pe data de 19 ianuarie 2018 în casa lui din Reseda, Los Angeles. TMZ dezvăluie ca el suferea de probleme cu rinichii și cu ficatul din cauza utilizării în exces a siropului de tuse și că a fost spitalizat de două ori în octombrie și noiembrie 2017  

Fredo Santana
Date personale
Nume la naștere	Derrick Coleman[1]
Născut	4 iulie 1990[2] Chicago, Illinois, U.S.
Decedat	19 ianuarie 2018 (27 de ani) Reseda, Los Angeles, California[3]
Cauza decesului	Epilepsie
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american
Ocupație	Rapper     singer     songwriter
Activitate
Gen muzical	Hip hop     drill     trap
Ani de activitate	2011–2018
Case de discuri	Savage Squad Records     Glory Boyz Entertainment     Interscope Records
Colaborare cu	Chief Keef     Lil Durk     Lil Reese     SD     G Herbo     Lil Bibby     808 Mafia

·         1995: Gheorghian Bogdan Mihai, handbalist nascut in orasul Suceava
* 1995: Austin Richard Post (n. 4 iulie 1995, Syracuse[*], SUA), cunoscut după numele de scenă, Post Malone, este un rapper american, cântăreț, compozitor și producător. Mai întâi a câștigat o recunoaștere majoră în februarie 2015, după lansarea de la single-ul sau de debut, „White Iverson”. În luna august 2015, Post a semnat un contract cu Republic Records. Pe 9 decembrie, 2016, el a lansat albumul său de debut „Stoney”.

Post s-a născut în Syracuse, New York.^[2][3] La 10 de ani, el și familia sa s-au mutat la Grapevine, Texas. Îi plăcea să joace baschet și să urmărească sporturi. Tatăl său a fost directorul adjunct la Dallas Cowboys pentru mâncare și băutură, deci Malone a fost capabil de a primi mâncare gratis și bilete pentru jocurile lor.^[4][5] Post a început să cânte la chitară și a dat o probă pentru trupa „Crown the Empire” în 2010, dar a fost respins după ce corzile de la chitara sa s-au rupt în timpul audiției. El i-a datorat popularului joc Guitar Hero interesul pentru muzica.

Post a început să învețe cum să producă muzică cu ajutorul programului FL Studio. Când avea 16 ani, a început să lucreze la primul său mixtape. El a arătat mixtape-ul unor colegi de la Grapevine High School, caștigând, astfel, recunoaștere în școală.^[6] El ii datoreaza tatalui sau dragostea pentru muzica, care l-a expus la a face muzică de toate genurile, inclusiv country. S-a înscris în Tarrant County College, dar a renunțat după câteva luni.

După ce a părăsit colegiul, Post s-a mutat în Los Angeles, California, cu vechiul său prieten Jason Stokes. El și-a creat numele de scena, care mai târziu s-ar fi zvonit ca ar fi o referire la jucător profesionist de baschet Karl Malone; dar Malone a explicat mai târziu într-un interviu cu The Breakfast Club că „Post” este numele său de familie și că doar a inventat numele de „Malone”. El l-a cunoscut pe Trocon "1st Down" Roberts, Jr. și pe Steven "Sauce Lord Rich" Bolden de la FKi care au făcut munca de producție pe mai multe dintre piesele lui Malone, printre care a fost și „White Iverson”. Malone a înregistrat piesa la două zile după ce a scris-o. „White Iverson” este, în parte, o trimitere la jucătorul profesionist de baschet, Allen Iverson.^[7][8] În februarie 2015, după finalizare, a fost încărcată pe contul de SoundCloud al lui Malone.^[9] Pe 19 iulie 2015, Malone a lansat un videoclip pentru „White Iverson”, care ajunsese la peste 320 de milioane de vizualizări de la lansare. După vâlva creată de „White Iverson”, Post a lansat mai multe alte single-uri populare pe SoundCloud, inclusiv "Too Young", "What's Up", "Patient" și "Tear$", toate bucurându-se de aproape același nivel de popularitate. El si-a ales numele de rapper cu ajutorul unui RapNameGenerator unde el a scris doar numele sau, "Austin Post"

După ce a atins un milion de vizualizări într-o lună de la lansarea „White Iverson”, Post a atras rapid atenția caselor de discuri. În august 2015, a semnat un contract de înregistrare cu Republic Records.^[10][11] Dupa hit-ul care l-a făcut cunoscut, Malone a lucrat cu o serie de rapperi proeminenți, precum 50 Cent, Young Thug, și Kanye West, și alții.^[12][13]Malone s-a împrietenit cu cântărețul și compozitorul canadian Justin Bieber, care l-a pus pe Malone în deschiderea turului sau„Purpose World Tour”. Pe 20 aprilie 2016, Malone a avut premiera noului său single, "Go Flex" la Zane Lowe Beats 1 Show.^[14] Pe 12 mai 2016, a lansat primul său proiect de lungime întreagă, un mixtape, intitulat August 26.^[15] Pe 9 iunie 2016, Malone și-a făcut debutul pe televiziunea națională la Jimmy Kimmel Live!, interpretând "Go Flex".^[16]

În iunie 2016, redactorul-șef al revistei XXL, Vanessa Satten, a dezvăluit că Post Malone putea să apară pe coperta revistei XXL „Bobocii Anului 2016”, dar i s-a spus din partea taberei lui că "el nu a oferit prea multă atenție hip-hop-ului. El ar fi vrut să meargă mai mult spre direcția rock/pop/country.” ^[17] Cu toate acestea, Malone a negat aceste afirmații, spunând, „dragostea mea pentru muzică nu trebuie să fie niciodată pusă la îndoială. N-ar trebui să fiu pedepsit pentru modul în care o consider.” El a continuat apoi să explice că ultimul său mixtape, precum și viitorul său albumul au fost de hip-hop: "Lansez un album hip-hop în august. Am făcut un mixtape HIP HOP promovându-mi albumul HIP HOP."^[18] Titlul său mixtape-ului său de debut August 26 a fost o referire la data lansării albumului de debut Stoney. Pe 27 August 2016, Post Malone și-a cerut scuze pentru că albumul întârzie.^[19] A fost disponibil pentru pre-comandă pe 4 noiembrie, și a fost lansat în cele din urmă, pe 9 decembrie.

Malone a dezvăluit titlul următorului său proiect, Beerbongs și Bentleys

Post Malone

Malone interpretând pe scenă în mai 2017