5. /1 SEPTEMBRIE 2023 - POEZIE
Scoala generala la Sarmas (1954-1961); liceul (1961-1965) in aceeasi localitate. Licential al Facultatii de Litere a Univ. din Cluj, Sectia romana-italiana (1965-1971). indrumator la Muzeul "O. Goga" din Ciucea (1971-1972); redactor la rev. Transilvania din Sibiu (din 1973).
Colab. la Echinox, Steaua, Amfiteatru, Transilvania, Luceafarul, Romania literara, Viata Romaneasca, Ramuri, Tomis etc. Debuteaza in Transilvania, cu poezia Pescuitorul de perle (1966). Debut editorial cu voi. de versuri Istm (1971), urmat de alte trei culegeri lirice: Tobele fragede (1978), Copacul cu 10 000 de imagini (1984) si Piramida impadurita (1989). A publicat o antologie in lb. germana (Die Wiirde der Rose I Demnitatea trandafirului, 1989), in trad. lui Reimar Alfred Ungar. Premiul intai de poezie la Colocviul National Studentesc de Literatura (1969); Premiul Asoc. Scriitorilor din Sibiu pe 1978, pentru voi. Tobele fragede; Premiul special de poezie al rev. Luceafarul, titlul de "cel mai popular poet roman al anului" acordat de rev. Amfiteatru si Viata studenteasca, si Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1984, pentru voi. Copacul cu 10 000 de imagini.
Debutand la inceputul anilor 70, cand in poezia multora dintre tinerii autori se faceau inca simtite din plin ecourile modelului blagian, MIRCEA le capteaza si el, dar nu le prelungeste mimetic, ci pare a le asculta ca pe un reper menit sa-i orienteze propriile cautari lirice. De aceea, dincolo de unele reminiscente evidente, precum motivul somnului sau ivirea cate unei metafore de felul: "zapada fapturii", influenta lui Blaga se vadeste mai cu seama la nivelul atitudinii generale care este si la MIRCEA de ordin metafizic. Poetul nu percepe lumea in concretetea ei vie si conflictuala, ci, deocamdata, doar in formele ei simbolice, chiar arhetipale, a caror vibratie incearca sa o prinda in imagini diafane. Asa se face ca in versurile din primul volum (Istm, 1971) revin mereu si mereu cateva simboluri ale transeenderii, ale candorii si puritatii: zborul, pasarea, floarea, albul, cristalinul, oglinda, roua. Toate acestea dau o tonalitate aurorala unui lirism inca nu foarte consistent, dar care, traind din "Mirarea fiintei in zori spre cuvant" si dintr-o profunda dorinta de transfigurare ("Cerul, asa numesc eu atatea, / imi este vestmant"), isi precizeaza deja destul de bine orizontul. Este un orizont pe care poetul nu-1 va trada nici in cartile urmatoare, desi creatia sa va cunoaste metamorfoze deloc neglijabile. Astfel, in Tobele fragede (1978) poate fi detectata atat o continuitate de adancime, cat si o remarcabila incercare de innoire stilistica, aceasta urmand sa fie dusa mai departe ulterior. La fel ca in prima carte, precumpanitoare este si aici aspiratia spre originar, nazuinta de a regasi o puritate si o plenitudine initiala, evocata adesea printr-un metaforism al luminii indeajuns de elaborat si de sugestiv. Versurile vorbesc acum de o "lumina pura, neindoliata", de o "fiinta luminiscenta", de "aceasta palpaire ca viata prima oara". In acelasi timp, insa, trairea poetica devine mai tensionata si mai complexa, imaginatia se desfasoara mai amplu, aproape arborescent, asa cum o arata cateva poeme incantatorii (Iata ce canta un get, Poemul barbatului schiop, Vantul din senin) sau de-a dreptul vizionare (Okeanos, Ta twam asi, Cimpoiul). Ca ele nu constituie un simplu experiment pasager, ci sunt semnul unei noi faze de creatie, o dovedesc cu prisosinta urmatoarele doua volume, Copacul cu 10 000 de imagini (1984) si Piramida impadurita (1989), unde lirismul lui MIRCEA castiga si mai mult in amplitudine, in forta vizonara, dar si in concretete, realul insusi, cu toate armoniile si dizarmoniile lui, fiind acela care starneste meditatia si alimenteaza imaginatia poetului. Uneori, acestea se misca pe spatiii mici, ca de pilda in gratios-nostalgicul poem intitulat Ceas de taina: "«Desi ai sase fete / si esti cum esti: poros si orbitor, / ce-amara ar fi viata mea fara tine», / se confeseaza ceaiul verde / cubului de zahar. / Eu il aud / pentru ca sunt singur: / minereu din insule." De cele mai multe ori insa intuitiile depasesc pragul unor asemenea fulguratii si se dezvolta simfonic, ramificandu-se reflexiv si dand permanent poemelor un aer filosofic. Ceea ce impresioneaza este tocmai staruinta cu care MIRCEA face din propria lirica un mod de cunoastere la limita dintre real si imaginar, o cunoastere cand abrupt interogativa (Hamlet), cand invaluitor metaforica si atingand teme esentiale precum nasterea (Acestea nu sunt amintiri) si moartea (Din Egiptul unei fotografii) si erosul initiatic (Cuplul, Ars amandi, Osmoza). Chiar daca se mai intampla ca stilul sa alunece intr-o anume discursivitate, dand frau liber unei imagistici cam eterogene, de tip manierist, explorarea marilor teme, ca si a propriei fiinte, cu biografia si memoria ei (Amintirea, Eu am copilarit, Vizita, Scrisori catre Mircea Ivanescu), nu-si pierde niciodata profunzimea. O profunzime pe care, prin bataia lor mai lunga sau mai scurta, numeroasele trimiteri livresti, religioase, mitologice ezoterice nu fac decat sa o sporeasca. Ele nu tintesc o intelectualizare, ci opunere in abis a trairii si meditatiei poetului, cel ce crede ca "nu vietuiesc secunde in care sa nu existe o fata secreta a lucrurilor" si ca aceasta se cuvine scrutata si exprimata in asa fel incat sa-si pastreze intreaga aura de mister. E ceea ce, in buna masura, poezia lui MIRCEA reuseste sa si faca in mod convingator, ca de exmplu in admirabilul autoportret numit Dublul, pe cat de definitoriu, pe atat de concludent in ce priveste vocatia lirica intr-adevar deosebita a autorului sau: "E inca departe de-a se lumina de ziua si inca mai departe / de-a ne lamuri in toate privintele, impartasesc destinul / unui batran de doua ori incovoiat de mijloc / din Adoratia magilor / cea pictata pe panza concava. Probabil ca beatitudinea nu mi s-a sters cu totul de pe fata schimonosita. / intreaga mea infatisare vorbeste despre o coborare / si, intr-adevar, / imbatranind la munte, eu am copilarit in cer. / Privirea mi-o inalt tot mai rar din tarana cea alba. / Putin adus de spate, / las impresia vie ca am dezhumat / un glob urias, dar invizibil / Stau in noapte garbovit, / cu bratele ca niste nori leganandu-mi-se pe langa corp / si amintin-du-mi, sunt mantuit si mut".
OPERA
Istm, versuri, Cluj, 1971; Tobele fragede, versuri, Cluj, 1978; Copacul cu 10 000 de imagini, versuri. Bucuresti, 1984; Piramida impadurita, versuri, Bucuresti, 1989; Die Wiirde der Rose I Demnitatea trandafirului, versuri, trad. de Reimar Alfred Ungar, Cluj-Napoca, 1989.
REFERINTE CRITICE
I. Pop, in Echinox, nr. 3, 1971; V. Felea, in Tribuna, nr. 1, 1972; D. Flamand, in Luceafarul, nr. 5, 1972; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 5, 1972; MIRCEA Iorgulescu, in Convorbiri literare, nr. 8, 1973; P. Poanta, Modalitati; MIRCEA Mincu, Poezie si generatie, 1975; MIRCEA Ivanescu, in Transilvania, nr. 9, 1975; G. Alboiu, in Luceafarul, nr. 28, 1977; C. Reg-man, Explorari in actualitatea imediata, 1978; P. Poanta, Radiografii, 1978; Gh. Grigurcu, Poeti; V. Felea, Aspecte ale poeziei de azi, 1980; E. Simion, in Romania literara, nr. 16, 1984; L. Ulici, in Romania literara, nr. 12 si 13, 1984; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 36, 1984; L. Ursu, in Luceafarul, nr. 20, 1984;Grete Tartler, Melopoetica, 1984; Const. MIRCEA Popa, in Luceafarul, nr. 7, 1987; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 23, 1997.
| Ion Mircea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (75 de ani) Sărmaș, România |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România  |
| Ocupație | poet și scriitor |
| Limbi vorbite | limba română |
| Studii | Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie, teatru, proză, eseu, literatură pentru copii |
Modifică date / text  | |
Ion Mircea (n. 1 septembrie 1947, Sărmaș), poet și scriitor român, este unul dintre membrii fondatori ai grupării și publicației studențești de cultură “Echinox” (1968).[1][2]
Activitate[modificare | modificare sursă]
- Este laureatul pentru poezie al primului Festival național studențesc de literatură (București, 1969). A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, secția română - italiană.
- Devine membru al Uniunii Scriitorilor (1979) și, ulterior, membru în Consiliul ei de conducere (între anii 1998 – 2002).
- În 1990, prin ordin semnat de Andrei Pleșu, Ministrul Culturii, este numit redactor-șef al revistei “TRANSILVANIA” din Sibiu. În același an, este ales ca Secretar al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor.
- Ca vicepreședinte și apoi președinte al Centrului European de Poezie și Dialog Cultural Est-Vest “Constantin Noica” din Sibiu (organism înființat printr-o rezoluție a Adunării Generale a Parlamentului European), a organizat două ediții ale Festivalului European de Poezie: prima, în 1992, cu tema “Încotro satul?”, desfășurată în România și Belgia, iar a doua, în 1995, cu tema “Cele două Americi – O viziune poetică”, desfășurată în România, Belgia, Olanda și Spania.
- Din anul 1999 se stabilește în București. În același an e cooptat ca membru în Consiliul de administrație al “CopyRo”, Organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, București. În prezent e director în cadrul Institutului Cultural Român.
- Semnează poezie, teatru, scenarii (radiofonice și cinematografice), proză, eseu, critică literară, traduceri (din limbile italiană și franceză), literatură pentru copii.
- A publicat volumele de versuri: ISTM (1971), TOBELE FRAGEDE (1978), COPACUL CU 10.000 DE IMAGINI (1984), DIE WÜRDE DER ROSE /DEMNITATEA TRANDAFIRULUI, volum antologic în limba germană, traducere de Reimar Alfred Ungar (1989), PIRAMIDA ÎMPĂDURITĂ (1989), POEZII, antologie de autor (1996), ZALESNENÁ PYRAMIDA A INE BASNE, volum antologic în limba slovacă, traducere de Ondrej Štefanko (2000), ȘOCUL OXIGENULUI (2002), POROROCA, antologie de autor (2004).
- Este coautor (alături de Eugène van Itterbeek) al volumului EUROPA ȘI AMERICILE – O VIZIUNE POETICĂ (Editura Cartea Românească,1994).
- Poemul “CORABIA LUI NOE” a fost pus în scenă, în regia colectivă și interpretarea Companiei Thespis din Timișoara, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (1997).
- Basmul NU AM NUME sau PERECHE ÎN CĂUTAREA UNEI INIMI a stat la baza scenariului radiofonic PERECHE ÎN CĂUTAREA UNEI INIMI (dramatizare: Claudia Tița, regia artistică: Cristian Munteanu), producție a Teatrului Național Radiofonic pentru Copii (București, 1997).
- În 1998, piesa NOE CARE NE STRĂBATE MEMORIA E O FEMEIE e onorată cu Premiul UNITER pentru “Cea mai bună piesă de teatru a anului”, distincție acordată de Fundația “Principesa Margareta a României”. În anul următor, piesa vede lumina tiparului la Editura Unitext.
- Traduce din limba italiană OMUL BIZANTIN, antologie de studii de istoria mentalităților, coordonată de Guglielmo Cavallo, care apare la editura Polirom, în anul 2000, cu o postfață semnată de Claudia Mircea-Tița, și OMUL SECOLULUI AL NOUĂSPREZECELEA, coordonat de U. Frevert și H.-G. Haupt, care apare la aceeași editură, în anul 2002.
Cea mai recentă apariție editorială a autorului este OCOLUL ROMÂNIEI ÎN 80 DE POEME. Cu un jurnal de bord de Ion Mircea (Editura Media Pro, 2005).
Are sub tipar, la Editura Corint, o antologie de poezie Nichita Stănescu.
- Este coordonator al volumelor: Rugăciunea TATĂL NOSTRU. Tâlcuiri de Părintele Galeriu (Editura Harisma, 2002), Cu Părintele Galeriu între Geneză și Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa (Editura Harisma, 2002), Cartea celor nouă Fericiri. Tâlcuiri de Părintele Galeriu și Părintele Galeriu, Astăzi (ambele apărute la aceeași editură, în 2004) etc.
- Este autorul piesei în trei acte Iisus Nazarineanul (regia artistică: Gavriil Pinte), producție a Teatrului Național Radiofonic (București, 2004).
- Din anul 2000, este titular al rubricii de critică literară “Poemul de duminică”, ulterior al rubricii “Punctul de raster” (din “Ziarul de duminică”, supliment al “Ziarului financiar”) și al rubricii “Cu ochii larg închiși” (din “Ziua literară”, supliment al cotidianului “Ziua”).
- Pentru volumul COPACUL CU 10.000 DE IMAGINI, autorul a obținut Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (1984). În același an, a fost distins cu Premiul special pentru poezie al revistei “Luceafărul”, iar revistele “Amfiteatru” și “Viața studențească” l-au declarat, în urma unui sondaj național, “Cel mai popular poet român al anului 1984”.
- Antologia POEZII primește Premiul SOROS al Uniunii Scriitorilor (1997), iar volumul de versuri ȘOCUL OXIGENULUI, Premiul Asociației Scriitorilor din București (2003). Pentru același volum a obținut alte patru premii: Premiul pentru poezie al revistei “Ateneu” (Bacău, 2003), Premiul pentru poezie al Festivalului “Emmia” (Deva, 2003), Marele premiu al Festivalului “Dafora”, acordat de redacțiile publicațiilor de cultură din Transilvania și Banat (Mediaș, 2003) și Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional “Lucian Blaga” (Cluj-Napoca, 2004).
- Poeziile autorului au fost traduse în peste 15 limbi străine.
- Ion Mircea este laureat al Marelui Premiu Național de Poezie “Mihai Eminescu”(Botoșani, 15.01.2012).
Cu vremea si ochii tai vor ajunge
doua mari întunecate papadii.
Mai usor aluneci întru nemiscare
daca adormi cu fata catre cer
auzind
si golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pielita subtire
ca în ureche la miei
mestecenii de sticla gri
când se întinde-n somnul tau Etherul
si nu-l mai poti opri.
Cu vremea si ochii tai vor ajunge
doua mari întunecate papadii.
În veranda ospiciului din Marienbad
doi bătrâni se joacă de-a acul şi aţa
încercând să treacă unul prin celălalt.
un nasture imens de lavă străbate lumina
şi totuşi lumina străpunsă de el
nu are patru găuri în trup
în schimb se înserează de patru ori mai repede
anul acesta, la Marienbad, în noiembrie.
stăm fiecare-n picioare ca lumânările
şi pe creştetul fiecăruia un altul stă în picioare
gândindu-ne noi că astfel vom vedea mai departe
dar, o,
se înserează de patru ori mai repede
în noiembrie, anul acesta, la Marienbad.
nici în Veneţia lucrurile nu stau pe roze
am rotit robinetele-n baia de la hotel
şi apa lagunei a dispărut
cât ai bate din palme
trosnind din toate încheieturile oraşul s-a înălţat în văzduh
un cadavru-mpietrit cu tălpile perforate de lacrimi.
nici în Veneţia lucrurile nu stau pe roze.
mi-au bătut ca disperaţii în uşă m-au implorat
să închid robinetele
dar eu neclintit din fotoliu
ţinându-mi ziarul probabil cu streaşina-n jos
atent să nu-mi ude vesta
le-am spus printre pleoape:
se înserează de patru ori mai repede
la Marienbad, în noiembrie, anul acesta.
E-atâta linişte încât
deodată-l auzi pe Socrate adultul
mângâindu-şi pisica de Angora
şi lăcrimând în pupila ei verde şi cadrilată
din care se-apropie, lent ca istoria,
Platon pigmeul.
Platon se-arată în uşă
şi stă acolo-n lumină
ca un orb bătut de-o rafală de grindină.
Socrate se vede copil
alergând prin lanul de rapiţă
ia bicicleta
rezemată de o păpădie cât un salcâm
şi dispare ca într-un nor de praf
în Socrate cel de acum.
e-atâta linişte încât
îl auzi pe Socrate adultul
mângâindu-şi pisica de Angora.
Platon se-arată în uşă
ţinând de ghidon bicicleta
şi stă acolo-n lumină
bătut de-o rafală de grindină -
un orb străveziu
mut, anodin şi absurd
ca o Grecie fără piatră,
ca un dumnezeu fără fiu.
Adrian Dohotaru s-a născut la 2 aprilie 1939, Oradea. Născut într-o familie de intelectuali şi era om fin, agreabil, comunicativ. Am scris era căci numai este. S-a stins din viaţă în urma unui neelucidat accident de maşină, în Rusia în drum spre Odessa. Acolo mergea să depună o coroană de flori la bustul lui Mihai Eminescu. N-a mai ajuns. A fost înmormântat la Belu. La catafalcul marelui scriitor au venit scriitorii cu o Floare din lacrimă. A fost gazetar la revistele „Amfiteatru” şi „Viaţa studenţească”. Între scrierile sale amintim: Apoteoză a liniştii (1976), Frezii rebele (1977), Privire liberă (1983). Poezia sa e sinceră, confesivă, diafană, cu adâncimi filosofice.
Dohotaru este, ca şi vărul său, Alexandru Andriţoiu, un poet al iubirii. Pentru el, iubita este un „înger diafan şi pur” – cum i s-a întâmplat şi lui şi altora ca noi.
„Viaţa mea
este oglinda
prin care se vedea
grădina cu vişinii în floare
chipul meu e un nor de polen” (Autoportret în stilul lui Van Gogh).„Puritatea mea sperie
pentru că e învăluită
în câteva straturi
ale Firii
de care nu sunt vinovat”
Veşnic neliniştit, peregrin prin bibliotecile lumii, poetul nu se împacă cu sine. Polemic şi melancolic, trist şi mâhnit faţă cu o lume convulsivă, neaşezată, poetul preferă să se retragă adesea „În lumea lui lăuntrică / şi visează că-n va fi cald, / va fi somn / va fi linişte”. Desluşim, aici, tragic şi grav un presentiment al morţii apropiate, decantat în ritmuri melancolice, prelungit, ca un suspin, în faţa femeii care a plecat precum nevasta şefului de gară, dintr-o poemă celebră, clasică. Aceea s-a dus cu un călător. Acesta este înţelesul cărţii Privire liberă.
Peste haos şi tristeţi, peste mizeriile, lumii şi ale vieţii, poezia rezistă, respiră: „Nu mai pot dovedi că exist, decât respirând” – scrie Dohotaru, în vreme ce femeia sa, peregrină,
„dresează tigrii şi lei
într-un peisaj de fum”.
Prin versurile lor, cu suflet şi cuget ales, Marii poeţi nu mai mor. Iată sugestia unei despărţiri nedorite de tânărul poet înamorat:
„Am vrut să te l-au de mână
să umblăm pe jos
pe toate drumurile pământului,
dar mi-e fost teamă” (Noi doi)
Cea care refuză plimbarea în doi este o iubită rea, o logodnică perfidă, cu părul roşu ca de vulpe…
Poetul, ca om, este un incomod pentru o lume stupidă, mizeră, cu suflet pitic. E puternic moral, dar e singur:
„Vă promit că nu voi uita pe nimeni nicicând,
pentru fărădelegi şi abuzuri,
pentru teama de a nu greşi
pentru teama ambiguă, delimitată
dictatorilor de profesie
şi de buzunar, care ne fură cuvintele …”
(Proprietarii de cuvinte)
Cenzorii erau hoţii de cuvinte, profitorii de profesie, cu diplome cumpărate. Ei se mişcau în maşini de lux. Poeţii, pictorii, actorii mergeam pe jos, sau înghesuiţi în tramvaie învechite. Cultura unui popor se susţine prin corifeii acestei „Da, domnilor ambasadori, / Da, domnul ministru de Finanţe / Lăsaţi-l pe Eminescu să moară în mizerie…”.
Dohotaru a scris şi teatru. I s-au şi jucat câteva texte dramatice la Oradea, Bucureşti, Bârlad şi Budapesta. Teatrul său, oarecum poetic, ca expresie se constituie într-o dezbatere gravă, intransigentă asupra condiţiei omului într-o societate postindustrială. Insomnie şi Îndrăgostiţii de la nouă, seara, cele mai bune piese ale scriitorului au în centrul lor figuri de oameni drepţi, cumpătaţi, cât şi de lichele strecurate în ierarhia politică şi socială pe scara de serviciu. Un tânăr, cu suflet curat, viitor inginer – încă student, Pop Sabin este aspru muştruluit de un decan, recidivist mărunt şi penibil, ajuns decan al acelei facultăţi fără a-şi fi luat măcar diploma de bacalaureat.
Îndrăgostiţii de la nouă seara este o frumoasă poveste de dragoste, scrisă au o mână sigură de acest adevăr, pe care l-au iubit ca pe un frate. „Cineva trebuie tras la răspundere, cineva trebuie să pună degetul pe ramă, căci acum spune poetul – dramaturg, trebui repede curăţată pădurea (românească) de uscături”. La premierele bucureştene ale celor două piese, cea din 1982 – de la Nottara, s-a râs şi s-a tăcut amar. În rolurile principale i-am admirat pe iluştrii actori: Alexandru Repan, Cristina Tacoi, Petrică Popa şi, mai ales, pe marele George Constantin. Prin dispariţia lui Dohotaru cultura română şi cea europeană au pierdut un scriitor de elită, subtilitate şi rigoare.
Opera literară
Apoteoza liniştii, 1976;
Frezii verbale, 1977;
Ora 24, Bucureşti, 1978;
Privire liberă, Bucureşti, 1980;
Insomnie. Îndrăgostiţii de la ora nouă seara, Bucureşti, 1985;
Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic, Bucureşti, 1993.
Moare la 1 septembrie 1995, Munchen, Germania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu