6. /20 SEPTEMBRIE 2023 - POEZIE

SCARLAT CALIMACHI

Scarlat Callimachi
Date personale
Născut	20 septembrie 1896[1]  București, România
Decedat	2 iunie 1975 (78 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist sindicalist[*] poet scriitor
Activitate
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc, Partidul Comunist Român
Limbi	limba română
Studii	Fișier:Q3064259 Facultatea de Drept din Paris[*]
Modifică date / text

Scarlat Callimachi (n. 20 septembrie 1896,^[1] București, România – d. 2 iunie 1975,^[1] București, România), supranumit: Prințul Roșu^[2], a fost un jurnalist român, eseist, poet futurist, sindicalist, activist comunist, istoric și om politic democrat. Ca poet s-a aflat în vecinătatea mișcării de avangardă, cultivând o poetică între constructivism și expresionism, cu elemente de suprarealism.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Opere
• 3Note
• 4Bibliografie

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Scarlat Callimachi s-a născut la 20 septembrie 1896, la București. Era membru al familiei boierești de sorginte fanariotă Callimachi. Nu trebuie să fie confundat cu un străbun al său, omonim, domnitorul fanariot Scarlat Callimachi.

Ca urmare a adeziunii sale la ideologia comunistă, a fost supranumit Prințul Roșu. A publicat izvoare ale istoriei României și unele contribuții la istoria relațiilor româno-ruse.^[3]

A fost licențiat în drept, susținând studiile superioare la Paris și a fost gazetar în presa comunistă, colaborând la Facla, Chemarea, Clopotul și altele. A fost redactor-șef la revista Punct și director al ziarului Glasul nostru din Botoșani.

În 1933, a fost închis pentru pamfletul Căderea Babilonului.

Scarlat Callimachi a fost director al Muzeului Româno-Rus, instituție creată pentru scoaterea în evidență a legăturilor culturale dintre România și Uniunea Sovietică, în conformitate cu doctrina Jdanov, până în 1963, când acest muzeu a fost desființat, ca urmare a distanțării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de influența sovietică.^[4]

A murit la 2 iunie 1975 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

OPERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Frunze, 1920
• Tăceri imobile, 1921 (copertă și ilustrații de Dall Zamphiropol)
• Alb și negru, 1927
• Erotice, 1933
• Octombrie 1917, Colecția Orizont, București, 1946 (cu un portret și două desene de Aurel Mărculescu)
• Căderea Babilonului, E.S.P.L.A., București, 1956
• Un călător prin U.R.S.S., Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1960
• Ritmuri de clopote, Editura pentru Literatură, București, 1968
• Răscoala țărănească din 1514, condusă de Gheorghe Doja, descrisă de Paolo Giovi, în Studii, 1949 II, 4. p. 181-187
• Un istoric olandez despre Ioan Vodă cel cumplit, ibidem, III (1950), 2. p. 158-168
• Un document inedit din anul 1711 privitor la colaborarea militară româno-rusă, ibidem, 3, p. 178-179
• Pagini despre Ioan Vodă zis cel cumplit, scrise în secolul XVI de istoricul francez de la Popelinière, ibidem, V (1952), 2, p. 175-185
• Mișcarea de solidaritate din România cu Gh. Dimitrov, în RRH, I (1962), 2, p. 463-476.

Neguţătorul de gândiri 

Şade,
strivit de umbrele
dughenii provinciale,
neguţătorul de gândiri.

Vinde,
cernind pe micele-i balanţe
invizibile,
esenţe de gândiri.

Nebunului
- din casa de nebuni fugit -
gândiri subtile,
incolore,
urlătoare,
imobile.

Femeii
- cu doi sâni ca norii frământaţi -
îi dă,
într-o pastilă semi-obscură,
gândul minciunii
în iubiri.

Şi fratelui,
îndrăgostit de acrele parfumuri
ale trupului de soră,
îi vinde,
într-un pahar pătrat,
o băutură de smaragd,
uitată.

Idiotului,
cu părul lung,
cu mâinile tremurătoare,
cu unghiile negre, roase,
îi dă,
privindu-l cu smerenie fictivă,
ceva din gândul-pastă
de creieri, ori de suflet -
într-o cutie albă,
de carton,
cu eticheta: geniu.

Vinde,
neguţătorul de gândiri,
esenţe,
clienţilor în haine de burgheji.

Dugheana e a lui,
dar
EL e marele necunoscut
în eu-l celui ce a târguit
la EL.


1924

Aevea

şi sânge şi nebunie

veacuri şi albe mari

credinţi şi

cadaverice parfumuri

Neant Tăceri Necunoscute

şi UMBRE... UMBRE...

O frunte şi sânge pe spini de aur

Insomnia 

Şi soarele şi praful
au căzut pe drumuri.

Şi călătorul învechit în haine
se duce parcă 'ncet.

Şi numără copacii...

Amurgul greu se lasă în praf
multicolor.

Apasă paroxismul razelor solare
ca pe mormânt.

Şi numără copacii...

Şi ochii-i sunt închişi
ca cerul ultimei furtuni.

Şi pasul lui e greu în tot ce este
praf.

Şi soarele îl arde
ca gheţurile semi-obscure.

Şi numără copacii...

În glasul lui vibrează
spasmodic insomnia.


1923

GEORGE COȘBUC

George Coşbuc

Biografie

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise “că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri dinRückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”. 

În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din GherlaCărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.

Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii.

În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român.

Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: “Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori …”.

Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 – 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu.

Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra(1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. “O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”, scria N. Iorga în toamna acestui an.

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: “Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale.”

La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.

“La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că “poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: “Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii … A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

Moartea lui Gelu

Razlet din ostirea batuta,
Fugind pe campia tacuta,
Cazu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Si piere.
Din rana si-ar smulge sageata
Si n-are putere.
Pierdut-a si oaste si tara.
E noapte-n vazduhuri; si rara
E zbaterea apei, cand valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stand singur,
Vorbeste cu calul:
Vai, murgule, jalea ma curma!
Ma lupt cu durerea din urma,
Caci ranele-mi sapa mormantul,
Degeaba imprastii tu vantul
Din coama, piciorul tau scurma
Degeaba pamantul.
Ma chemi prin nechezuri pagane
Si parca zici: Vino, stapane!
Vezi, picura ranele tale
Si neguri se nalta din vale,
E noapte, si ziua de maine
Ne-ajunge pe cale!
Trei suliti facutu-si-au strunga
Prin mine! Ma zbucium pe-o dunga
Si nu-mi mai simt bratul si braul;
Tu-ti rupi cu picioarele fraul
Las, murgule, las sa ne-ajunga
Pe-aicea pustiul.
De-acum tu... cat va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o-ntinde
Si-apoi cu picioarele-mi sapa
Mormantul pe margini de apa.
Si-n urma cu dintii ma prinde
Si-arunca-ma-n groapa.
Jeleasca-ma apele Cernii!
Sa-mi bubuie crivatul iernii.
Ca-n taberi al cailor tropot;
Iar vesnicul apelor sopot
Sa-mi para ca-n ceasul vecernii.
O ruga de clopot.
Si, poate, sosi-va o vreme
Cand muntii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece barbatii-n siraguri
Cand bucium suna-va sa cheme
Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trai, fratioare,
Sa-mi vezi luptatorii-n picioare,
Atunci cand sosit va fi ceasul,
Abate-ti pe-aice tu pasul:
Necheaza-mi, si atunci eu din groapa
Cunoaste-ti-voi glasul!
Si-armat voi iesi eu afara,
Si veseli vom trece noi iara
Prin suliti si foc inainte,
Sa tie protivnicii minte
Ca-s vii, cand e vorba de tara,
Si mortii-n morminte!
El zice, si mana si-o strange
Pe pieptul cel umed de sange
Iar calul sta singur de paza
Lui Gelu, si trist el aseaza
La pieptul stapanului capul
Si astfel vegheaza.
Si-auzi! Ca un vant ce clateste
Padurea, cand ploaia soseste,
Asa din adancuri de zare
Un vuiet prin noapte rasare.
Iar vuietul vine, si creste,
Mai iute, mai tare.
Si iata-i, din umbrele vaii
Cu scuturi ies repezi flacaii,
Ca mortii ce-si lasa mormantul;
Ies roibii cu umblet ca vantul,
Rasar de tutindeni, de pare
Ca-i varsa pamantul.
Arcasii lui Arpad! In goana
Ei fug dup-ostirea dusmana.
Si, uzi de-alergare, se-ncura
Fugarii prin negura sura,
Cu fraul pe coama, si-arcasii
Cu spazile-n gura.
Navalnic s-apropie pasii,
Si-n goana lor canta arcasii,
Si-asa de salbatic li-e cantul
Din piele de urs au vestmantul,
Si-n barbile lor incalcite
Se-mpiedica vantul.
Iar Gel, auzindu-i prin zare,
De spaima si groaza tresare
El moare! Si canta paganii!
N-au Domn si n-au tara romanii,
Si-adusii de vanturi in tara
Sunt astazi stapanii!
Si-n mainile cui e scaparea?
Nu-i piept sa le-nchida cararea?
Nu-i brat de voinic, sa-i abata?
Si nu e pe lume-o sageata
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adanc sa strabata?
Si Gelu le judeca toate:
Se nalta proptindu-se-n coate
Si-a calului glezn-o cuprinde,
Cu graba el arcul si-l prinde,
Si-nvarte sageata si-o scoate
Din rana, si-o-ntinde:
Si vajaie slaba sageata
Cu gemetul mortii deodata
Arcasii trec repezi in cale,
Si-i vuiet si-i chiot prin vale:
Ce cant de-ngropare lui Gelu
Si-ostirilor sale!
Iar vuietu-n neguri patrunde
Si-n inima noptii s-ascunde
Departe, si-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se-n dealuri
De zece ori jalnic raspunde
Pustiilor maluri.
De zece ori, iarasi de zece,
Si scade, si piere, si trece,
De data din urma rasuna
Tacerea-mprastiata s-aduna
Si-n neguri aluneca rece
O bolnava luna.
Iar calul, vedenie muta,
Cu coama de vanturi batuta,
Sta-n noaptea cu neguri de paza
Lui Gelu; si trist el aseaza
Pe pieptul stapanului capul
Si astfel vegheaza.
Iar apa la maluri se frange
Si cade pe spate si plange:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapa
Mormantul pe margini de apa,
Si-n urma cu dintii ma prinde
Si-arunca-ma-n groapa! 

Zile de toamna

Ieri vedeam pe lunca flori
Mandri fluturi zburatori
Si vedeam zburand albine
Ieri era si cald si bine

Azi e frig si nori si vant
Frunzele cad la pamant
Florile stau suparate
Vestejesc de bruma toate

Ieri era frumos pe-afara
Ca-ntr-o calda zi de vara
Azi e toamna pe pamant
Vreme rea si bate vant. 

Paşa Hassan

Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum, -
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.

- "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

- "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.

Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.