6. /23 OCTOMBRIE 2023 - POEZIE
LUCIAN VASILESCU
Lucian Vasilescu (n. 23 octombrie, 1958, Ploiești) este un poet român.
DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Lucian Vasilescu s-a născut la 23 oct. 1958 la Ploiești, jud. Prahova. Din 2004 este redactor șef al revistei de știință și tehnologie, călătorii Descoperă, din cadrul trustului de presă MediaPro. Membru al cenaclului Universitas.
VOLUME PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Evenimentul zilei - un poem văzut de Lucian Vasilescu, Ed. Nemira, 1995;
- Ingineria poemului de dragoste, Ed. Albatros, 1996;
- Sanatoriul de boli discrete, Ed. Cartea Românească, 1997.
PREZENȚĂ ÎN ANTOLOGII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
"Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă Engleză/Română" / "Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition English/Romanian" (Daniel Ionita asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle bews, Editura Minerva 2012 , și 2015 - ediția a doua).
PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Premiul pentru debut al A.S.B., 1996.
Lucian Vasilescu - Poezie pe pâine
MIHAI CODREANU
 Membru corespondent al Academiei Române |
|---|
| Mihai Codreanu | |
 Poetul Mihai Codreanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Iași, România |
| Decedat | (81 de ani) Iași, România |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Părinți | Mihail Codreanu și Natalia (n. Mârzescu)[1] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | poet traducător |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași |
| Pregătire | Alexandru Grigore Suțu |
| Profesor pentru | Moni Ghelerter |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1891 - 1957 |
| Specie literară | poem, sonet |
| Operă de debut | 1891 - cu poeziile „Sonet” și „Glossă” în revista "Lumea ilustrată" |
| Opere semnificative | 1. Volumul de sonete „Statui” 2. Cea mai bună traducere în limba română a piesei de teatru Cyrano de Bergerac de Edmund Rostand 3. Volumul de sonete „Cantecul deșertăciunii” |
| Note | |
| Ordinul Național al Legiunii de Onoare | |
Modifică date / text  | |
Mihai Codreanu (n. , Iași, România – d. , Iași, România) a fost un poet, dramaturg, avocat și traducător român, membru corespondent al Academiei Române (1942). A fost considerat drept cel mai prolific sonetist român[2] și părintele sonetului românesc.[3]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Mihai Codreanu s-a născut în Iași, fiind fiul magistratului Mihail Costache Codreanu și al Nataliei Codreanu. Tatăl său, originar din Târgu Ocna, a fost judecător și profesor de latină la Colegiul Național. A murit, când Mihai avea 1 an si 7 luni. Mama, Natalia Codreanu (1843-1916), a fost fiica preotului Dimitrie Mânzariu, care și-a schimbat numele în Mârzescu, și sora politicianului Gheorghe Mârzescu[4]. Mihai Codreanu a urmat cursurile liceale la Iași, Bacău și București, manifestând de tânăr interes pentru literatură. Pentru a rezista financiar în urma decesului tatălui său, Mihai Codreanu dădea lecții de limba română și era corector la ziarul „Evenimentul”. Dorința sa a fost aceea de a deveni actor, însă, vederea îi slăbește după vârsta de 30 de ani și renunță la acest vis. În ciuda problemelor de vedere, continuă să scrie sonete, dictându-le prietenilor apropiați. A murit în 1957, în Iași, la vârsta de 81 de ani, în vila sa (Vila Sonet) de pe Strada Rece.
Studii și activitate literară[modificare | modificare sursă]
A urmat cursurile Facultății de Drept din orașul natal, în paralel cu cele ale Facultății de Filosofie. S-a înscris și la Academia de artă dramatica, avându-l profesor pe actorul State Dragomir. A fost director la Teatrul Național din Iași (1919-1923), profesor și rector (1933-1939) al Conservatorului de Artă Dramatică din Iași și director la revista "Însemnări ieșene".
Debut[modificare | modificare sursă]
Debutează în lumea literară în revista bucureșteană "Lumea ilustrată" (1891), cu poeziile Sonet și Glossă.
Opera[modificare | modificare sursă]
- "Diafane" (1901), sonete
- "Din când în când" (1903)
- "Statui" (1914), sonete (99 sonete)
- "Cântecul deșertăciunii" (1921), sonete și poezii
- "Turnul din fildeș" (1929), sonete
- "Statui. Sonete și evadări din sonet" (1939)
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul "Năsturel Herescu" al Academiei Române.
- membru corespondent al Academiei Române
- Cavaler al Academiei Franceze
- Marele Premiu Național de Poezie (1925)
- Legiunea de onoare a Franței pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac, a lui Edmond de Rostand
"...Și ar fi fost mai bine de mă nășteam un fulger". (M.Eminescu)
Când pe căi întunecate rătăcește biata-mi muză,
Fulgerul îi este-n noapte prețioasă călăuză:
De aceea cum prin nouri fulgeră cereasca spadă,
Tot așa și pe hârtie pana-mi fulgeră-n baladă.
Se născu Vulcan pe lume slab, diform și-atât de slut,
Incât maică-sa, Junona, ca să-l facă dispărut,
Fugări-n Olimp copilul și prinzându-l de-un picior,
Îl zvârli din înălțimea muntelui strălucitor
Drept în Lemnos. Făurarul cel de mai târziu trecu
Prin văzduh o zi întreagă pân' ce-n insulă căzu.
Izbitura fu de moarte, dar ne povestește mitul
C-a rămas pe veșnicie numai șchiop nefericitul.
Totuși, oameni mai de treabă din ținutul insular
Il primiră, și-nvățându-l meseria de fierar,
Răsădiră-o floare mândră în băiatul exilat,
Ce crescu isteț la minte și la trup înfiripat.
Mai târziu, pornind spre Etna, sub clocotitorul munte,
Ajutat de uriașii ucenici c-un ochi în frunte
Ce-ntețeau din foi cărbunii ca să modeleze fier,
Așezară împreună un vestit atelier.
...Si muncea călitul meșter neclintit păstrându-și locul,
Asudând din zori în noapte făr-a stinge-n vatră focul
Și făcând în minte planuri cum să certe omenirea,
Ca să-și aibă toată lumea pe dreptate răsplătirea.
Din furtuni de cugetare, în pornirea lui grozavă,
Furca se ridică-n valuri după valuri până-n slavă
Nascocit-a, dăruind-o lui Neptun ca să frământe
Oceanul și pe oameni cu înec să-i înspăimânte.
Dar nemulțumit cu-atâta, de-ucenici înconjurat
Și cu sufletul de biciul răzvrătirii întărtat,
Iși privi-ncruntat ilăul printre dinți scrâșnind sudalme...
Și-apucând în mâini ciocanul, după ce-și scuipă în palme,
Cu ciocan Vulcan, lovind-o, nicovala zgudui,
Iar în crâncena lovire, sprinten fulgerul țâșni
Si-n zigzag de foc frângându-și viguroasa lui săgeată,
Despică cu violență atmosfera-ntunecată,
Luminând cu măreție fioroasele tablouri
Și delirul si mânia furtunaticilor nouri,
Căci era furtună-n aer și furtună în ocean
Și furtună-n cugetarea viforosului Vulcan,
Care, înfruntându-și soarta cea lipsită de noroc,
Iși zvârli răcnind durerea către sulița de foc:
"Tu ce-ți fulgeri într-o clipă spasmul zguduind Tăria..
Iți râvnesc în veci puterea și-ți invidiez mânia,
Căci cu cât e mai năprasnic, cu atât e mai frumos
Vajnicu-ți avânt ce-n spațiu șerpuiește fioros
Și desfide cu înalta-i și superba-i încordare
Pe acel ce zace-n umbră umilit de resemnare,
Când revolta-i năvălește prin toți porii și-l îneacă
Mulțumit să-și muște buza pân' la sânge, - și să tacă!"
Si-al fierarului sălbatec ș-amenințător cuvânt
Se lărgi-n furtuna-ntinsă, dus pe șuiere de vânt.
Si-ntărit pe-ntreg pământul cu metalice ecouri
Precum roșu întărește forța coarnelor de bouri.
- Voi ce-ați stins în resemnare a mâniei voastre pară
Și-ați trăit în întuneric sub osânda seculară,
Invățați din meșteșugul maistrului fierar Vulcan
Cum se face înfrățirea dintre fulger și ciocan
Și ca-n nouri zvâcnitura secerii înflăcărate,
Despicați și voi prin beznă calea către libertate.
Și-n norii lor un călăreț apare:
E-n zare-acum…e-aici…și iar e-n zare,
De parc-un fulger aerul despică.
Dar cine e fugarul făr’ de frică
Trecut într-o supremă săgetare?
E dorul meu pe sufletu-mi călare,
Fugind spre tine-n zbor de rândunică.
El știe foarte bine ce-l așteaptă
Și totuși ține-n goană calea dreaptă
Spre-a nepăsării tale neagră stâncă…
Privește-l de granit cum se izbește
Și cade în prăpastia adâncă
Din ochii tăi…Nu da-ndărăt…Privește!...
Oricât m-aș amăgi, - scrâșnesc din dinți și tac;
Dar ca urzeală de Roman și Dac,
Vărs uneori văpăi pe țeava nării.
Și-așa, lăsat în voia întâmplării,
Întind spre Soare ramuri de copac,
Și tot mai largi în juru-mi le desfac,
Că port în crengi vitalitatea mării.
Nu știu ce țintă caut prin pustiu, -
Dar asta-i poezia: să n-o știu;
De-aceea fluierând, merg înainte…
Iar când încerci privirea să-mi înfrunți,
Visezi și tu, căci ea ți-aduce-aminte
Melancolia codrilor cărunți.
| Ștefan Octavian Iosif | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Brașov, Austro-Ungaria |
| Decedat | (37 de ani)[1][3] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Părinți | Ștefan Iosif Paraschiva Mihălțeanu |
| Căsătorit cu | Natalia Negru (–) |
| Copii | Corina (1905 - 1916) |
| Naționalitate | română  |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | lingvist traducător poet |
| Limbi | limba română[2] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1897 - 1913 |
| Mișcare/curent literar | simbolism |
| Specie literară | poezie lirică |
| Operă de debut | Versuri, 1897 |
| Opere semnificative | Poezii, Credințe |
| Note | |
| Premii | ale Academiei Române în anul 1902 și 1906 |
| Modifică date / text | |
Ștefan Octavian Iosif (n. , Brașov, Austro-Ungaria – d. ,[1][3] București, România) a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.[4]
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
S-a născut în ziua de 11/23 octombrie 1875.[4][5] Era fiul lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu și nepoata lui G. Munteanu, profesor și literat, primul traducător în românește al Suferințelor tânărului Werther. A urmat studiile gimnaziale la Brașov și cele liceale la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895.[5][6] A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie la București (1895 și 1903), dar nu a reușit să-și ia licența.[5]
A îndeplinit funcții administrative minore, precum copist la Ministerul de Domenii, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului Theodor Aman, încercând să-și suplimenteze veniturile din lecții particulare, din colaborarea la diverse periodice și din vânzarea propriilor volume. A fost redactor, încă de la înființare, al revistei Sămănătorul (1901) a lui Nicolae Iorga, a colaborat și la Adevărul, Adevărul ilustrat, Convorbiri literare, Cumpăna (al cărei fondator este, alături de Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel și Ilarie Chendi), Curierul literar, Epoca, Epoca literară, Familia, Floare albastră, Literatură și artă română, Pagini literare, Ramuri, Viața, Viața Românească ș. a.[5]
A debutat cu poezie în Revista școalei din Craiova, în anul 1892, cu poezia Izvorul. A primit premii ale Academiei Române pentru volumele Poezii, în anul 1902 și Credințe, în anul 1906.[5]
Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români.
Prietenia cu Dimitrie Anghel[modificare | modificare sursă]
Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau - structural vorbind - visători și romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.
Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează cu sentința pronunțată pe 21 iunie 1911. Natalia Negru se recăsătorește la 3 noiembrie 1911, cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare[7], după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit aproape încă 50 de ani.
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
Șt. O. Iosif suferea de sifilis și consuma alcool. A murit la spital Spitalul Colțea, în urma unui atac de congestie, la 22 iunie 1913.[8]
OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Versuri (1897),
- Patriarhale (1901),
- Romanțe din Heine (1901),
- Poezii (1902),
- Din zile mari (1905),
- Credințe (1905),
- Cântece (1912).
- Cântec de primăvară
GALERIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
E noapte; la micuta casa .
Fereastra licare-n lumina...
Vezi fete vesele la masa:
Ei povestesc glumind si-nchina.
Tu, singur, te strecori prin ceata
Si-arunci privirea cu sfiala:
Te-apuca dor de-o alta viata,
De liniste patriarhala...
In vis, te-apropii de fereastra,
Si numa-n vis le tulburi pragul:
"Primiti, primiti la vatra voastra
Sa hodineasca si pribeagul..."
Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la feresti,
Tu, suflet plin de griji si de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i povesti...
El povesteste despre moarte foi
Pe care le goneste ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morti, si ti le arunca-n geam.
El stinge crini, si roze, si zambile,
El frânge ramuri,
Si plânge, si se tânguieste zile
întregi si nopti întregi, necontenit.
Acuma stins si parca ostenit
Abia suspina,
Ca plânsul violinei în surdina,
Apoi îsi schimba fara veste tonul
Si uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Si suiera, si fluiera, si vuie,
Si vâjâie, si hohota, si geme
Intr-un amestec înfiorator
De bocet, si de vaiet, si blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolita vreme,
Ce veac senin fusese pâna ieri!
Ai fi crezut ca firea amagita
De visul cald al somnoroasei veri,
Asa bogata-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit...
Vazând fugita
Vicleana vara care-o amagise,
Acum, când întelege adevarul,
Se zbate ca o mama parasita
Si-n deznadejdea ei îsi smulge parul!...
Acelasi loc iubit umbresti
Si-un colt de cer intreg cuprinzi,
Nuc falnic, straja din povesti
Deasupra casei parintesti
Aceleasi crengi intinzi…
De veacuri fruntea nu ti-o temi,
Tii piept cand vin furtuni naval
O, de-ai putea sa mai rechemi
La poala ta si-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel sirag de mandre veri
De cari mi-aduc aminte-abia
Asemeni unor dragi pareri
Ce-au leganat in mangaieri
Copilaria mea…
O, de-ai putea sa mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n hora se-nvarteau nebuni
Si toamna faureau cununi
Din vestedele-ti foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Si unde-s rasetele lor?…
Potecile-au ramas pustii
Si-i napadit de balarii
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit si-acei
Batrani ce-n umbra i-au statut
La sfaturi cu parintii mei,
Si frunza ce-o calcara ei
Tarana s-a facut!
Strajer mare , mai ti-amintesti?…
Tu singur, inca neinfrant,
De-amar de ani adapostesti
Ruina casei parintesti
Pe care azi o cant!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu