29 OCTOMBRIE 2023 - POEZIE, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
Prin trecerea la ora de iarnă ziua de astăzi devine cea mai lungă zi din an având 25 ore - nu vă mai puteți plânge că nu aveți timp!
| Ștefan Baciu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2]  Brașov, Austro-Ungaria |
| Decedat | (74 de ani)[2] Honolulu, Hawaii, SUA[3] |
| Cetățenie |  România Brazilia (–) |
| Ocupație | lingvist poet diplomat istoric literar[*] traducător critic literar[*] jurnalist biograf[*] romancier[*] scriitor eseist critic de artă cadru didactic universitar[*] |
| Limbi vorbite | limba spaniolă limba germană limba portugheză limba română |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea din București |
| Limbi | limba portugheză |
| Patronaj | Seattle University[*] Universitatea din Hawaii[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
A fost fiul lui Ioan Baciu, profesor şi al Elisabetei Baciu, casnică. Cursurile liceale le urmează la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (logică şi filosofie), Octav Şuluţiu (limba franceză), Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană). Apoi a fost student la Drept, în Bucureşti, ataşat de presă la Berna, de acolo a plecat la Rio de Janeiro, apoi la Seattle, ca profesor, după care s-a stabilit în insulele Hawaii, la Honolulu.
Debutează în anul 1933 în revista "Răboj" cu poezia "Eu", care îi apare tradusă în limba germană în revista Klingsor, în acelaşi an.
Pentru volumul său de debut "Poemele poetului tânar" primeşte în anul 1935, la vârsta de 17 ani, "Premiul scriitorilor tineri" al "Fundaţiilor regale".
Activitatea literară din ţară
din ţară
Între anii 1937-1941 urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în drept în anul 1941. În perioada 1938-1946 este redactor la reviste din Bucureşti, ca „Universul literar” - redactor al rubricii „Cântece noui”, unde debutează, printre altii, Ştefan Augustin Doinaş şi Ion Caraion, „Gândirea”, „Rampa”, „Bis”, „Arta nouă” etc. În aprilie 1945 se căsătoreşte cu Mira Simian. În octombrie 1946 pleacă, împreună cu soţia sa, în Elveţia, ca ataşat de presă al Legaţiei României de la Berna. Colaborează la reviste literare din Elveţia.
Activitatea literară din America Latină
din America Latină
În anul 1949 pleacă în America Latină, la Rio de Janeiro - Brazilia, unde devine redactor la un important ziar, Tribuna de Imprensa. Despre această perioadă din viaţa sa, Ştefan Baciu scrie o carte intitulată Lavradio 98 (1982), care a constituit un adevărat best-seller.
Călătoreşte într-un mare număr de ţări ale continentului sud-american, din America Centrală şi zona Caraibelor: Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa-Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti etc.
Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ştefan Baciu este autorul a două importante antologii: Antologia poeziei latino-americane (2 volume, 1974) şi Antologia poeziei surrealiste latino-americane (1981).
A adus cu el în America Latină ideile mişcării suprarealiste şi a devenit animatorul cel mai important şi un lider al neoavangardei, a participat la foarte multe congrese şi conferinţe pe aceasta temă.
În anul 1962 este invitat în SUA, ca profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar în anul 1964 este invitat şi se stabileşte în Hawaii, ca profesor de literatura hispano-americană la Universitatea din Honolulu-Hawaii.
Se stinge din viaţă la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la telefon cu sora lui din Bucureşti. Este autorul a peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri şi a peste 5000 de articole şi studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elveţiană.
Poezie
Poemele poetului tânăr, 1935 – Bucureşti (Premiul Fundaţiilor Regale şi al Societăţii Scriitorilor Români)
Poeme de dragoste, 1936 – Oradea
Micul dor, 1937 – Braşov
Drumeţ în anotimpuri, 1939 – Iaşi
Cautătorul de comori, 1939 – Bucureşti
Cetatea lui Bucur, 1940 – Bucureşti
Lanterna magică (în colaborare cu Traian Lalescu), 1941 – Bucureşti
Analiza cuvântului dor, 1951 – Sierras de Cordoba
Poemele poetului pribeag, 1963 – Mexico, Ukulele
Îngerul malagambist în insula Oahu, 1967 – Madrid
Poemele poetului singur, 1979 – Honolulu
Peste o mie de catrene..., 1980 – Honolulu şi 1991 – Bucureşti, 1994 – Braşov
Memorialistică
Franctiror cu termen redus, 1968 – Honolulu
Sub Tâmpa în Honolulu, 1973 – Honolulu
Mira, 1979 – Honolulu
Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946, 1980 – Honolulu
Distincţii şi premii
A fost "Cetăţean de onoare" al oraşului Rio de Janeiro, "Consul de Bolivia" în Honolulu-Hawaii, "Profesor Emeritus" al Universităţii din Honolulu-Hawaii. În anul 1991 i s-a decernat Decoraţia de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor de către Ministerul Educaţiei şi Culturii din Bolivia. Din 1996 este declarat "Cetăţean de onoare" post-mortem al Nadeşului.
Intr'o vitrina de bacanie japoneza
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placa de patefon
ascultata în tacere în Mexico
--Maria Tanase langa vulcanul Popocatepetl--
patria e atelierul lui Brancusi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
intr'o dupa-amiaza de toamna la Barbizon
sau Rapsodia Romana auzita intr'o dimineata
în Port au Prince în Haiti
si patria e mormantul lui Aron Cotrus
în California
patria e o ciocarlie care se inalta
oriunde
fără frontiere si fără intentii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elvetia, intr-o seara ploioasa
patria e aceasta adunare de fete
de intamplari si de sunete
imprastiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipa de tacere.
Asta e patria.
II.
Cu patria poti vorbi la telefon
s'o porti, ca firmituri, în buzunare
poti s'o asculti în al distantei svon
si s'o gasesti decapitata'n ziare
nu-i numai cer sau piatra sau pământ
ci e un svon ce vine de oriunde
un miros, un obraz, un dans în vant
un glas ce besna noptii o patrunde
căci patria nu-i un imn prescris
impodobit cu ilustatii în chenare
ea-i panza care-o tesi adânc în vis
si se destrama'n zori c-o incantare
nu-i patria facuta din urale
ci din taceri, din doruri si distante;
o strang din praf, la tropic în sandale
si-o'mprastii'n lume în sperante.
III.
Turla bisericii Sfantului Nicolae din Schei
ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tampa
"Kefir Lukianoff" în Cismigiu
"Tempo, Facla si Credinta"
"fierbinte porumbielu', fierbinte!"
domnu' Misu dela "Cartea Romaneasca"
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta
Maria Tanase cantand la "Neptun"
în Piata Buzesti
Tata comentand "Razboi si Pace"
sau o pagina de poezie din Nietzsche
(rasfoia cartea cu degetul aratator)
un caputiner la "Coroana"
si bancnota aceasta de 500 Lei
aflata intr'un fund de plic ingalbenit
adus nici eu nu stiu cum
din Brasov în Brazilia
si apoi în Honolulu-Hawaii
Insula Oahu
Arhipelagul Sandwich.
inspre Sovata, Ghimes si Zizin
dar la babord în Waikiki
ce soare bland, de aur plin.
Pustii sunt lanuri si campii
departe'n Turnu Magurele
în golf la orele tarzii
cade-o cascada grea de stele
când randunelele-au plecat
se'ntorc la cuiburi papagalii
pustii sunt horele din sat
dar plini de floare portocalii
c'un talc ce suie tainic din strafund
si ganduri în balanta rasturnate
ca aur de nisip pe-un val la prund
din Kant si din batranul Anton Pann
adancul vorbelor l-ai despicat în taina
--un matematic Baltasar Gracian--
tu gandul il desbraci de-a vorbei haina
insingurat pe-a veacului alee
la ceas secret de bruma si clestar
c'un toc muiat în truda si-n idee
cladesti al sufletului dictionar.
"Cuminte cititor îti promit ca aventurile acestea te vor lega nu numai de lumea terestra, ci nazdravan de lumea cealalta, daca vei avea rabdare sa le urmezi. Cred ca descrierea lor te va apropia de asemenea de scriitorul acestor rînduri ce te binecuvînteaza pe tine, dar mai ales pe acela care l-a împins în prapastia oraculara a scriiturii (Miron Kiropol)"
Miron Kiropol e un capitol aparte al literaturii romane. Plecat demult din tara ("transfug" al comunistilor), dupa peregrinari prin Europa, stabilit in Franta si devenit poet de expresie franceza, nu-si tradeaza in nici una din limbile operei sale filonul orfic, viziunea esentiala despre om ca fiinta implicata in Dumnezeire, chiar daca balanta mantuire-decadere este rareori echilibrata.
Evident, poezia lui Miron Kiropol e una a insistentelor raportări la lumea fizică, tensionată de reflectarea subiectului în oglinda oarbă a lucrurilor, care-i redă candoarea specifică, adică una lirică: "Mă aplec peste orbirea obiectelor/ Şi visez zăpada" (Poem şvariantăţ). Drept consecinţă, poetul capătă înfăţişarea răsfrîntă de obiect ("Cînd am înfăţişarea oferită de o femeie" - ibidem), rezervîndu-şi dreptul de a se autocontempla prin mijlocirea acestuia, adică prin gestul poetic de-o sterilă fertilitate paradoxală: "Părul tău rostogolindu-se din unica armonie./ Să ajung la freamăt, ultim fetus/ Al spiţei adevărate, fecunditate angelică" (ibidem). O anume elasticitate intervine în sfera relaţiilor eului cu sensibilul, care uneori e părăsit în zona transverbală ("Aceste zile au rămas singure/ Fără dorinţa unui cuvînt" - Toamnă), alteori seacă, afectînd subiectul în emoţia şi corporalitatea sa ("Copacii, mîinile care au mîngîiat/ În urmă secînd" - ibidem), alteori potenţează o solitudine glorioasă a subiectului, prin-tr-o cosmică celebrare: "Şi vreau să rămîn singur, albastru,/ Înconjurat de munţi, de mări, de guri/ Care iarăşi mă cîntă" - Despărţire). În fine, are loc şi o separaţie a materiei telurice obiective de "sufletul" materiei subiective, a cărnii, notată cu o aproape indiferentă frăgezime: "Ce poate să fie/ În gîndul ce l-am primit/ Acum, atîta mîhnire în somn dată mie./ Să văd primăvara, mugur destăinuit/ Oricui peste lucruri?/ Ce poate să fie? De nu mai pot fi/ Asemeni copacului, din nou să dau cuiburi/ Smeritelor păsări întoarse într-o zi./ Uscat e lemnul în care dorm./ Sevele pămîntului urcă fără să atingă/ Sufletul cărnii mele" (Sufletul cărnii mele). Lumile se despart aparent, înfiorate de o nostalgie în care nu putem citi decît inexorabila lor comuniune.
De fructul tînar si de ea,
Zeita, chiar fiindu-i domn...
Doar spinul vesnic o rapea.
Eram ca spirit revelat,
Ma consuma un verde har
Cu primavara-n lung si-n lat
Ce-o strabateam ei sa-i apar.Si, deodata, ce mi-a spus?
Ca are sot si-i artizan
Al vietii ratacite sus
În secolul prediafan.
Acum
Să aflu duhul viu, moartea să-mi laud.Aproape-i toamna, iarna de pe urmă
Şi primăvara se întoarce lacom.
Mă simt un roi, săgeată sunt în arcul
Ce l-a-ncordat zeiţa către turmă,
Să cadă mielul sub calda-i lovire.
Zeiţa mea cu sân care mă curmă,
Aşa nebună e săgeata-n el,
Că tremură pe mine carnea toată,
îmbătrânită dar ca nestemată.
Umerii-mi gem, al cerurilor Sire
Ce m-ai gonit pe veci din sfântul ţel,
Să nu mă odihnesc pe sân de fată,
Mi-ai lăsat, Doamne, viaţa blestemată,
Nu ştiu să fac din ea decât potire,
Oale de lut şi chipul tău de aur.
M-aş fi dorit un înger într-un taur
Şi Frumuseţii i-aş fi fost bărbat,
Dar n-a venit la mine nici o veste
Din cerul tău atât de întrebat.
Şi am trăit tăiat în bucăţele
Şi tinereţea chiar mormânt îmi este
Şi eu în el ca schilodit de iele.
Iubite Doamne şi frumoasă Doamnă,
Celestule şi îngerinţa mea,
Veniţi spre mine azi cu burta grea,
în versul meu ca frunzele de toamnă.
în ochii mei cresc lungi catapetesme,
Acolo e plutirea de icoane,
Te văd în ele Dragoste cu glezne
Păgâne, cu brăţări greco-romane.
M-ai părăsit adeseori prin veacuri,
Tot ai murit şi tot ai înviat
Şi mi-ai adus otrăvuri cât şi leacuri,
Ademenire ca într-un palat
Ce se năzare-n ochi înfometat
Cu valuri peste biata lui pupilă,
Parcă strigat din vremuri de Sibilă.
Cântă prin capul meu o cucuvaie
Şi o privighetoare împreună.
Luceşte Verbul şi mă încovoaie
Şi cu mătanii viaţa mă cunună.
Ce oare-n Spirit s-a mai hotărât
Asupra mea, cine cu mine luptă?
Eu cel intrat în capişte atât
Şi creştinat prin chiar ce se înfruptă
Din starea păgânească. Eu, păgânul,
Îmbrăţişez Hristosul ce mi-e foame,
Şi iar mă-ntorc zeiţa mea la sânul
Tău ce e arcul plin de străvechi trame.
Iar lumea o urzeşti ca întristare
Sau bucuria geme grăitor
Şi văd că plângi menită împăcare.
Foc, aer, apă şi pământ mă-nsor
Cu numai carnea ta dintru mireasmă,
Podoabă orişicui, rămasă rod.
Plăcere ce roteşti în juru-mi caznă
Eşti învierii mele-n tine, plod.
Zeiţa mea de ai rămâne suflet
în corpul meu, cu el să te înghit -
Vino să-ţi fiu stingere şi răsuflet,
Jertfă de idoli şi văzduh de schit.
Cad în genunchi numai dacă te văd
în umbra unei fete care zboară,
O rândunică eşti peste prăpăd
Din ochii celui dat din trup afară.
Acum când moartea va-mpleti cununi
Pe fruntea mea, vino mai înainte,
Pe când şi-ascute coasa pe cuvinte
Ce-aş vrea să-ţi fie haruri şi minuni.
Străvezime
în piatra scuipată de zori.
Noi suntem ultimii călători
la nord în ceea ce mai pare viaţă.
Obolul e dureros pe ochi.
Noaptea e lungă şi spaima mă învaţă.
Slujesc în lacrimi de deochi
unui vis demult părăginit.
Şi cât am vrut am iubit.
Nu pot să spun că nu am avut
mângâierea în sângele pierdut;
măduva în sămânţa prospeţimii.
Atunci pentru ce îmi e frică
deodată în casa din pod?
Un cutremur de rod
mi-atinge faţa cu scumpa lui cruzime.
Şi simt că vine
nu ştiu ce livadă,
o furie de rugăciune pe mâna-mi
care începe să vadă.
| Turandot (Puccini) | |
 Afiș original din timpul premierei (1926) | |
| Titlu original | Turandot |
|---|---|
| Genul | dramă lirică |
| Ciclul | operă în trei acte, cinci tablouri |
| Compozitorul | Giacomo Puccini |
| Libretul | Giuseppe Adami și Renato Simoni |
| Data premierei | 25 aprilie 1926 |
| Locul premierei | Teatrul Scala din Milano  Italia |
| Limba | italiană |
| Durată | circa o oră |
| Locul acțiunii | Pekin |
| Timpul acțiunii | în timpuri străvechi |
Modifică date / text  | |
Turandot este o operă în 3 acte compusă de Giacomo Puccini, pe un libret de Giuseppe Adami și Renato Simoni, după o piesă de Friedrich Schiller, bazată pe un basm persan inclus în colecția lui Carlo Gozzi „1001 de zile” (secolul al XVIII-lea). Partitura, pe care Puccini a lăsat-o neterminată, a fost finalizată de Franco Alfano.
Premiera mondială a avut loc la 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, [1] sub bagheta lui Arturo Toscanini. În timpul concertului inaugural, la un moment dat, dirijorul s-a întrerupt la locul până unde compusese Puccini și a spus: „în acest moment, maestrul a pus jos pana”. După un moment de tăcere în sală, de la balcon s-a auzit: „Viva Puccini!” urmat de ovațiile publicului. [2]
Premiera la Chișinău a avut loc la 29 aprilie 1979, la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă și Balet „A.S.Pușkin”. [1]
Personaje[modificare | modificare sursă]
- Turandot, principesă chineză (soprană drammatică)
- Altoum, tatăl ei, împăratul Chinei (tenor)
- Timur, fostul rege al Tartariei, izgonit (bas)
- Calaf, prințul necunoscut, fiul său (tenor dramatic)
- Liu, o tânără sclavă, călăuza lui Timur (soprană lirică)
- Ping, mare cancelar (bariton)
- Pang, mare șambelan (tenor)
- Pong ,mare paharnic (tenor)
- un mandarin (bariton)
- Principele Persiei (tenor)
- călăul Pu-Tin-Pao (rol mut)
- demnitari, mandarini, garda imperială, servitori, preoți, opt înțelepți, servitoarele lui Turandot, soldați, stegari, umbrele morților, călăi, popor.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Acțiunea are loc la Peking, (China), în urmă cu multe sute de ani.
Actul I[modificare | modificare sursă]
Lângă Palatul Imperial din Peking, un Mandarin citește un decret imperial: oricare prinț care aspiră la căsătoria cu Prințesa Turandot trebuie să răspundă la trei ghicitori; cei care nu răspund corect sunt decapitați. Ca rezultat al acestui decret, Prințul Persan (cel mai recent dintre pretendenți) urmează să fie decapitat la ora când va răsări luna. Cetățenii îl cheamă pe călăul Pu Tin-Pao. O sclavă, Liu, cere ajutor fiindcă bătrânul ei stăpân a căzut. Un tânăr vine să-l ajute pe bătrân și îl recunoaște ca fiind Timur, tatăl său, fostul rege al Tătarilor care a luat calea exilului după ce dușmanii l-au înfrânt. Așadar, tânărul străin este de fapt un prinț despre care s-a crezut că a fost ucis în război. Timur îi povestește fiului lui că Liu este singura ființă care i-a rămas credincioasă în exil. Prințul Tătar o întreabă pe Liu motivul acestei fidelități și ea spune că ea se datorează faptului că Prințul i-a zâmbit cândva, cu mult timp în urmă. Luna răsare, Prințul Persan trece prin mulțime în drumul său spre execuție, oamenii sunt mișcați și o roagă pe Turandot să-i cruțe viața. Turandot apare pentru un moment și face semn tăcut prin care ordonă execuția. Prințul Tătar este fermecat de frumusețea Prințesei și decide să devină soțul ei. Miniștrii Ping, Pang și Pong încearcă să-l împiedice să-și riște viața. Ei exprimă punctul de vedere taoist după care nimic nu există pe lume în afară de atotcuprinzătorul "Tao" (cuvânt chinez care desemnează izvorul și principiul a tot ce există; "Tao" este de asemeni și "calea" catre o viață virtuoasă, armonioasă). Ei cântă în trio: " - O iubești? De ce? Pe cine? Pe Turandot? Ha, ha, ha! Pe Turandot? Ha, ha ! - Ești nebun! - Turandot nu există! - Nu există decât Vidul în care vei fi anihilat! - Turandot nu există! - Turandot? Nu e mai mult decât toți ceilalți nebuni ca tine! Nu există niciun om, niciun zeu, nici eu nu exist! Nici națiuni, nici regi, nici Pu Tin-Pao! Nu există decât Tao! - Te vei distruge în același fel ca toți ceilalți nebuni asemeni ție! - Nu există nimic decât Tao!". Timur și Liu încearcă de asemeni să-l descurajeze pe Prințul Tătar, dar în ciuda tuturor avertismentelor, el lovește gongul care îl proclamă drept un nou pretendent.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Ping, Pang și Pong se plâng de comportarea sângeroasă a lui Turandot. Ei doresc ca Prințesa să se îndrăgostească, pentru ca pacea să domnească în China. Miniștrii se gândesc cu nostalgie la casele lor de la țară. Mulțimea se adună să audă cum Turandot îl va pune la încercare pe străin, în vreme ce miniștrii se grăbesc să pregătească fie ceremonia decapitării, fie ceremonia căsătoriei.
Bătrânul Împărat al Chinei îl roagă pe Prințul străin să renunțe la această încercare riscantă, dar Prințul e hotărât să continue. Turandot vine și spune povestea blândei prințese Lou-Ling, cea care a fost ucisă cu sălbăticie de către un prinț tătar în urmă cu multă vreme. Ea spune: "Prințesa Lou-Ling, străbuna mea dulce și senină, tu care ai domnit în tăcere și bucurie pură, sfidând cu consecvență și fermitate oribila tiranie bărbătească, astăzi trăiești din nou în mine !" ... "Voi, prinți care veniți aici cu caravane mari din toate colțurile lumii pentru a va încerca norocul, să știți că mă răzbun pe voi în numele purității ei, în numele plânsului ei și al morții ei! Niciun bărbat nu mă va avea vreodată! În inima mea trăiește ura împotriva celui care a ucis-o pe ea. Nu! Nu! Niciun bărbat nu mă va avea vreodată! Ah, mândria marii ei purități a renăscut în mine!" Încercând să-l descurajeze pe Prinț, Turandot spune că ghicitorile sunt trei, dar moartea e una. Curajosul Prinț răspunde că și viața este una. Apoi vine prima întrebare a lui Turandot: Care este fantoma care îi urmărește pe toți muritorii, născându-se în fiecare noapte, murind în fiecare dimineață? "Speranța" răspunde Prințul, în mod corect. Urmează a doua întrebare: Ce se aprinde ca focul, se răcește când îți pierzi curajul sau mori, se încinge din cauza pasiunii? "Sângele" răspunde Prințul Tătar, în mod corect pentru a doua oară. Turandot este tulburată, dar rostește a treia întrebare: Care este gheața care îți dă foc și pe care focul tău o îngheață și mai mult; te înrobește dacă îți permite libertatea și te face rege dacă te acceptă ca sclav? După o tăcere grea, Prințul strigă răspunsul: "Turandot!". Mulțimea își exprimă bucuria, Turandot îl imploră pe tatăl ei să n-o mărite cu un străin, dar împăratul spune că jurământul este sacru. Cu toate astea, Prințul Tătar afirmă că ceea ce dorește el este iubirea lui Turandot. Nu o vrea de soție împotriva voinței ei. Prințul își pune din nou viața în mâinile lui Turandot, spunându-i că dacă va reuși să afle numele lui până în dimineața următoare, el acceptă să fie decapitat.
Actul III[modificare | modificare sursă]
Gărzile palatului anunță că nimeni n-are voie să doarmă în Peking, până ce Turandot nu află numele străinului. Prințul Tătar meditează la viitoarea lui fericire. Ping, Pang și Pong încearcă să-l convingă să se retragă, oferindu-i femei, bogății și glorie. Toate tentativele lor eșuează. Niște oameni îl amenință cu pumnalele pe Prințul Tătar, încercând să-i afle numele. Soldații îi prind pe Liu și Timur care au fost văzuți în tovărășia străinului și se presupune că i-ar ști numele. Turandot vine și îi ordonă lui Timur să vorbească. Liu îl apără pe bătrân, spunând că numai ea cunoaște numele străinului. Ea este torturată, dar păstrează secretul. Impresionată de comportamentul ei, Turandot o întreabă care este motivul. Liu răspunde că Iubirea este secretul puterii ei. Apoi ea apucă un pumnal de la un soldat și se sinucide. Timur și mulțimea jelesc moartea ei...
(Giacomo Puccini a murit când muzica lui a ajuns la acest punct al libretului. Muzica destinată ultimelor 10 minute ale operei a fost lăsată de compozitor într-o formă neterminată, pe o ciornă de 36 de pagini. Ea a fost completată, orchestrată și aranjată de fostul lui elev, Franco Alfani).
...Turandot și Prințul Tătar rămân singuri. Prințul o sărută; Turandot plânge și mărturisește că îl iubește. Acum Prințul este sigur de victorie și îi spune că numele lui este Calaf. Mulțimea îl aclamă pe Împărat. Turandot se apropie de tronul tatălui ei și anunță că numele străinului este „Iubire”. Mulțimea îi aclamă pe îndrăgostiți într-un imn închinat „Iubirii”.
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu