7. /21 OCTOMBRIE 2023 - POEZIE

PERPESSICIUS (pseudonimul lui Dimitrie S. Panaitescu)

Biografie Dimitrie S. Panaitescu - Perpessicius

Perpessicius (pseudonimul literar al lui Dimitrie S. Panaitescu) (21 octombrie 1891, Brăila - 29 martie 1971, Bucureşti) - poet, eseist, cercetător, editor, folclorist, critic şi istoric literar. Mama sa, Elisabeta (născută Daraban), îşi avea obârşia în comuna Cucora, judeţul Suceava. Tatăl, Ştefan Panait, era originar din Ianina. În timpul Războiului pentru Independenţă din 1877, se stabileşte la Brăila, unde, datorită faptului că ştia turceşte şi greceşte, ocupă funcţia de dragoman. După absolvirea şcolii primare, în 1902, Perpessicius devine elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Examenul de bacalaureat şi l-a susţinut în 1910, în toamna aceluiaşi an înscriindu-se la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, la secţia de filologie modernă.

Debutează în anii de facultate, cu schiţa Omida. Din lumea celor care se târăsc, semnată Victor Pribeagu şi apărută în revista brăileană „Flori de câmp” la 20 iulie 1911, urmată mai târziu de poezia Reminiscenţă, publicată în aprilie 1913, în „Versuri şi proză”, unde pseudonimul folosit e D. Pandara. Îşi ia licenţa în 1914 şi obţine un post de funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1915-1919). Avându-l ca naş literar pe Gala Galaction, e prezent cu versuri în „Cronica” (26 decembrie 1915), unde va folosi pentru prima dată pseudo­nimul Perpessicius, care l-a consacrat în literatura română şi care înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă”, „cel copleşit de durere”. La intrarea României în război, a fost mobilizat şi trimis, cu Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din Dobrogea, unde participă efectiv la lupte.

În octombrie 1916 este grav rănit la mâna dreaptă, transportat la spitalul din Botoşani, unde medicul francez Dufreche îi salvează mâna de la amputare integrală prin rezecţia cotului. De acum înainte Perpessicius avea să scrie cu mâna stângă. Întors la Bucureşti după terminarea războiului, scoate, împreună cu Dragoş Proto-popescu, Scarlat Struţeanu, Tudor Vianu etc., revista „Letopiseţi” (1918-1919). Aici începe să publice ciclul de versuri izvorât din experienţa războiului şi care va intra în 1926 în primul său volum de versuri, Scut şi targa.

În 1919 şi-a susţinut examenul de capacitate, în toamna aceluiaşi an fiind numit profesor de limba şi literatura română la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. În ianuarie 1920 este transferat la Liceul Militar din Târgu Mureş, iar în septembrie, mutat la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila. Vine la Bucureşti în 1922, devenind în 1929 titularul Catedrei de limba şi literatura română la Liceul „Matei Basarab”, unde va funcţiona până în 1951. Şi-a început activitatea de cronicar literar la ziarul „Ro­mânul” din Arad, inaugurând rubrica „Săptămâna biblio­grafică”. Colaborează apoi la „Sburătorul”, „Cugetul românesc” şi „Flacăra”. O fructuoasă etapă pregătitoare a viitoarelor „menţiuni critice” o constituie scrisul la „Buletinul cărţii” (1923-1924).

Foiletoanele sunt reunite în întâiul său volum, Repertoriu critic, apărut în 1925. Mai este prezent în „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” a lui Camil Petrescu, la „Mişcarea literară”, al cărei director era Liviu Rebreanu, la „Ideea europeană”, „România nouă”, „Salonul literar” şi „Viaţa literară”. La sfârşitul anului 1925 preia conducerea „Universului literar”, asigurând-o până spre sfârşitul anului 1927. Intră apoi în redacţia ziarului „Cuvân­tul”, unde aproape 7 ani deţine rubrica „Menţiuni critice”, mai târziu fiind câteva luni (noiembrie 1940 - ianuarie 1941) şi director al publicaţiei.

De la începutul anului 1934 până în 1938 susţine cronica literară în emisiuni radiofonice. Îi ies de sub tipar volumele Menţiuni critice (I-V, 1928-1946), Dictando divers (1940) şi Jurnal de lector completat cu Eminesciana (1944), îngrijeşte şi prefaţează ediţia Opere, de Mateiu I. Caragiale (1936), în această perioadă începând să pregătească mo­numentala ediţie Opere, de Mihai Eminescu (I-VI, 1939-1963). În 1940 i s-a decernat Premiul Naţional pentru literatură.

După 1944 a colaborat la ziarul „Victoria” al lui N.D. Cocea, la revista „Lumea”, condusă de George Călinescu, apoi la „Viaţa românească”, în al cărei comitet de direcţie este ales în 1948. În paginile revistelor „Tânărul scriitor” şi „Luceafărul” îşi reia rubrica „Menţiuni critice”, iar în „Gazeta literară” iniţiază o nouă rubrică, „Lecturi intermitente”.

Studiile de istorie literară elaborate în această perioadă, ca şi cronicile consacrate literaturii contemporane sunt incluse în Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957) şi în seria Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (I-III, 1961-1967), precum şi în volumul Lecturi intermitente (1971). În 1945 fusese ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 membru activ, fiind numit în 1957 director general al Bibliotecii Academiei Române. De numele lui Perpessicius este legat Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, pe care l-a întemeiat în 1957 şi căruia i s-a consacrat până la sfârşitul vieţii ca director şi ca fondator, în 1970, al revistei „Manuscriptum”.

Asemenea lui George Călinescu, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu, a căror individualitate s-a impus în primul rând în domeniul criticii şi istoriei literare, Perpessicius a pătruns în literele româneşti prin intermediul poeziei. Lirica sa aparţine epocii de după primul război mondial, în care literatura română simte pulsaţia noilor orientări şi tendinţe estetice, în direcţia simbolismului şi, în genere, a modernismului. Străin de orice evazionism şi exotism, evitând formulările criptice, noţiunile abstracte şi sugestiile vagi, poetul utilizează simbolurile numai ca mijloace metaforice, proiectându-le permanent în sfera realului, legându-le de împrejurări şi stări sufleteşti trăite. Aşa cum mărturiseşte, lirica sa este „biografică prin excelenţă”, izvorâtă „din stricta realitate”, ceea ce i-a asigurat o sporită forţă emotivă.

Astfel, Scut şi targa este aproape în totalitate un jurnal de război, reconstituind experienţele parcurse în timpul primei conflagraţii mondiale. Această lirică e întâi de toate o confesiune, expresie a trăirilor lăuntrice, proiectate pe fundalul unor realităţi dramatice, şi în acelaşi timp o poezie de atmo­sferă, de notaţii, transpunând, cu simplitate şi autenticitate, stări sufleteşti, senzaţii, emoţii, meditaţii şi rememorări. Periplul liric depăşeşte însă cadrul unei experienţe individuale, căpătând valori simbolice. Versul e străbătut de o melancolie reţinută, cu rezonanţe grave, disimulate cu discreţie şi fineţe de ironia contrapunctată sentimental, sesizabilă nu atât în cuvinte şi expresii, cât în atitudine.

Poetul apelează adesea la simboluri mitologice, spre pildă plecarea pe front, din portul Brăila, fiind asemuită trecerii Styxului, în lumea nefiinţei, cu rostuita vamă plătită lui Caron, luntraşul celor morţi. Elementul livresc izvorăşte dintr-o structură intimă, este o stare de spirit şi defineşte, în fond, un clasicist căruia nu îi rămâne străină viziunea modernă. Diferite ca substanţă şi semnificaţii, versurile din Itinerar sentimental (1932) sunt, în esenţă, tot poezie de notaţie, de atmosferă, împlinind, cu spontaneitate şi prospeţime, expresia unor emoţii. Punctul de pornire, instituit ca motiv poetic, poate fi un eveniment cotidian, o impresie de lectură, o reminiscenţă, un simbol mitologic, o imagine din natură, o rememorare autobiografică etc.

Potrivit propriilor mărturisiri, scriitorul avea în proiect şi două romane, Fatma sau Focul de paieşi Amor academic, reuşind să publice numai câteva capitole din primul. Criticul Perpessicius aparţine strălucitei pleiade care se afirmă în perioada interbelică, având o contribuţie esenţială în evoluţia literelor româneşti. Eugen Lovinescu îl încadrează în a treia generaţie postmaioresciană, alături de George Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, meritul cardinal al acestei generaţii fiind acela de a fi făcut din critică o disciplină intelectuală a cărei individualitate este dată de investigarea literaturii din perspectivă estetică. În peisajul acesta Perpessicius este o prezenţă, s-ar spune, aristocratică, oficiind cu ataşament şi virtuozitate, existenţa sa confundându-se cu însăşi existenţa literaturii române pe durata unei jumătăţi de secol.

În 1923, când revista „Spre ziuă” îl solicită să îndeplinească, în paginile ei, serviciul unei „registraturi de cărţi româneşti”, adică al unei cronici permanente, Perpessicius face, în articolul inaugural, intitulat În tinda unei registraturi, o profesiune de credinţă: „Voi plivi însă orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni [...]. Voi alunga cât mai hotărât, ca pe-o Satană, ipocrizia şi, vorbind de o scriere, voi căuta să transcriu cât mai lămurit ecourile abia distincte, voi vorbi, cu alte cuvinte, cu pasiune, dispreţuind sau lăudând după împrejurări [...]. Dacă blamul va fi de multe ori surâzător, în loc să fulgere a spaimă ca-n Apocalipsă, entuziasmului meu însă nu-i voi pune frâu şi slobod îl voi lăsa să măsoare zările”.

În viziunea criticului, aspiraţia de a înţelege literatura ar reprezenta facultatea dominantă. Dispunea pentru aceasta de comprehensiune, atitudine simpatetică şi dezinteresare. Partizan al entuziasmului în aprecierea operei literare, a respins ideea de toleranţă, precizând că sensul de „înţelegere” se arată „mai potrivit”. Entuziasmul său nu era unul scăpat de sub control, lesne deviabil înspre ditiramb şi apologie, ci echivala cu o vie satisfacţie în faţa operei purtătoare de valoare estetică.

Perpessicius a refuzat, ca fiind incompatibil cu propria structură, tonul sentenţios, de catedră. Generozitatea, nu una de natură sentimentală, gratuit caritabilă, ci căldură a înţelegerii, bucurie a sentimentului de prietenie, aură a înţelepciunii, delicateţe în formularea opiniilor, sunt tot atâtea atribute ale modalităţii sale exegetice. Având deschidere spre variate zone ale culturii moderne, criticul nu respinge niciodată, preconceput, ino­vaţiile şi experimentele. Le acceptă, nu motivat de snobism, ci parcurgând un traseu al investigaţiei care descoperă valoarea artistică. De pildă, salută entuziast versurile lui Ion Barbu din Joc secund, definindu-le drept „stanţe purificate în flacăra minţii”, „adevărate filtruri de melodie şi simbol, descântece pentru intelect, formule poetice ale unui ritual magic”.

Preocuparea lui Perpessicius este aceea de a decela frumosul autentic în opera literară. Nu reproşurile şi obiecţiile precumpănesc la el, ci dorinţa de a sesiza şi aşeza în lumină acele elemente în virtutea cărora o lucrare intră în sfera literaturii. În articolul Versificaţie şi poezie, preciza că unul dintre scopurile majore ale demersului său este acela de a găsi „bobul de perlă rătăcit în cine ştie ce scoică”, adăugând: „Este, într-adevăr, unul din exerciţiile cele mai pasionante şi una din satisfacţiile rare, aceea şi acela de a dibui în vraful unor alexandrini zvârliţi cu lopata, stihul, emistihul, imaginea sau numai cuvântul în care zac puteri închise şi a căror vrajă n-aşteaptă decât să fie trezită la viaţă”.

Opinia că, în ipostaza de cronicar, Perpessicius adoptă numai atitudinea elogios-ceremonioasă şi evită să-şi exprime judecăţile negative este eronată. Profesând un singular uma­nism estetic în epocă, şi-a rostit observaţiile cu „inima plină de toleranţă şi tandreţe”, cum spunea Tudor Vianu, cu grija de a nu vulnera susceptibilităţile fireşti şi sensibilitatea creatorilor de frumos. A înveşmântat adevărurile poate dureroase în metafora elegantă a stilului său, le-a expus în mod temperat, uneori prin aluzii şi sugestii, privilegiind citatul, evitând durităţile de expresie şi postura apodictică. Liviu Rebreanu credea că Perpessicius „aduce o notă nouă în critica românească: omenia”.

Pe de altă parte, glosele lui impun stilul artist al criticii. Fraza este bogat ornamentată, are o vibraţie euritmică, o fluiditate melopeică, discursul se desfăşoară în falduri, somptuos, ca în arta barocului. Interpretul cultivă cu voluptate fraza de bogată şi complicată broderie, apelează la perioada amplă, în care alternează ingenios întorsătura arhaică şi rafinamentul lexical modern.

În fine, pentru elaborarea ediţiei critice a operelor lui Eminescu (Premiul de Stat, 1954), Perpessicius a depus o muncă de adevărat Sisif al istoriei literare româneşti, cu un pilduitor sacrificiu de sine. Din păcate, condiţiile şi sănătatea nu i-au îngăduit să încheie acest proiect, după cel de-al doilea război mondial izbutind să dea tiparului doar încă trei volume (IV-VI, 1952-1963). Cele şase masive tomuri ale ediţiei au o valoare culturală exemplară, ele epuizând, ca text şi interpretare istorico-literară, întreaga secţiune lirică a operei eminesciene.

Notele şi variantele constituie o contribuţie fundamentală la exegeza eminesciană, înfăţişând geneza operei, avatarurile ei, structura şi conexiunile interioare, proiecţia pe coordonatele biografiei lui Eminescu şi ale epocii sale. Aparatul critic este, în esenţă, o confruntare dramatică de fapte, făcând perceptibil efortul poetului. Restabilind varian­tele fiecărui text, editorul este dublat de interpretul care demonstrează natura proteică a geniului eminescian, reinte­grează fragmentele disparate, delimitează etapele creaţiei, cronologia ei interioară. Este pus în aplicare studiul operei ca palimpsest, descoperindu-se straturile succesive, „vârstele” poeziilor. Cronologia nu se rezumă la fixarea în timp a formelor, ci ajunge la succesiunea interioară, ce reflectă geneza poeziilor.

Comentariul lui Perpessicius din Note şi variante este luxuriant, însă erudiţia, fără nimic ostentativ, este departe de a fi o aglomerare amorfă de date. Suplu, uneori cu digresiuni captivante, într-o frazare cu inflexiuni melodice, textul se citeşte ca un veritabil roman al creaţiei eminesciene.

Opera literară

·         Repertoriu critic, Arad, 1925;

·         Scut şi targa, Bucureşti, 1926;

·         Menţiuni critice, Bucureşti, I-V, 1928-1946;

·         Itinerar sentimental, Bucureşti, 1932;

·         Dictando divers, Bucureşti, 1940;

·         Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucureşti, 1944;

·         Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, 1957;

·         Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I-III, Bucureşti, 1961-1967;

·         Opere, volumele I-IV, Bucureşti, 1966-1971; vol. V-XII, ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1972-1983;

·         Memorial de ziaristică, Bucureşti, 1970;

·         Eminesciana, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1971;

·         Lecturi intermitente, Cluj, 1971;

·         Patru clasici, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1974;

·         Menţiuni critice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1976;

·         12 prozatori interbelici, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1980;

·         Lecturi străine, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1981;

·         Scriitori români, I-V, ediţie îngrijită şi prefaţă de Andrei Rusu, Bucureşti, 1986-1990.

Antologii

·         Antologia poeţilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Ion Pillat); ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000.

Ediţii

·         Mateiu Caragiale, Opere, prefaţa editorului, Bucureşti, 1936; Craii de Curtea-Veche, prefaţa editorului, Bucureşti, 1965;

·         Mihai Emi­nescu, Opere, I-VI, introducerea editorului, Bucureşti, 1939-1963;

·         Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Bucureşti, 1952.

Traduceri

·         De la Chateau­briand la Mallarme, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi postfaţă de Perpessicius, Cluj Napoca, 1976.

Ca floarea prinsă-n rocă

Iubirea noastră, Fatma, se sufocă
În bănuieli prea multe şi prea grave,
Asemeni florilor ce prinse-n rocă
Au flori frumoase, rădăcini bolnave.

De nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem
Din pietrele ce-o fac nesănătoasă
Şi răsărind-o-n brazd-apoi s-o prindem.
Nestânjenit să crească - mai frumoasă?

Flora stelele polare

D-lui Gala Galaction


Scânteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-un clopot 
Care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare 
Ce-nfloresc spontane sub al grindinei de gloanţe ropot, 
Când, pe văi, durează noaptea umbrele-i de apărare.

Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere
Şi cu sucurile scurse spală rănile mortale
De eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere,
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.

Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare,
Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,
Scutură multiple jerbe şi coroane funerare
Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră.

Ivrinez, 1916

Frugalitate

Vino, Piciule, cu foamea ta de lup
De pe când erai convalescentă,
De-i lichiorul şi secara azi absentă
Am în schimb, pe masă-un cantalup.

Care-abia te-aşteaptă, Fatma, să-l diseci
Cum te-aşteaptă: miezul pâinii coapte
Prunele pictate-n violet de noapte,
Nucile, să vezi de-s bune sau sunt seci.

Strugurii ce nu mai pot de bucurie
La ideea că din nou au să te vadă
Şi-au să râdă cu bobiţele grămadă
Cum au râs când te-au văzut micuţă-n vie.

Fatma, dacă e meniul cam anemic,
Ţi-e destul de mare însă apetitul
Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul
După ritul cel mai academic.