5. /20 OCTOMBRIE 2023 - POEZIE

ARTHUR RIMBAUD, poet francez

Biografie Arthur Rimbaud

Jean-Nicolas-Arthur RIMBAUD
(Cherleville, 20 oct. 1854 – Marseille, 10 nov. 1891)


Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.

Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".


- Prose et vers de college (rédigè1864-1870, publ. en 1932)
- Poésies (r. 1869-1871, publ. En 1891, 1895, 1898)
- Derniers vers (1872)
- Album zutique (1936)
- Un coeur sous une soutane (1870-1871) - Une Saison en enfer (1873)
- Les Illuminations (1872-1873)

CAP DE FAUNPrin frunze, verde scrin în aur prins,
Într-un frunziş incert, minunăţie
De flori în care-n somn sărutu-I stins,
Vioi, ripînd suava broderie,

Şi-arată ochii-un faun speriat,
Cu dinţii albi muşcînd flori roşii, sare.
Brun-sîngerie, ca vin vechi, curat,
Sub ramuri buza-I hohoteşte tare.

Fugind ca veveriţa,-n urma lui,
Prin frunze rîsul său mai trece.
De-un căldăruş se teme-al Codrului
Sărut de aur ce se reculege.

SENZAŢIE

În seri de vara-albastre, voi merge pe carari, 
Sa ma întepe grâne, sa calc pe ierbi marunte;
Prin proaspata racoare voi trece-n dulci visari, 
Lasa-voi adierea sa scalde a mea frunte.

Fara a spune-o vorba si fara nici un gând, 
Doar dragostea urca-va în suflet infinita;
Ca un nomad voi merge departe, strabatând
Preafericit, Natura, ca lânga o iubita.

Traducere de Petru Dinca

MEMORIE

A astui ochi de apa supusa jucarie
Fiind, nu pot culege− mi-s bratele prea mici!−
Nici floarea cea galbuie ce-mi sta în drum, si nici
Pe cea albastra, sora cu apa cenusie.

O, pulbere de salcii, stârnita de vreun stol!
O, roze de rogozuri cu trupul devorat!
Mie-e nemiscata luntrea, iar lantul i-e legat
În fundul-acestei ape −de ce fel de namol?

ALEXANDRU DONICI

Biografie Alexandru Donici (1806-1866)

Fabulistul moldovean Alexandru Donici, primul dintre cei patru fii ai clucerului DimitrieDonici, s-a născut în anul 1806 la Bezin (azi Donici) raionul Orhei. La vîrsta de 12 anieste trimis la Petersburg, într-un institut de educaţie particular. După ce capătă aicicunoştinţele elementare, este înscris la liceul militar din acelaşi oraş. A devenit ofiţer şi aservit în această calitate cîtva timp în armata rusă. Din 1835, scriitorul se stabileşte la Iaşi,unde intră în magistratură. In capitala Moldovei, Alexandru Donici duce o viaţă activă,împărţindu-se între îndatoririle de magistrat şi preocupările literare, în anul 1837, dătiparului traducerea poemului Ţiganii de Puşkin, iar în 1840 şi 1842 stringe în două plachete fabulele pe care le publicase în diferite reviste ale vremii, în anul 1844 publică,împreună cu prietenul său C. Negruzzi, volumul de Satire şi alte poetice compuneri,traduse din poetul rus de origine moldovenească Antioh Cantemir. Alexandru Donici seconsacră tot mai mult carierei sale juridice şi, deşi pînâ la moarte (în 1866, la Iaşi) nu maiscoate nici un volum, continuă să viseze te poezie, publicind în revistele vremii un număr de noi fabule, dovadă a ataşamentului său pentru această specie literară, care de altfel l-aconsacrat. Unii au încercat a-l prezenta pe Al. Donici ca pe un simplu traducător, pornindde la ideea că majoritatea celor 87 de fabule apărute sub numele poetului îşi găsesc punctul de plecare în opera marelui fabulist rus Krîlov şi apoi în ale altora. Cînd Al.Donici traduce, el dăruieşte textului o prospeţime caracteristică, ajungînd să realizeze înmulte privinţe o operă nouă. Meritul scriitorului constă mai ales în grija deosebită de aadapta conţinutul fabulei la realităţile româneşti ale timpului. Fabulele lui AlexandruDonici reflectă, într-adevăr, unele aspecte ale societăţii moldoveneşti, care nu diferăaproape deloc de aceea din Ţara Românească, din timpul orînduirii feudale şi alînceputurilor capitalismului la noi. Fabulistul stigmatizează viciile marilor boieri,aviditatea, cruzimea şi laşitatea lor. Fabulele lui demască, uneori cu plasticitate, cu oanumită forţă şi virulenţa, justiţia nedreaptă de clasă, bunul plac al cirmuitorilor şi lăcomiade bani a funcţionarilor de toate gradele, de la cei mai mici pînâ la cei mai mari. Nu e oîntîmplare că Eminescu a putut descoperi în Donici un adevărat cuib de înţelepciune, într-adevăr, valoarea şi importanţa lui Alexandru Donici rezidă tocmai în adînca legătură cu poporul. Folosind bogatul tezaur pe care i l-a oferit fabula lui L.A. Krîlov, AlexandruDonici a reuşit să adapteze destul de strîns modelele la realităţile sociale româneşti alevremii, impunîndu-se ca un autor merituos in ansamblul literaturii paşoptiste.

Antereul lui Arvinte

Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult sa socoteasca;
Ci singur el, mereu
Se puse sa-l cârpeasca.
Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au taiat ca o a patra parte
Si antereul l-au gatit
Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.
Vazând aceasta el, au zis în gândul sau:
“Lasati, ca doar nu sunt asa de natarau,
Vreun lucru mare nu-i
Sa-mi tai eu poalele de pe la antereu
Si mânecile sa le pui
Mai lungi decât era”.
Au zis si au facut.
Dar lumea se mira
Ca antereul lui era acum prea scurt,
Si nu asemana nici cu un bun mintean.
Se-ntâmpla si boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeasi minte,
Sa o îndrepte vor
Si fac ca si Arvinte. 

Racul, Broasca Si Stiuca

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace. 

Barbatul Cu Trei Femei

Un om poznaş au fost schimbat
Vro trei femei cu cununii,
Fiind tustrele încă vii.
Dar acolo era un aspru împărat,
La care, cum au mers asemene ştiinţă,
Au şi găsit de cuviinţă
Ca pentru aşa faptă,
Pe om să-l dea sub judecată;
Iar spre mai aspră înfrânare,
Judecătorilor au pus el înainte
Să fie cu luare-aminte
Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare
Unei asemene de pildă rea urmare;
Că la de împotrivă, el hotărât era
Pe toţi a-i spânzura.
(Asemene un împărat
Nici pe la noi n-ar fi stricat.)
Judecătorii văd că nu-i de şuguit;
Să hotărască drept ei mult s-au sârguit,
Şi numai Dumnezeu de sus i-au luminat,
Căci socotinţa lor aceasta au urmat:
Ca omului să dea femeile tustrele,
Îndatorându-se de a trăi cu ele.
Norodul însă s-au mirat
Pentru asemene prea slabă hotărâre,
Şi sigur toţi au aşteptat,
Pe vrun judecător să vadă spânzurat.
Dar n-au trecut nici patru zile
Şi s-au împrăştiet prin ţară auzire:
Că cel cu trei femei bărbat,
De răul lor s-au spânzurat,
Şi de atunci în acea ţară,
Cu trei mai nime nu se-nsoară.