MAATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  25 NOIEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, TEATRU/FILM,  POEZIE, 

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

• 571 I.Hr.: Regele Romei, Servius Tullius, sărbătoreşte triumfal victoria sa asupra etruscilor .

  

  Servius Tullius - foto: cersipamantromanesc.com

  Servius Tullius a fost regele Romei între anii 578 î.H.-534 î.H. Servus Tullius era cel de-al șaselea rege roman, fiind urmașul lui Tarquinius Priscus. Servius Tullius a preluat tronul în anul 578 î.H. Legendele spun că el ar fi construit un sanctuar pe colina Aventin și se crede că tot el a construit un zid în jurul orașului.

  Însă una dintre importantele sale reforme a fost împărțirea locuitorilor Romei, fie plebei, fie patricieni, în 6 categorii censitare având la bază centuria. Aceste categorii implicau responsabilități militare și financiare, iar ulltima categorie era cea care nu avea deloc bani. În timpul lui Servus Tullius, Roma era împărțită în în 193 de centurii care formau ,,comitia centuriata”.

  O altă reformă extrem de importantă a fost împărțirea orașului în 4 triburi orășenești și 26 de triburi rurale, față de 3 triburi existente înainte (conform legendelor împărțirea Romei în 3 triburi a fost o reformă a legendarului Romulus). În anul 534 î.H. Servius Tullius a fost asasinat de către fiica sa, Tullia, care era soția lui Tarquinius Superbus, care avea să devină ultimul rege al Romei.

• 1034: Malcolm al II-lea al Scoției moare. Duncan, fiul celei de-a doua fiice, în locul lui Macbeth, fiul fiicei mai mari, moștenește tronul.
• 1120: La naufragiul Corabiei Albe moare prințul Angliei William Adelin, fiul lui Henry I al Angliei (cel mai tânăr fiu al lui William Cuceritorul).
• 1177: Bătălia de la Montgisard, singura dată în care sultanul Saladin a fost învins de cruciați. Armatele unite ale lui Baudoin al IV-lea al Ierusalimului zdrobesc oastea musulmană.
  1177: Bătălia de la Montgisard.
• 1491: Incepe Asediul cetatii Granada, ultima cetate stapanita de mauri (arabi) în Spania.

• 1600: Are loc bătălia de lîngă Curtea de Argeş, dintre oastea lui Mihai Viteazul şi oastea polonă, care la acel moment, dupa victoriile anterioare, instalase noi domnitori în Moldova şi Muntenia. Înfrangerea de la Curtea de Argeş îl sileşte pe Mihai Viteazul să ia drumul Vienei unde ajunge la 12 ianuarie 1601.

  

  Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto: ro.wikipedia.org

• 1667: Un cutremur devastator se produce in orasul Șamahî din Azerbaidjan ,omorând 80.000 de oameni.

• 1715: Începutul domniilor fanariote în Țara Românească prin instaurarea la domnie a lui Nicolae Mavrocordat. Domniile fanariote însemnau o prelungire a controlului exercitat de Poarta Otomana asupra Țărilor Române, dar cu autonomie internă sporită.

  

  O imagine a extravaganţelor atribuite fanarioţilor din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi – foto: ro.wikipedia.org

  Fanarioţii sau grecii fanarioţi erau membri ai familiilor aristocratice greceşti care locuiau în cartierul Fanari. Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se afla şi sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Fanarioţii dominau administraţia Patriarhiei şi interveneau deseori în alegerea înalţilor prelaţi, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul de „Primul între egali” în lumea episcopilor ortodocşi.

  Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influenţă politică şi adunaseră averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcţii administrative foarte importante în Imperiul Otoman. Din 1669 până la 1821, fanarioţii au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porţi şi ai ambasadelor străine.

  Alături de demnitarii bisericii şi de funcţionarii locali din provincii, fanarioţii reprezentau clasa conducătoare greacă în timpul dominaţiei otomane până la izbucnirea războiului de independenţă al Greciei. În timpul acestui ultim război, fanarioţii au jucat un rol de primă importanţă şi au influenţat deciziile Adunării Naţionale, corpul reprezentativ al revoluţionarilor, care a fost convocat în şase şedinţe între 1821 şi 1829.

  Între 1711/1716 şi 1821, unii dintre fanarioţi au fost numiţi domnitori (voievozi) ai Ţărilor Române Moldova şi Ţara Românească, de obicei ca o promovare pentru funcţionarii dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.

  

  Nicolae Mavrocordat - foto: ro.wikipedia.org

  Nicolae Mavrocordat (n. 3 mai 1680, Constantinopol – d. 3 septembrie 1730, București), domnul Moldovei de două ori: 17 noiembrie 1709 – noiembrie 1710 și 1711 – 5 ianuarie 1716 și al Țării Românești, tot de două ori: 21 ianuarie 1716 – 25 noiembrie 1716 și martie 1719 – 3 septembrie 1730.

  

  Alexandru Moruzi primindu-l pe ambasadorul britanic Robert Liston⁠ la Curtea Nouă – foto: ro.wikipedia.org

  Alexandru Moruzi, (* 1750 – † 1816 ), a fost domn în Moldova: martie 1792 – ianuarie 1793, 4 octombrie 1802 – august 1806 și 17 octombrie 1806 – 19 martie 1807 și în Țara Românească: ianuarie 1793 – august 1796 și martie 1799 – octombrie 1801.

• 1716: Un detaşament austriac pătrunde prin surprindere în Bucureşti, in Muntenia şi il ia prizonier pe domnitorul Nicolae Mavrocordat care este dus la Sibiu, unde rămîne pînă la încheierea Pacii de la Passarowitz in 1718, intre Turcia si Austria.

• 1759 - Un cutremur cu epicentrul in Marea Mediterană distruge orasele Beirut şi Damasc ucigand circa 30.000-40.000 oameni.

• 1783: Armatele britanice au evacuat New York-ul, ultima lor poziție militară din timpul revoluției americane.
• 1795 - Stanislaw August Poniatowski, ultimul rege al Poloniei independente (1764-1795), a fost forţat să abdice şi exilat în Rusia.

• 1864: A fost adoptată in Principatele Unite, Legea privind organizarea învăţământului („Legea instrucțiunii publice“), ce avea să stea la baza învățământului românesc modern. Se stabilesc trei grade de învățământ: primar, secundar și superior, din care „instrucțiunea primară este obligatorie și gratuită“.

  

  Prima lege modernă a învăţământului românesc. Legea instrucţiunii publice din 1864 – foto: istorie-pe-scurt.ro

• 1867: A intrat în vigoare prima Convenție poștală a României, cea cu Rusia, conform căreia pe teritoriul României serviciul de poștă urma să fie efectuat numai de către Poșta Română.
• 1896: Apare, la București, primul număr al revistei Literatura și arta română. Idei, simțire și formă, sub conducerea lui Nicolae Petrașcu.
• 1916: Primul Război Mondial: Trupele române angajează puternice acțiuni de luptă pe linia Cricov-Ialomița, pentru a câștiga timpul necesar atât concentrării forțelor ruse, cât și pregătirii unei alte linii de rezistență.
• 1917: Forţele germane înfrâng armata portugheza la Negomano, la graniţa dintre Mozambic şi Tanganyka.

• 1918: In locul lui Constantin Stere, preşedinte al Sfatului Ţării din Basarabia demisionat, este ales Pantelimon Halippa.

  

  Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București), publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

  În calitate de vicepreşedinti au fost aleşi: V.Bîrcă şi Gh.Buruiană, iar secretari: I.Buzdugan, A.Scobioală şi B.Epure.

  Pan Halippa (1883 – 1979), publicist şi om politic român basarabean. A fost unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România. A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918. A ocupat funcţii de ministru în diferite guverne si a fost persecutat politic de regimul comunist, fiind închis la Sighet. Era membru corespondent al Academiei Române fiind exclus în 1948 si repus în drepturi în 1990, dupa Revolutie.

• 1918: Fosta provincie Voivodina, isi proclamă secesiunea de Austro-Ungaria si se alătura Regatului Serbiei.

• 1920: Este semnat decretul privind aplicarea în întreaga Românie a legii şi a regulamentului de aplicare a sistemului metric de măsuri şi greutăţi.

• 1932: „Pact de neagresiune electorală" între Partidul Național Țărănesc și Garda de Fier. Aderă ulterior gruparea liberală condusă de Gheorghe Brătianu („georgiștii"), Uniunea Agrară condusă de Constantin Argetoianu și Partidul Evreiesc din România.
• 1936: Germania şi Japonia semneaza Pactul Anti-Comintern , “pentru a proteja interesele lor comune”, în cazul unui atac neprovocat din partea Uniunii Sovietice. Pactul este reînnoit în aceeaşi zi, cinci ani mai târziu.

• 1940: Încep, la Jilava, săpăturile pentru dezgroparea, în vederea reînhumării, a osemintelor lui Corneliu Zelea Codreanu și ale celorlalți legionari uciși împreună cu el, din ordinul regelui Carol al II-lea.

  

  Corneliu Zelea Codreanu - foto – ro.wikipedia.org

  Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Husi – d. 30 noiembrie 1938) liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”).

• 1940: S-a consemnat prima aparitie a simpaticului personaj de desene animate, Woody Woodpecker, in filmul “Knock Knock”creat de Walter Lantz pentru Universal Pictures.

• 1942: Conducatorul legionar roman Horia Sima evadeaza din lagărul din Germania şi se refugiaza în Italia.

• 1963: La trei zile dupa asasinarea sa in Dallas, Texas, presedintele american John F. Kennedy este inmormantat la Cimitirul National Arlington, din Washington.

• 1971: Danemarca şi Norvegia au devenit primele state membre ale NATO care au stabilit relaţii diplomatice la nivel de ambasadă cu Vietnamul de Nord.

• 1973 - Guvernul militar al Greciei condus de George Papadopoulos este rasturnat in urma unei lovituri de stat a fortelor armate, dupa sase ani de dictatura militara.

  

  Georgios Papadopoulos* - foto: greek-islands.us

  Lovitura de stat a fost orchestrată de către şeful poliţiei militare, generalul de brigadă Dimitrie Ioannidis. Auto-numitul preşedinte, George Papadopoulos este plasat sub paza severa.Generalul-locotenent Phaedon Gizikis, comandantul Armatei I, a fost investit de armata greaca sa-l succeada la conducerea tarii. A fost restaurat parţial regimul civil, dar armata a păstrat o mare parte a puterii in stat.

  Noul regim a durat doar câteva luni, prăbuşindu-se în 1974 după ce a provocat o tentativă de lovitură de stat în Cipru, care a dus la invazia turcă a insulei. Fostul prim-ministru Constantin Karamanlis aflat in exil, a fost rechemat în ţară pentru a conduce noul guvern. Un referendum a respins restaurarea monarhiei şi a fost votata o republică parlamentară.

  Karamanlis a fost prim-ministru timp de şase ani şi a fost apoi a fost ales preşedinte. După restaurarea democraţiei, George Papadopoulos a fost condamnat pentru inalta trădare şi condamnat la moarte prin împuşcare, pedeapsa comutată ulterior la închisoare pe viaţă. O decizie de guvern a hotarat sa-l elibereze pe motive umanitare, în decembrie 1990 dar a fost abandonata după un sir de masive proteste publice. Papadopulos a petrecut ultimii trei ani din pedeapsa într-un spital penitenciar, înainte de a muri în iunie 1999.

  * Georgios Papadopoulos (n. 5 mai 1919 – d. 27 iunie 1999), liderul loviturii de stat militare ce a avut loc în Grecia la 21 aprilie 1967, și conducător al guvernului militar care a condus țara între 1967 și 1973.

• 1974 - S-au desfăşoară lucrările Congresului al XI-lea al PCR, în cadrul căruia este adoptat Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism.

• 1986: A izbucnit scandalul Iran-Contras, prin care oficialii americani îi sponsorizau în secret pe rebelii din Nicaragua, cu banii obținuți de pe urma vânzării de armament în Iran.
• 1991: A început să emită SOTI, primul post de televiziune independent din România.Acest post TV a lansat mai multe vedete, printre care Andreea Esca , Lucian Mandruta,Andreea Berecleanu sau Razvan Dumitrescu.
• 1992: Adunarea Federală a Cehoslovaciei a votat separarea celor două republici Cehia şi Slovacia începând de la 1 ianuarie 1993.

• 1997: Senatorul roman Ticu Dumitrescu, fost luptator anticomunist si detinut politic, a anuntat, printr-o scrisoare adresata primului ministru Petre Roman, ca a decis sa intre in greva parlamentara, ca urmare a refuzului presedintelui Senatului de a introduce pe ordinea de zi a Senatului legea privind accesul la dosarele fostei Securitati.
  Un an mai tarziu, Comisia de aparare a Camerei Deputatilor a adoptat, dupa trei luni de dezbateri, raportul asupra Legii Ticu Dumitrescu.

  

  Constantin-Grigore Dumitrescu – foto: jurnalul.ro

  Constantin-Grigore Dumitrescu, cunoscut ca Ticu Dumitrescu, (n. 27 mai 1928, Ciumați, Prahova, România – d. 5 decembrie 2008, București, România) a fost un om politic român, fost deținut politic, fost senator de orientare creștin-democrată (PNȚ-CD), președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, inițiatorul Legii Deconspirării Securității și al Legii Lustrației, proiecte vehement contestate de cei vizați.

• 1998: Jiang Zemin a fost primul șef de stat chinez care a vizitat Japonia, după cel de-al doilea război mondial.

  Jiang Zemin - foto: ro.wikipedia.org

• 2001: Cercetatorii de la societatea „Advanced Cell Technology" din Worcester, Massachusetts, SUA, au anunțat clonarea primului embrion uman din lume, prin transferul nucleelor celulelor aparținând unor celule de piele în ovule denucleate, prelevate de la femei.
• 2007: In România sunt organizate alegeri pentru Parlamentul European şi un referendum pentru stabilirea sistemului de vot. Concomitent cu desfășurarea alegerilor reprezentanților pentru Parlamentul European, s-a desfășurat și un referendum inițiat de presedintele Traian Basescu, cu privire la tipul de vot uninominal, care va fi adoptat.
• 2007 – Preşedintele a declansat un referendum prin care a consultat populaţia cu privire la introducerea votului uninominal pentru alegerile parlamentare. La 25 noiembrie 2007, preşedintele a consultat populaţia cu privire la introducerea votului uninominal pentru alegerile parlamentare. 81,36% dintre cei prezenţi la vot au fost de acord cu votul uninominal, în timp ce 16,17% s-au pronunţat împotrivă. Prezenţa la vot fiind de 26,51%, referendumul a fost invalidat.

Nașteri

• 1454: S-a nascut regina Caterina Cornaro a Ciprului; (d. 1510).
• 1562: Lope Felix de Vega Carpio, scriitor și dramaturg, reprezentant de seama al Renașterii spaniole (d. 1635)
• 1609: Henrietta Maria a Franței (franceză Henriette Marie de France) (n. 25 noiembrie 1609 – d. 10 septembrie 1669), a fost prințesă aFranței și regină a Angliei, Scoției și Irlandei prin căsătoria cu Carol I al Angliei. A fost mama a doi regi, Carol al II-lea și Iacob al II-lea și bunica regelui William și a reginelor Mary și Anna. Datorită religiei sale romano-catolică a fost impopulară în Anglia și nu a putut fi încoronată oficial după ritul protestant. După izbucnirea Războiului civil, a fost nevoită să se refugieze în Franța în 1644, la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Soțul său a fost decapitat în 1649 lăsând-o într-o situație financiară precară. După Restaurare și urcarea pe tron a fiului său Carol al II-lea s-a întors în Anglia cu fiica sa Henrietta Anne. Apoi s-a transferat în Franța unde a murit în 1669. Henriette-Marie-de-France a fost copilul cel mai mic al regelui Henric al IV-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Maria de Medici. S-a născut la Palatul Luvru la 25 noiembrie 1609, însă unii istorici spun că data nașterii este 26 noiembrie. În Anglia, unde atunci se folosea calendarul iulian, data ei de naștere este adesea înregistrată ca 16 noiembrie. Ca fiică a unui rege al Franței a fost Fille de France și membră a Casei de Bourbon.
  A fost sora mai mică a viitorului rege Ludovic al XIII-lea al Franței. Tatăl ei a fost asasinat la 14 mai 1610, înainte ca ea să împlinească un an. După ce sora sa mai mare, Christine Marie, s-a căsătorit cu Victor Amadeus I, Duce de Savoia, în 1619, Henriette a preluat prestigiosul titlu de Madame Royale; acesta era folosit de cea mai mare prințesă de la curtea franceză. Henrietta a fost instruită, împreună cu surorile sale într-un mediu cult și rafinat, în călărie, dans și muzică. Henrietta și-a întâlnit viitorul soț la Paris, în 1623, în timp ce acesta călătorea spre Spania cu Ducele de Buckingham pentru a discuta despre posibila căsătorie cu Arhiducesa Maria Anna de Austria.^[2] Călătoria lui Carol în Spania s-a terminat cu un eșec: regele Filip al III-lea al Spaniei i-a cerut să se convertească la catolicism și să trăiască în Spania pentru un an după nuntă, pentru a se asigura că Anglia respectă termenii tratatului. Căutând o altă mireasă, Carol s-a uitat spre Franța. Kensington a fost trimis la Paris în 1624 pentru a examina potențialul uniunii cu Franța^[2] iar în cele din urmă căsătoria a fost negociată la Paris de James Hay Conte de Carlisle și Henry Rich Conte de Holland.^[3] Noua regină a adus în Anglia cu ea o cantitate uriașă de bunuri scumpe, inclusiv diamante, perle, inele, nasturi de diamant, rochii de satin și catifea, pelerine brodate, fuste, catifea, candelabre, picturi, cărți, veșminte și seturi de dormitor pentru ea, pentru doamnele de onoare, doisprezece preoți.^[2]Henrietta s-a căsătorit cu Carol prin procură la 1 mai 1625, la scurtă vreme după ascensiunea lui pe tron. Căsătoria în persoană s-a făcut la Biserica St Augustine din Canterbury, Kent, la 13 iunie 1625, însă religia ei catolică a făcut să fie imposibil să fie încoronată cu soțul său printr-o slujbă anglicană. Refuzul ei de a renunța la credința catolică a înstrăinat-o de mulți oameni și cu siguranță de anumiți curteni puternici, cum ar fi William Laud, Arhiepiscop de Canterbury și Thomas Wentworth, Conte de Strafford. Din cauza credinței sale religioase, regina nu era plăcută de o mare parte a supușilor săi. Carol o chema simplu Maria, iar poporul se referea la ea cu apelativul "Regina Maria", amintindu-și de faimoasa și criticata regină catolică Maria Stuart. Profunda sa credință catolică, a făcut-o să împiedice educarea protestantă forțată a copiilor vechilor familii catolice și a încercat să faciliteze căsătoriile catolice, interzise în acele timpuri. În iulie 1626 s-a rugat pentru catolicii executați la Tyburn, provocând un profund conflict. A încercat inutil să-l convertească la credința catolică pe nepotul său Prințul Rupert al Rinului, la sosirea acestuia în Anglia. Prințesa a adus cu ea din Franța un mare număr de persoane catolice, care îl costau mult pe Carol. În 26 iunie 1626 Carol a trimis înapoi în Franța împovărătoarea curte franceză, dar unele persoane printre care episcopul Mende, au refuzat s-o părăsească pe Henrietta, așa că regele a recurs la gărzile înarmate ale palatului, pentru a-i alunga. Când Carol a găsit-o pe Henrietta la o fereastră a palatului uitându-se cu tristețe la curtenii săi care plecau, a târât-o cu forța de la fereastră. Dintre toți curtenii au rămas capelanul și confesorul său Robert Phillip și două domnișoare de companie. Cu expulzarea curtenilor francezi, Carol dorea să încerce să pună frâu cheltuielilor reginei. De la început regina a cheltuit cifre enorme și a acumulat datorii care au persistat ani întregi. Carol a numit un nou trezorier, Jean Caille, înlocuit apoi de George Carew, înlocuit în 1629 de Richard Wynn^[4]. Chiar și după plecarea curtenilor, cheltuielile Henriettei nu s-au diminuat: cu toate cadourile primite de la Carol, Henrietta a împrumutat bani pe ascuns în 1627, iar conturile sale precedente războiului civil arată că a cheltuit cifre nebunești pentru a cumpăra haine costisitoare^[5]. În câțiva ani în jurul reginei s-a format o curte engleză stabilă. Favoritul său era vice-șambelanul Henry Jermyn și contesa de Denbigh era confidenta sa și șefa garderobei^[6]. Henrietta la curtea sa avea și numeroși pitici, cel mai faimos fiind Jeffrey Hudson pictat de Van Dyck și o menajerie formată din căței, păsări exotice, maimuțe^[7]. În 1630 printre rezidențele sale se numărau: Somerset, Greenwich, Oatlands, Nonsuch, Richmond. Iar în 1639 Carol i-a dăruit Wimbledon House. 
  Carol I și Henrietta pictați de Antoon van Dyck în 1632
  La început relațiile dintre Carol și Henrietta erau destul de reci, iar gonirea curtenilor francezi nu a ajutat în mod cert la îmbunătățirea lor. Se certau des și încercau să stea cât mai departe unul de celălalt. De la început Henrietta l-a antipatizat pe George Villiers, Duce de Buckingham, favoritul regelui. În schimb s-a împrietenit cu Lucy Percy contesă de Carlisle, soția lui James Hay cel care negociase căsătoria reginei. Lucy, (despre care se crede că l-a inspirat pe Alexandre Dumas tatăl pentru personajul Milady) era o femeie strălucitoare, frumoasă și cu o puternică personalitate. La acea epocă mulți au crezut că Buckingham o controla pe Henrietta prin Lucy, care era amanta lui. Raporturile dintre Henrietta și Lucy au rămas bune până în 1634 (ruptura dintre ele i-a apropiat și mai mult pe Carol și Henrietta)^[8]. După moartea lui Buckingham în august 1628^[9], relația dintre cei doi soți s-a îmbunătățit și în sfârșit între ei s-a instaurat un raport de dragoste și prietenie^[10]. Au încetat să se certe și au început să trăiască ca soț și soție într-o atmosferă senină și jucăușă^[11]. Regina a devenit cea mai bună prietenă și consilieră a lui Carol^[12], loc deținut până atunci de ducele de Buckingham. Henrietta a rămas pentru prima oară însărcinată în 1628, iar anul următor după o naștere dificilă, a născut un copil care a murit imediat^[13]. Anul următor în 1630, a născut un alt băiat, viitorul Carol al II-lea, dar și în acest caz nașterea a fost foarte dificilă 

Queen's House a fost complet restructurată de Inigo Jones la dorința reginei
Henrietta Maria iubea mult artele și mecenatul său a fost unul din modurile prin care a încercat să se introducă la curtea engleză. Regina și soțul său erau mari cunoscători și colecționari de picturi^[15]. Henrietta Maria a fost cunoscută în mod particular pentru că l-a susținut pe pictorul Orazio Gentileschi care a ajuns în Anglia în 1626 împreună cu anturajul lui François de Bassompierre^[16]. Gentileschi și fiica sa Artemisa, au fost principalii decoratori a tavanelor de la Queen's House și Greenwich^[17]. Un alt pictor favorit al Henriettei a fost Guido Reni^[18]. I-a finanțat și pe miniaturiștii francezi Jean Petitot și Jacques Bourdier^[19]. Henrietta a fost și protectoare a teatrului, completând marele interes al soțului pentru artele vizuale. Ea însăși a participat la unele reprezentații cum ar fi Salmalida Spolia (1640), de William Davenant, în care a jucat rolul unei amazoane. Datorită interesului ei dramaturgul a fost numit Poet Laureat în 1638. A ajutat și muzicieni, în particular compozitorul englez Nicholas Lanier^[20]. Regina iubea mult sculptura și decorul și l-a numit pe Inigo Jones scenograf și arhitect al lucrărilor realizate sub patronajul său^[21]. Henrietta Maria era interesată și de design-ul grădinilor, dar nu de horticultură. L-a însărcinat pe grădinarul francez André Mollet, cu realizarea grădinilor în stil baroc la Wimbledon. Printre alte lucruri, regina a poruncit realizarea unei foarte criticate capele private, care simplă în exterior, era foarte împodobită în interior cu frumoase relicvarii de aur și argint, statui, o mică grădină un altar decorat de Pieter Paul Rubens^[22] și un chivot articulat realizat de François Deussart. 

Regina Henrietta Maria într-un portret din 1635
La izbucnirea conflictelor interne Henrietta, s-a implicat tot mai mult în politica țării. Când războiul civil bătea la uși, a încercat să găsească sprijin financiar pentru soțul său. Faptul că a apelat la Franța și la papa Urban al VIII-lea, a mâniat multe persoane în Anglia și a zădărnicit eforturile lui Carol. Plăcută de supușii catolici, a dat un recviem în capela sa privată de la Somerset House, pentru iezuitul Richard Blount, la moartea lui în 1638. Când au fost descoperite scrisorile Henriettei Maria, în care se înțelegea o posibilă alianță cu țările catolice ale Europei, s-a decis acuzarea și arestarea reginei^[24]. Carol nu putea tolera așa ceva: în 4 ianuarie 1642, urmat de câțiva soldați a descins în parlament cu intenția de a aresta principalii cinci vinovați. Când a cerut speaker-ului să-i indice cei cinci trădători acesta i-a răspuns "nu am ochi să văd nici limbă să vorbesc, în afară de ceea ce această Cameră îmi va permite"^[25]. A fost ultima picătură: Carol a fost nevoit să părăsească definitiv capitala plecând în nordul țării pentru a încerca să adune o armată; în același timp regina a plecat la Paris. În 1642 la izbucnirea războiului civil, Henrietta era încă în Europa, la Haga unde încerca să adune bani pentru cauza regalistă. A încercat să vândă bijuteriile regale cu puțin succes, deoarece erau piese mari și foarte scumpe, iar mulți posibili cumpărători ezitau, descurajați de posibilitatea unei schimbări de guvern, caz în care Parlamentul putea să revendice bijuteriile, argumentând că au fost vândute ilegal de Henrietta^[26]. A avut succes parțial cu negocierile sale, în special cu piesele mai mici, dar presa engleză a portretizat-o ca pe vânzătoarea bijuteriilor coroanei la străini, pentru a cumpăra arme pentru un război religios, ceea ce a dus la scăderea popularității reginei^[27]. La începutul lui 1643 a încercat să se întoarcă în Anglia. Prima sa încercare de a pleca din Haga s-a soldat cu un eșec, afectată de furtuni, nava ei a trebuit să se întoarcă în port^[28]. Sfidând astrologii, care au prezis un mare dezastru, a plecat din nou la sfârșitul lunii februarie 1643^[29]. Această încercare a avut succes, nava ei a reușit să evite marina parlamentară și a debarcat la Bridlingtone, în Yorkshire, cu trupe și arme. Cei care urmăreau navele regale, au bombardat orașul și au fost nevoiți să se ascundă în pădurile înconjurătoare^[30]. Henrietta s-a întors în foc pentru a-și salva cățelul, Mitte, pe care slujitorii săi au uitat să-l ia^[31]. S-a oprit o perioadă la York, unde și-a stabilit cartierul general și unde a respins mesajele private a lui Pym și Hampden, care îi cereau să folosească influența ei asupra regelui, pentru a semna un tratat de pace^[32]. Între timp, Parlamentul a votat distrugerea capelei sale private și arestarea călugărilor capucini care o îngrijeau^[33]. În martie Henry Marten și John Clotworthy cu trupele lor, au intrat în capelă, au distrus altarul de Rubens^[34] și numeroase statui și au dat foc picturilor religioase, cărților și veșmintelor.^[35] Călătorind spre sud, în timpul verii s-a reunit cu Carol la Kineton, lângă Edgehill înainte de a merge în capitala Oxford^[36]. În ciuda dificultăților călătoriei, Henrietta era bucuroasă, mânca în aer liber cu soldații și se întâlnea cu prietenii de-a lungul drumului. Ajunsă la Oxford cu întăriri și provizii, a fost primită cu urale , iar poeții au scris poeme în cinstea ei. La cererea ei șambelanul său Jermyn, a fost făcut pair de Carol^[37].

Capela de la Merton College care în timpul războiului civil a fost capela privată a Henriettei Maria.
Henrietta Maria a petrecut toamna și iarna lui 1643 împreună cu Carol, încercând să ducă o viață liniștită înainte de începerea războiului^[38]. A trăit la castelul Merton College, iar mobilierul regal a fost adus de la Londra^[39]. Era înconjurată de curtenii săi obișnuiți și nu lipsea cățelul Mitte^[40]. La începutul lui 1644 situația militară a lui Carol a început să se deterioreze. Henrietta însărcinată cu ultimul copil, viitoarea prințesă Anne Henrietta, este trimisă la Bath pentru a naște în liniște și siguranță^[41]. Carol a călătorit cu ea până la Abingdon și a fost ultima oară când cei doi s-au văzut^[42]. Henrietta de la Bath a mers la Exeter, unde a fost nevoită să se oprească din cauza nașterii iminente. William Waller și Robert Devereux au decis să profite de situație și au pornit spre Exeter pentru a o captura pe Henrietta^[43]. După o naștere extrem de dificilă, Henrietta a decis că în Exeter pericolul era prea mare și a decis să fugă în Franța^[44]. A lăsat-o pe micuța Anne Henrietta la Exeter și a locuit la castelul Pendenis, înainte de a pleca de la Falmouth, unde s-a îmbarcat pe o navă franceză în 14 iulie^[45]. Sub focul navelor parlamentare, a ordonat căpitanului să continue pe drumul său și a ajuns la Brest în Franța sub protecția familiei regale franceze^[46]. Poziția lui Carol a devenit tot mai disperată, trupele regale fiind efectiv distruse în bătăliile de la Naseby și Langport^[47].A fost îngrozită când Carol trădat de scoțieni, care trecuseră de partea Parlamentului, a refuzat să accepte condițiile impuse de Parlament^[48]. Rămas în Anglia, a abrogat orice decizie a Parlamentului, s-a aliat din nou cu scoțienii, promițându-le în schimb că va impune ca religie oficială în Anglia presbiterianismul pentru trei ani de probă^[49]. În august 1648 scoțienii și trupele Parlamentului s-au ciocnit în bătălia de la Preston. A fost un eșec total pentru Carol și a dus la capturarea lui de către forțele parlamentare^[50]. Regele a fost judecat de Parlament și condamnat la decapitare ca și bunica sa Maria Stuart; execuția a avut loc în 30 ianuarie 1649. Moartea lui Carol I a lăsat-o pe Henrietta săracă și în stare de șoc. 

Familia regală franceză. Henrietta Maria este prima la stânga cu tridentul în mână
Henrietta s-a stabilit la Paris numindu-l cancelar pe excentricul sir Kenelm Digby și a format o mică curte regalistă la Saint-Germain-en-Laye. I-a înfuriat pe englezii în exil și pe fiul său mai mare Carol al II-lea, când a încercat să-l convertească la catolicism pe fiul său mai mic Henry^[51]. În octombrie 1660, după Restaurare, s-a întors la Londra împreună cu fiica sa Minette. Unul din motivele sosirii sale la Londra a fost anunțarea căsătoriei fiului Iacob: acesta o lăsase însărcinată pe Anne Hyde, fiica ducelui de Clarendon și avea intenția să se căsătorească cu ea. Henrietta care nu-l suporta pe duce s-a opus căsătoriei, dar degeaba pentru că Iacob era sprijinit de fratele său Carol al II-lea. Henrietta nu a mai avut nici un rol public și a rămas în umbră. Samuel Pepys a spus că în onoarea ei s-au dat doar trei jocuri de artificii^[52] și că la acea epocă "nu era decât o femeie bătrână normală"^[53]. Henrietta a trăit ca regină mamă și regină văduvă la Somerset House, la Londra și problemele sale financiare s-au rezolvat cu o pensie generoasă. În 1661 s-a întors la Paris pentru a organiza nunta fiicei sale Henrietta Anne^[54] cu Filip I, Duce de Orléans, fratele mai mic a lui Ludovic al XIV-lea. După nuntă s-a întors în Anglia împreună cu fiul său Carol al II-lea și nepotul Rupert. Intenția sa era să rămână în Anglia până la sfârșitul zilelor, dar în 1665 după o bronșită urâtă cauzată de clima umedă din Anglia, decide să se întoarcă în Franța^[55]. Henrietta a plecat la Paris unde a locuit la Hôtel de la Bazinière, actualul Hôtel de Chimay. În august 1669 a asistat la nașterea nepoatei sale Anne Marie, care a fost bunica maternă a lui Ludovic al XV-lea, ceea ce face din Henrietta Maria strămoașa celor mai multe familii regale din zilele noastre. Puțin mai târziu, în 10 septembrie 1669, Henrietta Maria a murit la castelul Colombes din cauză că a luat o doză prea mare de opiacee, la sfatul medicului lui Ludovic al XIV-lea^[56][57]. A fost înmormântată la basilica Saint-Denis, sanctuarul tuturor regilor Franței, iar inima a fost depusă într-o urnă de argint la mănăstirea Chatillot, fondată de ea^[58]. Astăzi odihnește în osuarul comun al abației construit în timpul Restaurării, împreună cu resturile altor regi ai Franței ale căror morminte au fost profanate în timpul Revoluției franceze. Descendenți: 

Nume	Naștere	Deces	Note
Charles James, Duce de Cornwall	13 martie 1629	13 martie 1629
Carol al II-lea	29 mai 1630	6 februarie 1685	căsătorit cu Caterina de Braganza (1638 - 1705) în 1663.
Maria, Prințesă de Orange	4 noiembrie 1631	24 decembrie 1660	căsătorită cu William II, Prinț de Orange (1626 - 1650) în 1648.
Iacob al II-lea	14 octombrie 1633	16 septembrie 1701	căsătorit cu Lady Anne Hyde (1637 - 1671) în 1659 Mary de Modena (1658 - 1718) în 1673
Elisabeta, Prințesă a Angliei	29 decembrie 1635	8 septembrie 1650	a murit tânără.
Ana, Prințesă a Angliei	17 martie 1637	8 decembrie 1640	a murit copil.
Caterina, Prințesă a Angliei	29 ianuarie 1639	29 ianuarie 1639
Henry Stuart, Duce de Gloucester	8 iulie 1640	18 septembrie 1660	a murit tânăr.
Henrietta Anne, Prințesă a Angliei	16 iunie 1644	30 iunie 1670	căsătorită cu Filip I, Duce de Orléans (1640 - 1701) în 1661

HENRIETTA MARIA

PORTRET AI REGINEI HENRIETTA MARIA A FRANȚEI, DE JOHN HOSKINS, CA. 1632 PĂRINȚI HENRIC AL IV-LEA AL FRANȚEI MARIA DE MEDICI  FRAȚI ȘI SURORI ELISABETA A FRANȚEI CATHERINE HENRIETTE DE BOURBON[*] CHRISTINE A FRANȚEI CÉSAR DE BOURBON, DUCE DE VENDÔME GASTON, DUCE DE ORLÉANS LUDOVIC AL XIII-LEA AL FRANȚEI NICOLAS HENRI, DUKE OF ORLÉANS[*] ANTOINE DE BOURBON[*] JEANNE-BAPTISTE DE BOURBON[*]  CĂSĂTORITĂ CU CAROL I AL ANGLIEI COPII CAROL II MARY, PRINȚESĂ A ANGLIEI IACOB II ELIZABETH A ANGLIEI ANNE A ANGLIEI HENRY, DUCE DE GLOUCESTER HENRIETTA ANNE A ANGLIEI HENRIETTA MARIA A FRANȚEI. HENRIETTA MARIA DE ANTOON VAN DYCK C. 1636/1638 REGINA HENRIETTA MARIA CU PITICUL JEFFREY HUDSON PORTRET DE ANTOON VAN DYCK DIN 1633

• 1638: Ecaterina de Braganza (portugheză Catarina de Bragança) (n. 25 noiembrie 1638 – d. 31 decembrie 1705), a fost infantă portugheză și soția regelui Carol al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei.
  Ecaterina de Braganza
  Infanta Ecaterina a Portugaliei (sau de Braganza) s-a născut la Casa Viçosa ca a doua fiică a regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei (la timpul acela Duce de Braganza) și a soției lui, Luisa de Guzmán, fiica Ducelui de Medina-Sidonia. Prin mama sa, Ecaterina era strănepoată a Sfântului Francis Borgia. Cu toate că a fost crescută într-o mănăstire, educația Ecaterinei a fost atent supravegheată de către mama ei.
  După restaurarea Casei Regale Portugheze și a accesiunii tatălui la tron la 1 decembrie 1640, ea a fost propusă ca mireasă pentru Ioan de Austria cel Tânăr, Francois de Vendome, duce de Beaufort, Ludovic al XIV-lea al Franței și Carol al II-lea al Angliei. La restaurarea lui Carol pe tronul Angliei în 1660, mama Ecaterinei a redeschis negocierile cu consilierii lui Carol și un angajament de căsătorie a fost semnat la 23 iunie 1661.  S-a căsătorit prin proxy la Lisabona la 23 aprilie 1662. După ce a ajuns la Portsmouth la 14 mai 1662, cuplul s-a căsătorit în încă două ceremonii – una catolică oficiată în secret urmată de una publică, anglicană - la 21 mai. Caterina la vârsta de 23 de ani s-a căsătorit târziu pentru femeile din timpul său. Zestrea ei a adus orașele porturi Tanger și Bombay sub control englez.
  Catherine a rămas însărcinată și a pierdut sarcina de cel puțin de două ori și, în timpul unei boli grave, în 1663, ea a crezut pentru un timp că a născut. Poziția sa era una dificilă, Carol a continuat să aibă copii cu numeroasele sale metrese însă el a insistat ca regina să fie tratată cu respect.
  De-a lungul domniei sale, Carol a respins ferm ideea de a divorța de Catherine, chiar și atunci când Parlamentul a exercitat o presiune pentru a da naștere sau de a declara un succesor protestant.
  Caterina a introdus obiceiul de a bea ceai în Anglia, un obicei care era deja foarte popular printre nobilimea portugheză la momentul respectiv. Ceaiul era importat în Portugalia de la posesiunile portugheze din Asia precum și prin intermediul negustorilor portughezi care făceau comerț în China și Japonia.
  La moartea lui Carol al II-lea la 16 februarie 1685, Caterina a rămas în Anglia în timpul domniei lui Iacob al II-lea al Angliei și s-a întors în Portugalia în timpul domniei lui William al III-lea și Maria a II-a, după Revoluția glorioasă.
  Caterina s-a îmbarcat la 29 martie 1692 spre Spania. S-a stabilit la Lisabona în 1693, la palatul Bemposta. Și-a asumat regența de două ori: în 1704 când Petru al II-lea al Portugaliei s-a dus la război pentru succesiunea la tronul Spaniei și în 1705 când regele a fost bolnav.
  A murit la Lisabona în 31 decembrie 1705 și a fost înmormântată la Mănăstirea Jerónimos, în Belém, Lisabona. 

  Ecaterina de Braganza

  Regină a Angliei, Scoției și Irlandei

  Părinți Ioan al IV-lea al Portugaliei Luisa de Guzman  Frați și surori Pedro al II-lea al Portugaliei Teodósio, Prince of Brazil[*] Afonso al VI-lea al Portugaliei Joana, Princess of Beira[*]  Căsătorită cu Carol al II-lea al Angliei

• 1743: Prințul William, Duce de Gloucester și Edinburgh (William Henry;^[1] 25 noiembrie 1743 – 25 august 1805) a fost membru al familiei regale britanice, nepot al regelui George al II-lea și frate mai mic al regelui George al III-lea. 

  Prințul William

  Duce de Gloucester și Edinburgh

  Portret al Ducelui de Gloucester în 1804 de Sir William Beechey. Părinți Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha  Frați și surori Caroline Matilda de Wales Prințesa Augusta a Marii Britanii Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul Eduard, Duce de York și Albany Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn  Căsătorit cu Maria Walpole Copii Prințesa Sofia de Gloucester Prințesa Caroline de Gloucester Prințul William Frederick, Duce de Gloucester

• 1814: Julius Robert von Mayer, naturalist și medic german (d. 1878)
• 1835: Andrew Carnegie, om de afaceri și filantrop american de origine scoțian (d. 1919)
• 1844: Karl Benz, iniginer german, constructor de automobile (d. 1929)
• 1852: Arhiducele Johann Salvator de Austria (în italiană Giovanni Salvatore) (25 noiembrie 1852 - presupus că s-a pierdut pe mare în 1890) a fost membru al ramurei de Toscana a Casei de Habsburg-Lorena. A fostr Arhiduce și Prinț de Austria, Prinț al Ungariei, Boemiei și Toscanei. După renunțarea la aceste titluri, a fost cunoscut drept John Orth. A dispărut în 1890 și a fost declarat mort în 1911. 
  Fiii lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana, Arhiduce al Austriei. În picioare, de la stânga la dreapta: Arhiducele Johann Salvator (Orth) (1852-?1890), Ludwig Salvator (1847-1915); jos, de la stânga la dreapta: Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana (1835–1908) și Karl Salvator (1839–1892).
  Johann Salvator s-a născut la Florența ca fiul cel mic al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii. A fost botezat cu numele Giovanni Nepomuceno Maria Annunziata Giuseppe Giovanni Batista Ferdinando Baldassare Luigi Gonzaga Pietro Alessandrino Zanobi Antonino.^[2]
  A aurmat o carieră în armata austriacă și a fost prieten apropiat cu Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, cu care împărtășea aceleași puncte de vedere liberale.^[3]
  După ce Imperiul Otoman a garantat autonomia Bulgariei, Johann Salvator a fost un candidat la tronul Bulgariei.^[4] Prințul Alexandru de Battenberg a fost ales Prinț al Bulgariei în 1879. În timpul ocupației austro-ungare pe teritoriul otoman al Bosniei și Herțegovinei în 1878, Johann Salvator a fost la comanda armatei ocupante și a obținut numeroase onoruri.^[5][6]
  La 16 octombrie 1889, a demisionat din armată și a renunțat la titlul și privilegiile sale ca membru al familiei imperiale austriece.^[7] Și-a ales numele de John Orth. Orth și-a luat numele de la castelulul său, Schloss Orth. Johann Salvator s-a căsătorit la Londra cu Milly Stubel, o dansatoare de la Operă și după achiziționarea unui vas numit Santa Margareta, el și soția lui au plecat spre America de Sud. În februarie 1890 a plecat din Montevideo, Uruguay spre Valparaíso în Chile.^[8]
  Nu s-a mai auzit de el de atunci și se crede că vasul său s-a pierdut la Cape Horn deși au existat zvonuri persistente că a supraviețuit^[3] și s-a stabilit în Patagonia. Oficial a fost declarat mort în 1911. 

  Arhiducele Johann Salvator

  Părinți Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii  Frați și surori Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Ludwig Salvator, Prinț de Toscana Arhiducesa Augusta de Austria Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana Archduchess Caroline Augusta of Austria[*] Maria Luisa of Austria, Princess of Tuscany[*] Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*][1]  Căsătorit cu Milly Stubel

• 1863: Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române. Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare (filosofie, 1882 - 1886, științe naturale, 1886 - 1891 și medicină, 1887 - 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
  Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca "Institutul de Seruri și Vaccinuri" (1921), care astăzi îi poartă numele^[1], a Laboratorului de "Medicină Experimentală" (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, "Revista Științelor Medicale" (1905), "Annales de Biologie" (1911) și "Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie". 
  Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începând cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

  Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

  Ion Cantacuzino

  Academicianul Ion Cantacuzino Părinți Constantin Cantacuzino, Zoe Slătineanu Căsătorit cu Maria Mavros Copii Zoe, Maria, Paulina, Sevastia, Elisabeta, Constanța, Ion, Elena, Alina, Olga

• 1868: Ernest Louis de Hesse și de Rin, ultimul Mare Duce de Hesse și de Rin (d. 1937)
• 1876: Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha (n. 25 noiembrie 1876 – d. 2 martie 1936) a fost o membră a familiei regale britanice și nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii. Victoria a deținut titlul de Mare Ducesă de Hesse (1894-1901) și Mare Ducesă Victoria Feodorovna a Rusiei.
  Victoria a scandalizat familiile regale ale Europei cu divorțul său și recăsătoria de la începutul secolului XX. Victoria s-a născut la 25 noiembrie 1876 în Palatul San Anton din Malta, de unde și al doilea nume al său, Melita.^[1] Tatăl ei era prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria. Mama ei era Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica țarului Alexandru al II-lea. Ca nepot al unui monarh britanic, Victoria se intitula Alteța Regală Prințesa Victoria de Edinburgh. În familie i se spunea Ducky. În momentul nașterii sale era a zecea în linia de succesiune la tronul britanic.
  După spusele surorii sale mai mari, Maria, regină a României, "Ducky" avea un temperament dificil. În copilărie, Victoria era timidă, serioasă, sensibilă, sinceră, conform spuselor surorii sale. Mama sa și-a crescut copiii ignorând boala și învățându-i să fie activi fizic.
  Ca fiu al prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, tatăl Victoriei era moștenitor al Ducatului Saxa-Coburg și Gotha după ce fratele său mai mare, prințul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea al Marii Britanii a renunțat la drepturile sale de succesiune asupra Ducatului. Familia s-a mutat la Coburg, Germania în 1889. Mama lor, care era pro-germană, a început imediat să-și crească copiii în stil filogerman; o nouă guvernantă, stilul de îmbrăcăminte simplu, le-a confirmat la biserica luterană germană chiar dacă înainte copiii aparțineau de biserica anglicană.^[2]
  După căsătoria surorii mai mari, Maria, cu Ferdinand, prințul moștenitor al României, regina Victoria a observat că Victoria are o bună relație cu verișorul ei, prințul Ernest Ludovic de Hesse, moștenitorul Ducatului de Hesse, fiul cel mare al celui de-al treilea copil al reginei Victoria, prințesa Alice, Mare Ducesă de Hesse. Regina Victoria și-a dorit foarte mult ca cei doi nepoți ai ei să se căsătorească.^[3] Însă atât Victoria cât și Ernst erau reticenți; în plus, Victoria l-a reîntâlnit pe Kiril la St. Petersburg și s-a îndrăgostit. 
  Victoria Melita și Ernst Ludwig la căsătoria lor din 1894
  În cele din urmă, Victoria și Ernst s-au căsătorit la 9 aprilie 1894 la Schloss Ehrenburg, Coburg. Victoria a devenit Mare Ducesă de Hesse și de Rin^[5] Nunta ei a fost semnificativă deoarece în același timp s-a anunțat logodna viitorului țar Nicolae al II-lea cu sora mai mică a lui Ernst, Alix de Hesse.
  Victoria și Ernst au avut o fiică, prințesa Elisabeth de Hesse poreclită Ella, născută la 11 martie 1895 însă mariajul lor nu a fost unul fericit. Victoria se plângea de lipsa de afecțiune a soțului ei în timp ce Ernst era complet devotat fiicei lor, Elisabeth, pe care o adora. Victoria și Ernst și-au cultivat prietenii, care erau artiști progresivi și intelectuali. Victoria își îndeplinea rolul public fără entuziasm. Evita să răspundă la scrisori, să viziteze persoanele vârstnice a căror companie nu îi era pe plac, vorbea doar cu oamenii care o amuzau la întâlnirile publice ignorând pe cei pe care îi considera plicticoși.^[6]
  Această neglijență a datoriilor sale provoca ceruri cu Ernst. Schimbătoarea Victoria striga, arunca tăvi de ceai, spărgea vase de China de perete și arunca cu ce avea la îndemână în Ernst în timpul cerurilor.^[6] Victoria se elibera în dragostea sa pentru cai. În timp ce era în Rusia pentru încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, pasiunea Victoriei pentru Kirill s-a reaprins. A flirtat cu el la balurile și festivitățile care au marcat încoronarea.^[7]
  

  Fiica lui Ducky Prinţesa Elisabeth de Hesse, care a murit în 1903 de febră tifoidă.

  Mariajul cu Ernie a suferit o nouă lovitură în 1897, când Victoria întoarsă din vizită de la sora sa regina Maria a României l-a prins pe Ernst în pat cu un servitor de sex masculin. Regina Victoria s-a întristat când a auzit de problemele căsniciei celor doi nepoți de la diplomatul Sir George Buchanan dar a refuzat să le permită divorțul din cauza fiicei lor Elisabeth.^[8]

  Eforturile de a restabili mariajul au eșuat când regina Victoria a murit în ianuarie 1901.^[9] Curtea Supremă din Hessa a dizolvat căsătoria la 21 decembrie 1901. Ernst, care la început s-a împotrivit divorțului, a sfârșit prin a crede că este singurul pas posibil. Divorțul a provocat scandal în cercurile regale ale Europei. Țarul Nicolae i-a scris mamei sale că e preferabilă moartea unei "rușini a divorțului".

  

  Marea Ducesă Victoria cu cele trei surori ale sale. De la stânga la dreapta, Beatrice, Victoria Feodorovna, Alexandra și Maria.

  După divorț, Victoria s-a dus să locuiască cu mama sa la casa de pe Riviera Franceză. Ea și Ernst au împărțit custodia Elisabetei care locuia câte șase luni pe an cu fiecare părinte. Elisabeth o acuza pe Ducky pentru divorț iar Ducky a avut o perioadă dificilă în reconcilierea cu fiica sa. Ernst a scris în memoriile sale că Elisabeth ascunsă sub canapea, plângea înaintea unei vizite la mama ei. Ernst a asigurat-o că și mama sa o iubește. Elisabeth a răspuns "Mama spune că mă iubește dar tu mă iubești." Ernst a tăcut și nu a corectat impresiile copilului.^[10]

  Elisabeth a murit la vârsta de opt ani și jumătate de febră tifoidă în noiembrie 1903 când era în vizită la țarul Nicolae al II-lea și la familia acestuia la o reședință din Polonia. Doctorul a sfătuit familia țarului să anunțe mama copilului de boala sa însă țarina a întârziat în trimiterea telegramei. Victoria a primit telegrama prin care era anunțată de moartea copilului ei chiar când se pregătea să plece în Polonia pentru a fi la capătul ei.^[11]

  La câteva săptămâni de la funeraliile copilului, Victoria a fost înfuriată de refuzul Țarului de a-i permite surorii sale mai mici, Beatrice să se căsătorească cu verișorul lor, Marele Duce Mihail al Rusiei. 

  Marea Ducesă Victoria Feodorovna şi două din fiicele sale Maria și Kira.

  După divorțul Victoriei de Ernst, sora acestuia, țarina Alexandra Fiodorovna, și-a convins soțul, Nicolae al II-lea să-l exileze pe Kirill în Extremul Orient. Părinții lui Kirill, Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și Maria de Mecklenburg-Schwerin (Maria Pavlovna), au încercat, de asemenea să descurajeze relația.

  În timpul războiului ruso-japonez, în 1904, Kirill a supraviețuit unui atac și s-a întors la Moscova ca erou de război. În cele din urmă, țarul i-a permis să părăsească Rusia și să se ducă la Coburg pentru a fi cu Victoria.^[12] Trecerea pe lângă moarte l-a determinat pe Kirill să se căsătorească cu Victoria. "Pentru aceia peste care a trecut umbra morții, viața are un nou înțeles" scrie Kirill în memoriile sale.

  Cuplul s-a căsătorit la 8 octombrie 1905 la Tegernsee. A fost o ceremonie simplă la care au participat mama Victoriei, sora ei Beatrice și un prieten Contele Adlerburg. Ca răspuns la căsătorie, țarul Nicolae al II-lea l-a expulzat din Marina Rusă.^[13] Țarina a declarat că niciodată nu-i va mai primi pe Victoria "o femeie care s-a comportat așa de rușinos" sau pe Kirill.^[14] Cuplul s-a retras la Paris, unde au cumpărat o casă pe Champs-Élysées și au trăit din venituri de la părinți.^[15]

  Victoria a decis să se convertească la ortodoxism în 1907, o decizie care i-a încântat atât pe mama cât și pe soțul ei.^[16] Primul copil al Victoriei cu Kirill a fost o fată, Maria Kirillovna, născută în 1907. A fost numită după bunica sa și poreclită "Masha".^[16] A doua fiică, Kira Kirillovna s-a născut în 1909. Victoria și Kirill, care sperau să aibă un fiu, au fost dezamăgiți însă și-au numit fiica după tată. 

  Fiica Victoriei Maria Kirillovna, înainte de primul război mondial.

  După câteva decese în familia regală rusă, Kirill a trecut pe locul trei în linia la succesiunea tronului Rusiei. Kirill și Victoria s-au instalat în Rusia iar Victoriei i s-a acordat titlul de Mare Ducesă a Rusiei.

  În timpul primului război mondial, Victoria a lucrat la Crucea Roșie ca asistentă și a organizat ambulanțe mobile. Kirill și Victoria au privit întotdeauna cu antipatie prietenia țarului și țarinei cu Grigori Rasputin.^[18] Când Rasputin a fost asasinat în decembrie 1916, Kirill și Victoria au semnat o scrisoare împreună cu alte rude cerându-i țarului să arate clemență față de Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei, unul dintre cei implicați în crimă. Țarul a respins cererea lor. Câteva săptămâni mai târziu, țarul a abdicat. La 14 martie 1917 Kirill a jurat loialitate față de Dumă în speranța că ordinea va fi restabilită și monarhia va fi păstrată. Acest act a fost privit ca un act de trădare de mulți membri ai familiei.^[19] Victoria și-a susținut soțul. De asemenea, ea a simpatizat cu oamenii care doreau să reformeze guvernul. 

  Victoria şi Kirill.

  Speranțele lor s-au năruit când au fost forțați să plece în Finlanda, apoi la Coburg. Guvernul Provizoriu le-a permis să plece însă n-au putut lua nimic de valoare cu ei.

  În august 1917 Victoria în vârstă de 40 de ani l-a născut pe Marele Duce Vladimir Kirillovici, singurul băiat al ei și moștenitor al dinastiei.^[20] Familia a rămas în Finlanda, un fost Mare Ducat sub conducere rusească, care și-a declarat independența în decembrie 1917. Treptat au fost nevoiți să ceară ajutorul rudelor pentru subzistență. În iulie 1918, Victoria a scris verișoarei ei primare Prințesa Margareta a Suediei implorând-o să-i trimită mâncare pentru copil pentru a-l putea hrăni pe Vladimir.^[21] Ea s-a înstrăinat de Anglia deoarece a simțit că rudele sale n-au făcut suficient de mult pentru Romanovi.^[22]

  Familia exilată s-a mutat la Coburg apoi la Saint-Briac în Franța unde au trăit pentru restul vieții lor. Când era în Germania, Victoria a arătat interes pentru Partidul Nazist, care a apelat la ea din cauza faptului că era antibolșevică iar speranțele Victoriei se legau de restabilirea monarhiei ruse.^[23] Kirill a suferit o cădere nervoasă iar Victoria l-a îngrijit până s-a însănătoșit. L-a încurajat în visele sale despre revenirea monarhiei ruse și devenirea sa ca Țar.^[24] În 1924 Victoria a călătorit în Statele Unite sperând în ajutor american ^[25] însă încercarea sa nu a avut succes.

  Victoria era excesiv de protectoare cu Vladimir, singurul ei fiu, cel de care se legau speranțele pentru moștenirea tronului Rusiei. Temându-se că nu este în siguranță nu l-a lăsat la școală și i-a angajat un tutore. Victoria, care și-a dedicat viața soțului ei Kirill, a fost devastată când în 1933 a descoperit că soțul ei i-a fost necredincios.^[26] A păstrat aparențele de dragul copiilor dar nu l-a putut ierta niciodată pe Kirill.^[27] A suferit un accident vascular imediat după botezul celui de-al cincilea nepot, Mechtilde, în februarie 1936. A murit la 2 martie 1936. 

  Victoria de Edinburgh

  Mare Ducesă Victoria Feodorovna a Rusiei ant. Mare Ducesă de Hesse

  Părinți Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei  Frați și surori Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha Maria a României Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha  Căsătorită cu Marele Duce Chiril Vladimirovici al Rusiei (1905 - 1936) Ernest Louis, Mare Duce de Hesse (1894 - 1901) Copii Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin Marea Ducesă Maria Kirillovna a Rusiei Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei

• 1881: Ioan al XXIII-lea, născut Angelo Giuseppe Roncalli, (n. 25 noiembrie 1881, Sotto il Monte, Italia - d. 3 iunie 1963, Cetatea Vaticanului, Roma) a fost papă din 28 octombrie 1958 până la moartea sa. Canonizarea sa a avut loc în data de 27 aprilie 2014, împreună cu cea a papei Ioan Paul al II-lea. Angelo Giuseppe Roncalli, al treilea din treisprezece copii, s-a născut la 25 noiembrie 1881 în localitatea Sotto il Monte (Bergamo, Italia) într-o familie de agricultori. A urmat școala primară în oraș, a fost instruit de un preot din Carvico, iar la vârsta de doisprezece ani a intrat în seminarul din Bergamo. O bursă a Fundației Cerasoli (1901) i-a permis să meargă mai departe la Apollinaris, în Roma, unde studiază Istoria Bisericii cu Umberto Benigni (printre alții). Își întrerupe studiile pentru a satisface serviciul militar în armata italiană, dar întors în seminar își desăvârșește studiile cu un doctorat în teologie și este hirotonit în 1904. Continuându-și studiile în drept canonic este numit secretar al noului episcop din Bergamo, Giacomo Radini-Tedeschi. Angelo îl slujește timp de nouă ani pe acest prelat însărcinat cu problemele sociale, dobândind o experiență deosebită și o mare înțelegere a problemelor clasei muncitoare. A predat și apologetică, istoria bisericii și patrologie.
  O dată cu intrarea Italiei în Primul Război Mondial în 1915 este rechemat în serviciul militar în calitate de capelan. La terminarea serviciului în 1918 este numit îndrumător spiritual la seminar, dar își face timp pentru a înființa un cămin pentru studenții din Bergamo. Tot în această perioadă începe un studiu care se concretizează într-o operă de mai multe volume despre vizitele episcopale ale lui Carol Borromeo la Bergamo, ultimul volum fiind publicat după alegerea sa ca papă.
  

  Stema pontificală a papei Ioan al XXIII-lea, cu leul sfântului Marcu, simbolul Veneției
  În 1921 a fost chemat la Roma pentru a reorganiza Congregația pentru Răspândirea Credinței. Numit episcop titular de Areopolis și vizitator apostolic în Bulgaria (1925), s-a îngrijit imediat de problemele bisericilor orientale. Transferat în 1934 în Turcia și Grecia ca delegat apostolic, a înființat la Istanbul un birou pentru găsirea prizonierilor de război. Ca delegat apostolic a intervenit pe lângă autoritățile turce ca un vas cu copii evrei din România să nu fie trimis înapoi, ceea a însemnat salvarea de la moarte a copiilor respectivi.^[11] În semn de recunoștință pentru această intervenție a fost vizitat la Istanbul de marele rabin al Ierusalimului.^[12]
  În 1944 a fost numit de către papa Pius al XII-lea nunțiu la Paris pentru a sprijini eforturile postbelice ale Bisericii din Franța, și a devenit primul observator permanent al Sfântului Scaun pe lângă UNESCO, luând cuvântul în cea de-a șasea și a șaptea adunare generală a organizației, în 1951 și 1952. În 1953 devine cardinal-patriarh al Veneției și spera să-și petreacă ultimii ani din viață în această misiune pastorală. Pregătea actele sinodale ale primului său sinod diecezan (1958) când a fost chemat la Roma pentru a participa la conclavul care l-a ales papă.
  

  Marcă poştală emisă de Republica Federală Germania, cu ocazia publicării enciclicii Pacem in terris (1969)
  În primul său discurs public papa Ioan și-a exprimat preocuparea pentru reunirea cu creștinii separați și pentru pacea în lume. În mesajul de la încoronarea sa a afirmat "cu tărie și sinceritate" ca intenția sa era aceea de a fi un papă pastoral atâta timp cât "toate celelalte daruri umane și priceperi - învățătura, experiența practică, rafinamentul diplomatic - pot să mărească și să îmbogățească munca pastorală dar nu o pot înlocui". Una din primele sale acțiuni a fost aceea de a anula reglementarea lui Sixt al IV-lea care limita numărul membrilor Colegiului Cardinalilor la 70; în următorii patru ani mărește numărul lor la 87, cu cea mai mare reprezentare internațională din istorie. La mai puțin de trei luni de la alegerea sa a anunțat că va ține un sinod diecezan la Roma, va convoca un conciliu ecumenic pentru Biserica universală, și va revizui Codul de Drept Canonic. Sinodul, primul din istoria Romei, s-a ținut în 1960; Conciliul Vatican II a fost convocat în 1962; iar Comisia Pontificală pentru Revizuirea Codului a fost numită în 1963.
  Enciclica sa progresivă, Mater et Magistra, a fost publicată în 1961, la comemorarea aniversării enciclicii Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea. Pacem in terris, apărând libertatea și demnitatea omului ca bază a ordinii și păcii în lume, a fost promulgată în 1963. A ridicat Comisia Pontificală pentru Cinema, Radio și Televiziune la statut curial, a aprobat un nou cod al rubricilor pentru Misal și Breviar, a făcut progrese evidente în relațiile ecumenice creând un nou Secretariat pentru promovarea unității creștinilor și numind primul reprezentant la Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor ținut în New Delhi (1961). În 1960 a consacrat paisprezece episcopi pentru Asia, Africa și Oceania. Fundația Internațională Balzan i-a acordat premiul pentru Pace în 1962.
  De la moartea sa din 3 iunie 1963 s-au scris și s-au spus multe despre căldura și sfințenia iubitului papă Ioan. Probabil că mărturia lumii a fost exprimată cel mai bine de desenul dintr-un ziar care reprezenta pământul învăluit în doliu și cu titlul simplu: „Un deces în familie”. Papa Ioan al XXIII-lea a fost beatificat (declarat fericit) la 3 septembrie 2000, în timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea. Trecerea sa în rândul sfinților a fost oficiată de papa Francisc în data de 27 aprilie 2014. 

  Ioan al XXIII-lea

  * 1892: S-a născut istoricul şi omul politic Petre Constantinescu-Iaşi, membru al Academiei Române; a participat la elaborarea primului tratat de “Istoria României”; (m. 1 decembrie 1977).
• 1896: George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, București - d. 17 aprilie 1964, București) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic și modern, universal și național (Hamlet, Visul unei nopți de vară, Cum vă place, Neguțătorul din Veneția, Macbeth, Richard al III-lea de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, Vlaicu-Vodă de Alexandru Davilla, Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicțiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul Tudor. Spre sfârșitul vieți, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care și Luceafărul.
  Prin Decretul nr. 129 din 20 iunie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului George Vraca i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne.^[1]

  „Viața lui de actor n-a cunoscut șovăieli și pauze: avea în el pregătită puterea de afirmare întreagă și conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră, iese la lumină cu strălucirea ei de început. Talent interior și de tenacitate metalică, Vraca era gata făurit și complet, când a intrat din culise în spectacol. ”

  — Tudor Arghezi

  În tinerețe a făcut parte din echipa națională de rugby. Roluri în teatru: 
• Paznicul bătrân, Cocoșul negru - Victor Eftimiu
• Vancheme, Cafeneaua cea mică - Tristan Bernard
• Rolsby, Raffles - Hornung și Presbrey
• Cuțui Ghiță, Tudor Vladimirescu - N. Iorga
• Roller, Hoții - Friedrich Schiller
• Karl Mohr Tâlharii - F. von Schiller
• Regele Franței, Regele Lear - Shakespeare
• Montazzo, Ruy-Blas - Victor Hugo
• Unul din seniorii scoțieni, Macbeth - Shakespeare
• Lysander, Visul unei nopți de vară - Shakespeare
• Iisus, Iisus - N. Iorga
• Faust, Faust - J. W. von Goethe
• Oswald, Strigoii - H. Ibsen
• Romeo, Romeo și Julieta - Shakespeare
• Hypolit, Fedra - Racine
• Prizonierul, Lupii de aramă - A. Maniu
• Jacques, Cum vă place? - Shakespeare
• Leonard Charters, Cuceritorul - G. B. Shaw
• Troilus, Troilus și Cresida - Shakespeare
• Vaska Pepel, Azilul de noapte - M. Gorki
• Nae Girimea, D‘ale carnavalului - I.L. Caragiale
• Hamlet, Hamlet, Shakespeare
• Oedip, Oedip, Sofocle
• Maxim de Winter, Rebecca - Daphné du Maurier
• Etienne Feriand, Îndrăgostita - G. de Portoriche
• Ezra Mannon și Orin Mannon, Din jale s'a'ntrupat Electra - E. O‘Neill
• Colonel Pickering, Pygmalion - G. B. Shaw
• Fernando Gomez, Fântâna turmelor - Lope de Vega
• Vlaicu, Vlaicu-Vodă - Al. Davilla
• Horațiu, Fântâna Blanduziei - V. Alecsandri
• Manole, Meșterul Manole - Laurențiu Fulga
• Ovidiu, Ovidiu - V. Alecsandri
• Povestitorul, Primăvara - Aurel Mihale
• Richard al III-lea, Richard al III-lea - Shakespeare
• Dr. Tokeramo, Taifunul - Melchior Lengyel

Filmografie:

• Datorie și sacrificiu (1926)
• Lia (1927)
• Televiziune (1931)
• Se aprind făcliile (1939)
• Visul unei nopți de iarnă (1946)
• Viața învinge (1951)
• Nepoții gornistului (1953)
• Răsare soarele (1954)
• Tudor (1961) 

  George Vraca

  dedicatie George Vraca pentru Iorgu Steriu, interbelic

• 1915: S-a născut generalul Augusto Pinochet Ugarte, cel care a devenit în 1973 şef al statului Chile (până 1990), în urma unei lovituri de stat militare care a rasturnat guvernul marxist al lui Salvador Allende; (d.10.12.2006).
• 1917: S-a nascut Francis Lemarque, compozitor şi interpret francez de chansonete („Ma douce valleé”, „A Paris”, „Marjolaine”); (d.20.04.2002).
• 1926: Poul Anderson, scriitor american de science fiction (d. 2001)
• 1931: Panait I. Panait (n. 25 noiembrie 1931, Pietroiu, Ialomița, astăzi Borcea, Călărași – d. 21 martie 2015) a fost un istoric și arheolog român, cu preocupări în domeniul arheologiei medievale. Împreună cu Ștefan Ionescu, a scris lucrarea Constantin vodă Brâncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, o monografie de referință în domeniu. A fost căsătorit cu istorica Ioana Cristache-Panait.
  Panait I. Panait a făcut studii secundare la Călărași. Studiile universitare le-a urmat între 1951-1956 la București. A fost din 1956 șef de secție la Muzeul de Istorie al municipiului București, ulterior a deținut și funcția de director. A făcut săpături arheologice în București și în jurul orașului, fiind interesat de istoria sa. A dublat preocuparea pentru aducerea la lumină a vestigiilor și de interesul pentru conservarea lor, aducând contribuții muzeologice.

• 1937: Nicolae Urdăreanu (n. 25 noiembrie 1937, Lăpușata, județul interbelic Vâlcea - d. 23 octombrie 2019, București) a fost un bariton român.

  BIOGRAFIE

  S-a născut pe 25 noiembrie 1937 în comuna Lăpușata, județul Vâlcea. A urmat Facultatea de Teologie, Litere, Istorie Arte din cadrul Universității din Pitești (promoția 1959). A fost solist al Operei Naționale București, fiind recunoscut^{[formulare evazivă]} pentru afinitatea rolurilor verdiene și fiind singurul bariton român wagnerian al vremurilor sale. În peste 40 de ani de activitate în arta lirică a interpretat peste 40 de roluri din opere celebre, dintre care pot fi amintite Oedip de George Enescu, Otello, Rigoletto și Bal mascat de Giuseppe Verdi, Olandezul zburător de Richard Wagner.

• Mihai Severovan
  Date personale
  Născut	25 noiembrie 1947 (72 de ani) Gura Camencii, Raionul Floresti RSS Moldovenească, URSS
  Căsătorit cu	Claudia Severovan[1]
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	Politician
  Ministru al Dezvoltării Teritoriului, Construcțiilor și Gospodăriei Comunale
  În funcție 25 ianuarie 1997 – 12 noiembrie 1999
  Ministru al Serviciilor Comunale și Exploatării Fondului de Locuințe
  În funcție 4 august 1992 – 12 decembrie 1996
  Primar de Chișinău
  În funcție pe durata anului – 1990
  Precedat de	Vladimir Dobrea
  Succedat de	Nicolae Costin
  Consilier municipal în Consiliul municipal Chișinău
  În funcție 2003 – 2011
  Ministru adjunct al Gospodăriilor Comunale
  În funcție 1987 – 1990
  Premii	Ordinul Republicii (2014) Ordinul Gloria Muncii (22 aprilie 2010)
  Partid politic	Partidul Național Liberal
  Alma mater	Universitatea Tehnică a Moldovei
  Profesie	Inginer-constructor
  Modifică date / text

  1947: Mihai Severovan (n. 25 noiembrie 1947, Gura Camencii) este un politician și om de afaceri din Republica Moldova. A fost ministru în Guvernul Republicii Moldova din 1992 până în 1999, în cinci cabinete: Ministru al Serviciilor Comunale și Exploatării Fondului de Locuințe (1992–1996) în Guvernul Sangheli-1 și Guvernul Sangheli-2 și Ministru al Dezvoltării Teritoriului, Construcțiilor și Gospodăriei Comunale în Guvernul Ciubuc-1, Guvernul Ciubuc-2 și Guvernul Sturza. A mai fost primar de Chișinău (în 1990) și consilier municipal în Consiliul municipal Chișinău (în anii 2000).

  BIOGRAFIE

  Într-o perioadă în care capetele miniștrilor zburau unul după altul, Mihai Severovan a fost o personalitate agreată de toate cabinetele - Muravschi, Sangheli, Ciubuc-I, Ciubuc-II și Sturza.

  Rodica Ciorănică, VIP Magazin^[1]

  Mihai Severovan s-a născut la 21 noiembrie 1947, în satul Gura Camencii din raionul Florești (pe atunci în raionul Soroca), într-o familie de țărani. După absolvirea școlii medii, a studiat la Colegiul de Construcții. Și-a continuat studiile la Facultatea Construcții a Universității Tehnice din Chișinău și, ulterior, la Școala de Înalte Studii Politice de la Moscova. Și-a început activitatea profesională în calitate de muncitor, devenind apoi inginer și inginer-șef.^[2] În 1979 a fost ales vicepreședinte, iar în 1982 președinte al Comitetului executiv al raionului Frunze (Buiucani) din Chișinău (pretor de Buiucani).^[3] Între anii 1987–1990 a fost ministru adjunct al Gospodăriilor Comunale,^[4] iar în 1990 a devenit președinte al Comitetului executiv orășenesc Chișinău (primar de Chișinău).^[5] A fost ministru (în Guvernul Republicii Moldova) în cinci guverne timp de opt ani. Din 4 august 1992 până la 12 decembrie 1996 a exercitat funcția de Ministru al Serviciilor Comunale și Explotării Fondului de Locuințe în Guvernul Sangheli-1 și Guvernul Sangheli-2, iar de la 25 ianuarie 1997 până la 12 noiembire 1999 a deținut funcția de Ministru al Dezvoltării Teritoriului, Construcțiilor și Gospodăriei Comunale în Guvernul Ciubuc-1, Guvernul Ciubuc-2 și Guvernul Sturza.^[6] În 2001 Mihai Severovan a candidat pentru funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Renașterii și Concilierii (nr. 18 în listă), iar în 2002 a fost ales vicepreședinte al Consiliului Național al Partidului Liberal (a fuzionat în 2003, formând Alianța „Moldova Noastră”). La alegerile pentru funcția de primar de Chișinău din 2003, Mihai Severovan a participat în calitate de candidat independent acumulând 1,3% din voturi.^[4] Din 2003 până în 2011 a fost consilier municipal în Consiliul municipal Chișinău.

  A mai fost membru al consiliului de administrare al „Băncii Sociale” și membru al consiliului de administrare la SA „Apă Canal”.^[7]

  La alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 6 din lista Mișcarii „Acțiunea Europeană”,^[8][9] însă formațiunea a acumulat doar 1,01% și nu a reușit să acceadă în parlament.^[10]

  La alegerile locale din Chișinău din 14 iunie 2015 a candidat independent la fucția de consilier în Consiliul municipal Chișinău și a obținut 0,81% din voturi, nereușind să treacă pragul electoral.^[11]

  În prezent deține funcția de președinte al Asociației Patronale a Serviciilor Publice din Republica Moldova.^[3] Este membru al Partidului Național Liberal^[12] și face parte din Biroul Permanent Central al partidului.^[13]

  Mihai Severovan este nașul de cununie al primului Președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur (din 2003).^[14] Este căsătorit cu Claudia și are un fiu.

  DISTINCȚII

  • „Ordinul Republicii” (2014)^[15]
  • Ordinul „Gloria Muncii”^[16]
  • Ordinul bisericesc „Ștefan cel Mare, grad.II”^[16]
  • Titlul onorific „Почетный строитель России” (în română: Constructor de onoare al Rusiei)^[16]
• 1948: Doina Petruța Cojocaru (nume de fată Băicoianu, n. 25 noiembrie 1948, în Sighișoara - d. 14 decembrie 1996) a fost o handbalistă română ce a jucat pentru echipa națională a României pe postul de coordonator.
• 1949: Florea Ispir (n. 25 noiembrie 1949 în Vârteju, Ilfov) este al doilea fotbalist ca număr de meciuri în Liga I.^[2][3] În preznt antrenează echipa de copii și juniori FC Junior.^[3] Federația Română de Fotbal i-a acordat Ordinul de Merit cu Diamant pentru întreaga activitate.^[4] În prezent, se ocupă de creșterea tinerelor talente ale clubului Unirea Dej cu copiii născuți între 1995 și 1996.
• 1960: John F. Kennedy Jr., fiul președintelui american John F. Kennedy (d. 1999)

• Vasile Dîncu
  Date personale
  Născut	25 noiembrie 1961 (58 de ani)  Năsăud, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Ministrul dezvoltării regionale și administrației publice
  În funcție 17 noiembrie 2015 – 4 ianuarie 2017
  Precedat de	Sevil Shhaideh
  Succedat de	Sevil Shhaideh
  Europarlamentar
  În funcție 1 ianuarie 2007 – 9 decembrie 2007[1]
  Circumscripția	România
  Legislatură	Al șaselea Parlament European
  În funcție 1 ianuarie 2007 – 13 mai 2007
  Senator al României
  În funcție 14 februarie 2004 – 20 decembrie 2008
  Circumscripția	Cluj
  Partid politic	PSD
  Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai
  Modifică date / text

  1961: Vasile Sebastian Dîncu (n. 25 noiembrie 1961, Năsăud) este un politician român, de profesie sociolog. În legislatura 2004-2008 a fost membru al Senatului României, ales în județul Cluj pe listele partidului PSD.

  În guvernul condus de Adrian Năstase - Guvernul Adrian Năstase (28 decembrie 2000 - 21 decembrie 2004), a fost ministru al informațiilor publice. Între 17 noiembrie 2015 și 4 ianuarie 2017 a fost ministru al administrației și dezvoltării regionale în guvernul Dacian Cioloș.^[2]

  A fondat două companii de cercetare sociologică - Institutul de Studii Sociale, Marketing și Publicitate Metro Media Transilvania (1994) și Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES (2009).^{[3][4][5][6][7]}

  CARIERA PROFESIONALĂ ACTUALĂ

  Este profesor la Facultatea de Sociologie a Universității București. Susține cursuri de Sociologie Generală, Opinie publică, Comunicare, Cercetare de  piață, Management strategic. Este conducător de doctorat la IOSUD de pe lângă Universitatea București (din 2005).

  Este membru ESOMAR^[8] (European Society for Opinion and Marketing Research), al Societății Sociologilor din România^[9] și al Asociației Sociologilor din România.

  Este fondator al săptămânalului regional Transilvania REPORTER^[10] și al Revistei SINTEZA – revistă de cultură și gândire strategică^[11].

  Din anul 2014, este membru al Uniunii Scriitorilor din România^[12].

  ACTIVITATEA POLITICĂ

  A fost prezent în mediul politic în perioada 2000-2007, deținând pe parcursul timpului funcții de conducere în cadrul Partidului Social Democrat, dar și funcții importante în domeniul guvernamental și de stat, printre care cea de Ministru al Informațiilor Publice (2000-2003)^{[13] [necesită citare]}și șef al Agenției pentru Strategii Guvernamentale^[14] (2003-2004). A fost senator în Parlamentul României în legislatura 2004-2008^[15] și membru în Grupul Socialiștilor în Parlamentul European^[16] (2005-2007). În noiembrie 2015, numele lui a fost vehiculat de presă ^[17] ca fiind una dintre variantele pentru funcția de Prim Ministru, după demisia lui Victor Ponta din funcția de șef al Executivului.^[18] În cele din urmă, prim ministru a devenit Dacian Cioloș, iar Vasile Dîncu a fost numit ministru al dezvoltării regionale și administrației publice în guvernul acestuia, deținând și portofoliul de viceprim-ministru.^[2]

  La finele anului 2019 s-a reînscris în PSD, iar din august 2020 este Președinte al Consiliului național al Partidului Social Democrat.

  Candidează pentru Senatul României, la alegerile din 6 decembrie 2020.

  ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ

  Activitatea științifică este centrată pe dezvoltarea unor analize și a unor teme de cercetare empirică privind realitatea românească din multiple unghiuri, dar mai ales pe mutațiile din zona realității simbolice și a infrastructurilor mentalitare (care este, de altfel, și subiectul tezei de doctorat), pe crearea de instituții, pe un proiect de prezență publică constantă, pe articularea de contraideologii. De-a lungul carierei didactice a pus bazele mai multor facultăți, centre de cercetare sau masterate în universități publice și private din București și Cluj Napoca.

  Activitatea sa didactică este orientată pe dezvoltarea unui proiect de discurs sociologic aplicat. A realizat numeroase studii în domeniile: teorie socială, sociologia opiniei publice, cercetarea relațiilor interetnice, sociologia mass media și a comunicării de masă, cercetare sociologică, atitudini și comportamente politice, securitate și gestiunea riscurilor, cultură și instituții, studiul credințelor colective, ideologiilor și superstițiilor ^[19]

  VOLUME DE AUTOR PUBLICATE

  1. Vasile Sebastian Dâncu, Audiența radio în România, Editura Fundației Culturale Române, Cluj-Napoca 1998
  2. Vasile Sebastian Dâncu, Societatea civilă și administrația locală, Metro Media Press, Cluj, 1999
  3. Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Dacia, Cluj-Napoca, 1999. Premiul Fundației DACIA. Locul 7 în Topul Național de Carte (februarie 2000), re-editată 2009, Editura Eikon, Cluj Napoca
  4. Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea în managementul instituțional, Editura Wolphin, Cluj-Napoca, 1999
  5. Vasile Sebastian Dâncu, Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, re-editată 2010
  6. Vasile Sebastian Dâncu, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007^[20]
  7. Vasile Sebastian Dâncu, Patrie de unică folosință, Editura RAO, 2010^[21]
  8. Vasile Sebastian Dâncu', Mitologii, fantasme și idolatrie, Editura RAO, 2011^[22]
  9. Vasile Sebastian Dâncu, Poveștile, viața și moartea, Editura Eikon, 2011^[23]
  10. Vasile Sebastian Dâncu, O Românie interioară, Editura Eikon, 2013^[24]
  11. Vasile Sebastian Dâncu, Triburile. O patologie a politicii românești de la Revoluție la Generația Facebook, Editura Școala Ardeleană, 2015^[25] [26] 
  12. Vasile Sebastian Dâncu, Politically incorrect, Scenarii pentru o Românie posibilă, Editura Școala Ardeleană, 2016
• 1971: Christina Applegate, actriță americană
• 1982: Maximilian Nicu (n. 25 noiembrie 1982, Prien am Chiemsee, Germania de Vest, astăzi Germania), este un jucător româno-german de fotbal, care joacă postul de mijlocaș pentru FC Universitatea Cluj. Convocat la naționala României, mijlocașul Maximilian Nicu și-a prezentat în cadrul unei conferințe de presă pașaportul românesc și a declarat: „Dacă aș fi avut posibilitatea să joc în naționala Germaniei cred că aș fi ales tot România. Acum nu aș mai juca în campionatul României pentru că am așteptat mult să joc în prima ligă germană. Mai demult poate aș fi jucat în campionatul românesc. Nu cunosc foarte bine fotbalul românesc, dar cred că are potențial”
• 1982: Valentin Porcișteanu (n. 25 noiembrie 1982, București, România) este un pilot din Campionatul Național de Raliuri al României, care a obținut titlul de Campion Național în sezonul 2011 , patru titluri de Vicecampion Național, în 2010 , 2012 , 2018 , 2019. Are la activ participări în etape internaționale, din Campionatul European de Raliuri și Intercontinental Rally Challenge cu câștigarea trofeului "Colin McRae Flat Out" la ERC Sibiu Rally - 2013.
• 1985: Yuki Ota, scrimer japonez, laureat olimpic
• 1986: Katie Cassidy, actriță americană
• 1990: Alaaeldin Abouelkassem, scrimer egiptean

Decese

• 1034: Máel Coluim mac Cináeda (în gaelica modernă, Maol Chaluim mac Choinnich,^{[note 1]} cunoscut în listele mai recente după numele englez de Malcolm al II-lea; d. 25 noiembrie 1034),^[1] a fost rege al scoților din 1005 și până la moartea sa.^{[note 2]} A fost fiul lui Cináed mac Maíl Coluim; Profeția lui Berchán afirmă că mama sa era o femei din Leinster și îl denumește Máel Coluim Forranach, „distrugătorul”.^[3]
  Pentru analele irlandeze care i-au înregistrat moartea, Máel Coluim a fost ard rí Alban, Înalt Rege al Scoției. În același fel în care Brian Bóruma, Înalt Rege al Irlandei, nu a fost singurul rege din Irlanda, Máel Coluim a fost unul din multiplii regi ce domneau în zona geografică a Scoției moderne: printre alți regi contemporani cu el se numără regele de Strathclyde, care domnea în sud-vest, diferiți regi galo-vikingi de pe coastele de vest și din Insulele Hebride și cei mai apropiați și mai periculoși rivali, regii din Mormaers of Moray. Către sud, în Regatul Angliei, earlii de Bernicia și Northumbria, ai căror predecesori domniseră ca regi ai Northumbriei peste mare parte din sudul Scoției, încă mai controlau teritorii vaste în sud-est. În 997, ucigașul lui Causantín mac Cuilén este considerat a fi Cináed mac Maíl Coluim. Întrucât nu exista niciun Cináed cunoscut a fi în viață la acea vreme (Cináed mac Maíl Coluim murise în 995), aceasta este considerată a fi o confuzie fie cu Cináed mac Duib, care i-a urmat lui Causantín, sau, posibil, chiar cu Máel Coluim, fiul lui Cináed al II-lea.^[5] Indiferent dacă Máel Coluim l-a ucis sau nu pe Causantín, în mod sigur în 1005 el l-a ucis pe succesorul lui Causantín, Cináed al III-lea, în bătălie la Monzievaird în Strathearn.^[6]
  Ioan de Fordun scrie că Máel Coluim a învins o armată norvegiană „aproape în primele zile de după încoronare”, dar acest lucru nu apare în niciun alt izvor istoric. Fordun afirmă că episcopia Mortlachului (mutată ulterior la Aberdeen) a fost înființată în semn de mulțumire pentru victoria în fața norvegienilor. Malcolm al II-lea a dat dovadă de o abilitate de supraviețuire rară în rândul regilor scoțieni timpurii, domnind douăzeci și nouă de ani. A fost un om inteligent și ambițios. Tradiția brehonilor era aceea ca succesorul lui Malcolm să fie ales de el din rândul descendenților regelui Aedh, cu consimțământul sfetnicilor lui Malcolm și al bisericii. Cu scopul declarat de a pune capăt violentelor dușmănii de clan din nordul Scoției, dar influențat evident de modelul feudal normand, Malcolm a ignorat tradiția și s-a hotărât să păstreze succesiunea în familia sa. Întrucât Malcolm nu avea însă niciun fiu, a negociat o serie de căsătorii dinastice pentru cele trei fiice ale sale, cu bărbați care ar fi fost altfel rivali, asigurându-și loialitatea principalelor căpetenii rude cu ginerii săi. Mai întâi a căsătorit-o pe fiica sa Bethóc cu Crinan, Thane al Insulelor, liderul casei Atholl și abate secular al Dunkeldului; apoi pe cea mai mică fiică a sa, Olith, cu Sigurd, earl de Orkney. Fiica mijlocie, Donada, a fost căsătorită cu Findláich, mormaer de Moray, Thane de Ross și Cromarty și urmaș al lui Loarn din Dalriada. Aceasta a fost o manevră riscantă în raport cu regulile de succesiune ale gaelilor, dar prin aceasta el și-a asigurat spatele și, profitând de reluarea atacurilor vikingilor asupra Angliei, a înaintat cu armata în sud pentru a lupta cu englezii. I-a învins pe angli la Carham în 1018 și l-a pus pe nepotul său, Duncan, fiul abatelui Dunkeldului și ales de el ca Tanist, în Carlisle pe tronul Cumbriei în același an. Prima relatare solidă despre domnia lui Máel Coluim este cea despre o invazie a Berniciei în 1006, probabil tradiționala crech ríg („pradă regală”, un raid al unui nou rege prin care acesta își demonstra priceperea în război), care a implicat un asediu al Durhamului. Aceasta pare să se fi soldat cu o înfrângere grea pentru northumbrienii, în frunte cu Uhtred din Bamburgh, viitorul earl al Berniciei, relatată în analele Ulsterului.^[9]
  Un al doilea război Bernicia, probabil în 1018, a avut și mai mult succes. Bătălia de la Carham, de pe râul Tweed, a fost o victorie a scoților în frunte cu Máel Coluim și a oamenilor lui Strathclyde în frunte cu regele lor, Owen cel Pleșuv. În acest moment Earl Uchtred era probabil mort, iar Eiríkr Hákonarson a fost numit earl al Northumbriei de către cumnatul său Cnut cel Mare, deși se pare că autoritatea sa se limita la zona sudică a regiunii, fostul regat Deira, și nu se știe să fi luat vreo măsură împotriva scoților.^[10] Lucrarea De obsessione Dunelmi (Asediul Durhamului, asociată cu Symeon din Durham) susține că fratele lui Uchtred Eadwulf Cudel a cedat Lothianul lui Máel Coluim, probabil în urma înfrângerii de la Carham. Această regiune pare a fi compusă din teritoriile dintre Dunbar și Tweed întrucât alte părți ale Lothianului fuseseră sub controlul scoților înainte de acest moment. S-a sugerat că Cnut ar fi primit tribut de la scoți pentru Lothian, dar cum se pare nu a primit nimic de la earlii bernicieni, aceste afirmații sunt improbabile. Cronica anglo-saxonă afirmă că Cnut și-a condus armata în Scoția la întoarcerea din pelerinajul efectuat la Roma. Cronica afirmă că aceasta s-a întâmplat în 1031, dar sunt motive pentru care istoricii bănuiesc că ar fi fost în 1027.^[12] Cronicarul burgund Rodulfus Glaber relatează expediția la scurt timp după aceasta, descriindu-l pe Máel Coluim ca fiind „puternic în resurse și arme ... foarte creștin în credință și faptă”.^[13] Ralph afirmă că între Máel Coluim și Cnut s-a ajuns la pace prin intervenția lui Richard, ducele Normandiei, fratele soției lui Cnut Emma. Richard a murit pe la 1027 iar scrierile lui Rodulfus sunt aproape contemporane cu evenimentele.^[14]
  S-a sugerat și că originea conflictului dintre Cnut și Máel Coluim stă în pelerinajul lui Cnut la Roma, și în încoronarea Împăratului Roman Conrad al II-lea, unde Cnut și Rudolph al III-lea, regele Burgundiei, au fost oaspeți de onoare. Dacă Máel Coluim ar fi fost prezent, și repetatele afirmații despre pioșenia sa în anale sugerează că este foarte posibil ca și el să fi făcut un pelerinaj lar Roma, așa cum a făcut și Mac Bethad mac Findláich („Macbeth”) ulterior, atunci încoronarea i-ar fi permis lui Máel Coluim să denunțe vreo suzeranitate a lui Cnut asupra sa.^[15]
  Cnut a obținut mai puțin decât regii englezi dinaintea sa, o promisiune de pace și prietenie în locul promisiunii de ajutor pe uscat și pe mare obținută de Edgar și de alți regi. Izvoarele afirmă că Máel Coluim era însoțit de unul sau doi alți regi, în mod sigur de Mac Bethad, și probabil și de Echmarcach mac Ragnaill, regele Mannului și al insulelor, și al Galloway-ului.^[16] Cronica anglo-saxonă remarcă supunerea „dar el [Máel Coluim] a acceptat-o doar scurtă vreme”.^[17] Cnut era în curând prea ocupat de luptele din Norvegia contra lui Olaf Haraldsson și se pare că nu s-a mai interesat de conflictele cu Scoția. Olith, una dintre fiicele lui Máel Coluim, s-a căsătorit cu Sigurd Hlodvisson, earl de Orkney.^[18] S-a spus despre fiul lor, Thorfinn Sigurdsson, că avea cinci ani atunci când Sigurd a fost ucis la 23 aprilie 1014 în bătălia de la Clontarf. Orkneyinga Saga afirmă că Thorfinn a fost crescut la curtea lui Máel Coluim și că bunicul său i-a încredințat Mormaeratul Caithness. Thorfinn, afirmă Heimskringla, era aliat al regelui scoților și conta pe susținerea lui Máel Coluim împotriva „tiraniei” regelui norvegian Olaf Haraldsson.^[19] Cronologia vieții lui Thorfinn este problematică, și se poate ca el să fi deținut o parte din Orkney în copilărie, dacă chiar avea cinci ani în 1014.^[20] Oricare ar fi succesiunea evenimentelor, înainte de moartea lui Máel Coluim, un vasal al regelui scoților controla Caithness și Orkney.
  Dacă Máel Coluim avea vreun control asupra Morayului, ceea ce este departe de a fi universal acceptat, atunci analele consemnează o serie de evenimente ce sugerează o luptă pentru putere în nord. În 1020, tatăl lui Mac Bethad Findláech mac Ruaidrí a fost ucis de fiii fratelui său Máel Brigte.^[21] Se pare că Máel Coluim mac Máil Brigti a preluat controlul asupra Morayului, întrucât moartea sa este consemnată în 1029.^[22]
  În pofida relatărilor din cronicile irlandeze, scriitorii englezi și scandinavi par să-l considere pe Mac Bethad ca fiind rege de drept al Morayului: aceasta rezultă din felul cum descriu ei întâlnirea cu Cnut din 1027, înainte de moartea lui Máel Coluim mac Máil Brigti. Lui Máel Coluim i-a urmat pe tronul de rege sau mormaer fratele său Gille Coemgáin, soțul lui Gruoch, o nepoată a regelui Cináed al III-lea. S-a presupus că Mac Bethad a fost vinovat de uciderea lui Gille Coemgáin în 1032, dar dacă Mac Bethad avea vreun motiv de conflict în uciderea tatălui său în 1020, atunci Máel Coluim avea și el motive să se bucure de moartea lui Gille Coemgáin. Nu doar că strămoșii lui Gille Coemgáin uciseseră pe mulți din neamul lui Máel Coluim, dar Gille Coemgáin și fiul său Lulach erau rivali la tron. Máel Coluim nu avea fii, iar situația planurilor sale de succesiune era amenințată. Ca urmare, în anul următor, fratele sau nepotul de frate al lui Gruoch, care ar fi putut deveni în cele din urmă rege, a fost ucis de Máel Coluim. Prin tradiție, s-a presupus că regele Eógan cel Pleșuv al Strathclyde-ului a murit în bătălia de la Carham și că regatul a trecut de atunci în mâinile scoților. Există însă dovezi foarte vagi în acest sens. Nu este deloc sigur că Eógan a murit la Carham, și este destul de clar că au existat regi ai Strathclyde-ului până în 1054, când Edward Confesorul l-a trimis pe earlul Siward sa-l pună pe tron pe „Máel Coluim fiul regelui cumbrilor”. Confuzia este una de dată veche, probabil inspirată de William din Malmesbury cu adăugiri ale lui Ioan din Fordun, dar nu există dovezi clare că regatul Strathclyde ar fi făcut parte din regatul scoților, în loc să fie un regat autonom, înainte de vremea strănepotului lui Máel Coluim al II-lea al Scoției, Máel Coluim mac Donnchada.^[24]
  Până în anii 1030, din posibilii fii ai lui Máel Coluim, nu mai era niciunul în viață. Singurele indicii că ar fi avut vreun fiu apar în cronica lui Rodulfus Glaber în care se spune că Cnut ar fi fost naș al unui fiu al lui Máel Coluim.^[25] Nepotul său, Thorfinn, nu a fost acceptat ca rege al scoților, iar regele a ales unul din fiii celeilalte fiice, Bethóc, căsătorită cu Crínán, abate secular al Dunkeldului, și posibil mormaer al Athollului. Posibil doar ca o coincidență, în 1027 analele irlandeze relataseră arderea Dunkeldului, fără însă a detalia circumstanțele.^[26] Moștenitorul ales al lui Máel Coluim, și primul tánaise ríg cunoscut cu certitudine în Scoția, a fost Donnchad mac Crínáin („Duncan I”).
  Este posibil ca o a treia fiică a lui Máel Coluim să se fi căsătorit cu Findláech mac Ruaidrí și ca Mac Bethad să-i fi fost astfel nepot, dar nu sunt dovezi clare în acest sens. 
  Gravură din secolul al XIX-lea a pietrei funerarea a regelui Malcolm (Glamis nr. 2) din Glamis
  Máel Coluim a murit în 1034, Marianus Scotus punând data ca fiind 25 noiembrie 1034. Listele de regi afirmă că ar fi murit la Glamis, fiind descris ca un rege „prea-glorios” și „prea-victorios”. Analele din Tigernach afirmă că „Máel Coluim mac Cináeda, rege al Scoției, onoarea întregii Europe de vest, a murit.” Profeția lui Berchán, probabil sursa de inspirație a relatărilor lui Ioan din Fordun și Andrew din Wyntoun în care Máel Coluim este ucis luptând cu bandiții, afirmă că a murit violent, în luptă cu „paricizii”, despre care sugerează că ar fi fiii lui Máel Brigte din Moray.^[28]
  Probabil cea mai notabilă informație despre moartea lui Máel Coluim este relatarea lui Marianus, coroborată cu lipsa de informații din analele irlandeze, care arată că Donnchad I a devenit rege și a domnit cinci ani și nouă luni. Dat fiind că moartea sa în 1040 este descrisă de analele din Tigernach ca survenind „la o vârstă imatură”, în 1034 probabil că era tânăr. Absența oricărei opoziții sugerează că Máel Coluim înlăturase ferm orice opoziție pe parcursul vieții sale.^[29]
  Tradiția, din vremea lui Fordun sau chiar mai veche, este că piatra pictă astăzi denumită „Glamis 2” este „piatra funerară a regelui Malcolm”. Ea este o piatră de clasă II, formată probabil prin reutilizarea unui monolit din epoca bronzului. Datarea ei nu este certă, fiind propuse numeroase date, începând cu secolul al VIII-lea. Asocierea cu Máel Coluim a fost propusă pe baza iconografiei gravurilor.^[30]
  În ce privește chestiunea presupusului pelerinaj al lui Máel Coluim, pelerinajele la Roma sau călătoriile în alte locuri îndepărtate, nu erau ceva neobișnuit. Thorfinn Sigurdsson, Cnut și Mac Bethad au fost menționați cu siguranță. Se știe că Rognvald Kali Kolsson a plecat în cruciade în Mediterana în secolul al XII-lea. În perioada lui Malcolm, Dyfnwal al Strathclyde-ului a murit în pelerinajul la Roma în 975, ca și Máel Ruanaid uá Máele Doraid, regele din Cenél Conaill, în 1025.
  Nu se știe mult despre activitățile lui Máel Coluim în afara războaielor și uciderilor. Cartea Deerului consemnează că Máel Coluim „a dăruit impozitele regale [colectate] la Biffie și la Pett Meic-Gobraig, și două davoch^{[note 3]}” mănăstirii Old Deer.^[31] Probabil că nu el a fost fondatorul episcopiei Mortlach-Aberdeen. Ioan de Fordun spune o poveste ciudată cu referire la presupusele „legi ale lui Malcolm MacKenneth”, afirmând că Máel Coluim a dat toată Scoția, cu excepția Dealului Moot de la Scone, care este probabil o născocire. 

  Malcolm al II-lea

  Nu se știe de fapt cum arăta Malcolm. Această imagine anacronică din secolul al XVII-lea pretinde că îl reprezintă pe rege Părinți Kenneth al II-lea al Scoției  Frați și surori Boite mac Cináeda[*]  Copii Bethóc Donada Olith

• 1120: William Adelin , fiul lui Henry I al Angliei ( fiu al lui William Cuceritorul), moare inecat in Canalul Manecii cand se scufunda nava pe care se afla imbarcat, numita Corabia alba.

  

  William Ætheling - foto: en.wikipedia.org

   

• 1185: Papa Lucius al III-lea

• 1716: A încetat din viaţă Antim Ivireanul (n.c.1660 Ivira, Georgia), mitropolit al Munteniei (1708-1716).

  

  Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – foto: doxologia.ro

  Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească. A fost, pe rând, egumen al mânăstirii Snagov, episcop de Vâlcea și mitropolit al Ţării Românești. În același timp, a fost și un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog și autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an).

  La insistențele Porții Otomane, a fost exilat în anul 1716. Şi-a dat viața ca un martir pentru credința creștină, fiind ucis de ostașii care îl escortau pe drumul exilului. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 27 septembrie. Antim Ivireanul a înfiinţat tipografii la Snagov (1694) şi Rîmnic (1705), a fost ctitorul ansamblului monastic Antim (1716), a ilustrat Evangheliile de la 1693 şi 1597 şi a executat portretul lui Constantin Brîncoveanu.

• 1868: Joseph Georg Friedrich Ernst Karl, Duce de Saxa-Altenburg (27 august 1789 – 25 noiembrie 1868), a fost Duce de Saxa-Altenburg.
  A fost al doilea fiu însă fiul cel mare supraviețuitor al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (sau Saxa-Altenburg din 1826) și a soției acestuia, Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Joseph i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Altenburg după decesul acestuia în 1834. S-a căsătorit la 24 aprilie 1817 la Kirchheim unter Teck cu Amelia de Württemberg (1799–1848). Joseph și Amalie au avut șase fiice:
  • Alexandrine Marie Wilhelmine Katharine Charlotte Therese Henriette Luise Pauline Elisabeth Friederike Georgine (n. 14 aprilie 1818 - d. 9 ianuarie 1907), căsătorită la 18 februarie 1843 cu regele George al V-lea al Hanovrei
  • Pauline Friederike Henriette Auguste (n. 24 noiembrie 1819 - d. 11 ianuarie 1825)
  • Henriette Friederike Therese Elisabeth (n. 9 octombrie 1823 - d. 3 aprilie 1915)
  • Elisabeth Pauline Alexandrine (n. 26 martie 1826 - d. 2 februarie 1896), căsătorită la 10 februarie 1852 cu Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
  • Alexandra Friederike Henriette Pauline Marianne Elisabeth (n. 8 iulie 1830 - d. 6 iulie 1911), căsătorită la 11 septembrie 1848 cu Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
  • Luise (n. 4 iunie 1832 - d. 29 august 1833)
  Amalia a murit la 28 noiembrie 1848, la vârsta de 49 de ani la Altenburg. Două zile mai târziu, Joseph a decis să abdice în favoarea fratelui lui, George, Duce de Saxa-Altenburg. Joseph a murit în 1868 la Altenburg. 

  Joseph

  Duce de Saxa-Altenburg

  Părinți Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen Friedrich von Sachsen-Altenburg[*] Prințul Eduard de Saxa-Altenburg Georg, Duce de Saxa-Altenburg Theresa de Saxa-Hildburghausen  Căsătorit cu Amelia de Württemberg Copii Maria, regină a Hanovrei Pauline Friederike Henriette Friederike Elisabeta, Mare Ducesă de Oldenberg Alexandra, Mare Ducesă a Rusiei Luise

• 1884: Adolph Wilhelm Hermann Kolbe (n. 27 septembrie 1818 – d. 25 noiembrie 1884) a fost un chimist german ce a adus deosebite contribuții la nașterea chimiei organice moderne. A fost profesor la universitățile din Marburg și Leipzig. Kolbe a inventat termenul de sinteză și a contribuit la dispariția vitalismului prin sinteza unor compuși organici din compuși anorganici, precum a acidului acetic din disulfură de carbon, și, de asemenea, a contribuit la dezvoltarea teoriei structurale. Acest lucru l-a făcut prin aducerea de modificări la ideea de "radicali" și predicția corectă referitoare la existența alcoolilor secundari și terțiari, și prin dezvoltarea unei serii de reacții organice prin intermediul electrolizei Kolbe a carboxilaților, reacției Kolbe-Schmitt de sinteză a aspirinei și sintezei de nitril Kolbe.
  După studii realizate împreună cu Wöhler și Bunsen, Kolbe a fost implicat cu internaționalizarea timpurie a chimiei prin muncă depusă în Londra (cu Frankland), și a crescut în carieră prin posibilitatea de edita la Journal für Praktische Chemie. Ca atare, a fost ales membru la Academia Regală Suedeză de Științe și a câștigat Medalia Davy oferită de Royal Society of London în anul morții sale. Kolbe este cunoscut pentru editarea revistei pentru mai mult de un deceniu. Kolbe s-a născut în Elliehausen, aproape de Göttingen, Regatul Hanovra (Germania), fiind fiul cel mare al unui pastor protestant. La vârsta de 13 ani, a intrat la Gimnaziul din Göttingen, locuind în domiciliul unuia dintre profesori. El a obținut certificatul de absolvire (Bacalaureatul) șase ani mai târziu și a devenit pasionat de studiul chimiei, înscriindu-se la Universitatea din Göttingen în primăvara anului 1838, cu scopul de a studia cu celebrul chimist Friedrich Wöhler.^[4]
  În 1842, a devenit asistentul lui Robert Bunsen la Philipps-Universität Marburg. Și-a luat doctoratul în 1843 la aceeași universitate. O nouă oportunitate a apărut în 1845, când a devenit asistent la Lyon Playfair la noul Muzeu de Geologie Economică din Londra și a devenit un prieten apropiat al lui Edward Frankland. Din 1847, a fost implicat și în editarea Handwörterbuch der reinen und angewandten Chemie (Dicționar de Chimie Pură și Aplicată), editat de către Justus von Liebig, Friedrich Wöhler, și Johann Christian Poggendorff, și a scris, de asemenea, un manual important. În 1851, Kolbe a urmat cariera lui Bunsen, fiind următorul profesor de chimie la Marburg și, în 1865, a fost invitat să predea la Universität Leipzig. În 1864, a fost ales membru străin al Academiei Regale suedeze de Științe.^[5]
  În 1853, s-a căsătorit cu Charlotte, fiica de maiorului-general Wilhelm von Bardeleben. Soția lui a murit în 1876, după 23 de ani de căsnicie fericită. Au avut patru copii. El a murit de un atac de cord în Leipzig, la vârsta de 68 de ani, la șase ani după moartea soției sale, Charlotte. În anii 1840, în ciuda sintezei ureei a lui Friedrich Wöhler care avusese loc în 1828, unii chimiști încă mai credeau în doctrina vitalismului, care presupunea că un mod special de forță vitală era necesară pentru a crea „materie organică” (adică, în sensul său originar, derivați biologici). Kolbe a promovat ideea că compușii organici pot fi derivați din substanțe provenite din afara acestei „context organic”, direct sau indirect, prin procese de substituție. El și-a validat teoria prin transformarea disulfurii de carbon în acid acetic prin mai multe etape (1843-1845). Kolbe, de asemenea, a introdus o modificare la ideea de radicali structurali, contribuind astfel la dezvoltarea teoriei structurale. Un succes dramatic a venit când predicția sa teoretică a existenței alcoolilor secundari și terțiari a fost confirmată de sinteza primei molecule din această clasă de compuși organici. Kolbe a fost prima persoană care a folosit cuvântul sinteză în sensul în care este folosit și astăzi, și a contribuit cu o serie de reacții chimice noi. 

  Adolph Wilhelm Hermann Kolbe

• 1885: Alfonso al XII-lea al Spaniei (n. 28 noiembrie 1857 — d. 25 noiembrie 1885) a fost rege al Spaniei, domnind din 1875 până în 1885, după ce o lovitură de stat a restaurat monarhia, punând capăt efemerei prime republici spaniole.
  Alfonso a fost fiul Elisabetei a II-a a Spaniei. Nu se cunoaște exact tatăl lui biologic, dar cel legal a fost vărul mamei sale, (presupusul homosexual) Francisc de Assisi de Burbon, Rege Consort al Spaniei pe timpul nașterii lui Alfonso. Unele teorii sugerează că tatăl biologic al lui Alfonso ar fi fost Enrique Puig y Moltó, căpitan al Gărzii Regale, sau generalul Francisco Serrano.
  Când regina Elisabeta și soțul ei s-au văzut obligați să părăsească Spania, datorită Revoluției din 1868, Alfonso a mers cu ei la Paris. De acolo, a fost trimis la Theresianum, în Viena, pentru a-și continua studiile. Pe 25 iunie 1870, a fost rechemat la Paris, unde mama lui a abdicat în favoarea sa, în prezența unor nobili care sprijineau cauza reginei exilate. Și-a luat titlul de Alfonso al XII-lea, pentru că deși nici un rege al Spaniei unite nu a purtat titlul de Alfonso al XI-lea, monarhia spaniolă era considerată o continuatoare a monarhiilor mai vechi reprezentate de cei unsprezece regi ai Castiliei și Leonului, numiți tot Alfonso.
  La scurt timp după, Alfonso a intrat la Academia Militară Regală Sandhurst, în Regatul Unit, pentru a-și continua studiile militare. Pe când era acolo, a emis, pe 1 decembrie 1874, ca răspuns pentru o urare primită de la susținătorii săi, un manifest care îl proclama singurul reprezentativ al monarhiei spaniole. La sfârșitul acelui an, pe când mareșalul Serrano a plecat din Madrid pentru a conduce armata nordică în Războiul Carlist, brigadierul Martinez Campos, care de ceva timp luptase mai mult sau mai puțin deschis pentru rege, a condus niște batalioane ale armatei centrale la Sagunto, convingând trupele trimise împotriva lui să i se alăture, și a intrat în Valencia în numele regelui. Președintele consiliului a demisionat atunci, și puterea i-a fost transferată plenipotențiarului și sfătuitorului regelui, Canovas del Castillo. În câteva zile, regele a ajuns la Madrid, trecând prin Barcelona și Valencia, fiind aclamat peste tot (1875). În 1876, o campanie viguroasă împotriva carliștilor, la care a participat tânărul rege, a avut ca rezultat înfrângerea lui Carlos, Duce de Madrid, și renunțarea lui la luptă.
  Pe 23 ianuarie 1878, Alfonso s-a căsătorit cu verișoara lui, prințesa Mercedes de Orléans, fiica lui Antoine, Duce de Montpensier, dar ea a murit la șase luni de la căsătorie. Spre sfârșitul aceluiași an, un tânăr muncitor din Tarragona, Juan Oliva Moncasi, a tras asupra regelui în Madrid.
  

  Alfonso al XII-lea
  Pe 29 noiembrie 1879, Alfonso s-a căsătorit cu o rudă mult mai îndepărtată, arhiducesa Maria Cristina de Austria, fiica Arhiducelui Carl Ferdinand de Austria, cu soția acestuia Arhiducesa Elisabeta de Austria. În timpul lunii lor de miere, un cofetar numit Otero a tras asupra tânărului cuplu, pe când aceștia treceau prin Madrid.
  În 1881, regele a refuzat să sancționeze o lege prin care miniștrii ar fi fost numiți pentru un mandat fix de optsprezece luni. În urma demisiei lui Canovas del Castillo, l-a chemat pe Práxedes Mateo Sagasta, liderul liberal, să formeze un nou cabinet.
  În noiembrie 1885, Alfonso a murit, înainte să împlinească 28 de ani, din cauza tuberculozei.
  Urcând pe tron de foarte tânăr, Alfonso nu avusese ocazia unei ucenicii în arta guvernării, dar poseda un tact înnăscut și o judecată sănătoasă, coaptă de încercările exilului. De dispoziție benevolentă și empatică, a câștigat simpatia poporului său prin vizitele în districtele afectate de holeră, sau devastate de cutremurul din 1885. Abilitatea lui în relațiile cu diferite persoane era remarcabilă, și nu s-a lăsat niciodată folosit de vreun partid politic. În timpul domniei sale relativ scurte, s-a instaurat pacea atât în țară cât și în afara ei, finanțele au fost regulate mai bine, iar diversele servicii administrative au fost organizate de o manieră care a permis Spaniei să treacă peste războiul dezastruos cu Statele Unite fără amenințarea unei revoluții. În noiembrie 1885, Alfonso a murit, cu trei zile înainte de a împlini vârsta de 28 de ani, la Palatul Regal din El Pardo, lângă Madrid. El a suferit de tuberculoză, dar cauza imediată a morții sale a fost o reapariție a dizenteriei ^[2].
  În 1902, văduva sa Maria Cristina a inițiat un concurs național pentru a construi un monument în memoria lui Alfonso. Designul câștigător, de José Grases Riera, a fost ridicat într-un lac artificial în Parcul del Buen Retiro din Madrid în 1922.
  Benevolent și simpatizant în dispoziție, el a câștigat afecțiunea poporului său prin vizitarea neînfricată a distrugerilor distruse de holeră sau devastate de cutremur în 1885. Capacitatea lui de a avea grijă de oameni a fost considerabilă și nu s-a lăsat niciodată instrumentul unui partid. În timpul domniei sale scurte, pacea a fost stabilită atât acasă, cât și în străinătate, finanțele au fost bine reglementate, iar diferitele servicii administrative au fost puse pe o bază care, ulterior a permis Spaniei să treacă prin războiul dezastruos cu Statele Unite fără amenințarea unei revoluții. 

  Alfonso al XII-lea al Spaniei

  Rege al Spaniei

  Părinți Francisc, Duce de Cádiz Isabela a II–a a Spaniei  Frați și surori Fernando, Prince of Asturias (1850-1850)[*] Infanta María del Pilar of Spain[*] Isabella, Prințesă de Asturia Infanta Eulalia a Spaniei Infanta María de la Paz a Spaniei María de la Concepción de Borbón y Borbón[*] Infante Francis of Assisi Leopold of Spain[*]  Căsătorit cu Mercedes de Orléans Maria Christina a Austriei Copii Mercedes, Prințesă de Asturia Infanta Maria Teresa a Spaniei Alfonso al XIII-lea al Spaniei Fernand Sanz[*]

• 1885: Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810,^[1] Târgoviște, Țara Românească – d. 25 noiembrie 1885,^[1] București, România^[2]) a fost un poet și fabulist român. S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.
  

  G. Alexandrescu, timbru din 1960
  O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.
  A murit sărac la București în anul 1885. A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.
  Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).
  Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).
  Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron. Opere: 
• Poezii (1832)
• Fabule (1832)
• Meditații (1835)
• Poezii (1838)
• Fabule (1838)
• Poezii (1839)
• Memorial (1842)
• Poezii (1842)
• Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
• Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Poezii mai importante: 

Adio. La Târgoviște Anul 1840 Așteptarea Boul și vițelul Bursucul și vulpea Câinele soldatului Câinele și cățelul Candela

Cântece de peste Olt Catîrul cu clopoței Cimitirul Corbii și barza Dreptatea leului Eliza Epistolă către Voltaire Încă o zi

Lupul moralist Mormintele. La Drăgășani Miezul nopții Meditație Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion Șarlatanul și bolnavul Unirea Principatelor Vulpoiul predicător

GRIGORE ALEXANDRESCU

GRIGORE ALEXANDRESCU

• 1935: Prințesa Anastasia Petrović-Njegoš de Muntenegru (4 iunie 1868–25 noiembrie 1935) a fost fiica regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. Prin al doilea mariaj a devenit Mare Ducesă Anastasia Nicolaevna a Rusiei. 
  Milica și Anastasia (dreapta)
  Anastasia și sora ei mai mare, Milica au fost invitate de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei să fie educate la Institutul Smolny, care era o școală pentru nobile.^[1] Ambele surori au fost influente la curtea imperială rusă. Poreclite "pericolul negru" ele erau interesate de ocultism. Au fost discreditate prin prezentarea familiei imperiale a șarlatanului mistic Philippe Nizier-Vashod ^[2] și (cu grave consecințe) a lui Grigori Rasputin. La 28 august 1889, la palatul imperial rus Petergof, Anastasia s-a căsătorit cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg. Ducele mai fusese căsătorit și era văduv cu un fiu. Cuplul a avut doi copii^[3]:
  • Serghei Georgievici, al 8-lea Duce de Leuchtenberg (4 iulie 1890 - 7 ianuarie 1974); a murit celibatar^[4]
  • Prințesa Elena Georgievna de Leuchtenberg (3 ianuarie 1892 - 6 februarie 1971); căsătorită cu Contele Ștefan Tyszkiewicz.^[4]
  În timpul căsătoriei cu Anastasia, George s-a mutat cu amanta sa franceză, spre mânia împăratului Alexandru al III-lea.^[5] Căsătoria lor a fost considerată "furtunoasă"; s-a spus că George a insultat-o din prima zi a căsătoriei.^[6][7] Anastasia a putut obține divorțul după câțiva ani de căsnicie, la 15 noiembrie 1906.^[6]
  La 29 aprilie 1907, la vârsta de 39 de ani, Anastasia s-a căsătorit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei (1856–1929). Nu au avut copii însă au avut o căsnicie fericită. Amândoi erau persoane foarte religioase ortodoxe, cu anumite tendințe către misticism. Cum muntenegrenii erau unul dintre cele mai antiotomane popoare slave din Balcani, Anastasia a întărit sentimentele panslave ale lui Nicolai. Prin cea de-a doua căsătorie Anastasia a devenit și cumnată cu sora ei Milica.
  Ambii ei soți au fost nepoți ai țarului Nicolae I al Rusiei (1796–1855): primul provenea dintr-o linie mixtă, cel de-al doilea pe linie masculină directă. În martie 1917, ultimul țar a fost răsturnat și familia Romanov a fost îndepărtată de la putere. Anastasia și soțul ei au locuit în perioada 1917-1919 mai întâi în Caucaz, apoi în Crimeea. De la Yalta din Crimeea, cuplul a reușit să părăsească Rusia în 1919 la bordul navei britanice Marlborough. S-au stabilit pentru scurtă vreme în Italia la sora Anastasia, Elena, regină a Italiei prin căsătoria cu Victor Emanuel al III-lea. Mai târziu au plecat în Franța petrecând iernile pe rivieră.
  Anastasia a murit la Cap d'Antibes la 15 noiembrie 1935 supraviețuind soțului ei cu șase ani. 

  Prințesa Anastasia

  Ducesă de Leuchtenberg Mare Ducesă Anastasia Nikolaevna a Rusiei

  Părinți Nikola I al Muntenegrului Milena Vukotić[*]  Frați și surori Prințesa Ana de Muntenegru Elena de Muntenegru Prințesa Xenia de Muntenegru Zorka, prințesă a Serbiei Prințesa Milica de Muntenegru Prince Mirko of Montenegro[*] Prince Peter of Montenegro[*] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului  Căsătorită cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei Copii Sergei Georgievich, al 8-lea Duce de Leuchtenberg Prințesa Elena Georgievna de Leuchtenberg

  Gabriela Chaborski
  Date personale
  Născută	14 octombrie 1891 Bârlad, Județul Vaslui, România
  Decedată	25 noiembrie 1936 (45 de ani) București
  Naționalitate	România
  Cetățenie	Regatul României
  Etnie	polonezi
  Ocupație	Chimist
  Activitate
  Domeniu	Chimie
  Instituție	Universitatea din București
  Alma Mater	Universitatea din București
  Semnătură
  Modifică date / text

  * 1936: Gabriela Chaborski (scris uneori Chaborschi^[1] în sursele în limba română) (n. 14 octombrie 1891, Bârlad - d. 25 noiembrie 1936) a fost o chimistă română de origine poloneză, de religie catolică, fiica lui Ludovic Chaborski, emigrat în 1868 din Polonia, stabilit la Bârlad și apoi la Ploiești (1877), căsătorit Emilia Schnell de origine germană, naturalizat în 1886, angajat al Societății Acționarilor Căilor Ferate Române.^[2]

  Documentele vremii vorbesc însă și mai înainte de acest nume. Într-o lucrare ce tratează subiectul ciumei din 1828, este menționat și "Chaborski, medic al spitalelor vremelnice din Focșani".^[3]

  EDUCAȚIE

  Gabriela Chaborski a absolvit, în anul 1911, liceul real din Ploiești, cu media 9.20,^[4][5] după care a urmat cursurile Facultății de Științe Fizico-Chimice a Universității din București, bursieră prin concurs, obținând licența în anul 1914.^[6]

  Continuă apoi studiile la Universitatea din Geneva, Elveția, ca bursieră a statului, obținând titlul de doctor în științe fizice, specialitatea chimie, cu lucrarea Recherche sur les levures termophiles et cryophites.^[7] Pe durata studiilor de doctorat obține certificate speciale din partea profesorului de chimie-fizică Philippe-Auguste Guye.

  ACTIVITATEA DIDACTICĂ

  Din momentul în care termină facultatea, Gabriela Chaborski este încadrată la Casa Școalelor ca asistentă în laboratoarele de fizică și chimie ale instituției, conduse de profesorul dr. Eugen Ludwig (septembrie 1913 - februarie 1916), până ce pleacă în Elveția să-și facă studiile doctorale.

  Imediat după obținerea doctoratului revine la București și este încadrată asistentă suplinitoare^[8] în Laboratorul de chimie anorganică a Facultății de Științe din cadrul Universității din București, sub conducerea profesorului dr. G. G. Longinescu, fiind definitivată în septembrie 1920 ca urmare a examenului de capacitate.^[9]

  Începând cu anul 1921 (după alte surse, de la 1 octombrie 1920^[10]) este numită Șef de lucrări în cadrul aceluiași laborator.^[11][4]

  În 1924 îl suplinește pe prof. dr. G. P. Teodorescu la Conferința de chimie generală predată studenților din primul an ai secției de științe naturale și ai Institutului Electrotehnic al Universității din București, astfel că, în același an, este numită conferențiară onorifică la Institut. Cu această ocazie își editează și cursul, pe care-l tipărește la litografia Universității. Cursul cuprindea capitole despre reacții chimice, echilibru chimic, electroliți, precipitate, hidroliză, cataliză, electroliză, pH, volumetrie, potențiometrie, spectroscopie, analiza de gaze.^[12] Este titularizată conferențiar de la 1 ianuarie 1928.^[13]

  În 1929-1930 Gabriela Chaborski preda cursul de Analiză cantitativă studenților de anul II de la Institutul de Chimie Industrială și Institutului Electrotehnic, și le ținea lucrări de laborator bisăptămânal.^[12] La ședința Senatului Facultății de Științe din 27 noiembrie 1930 ea primește recomandarea de a rămâne conferențiar definitiv^[13] iar în anul școlar 1932-1933, la Institutul Electrotehnic, ține o conferință de chimie generală și electrochimie, și își păstrează conferința de analiză cantitativă de la Institutul de Chimie Industrială și de la Institutul Botanic, în calitate de conferențiar definitiv.^[14]

  ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ

  Teza de doctorat^[4] a Gabrielei Chaborski s-a bazat pe studiile efectuate în laboratorul de chimie vegetală al Institutului Botanic de sub conducerea prof. Robert Chodat, în care a urmărit levuri care să viețuiască în condiții anormale de temperatură. În cadrul acestui studiu, ea a adus contribuții în domeniu, astfel:

  • a descoperit pe smochine o specie nouă de Zygosaccharomycet, pe care a numit-o Zygosaccharomycet Ficicola, pe care a studiat-o din punct de vedere biologic și biochimic.
  • alături de Zig. Ficicola, a izolat, tot pe smochine, o a doua specie nouă, asporogenă, Terula Betryoidea, studiată din punct de vedere biologic și biochimic. Această specie nouă prezintă o formă curioasă de fructificare pe medii care determină sporularea, ce nu fusese descrisă până atunci. Levurile Zig. Ficicola și Terula Betryoidea au fost izolate prin metoda de triaj a lui Hansen, pornind de la celule unice și având ca rezultat culturi pure. Cu toate acestea, în culturile vechi de Zig. Ficicola a găsit în repetate rânduri Terula Betryoidea. Însemnătatea acestui lucrul constă în faptul că arată cum o specie sporogenă sexuală poate suferi o schimbare definitivă prin cultură repetată și trece într-o specie (rasă) asporogenă, cu toate că plecase de la o cultură pură.
  • a descoperit pe banane o specie noua de levuri Asporomyces Asporus, dintr-un gen nou (Gen. Asporomyces) descoperit de ea și numit, în cinstea ei, gen novus Chaborski, în care funcția sporogenă este stinsă. De asemenea, a studiat levuri termofile și cryofile.
  • a studiat acțiunea Reductaselor din levuri asupra albastrului de metilen și sulfului.
  • a arătat că în timpul fermentării alcoolice se produce în multe cazuri, în mod normal hidrogen sulfurat, fără ca pentru aceasta să fie nevoie, cum credea până atunci, de a se adăuga lichidului în fermentare, floare de sulf sau sulf precipitat.
  • a constatat că nu există paralelism între degajarea de hidrogen sulfurat și lichefacerea gelatinei.
  • a constatat că nu există un raport determinat între reducerea sulfului și aceea a albastrului de metilen pentru una și aceeași specie.
  • a constatat că nu este obligatoriu să existe corelație între acțiunea reducătoare a levurelor și fermentația alcoolică.

  Împreună cu prof. G. G. Longinescu, prezintă (ianuarie 1923) membrilor secției de chimie a Societății de Științe, condusă de prof. N. Dănăilă, o metodă simplă de recunoaștere a sodiului și potasiului pe cale umedă. Această metodă se constituia ca una dintre cele mai simple analize de recunoaștere din analiza cantitativă, la acea dată.^[15]

  Ulterior (martie 1923), prezintă membrilor secției de chimie și o metodă simplă de căutare a cromului pe cale umedă, precum și a manganului. Prof. G. G. Longinescu a susținut această prezentare, arătând că metoda a fost întrebuințată pe parcursul a circa 2 ani în cadrul laboratorului facultății. ^[16]

  În 1927 a prezentat lucrarea L'association molèculaire considérée comme phénomène de concentration molaire, cu prof. G. G. Longinescu, subiect care a fost dezvoltat apoi de acesta. Profesorul A. Boutaric, de la Universitatea din Dijon, a reluat acest subiect remarcând elementele de noutate - introducerea noțiunii de concentrație molară.^[17]

  A colaborat intens la publicația Natura - Revistă pentru răspândirea științei, scoasă de Editura "Cultura Națională". A publicat articole proprii sau realizate în colaborare, dar a promovat și alte realizări pe tărâm științific, prin diverse traduceri sau note^[18][19]. A susținut conferințe la Universitatea radio (Povestea atomilor și elementelor).^[20]

  

  Atomii de azi, de Gabriela Chaborski. Copertă și cuprins.

  În afară de numeroasele studii științifice, note și traduceri, Gabriela Chaborski a publicat și o carte-broșură, destinată celor interesați de ultimele concepții din domeniul structurii atomice - "Atomii de azi"^[21], scrisă în august 1924 și tipărită în 1926, la care a beneficiat de colaborarea colegului ei, Neda Marinescu, asistent în Laboratorul de Chimie Anorganică al Facultății de Științe.

  A decedat datorită unei boli de inimă căpătate în urma unui reumatism instalat încă din copilărie. La slujba care a avut loc la Capela Crematoriului pe 27 noiembrie 1936, au luat cuvântul profesorul G. G. Longinescu - șeful catedrei la care a predat și chimista română, profesorul Dragomir Hurmuzescu - Decanul Facultății de Științei, D. Buttescu - Președintele Societății Române de Chimie, și Nicolae Iordache în numele asistenților din Laboratorul de chimie anorganică.^[22] După decesul acesteia, postul de conferențiar de Chimie Generală și Electrochimie a fost suplinit, timp de un an (1936-1937), de Constantin N. Theodosiu, șef de lucrări în cadrul aceleiași catedre.^[23]

  CĂRȚI - ARTICOLE

  • Recherche sur les levures termophiles et cryophites, Gabriela Chaborski, Teza de doctorat nr. 627, Geneva, 1919.
  • Recherche de l'acide chlorydrique en présence des acides bromhydriques et iodhydriques, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Section Scientifique de l'Académie Roumaine, 1919/1920, no.5/6. Notă prezentată de Petru Poni în ședința din 31 mai 1920, pp.122-124.

    „Însemnătatea lucrării stă în acea că înlocuește vechea metodă, greoaie și nu todeauna sigură, pentru căutarea acidului clorhidric în prezența acidului bromhidric, printr'un procedeu simplu, rapid și sigur.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Métode simple pour la recherche de l'acide nitrique, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Section Scientifique de l'Académie Roumaine, 1919/1920, no.10, pp.177-178.

    „... dă prima metodă pentru căutarea acidului azotic în prezența acizilor bromhidric și iodhidric. E întrebuințată la laboaratoare din străinătate undo a fost dusă de studenții români, trecută în „Merk's Reagenzien verzeichnis”, pagina 307 sub numele Longinescu Chaborski's Reagentien auf Salpetersäreu și reprodusă în Suddeutsche Apotheker Zeitung (1921) 467”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Métode simple pour la recherche du sodium et du potassium par voie humide, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Chimie Pure et Appliqueé de la Société Roumaine des Sciences, XXVI (1923), no.1-3.

    „În metoda preconizată de noi, în loc de a căuta sodiul și potasiul în filtratul dela grupa IV, se caută aceste metale într'o porțiune din amestecul solid. Se evită astfel pierdere de timp cu evaporările și calcinările pentru înlăturarea sărurilor de amoniu, se evită pierdere de metale alcaline în decursul operațiilor anterioare.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Recherche du Chrôme en présence du manganése par voie humide, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Chimie Pure et Appliqueé de la Société Roumaine des Sciences, XXVI 1/2 (1923), no.1-3.

    „Cu acelaș reactiv, soluție de hipoclorit de sodiu, se caută în condiții de temperatură diferite, ambele metale din amestecul de hidrați de crom, fier și mangan în cursul analizei de grupa III. ... Avantajul metodei constă și în faptul că pentru căutarea manganului nu mai e necesară separarea lui, destul de anevoioasă de crom și fier.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Povestea elementelor și a atomilor, Gabriela Chaborski, doctor în științe, Șef de lucrări în Laboratorul de chimie anorganică al Universității din București, partea I - Revista Natura, anul XII, nr.5, martie 1923, Cultura Națională, București, pp.9-14; partea II - Revista Natura, anul XII, nr.7-8, maiu-iunie 1923, Cultura Națională, București, pp.15-19; partea a III-a - Revista Natura, anul XIII, nr.2, februarie 1924, Cultura Națională, București, pp.22-26
  • Recherche du calcium en prèsence du barium et du strontium, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Chimie Pure et Appliqueé de la Société Roumaine des Sciences, XXVII (1924), no.1-3.

    „Separarea nesigură și greoae a acestor metale aduce după sine multe greutăți pentru începători. În metoda preconizată de noi se separă sigur calciul de stronțiu ...”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • Séparation des métaux du III-éme groupe analytique, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, în Bulletin de la Chimie Pure et Appliqueé de la Société Roumaine des Sciences, XXVII (1924), no.6.

    „Această separare e propusă în locul separării bazate pe împărțirea grupei a III-a analitică în 2 subgrupe, cu ajutorul acidului clorhidric 2% și care are mai multe incoveniente. În metoda propusă ... se trec în soluție cu euclorină sulfurele și hidrații metalelor din grupa III-a și se fac ulterior separările căutându-se cromul și manganul după metoda Gabrielle Chaborski.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

  • François Champollion, Gabriela Chaborski, Revista Natura, anul XIII, nr.3, martie 1924, Cultura Națională, București, pp.1-3
  • Izotopi activi și inactivi, Gabriela Chaborski, Revista Natura, anul XIII, nr.5, maiu 1924, Cultura Națională, București, pp.9-3
  • Chimia și războiul de mâine, Charles Burky, traducere de Gabriela Chaborski, Revista Natura, anul XIV, nr.12, decemvrie 1925, Cultura Națională, București, pp.21-24
  • Curs de chimie neorganică și electrochimie, Gabriela Chaborski, Litografia Facultății de Științe a Universității din București, edițiile 1925 și 1926.
  • Atomii de azi, D-ra dr. Gabriela Chaborski, Șef de lucrări în Laboratorul de chimie anorganică al Universității din București, Colecția "Biblioteca Actualități Științifice", îngrijită de d-l Gh. Țițeica, Profesor Universitar, Cultura Națională, București, 1926.
  • L'association molèculaire considérée comme phénomène de concentration molaire, G. G. Longinescu, Gabriela Chaborski, comunicată în ședința din 7 martie 1927 a Societății Române de Chimie.

    „Concluziile trase din aceasta lucrare sunt următoarele: (1) Se propune o noțiune nouă, aceea de concentrație molară care exprimă numărul de molecule gram cuprinse într'un litru de substanță pură. (2) Cu ajutorul concentrației molare se arată că fenomenul de asociație moleculară nu e în realitate decât un fenomen de îngrămădire de molecule simple. (3) Rezultă din aceasta că ipoteza asociației moleculare și aceea a unei disociații neelectrolitice nu sunt de loc întemeiate. (4) Concentrația molară, explică în mod logic, direct și unitar toate abaterile observate în măsurile crioscopice și în cele de ascensiuni capilare. (5) Ca și gazele, substanțele solide și lichide sunt formate din molecule simple. Nu există molecule asociate. (6) Concentrația molară a lichidelor normale e 10, de unde rezultă că a zecea parte din concentrația molară, dă gradul de asociație găsit de diferiți cercetători prin metode diferite.”

    — Monitorul Oficial, 2 martie 1928, p.1642

• 1937: A încetat din viaţă ing. Gheorghe Em. Filipescu. A elaborat “metoda coeficienţilor nedeterminaţi”, destinată calculului sistemelor static nedeterminate şi cunoscută în literatura de specialitate ca “metoda Filipescu” iar în 1935 a fost ales membru al Academiei Române; (n. 28 martie 1882, Botosani).
• 1942: A încetat din viaţă Mihail Dragomirescu (n.1868 Plătăreşti, jud.Ilfov), estetician şi critic literar român, director al revistei “Convorbiri literare“.
• 1950: Johannes Vilhelm Jensen, scriitor danez (n. 1873)
• 1957: Prințul George al Greciei și Danemarcei (în greacă Πρίγκιπας Γεώργιος; 24 iunie 1869 – 25 noiembrie 1957) a fost al doilea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga. El a servit ca înalt comisar al Cretei în timpul tranziției spre independența de sub dominația otomană și unirea cu Grecia. Prințul George și-a petrecut copilăria în Grecia, alături de părinți și de cei șase frați la Palatul din Piața Syntagma și Palatul Tatoi, la nord de Atena, la poalele Muntelui Parnes. Așa cum a fost prevăzut de Constituție, copiii au fost crescuți în religia ortodoxă greacă, religie care nu era și a tatălui lor.
  Educația lui George și a fraților săi a fost dirijată de trei tutori străini: un prusac, un francez și un englez. Prima limbă pe care au învățat-o a fost cea engleză; în engleză vorbeau între ei copiii și cu părinții lor, însă tatăl lor George I a insistat ca ei să vorbească limba greacă la cursuri. Ei au învățat și franceza, germana și daneza.^[1]
  

  Primii cinci copii ai regelui George I al Greciei și ai reginei Olga. De la stânga la dreapta: Constantin, George (sus), Maria, Nicolae și Alexandra (jos).
  Din 1883 George a locuit la Palatul Bernstorff situat în apropiere de Copenhaga, împreună cu prințul Valdemar al Danemarcei, fratele mai mic al tatălui său. Regele l-a trimis pe George în Danemarca pentru a-l înscrie în Marina Regală Daneză și l-a dat în grija lui Valdemar, care era amiral al flotei daneze. Simțindu-se abandonat de tatăl său, George îi va mărturisi mai târziu logodnicei sale profundul atașament pentru unchiul său.^[2]
  În 1891 George l-a însoțit pe vărul său țareviciul Nicolae în călătoria sa din Asia și l-a salvat dintr-o încercare de asasinat în Japonia în ceea ce a devenit cunoscut sub denumirea „incidentul de la Ōtsu”.
  În 1896, George, împreună cu doi din frații săi, prințul moștenitor Constantin și prințul Nicolae s-au implicat în organizarea primelor Jocuri Olimpice moderne. Cu experiența sa în marină, prințul George a fost numit președintele al subcomitetului pentru sporturi nautice.^[3] În timpul probelor a fost președinte al arbitrilor. Statura sa impresionantă, forța sa și apartenența la familia regală greacă au dat mai multă greutate deciziilor arbitrilor.^[4]
  Aceste jocuri, care au fost o reușită pentru Grecia, au impulsionat sentimentul de mândrie națională al grecilor. La victoria păstorului Spiridon Louis în proba de maraton, George și frații săi au fugit din tribune pe pistă pentru a parcurge ultimii metri, alături de alergător.^[5]

  Ca președinte al arbitrilor, Georges a examinat plângerea sportivului maghiar situat pe locul patru, Kellner, împotriva sportivului de pe locul trei, adolescentul grec Spiridon Belokas, acuzat că a făcut o parte din probă în spatele unei căruțe. În cele din urmă, prințul l-a descalificat pe Belokas. 

Marie Bonaparte și George
În urma unui prânz parizian între regele George I al Greciei și prințul Roland Bonaparte în septembrie 1906 în cursul căruia regele este de acord cu căsătoria copiilor lor, la 19 iulie 1907, prințul George o întâlnește pe fiica lui Roland, prințesa Marie, la reședința familiei Bonaparte din Paris.^[7] Deși ea aparținea unei ramuri non-imperiale a dinastiei Bonaparte, Marie era, prin mama ei, moștenitoarea averii cazinoului de la Monte Carlo.^[8]
Odată ce cererea în căsătorie a fost acceptată, tatăl miresei a fost uimit când George a renunțat la clauza contractuală care îi garanta o alocație sau moștenirea averii Mariei; ea își va administra averea și numai copiii lor vor fi moștenitori.^[9]

Prințul George în uniformă.
Căsătoria civilă a avut loc la 21 noiembrie 1907, iar cea religioasă la 12 decembrie 1907.^[10] Bucuria cuplului nu a durat mult. George era de fapt homosexual, în timp ce soția sa era o femeie care suferea de frigiditate.^[11] Noaptea nunții nu a fost o reușită, cu toată încercarea prințului Valdemar (unchiul patern) de a-l convinge pe George să-și îndeplinească datoriile conjugale.^[12] În ciuda acestui eșec și a numeroaselor relații adulterine reciproce, între ei a fost o prietenie profundă care a durat până la moartea lui George în 1957.^[13].
Din 1913 până în 1916, soția lui George are un intens flirt, apoi o aventură până în mai 1919 cu primul ministru francez, Aristide Briand.
Prințul George și Marie au avut doi copii:
• Petros al Greciei (1908–1980), care a devenit antropolog; s-a căsătorit morganatic cu o femeie divorțată de origine rusă Irina Alexandrovna Ovtchinnikova (1900-1990). Nu a avut moștenitori.
• Eugénie a Greciei (1910–1989), s-a căsătorit cu prințul Dominique Radziwill (1911-1976); cuplul a divorțat în 1948, iar Eugénie s-a recăsătorit anul următor cu Raymond von Thurn und Taxis (1907-1986), de care a divorțat în 1965. Eugénie a avut doi copii cu primul soț și un copil cu al doilea soț.
La 21 februarie 1957 prințesa Marie și soțul ei au serbat nunta de aur. Prințul George a murit la 25 noiembrie 1957, la vârsta de 88 de ani. 

Prințul George

Prințul George al Greciei și Danemarcei

Părinți George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei  Frați și surori Alexandra Georgievna a Greciei Prințesa Maria Georgievna a Greciei Constantin I al Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei  Căsătorit cu Prințesa Marie Bonaparte Copii Prințul Petru Prințesa Eugénie

• 1959: Gérard Philipe (n. 4 decembrie 1922 – d. 25 noiembrie 1959) a fost un foarte popular actor francez de teatru și film. A devenit cunoscut mai ales prin filmele „Mănăstirea din Parma”, (1948) și „Fanfan la tulipe”, (1951). Philipe s-a născut în orașul Cannes. După bunica din partea mamei este pe sfert de origine cehă. În adolescență a luat lecții de actorie înainte de a merge la Paris pentru a studia la Conservatorul de Artă Dramatică. La 19 ani a debutat pe scena unui teatru din Nisa, iar în anul următor, prestația de excepție din piesa lui Albert Camus, „Caligula”, i-a adus invitația de a lucra cu Teatrul Național Popular în Paris și Avignon, teatru al cărui festival a fost fondat în 1947 de Jean Vilar, fiind cel mai vechi și mai faimos festival teatral din Franța. A interpretat diverse roluri, ca Faust și Modigliani, și grație talentului său a fost solicitat de mari regizori francezi care au apreciat, de asemenea, versatilitatea și profesionalismul de care a dat dovadă. În 1951, Philipe s-a căsătorit cu Nicole Fourcade (1917-1990), actriță și scriitoare, cu care a avut doi copii. Ea a adoptat pseudonimul Anne Philipe și a scris despre soțul ei în două cărți, prima intitulată Suveniruri, (1960), cea de-a doua, Nu mai mult de un oftat, (1963). Recunoscut la nivel mondial pentru talentul lui, era în apogeul carierei când s-a îmbolnăvit de cancer la ficat. A murit cu câteva zile înainte de a împlini vârsta de 37 de ani, în timp ce lucra la un proiect de film la Paris. (Doctorii i-au ascuns natura bolii.) Este înmormântat în cimitirul comunei Ramatuelle din departamentul Var, în sud-estul Franței, aproape de coasta Mării Mediterane. În 1986, portretul său a apărut pe un timbru comemorativ. Pentru a celebra centenarul de cinema în 1995, guvernul francez a emis o serie de monede de ediție limitată, care a inclus și o monedă de 100 de franci cu imaginea actorului. Gérard Philipe se numără printre cei mai populari actori francezi ai timpurilor moderne și a fost ridicat la statutul de mitic în patria sa, nu în ultimul rând și din cauza morții sale timpurii, în plin apogeu al popularității sale. Există un festival de film numit în onoarea sa, precum și o serie de teatre și școli în diferite părți ale Franței (cum ar fi Colegiul Gérard Philipe din comuna Cogolin, departamentul Vaucluse). Mai mult, în Germania, la Berlin, un centru cultural poartă numele celebrului actor francez.. Filmografie: 
• 1948 Mănăstirea din Parma (La Chartreuse de Parme), regia Christian-Jaque
• 1950 Frumusețea diavolului (La beauté du diable), regia René Clair
• 1952 Fanfan la Tulipe, regia Christian-Jaque
• 1952 Frumoasele nopții (Les belles de nuit) regia René Clair
• 1954 Roșu și negru (Le rouge et le noir), de Claude Autant-Lara
• 1955 Marile manevre (Les grandes manoeuvres), regia René Clair
• 1958 Jucătorul (Le joueur), regia Claude Autant-Lara
• 1958 Montparnasse 19, regia Jacques Becker
• 1959 Febra crește la El Pao (La fièvre monte à El Pao), de Luis Buñuel 

  Gérard Philipe

  Gérard Philipe în 1955 Căsătorit cu Anne Philipe[*]  Copii Anne-Marie Philipe[*]

• 1968: A încetat din viaţă scriitorul si politicianul Upton Sinclair; (n. 20 septembrie1878). Romanele sale, inspirate din realităţile nord-americane, au avut un puternic impact social (“Jungla”, “Speculanţii de bursă”); (n.20.09.1878).
• 1970: Yukio Mishima, scriitor japonez (n. 1925)
• 1972: Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918. Henri Coandă s-a născut în București, la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania (Morlaix,Finistère).
  Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.
  Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Tehnică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan - Teheran - Tibet. La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici.
  

  Marcă poștală moldovenească cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000.
  Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni un avion fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.
  Coandă a susținut după 1956 că în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Deocamdată nu au fost găsite surse contemporane evenimentului care să coroboreze această narațiune.
  Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție^{[necesită citare]}, primul tren aerodinamic din lume și altele. În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi „Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.
  Henri Coandă revine definitiv în țară în 1969, ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă a murit la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Invenții și descoperiri: 

Avionul cu reacție ^{[necesită citare]} al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă-1910.

Dispozitiv pentru mărirea portanței pe profilul de aripă al aparatului cu reacție realizat în 1910.
• Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă) cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației și stabilirii profilului ideal. Dispozitivul era montat pe un vagon în fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor.
• 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.
• 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor "clasice" (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.
• 1914-1918: Henri Coandă lucrează la "Saint-Chamond" și "SIA-Delaunay-Belleville" din Saint Denis. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat.
• Invenția unui nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
• 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.
• În Golful Persic inventatorul român construiește un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.
• "Efectul Coandă". Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii ale lui și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă. 

  Henri Coandă

  Henri Coandă în 1967

• 1972: Teodor Bălan, născut ca Theodorus Gregorius Balan, (n. 26 iulie 1885, Cacica, Bucovina, Austro-Ungaria, astăzi în județul Suceava, România - d. 25 noiembrie 1972, Gura Humorului),^[1] a fost un istoric român, profesor la Universitatea din Cernăuți și director al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți. Lucrarea sa principală este "Documente bucovinene", publicată în șase volume. Născut la Cacica în familia lui Grigorie și a Mariei Bălan, provenind pe linie paternă dintr-o familie de origine transilvăneană. A urmat școala primară și liceul la Cernăuți și apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cernăuți, specializarea istorie-geografie (1904-1908). Între anii 1906-1907 și-a aprofundat cunoștințele la Universitatea din Viena.
  După absolvire, a lucrat ca profesor de istorie la liceele din Câmpulung Moldovenesc, Cernăuți, Suceava și din nou Cernăuți. A publicat în această perioadă un manual de istorie a românilor în limba germană ("Geschichte der Rumänen. Lehrbuch für die oberste Klasse der Mittelschulen", 1919) și un compendiu de istorie a românilor pentru pregătirea examenului de bacalaureat ("Chestiuni de istoria românilor pentru bacalaureat", 1928).
  Între anii 1922-1923 s-a aflat la Viena, unde a încercat să-și susțină doctoratul în istorie cu lucrarea "Der Rumänenaufstand in Siebenbürgen in den Jahren 1848-1849" (Revoluția română din Transilvania din 1848/1849), dar a fost nevoit să renunțe din cauza dificultăților financiare. Își susține doctoratul abia în 1927, dar de această dată la Universitatea din Cernăuți cu o altă teză, "Suprimarea mișcărilor naționale din Bucovina în timpul războiului mondial 1914-1918". ^[2]
  Ca urmare a pregătirii sale profesionale și a titlurilor științifice obținute, Teodor Bălan a predat între anii 1932-1940 la Universitatea din Cernăuți, catedra de istorie românească, mai întâi ca docent universitar, iar apoi pe post de conferențiar. A avut o activitate publicistică prestigioasă, publicând până în anul 1947 un număr de 126 de titluri, printre care se aflau șase volume de "Documente bucovinene", apărute între 1933 și 1942.
  Pasionat de studiul documentelor din arhive, el a fost membru (1924-1932) și apoi director (1933-1941) al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți. În această calitate, a participat efectiv la organizarea Arhivelor Bucovinene din Cernăuți: a ordonat documentele, le-a catalogat, a dispus măsuri de salvare a documentelor oficiale (ale Comitetului Țării Bucovinei, Consiliului Școlar al Bucovinei, ale bisericilor și mănăstirilor din Bucovina etc.) în dorința de a demonstra atât caracterul românesc al Bucovinei, cât și continuitatea românilor în spațiul Bucovinei. El a tradus și publicat documente de o mare importanță, care au contribuit la dezvoltarea istoriografiei românești. A îndeplinit apoi funcția de director al Bibliotecii Universitare din Cernăuți (1941-1945).
  După al doilea război mondial, s-a retras la Gura Humorului, unde a continuat să colecteze și să prelucreze documente, dar autoritățile comuniste nu au mai permis ca numele său să mai apară în nici o publicație. Între anii 1957-1972, el a reușit să publice 11 articole și studiul "Din istoria Cîmpulungului Moldovenesc", urmate de alte trei articole apărute postum. Au rămas numeroase lucrări în manuscris, publicate după 1990. ^[3]
  Teodor Bălan a decedat la 25 noiembrie 1972.
  În prezent, Școala Gimnazială „Teodor Bălan” Nr. 3 din Gura Humorului îi poartă numele.^[4] Mai departe, o stradă în comuna lui de naștere precum în Suceava au fost denumite după el. Lucrări publicate:
• "Geschichte der Rumänen. Lehrbuch für die oberste Klasse der Mittelschulen" (1919)
• "Suprimarea mișcării naționale din Bucovina pe timpul războiului mondial 1914–1918" (1923)
• "Răscoala țăranilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc din anul 1805" (1923)
• "Frații George și Alexandru Hurmuzachi și ziarul Bucovina" (Cernăuți, 1924)
• "Moșia Cernauca și familia Hurmuzachi" (1925)
• "Teodor Racoce și Cherstomaticul românesc" (1925)
• "Țara Șepenicului" (1926)
• "Arcășiile din Bucovina" (1926)
• "Familia Onciul" (Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1927)
• Forum nobilium din Bucovina" (1927)
• "Chestiuni de istoria românilor pentru bacalaureat" (1928)
• "Berladnicii" (1928)
• "Bucovina în Războiul Mondial" (1929)
• "Noui documente câmpulungene" (Tipografia "Mitropolitul Silvestru", Cernăuți, 1929)
• "Refugiații moldoveni în Bucovina 1821 și 1848" (1929)
• "Der Ursprung der Familie Constantinovici-Grecul" (1930)
• "Teodor Racoce: Cherstomaticul românesc din anul 1820" (1930)
• "Vornicia în Moldova" (1931)
• "Serbarea de la Putna" (1932)
• "Documente bucovinene. Vol. I. 1507-1653" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1933)
• "Documente bucovinene. Vol. II. 1519-1662" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1934)
• "Răspuns d-lui Constantin V. Dimitriu" (1935)
• "Documente bucovinene. Vol. III. 1573-1720" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1937)
• "Procesul Arboroasei 1872–1875" (1937)
• "Satele dispărute din Bucovina" (1937)
• "Dimitrie Onciul" (Tiparul ”Mitropolitul Silvestru”, Cernăuți, 1938)
• "Rolul lui Vasile Bodnărescu în preajma Unirii" (1938)
• "Documente bucovinene. Vol. IV" (Cernăuți, 1938)
• "Documente bucovinene. Vol. V. 1745-1760" (Cernăuți, 1939)
• "Domnul Moldovei Grigorie Ghica și ziarul "Bucovina" 1850" (1943)
• "Documente bucovinene. Vol. VI" (Casa Școalelor, București, 1943)
• "Activitatea refugiaților moldoveni în Bucovina" (Sibiu, 1944)
• "Eudoxiu Hurmuzachi și colecția sa de documente" (1944)
• "Lămurirea unei confuzii istorice" (1945)
• "Câteva documente bistrițene" (Muzeul Brukenthal din Sibiu, 1946)
• "Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc" (1960)
• "Istoria teatrului românesc în Bucovina istorică" (Ed. Academiei Române, București, 2005) - ediție după manuscrise de Dumitru Vatamaniuc
• "Documente bucovinene. Vol. VII–IX" (Ed. Taida, Iași, 2005–2006) - ediție îngrijită, note și comentarii de prof.univ. dr. Ioan Caproșu
• "Die Geschichte des deutschen Theaters in der Bukowina 1825–1877/Istoria teatrului german în Bucovina 1825–1877" (Ed. Anima, București, 2007) - editată după manuscrise de către D. Vatamaniuc
• "Conflictul pentru Tricolor. Un capitol din istoria politică a Bucovinei, 1898–1904" (Ed. Academiei Române, București, 2007) - ediție îngrijită, note, comentarii și cronologie de Marian Olaru 

  Teodor Bălan

  Teodor Bălan pe la 1925 Teodor Bălan pe la 1910 Gura Humorului, 1900

• 1972: A murit Hans Scharoun, arhitect şi urbanist german, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi germani după cel de–al doilea război mondial, partizan al mişcării de avangardă (n.20.09.1893).

• 1973: A decedat Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume; (n.10.11.1887).

  

  Elisa Leonida Zamfirescu – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887, Galați – d. 25 noiembrie 1973, București) a fost o ingineră și inventatoare din România, șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. A fost membră a Asociației Generale a Inginerilor din România și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare, unanim recunoscută drept prima femeie inginer din lume.

• 1994: Gheorghe Vitanidis (n. 1 octombrie 1929, Mangalia - d. 25 noiembrie 1994, Atena, Grecia) a fost un regizor și scenarist român. Absolvent în 1953 al Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică, se lansează în anul 1958 (asistent de regie alături de realizatorul francez Louis Daquin) cu „Ciulinii Bărăganului” („Les chardons du Baragan”), film selecționat și nominalizat la Palme D'Or în cadrul Festivalului de la Cannes din acealși an.
  Alte două filme ale sale („Răutăciosul adolescent”,^[2] 1968 și „Clipa”, 1979) au participat la Festivalul de film internațional de la Moscova.
  Cea mai vizionată și populară peliculă regizată de Gheorghe Vitanidis a fost filmul în două serii Ciprian Porumbescu (1973) (pe ecran panoramic), avându-l ca protagonist pe Vlad Rădescu. Dialogurile au fost semnate de Fănuș Neagu.
  Lungă activitate didactică la IATC (1961-1989), unde o bună perioadă a condus și Catedra de Regie film. 

  FILMOGRAFIE

  Regizor

  Filme de ficțiune

  Ciulinii Bărăganului („Les chardons du Baragan”) - cu Louis Daquin, (1958) Băieții noștri (1959) Post restant (1961) Gaudeamus igitur (1965) Șeful sectorului suflete (1967) Răutăciosul adolescent (1969) Facerea lumii (1971) Ciprian Porumbescu (1973) Cantemir (1973) Mușchetarul român (1975)

  Casa de la miezul nopții (1976) Războiul independenței - cu Sergiu Nicolaescu și Doru Năstase, serial TV, (1977) Clipa (1979) Burebista (1980) Dragostea și revoluția (1983) Masca de argint (1985) Colierul de turcoaze (1986) În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)

  Filme documentare

  • Zi de sărbătoare (1986)
  • La marea sărbătoare (1988)
  • Cu poporul, pentru popor (1989)

  Scenarist

  • Băieții noștri (1959)
  • Ciprian Porumbescu (1973)
• 1997: Viorel Mateianu (n. iunie 1938, Lipănești, Prahova - d. 25 noiembrie 1997, București) a fost un fotbalist român. A jucat pentru Flacăra Boldești, Progresul CPCS, Progresul București, Universitatea Cluj, Steaua București, TUS Wannsee Berlin, Alemannia Aachen. A jucat și la echipa națională de 6 ori, unde a înscris două goluri.
  A antrenat echipele de fotbal Progresul București, Dacia Unirea Brăila, FC Baia Mare, Petrolul Ploiești, Jiul Petroșani, FC Bihor, Danubiana București, FC Drobeta-Turnu Severin.
• 1999: Alexandru Ciorănescu (n. 15 noiembrie 1911,^[1] Moroeni, Dâmbovița, România – d. 25 noiembrie 1999,^[1] Santa Cruz de Tenerife, Spania) a fost un autor, comparatist, diplomat, director literar, dramaturg, enciclopedist, eseist, lingvist, etimolog, istoric, poet, prozator român care a trăit în exil între 1946 și 1999. Frații săi au fost matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, scriitorul ziarist George Ciorănescu și chimista Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu. Tatăl lor, Ion Ciorănescu, născut Cioranu, a fost institutor și director al școlii primare din comuna natală, autor al unor manuale foarte răspândite în epocă și promotor al învățământului special pentru școlile de surdomuți din România.
  De altfel, Alexandru Ciorănescu, Alexandre Cioranescu și Alejandro Cioranescu sunt cele trei variante sub care același Alexandru Ciorănescu este bine cunoscut în România, Franța și Spania, și a semnat diferite lucrări de-a lungul timpului. În orașul Santa Cruz de Tenerife o strada poartă numele Alejandro Cioranescu în semn de omagiu și recunoștință față de unul dintre cei mai importanți istorici și geografi ai Insulelor Canare.^[2]
  Revine în România abia în anul 1991. Moare la 25 noiembrie 1999 în Insulele Canare, Spania. Alexandru Ciorănescu este absolvent al Liceului Spiru Haret din București în 1930. Licențiat în filologie română și franceză al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București în 1933, unde audiază cursurile lui Nicolae Cartojan, Ovid Densușianu, Charles Drouhet, Ramiro Ortiz și Nicolae Iorga. În același an obține diploma de absolvent al Școlii Superioare de Arhivistică și Paleografie din cadrul Arhivelor Statului.
  În perioada 1934 - 1938 își pregătește teza de doctorat ca elev al Școlii Române din Franța de la Fontenay-aux-Roses, după ce solicitase fără succes o bursă la Școala Română din Roma.
  Audiază cursurile de literatură comparată ținute de Ferdinand Baldensperger la Facultatea de Litere și la Școala Normală Superioară din Paris, avându-i ca maeștri pe comparatiștii Paul Van Tieghem și Paul Hazard.
  Devine doctor în litere la Sorbona (Doctorat d'État, 1939) cu o teză intitulată L'Arioste en France. Lector de limba și literatura română la Universitatea din Lyon (1938 - 1940) și consilier cultural (apoi doar atașat) al Legației române din Paris (1940).
  Întors în țară, este pentru scurt timp secretar al Institutului de Istorie Universală din București (până la moartea lui Nicolae Iorga). Este numit Director literar la Editura Contemporană (1942 - 1945).
  În aceeași perioadă este secretar general al Asociației române pentru studiul Renașterii și al Asociației culturale hispano-romane. A fost Inspector general al Artelor, funcționar în Direcția informației din ministerul Propagandei, membru al Comisiei de programe la Radiodifuziunea Română (1943 - 1946), respectiv director al Teatrului Municipal din București (1944 - 1945).
  Obține numirea la lectoratul român de la Grenoble, dar nu poate pleca din țară din pricina autorităților militare germane, care refuză să-i acorde viza de tranzit. După armistițiul din august 1944 este câteva luni director al revistei Universul literar (1944 - 1945).
  Sprijinit de aproximativ 300 de colaboratori și de ziarul Universul, întreprinde lucrări pregătitoare pentru editarea Enciclopediei Universul (1942 - 1945). Fișele întocmite pentru realizarea acestei lucrări, care trebuia să apară în 24 de volume și din care nu s-a publicat decât sumarul articolului de la litera A, s-au pierdut.
  Revenit la Paris în calitate de consilier cultural al legației României (la începutul anului 1946) și destituit în 1947, ia decizia de a nu se mai întoarce în țară, nu înainte însă de a mai colabora cu Scrisori din Franța. Esențe franceze la revista Viața Românească (numărul 2, februarie, 1946).
  După propriile mărturisiri: „Fusesem rechemat și destituit într'un moment în care cei doi copii ai mei se aflau în țară, și, în condițiile de atunci, recuperarea lor nu era posibilă, lucru care mi-a fost dovedit imediat. Mai mult, situația lor de copii „părăsiți” de părinți ca noi, era precară: și, pentru a-i proteja în puțina măsură în care mai puteam s'o facem, m-am decis să evit centrul de contacte și de tentații pe care-l constitue Parisul: decizia cea mai grea și mai decisivă, din punctul de vedere al viitoarei desfășurări a activității mele, și pe care n'am putut-o lua în deplină libertate. Devine secretar de redacție la revista Le Livre din Paris (1947 - 1948) și cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (1948).
  Invitat ca profesor „encargado de curso” la Universitatea din La Laguna (Tenerife, Insulele Canare), va preda aici, din decembrie 1948 până în 1979, limba și literatura franceză, ținând și unele cursuri de literatură italiană și portugheză, de limba română sau de literatură comparată.
  În 1958 solicită și obține cetățenia franceză.
  În 1964 și 1971 autoritățile de la București le permit celor doi copii rămași în România să se stabilească în Franța.
  În 1965 Universitatea din Bordeaux îl numește conferențiar de literatură comparată „en congé de mission” în La Laguna, iar în 1978 este numit profesor titular în aceeași specialitate.
  În Insulele Canare, Alexandru Ciorănescu a fost din 1957 membru al Institutului de Studii Canariene, în cadrul căruia a condus Secția de bibliografie (1957 - 1960, 1962 - 1970) și Secția de istorie (1974 - 1982). Alexandru Ciorănescu debutează în 1926 în revista Vlăstarul, revista Liceului Spiru Haret din București, fondată de fratele său, poetul Ion Ciorănescu.
  Solicitat de George Călinescu, publică în 1930 diferite articole de literatură comparată în revista Capricorn.
  Sprijinit de Nicolae Iorga și de unul din frați, care îl susține material, face în 1933 o călătorie de studii la Veneția și debutează editorial ca istoric în 1934, cu o colecție de documente privitoare la domnia lui Mihail Radu (Mihnea al III-lea).
  În exil, Alexandru Ciorănescu și-a uimit adeseori compatrioții prin multitudinea și diversitatea temelor abordate. Într-o recenzie din 1965, Mircea Popescu afirma următoarele: „Dacă am afla că domnul Alexandru Ciorănescu, ale cărui studii de istorie și de istorie literară le cunoșteam din țară, iar lucrarea-i fundamentală, de curând retipărită, Ariosto în Franța e și astăzi un model de literatură comparată, pregătește un tratat de matematică ori scrie o simfonie, nu ne-am mira câtuși de puțin: omul e capabil de orice. Lăsând gluma la o parte, trebuie sa mărturisim îndată admirația și uimirea pe care ne-o trezește orice studiu al profesorului de la Universidad de la Laguna, care, în decurs de numai câțiva ani, ne-a dăruit: un dicționar etimologic al limbii române, o monografie în limba spaniolă asupra barocului, o ediție completă a operelor lui Cristofor Columb, o exemplară bibliografie a literaturii franceze din secolul al XVI-lea, un roman în limba franceză, și o sumedenie de alte „mărunțișuri” de mare valoare ... ”^{[necesită citare]}
  Volumul omagial publicat în 1991 de Fundația Culturală Română de la Madrid consacra 10 secțiuni operei lui Alejando Ciorănescu (filologie, literatură română, literatură franceză, literatură italiană, literatură spaniolă, literatură comparată, literatură generală, istorie română, Insulele Canare, Cristofor Columb și America) și un Appendice în care sunt înregistrate operele literare.
  În mai toate aceste domenii, Alexandru Ciorănescu a redactat lucrări de referință, ceea ce i-a determinat pe comentatorii săi să-l plaseze în familia spiritelor enciclopediste ale culturii române (Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade).
  În calitate de lingvist care a realizat singurul dicționar etimologic complet al limbii române, (Diccionario etimmológico rumano), Alexandru Ciorănescu este considerat de hispanistul Dumitru Copceag „un Corominas rumano: la mayor autoridad en materia de etimología”.^{[necesită citare]}
  Principalele sale calități în acest domeniu ar fi simțul limbii, intuiția și relația afectivă cu fenomenele examinate, iar familia lingvistică din care face parte ar fi aceea a curentului idealist, reprezentat de Wilhelm von Humboldt, Benedetto Croce sau Karl Vossler, filologi pentru care limba este forma cea mai directă de expresie a spiritului uman.
  Cu acordul autorului, Dicționarul etimologic al limbii române a fost reeditat la București, într-un singur volum, în 2001. În prefața acestei ediții, Alexandru Ciorănescu precizează: „L-am terminat în condițiile științifice cele mai dificile, la mai multe mii de kilometri de cea mai apropiată bibliotecă românească, fără să dispunem de cărți proprii, fără vreun ajutor sau colaborare, decât aceea a numeroșilor prieteni care ne-au furnizat cărțile absolut necesare”. Lucrări publicate în România:
• Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu, București, 1934;
• Domnia lui Mihnea III (Mihail Radu), București, 1935;
• Alexandru Depărățeanu, București, 1936;
• Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancaș, București, 1940;
• Vie de Jacques Amyot, d'après des documents inédits, Paris, 1941;
• La Roumanie. Vues générales, București, 1942, (traducere în limba germană, București, 1943);
• Teatrul românesc în versuri și isvoarele lui, București, 1943;
• La Roumanie vue par les étrangers, București, 1944;
• Literatură comparată, studii și schițe, București, 1945;

Lucrări publicate în străinătate: 

• Don Carlos de Viana, dramă in patru acte, Paris, 1954;
• Estudios de literatura española y comparada, La Laguna, 1954;
• El Barroco o el descubrimiento del drama, La Laguna, 1957 (traducere în limba română, Cluj, 1980);
• Bartolomé Cairasco de Figueroa. Su vida, su familia, su amigos, Madrid, 1957;
• Diccionario etimológico rumano (7 fasciculos), Tenerife, Universidad de la Laguna, 1958 - 1966 (ediția a doua București, 2001, editat de Tudora Șandru Mehedinți, Magdalena Popescu Marin, prefață de Alexandru Ciorănescu);
• Bibliographie de la littérature française du XVIe siècle, Paris, 1959;
• Colón y Canarias, La Laguna, 1959, (ediția a doua Santa Cruz, 1979);
• La primera biografia de Cristóbal Colón, Santa Cruz, 1960;
• L'Arioste en France, des origines à la fin du XVIIIe siècle, 2 volume, Paris, 1938, respectiv ediția a doua, Torino, 1963;
• Le Couteau vert, roman, Editura Gallimard, Paris, 1963 (traducerea în limba română de Ileana Cantuniari și Mihai Cantuniari, București, Montreal, 1993);
• Thomas Nichols, mercader de azúcar, hispanista y hereje, La Laguna, 1963;
• Principios de literatura comparada, La Laguna, 1964 (traducerea în limba româna de Tudora Șandru Mehedinți, București, 1997);
• Augustín de Betancourt, su obra técnica y ciéntifica, La Laguna, 1965;
• La Laguna. Guía histórica y monumental, La Laguna, 1965;
• Bibliographie de la littérature française du XVIIe siècle, 3 volume, Paris, 1966 - 1967 (ediția a doua 1970);
• Colón humanista. Estudios de humanismo atlántico, Madrid, 1967;
• Bibliographie de la littérature française du XVIIIe siècle, 3 volume, Paris, 1969;
• L'Avenir du passé. Utopie et littérature, Paris, 1972 (traducere în limba română de Ileana Cantuniari, București, 1996);
• Vasile Alecsandri, monografie de Alexandru Ciorănescu, Twayne's World Authors Series, New York, 1973;
• Bibliografia franco-española 1600-1715, Madrid, 1977;
• Historia de Santa Cruz de Tenerife, 2 volume, Santa Cruz, 1977, 1978;
• Ion Barbu, Twayne's World Authors Series, New York, 1981 (traducerea în limba româna, București, 1996);
• Le Masque et le Visage. Du baroque espagnol au classicisme française, Geneva, 1982;
• Historia del Cabildo Insular de Tenerife, Santa Cruz de Tenerife, 1988;

Lurări apărute după 1989: 

• Care Daniel?, roman, București, 1995;
• Amintiri fără memorie I, 1911-1934, București, 1995;
• Eminescu sub fiorul timpului cu o prefață de Nicolae Florescu, București, 2000;
• Dicționar etimologic român—ediția a doua a Diccionario etimológico rumano (7 fasciculos), La Laguna, 1958 - 1966, editat de Tudora Șandru Mehedinți, Magdalena Popescu Marin, cu o prefață de Alexandru Ciorănescu, București, 2001;
• Paiața tristă, povestiri, traducere în limba română și prefață de Simona Cioculescu, București, 2002.

Frați și surori	Ioan Ciorănescu Nicolae Ciorănescu Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu George Ciorănescu

•  1999: A decedat Dan Cernovodeanu, istoric, heraldist, stabilit la Paris în 1978; a avut o însemnată contribuţie în cunoaşterea istoriei Tricolorului naţional, a stemelor provinciilor româneşti, a diferitelor emisii monetare de pe teritoriul ţării noastre; (n.10.10.1921).
• 2003: Mircea Mihail Ghiorghiu (n. 10 mai 1953, Craiova, Dolj - d. 25 noiembrie 2003) a fost un pictor român specializat în pictură bisericească, murală și de icoane. Fiul lui Florentin-Gabriel și al lui Constanta (Gheorghiu schimbat ulterior în Ghiorghiu dintr-o eroare în certificatul de naștere al pictorului), a absolvit Colegiul de Artă din Craiova la clasa profesorului Ilie Marineanu. A decedat în anul 2003 pe data de 25 noiembrie datorită unor afecțiuni grave cardiace care îl măcinau de aproximativ 10 ani. 
  Mircea Mihail Ghiorghiu poza din perioada adolescenţei
  

  Mircea Mihail şi soția Carmen-Lorena poză din colecția familiei
  

  Pictorul, poză de familie împreună cu soția şi unicul fiu

  OPERĂ ARTISTICĂ

  Artistul a pictat lucrări care se găsesc în colecții private din România, Germania, Italia, SUA, Franța, Japonia, Danemarca, Norvegia, Elveția și alte țări. În perioada comunistă a activat ca pictor decorator și muralist. În cariera sa se pot aminti următoarele evenimente artistice de importanță :
  • 1975 Expoziție de grup (pictură) Holul Teatrului Național Craiova
  • 1976 Expoziție de grup Casa Armatei București
  • 1977 Expoziție de grup la U.G.S.R București eveniment mediatizat la acea vreme la postul național de televiziune
  • 1978 Expoziție personală de pictură Galeriile Cromatic
  • 1980 Expoziție de grup - pictură, organizată de U.T.C Tg. Jiu
  • 1983 Expoziție de grup - Galeriile Ramuri Craiova în cadrul Festivalului Național Cântarea României a obținut premiul I
  cu următoarele lucrări:
  1. Vechea Craiova - Ulei/Pânză un ciclu de lucrări.
  2. Natură moartă dreaptă - Ulei/Pânză
  3. Portretul lui Moș Vasile - Ulei/Pânză
  4. Natură moartă cu legume - Ulei/Pânză
  5. Natură moartă cu legume - Ulei/Pânză
  Apoi au urmat expozițiile post decembriste de pictură și icoane pe lemn 1994, 1995, 1997-cu vernisajul vineri-19 Decembrie "Icoane pe Lemn" din Craiova Galeriile Volard's, 1998, 2000, 2001, 2002.
  Artistul în perioada sa de creație se remarcă și prin sculpturile sale dintre care amintim Ciobănaș cu Fluier, Masti, Dracula, lucrări aflate în colecții private din Romania și Italia. Tot din portofoliul de creație mai trebuie amintit și faptul că artistul, în perioada comunistă, dat fiind faptul că produsele electronice audio Hi-Fi nu puteau fi procurate cu ușurință în acea vreme, Mircea G. fiind nevoit să studieze electronica (pe care apoi a practicat-o ca hobby) și a construit mai multe Amplificatoare Audio Hi-Fi, Orgi de lumini, Egalizatoare grafice audio și o combină muzicală a căror design exterior a fost proiectat chiar de pictor iar partea electronica fiind în integralitate executată tot de artist însă după scheme electronice publicate în revistele de specialitate ale vremii (1985-1989). De asemenea Mircea a mai lucrat și în domeniul reclamei comerciale.
  Ramele multor tablouri ale maestrului au fost de asemenea creație personală iar aparatele destinate fabricării ramelor (Abrice pentru șlefuit și modelat lemn, circulare, polizoare, compresor) fiind realizate tot de M.G., acesta fiind în decursul vieții un autodidact cu o inventivitate creativă deosebită. Majoritatea picturilor au fost executate în fata șevaletului din atelierul său aflat la subsolul casei din municipiul Craiova, dar și peisaje în natură sau în deplasări.
  • 

    Parinţii pictorului G.M. - Gheorghiu Gabriel Florentin şi Constanţa(parinţii se numeau Gheorghiu şi nu Ghiorghiu-vezi text de introducere pentru detalii.)
     
  • 

    Vernisaj "Expozitie Icoane pe Lemn" Mircea Ghiorghiu
  

  1) Autoportret pictor (Mircea Ghiorghiu) U/P^[1]
  

  2) Autoportret pictor (Mircea Ghiorghiu) U/L notat în colectia privata a familiei cu nr 24.conține în partea de jos dreapta şi semnătura artistică a pictorului (litera "G" peste care se suprapune litera "M" de la inițialele numelui său.)
  

  4) Catalog Expoziţie de Pictura a pictorului Mircea Ghiorghiu Octombrie - Noiembrie 1988 organizată la Muzeul de Arta din Craiova(coperta)
  

  4a) Catalog Expoziţie de Pictură a pictorului Mircea Ghiorghiu Octombrie - Noiembrie 1988 organizată la Muzeul de Arta din Craiova(continut)
  

  5) Pliant "Expoziţie de Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova partea de text este semnată olograf Olimpiu Barbu
  

  5. a.) Poza color Mircea Ghiorghiu efectuata la vernisajul "Expoziţiei de Icoane pe Lemn"
  

  5. b.) Poza color Mircea Ghiorghiu(al doilea din partea stangă) alaturi de criticul de arta Florin Rogneanu director al "Muzeului de Artă Craiova" (ultimul din partea dreapta), efectuată la vernisajul "Expoziţiei de Icoane pe Lemn"
  

  6) Pliant "Expoziţie de Pictură şi Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova
  

  7) "Pliant Expoziţie de Pictură şi Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova

• 

  8) "Portret de femeie" - înfățișază portretul soției Carmen
   
• 

  9) "Lipscani" pictura din ciclul Craiova Veche Mircea Ghiorghiu tablou premiat premiul I la concursul "C. Brancusi"

• 

  10) "Veneţia" Tablou realizat de pictorul M.G. U/P .^[1]
   
• 

  11) "Isus" triptic realizat de pictorul Mircea Ghiorghiu

• 2005: George Best, fotbalist nord irlandez , extremă stângă la Manchester United (n. 1946)
• 2009: Theodor Hristea (n. 1 mai 1930, Drănic, județul Dolj - d. 25 noiembrie 2009, București) a fost un lingvist și profesor universitar român. Theodor Hristea s-a născut la 1 mai 1930 în comuna Dranic din județul Dolj. A absolvit Facultatea de Filologie din București în 1955, unde i-a avut profesori pe Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan și Alexandru Graur. A fost timp de mai mulți ani cercetător la Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan-Alexandru Rosetti" din București, precum și profesor la Facultatea de Litere a Universității bucureștene (asistent-1956-1962, lector-1962-1970, conferențiar, din 1970 și apoi profesor titular la Catedra de Limbă Română a Universității). A urmat studii de specializare în domeniul lexicologiei la Moscova și Leningrad (1961). A fost lector de limba română în Cehoslovacia (Universitatea din Praga), în SUA (Universitatea din Washington, Universitatea Rochester și Boston College) și în Franța (Universitatea Saint Etienne, Universitatea Lyon). Theodor Hristea este autorul unor lucrări din domeniile etimologiei, lexicului sau problemelor de cultivare a limbii. A coordonat lucrarea apărută în 1984 (ediția a III-a) la Editura Albatros, Sinteze de limba română, realizată în colaborare cu cercetători lingviști și profesori universitari. A fost membru în colectivul de etimologie al Dicționarului tezaur al Academiei Române. Autor a peste 300 de recenzii, articole și studii de specialitate. Studiul ”Probleme de etimologie”, apărută la Editura Științifică, București, 1968 este un studiu foarte important scris de cercetător. S-a stins pe data de 25 noiembrie 2009 în București, la vârsta de 79 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul "Bunavestire".
• 2016: Fidel Castro, presedintele Cubei (n. 1926)

Sari la navigareSari la căutare

Lorin Fortuna
Date personale
Născut	7 mai 1948  Rădăuți, România
Decedat	25 noiembrie 2016 (68 de ani)[1]  Timișoara, România
Cauza decesului	ulcer perforat[*]
Cetățenie	România
Religie	Ezoteric
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	Partidul Social Democrat Român[*]
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

* 2016: Lorin Ioan Fortuna (n. 7 mai 1948, Rădăuți, România – d. 25 noiembrie 2016,^[1] Timișoara, România) a fost președintele Frontului Democratic Român și unul din liderii revoluționari din Timișoara. În decembrie 2014 i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al orașului Timișoara.^[2][3]

ACTIVITATE POLITICĂ

A făcut parte din Partidul Comunist Român, fiind un oficial al acestuia.^[4]

Manifestul "A căzut tirania" tipărit de Frontul Democratic Român din Timișoara în 22 decembrie 1989, care este, de fapt, proclamația întocmită de un colectiv condus de Lorin Fortuna, în noaptea de 20-21.12.1989, difuzată, prin multiplicare xerox, în data de 21.12.1989, precum și tipărită și distribuită, ca manifest revoluționar, în dimineața zilei de 22.12.1989

În 20 decembrie 1989 a fost inițiatorul acțiunii prin care s-a înființat Frontul Democratic Român din clădirea Teatrului de Stat și a Operei din Timișoara,^[5] devenind președinte al acestei formațiuni politice, de tip front, constituită în condiții de ilegalitate.

A fost președintele Consiliului Județean Timiș al Frontului Salvării Naționale de la 23 decembrie 1989^[6] până la 12 ianuarie 1990 când a fost forțat să-și dea demisia.^[7]

ACTIVITATE CIVICĂ

A devenit, apoi, președinte al asociației de revoluționari Victoria din Timișoara, iar, din 2004, este și membru al Colegiului Național al Institutului Revoluției Române^[8].

Lorin Fortuna a contribuit, determinant, la înființarea mai multor organizații civice, la (sau în) conducerea cărora s-a aflat și a activat: Asociația "VICTORIA" a Luptătorilor în Revoluție, din Timișoara; Uniunea Romanilor Bucovineni (transformata, ulterior, în Mișcarea Civica "Mihai Eminescu"); Mișcarea "Sarmizegetusa"; Mișcarea Națională pentru Reîntregire; Forumul Unității Naționale (ca organizație federativa de asociații civice); Grupul Constituțional "Timișoara"; Mișcarea Civica Voievodul Gelu.

Cu Grupul Constituțional Timișoara a înființat Forumul Constituțional Cetățenesc, din Timișoara, în cadrul căruia a procedat la o analiză critică a Constituției post-revoluționare a României, punând în evidență numeroase carențe, organizând dezbateri publice în acest scop și realizând, în final, un proiect: Proiectul Constituțional "Timișoara", numit și Constituția de la Timișoara.

A participat la numeroase acțiuni civice, inclusiv de protest civic, organizate din 1990 pana în prezent, în scopul întăririi societății civice românești, ca o alternativă.

A redactat, publicat și difuzat numeroase lucrări cu caracter specific civic, despre revoluție, despre democrație, despre constituționalism s.a. Este un ideolog și un promotor fervent al democrației meritocratice, la nivel societal.

ACTIVITATE PROFESIONALĂ

A absolvit în 1972 Facultatea de Electronică și Telecomunicații din cadrul Institutului Politehnic București, fiind repartizat, după absolvire, la Centru Teritorial de Calcul Electronic din Timișoara unde și-a început activitatea de informatician. Din 1976 s-a transferat la Facultatea de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic Timișoara, iar apoi, după înființarea unei noi facultăți, la Facultatea de Electronică și Telecomunicații. La momentul declanșării evenimentelor de la Timișoara din decembrie 1989 era șef de lucrări^[9].

În data 14 iunie 1991 își susține teza de doctorat la Facultatea de Electronică și Telecomunicații, din cadrul Institutului Politehnic București, obținând titlul de doctor, cu teza în domeniul aplicării vorbirii artificiale în industrie și telecomunicații, fiind autorul a câtorva zeci de lucrări științifice, precum și de brevete de invenții în acest domeniu.

A coordonat un colectiv de cercetare care a realizat în 1989 primul robot telefonic, cu vorbire artificială, utilizat în perioada 1989-2008 ca serviciu special de furnizare a orei exacte, prin telefon, în cadrul rețelei telefonice naționale (apelabil la numărul 958, respectiv 058)^[10]. Această realizare a făcut obiectul lucrării „Vorbirea artificială - Aplicații în industrie și telecomunicații", tipărită în anul 1996, la Editura Mirton. Lucrarea a fost propusă și susținută pentru a participa la selecția în vederea acordării premiilor Academiei Române pe anul 1996, la secția informatică, unde erau prevăzute a fi acordate două premii distincte. Din motive financiare s-a acordat un singur premiu care a fost acordat unei alte persoane.

S-a pensionat la 1 octombrie 2008 având funcția de conferențiar.

ACTIVITATE LITERARĂ

În acest domeniu, Lorin Fortuna este cunoscut, mai ales ca poet, editând de-a lungul timpului, în perioada: 1994-2008, cinci plachete de poezii și o antologie poetică, editată în doua ediții. A colaborat, de asemenea, cu publicistică la mai multe reviste literare, iar unele dintre poemele cuprinse în cărțile pe care le-a publicat au fost transpuse pe muzică de compozitorul Vasile Tănase, precum și de el.

ACTIVITATE EZOTERICĂ

A înființat Mișcarea: Misiunea Astrală "România" și Mișcarea Sarmizegetusa, șocând cu teoriile sale despre civilizații virtuale^[8].

Conform lui Lorin Fortuna, lumea este alcătuită din mai multe civilizații virtuale: șerpiliană modificată, viperiană, balauriană, dragoniană, peștiliană, delfiniană, acvilaină, grifoniană, goriliană^[8]. Fortuna a declarat că aparține civilizației Goriliene^[8].

Fortuna susține că de peste zece ani are comunicare telepatică cu ierarhiile superioare ale civilizației Goriliene, la nivel galactic central care „l-au luat în evidență, au început să-i transmită informații”^[11]. Conform acestuia, Traian Băsescu a fost sprijinit de civilizația iguaniferă violet la alegerile prezidențiale din anul 2009^[11].

Fortuna a declarat în 2009 că sfârșitul lumii va veni în anul 2012 și a susținut că în acest eveniment nu va pieri toată umanitatea, care este alcătuită din gorilieni și mutanți civilizaționali^[5]. Din 6,6 miliarde de oameni, cât numără populația pământului, 600 de milioane de oameni vor scăpa de Apocalipsă^[5]. Cei care vor scăpa sunt cei care fac parte din civilizația goriliană^[5]. De asemenea, „unii din mutanți vor ajunge pe planeta nouă, dar după o selecție”, în viziunea lui Fortuna^[5].

De asemenea, Fortuna susținea că în evenimentele din anul 2012, Terra își va ieși din orbită și va arde, transformându-se în stea care se va numi Steaua Pitică-Albă^[12].

În viziunea lui Fortuna, NASA este o instituție care este condusă de persoane care fac parte din civilizația mutanților civilizațional din rândul vulturienilor negri și că minte și manipulează^[13].

Conform lui Lorin Fortuna, Mihai Eminescu este viitorul Dumnezeu Tutelar Civilizațional al Civilizației Virtuale Goriliene^[14]. El a părăsit Lumea Planetară Superioară a Planetei Terra cu o navă spațială pentru a-și lua în primire funcția supremă^[14]. Mihai Eminescu îl înlocuiește pe Menahem Esenianul, al cărui mandat de 2.000 de ani e pe cale să se încheie^[14]. Ciprian Porumbescu, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Constantin Rosenthal sunt dumnezei în Ierarhia Dumnezeiască și Demiurgică aferentă Lumii Fizice predominant luminoase a Planetei Terra..^[14]

PUBLICISTICĂ

• În anii 2003-2009 editează revista "Astral" ultimul număr al acestei reviste apărând în luna martie 2009 ( numărul 7);
• În 2004 a editat revistele "Națiunea Română" și "Politica Națională", din care au apărut câte un singur număr;
• În 2007 a coordonat apariția cărții "Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluției române din decembrie 1989", cea mai mare parte a acestei cărți fiind compusă din articole care-i aparțin;
• A publicat mai mule volume de poezii, între care și o antologie intitulată: "Poemul existenței-antologie poetică"

DECLARAȚII

• "Discuțiile despre faptul că a fost revoluție sau lovitură de stat pot avea și o conotație juridică (...) În decembrie 1989 a fost o revoluție, așa este prevăzut și în Constituție, iar cine neagă acest adevăr este pasibil de pedeapsă"^[15].
• "Să nu vă gândiți că este un singur Dumnezeu. Monoteismul acesta cu un singur Dumnezeu a fost de fapt o manevră menită să aducă rege pe un singur Dumnezeu după care acesta să fie deturnat cu un Dumnezeu de tip șerpilian, de exemplu" ^{[necesită citare]}
• Atacul teroriștilor a fost o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată și coordonată de către o grupare din cadrul Ministerului Apărării Naționale, condusă de către fostul general Victor Atanasie Stănculescu^[16].

DECES

Pe 25 noiembrie 2016, în urma unui ulcer duodenal perforat, a decedat la Spitalul Județean Timișoara, unde fusese internat și operat.

• 2017: Cornel Pelmuș (n. 11 septembrie 1933,^[1] București, România^[1] – d. 24 noiembrie 2017^[2]) a fost un scrimer olimpic român, specializat pe sabie.
  A fost crescut de antrenorul Angelo Pellegrini la sabia și la floreta la Clubul bancar „Progresul”.^[3] A luat parte la proba de sabie pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1960 de la Roma, unde lotul României a fost eliminat în turul al 3-lea.^[4] A fost campion național la individual de trei ori la rând în 1957, 1958 și 1959.^[5]
  După ce s-a retras, a devenit antrenor la cluburi sportive școlare din București unde a pregătit-o pe Viorica Țurcanu, printre altele.^[3] Apoi a devenit profesor de cultură fizică medicală la Spitalul Clinic de Urgență București.
• 2018: Randolph Lewis Braham, istoric american de origine română (n. 1922)
• 2020: Diego Armando Maradona, fost cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. 
  

  Diego Maradona
  Diego Maradona
  Informații generale
  Nume complet	Diego Armando Maradona Franco
  Data nașterii	30 octombrie 1960[1][2][3]
  Locul nașterii	Lanús, Argentina
  Data decesului	25 noiembrie 2020 (60 de ani)[4][5]
  Locul decesului	Dique Luján[*], Argentina[6]
  Înălțime	165 cm
  Greutate	70 kg
  Post	mijlocaș atacant
  Cluburi de seniori*
  Ani	Club	Ap	(G)
  1976-1981	Argentinos	166	(116)
  1981-1982	Boca Juniors	40	(28)
  1982-1984	Barcelona	36	(22)
  1984-1991	Napoli	188	(81)
  1992-1993	Sevilla	26	(5)
  1993-1994	Newell's Old Boys	5	(0)
  1995-1997	Boca Juniors	30	(7)
  Echipa națională
  Ani	Țară	Ap	(G)
  1977-1994	Argentina	91	(34)
  1977-1979	Argentina U20[*]	24	(13)
  Echipe antrenate
  1994	Deportivo Mandiyú⁠(d)
  1995	Racing Club
  2008-2010	Argentina
  2011-2012	Al Wasl FC
  2017-2018	Al-Fujairah FC⁠(d)
  2018-2019	Dorados de Sinaloa⁠(d)
  2019-2020	Gimnasia
  * Apariții și goluri pentru echipa de club doar în cadrul campionatului național
  Modifică date / text

  Diego Armando Maradona (n. 30 octombrie 1960,^[1][2][3] Lanús, Argentina – d. 25 noiembrie 2020,^[4][5] Dique Luján[*], Argentina^[6]) a fost un fotbalist și antrenor argentinian.

  A fost considerat de către mulți din lumea fotbalului (inclusiv jurnaliști sportivi, foști și actuali jucători, fani, etc.) ca fiind cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor,^{[7][8][9][10]} împărțind cu Pelé titlul de Jucătorul Secolului decernat de FIFA.^[11][12] De-a lungul carierei sale de jucător profesionist, Maradona joaca pentru (1976-2018), Boca Juniors (1981, 1995-1998), F.C. Barcelona (1982-1984), (1984-1991), F.C. Sevilla (1992-1993) și Newell's Old Boys (1993-1994).

  În cariera sa internațională, a jucat pentru naționala Argentinei 91 de meciuri și a marcat 34 de goluri. A participat la patru turnee finale ale Campionatului mondial de fotbal F.I.F.A., incluzând Cupa Mondială din 1986, când, în calitate de căpitan de echipă, a condus Argentina spre titlul final, învingând în ultimul act Republica Federală Germană și câștigând Balonul de Aur, premiul pentru cel mai bun jucător al turneului. La același turneu, în meciul pentru sferturile de finală, disputat împotriva Angliei, a marcat două goluri în victoria Argentinei cu scorul de 2-1, goluri care l-au consacrat la nivel mondial. Primul gol a fost marcat cu mâna și numit ulterior mâna lui Dumnezeu, conform declarațiilor fotbalistului, iar al doilea gol a fost marcat după o cursă de aproximativ 60 de metri în care a driblat șase jucători englezi, gol care a fost numit ulterior golul secolului.

  Din diferite motive, Maradona este considerat una dintre cele mai controversate figuri ale lumii sportului. A fost suspendat din activitate pentru o perioadă de 15 luni, în 1991, în Italia, după ce a fost depistat că a consumat cocaină și în 1994 a fost trimis acasă de la turneul final al campionatului mondial de fotbal din S.U.A., după ce a folosit efedrină. După retragerea din activitate la a 37-a aniversare in 1997, Maradona s-a confruntat cu serioase probleme de sănătate și creșteri în greutate cauzate în principal de abuzul de cocaină. În 2005, a suferit o operație chirurgicală la nivelul stomacului, menită să oprească creșterea sa în greutate. După ce a depășit dependența de cocaină, Maradona a devenit gazda unui popular show de televiziune în Argentina.

  În octombrie 2008, printr-o decizie care a surprins pe mulți, Maradona a fost numit selecționerul echipei naționale a Argentinei, pe care a condus-o până în sferturile Campionatului Mondial de Fotbal din 2010.

  A fost cel mai mare jucător al anilor '80-'90.^[13] A fost adversarul lui Hagi la Cupa Mondială din 1990.

  Maradona este unicul jucător din istoria fotbalului transferul căruia a bătut recordul mondial de două ori; prima dată atunci când a fost transferat la FC Barcelona pentru £5 milioane, și a doua oară când a fost transferat la Napoli pentru £6,9 milioane.^[14]

  PRIMII ANI

  Diego Armando Maradona s-a născut în Lanús, Argentina, dar a crescut în Villa Fiorito, o suburbie la sud de Buenos Aires,^[15] într-o familie săracă, famile care ulterior s-a mutat în provincia Corrientes. A fost primul băiat din familia sa, după nașterea celor trei surori mai mari ale sale. Mai are doi frați mai tineri decât el, pe Hugo (el Turco) și Raúl (Lalo), amândoi activând ca fotbaliști profesioniști. Maradona are origini italiene, spaniole, croate și argentiene indigene.^[16][17]

  La 10 ani Maradona a fost remarcat de către un talentat căutător de tineri jucători, în timp ce juca la Estrella Roja, un club din vecinătatea unde locuia. A devenit juniorul lui Los Cebollitas (Micile Cepe), echipa de juniori a clubului din Buenos Aires, Argentinos Juniors. Ca și copil de mingii la 12 ani, încânta spectatorii aratându-și măiestria cu mingea, în timpul pauzelor meciurilor din prima divizie.

  CARIERA LA ECHIPELE DE CLUB

  

  Maradona la Boca Juniors

  La 20 octombrie 1976, Maradona și-a făcut debutul de fotbalist profesionist la Argentinos Juniors, la numai zece zile de la împlinirea vârstei de 16 ani. A jucat la Argentinos Juniors din 1976 până în 1981, când a fost transferat pentru 1 milion de lire sterline la Boca Juniors. Alăturându-se noii echipe la jumătatea sezonului din 1981, Maradona a jucat până în 1982, contribuind la câștigarea primei sale medalii de campion al primei ligi argentiniene. În timp ce juca la Argentinos Juniors, Maradona a primit o ofertă de transfer în valoare de 180.000 de lire sterline din partea clubului englez Sheffield United, dar oferta a fost refuzată. După Cupa Mondială din 1982, în iunie, din Spania, Maradona a fost transferat la Barcelona pentru suma record la acea vreme de 5 milioane de lire sterline.În 1983, sub conducerea lui César Luis Menotti, Barcelona și Maradona au câștigat Copa del Rey (competiția anuală a cupei din Spania), învingând Real Madrid și Supercupa Spaniei, învingând Athletic de Bilbao. Cu toate acestea, Maradona a avut o perioadă grea la Barcelona. Mai întâi o criză de hepatită și mai apoi fracturarea piciorului print-un atac întârziat de către Andoni Goikoetxea de la Athletic Bilbao, i-au pus în pericol cariera, dar puterea sa psihică și voința sa puternică l-au ajutat să revină pe teren mai repede. La Barcelona, Maradona a intrat în dispute frecvente cu directorii echipei, și în special cu Josep Lluís Núñez - președintele clubului, iar în 1984 acesta a cerut transferul său de pe Nou Camp. A fost transferat în Italia - Serie A, la SSC Napoli pentru o altă sumă record la acea vreme în cuantum de 6,9 milioane lire sterline. Cu Napoli, Maradona a atins vârful carierei sale profesioniste. A devenit repede o stea adorată de fani, și în perioada sa a ridicat echipa (Napoli) la cea mai prolifică perioadă din istoria clubului. Condusă de Maradona, Napoli a câștigat singurele sale trofee de campioni ai Italiei în sezonul 1986/87 și 1989/90^[18], clasându-se pe locul 2 în campionat de două ori în sezonul 1987/88 și în 1988/89. Alte trofee câștigate de Maradona cu Napoli în perioada sa includ Cupa Italiei în 1987, (finaliști ai Cupei Italiei în 1989), Cupa U.E.F.A. în 1989 și Supercupa Italiei în 1990. Maradona a fost golgeterul Seriei A italiene în sezonul 1987/88. Cu toate acestea, în timpul perioadei sale din Italia, problemele personale ale lui Maradona s-au înmulțit. A continuat să consume cocaină, primind amenzi de 70.000 de dolari din partea clubului pentru lipsa de la antrenamente și jocuri, probleme datorate mai ales stresului provocat de consumul de droguri. S-a confruntat cu probleme legate de nașterea unui fiu nelegitim și a fost suspectat de legături de prietenie cu membrii Camorra. După ce a fost suspendat pe o perioadă de 15 luni pentru testare pozitivă cu cocaină,^[19] Maradona a părăsit Napoli în dizgrație în 1992. La momentul când a fost transferat la Sevilla (1992-1993), nu mai jucase fotbal profesionist de doi ani, astfel încât nu a mai fost capabil să mai atingă momentele de glorie de altădată. În 1993 Maradona s-a transferat la Newell's Old Boys și în 1995 s-a întors la Boca Juniors pentru 2 ani.

  CARIERA INTERNAȚIONALĂ

  De-a lungul perioadei sale la Napoli, fotbalul internațional l-a consacrat pe Maradona. Jucând pentru alb-albaștrii (Albicelestes) din naționala Argentinei, Maradona a participat la 4 turnee consecutive ale Cupei Mondiale F.I.F.A., conducând Argentina la câștigarea titlului mondial din 1986 și la câștigarea medaliei de argint (locul 2) din 1990. Și-a făcut debutul internațional la vârsta de 16 ani, într-un meci împotriva Ungariei, la 27 februarie 1977. La 18 ani a participat cu Argentina la Campionatul Mondial de Tineret și a fost jucătorul turneului, strălucind în finala câștigată împotriva Uniunii Sovietice. La 2 iunie 1979 Maradona a înscris primul său gol pentru naționala Argentinei în victoria cu 3–1 împotriva Scoției pe Hampden Park.^[20]

  Cupa Mondială 1982

  Maradona a jucat la primul său turneu final al Cupei Mondiale în 1982. În primul meci, Argentina, campioana en-titre, a pierdut cu Belgia. Deși echipa a câștigat convingător cu Ungaria și El Salvador, calificându-se în turul doi, au fost învinși de către Brazilia și de către câștigătorii turneului final-Italia. Maradona a jucat toate cele cinci meciuri fără să fie schimbat, înscriind de două ori contra Ungariei, dar fiind eliminat cu 5 minute înaintea finalului partidei cu Brazilia, pentru un fault dur.

  Cupa Mondială 1986

  

  Maradonna ridicând trofeul Cupei Mondiale în 1986

  Maradona a condus echipa națională a Argentinei, în calitate de căpitan, spre victoria din 1986 a Cupei Mondiale F.I.F.A., câștigând finala din Mexic împotriva Republicii Federale Germania. În timpul Cupei Mondiale din 1986, Maradona și-a demonstrat talentul și calitățile de super-jucător, fiind cel mai dinamic jucător al turneului final. A jucat fiecare minut din meciurile Argentinei, inscriind 5 goluri și oferind 5 pase de gol. Cele două goluri marcate în sfertul de finală câștigat cu 2-1 împotriva Angliei i-au consacrat legenda marelui jucător. Acest meci a fost jucat pe fondul conflictului armat din Insulele Falkland dintre cele două națiuni, iar emoțiile legate de acest conflict s-au făcut simțite pe perioada desfășurării meciului. Reluările T.V. au relevat faptul că primul gol marcat de Maradona împotriva Angliei a fost înscris cu mâna. Maradona a fost evaziv descriind acest gol ca fiind înscris,,puțin cu capul lui Maradona și puțin cu mâna Lui Dumnezeu ". Astfel golul a fost numit,,mâna Lui Dumnezeu " sau "la mano de Dios." Mai târziu, la 22 august 1995, Maradona a recunoscut în emisiunea sa televizată din Argentina, că a lovit mingea cu mâna intenționat și că a știut tot timpul că golul nu a fost corect marcat. Cu toate acestea, golul a fost validat, în ciuda protestelor jucătorilor englezi. Al doilea gol a lui Maradona din același meci cu Anglia a fost votat de către F.I.F.A. ca cel mai frumos gol din istoria Cupei Mondiale. A recuperat mingea în jumătatea sa de teren și din 11 atingeri a alergat mai mult de jumătate din lungimea terenului, driblând 5 jucători englezi (Glenn Hoddle, Peter Reid, Kenny Sansom, Terry Butcher, și Terry Fenwick) și pe portarul Peter Shilton, introducând după această cursă mingea în poarta Angliei. Acest gol a fost desemnat Golul Secolului printr-un sondaj condus de F.I.F.A. printe utilizatorii de internet.^[21]

  Maradona a marcat două goluri și în semifinala cu Belgia, remarcându-se printr-un alt dribling virtuos la cel de-al doilea gol marcat. În finala împotriva Germaniei Federale, care a egalat la 2-2, după ce Argentina marcase două goluri, Maradona a găsit spațiul pentru pasa finală pentru Jorge Burruchaga, care a marcat golul câștigător. Argentina a învins Republica Federală Germană cu 3–2 în fața a 115,000 de spectatori, pe stadionul Azteca și Maradona a ridicat deasupra capului trofeul Cupei Mondiale, asigurându-se astfel că întregul mapamond și-l va reaminti ca unul dintre cei mai mari fotbaliști din istoria acestui sport. În amintirea lui Maradona, autoritățile stadionului Azteca au construit o statuie a sa marcând „golul secolului", statuie care se află la intrarea în stadion.

  Cupa Mondială 1990

  Maradona a fost căpitanul echipei naționale a Argentinei și la turneul final al Cupei Mondiale din 1990, desfășurat în Italia. O accidentare la umăr i-a afectat prestația și a fost mai puțin impunător ca în urmă cu patru ani la turneul final din 1986. Argentina a fost aproape de eliminare în grupe, calificându-se abia de pe locul trei din grupa sa. În meciul din șaisprezecimi împotriva Braziliei, Claudio Caniggia a marcat singurul gol al partidei după o pasă primită de la Maradona.^[22]

  În sferturi, Argentina a întâlnit Iugoslavia, meciul terminându-se 0–0 după 120 de minute, Argentina calificându-se în urma loviturilor de departajare de la 11 metri, în ciuda ratării loviturii de pedeapsă de către Maradona, urmare a unui șut slab pe mijlocul porții. Semifinala împotriva țării gazdă a turneului, Italia, a fost câștigată de Argentina tot la penaltiuri, după ce la sfârșitul celor 90 de minute scorul fusese 1-1;^[23] de această dată Maradona a marcat în urma loviturii de departajare. În finală, Argentina a pierdut cu 0-1 împotriva Germaniei Federale, singurul gol al partidei fiind înscris de Andreas Brehme din penalty, în minutul 85 al partidei, după un fault controversat asupra lui Rudi Völler.^[22]

  Cupa Mondială 1994

  La turneul final din 1994 al Cupei Mondiale desfășurat în Statele Unite, Maradona a jucat doar două meciuri, înscriind un gol împotriva Greciei, înainte de a fi trimis acasă, după ce a fost depistat pozitiv cu efedrină, la un test antidoping. În autobiografia sa, Maradona a argumentat că rezultatul testului se datorează antrenorului său personal care i-ar fi dat să consume băutura întăritoare Rip Fuel. El susține că varianta americană a acestei băuturi era diferită de cea argentiniană și de aceea a fost eliminat de la participarea în runda a doua a turneului. FIFA i-a solicitat să părăsească turneul și implicit Argentina a fost eliminată în faza secundă a turneului final de către România . Maradona a menționat că ar fi avut un acord cu F.I.F.A., pe care această organizație îl contestă, acord care i-ar fi permis să folosească efedrină și alte medicamente pentru a pierde în greutate și pentru a fi în stare să joace. Conform lui Maradona, acest acord ar fi fost încheiat astfel încât Cupa Mondială să nu piardă din prestigiu prin absența sa. Această afirmație nu a fost niciodată dovedită.^[24]

  STILUL JUCĂTORULUI

  Maradona avea o constituție compactă care îl ajuta să reziste foarte bine presiunii fizice. Picioarele sale puternice și centrul său jos de greutate i-au creat un avantaj în cazul alergărilor pe distanțe scurte. Rezistența și puterea sa fizică s-au făcut remarcate prin cele două goluri marcate împotriva Belgiei, în semifinala Cupei Mondiale din 1986.

  Maradona a fost un strateg, un bun coechipier, precum și un bun tehnician al balonului. Se putea descurca cu balonul pe spații mici, atrăgând apărătorii și scoțându-i din joc prin ieșiri rapide prin dribling, din grămada creată astfel (ca și în cazul celui de al doilea gol cu Anglia în 1986), sau prin pase de o precizie uluitoare date coechipierilor rămași liberi pentru a înscrie. Fiind scund, dar puternic, putea păstra mingea timp îndelungat, fiind marcat din spate de apărători, pentru a găsi un coechipier liber printr-o pasă sau printr-un șut surprinzător la poarta adversă.

  Una din mișcările consacrate de Maradona este driblingul în plină viteză în calitate de aripă stângă, și ajungând pe linia adversă a porții oferea pase de o mare acuratețe coechipierilor săi pentru a marca. O altă mișcare marca Maradona este reprezentată de Rabona, o pasă cu exteriorul piciorului executată prin spatele piciorului de sprijin care suportă întreaga greutate a corpului. Această mișcare a dus la câteva pase de gol, precum cea dată lui Ramón Díaz, care a înscris cu capul în amicalul din 1980 împotriva Elveției. De asemenea Maradona a fost un foarte bun executant al loviturilor libere înscriind deseori din astfel de situații.^[25]

  STATISTICI CARIERĂ

  Sezon	Club	Divizie	Campionat		Cupă		Continental		Altele		Total
  			Meciuri	Goluri	Meciuri	Goluri	Meciuri	Goluri	Meciuri	Goluri	Meciuri	Goluri
  1976	Argentinos Juniors	Primera División	11	2	0	0	–		–		13	2
  1977			49	19	0	0	–		–		49	19
  1978			35	26	0	0	–		–		35	26
  1979			26	26	0	0	–		–		26	26
  1980			45	43	0	0	–		–		45	43
  Total	Argentinos Juniors		166	116	–		–		–		166	116
  1981	Boca Juniors	Primera División	40	28	0	0	–		–		40	28
  1982–83	Barcelona	La Liga	20	11	5	3	4	5	6	4	35	23
  1983–84			16	11	4	1	3	3	–		23	15
  Total	Barcelona		36	22	9	4	7	8	6	4	58	38
  1984–85	Napoli	Serie A	30	14	6	3	–		–		36	17
  1985–86			29	11	2	2	–		–		31	13
  1986–87			29	10	10	7	2	0	–		41	17
  1987–88			28	15	9	6	2	0	–		39	21
  1988–89			26	9	12	7	12	3	–		50	19
  1989–90			28	16	3	2	5	0	–		36	18
  1990–91			18	6	3	2	4	2	1	0	26	10
  Total	Napoli		188	81	45	29	25	5	1	0	259	115
  1992–93	Sevilla	La Liga	26	5	3	3	–		–		29	8
  1993–94	Newell's Old Boys	Primera División	5	0	–		–		–		5	0
  1995–96	Boca Juniors		24	5	–		–		–		24	5
  1996–97			1	0	–		–		1	0	2	0
  1997–98			5	2	–		–		–		5	2
  Total	Boca Juniors		70	35	–		–		1	0	71	35
  Total	Argentina		192	151	0	0	0	0	1	0	243	151
  	Spania		62	27	12	7	7	8	6	4	87	46
  	Italia		188	81	45	29	25	5	1	0	259	115
  Total carieră			492	259	57	36	32	13	8	4	590	312

  Internațional

  Argentina
  An	Meciuri	Goluri
  1977	3	0
  1978	1	0
  1979	8	3
  1980	10	7
  1981	2	1
  1982	10	2
  1983	-	-
  1984	-	-
  1985	10	6
  1986	10	7
  1987	6	4
  1988	3	1
  1989	7	0
  1990	10	1
  1991	-	-
  1992	-	-
  1993	4	0
  1994	7	2
  Total	91	34

  Antrenor

  Echipa	Țara	Început	Sfârșit	Rezultate
  				M	V	E	Î	Victorii %
  Mandiyú de Corrientes		ianuarie 1994	iunie 1994	12	1	5	6	8.33
  Racing Club		mai 1995	noiembrie 1995	11	2	3	6	18.18
  Argentina		noiembrie 2008	iulie 2010	19	14	0	5	73.68
  Al Wasl FC		mai 2011	iulie 2012	22	7	5	10	31.82

  RETRAGEREA ȘI DECESUL

  Hărțuit de-a lungul carierei de către ziariști, Maradona a tras chiar cu o armă cu aer comprimat asupra reporterilor care îi invadaseră intimitatea. Acest citat, venit din partea fostului său coechipier Jorge Valdano, sintetizează părerile multora despre Maradona:

  „Este o persoană pe care mulți ar vrea s-o depășească, o figură controversată, iubită, urâtă, care a creat multă agitație, mai ales în Argentina... Insistența asupra vieții sale personale este o greșeală. Maradona nu a avut rival pe teren, dar și-a transformat viața personală într-un spectacol, iar acum trăiește o dramă personală care nu ar trebui să fie imitată.”^{[necesită citare]}

  În 2000, Maradona a publicat cartea sa autobiografică „Eu sunt Diego",^[27] care a devenit imediat un bestseller în țara sa. Doi ani mai târziu, Maradona a donat drepturile de publicare a cărții sale „poporului cubanez și lui Fidel (Castro).”^[28]

  La 2 noiembrie 2020, Maradona a fost internat într-un spital din La Plata, iar a doua zi a suferit o intervenție chirurgicală pe creier pentru tratarea unui cheag de sânge, fiind externat la 12 noiembrie. La 25 noiembrie 2020, Maradona a decedat la Buenos Aires, în urma unui stop respirator.

Sărbători

În calendarul ortodox:

• Sf. Mare Muceniță Ecaterina; Sf. M. Mc. Mercurie; Odovania Praznicului Intrarii in Biserica a Maicii Domnului,  Dezlegare la peșteSfântul Mare Mucenic Mercurie și Sfânta Mare Muceniță Ecaterina - foto: doxologia.ro(calendar crestin-ortodox)
• Ziua internațională a nonviolenței
• Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor

• Surinam – Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1975)

  

  Surinam – foto: ro.wikipedia.org

  Surinam (de asemenea scris şi Suriname), oficial Republica Suriname, este o ţară situată în partea de nord nord-est a Americii de Sud, cu largă ieşire la Oceanul Atlantic. A fost cunoscută anterior sub numele de Guyana olandeză pentru că a fost pentru mult timp o colonie a Olandei. Geografic, se găseşte în partea de nord-est a Americii de Sud între Guyana franceză la est şi Guyana (cunoscută anterior ca Guyana britanică) la vest.

  La sud, Surinam se învecinează cu Brazilia, iar la nord cu Oceanul Atlantic. Graniţele extrem sudice cu celelalte două “Guyane” sunt disputate de-a lungul râurilor Corantyne şi Maroni. Ţara este cel mai mic stat suveran, atât în raport cu populaţia cât şi în raport cu suprafaţa din America de Sud.

  

  Drapelul Surinam – foto: ro.wikipedia.org

RELIGIE ORTODOXĂ

Odovania Praznicului Intrarii in Biserica a Maicii Domnului

Sf. Mare Muceniță Ecaterina

Sf. Mare Mc. Mercurie, Dezlegare la pește

Odovania Praznicului Intrarii in Biserica a Maicii Domnului

Maica Domnului și darurile sale pentru cei ce se ostenesc în biserică

• Protosinghelul Nicodim Măndiță

• • 

    Maica Domnului și darurile sale pentru cei ce se ostenesc în biserică / Foto: Oana Nechifor

    Maica Domnului și darurile sale pentru cei ce se ostenesc în biserică / Foto: Oana Nechifor

Acesta stând cu frică, cu luare aminte și cu cucernicie la cântarea de dimineață în adunarea bisericii, a văzut intrând în biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminați, un înger mergea înaintea ei purtând o făclie, iar altul în urmă; apoi ea mergea printre frați și le împărțea daruri.

Cuviosul Atanasie de la Aton, zidind o frumoasă biserică în cinstea Precuratei Născătoare de Dumnezeu, binevoind și bucurându-se de acest dar, Preacurata s-a făgăduit că ea personal va chivernisi acest Sfânt Locaș cu cele necesare, numai să-și împlinească monahii datoria și pravila lor. Preasfânta adeseori cerceta acest Sfânt Locaș și purta grijă de starea sufletească a monahilor ce viețuiau aici, lucru care se vede foarte bine din povestirea ce urmează.

Cel ce s-a învrednicit de a vedea aceea se numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea ochii inimii curați și luminați. Acesta stând cu frică, cu luare aminte și cu cucernicie la cântarea de dimineață în adunarea bisericii, a văzut intrând în biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminați, un înger mergea înaintea ei purtând o făclie, iar altul în urmă; apoi ea mergea printre frați și le împărțea daruri. Astfel, fraților care stăteau în strane și cântau le-a dat câte un galben, iar celor ce stăteau în alte locuri în biserică, le-a dat câte doisprezece bani, celor ce stăteau în pridvor câte șase bani, iar la unii din frații cei vrednici le-a dat câte șase galbeni. Matei a văzut acestea, și el în persoană s-a învrednicit a lua șase bani din precuratele ei mâini.

Sfârșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui un loc în ceata celor ce cântă și a spus Sfântului ce văzuse el. Părintele cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de multă bucurie duhovnicească. Împărțirile galbenilor la frați a înțeles că erau feluritele ei daruri, care s-au împărțit fiecăruia din veșnicie. Pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinți și cu luare aminte, li s-a dat mai multă răsplătire, iar cei ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit.

Cel ce a văzut aceea a fost asemănat cu cei mai mici, pentru ca prin lipsirea de darurile cele mai mari să se smerească și să spună vedenia, iar pe de alta, să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici, în smerită cugetare. Din această arătare s-a cunoscut bunăvoința Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie și pentru mănăstirea lui.

(Protosinghelul Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului, Editura Agapis, pp.333-334)

Sf. Mare Muceniță Ecaterina

Viața Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

• • 

    Viața Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

    Viața Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

Astfel rugându-se, a zis chinuitorului: „Săvârșește-ți porunca!”. Iar el, întinzând sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; și a curs din rană lapte în loc de sânge. Iar cinstitele ei moaște le-au luat în acel ceas sfinții îngeri, precum s-a văzut de credincioșii cei vrednici, și le-au dus cu cinste în Muntele Sinai.

Pe vremea păgânului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă și foarte înțeleaptă. Căci învățase tot meșteșugul cărții elinești și se deprinsese cu înțelepciunea tuturor făcătorilor de cărți, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon și ale celorlalți. Dar nu numai ale filosofilor, ci și cărțile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin și, în scurt, tot meșteșugul ritoricesc și silogistic a învățat, încât toți se mirau de înțelepciunea ei. De aceea mulți din domnii cei bogați căutau să o ia de soție de la maicasa, care era creștină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creștinilor păgânul Maximin.

Deci, rudeniile și maică să adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăția tatălui său vreunui alt străin și astfel să se lipsească de dânsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înțeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria și nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzând că o supără mult, a zis către dânșii: „De voiți să mă mărit, apoi aflați-mi un tânăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sunt eu, precum singuri mărturisiți că întrec pe toate celelalte fecioare și atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic și mai prost decât mine nu voiesc a lua. Cercetați dar pretutindeni și de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăția, cu frumusețea și cu înțelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.

Ei, văzând că nu este cu putință a se afla vreun tânăr așa, îi spuneau că feciorii de împărați și alții de domni mari pot să fie de bun neam și mai bogați decât dânsa, dar în frumusețe și în înțelepciune nu se va asemăna nimeni cu dânsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”

Maică-sa cunoscând un părinte duhovnicesc, om sfânt și plăcut lui Dumnezeu, care viețuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina și a mers cu dânsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dânsul. Iar el, văzând pe fecioara cu chip frumos și cu bună rânduială și auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înțelegere, și-a pus în minte s-o vâneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.

Astfel, a zis către dânsa: „Eu știu un tânăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumusețea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înțelepciunea Lui îndreptează toate făpturile și pe cele simțite și pe cele gândite. Apoi vistieria bogăției Lui se împarte în toată lumea și niciodată nu se împuținează, ci cu cât este împărțită, tot mai mult se înmulțește; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns și neștiut”.

Acestea auzindu-le fericită Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pământesc și s-a tulburat cu inima și s-a schimbat la față și a întrebat pe bătrânul dacă sunt adevărate cele grăite. Iar el o încredința că sunt adevărate și încă mai multe daruri are tânărul acela pe care nu-i este cu putință a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atâta?”. Iar el a răspuns: „Acest tânăr nu are tată pe pământ, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată și preasfânta, care, pentru curățenia și sfințenia ei, s-a învrednicit a naște un fiu ca acesta. Ea este înălțată mai presus de ceruri și ei i se închină toți îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.

Ecaterina a zis către dânsul: „Oare este cu putință ca să-L văd pe tânărul Acela, de care vorbești niște lucruri atât de minunate?” Iar bătrânul a zis către dânsa: „Dacă vei face precum te voi învăța eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui față”. Iar ea a zis către dânsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrân cinstit și cred că nu minți. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.

Atunci bătrânul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în brațe și a zis către dânsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei și a Maicii tânărului Aceluia, de Care ți-am spus niște asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, și închizând ușile cămării tale, fă rugăciune către dânsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dânsa, ca să-ți arate pe Fiul său; și am nădejde că de o vei ruga cu credință, te va asculta pe tine și te va învrednici a vedea pe Acela de Care dorește sufletul tău”.

Atunci, luând fecioara sfântă icoană s-a dus la casa sa. Și după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa și s-a rugat precum o învățase bătrânul. Deci rugându-se, a adormit de osteneală și a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfântul Prunc în brațe, care dădea raze mai strălucite decât soarele. Dar își întorcea fața către Maică Să, încât nu putea Ecaterina să-L vadă în față; deci a mers în acea parte, iar Hristos și-a întors fața Sa și de acolo.

Aceasta făcându-se de trei ori, a auzit pe Preasfânta Fecioară zicând către Fiul său: „Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cât este de frumoasă și cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: „Foarte întunecată este și grozavă, încât nu pot privi la dânsa!” Apoi iarăși a zis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Dar oare nu este mult mai înțeleaptă decât toți ritorii, mai bogată și mai de bun neam decât fecioarele tuturor cetățenilor?” Iar Hristos a răspuns: „Adevăr zic ție, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă și de neam prost; căci se află în păgânătate și de aceea nu voi căuta spre dânsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la față”.

Iar Preabinecuvântata Maică a zis către Dânsul: „Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învață pe ea și-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta și să vadă prealuminata și preadorita Ta față pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar Hristos a răspuns: „Să meargă la bătrânul care i-a dat ei icoana și precum o va învăța acela, așa să facă; și atunci Mă va vedea și va afla de la Mine dar”.

Acestea văzând și auzind Ecaterina, s-a deșteptat și se miră de acea vedenie. Făcându-se ziuă, a mers cu câteva roabe ale sale la chilia sfântului bătrân și, căzând cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia și-l rugă să o povățuiască pe dânsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credințe creștinești, începând de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, până la venirea cea mai de pe urmă a Stăpânului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului și despre munca cea cu durere și fără de sfârșit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învățată și înțeleaptă, degrabă le-a priceput toate și a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dânsul Sfântul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrânul să se roage iarăși cu multă râvnă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca și mai înainte.

Dezbrăcându-se Ecaterina de omul cel vechi și îmbrăcându-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa și toată noaptea s-a rugat cu lacrimi până când a adormit. Și atunci, iarăși a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în brațe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire și blândețe. Și a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicând: „Îți place Ție Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: „Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată și slăvită, pe când mai înainte era rușinată și ocărita. Acum este bogată și înțeleaptă, pe când mai înainte era săracă și nepricepută; acum o iubesc pe dânsa, pe când mai înainte o compătimeam; și atât de mult o iubesc, încât voiesc să Mi-o logodesc mireasă”.

Atunci Ecaterina a căzut la pământ, zicând: „Nu sunt vrednică, Preaslăvite Stăpâne, a vedea împărăția Ta; ci mă învrednicește ca să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mâna cea dreaptă și a zis către Fiul său: „Dă-i Fiul meu, inel de logodnă și o fă pe dânsa mireasa Ta, ca să o învrednicești împărăției Tale”. Atunci Stăpânul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicând acestea: „Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veșnică; deci să păzești arvuna aceasta cu dinadinsul și să nu mai primești nicidecum arvună de la alt mire pământesc”.

Acestea zicând Hristos Domnul, s-a sfârșit vedenia. Și deșteptându-se fecioară, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos și a primit în inima ei atâta veselie și bucurie, încât din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Și atât s-a schimbat de minunat, încât nu mai gândea nicidecum la lucrurile pământești, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua și noaptea. Pe Acela Îl dorea și de la Acela se povățuia întotdeauna.

În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea râvna fără măsură pentru nesimțitorii zei, fiind el însuși nesimțitor. Și voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetățile și laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dânsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulțime de popor fără de număr, aducând fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alții oi, iar cei săraci păsări și altele asemenea. Iar când a sosit ziua urâtei prăznuiri, a jertfit mai întâi nebunul împărat o sută și treizeci de junci iar ceilalți domni și boieri au jertfit mai puțin și fiecare om aducea jertfă după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau și de mirosul din fumul jertfelor, încât pretutindeni era strâmtorare și tulburare și tot văzduhul era necurat.

Săvârșindu-se acestea și văzând binecredincioasa și preafrumoasa Ecaterina atâta înșelăciune și pierzare de suflete omenești, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască râvnă, a luat cu sine puține slugi și a mers la capiștea unde se săvârșeau jertfele. Iar când a stat în ușile capiștei, a atras privirile tuturor prin frumusețea ei, ceea ce era mărturie a frumuseții ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvânt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.

Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întâi i s-a plecat, dându-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: „Cunoaște, o, împărate, înșelăciunea cu care v-ați înșelat de diavoli, de slujiți ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioși și nesimțitori. Cu adevărat mare rușine este a fi cineva atât de orb și de nesimțitor, ca să se închine unor uriciuni ca acestea. Măcar crede pe înțeleptul tău Diodor care grăiește că zeii voștri au fost odinioară oameni și și-au sfârșit viața lor ticăloșește; și pentru niște lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neștiind gândul strămoșilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui și părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste și de bună cuviință, au început a se închina lor ca unor zei; de care și Plutarh Hironeanul se îngrețoșase și-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede măcar învățătorilor noștri, o! împărate, și nu fii pricină pierzării atâtor suflete pentru care ai să moștenești munca cea veșnică. Ci cunoaște pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început și fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Prin El împărații împărățesc, țările se îndreptează și toată lumea împreună se bucură și cu singur cuvântul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic și preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veselește de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai poruncește ca să păzim poruncile Lui neclintite”.

Acestea auzindu-le împăratul, s-a mâniat foarte și a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputând a se împotrivi cuvintelor ei a zis: „Lasă-ne acum să ne săvârșim jertfă și după aceasta vom asculta cuvintele tale”.

Deci, săvârșind necredinciosul împărat praznicul său cel păgânesc, a poruncit să aducă pe sfânta fecioară la palatul împărăției sale și a zis către dânsa: „Spune-ne nouă, fecioară, cine ești tu și ce sunt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?” Eu sunt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine și mă cheamă Ecaterina. Am învățat tot meșteșugul cărților ritoricești, filosofice și a măsurării pământului și alte înțelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sunt deșarte și nefolositoare și am voit a mă face mireasa Stăpânului Hristos, care grăiește prin proorocul Său acestea:

Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința știutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înțelepciunea ei și, văzând la dânsa atâta bună cuviință și frumusețe, i se părea că nu este născută din părinți muritori, ci o zeiță din zeii pe care-i cinstea el; încât abia a vrut să creadă că a ieșit din pământeni așa frumusețe negrăită, de a cărei frumusețe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrânare.

Iar Sfânta, cunoscând gândul lui cel fărădelege, a zis către dânsul: „Diavolii pe care îi cinstiți ca pe niște zei, aceia vă înșeală și vă atrag la pofte dobitocești; iar eu mă socotesc a fi pământ sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Și m-a cinstit cu această frumusețe, ca din aceasta mai vârtos să se minuneze oamenii de înțelepciunea Ziditorului, cum într-o față atât de proastă și făcută din tină, a putut să dea o bună înțelegere și frumusețe ca aceasta”.

Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei și a zis: „Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare”. Iar sfânta a răspuns împotrivă: „Dacă vei vrea să scuturi puțin de pe minte negura și întunericul înșelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi și vei cunoaște pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăiește de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgonește pe zeii tăi și-i sfărâma. Și de vei porunci, îți voi arăta adevărul aievea”.

Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dânsa, temându-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înțelepte și să-l rușineze, ci a zis acestea: „Nu este cu cuviință împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înțelepți ca să vorbească cu tine; și atunci vei cunoaște neputința ghiciturilor tale și vei crede în dogmele noastre”.

Zicând acestea a poruncit să păzească pe sfânta fecioară cu dinadinsul. Și îndată a trimis cărți prin toate cetățile stăpânirii sale, în acest fel: „Împăratul Maximin, înțelepților filosofi și ritori care vă aflați sub stăpânirea noastră, bucurați-vă! Toți care slujiți preaînțeleptului zeu Ermi și chemați pe muze, pricinuitoarele înțelepciunii, veniți la mine să astupați gura unei femei preaînțelepte, care s-a arătat zilele acestea și batjocorește pe marii zei, numind faptele lor basme și bârfeli. Deci, arătați-vă înțelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriți între oameni iar de la mine să primiți răsplată și daruri pentru osteneala voastră.

Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleși și mai înțelepți, cincizeci la număr, isteți cu mintea în înțelepciune și puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: „Gătiți-vă cu sârguință și fără de lenevire spre o nevoință cu bărbăție împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteți birui în cuvinte; și nu fiți cu nebăgare de seamă și să socotiți că aveți să vorbiți cu o femeie, ci ca și cum ați avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăție și preaînțelept, așa să puneți toată sârguința și să vă arătați înțelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covârșește în înțelepciune chiar și pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca și cum ați avea a vă lupta cu un filosof, să puneți multă sârguință, și dacă o veți birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veți fi biruiți, apoi vă veți umplea de negrăită rușine și în loc de daruri veți primi moarte cumplită”.

Zicând acestea împăratul, un ritor care era mai vestit și mai înțelept, a răspuns zicând: "Nu te teme, împărate, că deși este isteață la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvârșita în înțelepciune și în meșteșugul iscusitei retorici; poruncește numai să stea înaintea noastră și vei vedea că îndată ce va vedea atâția ritori și filosofi, se va rușina". Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie și de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneață va birui pe fecioara cea plină de blândețe și de dumnezeiască înțelepciune.

Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfânta Ecaterina înaintea lor - fiind adunată la priveliște mulțime de popor -, vrând să vadă și să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, până a nu ajunge trimișii la sfânta, a venit la dânsa din cer Arhanghelul Mihail și a zis: „Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îți va da mai multă înțelepciune, ca să biruiești cu pricepere pe cei cincizeci de ritori și nu numai aceia ci și mulți alții vor crede prin tine în Hristos și toți vor primi cununa muceniciei”.

Acestea zicându-i îngerul, s-a dus. Și venind trimișii au luat-o și au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor și a toată priveliștea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mândrie către Sfânta Ecaterina: „Tu ești aceea care fără de rușine și fără de minte ocărăști pe zeii noștri?” Iar sfânta i-a răspuns cu blândețe: „Eu sunt, însă nu fără de rușine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură și iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voștri sunt nimicuri”. Dar ritorii au zis:

„De vreme ce marii făcători de stihuri, poeții, îi lăudau pe zeii cei înalți, deci cum grăiește limba ta cu atâta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atâta înțelepciune și te-ai împărtășit de dulceața darurilor lor?” Însă ea a răspuns: „Eu nu de la zeii voștri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înțelepciune și viață, am darul înțelepciunii. Și dacă cineva se teme de Dânsul și păzește dumnezeieștile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voștri și poveștile voastre sunt vrednice de râs și de ocară și pline de înșelăciune. Însă spune-mi, care sunt marii făcători de stihuri ai tăi și cum i-au numit pe ei zeii?”

Ritorul a zis: „Mai întâi preaînțeleptul Homer, rugându-se către Die, grăiește: „Prea slăvite Zeus, prea mare zeule și alți zei fără de moarte”. Asemenea și preaslăvitul Orfeu, mulțumind lui Apolon, grăiește acestea: „O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toți privești și împărățești peste cei muritori și peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!” În acest fel cinsteau pe zei cei dintâi, și mării și slăviții făcători de stihuri, și aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înșela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înțelepții cei de demult nu L-au numit Dumnezeu și nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu”.

Sfânta Ecaterina a răspuns: „Același Homer al vostru grăiește în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înșelător și viclean și că au vrut să-l lege alți zei, adică Hera, Poseidon și Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea și multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voștri arată cărțile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deși nu se cade a cerceta mult despre Dânsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului și al pământului, al mării, al soarelui, al lunii și a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat și negrăit; dar pentru o mai învederată încredințare, voi arăta dovezi din cărțile voastre.

Ascultă ce grăiește despre dânsul prea înțeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare și despre mântuitoarea răstignire: „Va veni mai târziu cineva pe acest pământ și va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, și Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios și va fi spânzurat la înălțime, ca și cum ar fi fost vrednic morții”. Ascultă și pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: „Unul Cel ceresc mă silește pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; și Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amândouă sunt, și muritor cu trupul și străin de stricăciune, același Dumnezeu este bărbat, răbdând toate de la cei muritori, adică cruce, ocară și îngropare”.

Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El și pururea deoființă, început, rădăcină și izvor al tuturor bunătăților zidite; a zidit lumea din neființă în ființă și o chivernisește pe dânsa și, fiind de o ființă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi și a umblat pe pământ, arătând, învățând și bine făcând oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulțumitori, ca să deslege osândirea cea dintâi și să primim îndulcirea și fericirea cea de demult.

Și astfel, iarăși ne-a deschis ușile raiului ce au fost încuiate și, înviind a treia zi, S-a înălțat la cer, de unde a trimis Duhul Sfânt ucenicilor Săi. Iar ei, mergând în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care și ție, filosofule, ți se cade a crede, ca să cunoști pe adevăratul Dumnezeu și să fii rob al Aceluia, Care este milostiv și mult îndurat și pe cei ce au greșit îi cheamă, zicând: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni.

Deci, crede măcar pe învățătorii și pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu și pe Apolon, care au mărturisit curat și luminat pe Hristos Dumnezeu.

Acestea și multe altele ca acestea grăind preaînțeleapta Ecaterina, s-a spăimântat filosoful, rămânând fără răspuns și neputând să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzându-l biruit, minunându-se, a poruncit celorlalți să vorbească cu sfânta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicând: „Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?” Atunci împăratul mâniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetății pentru ca să ardă pe toți filosofii și ritorii. Însă ei, auzind judecata și răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerând să se roage pentru dânșii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate câte au greșit din neștiință și să-i învrednicească de Sfântul Botez și de darul Preasfântului Duh.

Sfânta, umplându-se de bucurie, a zis către dânșii: „Cu adevărat sunteți fericiți, căci lăsând întunericul, ați cunoscut lumina cea adevărată și, trecând cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pământ, v-ați apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiți fără îndoială spre milă Lui și să credeți că focul cu care vă înfricoșează păgânii vă va fi vouă botez și scară care vă înalță la cer. În acest foc curățindu-vă de toată necurăția trupului și a duhului, vă veți afla ca niște stele luminate și curate înaintea slavei Împăratului și veți fi iubiții Lui prieteni”.

Zicând acestea Sfânta, i-a bucurat cu această nădejde și a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfânta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire și, luându-i ostașii, i-au aruncat în foc, în a șaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcându-se seară, au mers niște oameni binecredincioși și iubitori de Dumnezeu ca să adune moaștele lor și i-au aflat pe toți întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulți s-au întors la adevărata cunoștință, iar moaștele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfânta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgânătate. Și nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări și vicleșuguri a o amăgi, zicând: „Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei și mai vârtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atâtea daruri filosofice, și eu voi împărți cu tine împărăția mea, martori îmi sunt zeii, și îți voi da jumătate din stăpânirea mea și vei viețui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat”.

Iar Sfânta, ca o înțeleaptă ce era, pricepând gândul, vicleșugul și înșelăciunea lui, a zis către dânsul: „Leapădă, o, împărate, vicleșugul și nu te asemăna vulpii; pentru că eu ți-am spus o dată că sunt creștină și m-am logodit cu Hristos; pe Dânsul Îl am Mire și Sfetnic și frumusețea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele mucenicești decât porfira împărătească”. Împăratul iarăși a zis: „Mă silești, deși nu voiesc, să-ți necinstesc vrednicia ta și trupul tău să-l înfășor cu multe răni”.

Dar Sfânta a răspuns: „Fă ce voiești, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veșnică și mulțime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Și din palatul tău mulți vor merge împreună cu mine în sfințitele cămări cerești”. Acestea a proorocit Sfânta, iar Dumnezeu, Care privește din înălțime, a adus la îndeplinire proorocia ei.

Atunci împăratul, mâniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dânsa porfiră și așa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfânta Muceniță Ecaterina două ceasuri peste spate și peste pântece, până ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc și s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atât de frumoasă. Iar sângele ei curgea șiroaie și s-a înroșit pământul de dânsul. Dar Sfânta stătea cu bărbăție și vitejie, încât toți cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniță și să nu-i dea mâncare până când se va mai gândi cu ce fel de munci s-o piardă pe dânsa.

Augusta, soția împăratului, avea însă mare dorință să vadă fața Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înțelepciunea și de bărbăția ei; iar mai vârtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încât nu mai putea nici să doarmă. Ieșind împăratul din cetate pentru o pricină și zăbovind acolo câteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobândească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înțelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gândul său, în taină, zicându-i acestea:

„Într-una din nopțile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, șezând în mijlocul multor tineri și fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; și atâta strălucire ieșea din fața ei, încât nu puteam privi la dânsa. Iar ea m-a așezat aproape de dânsa și mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicându-mi: „Stăpânul Hristos îți trimite ție această cunună”. De atunci am atâta dorință ca să o văd, încât nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină”. Iar Porfirie i-a răspuns: „Eu voi împlini dorința ta împărătească”. Deci, făcându-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostași și a mers la temniță împreună cu împărăteasa și dând străjerilor bani, au intrat la Sfânta.

Când a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feței ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzând degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: „Acum sunt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; și însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorâtoare de miere. Și acum, fiindcă m-am învrednicit a dobândi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mâhni, chiar dacă m-aș lipsi și de împărăție și de viață. Căci mă bucur cu inima și cu sufletul, privind la atâta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta față. Fericită ești tu și vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpân ca Acesta, de la Care primești atâtea daruri”.

Iar Sfânta i-a răspuns, zicând: „Fericită ești și tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălțime de cetele îngerești, pe care după trei zile o vei primi pentru puțina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat și să împărățești cu El veșnic”. Iar ea a zis către dânsa: „Mă tem de munci și mai vârtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru și fără de omenie”. Zis-a ei Sfântă: „Îndrăznește, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îți va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puțin va boli trupul tău, câtăva vreme și apoi se va odihni acolo veșnic”.

Acestea zicând Sfânta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicând: „Ce dăruiește Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc și eu să cred într-Însul și să fiu ostașul Lui”. Zis-a lui Sfânta Muceniță: „Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creștinească?” Iar Porfirie a răspuns: „Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit și de alte lucruri n-am avut purtare de grijă”. Zis-a lui Sfânta: „Nu poate limbă să mărturisească bunătățile pe care le-a gătit Preabunul și Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El și păzesc poruncile Lui”.

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită și a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostași și cu împărăteasa. Și sărutând toți cu bună cucernicie pe muceniță, s-au dus. Iar milostivul și iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfânta Sa mireasă nebăgată în seamă atâtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dânsa și-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiță. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă și cu multe cete cerești. Și mai mult a întărit bărbăția ei și a umplut-o de îndrăzneală, zicând: „Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sunt cu tine și prin răbdarea ta pe mulți vei întoarce către Mine, și de multe cununi te vei învrednici”. Cu astfel de cuvinte mângâind-o pe ea Domnul, S-a dus.

A doua zi, șezând împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniță, care a intrat în curțile împărătești cu lumina cea strălucitoare și cu atâtea daruri duhovnicești, încât cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseții ei. Și s-a minunat împăratul foarte tare, văzând că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumusețea feții sale în atâtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniță și de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfânta Ecaterina, ca să nu fie alții munciți fără vină pentru dânsa, a mărturisit adevărul, zicând: „Să știi, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mână omenească, ci Stăpânul meu Hristos, Care îngrijește de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine”.

Deci, mirându-se împăratul de o frumusețe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dânsa iarăși cu îmbunări și cu vicleșug, zicându-i acestea: „Ție ți se cade să împărățești, fiica mea, căci ești doamnă în chipul soarelui, care și pe Artemida o covârșești cu frumusețea. Vino dar de jertfește zeilor, ca să împărățești cu noi și să ai viață plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ți pierde cu muncile o așa podoabă și frumusețe”. Sfântă a zis: „Eu sunt pământ și cenușă și toată frumusețea ca o floare se veștejește și ca visul piere prin boală sau de bătrânețe; iar după moarte cu totul putrezește. Deci nu te îngriji de bună cuviință și de frumusețea mea”.

Acestea vorbindu-le Sfânta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran și chinuitor nemilostiv, vrând să arate către împăratul dragoste și bună voire, a zis: „Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Poruncește să se facă patru roți de lemn într-o osie și să bată împrejur sulițe ascuțite și alte fiare ascuțite; două roți să se întoarcă în stânga și două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioară legată. Și așa, întorcându-se roțile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întâi să se întoarcă roțile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzându-le, să se teamă de munca cea cumplită și să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte”.

Plăcând împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roți. Și fiind adusă sfântă la acea cumplită muncă, a întors roțile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoșeze. Apoi a zis tiranul către dânsa: „Oare vezi ce muncă ți s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?” Iar ea a răspuns: „De multe ori ți-am spus gândul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voiești”.

Văzând el că nu poate să o înfricoșeze cu nimic și să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roți și să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuțite, să fie zdrobită în bucăți și să moară cu cumplită moarte. Deci începându-se acea muncă, îndată s-a pogorât îngerul Domnului din cer și a dezlegat pe Sfânta din legături, iar roțile le-a sfărâmat în bucăți, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulți pagini rănindu-i, i-au omorât. Iar poporul ce era de față, văzând acea minune preamărită, striga: "Mare este Dumnezeul creștinilor!" Dar împăratul se întunecase de mânie și iarăși se gândea ca să afle asupra muceniței vreo muncă mai nouă.

Împărăteasa, auzind acea minune, a ieșit din camera ei și a început a mustra pe împăratul, zicând: „Cu adevărat ești nebun și fără de minte, dacă îndrăznești a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, și a munci pe roaba Lui cu nedreptate!” Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mânie și s-a făcut fără de omenie, mai mult decât toate fiarele. Și, lăsând pe Sfânta Ecaterina, și-a întors minia asupra soției sale, uitându-și dragostea cea firească față de dânsa.

Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare și să o umple cu plumb, ca să fie nemișcată. Acolo a pus sânii femeii sale, între capac și ladă și a bătut cuie prin capac și prin ladă, străpungându-i, încât i s-a pricinuit o durere nespusă și i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericită Augusta, răbdând acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se și rugă ca să-i trimită ajutor din înălțime.

Deci, rupându-se sânii ei, curgea sângele ca un izvor și toți care erau de față s-au umplut de jale și-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară și mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soția sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osânda aceasta a zis către Sfânta Ecaterina: „Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!” Iar aceea a zis: „Mergi cu pace, ca să împărățești cu Hristos în veci!” Și astfel a fost tăiată fericită împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci și trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luând noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostașii cei ce crezuseră în Hristos, și a zis: „Și noi suntem ostași ai marelui Dumnezeu”.

Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adâncul inimii, zicând: „Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!” Apoi, întorcându-se către ceilalți ostași, a zis: „Și voi, ostașii mei preaiubiți, v-ați înșelat și v-ați îndepărtat de zeii părintești? Dar cu ce v-au greșit vouă zeii de i-ați părăsit pe dânșii?” Iar ei nu i-au răspuns lui cuvânt, ci numai Porfirie a zis: „Pentru ce lași capul și întrebi picioarele? Vorbește cu mine”. Iar el a zis: „Cap rău, tu ești pricina pierzării lor”. Și neputând mai mult a grăi de mânie, a poruncit să le tăie capetele tuturor; și așa s-au sfârșit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: „Că mulți din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu”.

După acestea, aducând muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dânsa: „Multă supărare și pagubă mi-ai făcut! Tu ai înșelat pe femeia mea și pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oștilor mele și alte multe răutăți mi s-au întâmplat mie prin tine și se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atât de frumoasă și înțeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfește zeilor ca să te fac împărăteasă și niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Și vei viețui împreună cu mine într-atâta veselie și fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată”.

Acestea și multe altele grăia vicleanul, căutând să înșele pe mireasă lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înșelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzând că nici cu momeli, nici cu făgăduințe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decât diamantul, a dat asupra ei hotărârea să-i fie tăiat capul afară din cetate.

Deci, luând-o ostașii, au dus-o la locul de chin. Și mergea în urma ei popor mult, bărbați și femei, plângând pentru dânsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tânără preafrumoasă și prea înțeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei și de neam bun ziceau către dânsa, tânguindu-se: „O, preafrumoasă și prealuminată fecioară, pentru ce ești așa de aspră cu inima și cinstești mai mult moartea decât viața aceasta preadulce? Și pentru ce-ți pierzi în deșert și fără de vreme floarea tinerețelor tale? Oare nu este mai bine să asculți pe împăratul și să te îndulcești de atâtea bunătăți în viața aceasta, decât să mori ticăloșește?”.

Iar ea a răspuns: „Lăsați plânsul cel fără de folos și mai vârtos vă bucurați, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul și Mântuitorul meu, Care este frumusețea mucenicilor, cununa și slava mea. Și mă cheamă către frumusețea raiului cea negrăită, ca să împărățesc împreună cu Dânsul și să mă veselesc în veacul cel fără de sfârșit. Deci nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi, căci pentru necredința voastră aveți să mergeți în focul cel fără de sfârșit, ca să vă munciți în veci”.

Apoi, ajungând la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulțumescu-Ți că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele și ai îndreptat pașii mei. Tinde-Ți acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce și primește sufletul meu, pe care l-am adus Ție ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ți aminte, Doamne, căci trup și sânge sunt, și nu lăsa greșelile mele cele făcute din neștiință, ca să fie arătate de cumpliții ispititori la înfricoșata Ta judecată, ci spală-le cu sângele pe care-l vărs pentru Tine și rânduiește ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmașii tăi cei ce mă prigonesc.

Caută dintru înălțimea Ta, Doamne, și asupra poporului acestuia ce stă înainte și-l povățuiește la lumina cunoștinței Tale. Și acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toți să se laude măririle Tale în veci”.

Astfel rugându-se, a zis chinuitorului: „Săvârșește-ți porunca!” Iar el, întinzând sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; și a curs din rană lapte în loc de sânge. Iar cinstitele ei moaște le-au luat în acel ceas sfinții îngeri, precum s-a văzut de credincioșii cei vrednici și le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, într-o dumnezeire împărățește în veci. Amin.

Sf. Mare Mc. Mercurie, Dezlegare la pește

Viața Sfântului Mare Mucenic Mercurie

• • 

    Viața Sfântului Mare Mucenic Mercurie

    Viața Sfântului Mare Mucenic Mercurie

Ajungând Sfântul în Cezareea, Domnul i S-a arătat și i-a zis: „Mercurie, vino la Mine și te odihnește! Alergarea ai săvârșit și credința ai păzit, deci primește cununa nevoinței tale, căci aici se cade a te sfârși”.

Deciu și Valerian, păgânii împărați ai Romei, chemând pe toți domnii și boierii lor, s-au sfătuit pentru întinderea și înmulțirea cinstirii zeilor lor și pentru pierzarea și risipirea sfintei credințe creștinești. Și toți, cu un gând, s-au învoit la acel sfat fărădelege și au dat o poruncă în capitala Romei, care era scrisă astfel:

„Împărații Romei, biruitorii cei nebiruiți, pururea cinstiți, marii credincioși Deciu și Valerian, împreună cu toți boierii, dau în știre că de vreme ce facerile de bine și darurile zeilor noștri le-am cunoscut și ne-am îndulcit și de biruințele ce ne sunt date nouă de la dânșii asupra vrăjmașilor noștri; apoi, că tot felul de roade primim de la dânșii cu îndestulare, prin bună prefacere a văzduhurilor și i-am cunoscut pe ei a fi nouă mari făcători de bine și de obște rînduitori pentru cele de folosul nostru.

Drept aceea cu un sfat împreună glăsuit cu boierii, poruncim ca toată rânduiala poporului, liberi și robi, ostașii și neostașii, să aducă jertfă zeilor, căzând la dânșii și cu rugăciune plecându-se. Iar dacă va îndrăzni cineva a călca dumnezeiasca noastră poruncă ce este întărită de noi cu sfat de obște, pe unul ca acela poruncim ca să-l arunce legat în temniță, apoi să se omoare prin felurite munci. Și de se va pocăi, plecându-și genunchii, de mare cinste se va învrednici de la noi.

Iar de se va împotrivi, apoi după multe munci, să ia pedeapsă de sabie sau să fie aruncat în mare sau să se dea spre mâncare păsărilor și câinilor; mai vârtos dacă se va afla cineva de credința creștinească, acela astfel să fie muncit. Iar cei ce se vor supune poruncii noastre, mare cinste și daruri vor moșteni. Fiți sănătoși cu bună norocire”.

Astfel de poruncă împărătească fiind dată, s-a tulburat toată cetatea Romei, căci se propovăduia acea poruncă fără de Dumnezeu prin toată cetatea și se trimitea prin toate cetățile și împrejurimile lor. În acea vreme s-au sculat barbarii asupra împărăției Romei și pregăteau împărații oștile lor ca să iasă la război împotriva barbarilor. Deci au poruncit trupelor de prin toate cetățile să se adune la Roma. Atunci a venit și trupă în care era ostaș Mercurie și se chema trupa aceea Martenses din Armenia cea Mare, sub stăpânirea voievodului Saturnin.

Deci, ieșind împăratul Deciu la război, a rămas în Roma Valerian și, făcându-se multă vreme război și măcel mare între barbari și romani, s-a arătat lui Mercurie îngerul Domnului în chip de om mare, îmbrăcat în haine albe, ținând în mâna să o sabie, și a zis către dânsul: „Nu te teme, Mercurie, nici te înfricoșa, căci sunt trimis spre ajutor ție, ca să te fac biruitor. Deci, primește această sabie și pornește asupra barbarilor și, după ce-i vei birui, să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău!”.

Iar el fiind înspăimântat, i se părea că cel ce i s-a arătat este unul din boierii Romei. Și luând sabia pe care i-o dăduse, a pornit cu mare iuțeală asupra potrivnicilor, pe care-i tăia ca pe niște iarbă. Și trecând prin trupele barbarilor, până la împăratul lor, l-a ucis cu sabia și împreună cu el mulțime mare de ostași viteji, încât i se lipise mâna cu sânge de mânerul săbiei. Și așa au fost biruiți și izgoniți barbarii de către romani.

Atunci Deciu, văzând vitejia cea mare a lui Mercurie, l-a chemat la sine și, cinstindu-l cu mari daruri, l-a pus voievod peste toate oștile. Apoi, părându-i-se lui Deciu căci cu ajutorul zeilor au biruit pe vrăjmași, se veselea foarte și împărțind oștilor aur mult, a slobozit pe fiecare într-ale lor. Iar ei împreună cu Mercurie mergând la Roma, făceau ospețe mari prin cetăți.

Într-o noapte, dormind voievodul Mercurie, a venit la dânsul îngerul, în același chip precum i se arătase și mai înainte și, lovindu-l în coastă, l-a deșteptat. Iar el văzând cele ce i se arătaseră, s-a înfricoșat și a rămas mut. Apoi îngerul a zis către dânsul: „Mercurie, nu-ți mai aduci aminte de ceea ce ți-am zis în război? Vezi, ca să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău, căci ți se cade a pătimi pentru El și a lua cunună de biruință împreună cu toți sfinții”.

Îngerul zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar el, venindu-și în sine, a început a mulțumi lui Dumnezeu și și-a adus aminte de credința creștinească de care auzise de la moșul și de la tatăl său. Căci tatăl său, anume Gordian, care a fost ostaș în aceeași trupă în care și el mai pe urmă a fost ostaș, adeseori grăia: „Fericit este cel ce ostășește Împăratului ceresc, că va primi de la El răsplată în împărăția cea cerească! Căci Acel Împărat a făcut toate numai cu cuvântul și are să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

De aceste cuvinte ale tatălui său aducându-și aminte Mercurie și socotind cu mintea arătarea îngerului, s-a umplut de bucurie și a început a plânge și a se tângui, zicând: „Vai mie, păcătosul, căci fiind ramură de copac verde, m-am uscat, neavând acum rădăcina cunoștinței de Dumnezeu!”.

Astfel zicând în sine și tânguindu-se, au venit slugile împărătești să-l cheme la împărat la un sfat. Iar Mercurie a spus că este bolnav și a amânat împăratul sfatul pe altă zi; căci nu voia să se sfătuiască la nimic fără de Mercurie. Așa de mult îl iubea și îl cinstea. Iar a doua zi, chemând pe Mercurie cu cinste, s-a sfătuit împreună cu dânsul ceea ce era de folos împărăției Romei. Iar după sfat, a zis împăratul către Mercurie: „Să mergem împreună în capiștea Artemidei ca să-i aducem jertfă”. Iar sfântul s-a despărțit în taină de împărat și s-a dus la gazda sa.

Însă unul din boieri l-a clevetit la împăratul, zicând: „Mare împărate, biruitorule nebiruit, alesule de zei a stăpâni împărăția, binevoiește cu blândețe a mă asculta pe mine. Acesta care este cinstit de dreapta împărăției voastre și pe care stăpânia voastră l-a preamărit, nu vine împreună cu noi în capiștea marei zeițe ca să aducă jertfă pentru stăpânia voastră”. Iar împăratul l-a întrebat, zicând: „Și cine este acela care nu vrea să fie la un gând cu noi, să aducă jertfă cinstitei Artemida?”.

Răspuns-a boierul: „Sfetnicul Mercurie, pe care l-a mărit bunătatea împărăției voastre. Acela se leapădă și nu vrea să se închine zeilor noștri”. Iar împăratul a zis: „Oare nu bârfiți asupra lui din oarecare zavistie? Deci nu vă voi asculta pe voi de nu-l voi ispiti singur și voi cunoaște adevărul cu dinadinsul. De nu va fi așa precum ziceți voi, apoi tare veți fi pedepsiți pentru clevetirea voastră. Iar de se va afla adevărul, veți fi vrednici de cinste de la noi, ca niște credincioși zeilor și împărăției noastre”.

Acestea zicând împăratul, îndată a trimis să cheme cu cinste pe Mercurie și, venind el, a zis către dânsul Deciu: „Oare nu te-am cinstit eu pe tine, punându-te voievod peste toți domnii mei? Căci cu ajutorul zeilor ai biruit pe potrivnici! Dar tu pentru ce te arăți nemulțumitor pentru o facere de bine că aceasta, pe care ți-am făcut-o ție? De ce treci cu vederea stăpânirea și porunca mea, nedând zeilor noștri cinstea ce se cuvine, precum am auzit de la oarecare credincioși de-ai noștri?”.

Iar ostașul cel viteaz al lui Hristos, după cuvântul Apostolului, dezbrăcându-se de omul cel vechi și, prin Sfântul Botez, îmbrăcându-se în cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu, a răspuns cu îndrăzneală, zicând: „Cinstea ta să fie cu tine, căci eu n-am biruit pe vrăjmași cu ajutorul neputincioșilor voștri zei, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Ia de la mine ceea ce mi-ai dat, căci eu gol am ieșit din pântecele maicii mele, și gol mă voi duce”.

Acestea zicând, a deschis brâul cel ostășesc, a dezbrăcat haina cea de boierie și le-a aruncat înaintea picioarelor împăratului, zicând cu glas mare: „Auziți toți că sunt creștini!”.

Atunci Deciu a rămas uimit și căuta la sfântul tăcând și se miră de cuvântul lui cel cu îndrăzneală și încă se minună de frumusețea trupului lui. Căci sfântul era înalt cu statul și rumen la față, arătând cu chipul bărbăția ce era într-însul. Apoi a poruncit împăratul să-l pună în temniță, zicând: „Acest om n-a priceput cinstea sa. Deci, când va cunoaște ocară și defăimarea, atunci mi se pare că se va întoarce la gândul cel bun”. Iar sfântul, fiind dus în temniță, mulțumea și lăuda pe Dumnezeu. Dar noaptea iarăși i s-a arătat îngerul Domnului, zicând: „Îndrăznește, Mecurie și nu te teme! Crede în Domnul pe Care L-ai mărturisit și Acela te va izbăvi de tot necazul!”. Prin acea arătare a îngerului, iarăși s-a întărit Mercurie.

A doua zi a șezut împăratul Deciu în divan și, punând înaintea sa pe Sfântul Mercurie, a zis către dânsul: „Acest fel de cinste ți se cuvine pentru nebunia ta, ca să stai ca un osândit la judecată”. Sfântul a răspuns: „Cu adevărat, acest fel de cinste mi se cuvine pentru Domnul meu! Tu ai luat de la mine cele ce degrabă pier, iar eu voi primi de la El pe cele ce rămân în veci”. Împăratul a zis: „Spune nouă neamul tău și patria”. Sfântul a răspuns: „Dacă vrei să știi neamul meu și patria, îți voi spune; pe tatăl meu l-a chemat Gordian, de neam scit și a ostășit în oastea martionilor; iar patria mea, către care merg cu sârguință, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Împăratului Celui ceresc”.

Împăratul a zis: „Dar pentru ce nu faci voia noastră și nu împlinești porunca ce este dată de noi tuturor oamenilor? Pentru ce nu te închini zeilor, ca să primești dregătoria ta cea dintâi? Ori voiești a muri în munci? Răspunde-mi degrab, căci pentru aceasta ești chemat”. Sfântul Mercurie a răspuns: „Eu pentru aceasta am venit ca să te biruiesc pe tine și pe tatăl tău diavolul, aflător al tuturor răutăților și să primesc cunună de biruință de la puitorul de nevoințe Iisus Hristos, Domnul meu. Deci împlinește asupra mea ceea ce gândești, pentru că am platoșă și pavăză prin care voi birui toate muncile ce le vei pune asupra mea”.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a zis: „De vreme ce zici că ai pavăza și platoșa credinței, poruncesc ca să te spânzure gol între patru furci”. Și aceasta făcându-se, a zis muncitorul: „Unde sunt acum armele războiului tău?”. Iar Sfântul, căutând spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!”. Apoi împăratul a poruncit să aducă săbii și cuțite ascuțite și să taie trupul sfântului, iar pe pământ sub dânsul să aștearnă foc, pentru ca, deasupra fiind tăiat cu cuțitele și dedesubt ars cu focul, să pătimească cumplit. Și acestea făcându-se, curgea sângele din trupul lui că izvorul încât și focul se stingea de sângele lui; iar sfântul toate acestea le răbda cu vitejie.

După acestea tiranul a poruncit să-l dezlege ca să nu moară degrabă și să-l închidă într-o casă. Luându-l slujitorii l-au dus, căci el nu putea singur să meargă, abia fiind viu, și l-au aruncat în acea casă, crezând că îndată va muri. Deci sfântul zăcea ca un mort, abia suflând din cauza rănilor celor cumplite. Dar făcându-se noapte, a venit îngerul Domnului către dânsul și a zis: „Pace ție, bunule pătimitor!”. Și l-a tămăduit pe el de răni. Iar sfântul simțind în sine putere, s-a sculat sănătos și a mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce l-a cercetat prin îngerul Său.

A doua zi, împăratul a poruncit să aducă pe sfântul înaintea sa. Și mergând ostașii la dânsul, l-au aflat sănătos și l-au dus la împărat. Văzându-l împăratul că este sănătos, a zis: „Pe cel care l-a dus ieri de la noi ca pe un mort, acum umblă singur de sine ca și cum n-ar fi avut nici o rană!”. Deci a poruncit ostașilor să-i caute rănile. Iar ei, căutând trupul mucenicului, au zis către împăratul: „Așa să fie întregimea stăpânirii tale, precum are Mercurie trupul său, cu totul întreg și fără prihană, ca și cum nu s-ar fi atins de dânsul nicio muncă”.

Împăratul a zis: „Acum el va zice că Hristos l-a vindecat. Oare n-ați adus voi vreun doctor la dânsul în strajă?”. Iar ei au răspuns: „Ne jurăm pe stăpânirea voastră care îndreptează toată lumea, că nimeni nu l-a căutat; apoi nouă ni s-a părut că îndată va muri, iar cum s-a vindecat și acum stă sănătos, nu știm”. Iar împăratul a zis: „Socotiți căci cu farmecele creștinești cel ce se părea ieri a fi mort, este astăzi sănătos?”. Și a zis cu mânie către sfântul: „Cine te-a tămăduit? Spune-ne nouă adevărul, căci mi se pare că nu fără vrăjitorie te-ai tămăduit”.

Sfântul a răspuns: „Chiar fără voia ta ai spus adevărul, căci Domnul nostru Iisus Hristos, doctorul Cel adevărat al sufletelor și al trupurilor, Acela m-a tămăduit pe mine, Care pe toți vrăjitorii și fermecătorii împreună cu cei ce se închină idolilor, legându-i cu legături nedezlegate, îi va da focului gheenei, pentru că n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Împăratul a zis: „Iarăși voi umplea trupul tău cu răni și voi vedea de te va vindeca Hristos pe Care Îl mărturisești”.

Sfântul a răspuns: „Cred Domnului meu Iisus Hristos că nu mă vei birui cu toate muncile tale, oricâte vei aduce asupra mea. Căci nu mă tem de dânsele deloc, fiind întărit cu cuvintele Stăpânului meu, Care a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Că după ucidere iarăși mă va învia în ziua cea înfricoșată a dreptei Sale judecăți”. Atunci a poruncit împăratul să-l muncească iarăși cu foc și cu bătăi.

Sfântul fiind bătut și ars cu foc, ieșea bună mireasmă din trupul lui cel ars. Iar mucenicul răbda cu atâta vitejie, încât n-a strigat, n-a suspinat, nici n-a oftat, așa că se mirau toți de răbdarea lui. Apoi împăratul a zis către dânsul în batjocură: „Unde este acum doctorul tău, ca să vină aici să te tămăduiască? Căci ai zis că și după moarte poate să te ridice”. Sfântul Mercurie a răspuns: „Fă ce voiești, stăpânire ai peste trupul meu, iar peste suflet are Dumnezeu; căci chiar dacă-mi vei pierde trupul meu, însă sufletul va rămâne nestricat în veci”.

Deci împăratul a poruncit să-l spânzure cu capul în jos și să-i lege o piatră mare de grumaji, ca fiind sugrumat de greutatea pietrei, să moară. Iar mucenicul fiind întărit cu darul lui Dumnezeu, a rămas multă vreme viu în acea muncă. Apoi, dezlegând piatra, a poruncit să-l bată cu bice, care aveau capetele ferecate cu aramă. Și îndată a fost bătut fără cruțare, încât și pământul s-a înroșit de sângele lui. Însă el, ca un diamant tare, răbda cu bărbăție, zicând: „Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău!”.

Văzând împăratul pe mucenic că nu se pleacă nicidecum spre voia lui, și acum nemaiavând vreme să-l muncească mai mult, pentru că se sârguia degrab a merge la Roma, a dat asupra lui porunca cea din urmă, astfel: „Mercurie, care a socotit drept nimic zeii noștri și a defăimat cinstita poruncă a blândeței noastre, poruncește stăpânirea noastră să-l ducă în țara Capadochiei și acolo să-i taie capul spre învățătura multora. Căci cel ce se împotrivește împăratului, după multe munci, se pedepsește cu sabie”.

Deci ostașii, luând pe sfântul, l-au pus pe un dobitoc și l-au legat, căci era trupul lui foarte slăbit de multe munci și l-au dus în Capadochia. Ajungând el în Cezareea, Domnul S-a arătat sfântului și i-a zis: „Mercurie, vino la Mine și te odihnește! Alergarea ai săvârșit și credința ai păzit, deci primește cununa nevoinței tale, căci aici se cade a te sfârși”. Iar Mucenicul, întărindu-se prin acea vedenie a Mântuitorului și dorind ca mai degrabă să se dezlege de trup și să viețuiască în Hristos, a zis către ostașii care erau împreună cu dânsul: „Faceți ceea ce vi s-a poruncit și nu amânați porunca mai mult; iar Domnul, Care cheamă pe toți spre pocăință, să vă dea darul Său; căci fiind bogat în milă, dă darurile Sale cu îndestulare celor ce vin la Dânsul!”.

Zicând acestea, ostașii i-au tăiat capul în bună mărturisire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a douăzeci și cincea zi a lunii noiembrie. Iar a doua zi după tăierea sfântului, s-a aflat trupul lui alb ca zăpada și ieșea dintr-însul bună mireasmă de mir de mult preț și tămâie. Pentru o minune ca aceea, mulți au crezut în Hristos. Apoi sfântul trup a fost pus cu cinste la loc însemnat care dădea multe tămăduiri celor bolnavi.

Pe acest sfânt ostaș și Mare Mucenic Mercurie, care acum se bucură cu sufletul în cer, l-a orânduit Doamnă, Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, la o minunată slujbă ostășească precum aceasta: Când se ruga Sfântul Vasile cel Mare înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - lângă care era icoana Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, cu sulița ca un ostaș -, ca răucredinciosul împărat Iulian Paravatul, mare prigonitor și pierzător al dreptcredincioșilor creștini, să nu se mai întoarcă de la războiul cu perșii, spre pierderea credinței creștinești. Atunci a văzut că s-a făcut nevăzută, după puțin timp, icoana Sfântului Mercurie, care era lângă cea a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; apoi, după aceea, s-a arătat cu sulița sângerată.

Chiar în același timp, în depărtatul război, Iulian a fost însulițat de un ostaș necunoscut, care, îndată ce l-a însulițat, s-a făcut nevăzut. Iar ticălosul Iulian, luând sânge din rana sa a aruncat în sus către cer și, grăind hule asupra lui Hristos, a zis: „Ai biruit Galileene!”.

Această minune s-a adeverit atunci, că însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, a trimis pe acest plăcut al lui Dumnezeu și al ei, pe Sfântul purtătorul de biruință Marele Mucenic Mercurie, din biserica cea care prăznuiește către biserica cea care avea război, spre pedeapsa împotrivitorului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul și spre apărarea sfintei credințe și a dreptcredincioșilor creștini.

Cu a cărui sfânta folosire și apărare să ne fie și nouă spre ajutor, ca să fim păziți de vrăjmașii cei potrivnici lui Dumnezeu și să fie biruiți cu ajutorul lui, ca împreună cu dânsul să slăvim pe Dumnezeu și pe Maică Să în vecii vecilor. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE

Saramură moldovenească

·       2 kg biban sau caras;

·       250 ml suc de roşii;

·       40 g ulei;

·       30 g usturoi;

·       Cimbru;

·       Sare

Se curăţă peştele de solzi, se eviscerează, se scot branhiile şi osul amar şi se spală în mai multe ape.

Se lasă să se scurgă, se sărează şi se frige pe grătar sau pe o plită presărată cu un strat de sare.

După ce peştele a fost fript se aşază într-un sos preparat din suc de roşii, mujdei de usturoi, ulei, cimbru şi sare şi se ţine la cald pe marginea plitei circa un sfert de oră, apoi se serveşte cu mămăligă caldă.

 

Şalău prăjit

·       1 kg şalău;

·       125 g ulei;

·       100 g lămâie;

·       50 g făină;

·       Piper;

·       Sare

Se curăţă şalăul, se scot pieliţele, se despică de-a lungul coloanei vertebrale şi se scot fileurile, care se taie în bucăţi de mărime potrivită.

Zeama de lămâie se amestecă cu sare şi piper măcinat.

Se lasă fileurile să stea în această marinată circa 10 minute, apoi se trec prin făină şi se prăjesc în ulei fierbinte.

 

Peşte cu sos picant

·       1kg peşte;

·       125 g ulei;

·       75 g făină;

·       500 g roşii;

·       25 g usturoi;

·       30 g bulion;

·       100 ml vin;

·       1 legătură verdeaţă;

·       Piper;

·       Sare

Peştele se curăţă, se spală, se porţionează şi se condimentează cu sare, piper şi cimbru.

Se trec bucăţile de peşte prin făină şi se prăjesc în ulei.

În uleiul rămas se căleşte făina fără a se rumeni.

Se adaugă mujdeiul de usturoi, apoi se stinge cu bulion amestecat cu apă şi se mai fierbe sosul circa 10 minute.

Se pun apoi în cratiţă bucăţile de peşte, se aşază pe fiecare bucată de peşte câte o jumătate de roşie, se adaugă vinul şi se dă cratiţa la cuptor pentru gratinare.

La servit se presară cu verdeaţă.

 

Mâncare de crap

·       1,2 kg crap;

·       200 g ulei;

·       75 g făină;

·       100 g morcov;

·       100 g ţelină rădăcină;

·       150 g ceapă;

·       200 g bulion de tomate;

·       2 foi dafin;

·       50 ml oţet;

·       100 g lămâie;

·       Piper;

·       Sare

Peştele se curăţă, se taie în porţii, se sărează, se trece prin făină şi se prăjeşte în ulei.

În uleiul rămas se pune ceapa tocată şi zarzavatul de supă ras pe răzătoare şi se căleşte.

Se încorporează făina rămasă şi se stinge cu bulion amestecat cu apă şi oţet.

Se adaugă piper boabe şi 2 foi de dafin şi se lasă să fiarbă circa o oră, apoi se pasează printr-o sită.

Se aşază bucăţile de crap într-un vas de cuptor, se toarnă sosul şi se dă vasul la cuptor pe timp de 10 minute.

La servit se adaugă felii de lămâie la fiecare porţie.

 

Peşte cu măsline

·       1 kg peşte;

·       50 g făină;

·       125 g ulei;

·       150 g ceapă;

·       100 g bulion de tomate;

·       200 g măsline;

·       100 ml vin;

·       150 g lămâie;

·       1 legătură verdeaţă;

·       Piper;

·       Sare

Peştele se porţionează, se sărează, se trece prin făină şi se prăjeşte în ulei.

În uleiul rămas se căleşte ceapa tocată, se adaugă restul de făină, se stinge cu bulion diluat cu apă, se fierbe circa 30 minute şi se pasează prin sită.

Se potriveşte gustul sosului cu sare şi piper şi se adaugă măslinele care au fost fierte separat 45 minute.

Se aşază în sos bucăţile de peşte prăjit şi se acoperă cu felii de lămâie.

Se presară cu verdeaţă şi se dă vasul la cuptor pentru gratinare.

Când este aproape gata se adaugă vinul şi se mai lasă la cuptor 10 minute.

 

Heringi cu ceapă

·       1 kg heringi;

·       1,2 kg ceapă;

·       20 g boabe de muştar;

·       75 ml oţet;

·       50 g ulei;

·       Sare

Se curăţă heringii, se taie în bucăţi şi se lasă câteva ore în apă rece.

Oţetul se diluează cu apă şi se fierbe împreună cu boabele de muştar şi sare şi se adaugă ceapa tăiată felii, se continuă fierberea încă 10 minute.

Se scurge şi se lasă să se răcească.

Se scot heringii din apă, se aşază alături ceapa şi se toarnă deasupra uleiul.

 

Crap rasol

·       1 kg crap;

·       350 g ceapă;

·       100 g morcovi;

·       2 kg cartofi;

·       Piper;

·       300 g sos meuniere;

·       Sare

Ceapa şi morcovii se pun la fiert în apă cu sare.

După circa 30 minute se adaugă peştele tăiat în bucăţi şi se fierbe 10 minute.

Cartofii se curăţă, se taie cuburi şi se fierb separat în apă cu sare.

Se aranjeză pe un platou bucăţile de peşte şi cartofii natur.

Se serveşte cu sos meuniere.

Sosul:

·       250 g margarină;

·       250 g lămâie;

·       1 legătură pătrunjel verde;

·       Sare;

·       Piper măcinat

Se topeşte margarina, se adaugă sarea, piperul şi zeama de lămâie şi se bate cu telul la cald.

La sfârşit se adaugă verdeaţa tocată mărunt.

 

Salată de cod

·       1,2 kg cod;

·       250 g ceapă;

·       100 g morcovi;

·       100 g ţelină;

·       1,2 kg cartofi;

·       200 g mazăre conservă;

·       200 g fasole verde conservă;

·       200 g gogoşari în oţet;

·       200 g castraveţi în oţet;

·       1 kg maioneză de post;

·       Sare

Morcovii, ţelina şi ceapa se pun la fiert în apă cu sare.

După ce au fiert 45 minute se pune peştele, se fierbe circa 15 minute, se ia de pe foc, se lasă să se răcească, se dezosează şi se rupe în bucăţi mici.

Cartofii se fierb în apă cu sare şi se taie cuburi.

Fasolea se taie în bucăţi de 2 – 3 cm, mazărea se scurge bine, iar gogoşarii şi castraveţii se taie cuburi.

Se amestecă totul împreună cu 2/3 din maioneza de post, se aranjează salata pe un platou şi se decorează cu restul de maioneză de post.

Se poate pregăti din orice fel de peşte oceanic.

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

NICOLAE URDĂREANU

Solist al Operei Naționale București, a fost recunoscut pentru afinitatea rolurilor verdiene și singurul bariton român wagnerian al vremurilor sale. Nicolae Urdăreanu a interpretat peste 40 de roluri din opere celebre, dintre care amintim „Oedipe” de G. Enescu, „Otello” de G. Verdi, „Rigoletto” de G. Verdi, „Bal mascat” de G. Verdi, „Olandezul zburător” de R. Wagner, în cei peste 40 de ani de activitate în arta lirică. Iubit de public și îndrăgit de critici deopotrivă: „În Nabucodonosor, Nicolae Urdăreanu impresionează printr-un timbru potrivit, intonaţie sigură, frazare şi dicţie apreciabile. Vocea, prezenţa scenică, plasticitatea chipului sunt valorificate deplin în finalul primului tablou – un cânt ”necruţător”, ca şi în scena din cel de-al treilea, cu nuanţări rafinate (de la şoapta întunecată la dezlănţuire) şi claritate – o reuşită marcantă a interpreţilor, moment muzical de excepţie prin frumuseţea arcului melodic şi a intrărilor în canon.” – Costin Tuchilă

Nicolae Urdăreanu
Date personale
Născut	25 noiembrie 1937 Lăpușata, România
Decedat	23 octombrie 2019 (82 de ani) București, România
Naționalitate	România
Ocupație	bariton
Activitate
Premii	Artist Emerit al României
Modifică date / text

Nicolae Urdăreanu (n. 25 noiembrie 1937, Lăpușata, județul interbelic Vâlcea – d. 23 octombrie 2019, București) a fost un bariton român.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut pe 25 noiembrie 1937 în comuna Lăpușata, județul Vâlcea. A urmat Facultatea de Teologie, Litere, Istorie Arte din cadrul Universității din Pitești (promoția 1959). A fost solist al Operei Naționale București, fiind recunoscut^{[formulare evazivă]} pentru afinitatea rolurilor verdiene și fiind singurul bariton român wagnerian al vremurilor sale. În peste 40 de ani de activitate în arta lirică a interpretat peste 40 de roluri din opere celebre, dintre care pot fi amintite Oedip de George Enescu, Otello, Rigoletto și Bal mascat de Giuseppe Verdi, Olandezul zburător de Richard Wagner.

APRECIERI CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

„În «Nabucodonosor», Nicolae Urdăreanu impresionează printr-un timbru potrivit, intonație sigură, frazare și dicție apreciabile. Vocea, prezența scenică, plasticitatea chipului sunt valorificate deplin în finalul primului tablou – un cânt «necruțător», ca și în scena din cel de-al treilea, cu nuanțări rafinate (de la șoapta întunecată la dezlănțuire) și claritate – o reușită marcantă a interpreților, moment muzical de excepție prin frumusețea arcului melodic și a intrărilor în canon”

NICOLAE FLOREI

Nicolae Florei
Date personale
Născut	10 noiembrie 1927  Vasiova, România
Decedat	25 noiembrie 2000 (73 de ani)  București, România
Ocupație	cântăreț de operă
Activitate
Tipul de voce	bas
Instrument(e)	voce[*]
Modifică date / text

Nicolae Florei (n. 10 noiembrie 1927, Vasiova, România – d. 25 noiembrie 2000, București, România) a fost un bas al Operei române în secolul al XX-lea.

PRIMII ANI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Începe studiile la Școala normală de învățători din Timișoara, apoi la Conservatorul municipal și la Institutul de Artă, avându-i ca dascăli pe Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu, Vadim Sumski. În anul 1950, se înscrie la Conservatorul din București, clasa canto, avându-l profesor pe Petre Ștefănescu Goangă. Obține diploma de licență în canto și muzicologie-compoziție și debutează ca profesor de muzică la Vasiova și dirijor la Timișoara.

CARIERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vocea de bas îl îndrumă spre Teatrul „Excelsior” din București, având prima apariție în anul 1950, în cadrul Ansamblului de cântece și dansuri „Ciocârlia”, sub bagheta lui Viorel Doboș, interpretând cantata Pe malurile Prutului de Ciprian Porumbescu. Pe scena Operei Române din Bucuresti debutează în anul 1955, cu rolul Contelui de Monterone din opera Rigoletto de Giuseppe Verdi.

Cariera pe prima scenă lirică a țării durează până în anul 1984. Se impune în fata publicului și a criticii prin rolurile interpretate în lucrări celebre din repertoriul universal: Raimondo din Lucia din Lammermoor de Gaetano Donizetti, Escamillo din Carmen de Georges Bizet, Timur din Turandot și Colline din Boema de Giacomo Puccini, apoi Nilakantha din Lakmé de Léo Delibes, Mefisto din Faust de Charles Gounod, Marele Preot din Samson și Dalila de Camille Saint-Saëns, Lothario din Mignon de Ambroise Thomas, Arkel din Pelléas și Mélisande de Claude Debussy, Don Basilio din Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini, Mefistofele de Arrigo Boito, Bătrânul Țigan din Aleko^⁠(d) de Serghei Rahmaninov, Gremin din Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski, De Silva din Ernani, Filip din Don Carlos și Zaccaria din Nabucco de Giuseppe Verdi, Hans Sachs din Maeștrii cântăreți, Wotan din Walkiria, Olandezul zburător, Regele Henry din Lohengrin și Hermann din Tannhauser de Richard Wagner, Cneazul Igor^⁠(d) de Alexandr Porfirievici Borodin, Boris și Pimen din Boris Godunov de Modest Petrovici Musorgski, Ivan Susanin^⁠(d) de Mihail Glinka.

S-a remarcat și în creații ale compozitorilor români, ca Ion Vodă de Gheorghe Dumitrescu, Fata de la Cozia de Emil Montia, Năpasta de Sabin Drăgoi, Horia de Nicolae Bretan.

Un moment deosebit al carierei sale l-a constituit interpretarea rolului titular din Oedipe de George Enescu, în montarea Operei din Viena. Dincolo de Viena, faima sa internațională s-a consolidat în turneele efectuate în Cehoslovacia, URSS, Polonia, Belgia, Germania, dar și în îndepărtate colțuri ale lumii, ca Australia și Noua Zeelandă.

În afară de operă, s-a remarcat și ca interpret de romanțe (La umbra nucului bătrân, În rariștea de lângă vii, Te-aștept pe-același drum, Am iubit doi ochi albaștri, Îți mai aduci aminte doamnă?, Îmbătrânesc și tot mi-e dor de tine) și cântece populare, mai ales din folclorul bănățean. Casa de discuri Electrecord a lansat, în 2011, albumul Stelele-n cer, cu romanțe în interpretarea sa.

Nicolae Florei Cneazul Igor:

Nicolae Florei Olandezul zburator: 

TEATRU/FILM

GEORGE VRACA

• George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, București - d. 17 aprilie 1964, București) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic și modern, universal și național (Hamlet, Visul unei nopți de vară, Cum vă place, Neguțătorul din Veneția, Macbeth, Richard al III-lea de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, Vlaicu-Vodă de Alexandru Davilla, Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicțiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul Tudor. Spre sfârșitul vieți, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care și Luceafărul.
  Prin Decretul nr. 129 din 20 iunie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului George Vraca i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne.^[1]

  „Viața lui de actor n-a cunoscut șovăieli și pauze: avea în el pregătită puterea de afirmare întreagă și conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră, iese la lumină cu strălucirea ei de început. Talent interior și de tenacitate metalică, Vraca era gata făurit și complet, când a intrat din culise în spectacol. ”

  — Tudor Arghezi

  În tinerețe a făcut parte din echipa națională de rugby. Roluri în teatru: 
• Paznicul bătrân, Cocoșul negru - Victor Eftimiu
• Vancheme, Cafeneaua cea mică - Tristan Bernard
• Rolsby, Raffles - Hornung și Presbrey
• Cuțui Ghiță, Tudor Vladimirescu - N. Iorga
• Roller, Hoții - Friedrich Schiller
• Karl Mohr Tâlharii - F. von Schiller
• Regele Franței, Regele Lear - Shakespeare
• Montazzo, Ruy-Blas - Victor Hugo
• Unul din seniorii scoțieni, Macbeth - Shakespeare
• Lysander, Visul unei nopți de vară - Shakespeare
• Iisus, Iisus - N. Iorga
• Faust, Faust - J. W. von Goethe
• Oswald, Strigoii - H. Ibsen
• Romeo, Romeo și Julieta - Shakespeare
• Hypolit, Fedra - Racine
• Prizonierul, Lupii de aramă - A. Maniu
• Jacques, Cum vă place? - Shakespeare
• Leonard Charters, Cuceritorul - G. B. Shaw
• Troilus, Troilus și Cresida - Shakespeare
• Vaska Pepel, Azilul de noapte - M. Gorki
• Nae Girimea, D‘ale carnavalului - I.L. Caragiale
• Hamlet, Hamlet, Shakespeare
• Oedip, Oedip, Sofocle
• Maxim de Winter, Rebecca - Daphné du Maurier
• Etienne Feriand, Îndrăgostita - G. de Portoriche
• Ezra Mannon și Orin Mannon, Din jale s'a'ntrupat Electra - E. O‘Neill
• Colonel Pickering, Pygmalion - G. B. Shaw
• Fernando Gomez, Fântâna turmelor - Lope de Vega
• Vlaicu, Vlaicu-Vodă - Al. Davilla
• Horațiu, Fântâna Blanduziei - V. Alecsandri
• Manole, Meșterul Manole - Laurențiu Fulga
• Ovidiu, Ovidiu - V. Alecsandri
• Povestitorul, Primăvara - Aurel Mihale
• Richard al III-lea, Richard al III-lea - Shakespeare
• Dr. Tokeramo, Taifunul - Melchior Lengyel

Filmografie:

• Datorie și sacrificiu (1926)
• Lia (1927)
• Televiziune (1931)
• Se aprind făcliile (1939)
• Visul unei nopți de iarnă (1946)
• Viața învinge (1951)
• Nepoții gornistului (1953)
• Răsare soarele (1954)
• Tudor (1961) 

  George Vraca

  dedicatie George Vraca pentru Iorgu Steriu, interbelic

Poeme eminesciene în lectura lui George Vraca, Fonoteca de aur 

Maeștrii: George Vraca

GHEORGHE VITANIDIS

Gheorghe Vitanidis
Date personale
Născut	1 octombrie 1929[1]  Mangalia, Constanța, România
Decedat	25 noiembrie 1994 (65 de ani)  Atena, Grecia
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film scenarist
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Gheorghe Vitanidis (n. 1 octombrie 1929, Mangalia – d. 25 noiembrie 1994, Atena, Grecia) a fost un regizor și scenarist român.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Absolvent în 1953 al Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică, se lansează în anul 1958 (asistent de regie alături de realizatorul francez Louis Daquin) cu „Ciulinii Bărăganului” („Les chardons du Baragan”), film selecționat și nominalizat la Palme D'Or în cadrul Festivalului de la Cannes din același an.

Alte două filme ale sale („Răutăciosul adolescent”,^[2] 1968 și „Clipa”, 1979) au participat la Festivalul de film internațional de la Moscova.

Cea mai vizionată și populară peliculă regizată de Gheorghe Vitanidis a fost filmul în două serii Ciprian Porumbescu (1973) (pe ecran panoramic), avându-l ca protagonist pe Vlad Rădescu. Dialogurile au fost semnate de Fănuș Neagu.

Lungă activitate didactică la IATC (1961-1989), unde o bună perioadă a condus și Catedra de Regie film.

DECORAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost decorat în 20 aprilie 1971 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[3]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Regizor[modificare | modificare sursă]

Filme de ficțiune[modificare | modificare sursă]

• Ciulinii Bărăganului („Les chardons du Baragan”) - cu Louis Daquin, (1958)
• Băieții noștri (1960) - cu Anastasia Anghel
• Post restant (1961)
• Gaudeamus igitur (1965)
• Șeful sectorului suflete (1967)
• Răutăciosul adolescent (1969)
• Facerea lumii (1971)
• Ciprian Porumbescu (1973)
• Cantemir (1975)
• Mușchetarul român (1975)
• Casa de la miezul nopții (1976)
• Războiul independenței - cu Sergiu Nicolaescu și Doru Năstase, serial TV, (1977)
• Clipa (1979)
• Burebista (1980)
• Dragostea și revoluția (1983)
• Masca de argint (1985)
• Colierul de turcoaze (1986)
• În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)

Filme documentare[modificare | modificare sursă]

• Zi de sărbătoare (1986)
• La marea sărbătoare (1988)
• Cu poporul, pentru popor (1989)

Scenarist[modificare | modificare sursă]

• Băieții noștri (1960) - în colaborare cu Alexandru Struțeanu și Anastasia Anghel
• Ciprian Porumbescu (1973) - în colaborare cu Fănuș Neagu
• Dragostea și revoluția (1983) - în colaborare cu Dinu Săraru

IOAN SĂSĂRAN

Ion Săsăran
rolul Pitou, in Sarah Bernhardt de John Murrell – regia Kincses Elemer-2008
Date personale
Născut	25 noiembrie 1933 Săsar, Maramureș, România
Decedat	20 august 2009 (75 de ani)  România, Tîrgu Mureș
Naționalitate	România
Ocupație	Actor
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Ioan Săsăran (n. 25 noiembrie 1933, Săsar, județul Maramureș d. 20 august 2009, Târgu Mureș) a fost un actor român.

BIOGRAFIE

Ion Săsăran s-a născut în dimineață zilei de 25 noiembrie 1933,în satul Săsar din Maramureș. A fost singurul copil al familiei. Mama, Ana Lucaciu, s-a căsătorit la vârsta de 17 ani cu Pavel Săsăran, în vârstă de 24 de ani. După doi ani se naște Ion.

La vârsta de 6 ani din cauza sărăciei, devine slugă la oi într-o localitate învecinată. Se întoarce acasă maturizat după un an de slugărit. Peste un an începe calvarul unei copilării fără copilărie.

În 1940, în decembrie împinși de evenimentele istoriei, împreună cu părinții a luat drumul refugiului, mutându-se timp de 4 ani prin mai multe localități din țară, începând cu Țintea lângă Moreni la fratele mai mare al tatălui său, unchiul Iulian, apoi la Anina, în Caraș Severin unde tatăl său s-a angajat la mină. Aici părinții lui se despart.

Plecând din Anina împreună cu mama, au colindat o bună parte din țară. A început școala primară la o colonie muncitorească lângă comuna Tălmaciu, aproape de Sibiu. De aici au ajuns la Lupeni apoi la Câmpul lui Neag unde a început clasa a-II-a primară pe care a terminat-o la Bănița lângă Petroșani unde tatăl său vitreg era miner la o carieră a fabricii de var. Din nou pe drumuri, ajung la Deva, apoi la Arad și mai pe urmă la Lugoj și Caransebeș. Erau foarte săraci.

În 1943 ajung la Lugoj, unde se mutase întreaga administrație a județului Satu Mare. Părinții l-au încredințat, pentru a fi întreținut, unei unități militare, unde mai erau și alți copii.

Pe 15 iulie 1943 devine unul din soldații Regimentului 5 Roșiori din Lugoj. În regiment erau 12 copii de trupă, el fiind la vârsta de nici 10 ani, cel mai mic. În această perioadă tatăl său Pavel Săsăran rămas la Anina, moare în urma unui accident de muncă. În vacanțe, mergea la părinți sau la ateliere pentru a învăța o meserie iar în timpul anului școlar urmează cursurile școlii primare „Ion Vidu” din Lugoj.

A urmat în Lugoj clasele a-III-a și a-IV-a, iar în 1945, după terminarea războiului a fost detașat la Cercul Teritorial din Satu Mare de care aparținea administrativ. Între timp și părinții au revenit în Săsar, tatăl vitreg angajându-se la mina de la Valea Borcutului apoi la Ilba și la Baia Sprie.

La Satu Mare în toamna anului 1945 devine elev la Liceul “Mihai Eminescu”. În anul 1948 s-a desființat ținerea copiilor de trupă în unitățile militare așa că după terminarea clasei a-III-a a fost lăsat la vatră. Se reîntoarce în satul natal după 5 ani grei petrecuți în armată. Deși o duceau foarte greu părinții au hotărât să nu întrerupă școala și astfel devine elev în clasa a-VIII-a la Liceul “Gheorghe Șincai” din Baia Mare, pe care l-a absolvit în 1952.

În urma examenului de admitere devine student la Institutul de Artă Cinematografică București. La începutul anului 1953, tatăl vitreg moare, iar mama rămâne singură fără nici un sprijin și se angajează la mina “Nistru”, ca vagonetar subteran.

În anul 1956 la terminarea facultății este repartizat la Teatrul de Stat din Baia Mare, iar in anul 1988 se transferă la Teatrul Național Târgu Mureș după 32 de ani petrecuți pe scena baimareană. Deși s-a transferat la Universitatea de Teatru în 1991 după un concurs pentru ocuparea unui post de conferențiar universitar, a rămas colaborator permanent al Teatrului.

În tot timpul celor 10 ani de stat la catedră, nu a întrerupt nici o clipă activitatea din teatru, jucând în acest răstimp peste 20 de roluri, la Târgu Mureș, la Baia Mare, la Cluj și la Studioul Universității. Din anul 2002 revine din nou pe scena baimareană, acolo unde va juca până la sfârșitul vieții.

A fost căsătorit de trei ori. A avut patru copii. Cu a doua soție Florica, a avut trei copii, Bogdan, Mugurel (disparut prematur într-un tragic accident de mașină la vârsta de doi ani) și Zenaida. Iulian se naște la Târgu Mureș din căsătoria cu a treia soție, Dorina.

Se stinge din viață în seara zilei de joi, 20 august 2009, la Târgu Mureș, unde este și înmormantat.

STUDII

• 1941-1945 -Școala primară „Ion Vidu”- Lugoj (refugiat)
• 1945-1948 -elev la Liceul „Mihai Eminescu” -Satu Mare
• 1948-1952 -elev la Liceul „Gheorghe Șincai” –Baia Mare
• 1952-1956 -student Academia de Artă Teatrală și Cinematografică –București

TITLURI ACADEMICE

Conferențiar universitar: Academia de Artă Teatrală, Tg. Mureș

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

-1956-1988-actor -Teatrul Dramatic Baia Mare

-1988-1991-actor-Teatrul Național Tg. Mureș

-1991-2002-conferențiar universitar -Academia de Artă Teatrală Tg. Mureș

-1991-2008-colaborator al Teatrului Național Tg. Mureș

-2002-2009-reangajat la Teatrul Municipal Baia Mare

Alte colaborări:

–conferențiar universitar la Universitatea Dimitrie Cantemir Tg. Mureș la facultățile „Drept”, „Ziaristică”, „Litere”, predând disciplinele „Retorica”, „Arta argumentației” și „Istoria Artelor”

-actor colaborator cu Teatrul Național Cluj Napoca

-actor colaborator cu Teatrul „Scena” Tg.Mureș

-actor colaborator cu Studioul Academiei de Arta Teatrală Tg.Mureș-UAT

-profesor de actorie la Școala Populară de Artă din Satu Mare (1958-1960) și la Școla Populară de Artă din Baia Mare (1961-1965;1980-1985)

-colaborator al Radioteleviziunii Române pentru imprimarea spectacolelor:" Nora " de H.Ibsen, "Pete în soare" de E. Lahola, "Răzvan și Vidra" de B.P.Hașdeu și "Smerita" de F. Dostoievski, "Arca lui Noe" de Lucian Blaga, în regia lui Dan Alecsandrescu. "Vasile Lucaciu" în regia lui Ion Ieremia (înregistrare radio).

DISTINCȚII SEMNIFICATIVE OBȚINUTE

-Cetățean de onoare al municipilului Baia Mare –2003

-Cetațean de onoare al satului Săsar, comuna Recea-2003

-Senior al Municipiului Tg. Mureș-2003

-Diploma de onoare -Primăria Craiova -2006

SOCIETĂȚI ȘI ASOCIAȚII ȘTIINȚIFICE DIN CARE A FĂCUT PARTE

Centrul Teatral Franco-Roman Tg.Mures

Fundatia „Imperium Maramures” Baia Mare

Fundatia „Viata Somesana” Baia Mare

Asociatia Culturala „ART VERBA” Tg.Mures

CREAȚIE ARTISTICĂ

• Actorie :140 roluri interpretate
• Regie artistica : 10 piese de teatru
• Film :11 filme artistice , roluri principale sau secundare

Teatru

Teatru

[arată]

Regie

Teatrul Municipal Baia Mare

• Piatra din casă de Vasile Alecsandri, stagiunea 1999-2000
• Moara cu noroc de Ion Slavici, stagiunea 2001-2002
• Napasta de Ion Luca Caragiale 2001-2002
• Soacra cu trei nurori după Ion Creangă, stagiunea 2002-2003
• Vasile Lucaciu de Dan Tarchilă, stagiunea 2003-2004 Spectacol omagial Ion Săsăran, la împlinirea vârstei de 70 de ani de viață și a 47 de ani de teatru
• Crăiasa zapezilor după H.C.Andersen , stagiunea 2004-2005
• Mary Poppins de Silvia Kerim, stagiunea 2004-2005
• Fata din dafin de Dan Tărchilă, stagiunea 2005-2006

Universitatea de Artă teatrală Târgu Mureș

• Domnișoara Nastasia de G.M.Zamfirescu, anul universitar 1999-2000

Casele de Cultură din orașele Vișeu și Borșa

• "Ecaterina Teodorescu" de N. Tăutu,
• "Goana după fluturi" de Bogdan Amaru,
• "Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu,
• "Mama" de D.R.Popescu

Școala Populară de Artă, Baia Mare

• Jocul de Ion Băieșu, anul școlar 1978-1979

FILMOGRAFIE

• Popescu 10 în control (ca student-1955)
• Șopârla (1966)
• Pintea (1976)
• Ultima frontieră a morții(1979)
• Ancheta (1980)
• Țapinarii (1982)
• Un cer senin
• Întoarcerea din iad (1983)
• Undeva în est (1991)
• Vizita Arhiepiscopului (DOLINA)-2007
• Aproape de asfințit-2008

 POEZIE

GRIGORE ALEXANDRESCU

Grigore Alexandrescu
Date personale
Născut	22 februarie 1810[1][2]  Târgoviște, Țara Românească
Decedat	25 noiembrie 1885 (75 de ani)[1][2]  București, România[3]
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	M. Lixandrescu
Cetățenie	România
Ocupație	poet traducător prozator[*] profesor scriitor
Limbi	limba română limba greacă limba franceză
Studii	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1832 - 1842
Subiecte	meditații romantice
Specie literară	epistolă, fabulă, elegie, satiră
Operă de debut	Miezul nopții, în Curierul Românesc
Opere semnificative	Umbra lui Mircea. La Cozia, Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală
Influențe[ascunde] Alphonse de Lamartine
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810,^[1][2] Târgoviște, Țara Românească – d. 25 noiembrie 1885,^[1][2] București, România^[3]) a fost un poet și fabulist român.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

G. Alexandrescu, timbru din 1960

S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. În anul 1827 își pierde ambii părinți, rămâne orfan și se mută la părintele Ieremia, unchiul lui din București.

De mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. În anul 1831, este înscris la școala de limba franceză a lui Jean-Alexandre Vaillant. În 1832, școala lui Vaillant este inclusă în școala „Sf. Sava”, devine astfel elev la Colegiul Național „Sfântul Sava”, aici fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic.

Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica, la 6 martie 1832, în „Curierul românesc”, poezia „Miezul nopții”, apoi, în același an, publică și primul său volum de poezii, „Eliezer și Neftali”, poezii traduse și originale.prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

În anul 1834, se înrolează în armată, dar va demisiona în (1837). În anul 1835, Alexandrescu este trimis la Focșani, la hotarul dintre Moldova și Țara Românească. După ce demisionează din armată, se întoarce la București.

Din pricina unor scrieri („Anul 1840” și Lebăda și puii corbului) este întemnițat, timp de trei luni. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În 1856, este membru al Comisiei Centrale de la Focșani.

Se căsătorește la Focșani, la 29 mai 1860, la biserica Stamatinești^[4], cu Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova.

În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”^{[necesită citare]}

ACTIVITATEA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).

Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).

Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

APRECIERI CRITICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

„Alexandrescu este incontestabil cel mai de seamă fabulist al nostru...”

— D. Popovici

OPERE (VOLUME PUBLICATE ÎN TIMPUL VIEȚII)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Poezii (1832)
• Fabule (1832)
• Meditații (1835)
• Poezii (1838)
• Fabule (1838)
• Poezii (1839)
• Memorial (1842)
• Poezii (1842)
• Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
• Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

POEZII MAI IMPORTANTE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Adio. La Târgoviște Anul 1840 Așteptarea Boul și vițelul Bursucul și vulpea Câinele soldatului Câinele și cățelul Candela

Cântece de peste Olt Catîrul cu clopoței Cimitirul Corbii și barza Dreptatea leului Eliza Epistolă către Voltaire Încă o zi

Lupul moralist Mormintele. La Drăgășani Miezul nopții Meditație Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion Șarlatanul și bolnavul Unirea Principatelor Vulpoiul predicător

Grigore Alexandrescu - POEZII:

Boul şi viţelul

de Grigore Alexandrescu

                        Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,

                        În zilele noastre de soartă-ajutat,

                        Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,

                        Dobândi-n cireadă un post însemnat.

                        – Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,

                        Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:

                        Decât multă minte, ştiu că e mai bine

                        Şa ai totdeauna un dram de noroc.

                        Aşa d-a vie?ii veselă schimbare,

                        Cum şi de mândrie boul stăpânit,

                        Se credea că este decât toţi mai mare,

                        Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

                        Viţelul atuncea, plin de bucurie,

                        Auzind că unchiul s-a făcut boier,

                        Că are clăi sumă şi livezi o mie:

                        „Mă duc – zise-ndată – niţel fân să-i cer.”

                        Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,

                        Ajunge la unchiu, cearcă a intra;

                        Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:

                        „Acum doarme – zice – nu-l poci supăra.”

                        – „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată

                        După-prânz să doarmă! Obiceiul lui

                        Era să nu şază ziua niciodată;

                        Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”

                        – „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;

                        S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;

                        Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,

                        Primit în casă daca vrei să fii.”

                        La o mojicie atâta de mare,

                        Viţelul răspunde că va aştepta;

                        Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,

                        Pe lângă el trece, făr-a se uita.

                        Cu mâhnire toate băiatul le vede,

                        Însă socoteşte că unchiu-a orbit;

                        Căci fără-ndoială nu putea a crede

                        Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

                        A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,

                        Să-l găsească vreme, la dânsul veni:

                        O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,

                        Ca să-i facă bine, de el pomeni.

                        „Boierule – zise – aşteaptă afară

                        Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”

                        – „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.

                        N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

Cainele si catelul


"Cat imi sunt de urate unele dobitoace,
Cum lupii, ursii, leii si alte cateva,
Care cred despre sine ca pretuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntamplare:
Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.
Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste,
Numai pe noi mandria nu ne mai paraseste.
Cat pentru mine unul, fiestecine stie
C-o am de bucurie
Cand toata lighioana, macar si cea mai proasta,
Caine sadea imi zice, iar nu domnia-voastra. "
Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare
Samson, dulau de curte ce latra foarte tare.
Catelu Samurache, ce sedea la o parte,
https://Versuri.ro/w/vc77
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Si ca nu au mandrie, nici capritii desarte,
S-apropie indata
Sa-si arate iubirea ce are pentru ei:
"Gandirea voastra, zise, imi pare minunata,
Si simtimentul vostru il cinstesc, fratii mei".
"Noi, fratii tai, raspunse Samson plin de manie,
Noi, fratii tai, potaie!
O sa-ti dam o bataie
Care s-o pomenesti.
Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie,
Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti? "
"Dar ziceati... "
"Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevarat vorbeam
Ca nu iubesc mandria si ca urasc pe lei,
Ca voi egalitate, dar nu pentru catei. "
Aceasta intre noi adesea o vedem,
Si numai cu cei mari egalitate vrem.

Ursul şi vulpea

de Grigore Alexandrescu

                        „Ce bine au să meargă trebile în pădure,

                        Pe împăratul tigru când îl vom răsturna

                        Şi noi vom guverna –

                        Zicea unei vulpi ursul – c-oricine o să jure

                        Că nu s-a pomenit

                        Un timp mai fericit.”

                        – „Şi-n ce o să stea oare

                        Binele acest mare?”

                        Îl întrebă.

                        „În toate,

                        Mai ales în dreptate:

                        Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,

                        Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;

                        Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca

                        Ş-apoi îi sugruma.”

                        – „Dar voi ce-o să le faceţi?”

                        – „Noi o să-i sugrumăm

                        Ş-apoi să-i judecăm.”

                        Cutare sau cutare,

                        Care se cred în stare

                        Lumea a guverna,

                        Daca din întâmplare

                        Ar face încercare,

                        Tot astfel ar urma.

Şoarecele şi pisica

de Grigore Alexandrescu

                        Un şoarece de neam, şi anume Raton,

                        Ce fusese crescut su’ pat la pension,

                        Şi care în sfârşit, după un nobil plan,

                        Petrecea retirat într-un vechi parmazan,

                        Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,

                        Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

                        Cum că domnul Raton îndată s-a gătit

                        Se o ia la picior, nu e de îndoit.

                        Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,

                        Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,

                        Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?

                        Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

                        Binele şoricesc cât de mult îl doresc

                        Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!

                        Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,

                        Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;

                        Dar eu nu sânt cum crezi; căci chiar asupra lor

                        Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

                        Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,

                        De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.”

                        La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,

                        Văzând că Dumnezeu de martur e luat,

                        Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni

                        Cu neamul şoricesc a se-mprieteni,

                        Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă

                        Ca un prieten bun ce norocul le dă.

                        Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!

                        Căci şoarecii cred mult la fisionomii,

                        Ş-a acestui străin atâta de cinstit

                        Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

                        Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,

                        După ce refuză şi limbi, şi caşcaval,

                        Zicând că e în post şi nu poate mânca,

                        Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.

                        Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!

                        Pe câţi gura punea,

                        Îndată îi jertfea;

                        Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.

                        Cotoiul cel smerit

                        E omul ipocrit.