MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  26 NOIEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT,  TEATRU/FILM, POEZIE, SFATURI UTILE, 

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

• 1346 - Carol al IV-lea din dinastia de Luxembourg, este incoronat la Bonn.

  

  Împăratul Carol al IV-lea, 
  foto: ro.wikipedia.org

  Împăratul Carol al IV-lea, din dinastia de Luxemburg, (n. 14 mai 1316, Praga – d. 29 noiembrie 1378), Rege al Germaniei din 1346, rege al Boemiei din 1347 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman – German din 1355 si este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului mediu târziu. În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din Europa Centrală, care se numește și astăzi ” Universitatea Carolina”, în amintirea sa.

• 1778 - O expediție condusă de James Cook a debarcat pe insula Maui, a doua insulă ca mărime din arhipelagul hawaiian.

  

  Kalaniʻōpuʻu, King of Hawaiʻi, brings presents to Captain Cook – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  James Cook (n. 28 octombrie/8 noiembrie 1728, Marton, Anglia, Regatul Marii Britanii – d. 14 februarie 1779, Kealakekua Bay, Ancient Hawaii) a fost un explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală. Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii, precum și prima circumnavigare a Noii Zeelande.

  

  Traseele celor trei călătorii ale lui Cook. Prima călătorie este marcată cu roşu, a doua cu verde iar a treia cu albastru. Ruta echipajului lui Cook de după moartea acestuia este marcată cu linia albastră întreruptă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  (…) Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercații cu băștinașii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moștenire de cunoștințe științifice și geografice ce au influențat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea.

• 1812 - A început Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812) – parte din războaiele napoleoniene – Campania din Rusia (1812)

  

  Bătălia de la Berezina (26 – 29 noiembrie 1812) – parte din războaiele napoleoniene – Campania din Rusia (1812) – (Napoleon’s crossing of the Berezina an 1866 painting by January Suchodolski oil on canvas, National Museum in Poznań) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Bătălia de la Berezina face parte din războaiele napoleoniene, având loc la data de 26 – 28 noiembrie 1812 și soldându-se cu o înfrângere a armatei franceze în timpul retragerii ei din Rusia. În ciuda înfrângerii, 50.000 de oameni din armata franceză, mai ales Garda Imperială, au reușit să traverseze râul Berezina și să se salveze.

• 1832 - In New York City este pus în funcţiune primul tramvai stradal din lume.

  

  Mule-drawn streetcar, 1870s – foto: en.wikipedia.org

  Primele tramvaie constau in platforme largi acoperite, cu scaune in interior si loc pentru bagaje pe acoperis, care se deplasau pe sine, fiind trase de cai. Primul serviciu de acest fel a legat orasele Swansea si Mumbles din Tara Galilor incepand cu ziua de 25 martie 1807, linia avand o lungime de aproximativ 8 kilometri.

  Acest traseu detine si acum recordul mondial pentru cele mai multe forme de energie folosite in istoria existentei sale: cai, panze, aburi, electric, petrol si diesel. Primul tramvai stradal beneficiind de o retea de linii in cadrul unui oras este considerat a fi cel din New York, pus in functiune in 1832, urmat fiind de orasul New Orleans, tot din Statele Unite, in 1835.

  Acestea foloseau cai si magari pentru tractiunea vagoanelor, de regula cate doi la un vagon. Ocazional erau folosite si alte animale iar in cazuri de urgenta, oameni. In Romania, primul tramvai, de asemenea tras de cai, a functionat in Timisoara incepand cu anul 1869, fiind inlocuit in 1899 de tramvaiul electric.

  

  Tramvaiul electric din Timișoara – 1899 – foto: ro.wikipedia.org

• 1867: A fost inaugurat primul gimnaziu din Galați, actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri”.
• 1909: A avut loc, la Teatrul Național din București, premiera piesei "Viforul" de Barbu Ștefănescu Delavrancea.
• 1917: Primul Război Mondial: S-a încheiat, la Focșani, armistițiul dintre România și Puterile Centrale, ca urmare a condițiilor militare intervenite în urma armistițiului ruso-german de la Brest-Litovsk.
• 1922: Howard Carter și Lord Carnarvon au intrat pentru prima data în mormântul faraonului Tutankhamon.
  
  
• 1931 - Are loc la Paris, Franţa, o Conferinţă a dezarmării, la care au participat delegaţii din 30 de ţări printre care şi România.(26-27 noiembrie).
• 1939 - Armata Roșie a bombardat satul Mainila, după care a acuzat Finlanda pentru incident, cu scopul de a avea un pretext de declanșare a Războiului de Iarnă. - Bombardarea satului Mainila (în finlandeză Mainilan laukaukset) a fost un incident militar din ziua de 26 noiembrie 1939, când Armata Roșie a Uniunii Sovietice a bombardat satul rusesc Mainila (aflat lângă Beloostrov), pentru a declara că tirul a pornit din Finlanda, fiind executat peste frontieră. URSS a folosit această manevră pentru propagandă și ca pretext pentru declanșarea Războiului de Iarnă după patru zile.

• 1940 - “Masacrul de la Jilava“. În închisoarea Jilava au fost împuşcaţi de legionari 64 de foşti demnitari ai regimului carlist şi participanţi la represiunile antilegionare (printre ei: Gh. Argeşeanu, fost prim-ministru, generalul Gabriel Marinescu, fost ministru de Interne, Victor Iamandi, fost ministru de Justiţie).

  

  Reconstituirea asasinatelor de la Jilava – legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri – legenda identică cu originalul – foto: ro.wikipedia.org

  (text preluat integral din Ordonanța definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucție, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

  Odată împărțiți, legionarii s-au întors la post, așteptând schimbarea gărzii militare și trecerea rondului. În prealabil, înlăturaseră lacătele de la ușile celulelor. În jurul orelor 1 – 1.30, în urma unui semnal convenit dinainte, un foc de pistol, legionarii au pătruns în celulele repartizate fiecăruia, împușcându-i pe prizonieri. Lista cu legionarii din echipa lui Gheorghe Crețu nu a mai fost afișată în corpul de gardă, așa cum se proceda zilnic la schimbarea gărzii, pentru a nu se afla identitatea asasinilor. Gheorghe Crețu, în declarația sa, făcută în fața tribunalului afirmă :

  „ Eu am fost repartizat la celula nr.18. La ora 0.30 s-a auzit semnalul. Am deschis ușa celulei, am comandat “drepți”, după care am tras, executând prin împușcare toți 14 deținuț care se găseau înăuntru. După executare am recunoscut cadavrele următorilor : Panova, Otto Reiner, Bonea Niculescu, Marin Georgescu, Horwath Iuliu, Horwath Victor, Petre Tudor, Bobocea Gh., Vârfureanu, Malenschi Gh. și frații Bileca (doi). Ceilalți doi nu i-am cunoscut. Repet că execuția am făcut-o prin împușcare și nu am desfigurat nici un cadavru cu toporul. Execuția s-a făcut cu revolvere automate Mausser, cu care era înarmată garda legionară. Dintre executanți cunosc pe următorii : Romulus Opriș, Grozea Dumitru, Marcu Octavian, Pavel Grimalschi, Popescu Ilarion, Sauciuc Vanghele, Iftimescu Ion, Rădulescu Ilie. [...] Execuția a durat aproximativ 10 minute…”

  După executarea asasinatelor, grupul de legionari care trebuia să asigure paza deținuților, au părăsit posturile și s-au întors în București.

  În data de 28 noiembrie 1940, un comunicat oficial a fost publicat în presă :
  „În noaptea de 26/27 noiembrie, – cu ocazia deshumării osemintelor de la Jilava, – legionarii care lucrau la această deshumare, – au pătruns în închisoare și au împușcat pe unii dintre deținuții politici aflați acolo și considerați ca autorii principali ai crimelor săvârșite împotriva Căpitanului și a legionarilor, – sub fostul regim.”
  La ancheta din 1941, acest comunicat se va dovedi fals – fiind evident că nu legionarii care participau la deshumare i-au asasinat pe deținuți. Horia Sima ulterior va susține totuși această idee.
  cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

   

• 1941 - Preşedintele american Franklin D. Roosevelt stabileşte ca Ziua Recunoştiinţei (Thanksgiving Day), să fie celebrată în fiecare a patra zi de joi din luna noiembrie.
• 1942: Filmul "Casablanca" are premiera la New York.

  foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1949: Adunarea Constituantă a Indiei adoptă o nouă Constituție: India devine republică federală în cadrul Comunității Britanice de Națiuni (Commonwealth).
• 1957: Adunarea Generala a ONU adoptă în unanimitate rezoluția inițiată de România, intitulată "Bazele cooperarii economice internaționale".
• 1965: A fost lansat primul satelit artificial francez, "Asterix-1", Franța devenind a patra putere spațială din lume.

• 1967 - A fost inaugurat primul gimnaziu din Galați, “Colegiul Național Vasile Alecsandri“.

  

  Colegiul National “Vasile Alecsandri” Galati – foto: cnva.eu

• 1968: Este adoptată Convenția ONU asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.
• 1987: Este semnată Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și tratamentelor inumane și degradante, elaborată de Consiliul Europei.
• 1991 - Polonia a fost primită în Consiliul Europei.

• 1998 - Tony Blair este investit în funcţia de premier al Marii Britanii.

  

  Anthony Charles Lynton Blair - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Anthony Charles Lynton Blair (n. 6 mai 1953, Edinburgh, Scoția) a fost din 1997 până pe 27 iunie 2007 prim-ministru al Regatului Unit. Blair reprezintă Partidul Laburist (Partidul Muncii) din Regatul Unit.

• 2000 - Au avut loc alegeri parlamentare si prezidentiale in Romania. In primul tur, primii sapte clasati in cursa pentru Cotroceni au fost Ion Iliescu, care a intrunit 36,35% din voturi, C.V. Tudor – 28,34%, Theodor Stolojan – 11,7%, Mugur Isarescu – 9,54%, Gyorgy Frunda – 6,22%, Petre Roman – 2,99% si Teodor Melescanu – 1,91%.

  

  26 noiembrie 2000: Au avut loc alegeri parlamentare si prezidentiale in Romania foto: mediafax (catalin lutu)

  Ca urmare a voturilor exprimate pentru candidatii la Presedintie, in finala de pe 10 decembrie au ramas Iliescu si Vadim, astfel incat in rastimpul ramas pana la turul doi de scrutin s-au facut apeluri si, inclusiv lideri ai opozitiei, au sugerat electoratului sa voteze cu reprezentantul PDSR pentru a impiedica venirea la putere a PRM. Pentru Senat voturile au fost distribuite astfel: PDSR – 37,09%, PRM – 21,01%, PD – 7,58%, PNL – 7,48%, UDMR 6,90%, CDR 2000 – 5,29% si ApR – 4,27%. La Camera Deputatilor s-a votat astfel: PDSR – 36,61%, PRM – 19,48%, PD – 7,03%, PNL – 6,89%, UDMR – 6,80%, CDR 2000 – 5,04% si ApR – 4,07%.

  

  Ion Iliescu – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Oltenița), politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989-1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004. Între 1996-2000 și 2004-2008 a fost senator din partea PSD. Din (2006) este președinte de onoare al PSD.

  

  Corneliu Vadim Tudor - foto: stirileprotv.ro

  Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București), scriitor, politician și publicist român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.

   

• 2003 - A avut loc ultimul zbor al avionului Concorde.

  

  Aérospatiale-BAC Concorde - foto – en.wikipedia.org

  Aérospatiale-BAC Concorde a fost un avion supersonic de pasageri. A fost rezultatul unui tratat guvernamental încheiat între guvernul francez și britanic, combinând eforturile companiilor Aérospatiale și British Aircraft Corporation.

• 2008 - A început o serie concertată de atacuri teroriste în orașul Mumbai, soldate cu moartea a 173 de persoane – Atacurile din 26 noiembrie 2008 de la Mumbai – O serie de 10 atacuri teroriste simultane au avut loc în ziua de 26 noiembrie 2008 în cel mai mare oraș din India, Mumbai. Cel puțin 200 persoane, prin care se numără și zeci de străini, au murit și alte sute de oameni au fost răniți. Atacurile s-au produs în South Mumbai, în gara Chhatrapati Shivaji Terminus, la două hoteluri de 5 stele, la restaurantul turistic Leopold Café, la spitalul Cama și la sediul poliției.

• 2017 – “STOP Legile Justiției! Nu scăpați!”  Proteste in  Bucuresti si in multe alte localitati din România si din afara țării

  

  Protest 26 Noiembrie 2017 (Bulevardele Nicolae Balcescu si I.C. Bratianu. Bucuresti 26 Noiembrie 2017) – foto: Dan Mihai Balanescu

* 2019 - Cel puțin 46 de persoane au murit și alte peste 750 au fost rănite într-un cutremur din nord-vestul Albaniei. Albania de nord-vest a fost lovită de un puternic cutremur cu magnitudinea de 6,4 cu un epicentru de 12 kilometri (7,5 mi) la vest-sud-vest de Mamurras, la 03:54 CET, la 26 noiembrie 2019.

Cutremurul a fost simțit în capitala Albaniei Tirana și în locuri cât mai îndepărtate ca Taranto, Italia și Belgrad, Serbia aproximativ 370 kilometri (230 mi) nord-est de epicentru. Cel puțin 46 de persoane au fost ucise în cutremur, 750 fiind rănite. A fost cel mai mare cutremur care a lovit Albania în patruzeci de ani.

Nașteri

• 1288: Go-Daigo, al 96-lea împărat al Japoniei (d. 1339)
• 1604 - S-a nascut Johann Bach, primul compozitor din familia Bach. Johann Bach (n. 26 noiembrie 1604 în Wechmar; înmormântat la 13 mai 1673 în Erfurt) a fost un compozitor și organist german. Numit și Johann Bach al III-lea atunci când este vorba despre membrii familiei Bach, a fost fratele mai mare al lui Christoph Bach, care a fost bunicul lui Johann Sebastian Bach. Este primul reprezentant al familiei de la care s-au păstrat compoziții proprii: 3 motete.

• 1607 - S-a nascut pastorul englez John Harvard, cel care a sprijinit dezvoltarea colegiului denumit ulterior, in onoarea sa, Harvard College; (d. 14.09.1638).

  

  Statuia lui John Harvard din 1884 la Universitatea Harvard – foto: ro.wikipedia.org

  John Harvard (n. 26 noiembrie 1607, Southwark – d. 14 septembrie sau 24 septembrie 1638, Charlestown, Massachusetts), teolog puritan american de origine engleză.

• 1731: William Cowper, poet englez (d. 1800)
• 1810 – S-a nascut William George Armstrong, inginer şi inventator englez; a realizat acumulatorul electric;(d.27.12.1900).
• 1817: Charles Adolphe Wurtz, chimist francez (d. 1884)
• 1818: Silvestru Morariu Andrievici, născut Samuil Morariu, (n. 26 noiembrie 1818, Mitocu Dragomirnei — d. 12 aprilie 1895, Cernăuți) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1880-1895). Samuil Morariu s-a născut în Mitocul Dragomirnei lângă Suceava ca fiu al preotului de acolo George Andrievici și al soției sale Zamfira, fiica parohului din loc George Grigorovici. La botez primi numele Samuil. Numele adevărat al familiei era Morariu, pe care-l poartă până în ziua de azi toate rudele răposatului. Iar numele Andrievici e o reminisciență din epoca tristă de slavizare, patronată de factorii lumești și bisericești. Primele cunoștințe de carte le-a primit în casa părintească, după aceea în școala primară din Suceava, iar studiile liceale le-a terminat la liceul de stat din Cernăuți, pe atunci unicul din întreaga țară^[1]. Dupa liceu și studii ulterioare ale teologiei ortodoxe grecești din Cernăuți, a primit numirea ca preot în Ceahor (1843-1862). Aici i se oferi tânărului preot un teren larg de activitate. Cu zel apostolic se dedică el misiunii sale, pătruns de intențiile cele mai curate pentru binele bisericii și al poporului încredințat păstoriei sale. Pătruns de convingerea fermă că soldatul bun și credincios trebuie să se înarmeze totdeauna cu armura cea mai modernă, pentru ca să-și poată împlini misiunea grea și plină de responsabilitate, căuta tânărul paroh Samuil să se cultive necontenit și să-și câștige toate acele cunoștințe, care îi sunt necesare unui păstor adevărat.^[2]
  Din 1862-1877 a fost consistoriu consistoriului arhiepiscopal și profesor de muzică la seminarul diecezan și școala pentru cântăreți bisericești din Cernăuți.^[3] 1877-1880 a devenit mitropolit vicar, 1879 administrator al Bucovinei.
  De la 1870 la 1880 a fost deputat ales în Camera Reprezentanților a Reichsratului austriac.
  În anul 1874, cu ocazia ridicării în rangul de arhimandrit onorific, sau în 1877, cu ocazia ridicării în treapta de arhimandrit propriu zis, și-a luat numele de Silvestru.^[4] Când anume și-a adăugat numele de Morariu nu poate fi stabilit. Cert este că în anul 1877 a fost numit vicar mitropolitan la Cernăuți sub numele Silvestru Morariu-Andriewicz.^[4]
  În data de 12 martie 1880 a fost numit prin decretul împăratului Franz Joseph arhiepiscop de Cernăuți și mitropolit al Bucovinei și Dalmației. Slujba de sfințire a avut loc în 16 aprilie 1880 în Biserica Sf. Treime din Viena. Din causa aceasta, în calitatea sa de demnitar spiritual înalt, a devenit membru în Herrenhaus, camera superioară a Reichsratului Imperiului Austriac, "pe viață". În acest timp el și Alexandru Baron Wassilko de Serecki au fost singurii reprezentanți al Ducatului Bucovinei în acest organ.^[4][5][6]
  În anul 1885 a publicat în tipografia sa lucrarea lui Iraclie Porumbescu intitulată Kloster Putna in der Bucovina. ^[7] În același an Morariu a devenit membru fondator al societății „Concordia“, care s-a concentrat pe activitatea culturală. Sub influența sa a fost înființată și asociația de muzică „Armonia“, iar apoi uniunea literară a studenților ortodocși de teologie, „Academia ortodoxă“, în 1889.^[8][9]
  Faptul că preoțimea a colaborat la aceste jurnale, a fost pentru apărarea intereselor Bisericii și a culturii, într-o mică măsură aceștia au acționat politic. „Preoțimea nu avea propriul său organ de presă prin care să facă cunoscută poziția sa în diferitele chestiuni care priveau viața socială, culturală etc. a românilor, lucru care a determinat intensificarea eforturilor pentru realizarea acestui vis, împlinit după ocuparea scaunului mitropolitan de către Silvestru Morariu Andrievici”.^[10]
  Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici împreună cu întreaga Biserică ortodoxă din Bucovina a reușit să mențină nealterat patrimoniul spiritual sub stăpânirea habsburgică pe perioada întregului secol XIX, fiind caracterizat ca un secol al rezistenței. Lupta pentru identitatea națională și culturală românească, a devenit mai vizibilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  Odată ajuns în fruntea Bisercii ortodoxe din Bucovina, Silvestru era „un vrednic reprezentant al curentului naționalist român”^[11], numirea sa a fost salutată cu mare bucurie de către toți locuitorii români ai provinciei. De la el se aștepta că va pune capăt politicii confesionale și va inaugura o nouă eră națională românească.
  Un dintre principalele căi spre afirmarea culturală și națională a fost înființarea și redactarea revistei „Candela jurnalu bisericescu” la inițiativa mitropolitului Silvestru Morariu, deoarece a fost prima publicație finanțată din resursele Fondului bisericesc și putea fi accesibilă tuturor preoților din eparhia Bucovinei. Ea a apărut într-un moment favorabil pentru că mitropolitul a avut deja câteva încercări de a contribui la înființarea unor lucrări de presă, încă din tinerețe redactase „Calendariu poporului bucovinean”, editase „Amicul poporului” (12 iunie 1878-martie 1896), după ce, în 1864, împreună cu Veniamin Iliuț, întocmise proiectul de apariție a ziarului „Steaua Bucovinei”, nerealizat însă”. 

  Silvestru Morariu Andrievici

  Silvestru Morariu Andrievici Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici Mitropolia Bucovinei și Dalmației (cu galben), alături de celelalte două provincii bisericești ortodoxe din Imperiul Austro-Ungar Mitropolia din Cernăuți

• 1827: Ellen G. White, profet al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (d. 1915)
• 1842: Alexandru Stuart (n. 26 noiembrie 1842, Odessa – d. 24 octombrie 1917, Chișinău) a fost un savant, biolog, muzeograf și funcționar public basarabean. Baronul A. Stuart este considerat întemeietorul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.
  Și-a făcut studiile la Gimnaziul nr. 2, apoi la Liceul „Împăratul Alexandru I” din Sankt Petersburg. În anul 1860 se înscrie la Secția de Științe ale Naturii a Facultății de Fizică și Matematică a Universității din Sankt Petersburg. Și-a continaut studiile la universitățile din Heidelberg, Tubingen, Bonn, Berna, Berlin, Gottingen, și Dorpat (Tartu). În 1866, la Universitatea din Gottingen susține teza de doctor în filozofie iar mai apoi își ia masterul în zoologie.
  Din anul 1884 locuiește la Chișinău și activează în cadrul Administrației Zemstvei din Basarabia. A fost unul din inițiatorii Expoziției agricole și industriale din Basarabia din anul 1889 și al Muzeului Zemstvei, creat în baza colecției de piese donate de participanții acestei expoziții. Baronul A. Stuart a donat o colecție de oase de mamut și diverse piese în sumă de 395 ruble. În anii 1891-1906 a deținut funcția de director al Muzeului Zemstvei. Împreună cu custodele muzeului Franz Ostermann a contribuit la crearea și completarea diverselor colecții și realizarea expoziției permanente a muzeului.
  Din inițiativa și cu participarea nemijlocită a baronului A. Stuart, care deținea funcția de președinte al Consiliului (Upravei) Zemstvei guberniale din Basarabia, în anii 1903-1905 a fost construită o clădire specială pentru Muzeul Zemstvei după proiectul arhitectului Vladimir Țâganco. În noua clădire muzeul a fost deschis la 30 aprilie 1906, devenind Muzeu Zoologic, Agricol și de Industrie Casnică. Dezvoltând considerabil instituția, baronul A. Stuart a elaborat noi principii de administrare a muzeului, care au fost formulate în Regulamentul „Despre organizarea și administrarea Muzeului Zemstvei”, prezentat la ședința Adunării Zemstvei guberniale din 26 martie 1906. Fiind aprobat, acesta a devenit un program de dezvoltare în continuare a muzeului.
  Baronul A. Stuart a fost membru al Societății Naturaliștilor din Sudul Rusiei, a înființat Stația Biologică din Sevastopol, iar în 1902-1904 este unul din inițiatorii fondării Societății Naturaliștilor și Amatorilor de Științe ale Naturii din Basarabia, care a activat în incinta Muzeului Zemsvei până în anul 1917, fiifnd președintele acesteia. A fost de asemenea unul din redactorii Analelor Societății - Труды Бессарабского Общества Естествоиспытателей и Любителей Естествознания. În anul 1908 a contribuit la crearea muzeului Societății – Muzeul școlar ambulant, un muzeu didactic, iar în anii 1910-1914 contribuie la fondarea Muzeului Zemstvei din Bender. Este autorul a 8 lucrări științifice în domeniul zoologiei, publicate în Analele unor universități din Rusia și din alte țări europene. A avut titlul de consilier de stat. A fost decorat cu ordinele „Sf. Stanislav” și „Sf. Ana” de gradul II, „Sf. Vladimir” de gr.IV și gr III și „Ordinul de argint Takovo” de gradul II al Serbiei. 
  Portretul baronului Alexandru Stuart pe un timbru din Republica Moldova, 2017.

Portretul baronului Alexandru Stuart pe un timbru din Republica Moldova, 2005.

• 1847: Dagmar a Danemarcei, soția țarului Alexander al III-lea (d. 1928)

• 1857 - S-a născut părintele lingvisticii moderne, elveţianul Ferdinand de Saussure; (m. 22 februarie 1913).

  

  Ferdinand de Saussure - foto: ro.wikipedia.org

  Ferdinand de Saussure (n. 26 noiembrie 1857, Geneva, Elveția, d. 22 februarie 1913 la castelul Vufflens, Morges, cantonul Vaud, Elveția), lingvist elvețian. Este considerat părintele lingvisticii moderne. A definit concepte fundamentale (distincția dintre limbaj, limbă și vorbire, între sincronie și diacronie.

  A făcut diferența dintre lingvistica sincronică, care studiază o limbă în stadiul în care se află ea într-un anumit moment, și lingvistica diacronică, care compară diferitele stadii ale unei limbi, care ulterior vor inspira nu numai știința lingvistică, dar și alte sectoare ale științelor umaniste.

• 1864: Auguste Charlois, astronom francez (d. 1910)
• 1869: Maud de Wales, regină a Norvegiei, soția regelui Haakon al VII-lea al Norvegiei (d. 1938)
• 1875: Gisella Grosz (n. 26 noiembrie 1875,^[1] Șimleu Silvaniei, Austro-Ungaria – d. 1942,^[1] Ghetoul Riga[*], Letonia) a fost o pianistă maghiară.
  Grosz s-a născut într-o familie de evrei în Șimleu Silvaniei, pe atunci în Austro-Ungaria. A studiat pianul la Academia Regală de muzică din Budapesta cu István Thomán. A susținut primele concerte în 1897 la Budapesta^[2] și în 1898 și 1899 în Leipzig și Berlin, cu un oarecare succes.^[3] Din 1898, ea a trăit în mod constant în Berlin,^[4] , unde a studiat cu Teresa Carreño.
  A fost solistă a Filarmonicii din Berlin în 1902, 1905, 1908 și 1909.^[5] În 6 februarie 1906 ea a înregistrat pentru Welte-Mignon, fiind una dintre primele femei pianiști ce au realizat înregistrări pentru această companie.^[6]
  În 1911 a renunțat la cariera de pianistă pentru a se căsători cu Adolf Weissmann (1873-1929), un bine-cunoscut critic muzical din Berlin, autor al unor biografii pentru Bizet, Chopin, Verdi și Puccini. După retragerea sa din concerte, Gisella Grosz a continuat să dea cursuri de pian. Împreună cu soțul ei, a găzduit frecvente concerte de cameră în anii 1920, până la moartea prematură a acestuia în 1929.
  Ea a fost trecută în cartea de telefoane din 1937 până în 1940 ca Gisella Weissmann (Weißmann). În 1940 numele evreiesc Sara a fost adăugat intrării, iar în 1941, evreii au fost scoși cu totul din cartea de telefoane. În ianuarie 1942 a fost deportată la Riga, în Letonia, unde a și murit, în același an.
  Grosz și Weissmann au avut în 1908 un copil născut în afara căsătoriei, Ilse. Fiica a devenit de asemeanea pianistă, fiind învățată de mama ei în Berlin și de Konrad Wolff în Paris. Din 1933 Ilse Weissmann a trăit în Franța, Anglia și Italia, iar în cele din urmă a emigrat în SUA, unde a murit în anul 2000. 

  Gisella Grosz

  Gisella Grosz, circa 1910

• 1893 - S-a nascut actorul roman Nicolae Balţăţeanu; (d.27.02.1956).
• 1894 - S-a născut Norbert Wiener, matematician american (lucrări în domeniile teoriei probabilităţilor, teoriei cuantelor, teoriei relativităţii şi al electrotehnicii); este considerat fondatorul ciberneticii; (m. 18 martie 1964).
• 1896: Dumitru Murărașu (n. 26 noiembrie 1896, Botoșani - d. 19 octombrie 1984, București) a fost un istoric literar, editor și traducător român. Dimitrie, acesta fiind adevăratul lui nume de botez, este fiul lui Haralambie Murărașu, preot din Botoșani. Studiile superioare le-a făcut la București și la Paris. A fost membru al Școlii Române din Franța (Fontenay-aux-Roses). Doctor în litere (București). A fost profesor la Seminarul Pedagogic "Titu Maiorescu" și la Academia Comercială din București. Cariera universitară a fost întreruptă la instaurarea regimului comunist.
  Este cunoscut îndeosebi ca exeget al operei lui Mihai Eminescu: Comentarii eminesciene (1967), Mihai Eminescu. Viața și opera (1983).
  Publică mai multe ediții critice, volumele de Poezii (1970-1972) ale lui Eminescu fiind considerate ca o ediție de referință a operei poetului.
  Este autorul unei Istorii a literaturii române (1941), precum și al unor traduceri din limba latină: Lucrețiu, Poemul naturii (1933) , Vergiliu, Eneida (1956).
• 1898: Karl Ziegler, chimist german (d. 1973)
• 1901: Mihail Drumeș (pseudonim pentru Mihail V. Dumitrescu, n. 26 noiembrie 1901, Ohrida, Imperiul Otoman – d. 7 februarie 1982, București, RS România) a fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă și romancier român, foarte popular in perioada interbelică. Fiul lui Vasilie Dimitrie (devenit Dumitrescu) și al Despinei (n. Gero). Familia sa, la origine aromână, se stabilește în Oltenia.
  Liceul l-a urmat la Caracal și Craiova, bacalaureatul l-a obținut în 1925. Urmează Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvită în 1928. O vreme funcționează ca profesor de liceu, va trece mai apoi în învățământul superior. Debut la revista Flamura în 1922, debut editorial cu volumul de nuvele și schițe Capcana in 1927. Între anii 1922 și 1924 Teatrul Național din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămășagul, dar nu vede lumina rampei. Este cronicar dramatic la ziarul Rampa din București pentru Teatrul Național din Craiova. În 1925 susține bacalaureatul la Colegiul Carol I din Craiova, unde a urmat ultimele două clase după ce întrerupsese studiile din cauza stagiului militar și a războiului. Între anii 1924 și 1928 este student la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București. În anul 1927 devine membru al Societății Scriitorilor Români, ulterior și al Societății Autorilor Dramatici. Mai înainte publicase prima sa carte de proză, Capcana. Nuvele și schițe, primită bine de critica literară. În 1930 publică, în foileton, în ziarul Dimineața, primul său roman, Sfântul Părere, apărut în același an și la Editura Cartea românească. În 1932 tipărește, la invitația lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d'Arc, înscrisă mai târziu în repertoriul Naționalului clujean. În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitația la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediții, obținând un record unic în materie de tiraj.
  Autorul devine unul dintre cei mai citiți scriitori din perioada interbelică. În anul 1938 apare romanul Scrisoarea de dragoste în colecția Universul literar al ziarului Universul. Autorul reia tema nuvelei Capcana, pe care o amplifică, dându-i și unele sensuri sociale, încât se poate spune că romanul dezbate tema carierismului. 1940, piesa Năluca este publicată în colecția "Universul literar", împreună cu volumul Trei comedii: Școala nevestelor, Calul de curse, Liniștea soțului - difuzate anterior și de Radio București. În 1941, O crimă pasională, care fusese interzisă din repertoriul Naționalului clujean în 1935, după a doua reprezentație, caz unic în perioada interbelică, vede lumina tiparului în aceeași colecție a "Universului literar", cu o prezentare de Teodor Scarlat.În 1942, romanul Sfântul Părere, publicat În 1930, în foileton, în coloanele cotidianului "Dimineața" și imediat în Ed. Cartea românească, reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul și este recenzat pozitiv de "Viața românească:, "Gândirea", "Rampa". Apare volumul Teatrul, ediție bibliofilă. În 1946, romanul Elevul Dima dintr-a șaptea, frescă a adolescenței din literatura noastră, alături de Medelenii lui Ionel Teodoreanu, îl aduce pe autor din nou în atenția cititorilor. În anul 1961 Editura militară îi publică romanul Se revarsă apele, cu subtitlul "Cronică împletită dintr-o seamă de povestiri despre oameni și fapte întămplate în cei dintâi ani ai veacului nostru și despre răscoalele țăranilor din acea vreme".
  În 1967 Mihail Drumeș devine membru al Uniunii Scriitorilor și pensionar al acesteia. În 1969, povestirea istorică Iancu Jianu apare, în foileton, în ziarul "Oltul" din Slatina. 1972, îi apare în Editura Ion Creangă volumul Edison, reluat un an mai târziu cu titlul Mari invenții. Povestiri adevărate, ed. a II-a, 1977, semnată cu pseudonimul Barbu Apelevianu. În 1974 Editura Albatros îi publică romanul Arde Prahova. La editura Ion Creangă vede lumina tiparului, in 1977, volumul Povestiri despre cutezători. Între anii 1978 și 1979 continuă activitatea de prozator prin publicarea volumului Povestea neamului românesc. De la început și până în zilele noastre. Pagini din trecut. vol. I, 1978, vol. II-III,1979, în Editura didactică și Pedagogică. În 1980 Ed. Dacia din Cluj-Napoca îi publică volumul 10 cărți celebre repovestite de Mihail Drumeș. 1982, 27 februarie, scriitorul încetează din viață la București, lăsând în manuscris numeroase volume de proză, piese de teatru, scenarii de filme, prelucrări etc. Opere - selectiv: 
• Capcana, 1927
• Invitația la vals, 1936
• Ioana d'Arc, 1937
• Scrisoarea de dragoste, 1938
• Elevul Dima dintr-a șaptea, 1946
• Se revarsă apele, 1961.
• Sfântul Părere, 1930, ediție definitivă Cazul Magheru, 1970
• Arde Prahova, 1974
• 1909: Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909,^[ Slatina, România – d. 28 martie 1994, Paris, Republica Franceză^[8]), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
  Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
  După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze. 
  Eugen Ionescu, timbru din 1995
  Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
  Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane. Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
  Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
  Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte. 

  Dramaturgie

  • Cântăreața cheală (1950)
  • Lecția (1951)
  • Scaunele (1952)
  • Victimele datoriei (1953)
  • Amadeu (1954)
  • Jacques sau supunerea (1955)
  • Noul locatar (1955)
  • Ucigaș fără simbrie (1957)
  • Rinocerii (1959)
  • Regele moare (1962)
  • Pietonul văzduhului (1963)
  • Setea și foamea (1966)
  • Delir în doi (1967)
  • Jocul de-a măcelul (1970)
  • Macbett (1972)
  • Ce formidabilă harababură (1973)
  • Omul cu valize (1975)
  • Călătorie în lumea morților (1980)

  Eseuri. Proză literară

  • La Photo du Colonel (1962)
  • Note despre teatrul de avangardă (1962)
  • Note și contranote (1966)
  • Jurnal în fărâme (1967)
  • Prezent trecut, trecut prezent (1968)
  • Descoperiri (1969)
  • Solitarul (1973)
  • Situații și perspective (1980)
  • Căutarea intermitentă (1988)

  Ediții în limba română

  • Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
  • Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
  • Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
  • Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
  • Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
  • Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
  • Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
  • Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
  • Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
  • Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
  • Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
  • Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010
  • Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
  • Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992

  Traduceri

  • Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la editura Jean Vigneau din Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan. 

    Eugen Ionescu

    Eugen Ionescu în 1993 Părinți Eugen Ionescu, tatăl, Marie-Thérèse Zicard Căsătorit cu Rodicia Burileanu Copii o fată Mormântul lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, în cimitirul parizian Montparnasse.

• 1910: Cyril Cusack, actor american (d. 1993)
• 1911: Samuel Reshevsky, șahist american de origine poloneză (d. 1992)
• 1914: Liviu Constantinescu (n. 26 noiembrie 1914, Ighișdorful român, comitatul Sibiu – d. 29 noiembrie 1997, Saint-Louis, Alsacia) a fost un geofizician român, profesor universitar, membru al Academiei Române. Este considerat, împreună cu Sabba S. Ștefănescu, drept fondator al școlii române de geofizică. S-a născut la 26 noiembrie 1914 și a fost al doilea dintre cei cinci copii ai preotului Romul Constantinescu, care a descins dintr-o familie care a dat șase generații de preoți în Ighișul Vechi, și ai soției sale Ana, născută Dancășiu, originară din Rășinari. A urmat școala primară la Rășinari și liceul Principele Nicolae din Sighișoara, iar bacalaureatul l-a luat la Blaj în anul 1932.^[1]
  După absolvirea liceului, aflându-se în căutarea profesiei de urmat în viață, Horia Teculescu, profesorul său de limba română și filozofie, care l-ar fi dorit urmaș la catedră i-a scris:

  „Am trecut și eu prin acest zbucium sufletesc: sufletul mă chema mereu spre culmi, iar realitatea mă îndemna să-mi ajut imediat neamul, punându-mă în slujba școalei. Nu vreau să-ți sugerez nimic. Vei face, cum vei crede d-ta. Dacă mergi înainte, spre studii de specializare, am mângâierea că vei aduce serioase contribuții științei românești. Dacă vii alături de mine, am credința că vei contribui la schimbarea la față a sufletului românesc în acest colț de pământ. Cu pregătirea d-tale și cu puterea de muncă pe care o ai, ești predestinat s'ajungi la loc de cârmă în slujba neamului. Dumnezeu să-ți ajute și s'auzim de bine!^[2]”

  Studiile universitare le-a făcut la Facultatea de Științe din București, Secția de Fizică și a fost licențiat în științe fizico-chimice în anul 1935. S-a înscris la doctorat și a lucrat ca asistent universitar în Laboratorul de Acustică și Optică al Facultății de Științe. Doctoratul l-a făcut sub îndrumarea profesorului Eugen Bădărău și a elaborat teza de doctorat Potențiale distruptive în vapori de hidrocarburi, devenind doctor în științe fizice al Universității din București în anul 1941.^[1][2]
  În perioada 1937-1943 a fost asistent universitar la Facultatea de Științe, Universitatea din București și profesor la liceul francez „Bossuet”, liceul „Matei Basarab” și liceul „Constantin Brâncoveanu”.^[3]
  În anul 1939 s- a căsătorit cu Sofia Stoicoviciu, originară din Sighișoara, absolventă a Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București, iar împreună au avut un fiu, Dan Horia Constantinescu, care a devenit un fizician apreciat, atât în țară cât și în Germania, fiind însurat cu Ruxandra Sireteanu-Constantinescu.^[1]
  După susținerea tezei de doctorat, în anul 1941, Liviu Constantinescu a fost trimis pe frontul de Est, dar a scăpat de încercuirea de la cotul Donului datorită unei permisii norocoase.^[1] Radu Grigorovici, un prieten al academicianului, a consemnat:

  „Întors de pe front, din Crimeea, am regăsit acolo pentru scurt timp pe prietenul meu, scăpat cu puțin înainte, ca prin minune, din cotul Donului. Din război se întorsese un Liviu Constantinescu schimbat. Exterior, cu barba sa blondă, părea un Hristos sever. Interior, învățase să se adapteze singurătății printre oameni cu care nu avea nimic în comun.^[4]”

  Începând cu anul 1942, Liviu Constantinescu, asistent al profesorului Bădărău^[2], își schimbă domeniul de preocupări științifice, aplecându-se asupra geofizicii, iar în urma recomandării profesorului Șerban Țițeica^[5] devine primul director al Observatorului Geofizic Surlari, numit astăzi Observatorul Geomagnetic Național Surlari „Liviu Constantinescu”, poziție pe care a ocupat-o din anul 1943 până în anul 1958. La vârsta de 80 de ani s-a retras de la conducerea Secției de Științe Genomice^[19]. S-a recăsătorit, în anul 1995, cu Doina Ienciu, prietenă din adolescență, licențiată în chimie și stabilită în Franța.^[6]
  Liviu Constantinescu a murit la 29 noiembrie 1997, în Saint-Louis, Departamentul Haut-Rhin din Alsacia. Rezultatele cercetărilor științifice realizate de Liviu Constantinescu au fost publicate în aproape 100 de articole apărute în România și în alte șapte țări din Europa sau America de Nord și în nouă volume volume cu caracter monografic publicate în calitate de autor, coautor sau editor.^[19]
  • Liviu Constantinescu: Potențiale disruptive în vapori de hidrocarburi. Teză de doctorat. Oficiul de librării, București, 1941, 84 p.
  • Liviu Constantinescu: Curs de gravimetrie și prospecțiuni gravimetrice, Vol I. Curs litografiat. Institutul de Petrol, Gaze și Geologie, București, 1959, 384 p.
  • Liviu Constantinescu: Curs de geomagnetism și prospecțiuni magnetice, Vol II. Curs litografiat. Institutul de Petrol, Gaze și Geologie, București, 1961, 448 p.
  • L. Constantinescu (editor), R. Botezatu, C. Calotă, Vl. Șteflea, D. Romanescu, M. Paucă, E. Gohn: Prospecțiuni geofizice, Vol. I, Metodele cîmpurilor naturale. Editura Tehnică, București, 1964, 528 p.
  • L. Constantinescu (editor), P. Tănăsescu, M. Rădulescu, D. Doicin, Vl. Roșca, D. Enescu, I. Cândea, P. Constantinescu, M. Barbu: Prospecțiuni geofizice, Vol. II, Metodele cîmpurilor artificiale. Editura Tehnică, București, 1965, 557 p.
  • Liviu Constantinescu: Prospection gravimétrique et magnétometrique. Cours international postuniversitaire UNESCO de perfectionnement dans la géologie du pétrole. IPGG, Bucarest, 1967, 47 p.
  • Liviu Constantinescu: Mesaje ale Pămîntului în descifrări actuale. Editura Științifică, București, 1974, 189 p.
  • L. Constantinescu, D. Enescu: Cutremurele din Vrancea în cadru științific și tehnologic. Editura Academiei R.S România, București, 1985, 230 p.
  • Cutremurele din Vrancea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985
  O listă (probabil incompletă) a lucrărilor publicate de Liviu Constantinescu se găsește în
  • Studii și cercetări de geofizică, Tomul 42, 2004, pp. 110–115.

    Liviu Constantinescu

    Părinți Romul Constantinescu și Ana (n. Dancășiu) Căsătorit cu Sofia (n. Stoicoviciu) Copii Dan Horia Constantinescu, fizician

• 1918: Patricio Aylwin, președinte al Republicii Chile
• 1919 - S-a nascut Ryszard Kaczorowski, fost preşedinte anticomunist polonez din exil. Ryszard Kaczorowski a murit in data de 10 aprilie 2010 la varsta de 90 de ani, in catastrofa aeriana de la Smolensk, care a costat viata a numerosi conducatori ai statului polonez , printre care s-a numarat si presedintele in exercitiu de atunci Lech Kaczynski. Din 19 iunie 1989 pana la 22 decembrie 1990 a fost al saselea si ultimul presedinte in exil al Republicii Polonia.
• 1920: Daniel Petrie, regizor canadian
• 1922: Charles M. Schulz, creatorul lui Snoopy, personajul de desene animate
• 1925: Annemarie Düringer, actriță elvețiană
• 1925: Eugene Istomin, pianist american
• 1926: Ralf Wolter, actor german
• 1928: Stelian Olaru, dirijor român de cor
• 1929: Slavko Avsenik, compozitor slovac
• 1931: Adolfo Pérez Esquivel, pacifist argentinian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1980
• 1931: Adrianus Johannes Simonis, cardinal
• 1933: Ella Zeller (n. 26 noiembrie 1933, Moldova Nouă) este o fostă jucătoare și antrenoare română de tenis de masă.  Între 1952 și 1964 a câștigat mai multe medalii la simplu, dublu și cu echipa la Campionatul European și Campionatul Mondial de Tenis de Masă.^[2][3] În 1995 a fost adăugată în ITTF Hall of Fame.
  Zeller a început să se antreneze în Timișoara și apoi s-a mutat la București. A absolvit un institut de educație fizică și după ce s-a retras din competiții a lucrat ca antrenor de tenis de masă cu echipa națională (1967–1989). A avut de asemenea poziții de conducere în federația națională și europeană de tenis de masă și a fost președinte al comisiei naționale pentru sportul feminin. În 1989 s-a mutat în Germania, unde în perioada 1990-1994 a lucrat pentru Federația Germană de tenis de masă.

• 1939 - S-a nascut Tina Turner, cântăreață americană.

  Tina Turner (n. Anna Mae Bullock, n. 26 noiembrie 1939, Nutbush, Tennessee, SUA) este o cântăreață și compozitoare pop-rock americana, câștigătoare a opt premii Grammy, actriță și scriitoare populară.
  cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; en.wikipedia.org

   

  Tina Turner

  Căsătorită cu Ike Turner[*] (1962–29 martie 1978)[6] Erwin Bach[*] (din iulie 2013)  Număr de copii 2  Copii Raymond Craig Turner[*] Ronnie Turner[*]  Tina Turner

• 1940: Quentin Skinner, istoric britanic
• 1945: John McVie, muzician britanic (Fleetwood Mac și John Mayall)
• 1948: Elizabeth Blackburn, laureată a Premiului Nobel pentru Medicină în 2009

• 1949 - S-a nascut la Mila 23, jud.Tulcea, Ivan Patzaichin, sportiv canoist roman lipovean, supranumit “amiralul flotilei romanesti”. A fost cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1968, 1972, 1980 și 1984 și triplu laureat cu argint si a obtinut 30 de medalii la Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale si cele europene, precum si alte 100 de titluri in calitate de antrenor.

  

  Ivan Patzaichin - foto: ro.wikipedia.org

  Ivan Patzaichin (n. 26 noiembrie 1949, Mila 23, Tulcea), fost canoist român, cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1968, 1972, 1980 și 1984 și triplu laureat cu argint. Este lipovean. Prima medalie de aur la Olimpiada a obtinut-o pe cand avea 18 ani, la editia din Ciudad de Mexico, cand a concurat alaturi de mai experimentatul Serghei Covaliov. Inainte de a fi prezent la Olimpiada din Mexic, Patzaichin practica canoe de numai un an si ceva. Au urmat apoi alte patru titluri olimpice, in 1972 la Munchen, unde in calificari i s-a rupt pagaia, in 1980, la Moscova, si in 1984 la Los Angeles, castigator impreuna cu Toma Simionov.

  

  Ivan Patzaichin  - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Supranumit „amiralul flotei de aur a sportului românesc”, multiplu campion naţional, olimpic şi mondial, în prezent antrenor al lotului naţional de kaiac-canoe; în anul 2002 o statuie a multiplului campion, realizată de Alexandru Papuc, a fost amplasată la intrarea în Parcul Sportiv Dinamo şi dezvelită la împlinirea a 53 de ani de viaţă.
  
  

   

• 1952: Miklós Onucsán (n. 26 noiembrie 1952, Gherla, România) este un artist român contemporan.
  În 2019, lucrările lui Miklós Onucsán, alături de cele ale artiștilor Belu-Simion Făinaru și Dan Mihălțianu, reprezintă România la cea de-a 58-a Expoziție Internațională de Artă – La Biennale di Venezia. Miklós Onucsán s-a născut în 1952 la Gherla. În anul 1979 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. În prezent locuiește la Oradea și este professor universitar la Universitatea Creștină Partium din Oradea, Facultatea de Litere și Arte, Departamentul de Arte, Arte plastice - Grafică. Expoziții personale: 
• 2006: Protejat - 25%, Galeria „Atelier HAG” (București), Galeria „Plan B” (Cluj-Napoca), România;
• 2009: Ce trebuie să fac mâine, trebuia să fi făcut ieri, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania;
• 2010: Marcaje din zona de lucru, Galeria „Nicodim”, Los Angeles, SUA;
• 2011: Măsurători neterminate, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania.

Expoziții de grup: 

• 1978: Cvadrienala Internațională a Statelor Socialiste, Erfurt, DDR;
• 1980: Cvadrienala Artelor Decorative, București, România;
• 1981: Medium 1, Sf. Gheorghe, Covasna, România;
• 1984: Mobilul - Fotografia, Galeria „Atelier 35”, Oradea, Bihor, România;
  • Galeria „Atelier 35”, Alba Iulia, România;
• 1986: Bienala Internațională de Arte Grafice, Krakow, Polonia;
  • Mobilul - Fotografia, Galeria „Atelier 35”, Oradea, Bihor, România;
  • Expresia corpului uman, Galeria „Atelier 35”, Oradea, Bihor, România;
  • Galeria „Atelier 35”, Sibiu, România;
  • Artiști plastici bihoreni, Sala Dalles, București, România;
• 1988: Artă Grafică Românească, Moscova, URSS;
  • Expoziția tinerilor Artiști, Baia Mare, Maramureș, România;
  • Galeria „Atelier 35” (Oradea), Galeria „Căminul Artei”, Galeria „Hanul cu Tei” și Galeria „Orizont” (București), România;
• 1989 Expoziție de artă grafică, Ville de Menton, Franța;
• 1990 Spectacolul Artelor Plastice Românești, Szombathely, Ungaria;
• 1991 Artă într-adevăr romană, Fundación Joan Miró, Barcelona, Spania;
• 1992 Segment, Vác, Ungaria;
  • Saga, Grand Palais, Paris, Franța:
  • Hârtie medie. Expoziție Internațională de Artă din Hârtie, Budapesta, Ungaria;
  • Arta ca activist - Postere revoluționare din Europa Centrală și de Est, Institutul Smithsonian, New York, SUA;
• 1993 - Cărți-Obiecte, Biblioteca Națională Széchényi, Budapesta, Ungaria;
  • Dunărea, Turnul Salamon în Visegrád, Ungaria;
  • cARTe, Centrul Cultural De Zonnehof, Amersfoort, Olanda;
  • Segment 2, Galeria Artiștilor Plastici Români din Oradea, Bihor, România;
• 1994: Orient - Occident, Muzeul de Artă, Timișoara, România;
  • Toamna orădeană, Galeria Artiștilor Plastici Români din Oradea, Bihor, România;
• 1995: Euro’Art, Geneva, Elveția;
  • Segment 3, Galeria Artiștilor Plastici Români din Oradea, Bihor, România;
• 1996: Erték-Papir, „Vigadó” Galéria, Budapesta, Ungaria;
  • Expoziția Internațională a Cărților de Artiști, „Vigadó” Galéria, Budapesta, Ungaria;
  • Avangarda românească ’96, Galeria Artiștilor Plastici Români din Bacau, România;
  • Experiment în arta românească după 1960, Artexpo, București, România;
• 1997: Civitas artis - Civitas solis, Câlnic, România;
  • Noi și ei, Casa Tranzit, Cluj-Napoca, România;
• 1998: Expoziția Atelierului Internațional Salina ’98. Artele ca resursă, Minele de sare din Turda, România;
• 1999: Ars varadini, "Vigadó" Galéria, Budapest, Ungaria;
  • Bienala Internațională de Artă Contemporană Veneția, Istituto Rumeno di Venezia, Italia;
• 2000: Donau Welten, Regensburg, Germania;
  • Maxima Lux. Ephemeral Art Festival, organizator: Fundația Culturală META, curatori: Alexandra Titu (critic) și Dan Palade (artist), București, România;
• 2002: Festival - Rendez Vous Roumain, Espace En Cours, Paris, Franța;
• 2003: Preview, Muzeum Național de Artă Contemporană, București, România;
  • Nuit blanche de la video, Strasbourg, Franța;
• 2004; Transilvania Express, Lyon, Franța;
• 2006: Wille Warszawa, Warsaw, Polonia;
  • To Allen Ginsberg, Czesław Miłosz, Dvir Galeria, Tel-Aviv, Israel;
• 2008: Artă Românească Astăzi. Istoria își eliberează demonii - Artistul și susținătorii săi, ediția a V-a, Espace Tajan', Paris, Franța;
  • BERLIN SHOW 1, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania;
  • Un Râs Rictus, curator: Anke Kempkes și Christopher Eamon, Galeria „Broadway 1602”, New York, SUA;
• 2009: Am udat o potcoavă de parcă ar fi fost o floare, Galeria „Nicodim”, Los Angeles, SUA;
  • Corp invizibil, Minte remarcabilă, curator: Lara Taubman, Galeria „Luckman”, Los Angeles, SUA;
• 2010: Când istoria vine ciocănind, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania;
  • O imagine în locul unui titlu, Clubul „Elecro Putere”, Craiova, România;
  • Rezoluția Culturală Românească, Spinnerei, Leipzig, Germania;
  • De început, Arter, Istanbul, Turcia;
  • BERLIN SHOW 2, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania;
  • O combinație armonioasă de obiecte, Galeria „Nicodim”, Los Angeles, SUA;
• 2011: Imn al iubirii oamenilor, Galeria „Nicodim”, Los Angeles, SUA;
  • Baricada de vise, Trafo, Budapesta, Ungaria;
  • Rezoluția Culturală Românească - Documentar, Noua Galerie a IRCCU, Bienala de Artă Veneția, ediția a LIV-a, Italia;
  • Imagine de proiectat până la dispariție, Museion, Bolzano, Itala;
  • Salonul de mai, Galeria „Plan B” , Cluj-Napoca, România;
  • Entrepot, curator: René Block, Krinzinger Galerie, Viena, Austria;
  • Experiment și comunitate, Galeria „Atelier 35”, Oradea (România) și MODEM, Debrecen (Ungaria);
  • Aici și atunci, Clubul „Electro Putere”, Craiova, Dolj, România;
  • Cotidian Alb/Negru, Muzeul de Artă, Satu Mare, România;
  • Criza, Galeriile de Artă, Focșani, Vrancea, România;
  • Sunt Român: Bucureștiul - Tel Aviv Route, Tel Aviv, Israel;
• 2012: Proximitate Intensă - Trienala 2012, Palais de Tokyo, Paris, France;
  • Salonul de Iunie, Galeria „Plan B” , Cluj-Napoca, România;
  • Se mută de la eu (om) la el (obiect), curator: FormContent, Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, România;
  • Utopraxia, Fundația de Artă TAF, Atena, Grecia;
• 2013: Bienala Dalles, ediția a IV-a on-line, București, România;
  • În acest pavilion se vede arta, Tranzit, București, România;
  • Bienala în Alb și Negru, Muzeul de Artă, Satu Mare, România;
• 2014: Mircea Cantor - Q.E.D., Camera de oaspeți, Muzeul Național de Artă Contemporană, București, România.

• 1952: Eva Brunner, scriitoare elvețiană
• 1957: Valeriu „Valer” Toma (n. 1957, Padina, județul Buzău) este un canotor român, laureat cu aur la Los Angeles 1984.
  A participat la Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova la proba de dublu rame fără cârmaci (2-) cu Constantin Postoiu, clasându-se pe locul 4. Patru ani mai târziu, a ajuns din nou în finală, de data asta cu Petru Iosub. Echipajul român s-a impus clar cu timpul 6:45.39, cucerind prima medalie de aur românească la acesta probă. În anul 1986, întotdeauna cu Petru Iosub, a devenit vicecampion mondial la Campionatul de la Nottingham.
• 1962: Mircea Man (născut la data de 26 noiembrie 1962) este un politician român, membru al Parlamentului României în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004, 2004-2008 și președinte al Consiliului Județean Maramureș (mandatul 2008 - 2012).^[1] Mircea Man l-a înlocuit de la 24 iunie 1996 pe deputatul Teodor Lupuțiu. Mircea Man este inginer de profesie, căsătorit și tată a doi copii. În legislatura 1990-1992, Mircea Man a fost ales pe listele FSN și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Japonia, Republica Italiană, Republica Populară Chineză, Republica Coreea și Mongolia. În legislatura 2000-2004, Mircea Man a fost deputat ales pe listele PD și membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Canada și Republica Bulgaria. În legislatura 2004-2008, Mircea Man a fost deputat pe listele PDL și membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turcia și Olanda. În legislatura 2012-2016, Mircea Man a fost deputat pe listele PDL și membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela, Regatul Spaniei, Republica Cuba, Republica Austria și Republica Turcia. Mircea Man a demisionat din Parlament pe data de 23 iunie 2008 și a fost înlocuit de către deputatul Radu Micle.

Sari la navigareSari la căutare

Reinhart Guib

* 1962: Reinhart Guib (n. 26 noiembrie 1962, Mediaș) este un teolog luteran din România, din 2010 episcop al Bisericii Evanghelice C.A. în România, cu sediul la Sibiu.

DEVENIREA PROFESIONALĂ

Între 1984-1989 a studiat teologia luterană la Sibiu. Practica pastorală a absolvit-o în comunitatea din Făgăraș. În anul 1990 a fost ales pastor al parohiei Ticușu Vechi.

În 1994 a fost ales pastor orășenesc al Mediașului, iar un an mai târziu, în 1995, a fost ales decan (protopop) al districtului luteran de Mediaș. Este tatăl a trei copii.

În anul 2002 a fost ales președinte al Asociației Gustav Adolf din România.^[1]

ALEGEREA ÎN FRUNTEA BISERICII EVANGHELICE C.A. DIN ROMÂNIA

După retragerea din funcție a episcopului Christoph Klein (ieșit în pensie la începutul lunii octombrie 2010)^[2] în data de 27 noiembrie 2010^[3] au avut loc alegerile pentru noul episcop, la care au candidat șapte teologi evanghelici pentru ocuparea scaunului rămas vacant.^[4]. În al cincilea tur de scrutin a fost ales Reinhart Guib. Conform art. 111 din Regulamentul Bisericii Evanghelice "episcopul este ales pe termen nelimitat, până la împlinirea vârstei de 70 de ani".^[5] Învestirea sa în funcție a avut loc în data de 12 decembrie 2010 în Catedrala Evanghelică din Sibiu.^[6]

Este astfel al 36-lea episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din România și păstorește circa 13.200 de enoriași din 248 de parohii.

• 1968: Francisc Vaștag, în maghiară Vastag Ferenc, (n. 26 noiembrie 1968, Reșița, Caraș-Severin) este un sportiv maghiar din România, primul boxer român care a câștigat centura supremă în categoria sa. Victoria sa a stimulat boxul în România. Boxerul Adrian Diaconu a afirmat că îl consideră pe Vaștag ca pe un frate și mentor. Francisc Vaștag a început să practice boxul la CSM Reșița, fiind descoperit de antrenorul Vasile Bala. A concurat sub culorile cluburilor Metalul Bocșa, Dinamo București, "Selena" Bacău și "Freedom Star Farul" Constanța, obținând cinci titluri de campion național la categoria 71 kg, în 1989, 1990, 1991, 1992 și 1993.

  Boxer cu o aleasă ținută în ring, a realizat performanțe unice în concursurile internaționale oficiale încă din perioada junioratului. A fost campion european de juniori la Broendbey (1987) și mondial la Havana, în 1988. A câștigat 3 medalii de aur la Campionatele Mondiale de seniori: Moscova (1989), Tampere (1993) și Berlin (1996) și una de bronz la Sydney (1991). A fost dublu campion european, la Bursa (1993) și Vejle (1995). A ocupat locul I la Cupa Mondială de la Bangkok (1994), locul I la Jocurile Bunăvoinței de la Seattle (1990) și a fost de 7 ori câștigător al "Centurii de Aur" din București, câștigând și multe alte turnee interne și internaționale.

  Este considerat de specialiști cel mai bun boxer amator român, remarcându-se prin loviturile combinate în serie, directele și croșeele în viteză, care i-au adus multe victorii înainte de limită. În anul 2000, a fost numit pentru prima oară antrenor al lotului național de box, unde a activat până la sfârșitului anului 2002, pentru ca la începutul anului 2005 să fie readus la lot ca antrenor coordonator. Tot în anul 2000, i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Sportului și i-a fost decernat Ordinul Național "Serviciul Credincios" în Grad de Cavaler. În noiembrie 2004 a fost ales vicepreședinte al Federației Române de Box.

  

  Francisc Vaștag - foto: snipview.com

• 1971: Robert Cazanciuc (n. 26 noiembrie 1971, Ploiești, România) este un jurist român, om politic și fost ministru al justiției între 15 aprilie 2013 și 17 noiembrie 2015. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității București, apoi Institutul Național al Magistraturii. În 2009 a absolvit Masterul de Securitate judiciară al Universității "Lucian Blaga" din Sibiu. A urmat cursuri de formare și vizite de studiu în Franța, Germania și Statele Unite ale Americii. A fost procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria SAI, responsabil cu supravegherea urmăririi penale (1995 — 1998).
  În 1998 s-a transferat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție unde a fost, timp de doi ani, procuror în cadrul Biroului pentru relația cu mass-media, iar în perioada 2000 — 2001 a ocupat funcția de purtător de cuvânt al Parchetului General.
  A fost director general și apoi subsecretar de stat în cadrul Corpului de control al primului-ministru (2001 — 2004).
  În 2005 a fost director general adjunct la Administrația Națională a Penitenciarelor, apoi, până în 2008, a fost procuror șef al Biroului pentru relații cu presa din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
  La data de 21 mai 2012, a fost numit secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, funcție pe care a mai deținut-o și în perioada 15 aprilie 2009 — 15 aprilie 2012. A fost ministru al justiției între 15 aprilie 2013 și 17 noiembrie 2015.
• 1971:Liliana Palihovici (n. 26 noiembrie 1971, în Horodiște, raionul Călărași) este o politiciană din Republica Moldova, începând cu 2010 până în 2017 deputat și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova.
  Începând cu 2007 până în 2017 Liliana Palihovici a fost vicepreședinta Partidului Liberal Democrat din Moldova 

  Liliana Palihovici

  Liliana Palihovici (stânga) și Inese Lībiņa-Egnere în 2014

• 1978: Adelina Gavrilă (n. 26 noiembrie 1978, Brăila, România) este o triplusaltistă română.
  A fost medaliată cu bronz la Campionatul Mondial de Juniori din 1996. În 1998, a depășit pentru prima dată bariera celor 14 metri, cu o săritură de 14,53 metri. În 1999 și-a îmbunătățit performanța la 14,71 m.
  A câștigat medalia de bronz la Universiada din 1999, a terminat a douăsprezecea la Campionatul Mondial în Sală din 1999, a unsprezecea la Campionatul Mondial din 1999, a opta la Campionatul Mondial în Sală din 2001 și la Universiada din 2001. 2002 a fost un sezon mediocru, cu un record personal de 13,51 m.
  În anul următor și-a îmbunătățit recordul personal, sărind 14,75 metri în septembrie. A terminat a douăsprezecea la Campionatul Mondial în Sală din 2003, a noua la Campionatul Mondial din 2003, a șaptea la World Athletics Final din același an, tot a șaptea la Campionatul Mondial în Sală din 2004 și a cincisprezecea la Jocurile Olimpice din 2004. A terminat sezonul cu un rezultat maxim de 14,71 m.
  În anul 2005 a scăzut la 14,23 de metri, realizați în Hengelo în luna mai. Ea a terminat a cincea la Campionatul European în Sală, a șaptea la Campionatul European din 2006 și a cincea la Campionatul European în Sală. A concurat în Campionatele Mondiale din 2007, Campionatul Mondial în Sală din 2008 și la Jocurile Olimpice din 2008, fără a ajunge în finale.
  În ciuda faptului că nu a ajuns în finale internaționale în 2008, ea a stabilit cel mai bun rezultat personal în sală cu 14,78 de metri, rezultat obținut în februarie 2008, la București. Cel mai bun rezultat personal în exterior este de 14,75 metri, realizat în septembrie 2003, în Rieti, ceea ce o plasează pe locul al doilea între atleții români, în spatele Rodicăi Mateescu.
• 1980: George-Edward Dircă (n. 26 noiembrie 1980) este un senator român, ales în 2016. George Edward Dircă este licențiat în Drept la Universitatea Nicole Titulescu din București, cu specializări ulterioare în "Stiințe penale" și "Politici și Instituții Europene", obținând două diplome de master în cadrul aceleiași universități, Universitatea Nicole Titulescu din București.
  Ulterior, în perioada iulie-august 2005, a urmat cursul "Private International Law", la Hague Academy of International Law, Olanda.
• 1981: Adrian Ilie (n. 26 noiembrie, 1981 în Iași) este un fotbalist român, care a jucat la clubul de fotbal Politehnica Iași. El este un fundaș central care poate juca și pe posturile de mijlocaș defensiv sau fundaș stânga.
• 1981: Natasha Bedingfield, cântăreață britanică
• 1984: Ana Maria Brânză (nume de căsătorie Ana Maria Popescu; n. 26 noiembrie 1984, București) este o scrimeră română specializată pe spadă. A fost vicecampioană olimpică la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing, campioană olimpică pe echipe la ediție din 2016 de la Rio de Janeiro, de trei ori campioană mondială (2019 la individual și 2010 și 2011 pe echipe) și de șapte ori campioană europeană (2013 la individual și 2006, 2008, 2009, 2011, 2014 și 2015 pe echipe). A câștigat de-a lungul carierei 14 turnee de Cupa Mondială și a fost declarată cea mai bună spadasină din lume în sezoanele 2007–2008, 2008–2009, și 2012–13, egalând recordul deținut de franțuzoaica Laura Flessel-Colovic.  Brânză s-a născut în cartierul Rahova din București.^[1] Fiindcă era o fetiță băiețoasă, părinții ei s-au gândit să-și canalizeze energia în sport. La 10 ani, a încercat tenis de câmp, dar nu i-a plăcut.^[2] Apoi, fratele său mai mare, care juca fotbal la secția de juniori a CSA Steaua, a dus-o în sala de scrimă din Complexul Sportiv Ghencea.^[3] I-a plăcut imediat scrima și a început cariera la CSS Nr.3 Steaua cu antrenorul Radu Szilaghy. Floreta este arma tradițională de învățare, dar a ales spada pentru că era singura armă în toată sala cu mâner pentru stângaci.

  Brânză a devenit campioană a României după 7 luni de antrenamente.^[3] La Campionatul național a fost descoperită de Dan Podeanu, antrenorul lotului național de spadă. La 13 ani, Brânză a plecat de la părinții ei de acasă și a venit să se antreneze la Centrul Olimpic de spadă de la Craiova.^[4] A studiat la Liceul cu Program Sportiv „Petrache Trișcu”, care, după aceea, a dat numele ei aleii care duce spre sala de scrimă.^[4] După bacalaureat, i-a fost oferită o bursă de către o universitate din America, dar a ales să rămână în România.^[5] În 2007, a absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității din Craiova.^[6] În același an, a fost numită maestru emerit al sportului.

  Brânză a fost legitimată la CSA Steaua în cadrul secției de scrimă în 2001 cu gradul de sergent.^[7] A fost promovată la gradul de locotenent după studiile^[6] și deține actualmente gradul de maior.^[8]

  Brânză este ambasador al sportului universitar din cadrul Asociației Student Sport și Liga Sportului Universitar.^[9] Susține și AITA, un centru pentru copii autiști în București.^[10] În noiembrie 2013, a lansat campania Aleargă de ziua ta, care încurajează oamenii să-și sărbătorească ziua lor de naștere prin mișcare și colectarea de fonduri pentru o cauză caritabilă.^[11]

  S-a căsătorit pe 15 august 2015 cu poloistul și stelistul Pavel Popescu, al cărui nume îl va purta în competiții.

• 1984: Daniel Carpo (n. 26 noiembrie 1984 în Tulcea) este un jucător român de rugby în XV. Evoluează pe postul de închizător (nr.8). A crescut în Mahmudia, județul Tulcea. S-a apucat de rugby datorită unui prieten de familie, fost antrenor de rugby, care l-a trimis pe el la LPS „Nicolae Rotaru” din Constanta.^[1] După absolvirea, s-a alăturat lui RCJ Farul Constanța, unde a devenit căpitanul echipei. A fost numit cel mai bun jucător din campionatul în anii 2010 și 2011. În 2012 a plecat la RCM Timișoara,^[2] cu care a câștigat titlul național în 2012 și în 2013. La sfârșitul sezonului 2014-2015, a semnat cu clubul Coventry RFC, care evolueza în al treilea eșalon valoric englez.^[3][4]

  Și-a făcut debutul la echipa națională a României într-o partidă de Cupa Națiunilor IRB cu Italia A în iunie 2007. A participat la Cupa Mondială de Rugby din 2011 și cea din 2015. Până în octombrie 2015, a strâns 53 de selecții în națională și a marcat 45 de puncte, înscriind nouă eseuri.

• 1987: Kenneth Steffers, jurnalist și scriitor olandez
• 1988: Nicoleta Tudor (n. 26 noiembrie 1988, la Galați)^[2] este o handbalistă din România care joacă pentru SCM Craiova pe postul de intermediar stânga. În 2012^[1] și 2015^[3], handbalista a fost convocată și în lotul lărgit al echipei naționale a României.
• 1990: Danny Welbeck, fotbalist englez
• 1992: Mădălina Linguraru (n. 26 noiembrie 1992) este o practicantă a luptelor în sitl liber din România care a câștigat medalia de aur la Jocurile Francofoniei desfășurate la Nisa, Franța în anul 2013^[1] În anul 2017, Linguraru a câștigat medalia de bronz la categoria 48 kg și medalia de aur la categoria 50 kg în cadrul Jocurilor Francofoniei din Abidjan.

Decese

• 399 - A decedat Papa Siricius. A fost primul papă care a purtat și titltul de “Pontifex Maximus” împreună cu cel de Papă, titlu care a fost folosit apoi regulat de succesorii săi. A fost sanctificat si este sărbătorit de catolici pe 26 Noiembrie.
• 1252: Blanche a Castiliei (în spaniolă Blanca de Castilla) (4 martie 1188 – 26 noiembrie 1252) a fost regină consoartă a Franței ca soție a regelui Ludovic al VIII-lea. A fost regentă de două ori în timpul domniei fiului ei, Ludovic al IX-lea. S-a născut la Palencia (Spania), în 1188, ca a treia fiică a regelui Alfonso al VIII-lea al Castiliei și a soției lui, Eleonora a Angliei.
  Prin Tratatul de la Le Goulet între Filip al II-lea al Franței și Ioan al Angliei, sora prințesei Blanche, Urraca, a fost logodită cu fiul cel mare a lui Filip, Ludovic. Familiarizată cu cele două surori, bunica lor, Eleanor de Aquitania, s-a gândit că personalitatea Blanchei s-ar potrivi mai bine rolului de regină a Franței. În primăvara anului 1200, Eleanor a traversat Munții Pirinei cu Blanche și a adus-o în Franța.^[1]
  La 22 mai 1200 tratatul a fost semnat iar căsătoria a fost celebrată a doua zi, la Port-Mort, pe malul drept al Senei. Căsătoria a fost consumată după câțiva ani și Blanche a născut primul ei copil în 1205. 

  Blanche a Castiliei

  Părinți Alfonso al VIII-lea al Castiliei Eleanor of England, Queen of Castile[*]  Frați și surori Henry I of Castile[*] Berengaria of Castile[*] Urraca of Castile[*] Eleanor of Castile I[*] Sancho de Castilla[*] Sancha de Castilla[*] Ferdinand of Castile[*] Mafalda de Castilla[*] Constanza de Castilla[*]  Căsătorită cu Ludovic al VIII-lea al Franței Copii Ludovic al IX-lea al Franței Robert I, Conte de Artois Alphonse, Conte de Toulouse și Poitiers Sfânta Isabela a Franței Carol I de Sicilia Blanche a Castiliei - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1504: Isabela I (Spaniola: Isabel I, Ysabel, Galiciana: Sabela I) (n. 22 aprilie 1451 - d. 26 noiembrie 1504) a fost Regina Castiliei și Leonului. Ea și soțul său Ferdinand al II-lea de Aragon au adus stabilitatea ambelor regate care au devenit bazele unificării Spaniei. Mai târziu, cei doi au pus bazele fundației pentru unificarea politică a Spaniei realizată de nepotul lor, Carol Quintul. Ea este cunoscută la nivel mondial după forma Latină a numelui său, Isabella. Papa Alexandru al VI-lea i-a numit pe Isabella si pe soțul ei Monarhi Catolici, deci este de multe ori cunoscută sub numele de Isabel la Católica (Isabela Catolica). 
  Isabela I a Castiliei (G.D. Olivieri, 1753), Madrid.
  Isabela s-a născut în Madrigal de las Altas Torres, pe 22 aprilie 1451.^[1] Fratele ei Alfonso s-a născut trei ani mai târziu. Când tatăl său, Ioan al II-lea, a murit în 1454, mult mai vârstnicul ei frate vitreg, Henric al IV-lea, a devenit rege. Îndată ce a urcat pe tron, el și-a sechestrat frații vitregi în Segovia și pe mama sa vitregă în Arévalo, în ceea ce era practic pentru familie un exil.
  Henric al IV-lea, al cărui mariaj cu Blanca de Navara a fost anulat înainte să aibă loc, s-a recăsătorit cu scopul de a avea urmași proprii. S-a căsătorit cu Ioana a Portugaliei. Soția sa a născut-o pe Ioana, numită și Juana la Beltraneja, prințesă de Castilia. Pe când Isabela avea aproximativ zece ani, a fost chemată împreună cu fratele ei la curte, pentru a putea fi mai bine supravegheați de către rege. În cadrul Adunării din Burgos nobilii l-au contestat pe rege; printre alte chestiuni implicate în dispută, ei au cerut ca Alfonso, fratele Isabelei, să fie numit moștenitor al tronului. Henric al IV-lea a fost de acord, punând condiția căsătoriei lui Alfonso cu fiica lui, Ioana. Dar, câteva zile mai târziu el s-a răzgândit.
  Nobilii, controlându-l pe fratele Isabelei, Alfonso, despre care pretindeau că ar fi adevăratul moștenitor, s-au înfruntat cu armata lui Henric în bătălia de la Olmedo, din 1467. Rezultatul a fost nedecis. Un an mai târziu, Alfonso a murit la doar paisprezece ani, și Isabela a devenit speranța nobililor rebeli. Ea însă nu le-a acceptat pretențiile, susținându-l în schimb pe Henric al IV-lea ca rege, iar acesta, în schimb, a recunoscut-o ca moștenitoare legitimă, prin Tratatul de los Toros de Guisando, în detrimentul Ioanei, a cărei paternitate nu era clară. În 1475, Ioana s-a căsătorit cu unchiul ei, regele Portugaliei, dar căsătoria lor a fost anulată de papă din cauza relației de rudenie. Henric a încercat să o căsătorească pe Isabela cu oameni folositori lui, dar ea a refuzat toate propunerile. Ea l-a ales pe Ferdinand, moștenitorul tronului Aragonului. S-au căsătorit în Valladolid, pe 19 octombrie 1469. La vârsta de trei ani Isabela a fost logoditǎ cu Ferdinand, fiul lui Ioan al II-lea de Aragon (a cǎrui familie a fost o ramurǎ a Casei de Trastámara).
  Cu toate acestea, Henry a rupt acest acord 6 ani mai târziu și astfel ea s-a putut cǎsǎtori cu Charles al IV-lea de Navarra, alt fiu al lui Ioan al II-lea de Aragon. Aceastǎ cǎsǎtorie nu a funcționat din cauza refuzului lui Ioan. În februarie 1464, Henry i-a oferit regelui Edward al IV-lea al Angliei cǎsǎtoria cu Isabela, ofertǎ pe care acesta a refuzat-o.^[2] Alte încercări au fost ca Isabela să se cǎsǎtoreascǎ cu Alfonso al V-lea al Portugaliei. În 1464, Henry a reușit sǎ-i apropie pe Alfonso și pe Isabela în Royal Monastery of Santa Maria de Guadalupe, dar ea l-a refuzat din cauza diferenței atât de mare de vârsta dintre ei (19 ani). La vârsta de 16 ani Isabela s-a logodit cu Pedro Giron, Maestru de Calatrava și fratele al favoritului regelui, Don Juan Pacheco. Din cauza influenței lui Juan asupra regelui, acest mariaj a fost acordat, însă Isabela ar fi fǎcut o pledoarie către Dumnezeu, că aceastǎ căsătorie cu bărbatul de 43 de ani nu ar putea funcționa. Don Pedro a murit din pricina unei apendicite neașteptate în drum spre întâlnirea cu iubita sa. Regele, mai târziu, a încercat încǎ o datǎ sǎ o cǎsǎtoreascǎ cu Alfonso al V-lea al Portugaliei, ca parte a unui plan în care fiica lui, Juana s-a cǎsǎtorit cu fiul lui Alfonso, Ioan al II-lea și astfel, dupǎ moartea bǎtrânului rege, Ioan și Juana ar fi putut moșteni Portuglia și Castilia. Dar Isabela a refuzat.
  Dupǎ aceste încercǎri eșuate, Henric al IV-lea a încercat sǎ o cǎsǎtoreascǎ pe Isabela cu Louis al IX-lea, fratele Ducelui Charles de Berry. Între timp, Ioan al II-lea de Aragon a negociat în secret cu Isabela o nuntǎ cu fiul sǎu, Ferdinand. Isabela a simțit cǎ acesta era alesul inimii sale, dar era o problemǎ: bunicii Isabelei și ai lui Ferdinand erau frați, asa cǎ a fost nevoie de o dispensǎ papalǎ. Papei i-a fost fricǎ sǎ o acorde din teama de a nu aduce ostilitǎți asupra Romei (Bisericii catolice) dinspre regatele Castiliei, Portugaliei și Franței, toate acestea având un interes în aceastǎ chestiune.
  Isabela nu era de acord sǎ se cǎsǎtoreascǎ fǎrǎ ca dispensa papalǎ sǎ-i fie acordatǎ. Cu ajutorul lui Rodrigo Borgia (mai târziu Alexandru al IV-lea) Isabela și Ferdinand au fost prezentați cu o supusǎ dispensǎ papalǎ acordatǎ de Pius al II-lea în favoarea lor și Isabela a acceptat cǎsǎtoria. Ea a reușit sǎ scape de instanțǎ cu scuza de a merge la mormântul fratelui său în Avila. Ferdinand, de cealaltǎ parte, a trecut Castilia în secret deghizat ca un comerciant. În final, pe 19 octombrie 1469, ei s-au cǎsǎtorit în Palacio de los Vivero în orașul Valladolid. Când Henric al IV-lea a murit, pe 10 decembrie 1474, Isabela a reacționat rapid. A ordonat să fie încoronată regină a Castiliei la Segovia, doar trei zile mai târziu. În timp ce ea și Ferdinand începeau să reorganizeze Curtea regală, Alfonso al V-lea al Portugaliei a trecut granița, declarând-o pe Juana la Beltraneja moștenitoare legitimă. Astfel a început Războiul Castilian de Succesiune. Ferdinand i-a învins pe invadatori în Bătălia de la Toro, în 1476, și problema succesiunii a fost rezolvată. Alt obiectiv al lui Ferdinand și Isabelei a fost subjugarea orașelor, cetăților și punctelor strategice care se dovediseră rebele. În 1479 a murit tatăl lui Ferdinand, astfel încât el a devenit conducător al Aragonului. În 1480, cuplul a organizat Curtea de la Toledo, unde, sub supraveghere, cinci consilii regale și 34 reprezentativi civili au elaborat un cod de legi și edicte care avea să stea la baza viitoarei Spanii. Se stabilea centralizarea puterii și se începea revigorarea economiei și justiției din teritoriile controlate. Ca parte al acestui cod, și cu scopul de a uniformiza religios regatele, Ferdinand și Isabela i-au solicitat Papei Sextus al IV-lea să autorizeze Inchiziția. În 1483, Tomás de Torquemada a devenit primul Inchizitor General. 1492 a fost un an important pentru Isabela: a avut loc cucerirea Granadei, deci finalizarea Reconquistei, încrederea acordată lui Columb a dat roade, și a luat decizia de a-i expulza pe evrei. Regatul Granadei era dominat de dinastia Nasrid. Protejat de bariere naturale și orașe fortificate, rezistase cel mai mult procesului de reconquista. Cu toate acestea, în acea perioadă, spre deosebire de conducerea determinată a regilor catolici, conducătorii Granadei se împărțiseră în tabere care își disputau puterea. Cucerirea Granadei a durat 10 ani, încheindu-se în 1492.
  

  Capitularea Granadei de F. Padilla: Boabdil se prezintă înaintea lui Ferdinand şi a Isabelei.
  Când spaniolii l-au capturat pe Boabdil (sultanul Granadei) - l-au eliberat apoi, în schimbul unei recompense, pentru a se putea întoarce la Granada și a-și continua domnia. Monarhii spanioli au recrutat soldați din multe țări europene și și-au îmbunătățit artileria cu cele mai bune tunuri. Au organizat cucerirea sistematică a regatului, teritoriu cu teritoriu. Isabela obișnuia să-și încurajeze supușii și soldații rugându-se în mijlocul, sau în apropierea, câmpului de luptă, pentru ca voința lui Dumnezeu să fie împlinită. În 1485 au asediat Ronda, care a capitulat după lungi bombardamente. În anul următor au capturat Loja, și din nou Boabdil a fost capturat și apoi eliberat. Un an mai târziu, odată cu cădere Malagăi, partea vestică a regatului musulman căzuse deja în mâinile spaniolilor. Partea estică a căzut după cucerirea Bazăi în 1489. Asediul Granadei a început în primăvara lui 1491. După ce campamentul spaniol a fost distrus de un foc accidental, a fost reconstruit din piatră, în forma unei cruci și vopsit în alb, și redenumit Santa Fe („Sfânta Speranță”). La sfârșitul anului, Boabdil a capitulat. Pe 2 ianuarie 1492, Isabela și Ferdinand au primit cheile orașului, și principala lui moschee a fost transformată în biserică. Tratatul de la Granada, semnat mai târziu în acel an, trebuia să asigure drepturi religioase credincioșilor musulmani - dar nu avea să dureze. 
  Columb înaintea Isabelei şi a lui Ferdinand.
  Regina Isabela a respins de trei ori planul lui Cristofor Columb de a ajunge în Indii prin vest. Condițiile puse de acesta (să fie numit amiral; să fie numit guvernator în teritoriile descoperite de el, și postul să devină ereditar; zece la sută din profituri) au fost acceptate. Expediția a început pe 3 august și s-a terminat pe 12 octombrie. Columb s-a întors în anul următor, prezentându-și descoperirile monarhilor spanioli, aducând aur și nativi ai insulelor descoperite, și fiind primit ca un erou. Spania a intrat într-o epocă de aur a explorării și colonizării. În 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, Isabela și Ferdinand au împărțit pământul din afara Europei cu regele Ioan al II-lea al Portugaliei.
  Isabela a încercat să-i protejeze pe aborigenii americani de abuzurile colonizatorilor. În 1503, a creat Secretariatul de Afaceri Indiene, care avea să devină Consiliul Suprem al Indiilor. Odată cu întărirea Inchiziției Romano-Catolice în Spania, și cu numirea călugărului dominican Tomás de Torquemada în funcția de Inchizitor General, regii catolici au instaurat o politică de „curățire religioasă”. Deși Isabela s-a opus măsurilor drastice luate împotriva evreilor pe considerente economice, Torquemada a reușit să-l convingă pe Ferdinand. Pe 31 martie 1492, a fost emis Decretul de la Alhambra privind expulzarea evreilor, care aveau la dispoziție patru luni (31 martie-31 iulie) ca să plece definitiv, cu interdicția de a-și lua cu sine bunurile imobile, precum și aurul și argintul. În caz contrar, erau condamnați la moarte, și toate bunurile lor erau confiscate. Aproximativ 200.000 de oameni au părăsit atunci Spania. O parte dintre evrei au ales să se convertească, dar aceia au devenit apoi ținta predilectă a persecuțiilor Inchiziției spaniole. Inițial musulmanilor din Granada li s-a promis libertate religioasă, dar în scurt timp presiunea pentru a se converti la catolicism a crescut, și până la urmă o politică de expulzare sau convertire a fost instaurată în 1502. Isabela a primit împreună cu soțul său titlul de Reyes Católicos din partea Papei Alexandru al VI-lea, papă al cărui secularism Isabela nu îl aproba. Pe lângă unificarea fizică a Spaniei, Ferdinand și Isabela au încercat să unifice religios regatul, prin intermediul romano-catolicismului. Inchiziția a fost instituționalizată ca parte a acestui proces. După o revoltă din 1499, Tratatul de la Granada a fost anulat, și în 1502 musulmanii au fost obligați să se convertească sau să plece din regat. Confesorul Isabelei, Cisneros, a fost numit arhiepiscop de Toledo. Acesta a jucat un rol important în programul de reabilitare a instituțiilor religioase din Spania, punând bazele viitoarei Contrareforme. În calitate de Cancelar, puterea lui a sporit treptat.
  

  Testamentul reginei Isabela, de E.Rosales. La stânga: Ioana şi Ferdinand; la dreapta: Cardinalul Cisneros.
  Isabela și Ferdinand creaseră un imperiu, iar în ultimii ani ai domniei lor s-au văzut presionați de chestiuni de administrare și politică; erau preocupați de succesiune, astfel încât au încercat să lege coroana spaniolă de alte case regale din Europa. Din punct de vedere politic, asta se poate vedea din încercări de eliminare a influenței franceze, și de a uni întreaga Peninsulă Iberică. Până la începutul lui 1497 părea că toate piesele se potriveau: Juan, prinț de Asturia, moștenitorul tronului, s-a căsătorit cu Margareta de Austria, stabilind o legătură cu habsburgii. Fiica cea mare, Infanta Isabela, s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei, iar Infanta Ioana s-a căsătorit cu alt prinț habsburg, Filip de Burgundia. Cu toate acestea, planurile Isabelei pentru copiii ei nu au dat roade. Juan a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit; Isabela a murit la naștere și fiul ei Miguel (Mihai) a murit la vârsta de doi ani. Titlurile reginei Isabela au revenit fiicei sale Ioana cea Nebună, a cărui mariaj cu Filip cel Frumos a fost unul problematic. Isabela a murit în 1504 la Medina del Campo, înainte ca Filip și Ferdinand să devină inamici.
  Isabela este înmormântată în Granada, în Capilla Real, care a fost construit de nepotul ei, Carol Quintul, alături de soțul ei Ferdinand, fiica sa Ioana și soțul Ioanei, Filip; precum și alături de nepotul ei Mihai. Muzeul de lângă Capilla Real îi găzduiește coroana și sceptrul. Isabella avea tenul alb, ochii albaștri și culoarea părului între blond-roșcat și castaniu; toate acestea erau tipice membrilor familiei Trastamara descendenți ai lui Peter I al Castiliei. Fiicele ei Joanna și Caterina se spunea că seamăna cu ea cel mai mult. Isabella a dus o viața austeră , temperată și spiritul său religios a influențat-o cel mai mult pe parcursul vieții. În ciuda ostilității sale împotriva musulmanilor în Andaluzia și mai apoi în Spania și Portugalia Isabella și-a dezvoltat o pasiune pentru decorul și stilul arhitectonic musulman. Despre ea contemporanii spuneau:
  Fernandez de Oviedo: „Să o vezi pe ea vorbind era divin.”
  Andres Bernaldez: „A fost o femeie strașnică, foarte puternică, foarte prudentă, deșteaptă, foarte onestă, castă, devotată, discretă, de încredere, curată, pură. Toate astea se socoteau la excelența foarte catolicei și fericitei regine, tot timpul demnă de laudă.”
  Hernando de Pulgar : „ O femeie foarte bună: exemplu al bunătății și meritoriului... nimic incomplet nu a fost vreodată văzut în personalitatea ei... lucrările ei nu erau niciodată prost făcute iar lucrările ei nu erau niciodată lucrări sărace.” ; „Ea era foarte moderată în mișcările și emoțiile pe care le exprima... autocontrolul o ajuta să disimuleze durerea muncii ei.”; Foarte castă , plină de onestitate ...”
  Ferdinand, în testamentul lui declara că „ea era exemplară în toate actele de virtute și în frica de Dumnezeu”.
  Fray Francisco Jimenes de Cisneros duhovnicul ei spunea : „Puritatea inimii ei, marea ei inimă și bogăția sufletului ei .” Isabella și Ferdinand au avut șase copii, patru fiice și doi fii:
  Isabella ( 1470-1498) căsătorită prima dată cu Alfonso Prinț al Portugaliei, fără copii. Căsătorită a doua oară cu Manuel I al Portugaliei, cei doi au avut copii. John (1478-1497) Print de Asturia. Căsătorit cu Arhiducesa Margaret de Austria, fără copii. Joanna ( 1479-1555) Regina Castiliei căsătorită cu Filip cel Chipeș, au avut mai mulți copii. Maria (1482-1517) căsătorită cu Manuel I al Portugaliei, văduvul surorii ei, au avut copii. Caterine ( 1485- 1536) căsătorită prima dată cu Arthur, Prinț al Țării Galilor, fără copii. Căsătorită cu fratele lui mai tânăr, Henry al VIII-lea al Angliei și a fost mama lui Mary I a Angliei. Peter ( 1488-1490), a murit tânăr . Isabela și Ferdinand au pus bazele unei co-regențe foarte eficiente, în care cei doi aveau puteri egale. Au folosit un contract prenupțial pentru a stabili toate condițiile înțelegerii. De-a lungul domniei lor s-au susținut reciproc, conform devizei Tanto monta, monta tanto, Isabel como Fernando („Au aceeași valoare Isabela și Ferdinand”). Pe lângă faptul că l-a sponsorizat pe Cristofor Columb, Isabela a fost de asemenea principalul sponsor al lui Gonzalo Fernández de Córdoba, cel mai mare geniu și inovator militar al epocii. Realizările celor doi regi catolici sunt remarcabile - au unit Spania, puterea coroanei a devenit centralizată, Reconquista a fost dusă la bun sfârșit, au pus bazele unui mecanism militar care avea să domine secolul următor, au definitivat un cadru legislativ, au reformat Biserica. Chiar și fără să beneficieze de descoperirea Americii, Spania ar fi devenit o putere în Europa. Dar descoperirea lui Columb i-a permis Spaniei să devină prima putere mondială (colonială) din epoca modernă.
  Isabela I

  Părinți Ioan al II-lea al Castiliei Anabel[*]  Frați și surori Catherine[*] Eleanor[*] Henric al IV-lea al Castiliei Alfonso[*]  Căsătorită cu Ferdinand al II-lea de Aragon Copii Isabela de Asturia Juan, Prinț de Asturia Ioana de Castilia Maria de Aragon Caterina de Aragon

• 1855 - A murit poetul polonez Adam Mickiewicz, luptător pentru independența și reîntregirea patriei sale, unul dintre cei mai mari poeti romantici polonezi din secolul XIX; (n. 24.12.1798).

  

  Mickiewicz, de Walenty Wańkowicz (1828) – foto: ro.wikipedia.org

  Adam Bernard Mickiewicz (n. 24 decembrie 1798, Zaosie – d. 26 noiembrie 1855, Istanbul), poet și scriitor polonez și luptător pentru independența și reîntregirea patriei natale. Este considerat unul dintre cei mai buni poeți romantici polonezi din secolul al XIX-lea, alături de Zygmunt Krasiński, Juliusz Słowacki și Cyprian Kamil Norwid.

• 1871: Prințul Gaetano Maria Federico de Bourbon-Două Sicilii, Conte de Girgenti^[1][2] (italiană Gaetano Maria Federico, Principe di Borbone delle Due Sicilie, Conte di Girgenti^[1][2]) (n. 12 ianuarie 1846 - d. 26 noiembrie 1871) a fost al șaptelea copil al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și al soției sale, Maria Theresa de Austria.^[1][2] Gaetan a fost membru al Casei de Bourbon-Două Sicilii și soț al Isabelei de Asturia. Prin căsătorie, Gaetan a devenit infante al Spaniei. 

  Prințul Gaetan

  Conte de Girgenti

  Părinți Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Tereza de Austria  Frați și surori Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[*] Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii Prince Januarius, Count of Caltagirone[*] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta  Căsătorit cu Isabela, Prințesă de Asturia

• 1878: Dimitrie Cozadini (n. 1823, Iași; d. 26 noiembrie 1878, Menton, Franța) a fost un politician și ministru al justiției român.
• 1885: Thomas Andrews (n. 19 decembrie 1813 la Belfast, Regatul Unit –d. 26 noiembrie 1885 la Belfast), a fost un medic, chimist și fizician irlandez autor a importante lucrări privind tranzițiile de fază între gaze și lichide.
  Thomas Andrews a obținut primele rezultate deosebit de interesante din punct de vedere cantitativ cu privire la lichefierea gazelor. El a reușit să lichefieze dioxidul de carbon, măsurând, pe parcursul lichefierii, dependența presiunii din incinta în care se află acesta în funcție de volum, în condiții izoterme. 

  Thomas Andrews

• 1894: Pafnuti Lvovici Cebîșev (în rusă Пафну́тий Льво́вич Чебышёв) (n. 16 mai 1821, d. 26 noiembrie 1894)^[11] a fost un matematician rus, cu contribuții în domeniul probabilităților, statisticii și teoriei numerelor. Cel mai strălucit reprezentant al școlii matematice din Petersburg, este considerat, după Nicolai Ivanovici Lobacevski, ca fiind cel mai mare matematician rus. S-a născut într-un sat de lângă Borovsk, regiunea Kaluga. În 1832 familia sa se mută lângă Moscova. Mama sa și o verișoară cultă au jucat cel mai important rol în formarea viitorului matematician.
  A studiat la Universitatea din Moscova, unde s-a remarcat ca student eminent.
  A fost profesor la Universitatea din Sankt Petersburg, care i-a acordat titlul de doctor pe baza lucrării "Teoria sravnenii" (în rusă Теория сравнений, Teoria congruențelor, 1849).
  A fost membru al Academiilor de Științe din Sankt Petersburg, Berlin și Paris, precum și al Royal Society din Londra.
  Ca profesor, Cebîșev era ordonat, punctual, pedant și îngrijit. A dus o viață cumpătată, aparent monotonă, dar plină de rezultate în cele mai diferite domenii ale matematicii. 

  Pafnuti Lvovici Cebîșev

• 1912: Marie Luise Alexandrine Karoline (n. 17 noiembrie 1845,^[1] Sigmaringen, Germania – d. 26 noiembrie 1912,^[1] Bruxelles, Belgia) a fost prințesă Hohenzollern-Sigmaringen și mama regelui Albert I al Belgiei. Marie Luise a fost fiica Prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei și al Prințesei Josephine de Baden. A fost sora regelui Carol I al României și mătușa regelui Ferdinand al României.
  La 25 aprilie 1867, la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Filip, Conte de Flandra, al doilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei și al Louisei-Marie de Orléans. 

  Marie de Hohenzollern-Sigmaringen

  Contesă de Flandra

  Părinți Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Josephine de Baden  Frați și surori Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Carol I al României Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen  Căsătorită cu Prințul Filip, Conte de Flandra Copii Prințul Baudouin Prințesa Henriette, Ducesă de Vendôme și Alençon Prințesa Josephine Marie Prințesa Josephine Caroline Albert I al Belgiei

• 1934: Mihail Serhiovici Hrușevski (ucraineană Михайло Сергійович Грушевський; Chełm, 29 septembrie [S.V. 17 septembrie] 1866 – Kislovodsk, 26 noiembrie 1934) a fost un academician, politician și istoric ucrainean, una dintre cele mai importante persoane din timpul renașterii Ucrainei de la începutul secolului al XX-lea. A decedat în circumstanțe necunoscute în 1934. 

  Mihailo Hrușevski

  Căsătorit cu Mariya Hryshevska[*] (din 26 mai 1896)  Copii Kateryna Hrushevska[*]

  
  
• Sari la navigareSari la căutare

  Victor Iamandi
  Victor Iamandi
  Date personale
  Născut	15 februarie 1891[1]  Cotnari, Cotnari, Iași, România
  Decedat	26 noiembrie 1940 (49 de ani)[1]  Jilava[*], Jilava, Ilfov, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Membru al Camerei Deputaților a României
  Partid politic	PNL
  Modifică date / text

  1940: Victor Iamandi (n. 15 februarie 1891, satul Hodora, comuna Cotnari, județul Iași - d. 26 noiembrie 1940, Închisoarea Jilava) a fost un om politic român din perioada interbelică.

  BIOGRAFIE

  Familie

  Părinții săi au fost Ion (1868-1936) și Lucreția Iamandi. În anul 1895, tatăl său se stabilește în satul Munteni (comuna Belcești) și Iamandi își petrece copilăria pe meleagurile comunei Belcești, iar apoi își face studiile la Iași.

  Viață politică

  Intră în viața politică, este ales deputat din partea Partidului Liberal și devine Ministru de Justiție. A fost arestat și ucis la penitenciarul Jilava, în cadrul masacrului comis de Garda de Fier.

• 1947: Ernie Adams (18 iunie 1885 – 26 noiembrie 1947) a fost un actor american de film. A apărut în peste 400 de filme în peerioada 1919 - 1948. S-a născut în San Francisco, California și a decedat la Hollywood, California. Filmografie: 
• Pals in Paradise (1926)
• Jewels of Desire (1927)
• Melting Millions (1927)
• What a Night! (1928)
• The Galloping Ghost (1931)
• Night Beat (1931)
• The Hurricane Express (1932)
• The Shadow of the Eagle (1932)
• The Miracle Rider (1935)
• The Purple Vigilantes (1938)
• The Man with Nine Lives (1940)
• Cactus Makes Perfect (1942)
• The Lone Prairie (1942)
• Phony Express (1943)
• Murder, My Sweet (1944)
• Son of Zorro (1947) 

  Ernie Adams

  * 1956 - A decedat Constantin C. Popovici, astronom şi matematician, membru de onoare al Academiei Române.  (n.12/24.03.1878)
  

  Constantin C. Popovici - foto: ro.wikipedia.org

  Constantin C. Popovici (n. 12/24 martie 1878, Iași – d. 26 noiembrie 1956, București), matematician și astronom român, membru de onoare al Academiei Române. A înfiinţat la Iaşi Observatorul Astronomic (1913) şi a condus Observatorul Astronomic din Bucureşti (1937-1943).

• 1957: Aleksei Remizov, scriitor rus (n. 1957)

Sari la navigareSari la căutare

Lili Poór
Date personale
Născută	15 aprilie 1886[1]
Decedată	26 noiembrie 1962 (76 de ani)  Cluj, Republica Populară Română
Înmormântată	Cimitirul Hajongard din Cluj
Căsătorită cu	Jenő Janovics
Cetățenie	Ungaria  România
Ocupație	actriță
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Mormântul lui Lili Poór și al soțului ei, Jenő Janovics în Cimitirul Hajongard din Cluj

* 1962: Lili Poór (n. 15 aprilie 1886, Mariancs – d. 26 noiembrie 1962, Cluj) a fost o actriță maghiară și profesoară universitară, membră a Teatrului Național din Cluj, figură emblematică a dramaturgiei de limba maghiară din România și un pionier al cinematografiei. Între anii 1910 și 1945 a fost căsătorită cu regizorul Jenő Janovics (1872–1945).

PRINCIPALELE ROLURI INTERPRETATE

• Olga în Bizánc [Bizanț] de Ferenc Herczeg
• Ledér în Csongor és Tünde de Mihály Vörösmarty
• Gauthier Margit în A kaméliás hölgy [Dama cu cameliile] de Alexandre Dumas
• Vilma în A farkas [Lupul] de Ferenc Molnár
• Mima în Vörös malom [Moara roșie] de Ferenc Molnár
• Ophelia în Hamlet, dán királyfi [Hamlet, prințul Danemarcei] de William Shakespeare
• Lady Anna, Margit királynő în III. Richárd [Richard al III-lea] de William Shakespeare
• Júlia în Rómeó és Júlia [Romeo și Julieta] de William Shakespeare
• Melinda, Gertrudis în Bánk bán [Banul Bánk] de József Katona
• Anna Karenina în piesa omonimă de Lev Tolstoi
• Éva în Az ember tragédiája [Tragedia omului] de Imre Madách
• Vassza Zseleznova (Maxim Gorki)
• Athália în A kőszívű ember fiai [Fii omului cu inima de piatră; titlul traducerii în limba română fiind:Familia Baradlay] de Mór Jókai
• Hattyú în A hattyú (Lebăda) de Ferenc Molnár
• Kata în A makrancos hölgy [Femeia îndărătnică] de William Shakespeare
• Tündérkirálynő în Szentivánéji álom [Visul unei nopți de vară] de William Shakespeare
• Lady Anna în III. Richárd de William Shakespeare

ROLURI ÎN FILME, SELECTIV

• Jó éjt, Muki! [Noapte bună, Muki], 1915
• A vén bakancsos és fia, a huszár, 1917
• Mire megvénülünk, 1917
• Din grozăviile lumii, 1920
• Mama lui Imre Madách în Madách. Egy ember tragédiája [Madách. Tragedia unui om], 1949

• 1963: Gheorghe Băgulescu^[1][2] (n. 1 noiembrie 1886, Flămânda, România - d. 26 noiembrie 1963, Nisa, Franța) ^[3] a fost un general român, scriitor și colecționar de artă. După ce a luptat în Primul Război Mondial în Batalionul de vânători de munte, cpt. Băgulescu Gheorghe a fost decorat cu cel mai înalt ordin militar român „Ordinul Mihai Viteazul”, alături de alți 14 militari ai unității.^[4]
  În 1926 s-a căsătorit la București cu Elena Dimitriu, de naționalitate franceză.
  A fost numit atașat militar al Regatului României în Imperiul Japonez (1935-1939) și ambasador al României în Japonia, Manchuko și China (1941-1945).
  A fost înaintat la gradul de general de brigadă în trupele de munte pe 14 septembrie 1940 „ca un exemplu al îndeplinirii datoriei și tăriei de caracter”.^[5] La 28 februarie 1941 a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Tokio.^[6]
  Recuperat de americani în 1946, emigrează mai târziu în sudul Franței, de unde va sprijini material CNR și pe generalul Nicolae Rădescu.
  A fost un opozant al lui Alexandru Marghiloman (În urma publicării textului tratatului de pace semnat la încheierea Primului Război Mondial, "în numele conștiinței națonale", Băgulescu a lipit pe zidurile Iașilor un manifest violent la adresa lui Marghiloman și a "presei mercenare, puse în slujba inamicului", în care îl amența pe Marghiloman că "trebuie să existe pe undeva un suflet curat, un revolver încărcat sau o grenadă". A fost dat în judecată și achitat.), al lui Carol al II-lea al României și al lui Ion Antonescu, căruia i-a refuzat propunerea de a prelua portofoliul Ministerului de Interne. Se spune chiar că Băgulescu a fost contactat înaintea lui Antonescu pentru a prelua șefia statului, după abdicarea regelui în 1940.^[7]
  În 1943, la ordinul lui Hitler, s-a organizat de către Gestapo un atentat la viața lui Gheorghe Băgulescu. Scăpat cu viață, a fost ajutat de diplomați elvețieni și a reușit să fugă în S.U.A., de unde a plecat în Franța și s-a stabilit la Nisa, pe Coasta de Azur. În 1950 l-a cunoscut pe primarul localității Menton și a lăsat colecția sa de artă orientală acestei localități, ^[3]La Muzeul Carnoles des Beaux-Arts din Menton, se află la ora actuală 683 de stampe și 56 de kakemono-uri. În semn de recunoștință, a primit titlul de „Cetățean de onoare al orașului Nisa”.
  Colonelului Gheorghe Băgulescu, atașat militar al României în Japonia, i-a fost decernat de către Împăratul Japoniei Ordinul „Tezaurul Sacru clasa a III-a “ în anul 1939, după apariția cărții Suflet japonez. ^[8]
  În 1973, Ministerul Culturii din România a achiziționat pentru Muzeul Național de Artă al României o bogată colecție de artă chino-japoneză, care făcea parte din succesiunea generalului Gheorghe Băgulescu. ^[9]
  A fost membru al Societății Scriitorilor Români. Scrieri: 
• Rânduri de la Frontieră - Locotenent G.Băgulescu, Tipografia Georgescu, Craiova Str. Știrbei-Voda nr.35
• Zile de Energie . Impresii și povestiri de pe front 1916-1917. (Ed.II-a. Căpitanul G. Băgulescu Regimentul "Vânători de munte".) Institutul de arte grafice C.Sfetea. București - 1919. ^[11]
• Zile Triste, cu prefață de autor, Capitanul G: Băgulescu, cu o scrisoare de Nicolae Iorga, Editura Tipografiei "Lupta", N. Stroilă, Calea Victoriei 113, 1919
• Antiquitas rediviva (roman istoric), Craiova, 1926
• Suflet japonez, roman în trei volume, carte scrisă de Băgulescu în Japonia, în perioada cât era atașat militar, la Tokyo, la sfârșitul anilor ‘30.^[12][13] Cartea a apărut inițial în limbile franceză și engleză, sub titlul Yamato Damashii, fiind apoi tradusă în română (1939) și în japoneză (1943). ^[14] Trilogia este bazată pe legenda celor patruzeci și șapte de ronini.^[15]
• „Noua religie”, în două volume, cu conținut filosofic și religios panteist, pe care a scris-o în anul 1942 și a tipărit-o apoi la Paris, 5 ani mai târziu în 1947, Ediția Vitiano.
• Race de vipères; la vérité devant Dieu et devant les hommes, Éditions M.B., Paris 1950 

  General maior Gheorghe Băgulescu

• 1963 - A încetat din viaţă, în California, renumita soprană de coloratură italiana Amelita Galli-Curci; (n. 18 noiembrie 1882).

• 1968 - A murit scriitorul german de origine evreiasca Arnold Zweig; (n. 10 noiembrie 1887).

  

  Arnold Zweig - foto: ro.wikipedia.org

  Arnold Zweig (n. 10 noiembrie 1887, Glogau, Silezia, azi în Polonia, d. 26 noiembrie 1968, Berlinul de Est), scriitor și militant pacifist german de origine evreiască . După venirea nazistilor la putere emigrează în Cehoslovacia , iar mai apoi în Elvetia. În 1948 a revenit în Germania , stabilindu-se în zona sovietica de ocupație. Între 1950 și 1953 a fost președinte al Academiei de Arte din RDG.

• 1970 - A încetat din viaţă Vladimir Streinu (Nicolae Iordache), poet şi critic literar; (n. 23 mai 1902).

  

  Vladimir Streinu - foto: ro.wikipedia.org

  Vladimir Streinu (n. 23 mai 1902, Teiu – d. 26 noiembrie 1970, București) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.

• 1981 - A murit Max Euwe, mare maestru olandez de şah; (n.20.05.1901).

  

  Machgielis (Max) Euwe - foto: en.wikipedia.org

  Machgielis (Max) Euwe (n. 20 mai 1901 — d. 26 noiembrie 1981), mare maestru internațional olandez de șah și fost campion mondial (1935-1937).

• 1987: Costache Ioanid (n. 3 decembrie 1912, Comăndărești, Bucovina de Nord - d. 26 noiembrie 1987^[1]) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți creștini români, atât în România cât și în străinătate.^[2]
  Multe dintre poeziile sale au fost puse pe melodii, fiind astfel cântate în bisericile, în special neoprotestante, din întreaga Românie și de peste hotare. Date biografice: 
• 1912 Decembrie, 3 - se naște Costache Ioanid, al patrulea fiu al lui Titus si al Ecaterinei, la Comăndărești, în Bucovina de Nord.
• 1923 - Începe să studieze la Liceul Internat din Iași.
• 1929 - 1934. Studiază la Academia de Artă Dramatică pe care o absolvă cu notă maximă. Deschide prima expoziție de sculptură caricaturală. Lucrează în lut pictat, în culori de ulei, sticlă, ceară, hârtie, lemn.
• Între 1934 și 1952 deschide șapte expoziții de acest gen la Iași, și mai apoi la București.
• 1938 - se muta în capitală. Realizează “Balet nepolitic”, celebru în epocă. La una din reprezentații participă MS regele Carol al II-lea.
• 1939 - se căsătorește cu Elena Ștefănescu din Iași.
• 1940 - Citind Biblia pe o bancă, în parc, este observat de Mihai și Sabina Wurmbrand care îl invită la Biserica Lutherană păstorită de Richard Wurmbrand. Începe studiul aprofundat al Bibliei și scrie primele poezii creștine.
• 1941 - 1944. Este încadrat cartograf la Marele Stat Major.
• 1958 - 1961. Își câștigă existența din picturi. Frecventează serviciile divine ale Bisericii Penticostale din Calea Moșilor. Scrierile sale circulă ilegal prin toată țara. Refuză să scrie în slujba propagandei comuniste.
• 1961 - 1966. Lucrează ca desenator tehnic la IPROMET.
• 1963 - Se află sub stare de arest la Malmaison. Este anchetat pe tot parcursul anului.
• 1966 - Frecventează Biserica Lutherană. Este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz și alții.
• 1981 - Moartea soției sale, Elena.
• 1981 - Emigrează în SUA. Îi apare primul volum de versuri, “Taine”.
• 1987 - Noiembrie, de ziua Recunoștinței (Thanksgiving) trece la odihnă.

Costache Ioanid

• 2013 - A decedat Temistocle Popa, compozitor român (n. 1921)

  

  Temistocle Popa - foto: ro.wikipedia.org

  Temistocle Popa (pseudonimul artistic al lui Mistocli Popa, n. 27 iunie 1921, Galaţi – d. 26 noiembrie 2013, Bucureşti) a fost un compozitor, instrumentist (flaut, saxofon) şi actor de film român. Laureat cu Premiul Festivalului de la Mamaia, cu Premiul ACIN pentru muzică de film (Un oaspete la cină); în anul 2004 a primit Ordinul Naţional Serviciu Contencios, în grad de Cavaler.

  A debutat cu melodia „Vântule din zarea albastră”, iar dintre compoziţiile sale mai cunoscute pot fi menţionionate „Gabriela”, „În rândul patru”, „În târgul moşilor”, „Mereu cânta o serenadă”, „Trecea fanfara militară”. La 20 octombrie 2011 s-a lansat cartea biografică dedicată compozitorului. A fost căsătorit cu actriţa Cornelia Teodosiu şi a locuit în Bucureşti. Este creatorul muzicii pentru filmele Veronica, Veronica se întoarce, Mama, Trahir etc.

   

• 2018: Bernardo Bertolucci, regizor italian (n. 1940)

•  2019 - Cel puțin 46 de persoane au murit și alte peste 750 au fost rănite într-un cutremur din nord-vestul Albaniei. Albania de nord-vest a fost lovită de un puternic cutremur cu magnitudinea de 6,4 cu un epicentru de 12 kilometri (7,5 mi) la vest-sud-vest de Mamurras, la 03:54 CET, la 26 noiembrie 2019.

  Cutremurul a fost simțit în capitala Albaniei Tirana și în locuri cât mai îndepărtate ca Taranto, Italia și Belgrad, Serbia aproximativ 370 kilometri (230 mi) nord-est de epicentru. Cel puțin 46 de persoane au fost ucise în cutremur, 750 fiind rănite. A fost cel mai mare cutremur care a lovit Albania în patruzeci de ani.

Sărbători

În calendarul ortodox:

• Sf. Cuvios Alipie Stâlpnicul, Cuviosul Mucenic Nicon si Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul (Dezlegare la pește); Duminica a 30-a după Rusalii - Dregătorul bogat, Păzirea poruncilor 
  

  Sfinţii Cuvioşi Alipie Stâlpnicul, Nicon şi Stelian Paflagonul - foto preluat de pe ziarullumina.ro

  Alipie, sluga lui Hristos, îşi avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părţile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pântecele maicii sale, fiindcă maică-sa când era îngreuiată cu dânsul şi aproape de naştere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ţine în mâinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse şi ardea luminat. Iar când avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.
  cititi mai mult pe unitischimbam.ro

  Sfântul Stelian (în latină: Stylianus, în grecește: Στυλιανός) a fost un sfânt cuvios din secolul al VI-lea, de origine din Paflagonia (Turcia de azi). Prăznuirea lui se face la 26 noiembrie. Este cunoscut ca ocrotitor al copiilor. (calendar creștin-ortodox)

• Mongolia – Ziua Independenței

  

  Mongolia - foto: ro.wikipedia.org

  Mongolia este o țară din Asia Centrală, republică parlamentară, care se învecinează la nord cu Rusia și la sud cu Republica Populară Chineză. A fost centrul Imperiului Mongol în secolul 13, dar a fost condusă de dinastia manciuriană Qing, din secolul 18 si până la formarea, cu asistență sovietică, a unui guvern independent (în 1921).

  Ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice, Mongolia a adoptat o formă de guvernare democratică. A optsprezecea țară din lume ca suprafața, Mongolia are foarte puțin teren arabil: predomină stepa, alături de munți (în nord si vest) si Deșertul Gobi în sudul țării. Cca. 30 la sută din populația țarii este alcatuită din nomazi sau semi-nomazi, budiști de rit tibetan și de etnie mongolă. Capitala Ulaanbaatar concentrează peste 50 la sută din populație.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf. Cuvios Alipie Stâlpnicul,

 Cuviosul Mucenic Nicon si 

Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul (Dezlegare la pește); 

Duminica a 30-a după Rusalii - Dregătorul bogat, Păzirea poruncilor 

Sf. Cuvios Alipie Stâlpnicul

Viața Sfântului Cuvios Alipie Stâlpnicul

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Alipie Stâlpnicul

    Viața Sfântului Cuvios Alipie Stâlpnicul

Sfântul Alipie s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci și trei de ani a pătimit pe acel stâlp, stând ca și cum ar fi fost pironit pe Cruce.

Alipie, sluga lui Hristos, își avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părțile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pântecele maicii sale, fiindcă maică-sa când era îngreuiată cu dânsul și aproape de naștere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ține în mâinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse și ardea luminat. Iar când avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.

După naștere, adormind maică-sa, iarăși a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăți adunându-se în casa ei și cu psalmi și cu cântări a înconjurat pe pruncul care se născuse. Aceste vedenii le avea maică să puse în inima sa și zicea: „Ce are să fie copilul acesta?”.

Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post și rugăciuni, nevrând să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci viețuia lui Hristos în curăție, dându-se pe sine și pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor și al văduvelor. Deci, înțărcând pe copil, l-a adus în biserică și l-a dat pe el Sfântului Teodor, episcopul acelei cetăți, care, cunoscând cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult și l-a învățat dumnezeiasca Scriptură.

Venind în vârstă și sporind cu înțelepciunea mai mult decât alții, s-a făcut iubit lui Dumnezeu și oamenilor, pentru obiceiul său cel bun și pentru faptele lui cele bune și mari. Căci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie și de blândețe. În vârstă tinerețelor sale arăta înțelepciunea căruntețelor și avea viața neprihănită. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon și slujea lui Dumnezeu cu credință și evlavie.

După câtăva vreme i-a venit dorință ca să viețuiască deosebit în singurătate, ca fiind în liniște, mai cu osârdie să slujească lui Dumnezeu și să se îndulcească de neîncetate gândiri către El. Deci, a descoperit această dorință a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănându-se proorociței Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua și noaptea cu post și cu rugăciune. Apoi și-a împărțit toată averea la săraci și s-a făcut mireasa lui Hristos, fiind diaconiță.

Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gândul său Sfântul Alipie, zicând: „Voiesc să mă duc în părțile Răsăritului, căci aud că mulți sfinți viețuiesc acolo prin pustie, în liniște. Deci, mă voi sălășlui împreună cu dânșii și, uitându-mă la viața lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după voia Sa cea sfântă și ca să-I fie plăcută Lui viața mea”.

Iar ea, nesupărîndu-se de despărțirea fiului, și-a ridicat mâinile în sus și s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguință pentru dânsul. După aceea, binecuvântându-l, l-a slobozit cu pace și a ieșit fericitul din cetatea Adrianopoli, neștiind nimeni, fără numai maică să. Și alerga ca și cerbul spre izvoarele apelor, avându-și inima aprinsă cu dorință dumnezeiască. Apoi înștiințându-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte și toți clericii și mirenii se mâhniseră că s-au lipsit de un conviețuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune și cu viața se asemăna îngerilor. Căci împodobea Biserica lui Dumnezeu și mult folos aducea credincioșilor, deșteptându-i pe ei către nevoință.

Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, și după multe zile aflându-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfântului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăși în patria sa, pe de o parte cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzând cele bune, ca să nu se lipsească țara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin care mulți se povățuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina vieții celei cu plăcere de Dumnezeu.

Întorcându-se fericitul întru ale sale, se mâhnea foarte tare căci i s-a împiedicat nevoința și i s-a tăiat dorința lui. Ci Dumnezeul a toată mângâierea, l-a mângâiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul lui Dumnezeu, zicând către dânsul: „Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine; să știi bine că acolo este loc sfânt, unde, iubind omul pe Dumnezeu își alege a viețui cu bună credință și cu plăcere de Dumnezeu”.

Cu acest fel de vedenie mângâindu-se Alipie, a încetat de a se mai mâhni și petrecea după aceea în viața călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul și slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorință neschimbată de a viețui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieșind din chilia sa, înconjura munții cei dimprejur, câmpiile și pădurile, căutând un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gândire la Dumnezeu.

Deci, mergând într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi și, văzând acolo un loc înalt și frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut și, aducând unelte de săpat, a făcut o fântână pentru apă și nu atât cu sapa pe cât cu buzele rugându-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pământ sus în munte.

Apoi, mergând la episcop, l-a rugat să-i dea voie să viețuiască acolo și să zidească o biserică. Iar episcopul, deși nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimițând pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari și l-a umplut cu pământ, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt și cu greu de suit celor ce voiau să vină la dânsul și foarte departe de cetate; ci voia să viețuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar fericitul Alipie, văzând izvorul astupat, a lăsat muntele acela și, umblând împrejurul cetății, își căuta alt loc.

Era înaintea cetății aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulțime de morminte elinești în care viețuiau și duhuri necurate. Pentru această era tuturor înfricoșat locul acela și nimeni nu putea să treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăcești. Iar fericitul Alipie, văzând că toți oamenii fug de pustia aceea, s-a sălășluit acolo într-un mormânt elinesc și era deasupra un stâlp de piatră, iar deasupra un idol.

Sfărâmând cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstită Cruce și așa, netemându-se de înfricoșările și năpădirile diavolilor, a început a viețui acolo, izgonind cu arma Crucii și cu săgețile rugăciunilor sale, cetele diavolești. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbați cinstiți, cu veșminte preoțești îmbrăcați, care au zis către dânsul: „Până când ne-ai lăsat să te așteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de ești tu Alipie cel mai înainte rânduit de Dumnezeu ca să sfințești locul acesta și să înmulțești peste dânsul binecuvântarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ție a face”.

Deșteptându-se cuviosul din somn, se miră de cuvintele bărbaților care se arătaseră și nu pricepea cine sunt bărbații aceia și ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulți peste dânsul binecuvântarea lui Dumnezeu. După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuință să meargă la împărat și era de nevoie ca Sfântul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dânsul, făcând voia arhiereului său și l-a petrecut până la Calcedon.

Iar când era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare și, rugându-se într-însa, a șezut jos și a adormit puțin. Și iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca soarele și zicându-i: „Scoală degrabă Alipie!”. Iar el, mirându-se de frumusețea ei, a întrebat-o: „Cine ești tu, doamna mea? Și pentru ce-mi poruncești a mă scula degrabă?”. Dar ea a zis către dânsul: „Eu sunt mucenița Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te și dacă voiești să mergi în patria ta, voi merge și eu împreună cu tine și, vrând Dumnezeu, voi fi ție împreună călătoare și ajutătoare”.

Acestea zicând sfânta, Alipie s-a deșteptat și n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decât numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească și a cunoscut că voiește Dumnezeu să se întoarcă la liniște. Deci, lăsând pe episcop, s-a întors în patria sa, având împreună călători cu dânsul în chip nevăzut, ajutorul și rugăciunile Sfintei Marei Mucenițe Eufimia, a cărei minunată vedere și vorba cea dulce avându-le în mintea sa, se veselea cu duhul.

Venind către Adrianopol, la locul său de liniște, s-a gândit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavând avere pentru acest lucru - căci n-a câștigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul și cu duhul, urmând Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe niște cetățeni cunoscuți ai săi și vecini că să-l ajute. Iar aceia, înțelegând dorința lui, i-au dat cu bunăvoință toate cele de trebuință. Și degrab, sfințind locul în mijlocul mormintelor elinești, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Mucenițe Eufimia.

Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăși acei doi bărbați, mai sus pomeniți, în veșminte preoțești, dintre care unul ținea în mână o cădelniță și cădea temelia, însemnând în ce chip va fi biserica; iar celălalt cânta „Osana” împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbații aceia, nicidecum nu se știe, ci după câtăva vreme s-au aflat acolo niște moaște nestricate și cu bună mireazmă, ale unor bărbați care erau în chipul cum i-a văzut în două rânduri Cuviosul Alipie în vedenie. Și au fost puse acele sfinte moaște în aceeași biserică, după porunca sfântului.

Mai înainte de sfințirea bisericii, văzând cetele cele diavolești că prin sârguință Sfântului Alipie, în locul unde era locașul lor se va face sălășluire a sfinților, și unde erau nălucirile și înfricoșările lor, acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfântului și asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare și zgomot, vrând ca să răstoarne biserica din temelie și pe sfântul bărbat înfricoșându-l să-l izgonească de acolo.

Deci strigau cu felurite glasuri și se iuțeau ca niște războinici mânioși sau ca niște fiare întărâtate. Dar ostașul lui Hristos îndată a stat la rugăciune și cu aceea într-armîndu-se, ca și cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească și a fugit cu rușine și ca niște praf spulberat de vânt.

Fiind sfințită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învățăturile sfântului cele folositoare. După aceasta, într-armîndu-se cuviosul mai tare asupra vrăjmașilor celor nevăzuți, s-a suit pe un stâlp, asemănându-se Sfântului Simeon stâlpnicul cel dintâi. Și a stat pe dânsul ca de strajă, luând seamă de departe la cetele diavolești, care năvăleau asupră-i, luptându-se cu dânsele cu bărbăție ziua și noaptea. Iar aceia, deși erau biruiți de dânsul totdeauna, însă iarăși se ispiteau fără de rușine a năvăli asupra lui.

Într-o noapte au început duhurile cele înrăutățite a năvăli cu pietre asupra sfântului și a-l răni tare. Iar sfântul, răbdând loviturile pietrelor, zicea către diavoli: „Ce aveți cu mine, o, pierzătorilor și urâtorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburați în deșert și cu toată răutatea vă sculați asupra robului lui Dumnezeu? Vedeți pietrele pe care le aruncați asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea și îndrăzneala voastră cea fără de rușine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Și să știți că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc că o jucărie copilărească. Iată, am să arunc jos aceste scânduri mici, care sunt acoperământ deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la voi lovirile cu pietre și să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat și Sfântul Ștefan, întâiul mucenic, pe care l-ați ucis voi prin mâinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veți moșteni focul gheenei”.

Iar ei, auzind cuvintele acestea și cunoscând că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.

Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în noaptea aceea și care au întâmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinând și strigând cu tânguire: „Alipie ne-a izgonit din locașul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavând loc nicăieri?”. Iar Cuviosul Alipie, aruncând acel acoperământ de pe stâlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo având acoperământ cerul și răbdând cu vitejie toate schimbările vremii și ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindină, zăpada, gerul și gheața.

Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci și trei de ani a pătimit pe acel stâlp, stând ca și cum ar fi fost pironit pe Cruce. Și se adună la dânsul mulțime de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, ca să asculte de la dânsul cuvinte folositoare și să se tămăduiască de neputințele cele sufletești și trupești; iar alții voiau să viețuiască lingă dânsul. Pentru aceea a poruncit sfântul să zidească două mănăstiri lângă stâlpul lui, una pentru bărbați și alta pentru femei, de o parte și de cealaltă a stâlpului. Iar el, în mijloc pe stâlp, stând ca o făclie în sfeșnic, lumina amândouă mănăstirile cu învățătura sa și cu chipul vieții sale îngerești.

Apoi cu rugăciunile sale le apăra și le dădea legile și rânduielile vieții călugărești, ca să se păzească cu dinadinsul de meșteșugirile diavolești. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbătești. Și viețuia în mănăstirea de fecioare și maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria, sora lui, și cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăți, între care erau două, Eufimia și Euvula, care, lăsându-și averile lor, copii, rudenii, prieteni și toată lumea aceasta deșartă și plăcerile, s-au îmbrăcat în chipul îngeresc și chiar îngerilor s-au asemănat cu viața lor.

Iar maica cuviosului, fiind cu rânduiala diaconiță, deși viețuia călugărește în mijlocul călugărițelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicând că tot aceeași este a fi diaconiță ori călugăriță. Și o rugă adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta până când, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela. Căci a văzut odată în vedenie niște palate foarte frumoase și auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cântau și slăveau pe Dumnezeu.

Apoi, voind să intre și ea acolo, un bărbat cinstit și purtător de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicând: „Nu vei intra, pentru că aici dănțuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poți intra aici și nici să te împărtășești de veselia lor”. Aceste cuvinte auzindu-le maica sfântului, s-a rușinat foarte și deșteptându-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.

Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a se nevoi, adăugând osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulți ani în viața călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu și s-a mutat către El. Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, atât de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încât chiar în viața sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe ori se arăta peste capul lui un stâlp prea luminat ca de foc și tot locul acela îl lumină. Și aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, când erau tunete și fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste sfântul, mai sus de stâlpul acela.

Aceasta mulți s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioși și care viețuiau cu sfințenie. Iar unii, cărora li se întâmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stâlpul sfântului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă cerească. Căci așa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.

Multe minuni a făcut sfântul, cu darul lui Hristos. Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit și cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte de sfârșitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu niște răni cumplite picioarele lui, încât nu era cu putință a sta pe picioarele sale; ci așa a zăcut pe o parte până la moartea sa. Și când voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată și pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda că alt Iov, mulțumind lui Dumnezeu, către Care s-a și mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaște, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în veci. Amin.

Cuviosul Mucenic Nicon

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui

    Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui

După primirea Sfântului Botez, fericitul Nicon era în mănăstirea din peșteră, învățând dumnezeieștile cărți și la viața monahicească luând aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blândețea sa. Unii din frați ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzându-i smerenia și blândețea lui, postul și înfrânarea, șederea de toată noaptea fără somn la cântarea de psalmi.

În cetatea ce se numește Neapole, care este în țara Campaniei, a fost un bărbat cu numele Nicon, în rânduiala ostășească, împodobit cu frumusețe, vesel la față și viteaz în războaie, dar cu credința elin, născut din tată elin și învățat la închinarea idolească. Însă maica sa era creștină și îl sfătuia totdeauna spre cunoștința lui Hristos. Spunându-i despre puterea Crucii lui Hristos, mama îi zicea: „Fiul meu iubit, de ți se va întâmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întâmpla adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mâinile potrivnicilor; și nu numai că te vei izbăvi din mâinile lor, dar vei scăpa și de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie și prin mijlocul tăierii vei rămâne nevătămat”.

Odată s-a întâmplat că a ieșit din Roma oastea romană la război cu cea elinească. Iar Nicon, fiind unul din ostași, se afla în mijlocul vrăjmașilor, în mare strâmtorare și primejdie de moarte, pentru că vedea pe mulți din tovarășii săi uciși și acum aștepta să cadă și el de sabia vrăjmașilor săi. Atunci și-a adus aminte de sfatul maicii sale și, ridicându-și ochii la cer și suspinând din adâncul inimii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu și eu robul Tău, adică mă voi închina Ție, împreună cu mama care m-a născut”.

Zicând aceasta, a luat îndrăzneală și, întinzând cu bărbăție spre vrăjmași dreapta sa cea înarmată cu sulița, a ucis îndată ca la o sută și optzeci de bărbați viteji din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalți i-a izgonit, și nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; așa a lucrat într-însul puterea Crucii lui Hristos. Iar Nicon a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Cel ce, prin însemnarea Sfintei Cruci, a biruit și izgonit pe vrăjmași”. Și s-au mirat cetele romanilor și ale elinilor de Nicon, ostașul lor, zicând: „O, minune a rânduielii Celui de sus! Niciodată n-am văzut și nici n-am auzit de un ostaș ca acesta, atât de viteaz în război și nevoindu-se astfel precum vedem pe Nicon”.

Iar după ce a liberat cetele, Nicon s-a întors la casa sa și, lăudând pe Dumnezeu, a spus maicii sale câte a făcut Domnul cu dânsul în război, prin puterea Sfintei Cruci. Iar maică sa, umplându-se de mare bucurie, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, Cel ce voiești să se mântuiască toți oamenii și la cunoștința adevărului să vină. Acum, Stăpâne, ascultă rugăciunea roabei Tale și învrednicește pe fiul meu de baia nașterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez spre iertarea păcatelor, și învață-l să facă voia Ta ca, bineplăcînd Ție, să câștige de la Tine veșnicele bunătăți făgăduite”.

Deci a început Nicon a întreba pe maica sa cum poate cineva să fie creștin desăvârșit. Maica sa i-a răspuns: „Ți se cade să postești patruzeci de zile și de la preot creștin să te povățuiești la credința creștinească; după aceea, lepădându-te de satana și de toate lucrurile lui și crezând în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfântul Botez. Numai așa te vei face creștin adevărat și rob al lui Hristos”. Nicon a grăit atunci: „Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decât închinător de idoli elinesc și ostaș! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele”.

Apoi, închinându-se până la pământ mamei sale, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, robul tău, ca să-mi dea Dumnezeu înger bun, povățuitor și păzitor sufletului și trupului meu, ca prin povățuirea lui să găsesc vreun rob al lui Dumnezeu care m-ar învrednici Sfântului Botez și m-ar învăța să fac voia lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, și să fiu numărat împreună cu turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Căci, dacă rătăcirea elinească m-ar mai fi tras încă de la învățătura ta, o, cinstita mea maică, și nu m-ai fi povățuit spre cunoștința adevăratului Dumnezeu, puțin de nu mă făceam mâncare gheenei și cădeam în muncă cu toți cei ce nu știu pe Dumnezeu și se muncesc în iad. Deci, roagă-te pentru mine, maica mea!”. Și, zicând aceasta, se grăbea să iasă din casă.

Dar ea, apucându-l de mână, l-a rugat cu jurământ ca, după ce va câștiga Sfântul Botez, să se întoarcă la dânsa s-o îngroape, fiind bătrână și așteptându-și degrabă sfârșitul.

Apoi, dându-i aur de ajuns pentru cale și mai ales binecuvântarea sa de maică, rugându-se pentru dânsul, l-a lăsat să-și caute un preot creștin; pentru că în acele vremi cumplite, fiind mare prigoană asupra creștinilor, toți preoții învățători creștini erau ascunși în pustietăți și prin munți, și era cu greu să găsească pe vreunul dintr-înșii ca să-l povățuiască la creștineasca viață și de la care să primească Sfântul Botez.

Ieșind Nicon, robul lui Dumnezeu, din casa sa a mers la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, a plecat la Constantinopol. Iar după plecarea sa, a fost în cetatea Neapole multă cercetare despre dânsul printre ostași, pentru vitejia lui cea mare arătată în război. Iar mai-marii cetății întrebând pe maica lui Nicon, care era acasă, unde este fiul ei, ea le răspundea: „Nu știu unde s-a dus”.

Iar Nicon, povățuindu-se de darul Domnului, a ajuns la o insulă care se numea Hios și, suindu-se într-un munte înalt, a petrecut opt zile în rugăciune, rugându-se lui Dumnezeu ca să-i arate în ce loc ar putea să afle vreun rob al Domnului, care să-i dea Sfântul Botez cel dorit de el și să-l învețe tainele sfintei credințe. Și s-a arătat lui Nicon, noaptea în vedenie, îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dându-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii, și i-a poruncit să meargă la malul mării.

Mergând a doua zi acolo, a găsit o corabie ce-l aștepta, pentru că același înger al Domnului s-a arătat corăbierilor, poruncindu-le să aștepte pe Nicon cu toiagul cel cu cruce, care de la munte avea să se coboare la dânșii. Deci, șezând cu dânșii în corabie și vântul suflând în ajutor, în două zile a ajuns la un munte ce se numea Ganos, în care se afla Teodosie, Episcopul Cizicului, cu o mulțime de monahi, ascunzându-se de păgâni în timpul prigoanei; și era acel episcop acolo, în mijlocul monahilor, ca un egumen. I s-a descoperit lui de la Dumnezeu despre Nicon și a ieșit împreună cu monahii săi la limanul corăbiilor și, luând pe Nicon, l-a dus în peștera să și învățându-l, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi l-a împărtășit cu Preacuratele lui Hristos Taine.

După primirea Sfântului Botez, fericitul Nicon era în mănăstirea din peșteră, învățând dumnezeieștile cărți și la viața monahicească luând aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blândețea sa. Unii din frați ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzându-i smerenia și blândețea lui, postul și înfrânarea, șederea de toată noaptea fără somn la cântarea de psalmi. Căci era la osteneli răbdător, în dragoste aprins, în postiri neasemănat, în învățătura și citirea cărților fără de saț, în rugăciunile de noapte neslăbit și în toate nevoințele monahicești osârdnic slujitor; iar toată viața lui fiind fără prihană, de mirare era tuturor fraților și Sfântului episcop Teodosie.

Astfel petrecând fericitul Nicon în muntele acela trei ani, s-a arătat episcopului o dumnezeiască descoperire; pentru că îngerul Domnului, stând în vis înaintea lui, i-a zis: „Mai înainte de a te duce din viața aceasta, pe Nicon, pe care l-ai îmbrăcat în chipul monahicesc, să-l pui episcop în locul tău și turma ta să i-o încredințezi lui. Apoi să-i poruncești să se mute cu toți frații în partea de miazăzi, în stăpânirea Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puțin timp au să năvălească în locul acesta”.

După vedenia aceea, Sfântul Episcop Teodosie a făcut pe fericitul Nicon întâi diacon și apoi preot; iar după aceasta l-a hirotonisit episcop și, încredințându-i monahii, o sută nouăzeci la număr, Teodosie s-a odihnit în Domnul. Deci cu cinste îngropându-l Sfântul Nicon și luând pe toți monahii, a intrat în corabie și a plecat în insula Lesviei, unde, sosind lângă cetatea Mitilene, a stat acolo două zile; apoi a plecat la insula Naxia. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în douăzeci și două de zile a ajuns în Italia și a plecat la Neapole, patria sa, unde a aflat între cei vii pe fericita sa maică, care, văzându-l, cu lacrimi de bucurie a căzut pe grumajii lui, sărutându-l.

Închinându-se până la pământ înaintea lui Dumnezeu, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, că mi-ai arătat pe fiul meu în rânduiala îngerească și în vrednicie de episcop. Și acum, Stăpâne al meu, auzi-mă pe mine, roaba Ta, și primește sufletul meu în mâinile Tale!”. O rugăciune ca aceasta săvârșind acea fericită femeie, îndată și-a dat Domnului duhul său în pace și toți cei ce au văzut această, au preamărit pe Dumnezeu și au îngropat-o, cântând psalmi cu cinste.

După ce a străbătut auzul în toată cetatea depre venirea lui Nicon, s-au înștiințat unii din ostașii care erau prieteni ai sfântului. Aceia, mergând la dânsul, se îndulceau de vederea feței lui și, luându-l la o parte, au zis către dânsul: „Te jurăm cu puterea cea de sus, să ne spui de unde îți venea puterea și vitejia aceea care o aveai în războaie. Din farmece sau din altă lucrare? Învață-ne, ca să putem și noi să fim așa”. Grăit-a lor sfântul: „Credeți-mă, fraților, că nici fermecătoria, nici altceva nu mă făcea pe mine viteaz în război, fără numai singur ajutorul cinstitei Cruci a lui Hristos. Căci când mă înarmam cu ea, nimeni nu putea să stea împotriva feței mele, pentru că puterea lui Dumnezeu, care lucrează întru asemănarea Crucii, pe toți vrăjmașii îi biruia”.

Acestea auzindu-le, ostașii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicând: „Miluiește-ne, sfinte al lui Dumnezeu, și ne ia împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot așa și acum cu tine să fim părtași cereștii Împărății!”. Și, îndată lăsându-și femeile, fiii, frații și casele lor, ostașii aceia au urmat Sfântului Nicon, fiind nouă la număr. Cuviosul Nicon, intrând cu dânșii și cu ceilalți ucenici ai săi în corabie, au plecat în părțile Siciliei și au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei. Ieșind pe uscat și nu puțină depărtare de loc trecând, au aflat un râu ce se numea Asinos, lângă care au găsit o mare baie veche, de piatră, într-un loc pustiu ce se numea Ghighia, și s-au sălășluit acolo, pentru că au văzut locul acela liniștit și frumos, fiind pământul bun de lucrat. Făcându-și grădini și răsaduri de tot felul, cu pomi aducători de roadă, au rămas acolo, unde Cuviosul Episcop Nicon a botezat pe acei nouă bărbați, care i-au fost lui altădată prieteni în oaste, și i-a tuns pe dânșii în monahiceasca rânduială.

După ce au stat ani destui și prigonirea asupra creștinilor neîncetând, s-a dat de știre ighemonului Siciliei, anume Chintian, spunându-i-se că sunt niște bărbați trăitori lângă râul Asinos, care cinstesc pe cerescul Dumnezeu, având învățător pe Episcopul Nicon, iar legilor împărătești nu se supun, nici nu vor să cinstească pe zei. Auzind aceasta, ighemonul s-a umplut de mânie și de cruzime și îndată a trimis o ceată de ostași, ca pe toți să-i prindă și să-i aducă înaintea lui la întrebare. Deci, ajungând ostașii la locul acela, întrebau: „Unde este Nicon cu ucenicii lui, care nu se supun legilor împărătești, nici pe zei nu-i cinstesc?”. Le-a răspuns Sfântul Nicon: „Bine ați venit, frații mei, bine ați venit; pentru că Stăpânul meu Hristos, pe mine și pe ai mei, prin voi ne cheamă!”.

Frații s-au dus la rugăciune cerând lui Dumnezeu putere să-i întărească în nevoință cu darul Său. Dar, fiind siliți de ostași spre grabnica călătorie, au sfârșit rugăciunea și mergeau la ighemon, fiind duși de ostași la moarte. Pe cale îi întărea fericitul părintele nostru Nicon Episcopul, zicând: „Îmbărbătați-vă, frații mei, și să nu fiți fricoși înaintea muncitorului, căci iată se sfârșește alergarea noastră și ni s-au deschis nouă ușile cerești. Deci să stăm cu tărie împotriva mâniei ighemonului prin credința în Hristos. Să grăim cu îndrăzneală înaintea lui, să ascultăm glasul bunului nostru Păstor, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă”.

Stând sfinții înaintea ighemonului la păgâneasca judecată, chinuitorul, căutând spre ei cu iuțime, a început a-i întreba: „Voi toți v-ați abătut la deșarta și nebuna nădejde, amăgindu-vă de vrăjitorul acela Nicon, încât nici nu cinstiți pe zeii cei fără de moarte, nici legilor noastre nu vă supuneți?”. Iar sfinții, ca și cu o gură, au răspuns, zicând: „Suntem creștini și niciodată nu ne vom lăsa de credința noastră, iar nădejdea noastră n-o punem în deșertăciuni, ci în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul, pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele; căci zeii voștri sunt muți și surzi, pietre nesimțitoare, lucruri de mâini omenești, cărora asemenea să fie toți cei ce nădăjduiesc spre ei”.

Înțelegând ighemonul despre credința cea neschimbată și tare a sfinților, a zis: „De nu voi porunci degrabă să-i ucidă pe aceștia, pe mai mulți vor amăgi spre a lor rătăcire”. Și așa, mai întâi dezbrăcându-i și întinzându-i, a poruncit că mult să-i bată fără de milă cu vine de bou, apoi pe toți – afară de Sfântul Nicon – cu sabia să-i taie lângă baia aceea, în care au petrecut lângă râu. Și-i duseră acolo la moarte, iar sfinții mucenici, plecându-și sub sabie cinstitele lor capete, grăiau: „În mâinile Tale, Doamne, ne dăm sufletele noastre, căci pentru Tine ne omorâm toată ziua, socotindu-ne ca niște oi de junghiere”.

Și au tăiat pe cuvioșii ucenici ai Sfântului Nicon, iar mai ales ai lui Hristos, la număr o sută nouăzeci și nouă. Iar trupurile lor, cu porunca muncitorului, le-au aruncat în baia aceea foarte aprinsă spre ardere. Iar pe Cuviosul Nicon, ținându-l în legături, se gândea ighemonul cu ce fel de moarte mai cumplită să-l piardă.

În acea noapte s-a arătat în vis Sfântului Nicon în temniță îngerul lui Dumnezeu, zicându-i: „Îmbărbătează-te în Dumnezeu, Nicone, ostașule al lui Hristos și te veselește, căci a primit Hristos, Dumnezeul nostru, jertfa de o sută nouăzeci și nouă de ucenici ai tăi, întru miros de bună mireasmă, și au intrat în cămara în care Mirele ceresc Se odihnește!”.

Acestea zicându-i îngerul, Sfântul Nicon iarăși a văzut înaintea sa o fecioară mai luminată decât razele soarelui, ale cărei haine erau de aur și de safir și în mâinile sale avea un leu alb ca zăpada. Deci stătea fecioara aceea în câmp lângă râul ce se numea Psimif, din partea Răsăritului. Iar dinspre apus doi bărbați foarte mari, ale căror capete ajungeau până la cer, având în mâinile lor sulițe de foc, vorbeau cu fecioara aceea ce se arătase, zicându-i: „Pentru ce stăm fără de lucru astăzi, fiind trimiși de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian? Iată îl așteptăm și nu iese”.

Atunci a strigat către dânșii acea fecioară purtătoare de lumină, zicând: „Chintian a ucis ieri pe robii lui Hristos, o sută nouăzeci și nouă de bărbați, și încă și asupra învățătorului lor, Nicon, care a biruit toate meșteșugirile vrăjmașului cu adevărat, muncitorul acela cugetă cele mai crude chinuri. Deci va veni el degrabă în acel loc, la care sunteți trimiși împotriva lui”. Aceasta zicând, a eliberat spre ei acel leu, zicându-le: „Primiți și pe acesta, care vă va ajuta vouă asupra muncitorului”.

După vedenia aceea, deșteptându-se din somn, Cuviosul Nicon Episcopul foarte mult s-a bucurat, lăudând și slăvind pe Dumnezeu. Apoi a spus cele văzute slugii sale, cu numele Heromen, care era lângă dânsul și îi slujea, care a scris după aceea viața și pătimirea lui. Spunând sfântul vedenia aceea slugii, a proorocit despre moartea cea cumplită ce era să fie degrabă lui Chintian.

A doua zi a poruncit Chintian ighemonul să pună înaintea judecății pe Sfântul Nicon și a zis către dânsul: „Cine, de unde și de ce credință ești tu, cel ce cu meșteșugul cel vrăjitoresc ai mijlocit moarte la atâta număr de oameni? Iată, ei, pentru nebunia ta, s-au lipsit de frumusețea soarelui și de podoabă lumii”. Răspuns-a lui Sfântul Nicon, zicând: „O, plinule de toată nedreptatea, cine sunt și de ce credință, nu numai eu ți-am spus, ci și de la alții ai auzit cele despre mine; iar mai vârtos din gurile a multor sfinți, pe care tu, de a ta păgânătate fiind orbit, ieri i-ai ucis. Acum iarăși cu adevărat să știi de la mine că sunt creștin tare și statornic, având nădejdea mea întărită în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și Care te va da pe tine muncilor celor nesuferite, pentru a ta muncire și păgânătate fără de omenie, urâtă de Dumnezeu”.

La aceste cuvinte, muncitorul, răcnind ca un leu, a poruncit ca pe sfântul să-l spânzure legat și întins de patru pari, de mâini și de picioare, și dedesubt să-l ardă cu foc. Astfel fiind muncit, Sfântul Nicon se odihnea ca pe un câmp înflorit pe cărbunii cei înfocați, cântând și grăind: „Tu ești întărirea și scăparea mea, Doamne, Cel ce mă izbăvești de vrăjmașii mei cei mânioși!” Și ziceau slugile către muncitorul: „Stăpâne ighemoane, am slăbit acum, căci foc aprinzând și arzându-l pe acesta, nu se atinge de el nimic”. Atunci, pogorând pe Sfântul Nicon de la muncire, a poruncit ighemonul să-l lege de cai sălbatici ca, târându-l, să-l rupă. Și degrabă fiind legat de cai, sfântul și-a întins dreapta sa către cai, făcând semnul crucii, și îndată caii și-au schimbat sălbăticia lor în blândețe de oaie și stăteau nemișcați, strângându-se ca de frâu și de zăbală, și nici cât de puțin nu pășeau din locul acela, deși foarte mult îi băteau slujitorii.

Văzând aceasta, muncitorul s-a înfuriat asupra cailor și a poruncit să taie cu sabia vinele picioarelor lor. Iar caii, cu porunca lui Dumnezeu, precum oarecând asina lui Valaam, cu glas omenesc au strigat, zicând: „Dumnezeul nostru în cer și pe pământ, toate câte a voit a făcut. Și noi pentru Sfântul Nicon murim acum”. Atunci, ighemonul a poruncit ca pe mucenicul legat cu obezi de fier, să-l arunce dintr-un munte înalt într-o vale adâncă. Făcându-se și aceasta, mucenicul a rămas nevătămat, pentru că îngerul lui Dumnezeu l-a sprijinit pe el, de legături l-a dezlegat și din prăpastia văii l-a scos. Apoi a stat iarăși sfântul la priveliște înaintea muncitorului, viu și sănătos; și văzându-l, ighemonul s-a înspăimântat.

Apoi a zis către dânsul: „O, cât este de mare îndurarea zeilor noștri pentru tine, o, Nicone? Au nu vezi cât se îngrijesc de tine și cât nu vor să-ți piardă trupul? Deci, cunoscându-le bunătatea lor, adu-le jertfe ca să le fii prieten”. Sfântul răspunse: „Anatema ție și zeilor tăi și tuturor celor ce nădăjduiesc spre dânșii!”. Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărâme fața sfântului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleștele și să i-o taie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, și să-i taie capul.

Deci a fost tăiat Sfântul Sfințitul Mucenic Nicon aproape de râul Asinos, sub un copac de pevg, pe vremea împărăției lui Deciu (249-251); iar trupul lui cel sfânt a fost lăsat neîngropat, spre mâncarea fiarelor și a păsărilor. Iar Chintian ighemonul, în aceeași zi în care a judecat pe Sfântul Nicon la tăiere, s-a dus în cetatea Panormul să ia averile Sfintei Mucenițe Agatia, pe care o muncise cu puțin mai înainte de acea vreme. Și pe când trecea peste râul cel mai sus-zis care se mai numea Psimif, la trecătoare, caii care erau cu dânsul, deodată s-au sălbăticit și s-au pornit asupra lui; unul i-a mușcat obrazul cu dinții și i l-a rănit, iar celălalt l-a călcat cu picioarele și l-a lovit, până ce l-a aruncat în râu. Și s-a înecat ticălosul, sfârșind rău viața sa cea rea, după proorocia Sfântului Nicon. Zăcând neîngropat cinstitul trup al mucenicului, la locul de tăiere, un oarecare păstor de oi, fiind cuprins de duh necurat și umblând pe acolo, a aflat acel sfânt trup și îndată a căzut la pământ, pentru că duhul cel necurat, izgonindu-se cu puterea sfântului, a aruncat pe păstor la pământ și a ieșit dintr-însul, strigând tare: „Vai mie, vai mie! Unde voi fugi din fața lui Nicon?”.

Apoi, plecând păstorul de oi vindecat, a spus la oameni această minune. Aflând aceasta, episcopul cetății Mișinei a luat clerul său și a plecat călăuzit de acel păstor. Și, găsind mult-pătimitorul trup al sfântului mucenic, l-a luat. Asemenea și trupurile celor o sută nouăzeci și nouă de sfinți mucenici, ucenicii lui le-au găsit întregi în baie, nevătămate de foc. Deci, pe toți, împreună cu Sfântul Nicon, învățătorul lor, i-au îngropat cu cinste la loc însemnat, slăvind pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul 

Viața Sfântului Cuvios Stelian Paflagonul

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Stelian Paflagonul

    Viața Sfântului Cuvios Stelian Paflagonul

Când venea boala aducătoare de moarte și mureau întruna pruncii, iar părinții rămâneau fără de copii, atunci câte maici chemau cu credință numele acestui Sfânt Stelian și zugrăveau sfânta lui icoană, iarăși dobândeau alți prunci, iar pe pruncii bolnavi îi scăpa de boală.

Cuviosul Stelian se naște dintr-o familie de buni creștini într-o vreme în care Răsăritul ortodox era frământat de prigoanele unor împărați ai Bizanțului dezlănțuiți pentru defăimarea sfintelor icoane. Atunci cad victime luptătorilor contra icoanelor numeroși ierarhi, teologi, preoți, călugări și credincioși. Părinții pruncului Stelian, oameni înstăriți, treceau însă printr-o altă durere, aceea a pierderii copiilor lor la scurtă vreme de la naștere.

Singurul rămas în viață a fost Stelian, către care se îndreaptă dragostea părintească împletită cu teama de a nu-l pierde. De aceea, el va crește cu o dragoste nestinsă pentru copii și cu milă pentru cei în suferință, căci lipsa fraților și surorilor din casa părintească va lăsa urme pentru tot restul vieții Cuviosului Stelian. Aplecat spre cele duhovnicești și îndrumat în permanență de părinți pe calea bisericii, drept mulțumire pentru darul vieții primite, Stelian va găsi în biserica din orașul său o a doua casă, iar în atmosfera religioasă din timpul slujbelor bisericești, adevăratul suflu al vieții sale. De aceea, rămânând orfan prin moartea celor doi părinți ai săi, va vinde toată agoniseala părintească, va împărți tot ce avea la săracii lui Dumnezeu, iar el se va îndrepta spre una din numeroasele mânăstiri care împodobeau, în vremurile de atunci, pământul creștin al Asiei Mici (Turcia de azi). Se va stabili așadar într-o asemenea vatră de trăire duhovnicească în provincia Paflagonia, în apropierea străvechii așezări creștine a Cezareei Capadociei, patria Sfântului Vasile cel Mare. Era o provincie muntoasă în care înflorea viața călugărească și pustnicească pe înălțimile munților sau în numeroasele peșteri. Unele din acestea, rămase pustii după năvala turcilor, păstrează până azi frumusețea picturilor creștine.

Într-o astfel de mânăstire se va adăposti și tânărul Stelian, făcând ascultare și urmărind îndeaproape sfaturile duhovnicești ale bătrânilor călugări. Cunoscând râvna pentru trăirea monahicească și dragoste pentru Hristos, starețul rânduiește pregătirea lui Stelian pentru treapta preoției. Dar el, socotindu-se nevrednic a îmbrățișa un cin mai presus de al îngerilor, ca oarecând Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Sfântul loan cel cu Gura de Aur, cere duhovnicului îngăduința de a se pustnici într-una din peșterile din preajma mânăstirii. Într-o asemenea peșteră va viețui ani îndelungați, în post și rugăciune necurmată. Dar starea sa aici, în mijlocul stâncilor și doar cu mintea înălțată la Domnul, nu va împiedica pe Stelian să reverse mai departe dragostea și mila sa față de creștinii în suferință. De aceea, atunci când va afla de la credincioșii care veneau la el să-i ceară sfat duhovnicesc sau să înalțe rugăciuni pentru ei, că în părțile acelea bântuie o molimă cumplită care seceră în primul rând copiii, Stelian, amintindu-și de plânsul părinților săi, se va aprinde de milă. Atunci el își deschide inima spre Dumnezeu și înalță rugăciuni smerite pentru îndepărtarea acestei molime.

Și ca un alt llie, care înviase pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, rugăciunile sale fierbinți la Dumnezeu sunt bine primite, molima încetează și mulți copii sunt salvați de la moarte. Cunoscând căldura inimii sale iubitoare de copii și mila față de toți cei ce erau în suferință, precum și puterea rugăciunilor lui Stelian înălțate lui Dumnezeu, mamele cu prunci bolnavi încep să vină la peștera lui Stelian pentru a câștiga, cu rugăciunile sale, sănătatea și viața copiilor lor.

Rugăciunile sale aveau atâta tărie încât de cele mai multe ori mamele se întorceau fericite la casele lor. Faima sa crește tot mai mult și se răspândește în ținuturile învecinate, dar smerenia lui Stelian depășea cu mult cinstirea pe care încercau oamenii să i-o aducă. În această stare de dragoste aprinsă către Dumnezeu și de milă jertfitoare în rugăciune pentru toți cei care suferă, Cuviosul Stelian va trece la cele veșnice, dar minunile săvârșite în peștera în care a trăit nu vor înceta.

Trupul său neputrezit va fi adus la biserica mânăstirii sale de metanie și va avea aceeași tărie în vindecări ca atunci când Stelian se afla în viață. Cunoscând evlavia mulțimilor, puterea dragostei cu care acestea înconjurau memoria Cuviosului, precum și minunile care se săvârșeau înaintea moaștelor sale, Biserica hotărăște canonizarea sa, adică trecerea sa în rândul cuvioșilor făcători de minuni, rânduind ca zi de pomenire 26 noiembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Duminica a 30-a după Rusalii - Dregătorul bogat, Păzirea poruncilor 

Ev. Luca 18, 18-27

În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.

Ap. Coloseni 3, 12-16

Fraților, îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii. Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție. Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea. Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești.

Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii - Dregătorul Bogat - Păzirea poruncilor (Pr. Ilie Cleopa)

• Arhimandritul Cleopa Ilie

• • 

    Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii - Dregătorul Bogat - Păzirea poruncilor (Pr. Ilie Cleopa)

    Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii - Dregătorul Bogat - Păzirea poruncilor (Pr. Ilie Cleopa)

Cum i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate” este „dată omului de Dumnezeu” (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.

„Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)

Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: „Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).

Vedeți, fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mântuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tânărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mântuitorul aceste cuvinte, a spus: „Încă una îți lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvârșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mântuitorul i-a spus: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvârșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă” (Luca 18, 23). Vedeți cât de mare piedică în calea mântuirii, și mai ales a desăvârșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mântuitorul a zis: „Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului” (Matei 19, 23) și că „mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu?” (Luca 18, 25).

Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mântuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: „Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur” (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvântat de Dumnezeu decât el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).

Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfânta Scriptură, zicând: „Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte” (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: „Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pământ, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău?” (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pământ și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov când a pierdut toate averile sale: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).

Cât de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci când ni se întâmplă o mică pagubă, plângem, ne întristăm și cădem în mâhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atâtor cârduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: „Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-31).

Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: „Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim”... (Ecclesiastul 2, 4-7) „Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sunt deșărtăciuni și vânare de vânt și nimic nu este prisosire sub soare” (Ecclesiastul 2, 11). „Și am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofând despre moarte a zis: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea” (Ecclesiastul 5, 14).

 

Iubiți credincioși,

Dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri „unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică” precum a zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfânta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vârf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicându-i: „Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mângâiere sau ajutor n-a dobândit” (Luca 16, 24-25).

Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate" este „dată omului de Dumnezeu" (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.

 

Iubiți credincioși,

Cine poate să spună îndeajuns câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: „Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostrum” (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mâinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte psalmi și laude și cântări dumnezeiești.

Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grâu, op. cit., p. 397-398).

Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pământești, decât pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, câtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalmi 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalmi 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cât de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?

Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atâtea țări și împărății, ajungând la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mâinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mâinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toți împărații și regii pământului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm la veșnicie cu mâinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!" Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pământ.

Iată și o istorioară adevărată:

Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești". A zis acela: „Bine ai zis, părinte". Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.

Apoi i-a povestit lui, zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât când a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.”

 

Iubiți credincioși,

Când tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mântuitorului că „Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: „Ce îmi mai lipsește?” Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 20-22).

Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tânărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mântuitorul îl chema la desăvârșire, prin renunțarea la averile pământești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfânta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.

Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sunt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mântuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pământ, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osândă veșnică.

Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmi 33, 9).

Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune. Acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cânta cu psalmistul David: „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmi 33, 10). Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI - DEZLEGARE LA PEȘTE

A.   GUSTĂRI:

Roşii umplute cu cremă de sardele

 

* 6 roşii,

* sardele în ulei,

* maioneză de post,

* 1 lămâie,

* puţină margarină,

* pătrunjel,

* piper

 

Rosiile se spala bine si se scobesc in interior. Sardelele se storc de ulei, se zdrobesc cu furculita, se adauga atata margarina cat este necesar ca sa obtinem o pasta spumoasa. Se adauga maioneza de post, piperul, sarea si putin suc de lamaie. Cu aceasta pasta umplem rosiile. Le aranjam intr-un vas si le bagam in cuptorul deja incalzit cca. 10 minute. Apoi le garnisim cu patrunjel.

 

B.   SALATE:

Salată cu măsline

100 g măsline,

1 ceapă,

1 ardei roşu,

1 ardei verde,

2 roşii,

ulei,

oţet,

zahăr,

usturoi verde,

sare,

piper.

Ceapa se taie cubuleţe foarte fine, la fel ardeii şi roşia. Într-un vas se amestecă legumele cu măslinele, se adaugă ulei, oţet, sare, piper, zahăr şi se lasă la frigider 10-15 minute. Se serveşte presărată cu usturoi verde tocat.

 

C.   SOSURI:

Pentru reţetele de astăzi nu este necesar să pregătim un sos separat.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME:

Ciorbă de capete şi cozi de crap

·       capetele şi cozile peştilor pt reţetele de azi

·       150 g morcovi

·       50 g albitură

·       100 g ţelină

·       200 g ceapă

·       700 g roşii

·       150 g ulei

·       2 legături verdeaţă

·       1,5 l borş

·       Sare

Se taie zarzavatul în cuburi, ceapa se toacă mărunt, se călesc împreună în ulei, se sting cu apă şi se pun la fiert.

          Când zarzavatul este aproape fiert se adaugă roşiile, ce au fost curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cubuleţe, cât şi borşul ce a fost fiert separat şi strecurat.

          Se potriveşte gustul de sare.

          Capetele peştilor se curăţă de solzi, se scot branhiile şi osul amar, iar cozile se curăţă de solzi, se spală în mai multe ape, se adaugă la ciorbă şi se fierb circa 10 minute.

          La sfârşit se adaugă verdeaţa tocată, preferabil o legătură pătrunjel şi una de leuştean.

 

E.    MÂNCĂRURI:

Macrou cu legume la cuptor

 

- 4 bucati de macrou,
- 2 lamai,
- 2 fire praz,
- 1 morcov mai mare,
- 4 rosii potrivite,
- sare si piper,
- suc de rosii,
- cativa catei de usturoi,
- putin ulei.

Pestele se portioneaza feli de 1 cm grosime, se condimenteaza si se lasa la frigider 1 ora. Legumele se taie felii suptiri, mai putin rosiile care se taie in patru, se pun in tava asezate pe toata suprafata ei si se pune apoi pestele. Se adauga ceva ulei , rosiile, usturoiul pisat, suc de rosii, ceva apa si se pune totul la cuptor. Pe la jumatatea timpului de preparare puneti felii de lamaie peste fiecare bucata de peste.

                           

F.    DULCIURI:

Macaroane cu dulceaţă şi nuci

·       500 g macaroane

·       75 g ulei

·       Sare

·       100 g nuci măcinate

·       150 g dulceaţă preferabil de vişine

Macaroanele se rup în două şi se fierb în apă cu sare timp de 30 minute.

          Când sunt gata se pun în strecurătoare şi se trec printr-un jet de apă rece.

          Într-o cratiţă se înfierbântă uleiul, se pun macaroanele şi se amestecă.

          După ce se iau de pe foc se amestecă separat nucile măcinate cu dulceaţa, apoi se toarnă peste macaroane şi se amestecă uşor.

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

GISELLA GROSZ

Gisella Grosz
Gisella Grosz, circa 1910
Date personale
Născută	26 noiembrie 1875[1][2]  Șimleu Silvaniei, Austro-Ungaria
Decedată	1942 (66 de ani)[1]  Rīgas geto⁠(d), Rīga, Letonia
Cauza decesului	omor (genocid)
Căsătorită cu	Adolf Weissmann[*]
Cetățenie	Ungaria
Ocupație	classical pianist[*] profesoară de muzică[*]
Activitate
Studii	Academia de muzică Franz Liszt din Budapesta[*][2]
Pregătire	Thomán István[*],  Teresa Carreño[*]
Modifică date / text

Gisella Grosz (n. 26 noiembrie 1875,^[1][2] Șimleu Silvaniei, Austro-Ungaria – d. 1942,^[1] Rīgas geto^⁠(d), Rīga, Letonia) a fost o pianistă maghiară.

Grosz s-a născut într-o familie de evrei în Șimleu Silvaniei, pe atunci în Austro-Ungaria. A studiat pianul la Academia Regală de muzică din Budapesta cu István Thomán. A susținut primele concerte în 1897 la Budapesta^[3] și în 1898 și 1899 în Leipzig și Berlin, cu un oarecare succes.^[4] Din 1898, ea a trăit în mod constant în Berlin,^[5] , unde a studiat cu Teresa Carreño.

A fost solistă a Filarmonicii din Berlin în 1902, 1905, 1908 și 1909.^[6] În 6 februarie 1906 ea a înregistrat pentru Welte-Mignon, fiind una dintre primele femei pianiști ce au realizat înregistrări pentru această companie.^[7]

În 1911 a renunțat la cariera de pianistă pentru a se căsători cu Adolf Weissmann (1873-1929), un bine-cunoscut critic muzical din Berlin, autor al unor biografii pentru Bizet, Chopin, Verdi și Puccini. După retragerea sa din concerte, Gisella Grosz a continuat să dea cursuri de pian. Împreună cu soțul ei, a găzduit frecvente concerte de cameră în anii 1920, până la moartea prematură a acestuia în 1929.

Ea a fost trecută în cartea de telefoane din 1937 până în 1940 ca Gisella Weissmann (Weißmann). În 1940 numele evreiesc Sara a fost adăugat intrării, iar în 1941, evreii au fost scoși cu totul din cartea de telefoane. În ianuarie 1942 a fost deportată la Riga, în Letonia, unde a și murit, în același an.

Grosz și Weissmann au avut în 1908 un copil născut în afara căsătoriei, Ilse. Fiica a devenit de asemeanea pianistă, fiind învățată de mama ei în Berlin și de Konrad Wolff în Paris. Din 1933 Ilse Weissmann a trăit în Franța, Anglia și Italia, iar în cele din urmă a emigrat în SUA, unde a murit în anul 2000.

TEMISTOCLE POPA

Sari la navigareSari la căutare

Temistocle Popa
Date personale
Născut	27 iunie 1921[1]  Galați, România
Decedat	26 noiembrie 2013 (92 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor textier[*] actor compozitor de coloană sonoră[*]
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Temistocle Popa (pseudonimul artistic al lui Mistocli Popa^[2][3], n. 27 iunie 1921, Galați - d. 26 noiembrie 2013, București^[4]) a fost un compozitor, instrumentist (flaut, saxofon) și actor de film ^[5] român.

Laureat cu Premiul Festivalului de la Mamaia, cu Premiul ACIN pentru muzică de film (Un oaspete la cină); în anul 2004 a primit Ordinul Național Serviciul Credincios, în grad de Cavaler; a debutat cu melodia „Vântule din zarea albastră”, iar dintre compozițiile sale mai cunoscute pot fi menționate „Gabriela”, „În rândul patru”, „În târgul moșilor”, „Mereu cânta o serenadă”, „Trecea fanfara militară”.

La 20 octombrie 2011 s-a lansat cartea biografică dedicată compozitorului.

A fost căsătorit cu actrița Cornelia Teodosiu și a locuit în București.^[6]

Este creatorul muzicii pentru filmele Veronica, Veronica se întoarce, Mama, Trahir etc.

CUPRINS

• 1Compoziții
• 2Muzică de film
• 3Cărți
• 4Note
• 5Legături externe

COMPOZIȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Astă-seară m-am îndrăgostit - Adrian Romcescu
• Cu cine semeni dumneata - Dan Spătaru
• Pădure - Margareta Pâslaru
• Margarete - Margareta Pâslaru
• Și m-am trezit că iubesc - Margareta Pâslaru
• Cânta un ciobănaș - Margareta Pâslaru
• Cei care se iubesc - Margareta Pâslaru
• Ala-bala twist - Margareta Pâslaru
• București - Margareta Pâslaru
• Cântecul primăverii - Margareta Pâslaru
• De ce, de ce, de ce - Margareta Pâslaru
• Dorule - Margareta Pâslaru
• Hop la - Margareta Pâslaru
• O minune își dorește fiecare - Margareta Pâslaru
• La Trivale - Margareta Pâslaru
• Melodii - Margareta Pâslaru
• Nu pot să te sufăr - Margareta Pâslaru
• Nu-mi pasă de lună și stele - Margareta Pâslaru
• Săptămâna - Margareta Pâslaru
• Un roman de dragoste - Margareta Pâslaru
• Izvorul - Margareta Pâslaru
• Să fii învingător - Margareta Pâslaru
• Actorii - Margareta Pâslaru
• Veronica - Margareta Pâslaru
• În rândul patru (cunoscut și ca „În rândul patru banca de la geam”) - Dan Spătaru si Anda Călugăreanu
• Lalele (cunoscut mai ales prin interpretarea de Luigi Ionescu)
• Orașul de la Dunăre - Constantin Drăghici
• Poiana cu flori
• Să cântăm, chitara mea - Dan Spătaru
• Trecea fanfara militară - Dan Spătaru
• Ce e cu tine - Dan Spătaru
• Mi-ai furat inima - Dan Spătaru
• Noapte bună, București - Dan Spătaru
• Vântule din zarea-albastră
• Zorile - Luigi Ionescu
• Iubite (Angela Similea)
• Loneliness (Stimming)
• Sunt vagabondul vietii mele - Gheorghe Dinica

MUZICĂ DE FILM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• De trei ori București (1968)
• Tinerețe fără bătrânețe (1968)
• Cîntecele mării (1971)
• Urmărirea (1971)
• Astă seară dansăm în familie (1972)
• Sfînta Tereza și diavolii (1972)
• Cu mîinile curate (1972) - cântecul „Nu mai sînt cum am fost”
• Veronica (1973)
• Ultimul cartuș (1973) - cântecul „Nu mai sînt cum am fost”
• Veronica se întoarce (1973)
• Tată de duminică (1975)
• Singurătatea florilor (1976)
• Premiera (1976)
• Roșcovanul (1976)
• Mama (1977) - împreună cu Gérard Bourgeois
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
• Melodii, melodii (1978)
• Șantaj (1981)
• Detașamentul „Concordia” (1981)
• Saltimbancii (1981)
• Grăbește-te încet (1982)
• Un saltimbanc la Polul Nord (1982)
• Secretul lui Bachus (1984)
• Zbor periculos (1984)
• Sosesc păsările călătoare (1985)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Un oaspete la cină (1986)
• Secretul lui Nemesis (1987)
• Duminică în familie (1988)
• Harababura (1991)

CĂRȚI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Trecea fanfara militară (1989). Editura Litera, ISBN

Temistocle Popa, „fabrica” de șlagăre a României, colaj cu cele mai iubite melodii

Temistocle Popa Cu cine semeni dumneata Aurelian Andreescu )

Temistocle Popa Soapte de iubire Diona Badea )

Angela Similea - Atentie, se canta! - editie dedicata lui Temistocle Popa

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

HISTORIA DE UN AMOR / MÚSICA QUE YA NO SE OYE EN LAS RADIOS / Música Relajante y Romántica

100 MOST BEAUTIFUL PIANO MUSIC: 1 Hour Of Relaxing Romantic Classical Piano Love Songs Ever

TEATRU/FILM

NICOLAE BĂLȚĂȚEANU

Nicolae Bălțățeanu
Nicolae Bălțățeanu
Date personale
Născut	26 noiembrie 1893
Decedat	27 februarie 1956 (62 de ani)
Ocupație	actor
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Nicolae Bălțățeanu (n. 26 noiembrie 1893, Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinți, România – d. 27 februarie 1956, București) a fost un actor român.

A debutat în 1917 pe scenele teatrelor particulare. Din 1918 până la sfârșitul vieții a jucat pe scena Teatrului Național din București. A jucat în Azilul de Noapte de Maxim Gorki, Trei Surori de Anton P. Cehov, Tartuffe de Molière, Hagi Tudose de Barbu Ștefănescu Delavrancea etc.^[1]

Un om de afaceri (1953) - Honore de Balzac

Print si cersetor de Mark Twain1954 SILVIA CHICOS TEATRU BASME POVESTI DISCURI VINIL ELECTRECORD

MIHAIL DRUMEȘ

Mihail Drumeş, viaţa şi opera

Mihail Drumeș
Date personale
Născut	26 noiembrie 1901  Ohrid, Imperiul Otoman
Decedat	7 februarie 1982 (80 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Activitate
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Filosofie a Universității din București
Modifică date / text

Mihail Drumeș (pseudonim pentru Mihail V. Dumitrescu; n. 26 noiembrie 1901, Ohrid, Imperiul Otoman – d. 7 februarie 1982, București, România) a fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă și romancier român, foarte popular in perioada interbelică.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Operă literară
  • 2.1Debut literar și primii ani
  • 2.2Activitatea din timpul maturității artistice
• 3Opere selective
• 4Note

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Fiul lui Vasilie Dimitrie (devenit Dumitrescu) și al Despinei (n. Gero). Familia sa, la origine aromână, se stabilește în Oltenia.

Liceul l-a urmat la Caracal și Craiova, bacalaureatul l-a obținut în 1925. Urmează Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, absolvită în 1928. O vreme funcționează ca profesor de liceu, va trece mai apoi în învățământul superior.

OPERĂ LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Debut literar și primii ani[modificare | modificare sursă]

Debut la revista Flamura în 1922, debut editorial cu volumul de nuvele și schițe Capcana in 1927. Între anii 1922 și 1924 Teatrul Național din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămășagul, dar nu vede lumina rampei. Este cronicar dramatic la ziarul Rampa din București pentru Teatrul Național din Craiova. În 1925 susține bacalaureatul la Colegiul Carol I din Craiova, unde a urmat ultimele două clase după ce întrerupsese studiile din cauza stagiului militar și a războiului. Între anii 1924 și 1928 este student la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București.

Activitatea din timpul maturității artistice[modificare | modificare sursă]

În anul 1927 devine membru al Societății Scriitorilor Români, ulterior și al Societății Autorilor Dramatici. Mai înainte publicase prima sa carte de proză, Capcana. Nuvele și schițe, primită bine de critica literară. În 1930 publică, în foileton, în ziarul Dimineața, primul său roman, Sfântul Părere, apărut în același an și la Editura Cartea românească. În 1932 tipărește, la invitația lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d'Arc, înscrisă mai târziu în repertoriul Naționalului clujean. În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitația la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediții, obținând un record unic în materie de tiraj.

Autorul devine unul dintre cei mai citiți scriitori din perioada interbelică. În anul 1938 apare romanul Scrisoarea de dragoste în colecția Universul literar al ziarului Universul. Autorul reia tema nuvelei Capcana, pe care o amplifică, dându-i și unele sensuri sociale, încât se poate spune că romanul dezbate tema carierismului. 1940, piesa Năluca este publicată în colecția "Universul literar", împreună cu volumul Trei comedii: Școala nevestelor, Calul de curse, Liniștea soțului - difuzate anterior și de Radio București. În 1941, O crimă pasională, care fusese interzisă din repertoriul Naționalului clujean în 1935, după a doua reprezentație, caz unic în perioada interbelică, vede lumina tiparului în aceeași colecție a "Universului literar", cu o prezentare de Teodor Scarlat.În 1942, romanul Sfântul Părere, publicat În 1930, în foileton, în coloanele cotidianului "Dimineața" și imediat în Ed. Cartea românească, reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul și este recenzat pozitiv de "Viața românească:, "Gândirea", "Rampa". Apare volumul Teatrul, ediție bibliofilă. În 1946, romanul Elevul Dima dintr-a șaptea, frescă a adolescenței din literatura noastră, alături de Medelenii lui Ionel Teodoreanu, îl aduce pe autor din nou în atenția cititorilor. În anul 1961 Editura militară îi publică romanul Se revarsă apele, cu subtitlul "Cronică împletită dintr-o seamă de povestiri despre oameni și fapte întămplate în cei dintâi ani ai veacului nostru și despre răscoalele țăranilor din acea vreme".

În 1967 Mihail Drumeș devine membru al Uniunii Scriitorilor și pensionar al acesteia. În 1969, povestirea istorică Iancu Jianu apare, în foileton, în ziarul "Oltul" din Slatina. 1972, îi apare în Editura Ion Creangă volumul Edison, reluat un an mai târziu cu titlul Mari invenții. Povestiri adevărate, ed. a II-a, 1977, semnată cu pseudonimul Barbu Apelevianu. În 1974 Editura Albatros îi publică romanul Arde Prahova. La editura Ion Creangă vede lumina tiparului, in 1977, volumul Povestiri despre cutezători. Între anii 1978 și 1979 continuă activitatea de prozator prin publicarea volumului Povestea neamului românesc. De la început și până în zilele noastre. Pagini din trecut. vol. I, 1978, vol. II-III,1979, în Editura didactică și Pedagogică. În 1980 Ed. Dacia din Cluj-Napoca îi publică volumul 10 cărți celebre repovestite de Mihail Drumeș. 1982, 27 februarie, scriitorul încetează din viață la București, lăsând în manuscris numeroase volume de proză, piese de teatru, scenarii de filme, prelucrări etc.

OPERE SELECTIVE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Capcana, 1927
• Invitația la vals, 1936
• Ioana d'Arc, 1937
• Scrisoarea de dragoste, 1938
• Elevul Dima dintr-a șaptea, 1946
• Se revarsă apele, 1961.
• Sfântul Părere, 1930, ediție definitivă Cazul Magheru, 1970
• Arde Prahova, 1974

Elevul Dima dintr-a VII-a - Mihail Drumes

EUGEN IONESCO

Eugen Ionescu
Eugen Ionescu în 1993
Date personale
Nume la naștere	Eugen Ionescu
Născut	26 noiembrie 1909[5]  Slatina, Olt, România
Decedat	28 martie 1994 (84 de ani)[5][6]  Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Părinți	Eugen Ionescu, tatăl, Marie-Thérèse Zicard
Căsătorit cu	Rodicia Burileanu
Copii	o fată
Naționalitate	român
Cetățenie	România  Franța
Religie	Biserica Ortodoxă Română[7]
Ocupație	dramaturg scriitor poet critic literar[*] diarist[*] ilustrator[*] grafician[*]
Limbi	limba franceză[1] limba română[1] limba germană
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Teatrul absurd, dadaism
Operă de debut	• Elegii pentru ființe mici (1931) - Poezie • Cântăreața cheală (1950) - Teatru
Opere semnificative	Scaunele Rinocerii Ucigaș fără simbrie Noul locatar Cântăreața cheală
Influențe[ascunde] Samuel Beckett Franz Kafka[2] Alfred Jarry Ion Luca Caragiale Tristan Tzara Demetru Dem. Demetrescu-Buzău
Note
Premii	Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*][3] prix Prince-Pierre-de-Monaco[*] Comandor al Ordinului Național de Merit[*][3] Jerusalem Prize[*] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] prix du Brigadier[*] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană[4] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][3]
Membru post-mortem al Academiei Române
Membru al Academiei Franceze Locul 6, (1970-1994)
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909,^[5] Slatina, Olt, România – d. 28 martie 1994,^[5][6] Paris, Franța), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Cariera literară
  • 2.1Perioada românească
  • 2.2Teatrul absurd
• 3Anul Eugène Ionesco
• 4Distincție
• 5Opera
  • 5.1Dramaturgie
  • 5.2Eseuri. Proză literară
  • 5.3Ediții în limba română
  • 5.4Traduceri
• 6Opere muzicale inspirate din dramaturgia sa
• 7Bibliografie selectivă
• 8Galerie de imagini
• 9Note
• 10Legături externe
• 11Vezi și

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

CARIERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Perioada românească[modificare | modificare sursă]

Eugen Ionescu, timbru din 1995

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Teatrul absurd[modificare | modificare sursă]

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

ANUL EUGÈNE IONESCO[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.

Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.^[8]

DISTINCȚIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.^[9]

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

• Cântăreața cheală (1950)
• Lecția (1951)
• Scaunele (1952)
• Victimele datoriei (1953)
• Amadeu (1954)
• Jacques sau supunerea (1955)
• Noul locatar (1955)
• Ucigaș fără simbrie (1957)
• Rinocerii (1959)
• Regele moare (1962)
• Pietonul văzduhului (1963)
• Setea și foamea (1966)
• Delir în doi (1967)
• Jocul de-a măcelul (1970)
• Macbett (1972)
• Ce formidabilă harababură (1973)
• Omul cu valize (1975)
• Călătorie în lumea morților (1980)

Eseuri. Proză literară[modificare | modificare sursă]

• La Photo du Colonel (1962)
• Note despre teatrul de avangardă (1962)
• Note și contranote (1966)
• Jurnal în fărâme (1967)
• Prezent trecut, trecut prezent (1968)
• Descoperiri (1969)
• Solitarul (1973)
• Situații și perspective (1980)
• Căutarea intermitentă (1988)

Ediții în limba română[modificare | modificare sursă]

• Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
• Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
• Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo, Ideea românească n° 2-4, 1935
• Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
• Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
• Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
• Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
• Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
• Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
• Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
• Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
• Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
• Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010
• Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
• Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la editura Jean Vigneau din Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.

OPERE MUZICALE INSPIRATE DIN DRAMATURGIA SA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

„Cântăreața cheală” de Dan Voiculescu (compozitor) (premieră absolută, 1994)

„Jacques sau supunerea” de Radu Bacalu (premieră absolută, 1994)

„Lecția” de Șerban Marcu (premieră absolută, 2004)

Eugene Ionesco - Lectia

Rinocerii - Eugène Ionesco

LILI POOR

Lili Poór
Date personale
Născută	15 aprilie 1886[1]  Marjančaci⁠(d), Osječko-baranjska županija, Croația
Decedată	26 noiembrie 1962 (76 de ani)  Cluj, România
Înmormântată	Cimitirul Hajongard din Cluj
Căsătorită cu	Jenő Janovics
Cetățenie	Ungaria  România
Ocupație	actriță
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Mormântul lui Lili Poór și al soțului ei, Jenő Janovics în Cimitirul Hajongard din Cluj

Lili Poór (n. 15 aprilie 1886, Mariancs – d. 26 noiembrie 1962, Cluj) a fost o actriță maghiară și profesoară universitară, membră a Teatrului Național din Cluj, figură emblematică a dramaturgiei de limba maghiară din România și un pionier al cinematografiei. Între anii 1910 și 1945 a fost căsătorită cu regizorul Jenő Janovics (1872–1945).

CUPRINS

• 1Principalele roluri interpretate
• 2Roluri în filme, selectiv
• 3Bibliografie
• 4Referințe

PRINCIPALELE ROLURI INTERPRETATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Olga în Bizánc [Bizanț] de Ferenc Herczeg
• Ledér în Csongor és Tünde de Mihály Vörösmarty
• Gauthier Margit în A kaméliás hölgy [Dama cu cameliile] de Alexandre Dumas
• Vilma în A farkas [Lupul] de Ferenc Molnár
• Mima în Vörös malom [Moara roșie] de Ferenc Molnár
• Ophelia în Hamlet, dán királyfi [Hamlet, prințul Danemarcei] de William Shakespeare
• Lady Anna, Margit királynő în III. Richárd [Richard al III-lea] de William Shakespeare
• Júlia în Rómeó és Júlia [Romeo și Julieta] de William Shakespeare
• Melinda, Gertrudis în Bánk bán [Banul Bánk] de József Katona
• Anna Karenina în piesa omonimă de Lev Tolstoi
• Éva în Az ember tragédiája [Tragedia omului] de Imre Madách
• Vassza Zseleznova (Maxim Gorki)
• Athália în A kőszívű ember fiai [Fii omului cu inima de piatră; titlul traducerii în limba română fiind:Familia Baradlay] de Mór Jókai
• Hattyú în A hattyú (Lebăda) de Ferenc Molnár
• Kata în A makrancos hölgy [Femeia îndărătnică] de William Shakespeare
• Tündérkirálynő în Szentivánéji álom [Visul unei nopți de vară] de William Shakespeare
• Lady Anna în III. Richárd de William Shakespeare

ROLURI ÎN FILME, SELECTIV[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Jó éjt, Muki! [Noapte bună, Muki], 1915
• A vén bakancsos és fia, a huszár, 1917
• Mire megvénülünk, 1917
• Din grozăviile lumii, 1920
• Mama lui Imre Madách în Madách. Egy ember tragédiája [Madách. Tragedia unui om], 1949

POEZIE

VLADIMIR STREINU

Membru post-mortem al Academiei Române

Nicolae Iordache
Istoricul literar Vladimir Streinu
Date personale
Născut	23 mai 1902  Teiu din Deal, Județul Argeș, România
Decedat	26 noiembrie 1970 (68 de ani)  București, România
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Părinți	Șerban Iordache Leanca Iordache
Căsătorit cu	Elena Vasiliu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor
Pseudonim	Vladimir Streinu, Apollonius
Partid politic	Partidul Național Țărănesc
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1921 - 1970
Mișcare/curent literar	modernism
Specie literară	eseu, critică literară, critică de poezie
Operă de debut	1. 1921 - poezie în „Adevărul literar și artistic” și critică literară în „Muguri” 2. 1938 - volumul „Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri”
Opere semnificative	„Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri”, „Istoria literaturii române ”
Influențe[ascunde] Titu Maiorescu
Modifică date / text

Vladimir Streinu (n. 23 mai 1902, Teiu din Deal, Județul Argeș, România – d. 26 noiembrie 1970, București, România) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.

CUPRINS

• 1Date biografice
• 2Criticul și istoricul literar
• 3Recunoașterea postumă
• 4Note
• 5Bibliografie
• 6Legături externe

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat și Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din județul Argeș, ca fiu al lui Șerban Iordache, din neam de moșneni, agricultor foarte avut, și al Leancăi.

A absolvit școala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Pitești, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul țării, ocupată de trupele germane, întrerupe școala și se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei școli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socotește o clasă, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Pitești. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.

În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din București, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viața literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacție la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi și Ion Pillat. În același timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.

În 1924, susține examenul de licență, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaște și se căsătorește cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în București, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregatește o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.

Încă din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în țară în 1927, este numit profesor la Găești. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreună cu Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu și Tudor Șoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franța, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găești și Pitești, până în 1938, când se stabilește definitiv în București, funcționând mai întâi la Școala normală de băieți și apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică țărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.

Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-șef la Gazeta (1935 -1938), iar din 1935, redactor la Viața literară și la Revista Fundațiilor Regale, unde va ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, din cauza orientării lor democratice.

Va reveni la Revista Fundațiilor Regale între 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir Streinu a fost numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul își susține examenul de doctorat la Universitatea din Iași cu o teză despre Versul liber românesc. Dar în același an, este încă o dată concediat de la Revista Fundațiilor Regale, dat afară din învățământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociației de rezistență culturală Mihai Eminescu.

Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existență, va presta umilitoare munci necalificate, precum paznic și ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiințific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 a fost numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă și literatură română a Universității din București, unde ține un curs despre Estetica poeziei românești. Moare din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.

CRITICUL ȘI ISTORICUL LITERAR[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice. Puteți da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea diacriticelor.

Vladimir Streinu a debutat ca poet în Adevărul literar si artistic" (1921), iar în calitate de critic, în revista Muguri" (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu, și apoi a colaborat la foarte multe alte publicații, ca acelea amintite, la care să adăugăm, doar cu titlu exemplificativ, Săptămâna muncii intelectuale, Cetatea literară, Viața Românească, Gândirea, Mișcarea literară, Universul literar. Față de colegii săi de generație (Tudor Vianu, George Călinescu), în volum a debutat oarecum târziu, în 1938, cu Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, urmat de Recitind pe clasicii noștri. Ion Creangă (1939), Clasicii noștri (1943), Literatura română contemporană. Antologie (1943), Istoria literaturii romane (în colaborare cu Tudor Vianu și Șerban Cioculescu) (1944), Versificația modernă (1966), Calistrat Hogaș (1968), Pagini de critică literară, 2 vol. (1968), care vor continua postum până la vol. V inclusiv (1977). Tot postum vor apărea micromonografia Ion Creangă (1971), volumul de versuri Ritm imanent (1971), Studii de literatură universală (1973). Vladimir Streinu a îngrijit prima ediție critică a Operei lui Calistrat Hogaș, 2 vol. (1944, 1947) și o ediție anglo-română a capodoperei lui Shakespeare, "Tragedia lui Hamlet, prinț al Danemarcei" (1965).

Criticul nostru și-a definit concepția și opiniile estetice de-a lungul celor cinci volume de Pagini de critica literară și, în special, în acela din 1938. El se pronunță împotriva metodelor istorice, sociologice, biografice și împotriva oricărei metode, ca fiind incapabile să explice și să decidă asupra originalității spiritului creator. Metoda are numai valoare celui care o practică. Relativist, întrucât esența artei ar fi ceva imprecis, opera ar avea un duh inanalizabil, "Vladimir Streinu considera că sarcina criticului este să deslușească într-o poezie sau într-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadică, misterul vibrator cu care să consune". Mai exact, să surprindă unicitatea operei. Sunt invocați în acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentală), Henri Bergson (durata vie), Gabriel Marcel ("l'attention à l'unique"), Camil Petrescu (substanțialitatea). Critic de formație maioresciana, Streinu a văzut în militantismul estetic o formă a luptei pentru artă, pentru frumos, de unde și polemicile sale împotriva ingerințelor politice din orice parte ar fi venit ele în domeniul literaturii și împotriva mediocrității. El susține scrisul artistic în critică pe care însuși l-a cultivat. Mai târziu, va medita asupra Tiparelor de cultura. Atic și asiatic, în care clasificările (Aticul este clasic, simplu, organizat, raționalist...") amintesc eseul lui George Călinescu, Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, el definește specificul românesc pe care-l vede ca o expresie a clasicismului, drept aesthesis carpato-dunărean", incorporat în primul rând în Miorița.

Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie pe care a îmbrățișat-o aproape în întregimea ei, de la Eminescu și încă de mai înainte (măruntul romantism, tenebros, exotic și formalist"), până la cel mai tânăr contemporan. Marele poet l-a atras în permanență, comentându-i opera în mai multe rânduri, în special în volumul Clasicii nostri. Luceafărul e o dramă a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regăsește în întreaga inspirație a poetului". Despre Floare albastră afirma că e un embrion al marii lui opere, spectaculoasa oscilație eminesciană între ideea de moarte și viață. În studiul Eminescu, poet dificil se pronunța, poate cam categoric, împotriva popularității poetului, a așa-zisului curent eminescian, care nu s-ar fi produs, observând că destule versuri, sintagme sau poezii rămân neînțelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic și mitologic n-a mai fost repetată de nimeni și niciodată". Acest univers mirific va fi mereu prezent în conștiința criticului și atunci când va comenta lirica secolului XX, care se îndruma pe alte căi decât ale romantismului eminescian.

Deși orientat spre modernism, Streinu îi acordă lui Al. Macedonski un spațiu destul de limitat în cadrul capitolului Orientarea estetizantă din Istoria literaturii române. Pe larg, este discutată noutatea ideilor lui poetice, unele în premieră mondială, ca transpoziția senzațiilor, apropierea poeziei de muzica, verslibrismul. Admirația criticului față de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvoltă într-o semeție de artă luciferică, sublimă și nemaicunoscută", este indiscutabilă.

Vladimir Streinu se afirmă și își conturează profilul pe deplin atunci când abordează perioada interbelică. Spre a-i cunoaște și mai clar opțiunea estetică, va trebui să cităm studiul Tradiția conceptului modern de poezie, publicat în vol. Pagini de critica literară (1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate până la Edgar Allan Poe, care aduce marile inovații; el restituie poeziei noblețea aristotelică a plăcerii, combate ideea de inspirație, poemul construindu-se treptat, cu preciziunea și rigoarea logică a unei probleme de matematică. El pune pe primul plan chestiunea poeziei pure, a colaborării poeziei cu muzica, vorbește despre sugestie. Pe un asemenea drum, care deschidea o nouă epocă, aceea a modernismului, Poe va fi urmat în Europa de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry. Toate aceste inovații, cărora le subscrie și Vladimir Streinu, își vor găsi ecou într-o măsură mai mică sau mai mare și în lirica românească din secolul XX și mai ales din perioada interbelică. În introducerea la antologia Literatură română contemporană, criticul va realiza o sistematizare a tendințelor lirice din această perioadă, a raporturilor în continuă schimbare dintre modernism și tradiționalism. Fără să-i minimalizeze pe ceilalți, poetul care se bucura de cea mai mare considerație este, și pentru Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, a cărui creație a comentat-o adesea, începând cu volumul Cuvinte potrivite. Ceea ce îl impresionează și pe autorul Paginilor de critica literară este extraordinarul geniu verbal arghezian, de o forță hugoliană, de o materialitate copleșitoare". O atenție deosebită e acordată poeziei de inspirație religioasă, cea ocultată sau deformată în anii dogmatismului realist socialist. Opinia lui Vladimir Streinu despre Arghezi e așa de înaltă încât îl așează alături de Paul Valéry, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, socotindu-l și el cel mai mare poet după Eminescu". Foarte receptiv a fost criticul și la poezia lui Bacovia, pe care-l socotea un poet unic în literatura română și chiar în cadre mai largi decât ale literaturii noastre". Exprimând căderea din uman în mineral", volumele Plumb și Scântei galbene conțin o poezie de scoică bolnavă", cum o definește comentatorul într-o inspirată metaforă. De o înaltă apreciere s-a bucurat și Lucian Blaga, la care admira miracolul ca izvor al poeziei pe care poetul îl căuta în epoca miturilor și a legendelor creștine. După opinia și formula foarte personală a lui Vladimir Streinu, Blaga, pe care-l apropie de Rainer Maria Rilke, e un tip nou de creator în literatura română, nu un filosof și un poet, ci un lirosof, cu o doctrină a lirei, care îi constituie deplina lui identitate". Sensibil se dovedește criticul și față de morbidețea modernă" a lui Al. Philippide și de evoluția poeziei lui Adrian Maniu de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916, la cea tradiționalistă de după război, când iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu (și îl adaugă mai târziu și pe V. Voiculescu) ilustrează excelent ideea lui Vladimir Streinu din citata introducere la antologia Literatura română contemporană, potrivit căreia modernii se tradiționalizează, fără să vrea, tematic, iar tradiționaliștii se modernizează, fără să vrea, în expresie". Pe larg, scrie criticul despre Vasile Voiculescu, care a ținut o dreaptă cumpănă a lirismului nostru", lucrând cu vremea în spiritul inovației, etapele parcurse fiind mereu suitoare. Bineînțeles, nu este uitat poetul inspirației religioase românești, situat alături de Tudor Arghezi. Vladimir Streinu a scris despre numeroși poeți, de la Dan Botta la Ștefan Augustin Doinaș, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, deși foarte tânăr, îl prețuia în chip deosebit. A respins suprarealismul și, în ultimii ani, renegându-și conjunctural mai vechi convingeri, chiar privind poezia pură și ermetică, socotind, spre exemplu, excesiv criptică poezia lui Nichita Stănescu. A observat însă cu îndreptățire, în anii 1960, influența copleșitoare și imitarea până la pastișă a lui Arghezi, Blaga, Barbu, deși era într-un fel explicabilă prin reacția de respingere a uscatului și simplistului realism socialist, care deturnase poezia de la rosturile ei.

RECUNOAȘTEREA POSTUMĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 2006 a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române.

POEZII:

Diana

Am vazut, am vazut pe

Diana!

Eu ardeam in tufis ca satirii:

Avea arc vibrator cum e-al lirii

Si tot arc vibrator si spranceana;

Luminos o vestea cornul lunii,

Tremurau sub arginturi alunii

Era ea, era ea - nazdravana!

Era ea, nu era - nazdravana?!

Ca-am sarit din tufis ca satirii

Si-am vazut doar pe cer steaua

Lirii,

Amintind arcul ei si spranceana;

Sta-n ceresti panoplii cornul lunii,

Aromiti visau veverite alunii

Am vazut, n-am vazut pe

Diana?!

Fântâna sufletului meu

Sufletul meu astăzi parcă-i o fântână,
Peste care-n treacăt te-ai plecat, fecioară,
Neștiind că ochii tăi or să rămână
Prinși în fund pe-oglinda undei de izvoară...

Sufletul meu astăzi - picurare lină -
Stă și-ascultă singur plânsu-și de cleștar...

...........................

...Și te-așteaptă iar
Să-ți apleci deasupra-i trupul de lumină.

O, de-am putea... 

Doamne, când va fi lumină-afară!

Ploaia zuruie prelung și doare,

Pe sub ochii lumii fără zare

Lacrimile albii își săpară.

De la soare așteptăm, în ploae,
Un alint melodios de șaluri,
Din mizeria fiertelor gunoae -
Să se-nvoalte clare idealuri.

Ce e-n noi decât un lut de țintirim?
Unde - gând și unde - tină?
Ca ferești prin care să privim
Nici o clipă n-avem de lumină.

O, de-am putea ca trupul, în noroi,
Să-l lepădăm ca pe un vechi vestmânt,
Să urcăm ca fum înalt din noi
Și să nu ne mai simțim pământ!

Iar, în pustietatea Ta cerească,
Tu, Doamne, suferind de prea mult soare,
Durerile să ni se înfrățească
Și să plângem stele căzătoare.

1922

COSTACHE IOANID

Costache Ioanid
Date personale
Născut	3 decembrie 1912
Decedat	26 noiembrie 1987 (74 de ani)
Cetățenie	România
Religie	luteranism
Ocupație	poet textier[*]
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Costache Ioanid (n. 3 decembrie 1912, Comăndărești, Bucovina de Nord – d. 26 noiembrie 1987^[1]) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți creștini români, atât în România cât și în străinătate.^[2]

Multe dintre poeziile sale au fost puse pe melodii, fiind astfel cântate în bisericile, în special neoprotestante, din întreaga Românie și de peste hotare.

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1912 Decembrie, 3 - se naște Costache Ioanid, al patrulea fiu al lui Titus si al Ecaterinei, la Comăndărești, în Bucovina de Nord.
• 1923 - Începe să studieze la Liceul Internat din Iași.
• 1929 - 1934. Studiază la Academia de Artă Dramatică pe care o absolvă cu notă maximă. Deschide prima expoziție de sculptură caricaturală. Lucrează în lut pictat, în culori de ulei, sticlă, ceară, hârtie, lemn.
• Între 1934 și 1952 deschide șapte expoziții de acest gen la Iași, și mai apoi la București.
• 1938 - se muta în capitală. Realizează “Balet nepolitic”, celebru în epocă. La una din reprezentații participă MS regele Carol al II-lea.
• 1939 - se căsătorește cu Elena Ștefănescu din Iași.
• 1940 - Citind Biblia pe o bancă, în parc, este observat de Mihai și Sabina Wurmbrand care îl invită la Biserica Lutherană păstorită de Richard Wurmbrand. Începe studiul aprofundat al Bibliei și scrie primele poezii creștine.
• 1941 - 1944. Este încadrat cartograf la Marele Stat Major.
• 1958 - 1961. Își câștigă existența din picturi. Frecventează serviciile divine ale Bisericii Penticostale din Calea Moșilor. Scrierile sale circulă ilegal prin toată țara. Refuză să scrie în slujba propagandei comuniste.
• 1961 - 1966. Lucrează ca desenator tehnic la IPROMET.
• 1963 - Se află sub stare de arest la Malmaison. Este anchetat pe tot parcursul anului.
• 1966 - Frecventează Biserica Lutherană. Este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz și alții.
• 1981 - Moartea soției sale, Elena.
• 1981 - Emigrează în SUA. Îi apare primul volum de versuri, “Taine”.
• 1987 - Noiembrie, de ziua Recunoștinței (Thanksgiving) trece la odihnă.

POEZII:

Am căutat iubirea - Costache Ioanid

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă

Ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.

Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă

Și-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă,
Ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
Să spun odată clipei: Rămâi, ești prea frumoasă!
Și-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Și-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
Să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Și-am spart în țăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
Am întâlnit în cale deodată un drumeț.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
O sarcină de zdrențe și cioburi fără preț.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri
Lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colți de stâncă. Și-n urma Lui, pe-alocuri,
Vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Și totuși în privire avea un cer de taină
Cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Și-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
Căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă și L-am ajuns din urmă
Să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simțit că viața ca de-un prăpăd se curmă,
Când am privit prin zdrențe cutremurat de plâns

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
Un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar și putred în lumea asta-ntreagă
Vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

- Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
Povara de osândă sub care-atât Te-apleci?
Am întrebat, drumețul. Și El mi-a spus în șoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
Dar tu pe cine cauti înnourat si crunt?
- Eu… am soptit în silă, eu… căutam iubirea
- Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…

Bătrâneţe, şcoală-naltă... - Costache Ioanid

Bătrâneţe, şcoală-naltă
de-povară şi de scrum...
Cale aspră şi ciudată,
pe-unde n-am fost niciodată,
niciodată pân'acum...

Bătrâneţe, traistă spartă
de-unde toate cad şi toate pier...
cade orice faptă moartă,
cade slava cea deşartă
şi rămâne cea din Cer!

Bătrâneţe, daltă bună,
care taie cu folos,
taie fala ce se-adună,
taie firea cea străbună
din Mireasa Lui Cristos!

Bătrâneţe, tren de seară...
fără bani, fără bilet...
U-u-u!... ce iute zboară
Şi te duci din gară-n gară
către tainicul magnet...

Dar la urmă... Domnul ştie!...
Colo-n slavă, la hotar...
vom sări de bucurie
şi cu Domnul în vecie
vom fi tineri, tineri iar!...

AMIN

E dimineaţă - Costache Ioanid

E dimineaţă...
Isuse blând,
spre Cer se-nalţă
întâiul gând.

Cu prima rază
Te regăsesc.
Te ştiu de pază
şi-Ţi mulţumesc.

E dimineaţă!
Iubit Isus,
somnul mă-nvaţă
să fiu supus.

Şi iar sub soare
când mă trezesc,
mă uit în zare
şi-Ţi mulţumesc.

Şi-odată-n viaţă
mă voi trezi
privind în faţă
eterna zi...

Salvat prin cruce
prin har ceresc,
Isuse dulce,
Îţi mulţumesc!

AMIN

Nu-i singur Iuda vinovat - Costache Ioanidi

Nu-i singur Iuda vinovat
De sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...

Nu drumul greu spre Golgota,
Nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
Povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...

Nu patru cue L-au pătruns,
Când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
Cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari,
Nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
Si noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...

Şi nu ostaşilor prin sorţi
Cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci,
Nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
Sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...

Şi-acum Isus cel condamnat
Azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.

Dar tu ? Dar tu?...

Vladimir Streinu

Biografie Vladimir Streinu

Vladimir Streinu (23 mai 1902 - 26 noiembrie 1970) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.

Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat şi Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din judeţul Argeş, ca fiu al lui Şerban Iordache, din neam de moşneni, agricultor foarte avut, şi al Leancăi.

A absolvit şcoala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Piteşti, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul ţării, ocupată de trupele germane, întrerupe şcoala şi se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei şcoli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socoteşte o clasa, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Piteşti. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.

În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viaţa literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacţie la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi şi Ion Pillat. În acelaşi timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.

În 1924, susţine examenul de licenţă, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaşte şi se căsătoreşte cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în Bucureşti, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregateşte o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.

Înca din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în ţară în 1927, este numit profesor la Găeşti. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreuna cu Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Tudor Şoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franţa, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găeşti şi Piteşti, până în 1938, când se stabileşte definitiv în Bucureşti, funcţionând mai întâi la Şcoala normală de băieţi şi apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică ţărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.

Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-şef la Gazeta (1935 -1938), iar din 1935, redactor la Viaţa literară şi la Revista Fundaţiilor Regale, unde va ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, din cauza orientarii lor democratice.

Va reveni la Revista Fundaţiilor Regale între 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir Streinu e numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul îşi susţine examenul de doctorat la Universitatea din Iaşi cu o teza despre Versul liber românesc. Dar în acelaşi an, este încă o dată concediat de la Revista Fundaţiilor Regale, dat afara din învăţământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociaţiei de rezistenţă culturală Mihai Eminescu.

Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existenţă, va presta umilitoare munci necalificate, precum ar fi: paznic şi ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiinţific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alţi intelectuali de forţă interbelici, precum Constantin Noica) şi condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 e numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde ţine un curs de Estetica poeziei româneşti. Moare, în plină forţă creatoare, din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.


Vladimir Streinu a debutat ca poet în Adevărul literar si artistic" (1921), iar în calitate de critic, în revista Muguri" (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu, şi apoi a colaborat la foarte multe alte publicaţii, ca acelea amintite, la care să adăugăm, doar cu titlu exemplificativ, Săptamâna muncii intelectuale", Cetatea literară, Viaţa Românească, Gândirea, Mişcarea literară, Universul literar. Faţă de colegii săi de generaţie (Tudor Vianu, George Călinescu), în volum a debutat oarecum târziu, în 1938, cu Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, urmat de Recitind pe clasicii noştri. Ion Creangă (1939), Clasicii noştri (1943), Literatura română contemporană. Antologie (1943), Istoria literaturii romane (în colaborare cu Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu) (1944), Versificaţia modernă (1966), Calistrat Hogaş (1968), Pagini de critică literară, 2 vol. (1968), care vor continua postum până la vol. V inclusiv (1977). Tot postum vor apărea micromonografia Ion Creangă (1971), volumul de versuri Ritm imanent (1971), Studii de literatură universală (1973). Vladimir Streinu a îngrijit prima ediţie critică a Operei lui Calistrat Hogaş, 2 vol. (1944, 1947) şi o editie anglo-română a capodoperei lui Shakespeare, "Tragedia lui Hamlet, prinţ al Danemarcei" (1965).

Criticul nostru si-a definit conceptia si opiniile estetice de-a lungul celor cinci volume de Pagini de critica literara şi în special în acela din 1938. El se pronunta impotriva metodelor istorice, sociologice, biografice si impotriva oricarei metode, ca fiind incapabile sa explice si sa decida asupra originalitatii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practica. Relativist, intrucat esenta artei ar fi ceva imprecis, opera ar avea un duh inanalizabil", Vladimir Streinu considera ca sarcina criticului este sa desluseasca intr-o poezie sau intr-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadica, misterul vibrator cu care sa consune". Mai exact, sa surprinda unicitatea operei. Si sunt invocati in acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentala"), Henri Bergson (durata vie"), Gabriel Marcel (l'attention à l'unique"), Camil Petrescu (substantialitatea"). Critic de formatie maioresciana, Streinu a vazut in militantismul estetic o forma a luptei pentru arta, pentru frumos, de unde si polemicile sale impotriva ingerintelor politice din orice parte ar fi venit ele in domeniul literaturii si impotriva mediocritatii. El sustine scrisul artistic in critica pe care insusi l-a cultivat. Mai tarziu, va medita asupra Tiparelor de cultura. Atic si asiatic, in care clasificarile (Aticul este clasic, simplu, organizat, rationalist...") amintesc eseul lui G. Calinescu Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, el defineste specificul romanesc pe care-l vede ca o expresie a clasicismului, drept aesthesis carpato-dunarean", incorporat in primul rand in Miorita.

Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie pe care a îmbraţişat-o aproape în întregimea ei, de la Eminescu şi înca de mai inainte (măruntul romantism, tenebros, exotic si formalist"), pâna la cel mai tânar contemporan. Marele poet l-a atras in permanenta, comentandu-i opera in mai multe randuri, in special in volumul Clasicii nostri. Luceafarul e o drama a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regaseste in intreaga inspiratie a poetului". Despre Floare albastra afirma ca e un embrion al marii lui opere, spectaculoasa oscilatie eminesciana intre ideea de moarte si viata. In studiul Eminescu, poet dificil se pronunta, poate cam categoric, impotriva popularitatii poetului, a asa-zisului curent eminescian, care nu s-ar fi produs, observand ca destule versuri, sintagme sau poezii raman neintelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic si mitologic n-a mai fost repetata de nimeni si niciodata". Acest univers mirific va fi mereu prezent in constiinta criticului si atunci cand va comenta lirica secolului XX, care se indruma pe alte cai decat ale romantismului eminescian.

Deşi orientat spre modernism, Streinu îi acorda lui Al. Macedonski un spatiu destul de limitat in cadrul capitolului Orientarea estetizanta din Istoria literaturii romane. Pe larg e discutata noutatea ideilor lui poetice, unele in premiera mondiala, ca transpozitia senzatiilor, apropierea poeziei de muzica, verslibrismul. Admiratia criticului fata de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvolta intr-o semetie de arta luciferica, sublima si nemaicunoscuta", este indiscutabila.

Vladimir Streinu se afirma si isi contureaza profilul pe deplin atunci cand abordeaza perioada interbelica. Spre a-i cunoaste si mai clar optiunea estetica, va trebui sa citam studiul Traditia conceptului modern de poezie, publicat in vol. Pagini de critica literara (1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate pana la Edgar Allan Poe, care aduce marile inovatii; el restituie poeziei nobletea aristotelica a placerii, combate ideea de inspiratie, poemul construindu-se treptat, cu preciziunea si rigoarea logica a unei probleme de matematica. El pune pe primul plan chestiunea poeziei pure, a colaborarii poeziei cu muzica, vorbeste despre sugestie. Pe un asemenea drum, care deschidea o noua epoca, aceea a modernismului, Poe va fi urmat in Europa de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry. Toate aceste inovatii, carora le subscrie si Vladimir Streinu, isi vor gasi ecou intr-o masura mai mica sau mai mare si in lirica romaneasca din secolul XX si mai ales din perioada interbelica. In introducerea la antologia Literatura romana contemporana, criticul va realiza o sistematizare a tendintelor lirice din aceasta perioada, a raporturilor in continua schimbare dintre modernism si traditionalism. Fara sa-i minimalizeze pe ceilalti, poetul care se bucura de cea mai mare consideratie este, şi pentru Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, a cărui creaţie a comentat-o adesea, incepand cu volumul Cuvinte potrivite. Ceea ce il impresioneaza si pe autorul Paginilor de critica literară este extraordinarul geniu verbal arghezian, de o forţă hugoliana, de o materialitate coplesitoare". O atentie deosebita e acordata poeziei de inspiratie religioasa, cea ocultata sau deformata in anii dogmatismului realist socialist. Opinia lui Vladimir Streinu despre Arghezi e asa de inalta incat il asaza alaturi de Paul Valéry, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, socotindu-l si el cel mai mare poet dupa Eminescu". Foarte receptiv a fost criticul si la poezia lui Bacovia, pe care-l socotea un poet unic in literatura romana si chiar in cadre mai largi decat ale literaturii noastre". Exprimand caderea din uman in mineral", volumele Plumb si Scantei galbene contin o poezie de scoica bolnava", cum o defineste comentatorul intr-o inspirata metafora. De o inalta apreciere s-a bucurat si Lucian Blaga, la care admira miracolul ca izvor al poeziei pe care poetul il cauta in epoca miturilor si a legendelor crestine. Dupa opinia şi formula foarte personala a lui Vladimir Streinu, Blaga, pe care-l apropie de Rainer Maria Rilke, e un tip nou de creator in literatura romana, nu un filosof si un poet, ci un lirosof, cu o doctrina a lirei, care ii constituie deplina lui identitate". Sensibil se dovedeste criticul si fata de morbidetea moderna" a lui Al. Philippide si de evolutia poeziei lui Adrian Maniu de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916, la cea traditionalista de dupa razboi, cand iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu (si il adauga mai tarziu si pe V. Voiculescu) ilustreaza excelent ideea lui Vladimir Streinu din citata introducere la antologia Literatura romana contemporana, potrivit careia modernii se traditionalizeaza, fara sa vrea, tematic, iar traditionalistii se modernizeaza, fara sa vrea, in expresie". Pe larg, scrie criticul despre Vasile Voiculescu, care a tinut o dreapta cumpana a lirismului nostru", lucrand cu vremea in spiritul inovatiei, etapele parcurse fiind mereu suitoare. Bineinteles, nu este uitat poetul inspiratiei religioase romanesti, situat alaturi de Tudor Arghezi. Vladimir Streinu a scris despre numerosi poeti, de la Dan Botta la Ştefan Augustin Doinaş, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, desi foarte tanar, il pretuia in chip deosebit. A respins suprarealismul si, in ultimii ani, renegandu-si conjunctural mai vechi convingeri, chiar privind poezia pura si ermetica, socotind, spre exemplu, excesiv criptica poezia lui Nichita Stanescu. A observat insa cu indreptatire, in anii '60, influenta coplesitoare si imitarea pana la pastisa a lui Arghezi, Blaga, Barbu, desi era intr-un fel explicabila prin reacţia de respingere a uscatului şi simplistului realism socialist, care deturnase poezia de la rosturile ei.
Recunoaşterea postumă

În anul 2006 a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române.

Romantică

Pe cal și în oțele constelat,

Fireturi subt armură, ca un fur,

A dus în inima-i de cruciat,

Dintr-un levant de nimburi și-aromat,

Acelei care șoldul împrejur

În malacov ca luna și-a-mbrăcat.

Dar când pe ridicatele pridvoare,

Prin noapte-n rătăcitele cuvinte

Să-și sune și mai scumpele odoare,

Aude luminând o nechezare:

Pe calul alb cădere e-nainte

În trâmbițele soarelui răsare.

Tulpini înalte pleacă frunți de crin.

Din cer, tăcut, cad streșinile scunde.

Acele foste-mbrățișări, deplin,

Pe trup ca urme de inele-i vin,

Și, dreaptă, în nopți interioare ascunde

Salt lin albind subt lună de cavalin.

Ritm imanent

Negre și avântate-nspre mine,

Zbor peste neliniști ridică

Lin desfăcute sprâcenile line,

Aripi prelungi de rândunică.

Dacă sub mări nețtiute m-afund,

Printre corali de-aprinsă-așteptare,

Ochii tăi mari se deschid în afund,

Scoici cu înstelate mărgăritare.

Gândului meu schimnicia să-i razimi

Caldă din simțuti făptura ta-mi crește

Astfel cum soarele verii în azimi

Rumen din spice se reîntregește.

Totuși noi, suflete, păsări cerești,

Nu ne-am întâmpinat niciodată;

Sufletu-mi prin mângâiere te cată,

Semen ghicit pe sub scoarțe trupești,

Orice alintare pe trup se abate,

Doruri pun umbre pe suflet - departe;

Ducem, alăturați, înspre moarte

Singuri singurătăți ferecate.

Strigătul tău vine, corn din desișuri

Veșnic necunoscuți, veșnic aproape:

Maluri ale aceleiași ape

Cursă peste lactee prundișuri.

Fântâna sufletului meu

Sufletul meu astăzi parcă-i o fântână,
Peste care-n treacăt te-ai plecat, fecioară,
Neştiind că ochii tăi or să rămână
Prinşi în fund pe-oglinda undei de izvoară...

Sufletul meu astăzi - picurare lină -
Stă şi-ascultă singur plânsu-şi de cleştar...

...........................

...Şi te-aşteaptă iar
Să-ţi apleci deasupra-i trupul de lumină.

SFATURI UTILE

Beneficiile pentru sanatate ale ciupercilor

Cuprins articol

1.  Generalitati

2.  Valori nutritionale

3.  Beneficiile ciupercilor

4.  Aport crescut de vitamina D

5.  Stimularea sistemului imunitar

6.  Accelerarea metabolismului

7.  Cum sa alegeti ciupercile

8.  Avertisment

Generalitati

Exista o multitudine de soiuri de ciuperci dintre care multe sunt otravitoare. Cu toate acestea, exista destule tipuri care pot fi consumate, fara nici o teama.

Ciupercile pot fi recoltate din mediul natural, pot fi cultivate la in gradina sau pot fi cumparate din comert.

Valori nutritionale

Valorile nutritionale ale ciupercilor variaza in functie de soiul acestora. In general, o ceasca de ciuperci fripte are urmatoarele valori nutritionale
- calorii - 43
- grasimi - 0 g
- sodiu - 4 mg
- carbohidrati - 7 g
- proteine - 3 g

La aceeasi cantitate de ciuperci, doza zilnica recomandata de vitamine si minerale este:
- tiamina 6%
- riboflavina 14%
- niacina 17%
- B6 8%
- acidul folic 3%
- acid pantotenic 12%
- fier 3%
- magneziu 4%
- fosfor 10%
- potasiu 8%
- zinc 6%
- cupru 7%
- mangan 10%
- seleniu 8%

Beneficiile ciupercilor

Gratie continutului scazut de calorii, ciupercile pot ajuta la prevenirea obezitatii, un factor de risc pentru foarte multe boli, inclusiv diabet zaharat de tip 2, anumite tipuri de cancer si boli cardiovasculare.

Ciupercile sunt o sursa bogata de multe substante nutritive inclusiv vitamina B, vitamina D, cupru, minerale. De fapt, doar cinci ciuperci cremini ofera 31% din valoarea zilnica recomandata de seleniu, comparativ cu 45% din 90 grame de carne ce curcan.

Seleniul este un antioxidant puternic care ajuta la protejarea celulelor de efectele daunatoare ale radicalilor liberi.

Aport crescut de vitamina D

Ciupercile sunt singurele fructe sau legume care contin aceasta vitamina importanta. Ca si in cazul oamenilor, in cazul ciupercilor vitamina D este produsa atunci cand acestea sunt expuse la lumina soarelui, la un nivel ridicat de raze ultraviolete B (sub forma de ergosterol vegetal).

Stimularea sistemului imunitar

Conform unor studii realizate pe soareci, s-a constatat ca palaria ciupercilor albe poate stimula functia imunitara prin cresterea productiei de proteine si antivirale care sunt eliberate de celule, atunci cand acestea incearca sa protejeze si sa repare tesuturile organismului.

Un studiu ulterior a confirmat ca acest soi de ciuperci contribuie la maturarea celulelor sistemului imunitar numite celule dendritice, din maduva osoasa. Potrivit cercetarilor acest lucru ar putea sustine imbunatatirea imunitatii organismului dar si perfectionarea sistemelor de aparare impotriva microbilor.

Accelerarea metabolismului

Vitaminele din grupul B sunt vitale pentru transformarea produselor alimentare (carbohidratilor) in combustibil (glucoza) pe care organismul il arde pentru a produce energie. Acestea ajuta corpul sa metabolizeze grasimile si proteinele. Ciupercile contin o cantitate mare de vitamina B2 (riboflavina) si B3 (niacina).

Cum sa alegeti ciupercile

Alegeti ciupercile care au o textura ferma si nu au pete sau noroi pe suprafata lor. Ciupercile mai inchise la culoare au o aroma delicata iar cele de culoare deschisa o aroma mai intensa. Acestea pot fi pastrate in pungi de hartie in frigider, maxim o saptamana.

Inainte de a se gati vor fi spalate sub un jet de apa, scurt timp (nu trebuie tinute mult timp in apa pentru a nu fi afectata textura). Pot fi preparate in diverse moduri (prajire, fierbere, frigere, etc.).

Desi unele tipuri de ciuperci nu pot fi congelate, altele pot fi pastrate la congelator chiar si peste o luna.

Avertisment

Exista mai multe varietati de ciuperci otravitoare. De aceea, nu se vor consuma ciuperci salbaticeci doar soiuri comestibile care sunt recoltate in conditii sigure.