MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  24 DECEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI, TEATRU/FILM, POEZIE; SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         563: Biserica Hagia Sophia din Constantinopol este redeschisa  după ce a fost distrusă de cutremur. Prima biserică cu acest nume a fost construită de împăratul Constantin cel Mare în anul 325 e.n, pe locul înalt unde existase anterior un templu dedicat zeitei Artemis, pe acropolisul vechiului Byzantion. Au urmat lucrări de mărire a bisericii sub urmașul ctitorului, Constantius, în anul 365 e.n, timp în care s-a dat atenția cuvenită locașului ca reședință episcopală a Constantinopolului. În anul 404 e.n, biserica a fost incendiată pe timpul unei revolte legate de exilul Sfantului Ioan Chrisostom. În anul 415 e.n, împăratul Theodosiu al II-lea  a reconstruit biserica într-o nouă variantă arhitecturală. Acest al doilea edificiu a fost devastat și incendiat în cursul revoltei numite Nika, din anul 532 e.n, revoltă ce era pe cale să răstoarne tronul împăratului Iustinian I (cel Mare). După înăbușirea revoltei, împăratul a trecut laindeplinirea visului său de a ridica o biserică fără egal în lumea sa. A încredințat sarcina celor mai renumiți aritecți ai timpului, Anthemius din Tralles și Isidoros din Milet. S-a apreciat că sub comanda lor au lucrat au lucrat 100 de maiștri și 10.000 de lucrători. S-au ales cele mai valoroase materiale din imperiul aflat la o mare bogăție și întindere și s-au adus elemente valoroase de arhitectură din monumentele antice, de la Efes, Cyzic, Baalbek , sau Heliopolis din Egipt. După numai cinci ani, un record pentru acele timpuri, în ziua de 26 decembrie 537 e.n, Justinian a putut exclama: „Glorie Dumnezeului care m-a ajutat să săvârșesc o astfel de lucrare ! Solomon te-am învins !” După numai două decenii, cutremurele puternice din 15 august 553 e.n, 14 ianuarie 557 și 7 mai 557, partea de răsărit a admirabilei cupole s-a prăbușit. Restaurarea i-a fost încredințată nepotului lui Isidoros din Milet, iar la 24 decenbrie 563, Justinian aflat de vârsta de 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită.

·         640: Ioan al IV-lea devine Papa.  S-a născut în Dalmatia, fiind fiul lui Venantius. si a condus Biserica Romei pana la  12 decembrie 642. Se pare că a făcut eforturi pentru a-i converti pe slavii care au invadat Dalmatia în perioada pontificatului său.

·         1294: Bonifaciu al VIII-lea (Benedetto Caetani) este ales Papă, înlocuindu-l pe Celestine al V-lea, care a abdicat.  A stat pe scaunul pontifical  între anii 1294-1303. Prin bula In supremae praeminentia dignitatis de la 20 aprilie 1303, a pus bazele Universitatii Sapientia  cea mai mare și cea mai veche universitate de stat din Roma. In timpul  luptelor  sale pentru putere, a distrus localitatea Palestrina, masacrându-i populația (6000 de suflete). Se culca cu femei căsătorite și era renumit în toată Roma pentru actele sale de pedofilie,  declarand că sexul cu băieței nu este un păcat.

·         1777: Navigatorul britanic James Cook descpera arhipeleagul Kirimati (Christmas Islands). Kiritimati sau Insula Crăciunului este un atol de corali in Oceanul Pacific, aflat în nordul Insulelor Teraina (Liniei sau Ecuatoriale). Insula este situată pe fusul orar UTC +14, astfel că este prima suprafață de uscat locuită care întâlnește noul an.

·         1800:  La Paris, are loc un atentat asupra împăratului Franţei, Napoleon Bonaparte, fără însă a-l răni. Drept represalii, 100 de iacobini au fost  deportaţi în insulele Seychelles.

·         1814: Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord au semnat tratatul de la Gent, prin care au pus capăt Războiului din 1812.

·         1818: Austriacul Franz Gruber a compus muzica celebrului cântec de Crăciun "Silent Night".

·         1851: A ars din temelii Biblioteca Congresului SUA.

·         1864: Episcopia ortodoxa a Transilvaniei de la Sibiu a devenit mitropolie. În general, s-a accentuat mult că înfiinţarea Mitropoliei româneşti din Transilvania s-a realizat prin decret imperial (autograf) la 12/24 decembrie 1864, acordându-se o mică importanţă Sinodului episcopesc din 13 august 1864. Este, totuşi, deosebit de interesant faptul că monarhul a dorit ca decretul său să fie precedat de un act sinodal, canonic, al Mitropoliei de Carloviţ, care pentru noua Mitropolie românească nu era altceva decât Biserica mamă. Prin decizia Sinodului episcopesc, nu doar că s-a realizat separarea bisericească a românilor ortodocşi de cei sârbi, ci s-a înfiinţat o Mitropolie autocefală, din punctul de vedere al relaţiei canonice faţă de Mitropolia de Carloviţ. Desigur, termenul de autocefalie nu a fost folosit în acel moment, ci a fost menţionată doar formula Mitropolie coordonată cu cea sârbească. Motivul a constat probabil în teama sârbilor de a fi nevoiţi să împartă în mod echitabil fondurile Mitropoliei de Carloviţ. Prin urmare, ierarhii sârbi au evitat, în timpul Sinodului din 1864, folosirea termenului de autocefalie. Însă nici Andrei Şaguna nu l-a revendicat, dată fiind concepţia sa canonică, prezentată mai sus. Că în discuţie se afla totuşi statutul de autocefalie, este demonstrat şi de faptul că episcopul rival cu Şaguna, Eugen Hacman, în memoriul adresat Sinodului episcopesc din septembrie 1864, accentua faptul că Mitropolia veche a Transilvaniei (la care făcea referire ierarhul de la Sibiu în numeroasele sale memorii) nu deţinuse statutul de autocefalie. Mitropolia de la Sibiu a avut propriul Sinod al episcopilor,  propriul Statut şi propriile regulamente bisericeşti, propriile Sinoade (Adunări) eparhiale şi propriile instanţe judecătoreşti. Ierarhii Mitropoliei de la Sibiu au fost aleşi de propriile organisme bisericeşti, nefiind necesară decât confirmarea monarhului, nu şi a întâistătătorului altei Biserici autocefale. De asemenea, conducerea Mitropoliei româneşti din Transilvania a întreţinut relaţii, pe principiul egalităţii, cu Biserica Ortodoxă din Regatul României. Astfel în 1881 (deci înainte de recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii din Regat), principalul for administrativ al Mitropoliei (Congresul Naţional Bisericesc) a rugat Sinodul episcopesc (supremul for canonic şi strict bisericesc) să participe la acţiunea de înnoire lingvistică a cărţilor de cult, pe care dorea să o întreprindă Sf. Sinod de la Bucureşti. Pe de altă parte, alegerile de întâistătători ai celor două Biserici româneşti (din Vechea Românie şi din Transilvania) au fost aduse la cunoştinţa celeilalte Biserici.

·         1865: Șase veterani sudiști ai Războiului Civil American au pus bazele organizației Ku Klux Klan – Societatea "cagulelor albe". Membrii acestor organizații susțin superioritatea rasei  și își exprimă adesea cu violență atitudinea de antisemitism, anticatolicism si homofobie. Denumirea vine probabil din cuvântul grecesc kyklos, însemnând cerc, și cuvântul clan. Scopurile inițiale ale organizației erau aparent nobile: „protejarea celor nevinovați și neajutorați” și „ajutorarea celor oprimați”. Două elemente au fost încă de la început îngrijorătoare: organizația se autointitula „Statul Invizibil” iar  Klanul îi considera pe albi superiori populației de culoare.

·         1871: Premiera, la Opera din Cairo, a operei „Aida” de Giuseppe Verdi (libretul Antonio Ghislanzoni).

·         1893: Industriașul american Henry Ford a testat primul său motor de automobil.

·         1897: Octavian Goga a debutat cu versuri în revista "Tribuna" din Sibiu.

·         1918 Regele Ferdinand I al României emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie şi Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei, potrivit căruia "serviciile publice" rămîn sub conducerea Consiliului Dirigent, în administraţia guvernului României trecînd afacerile străine, armata, căile ferate, poştele, telefoanele, circulaţia financiară, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului.

·         1924: Albania devine republică.

·         1943: Generalul american Dwight D. Eisenhower, viitor presedinte al SUA, a devenit comandant suprem al armatei Aliatilor. 

·         1962: România și Elveția au ridicat relațiile diplomatice la nivel de ambasadă.

·         1964: Inaugurarea Teatrului „Ion Creangă” din București cu premiera „Harap Alb”, în regia lui Ion Lucian, directorul noului teatru; decretul de construire a teatrului a fost emis pe 4 mai 1965.

·         1968: Misiunea Apollo 8, formată din astronauții Frank Borman, James Lovell și William Anders Arthur, a orbitat pentru prima dată în jurul Lunii. William Anders a fotografiat răsăritul Pământului.

·         1979: Uniunea Sovietică invadează Afganistanul pentru a susține guvernul comunist.

·         1999: Cinci mii de "porți sfinte" ale unor edificii religioase din întreaga lume s–au deschis în noaptea de Crăciun pentru a marca începutul marelui Jubileu al anului 2.000. Prima poartă a fost deschisă de Papa Ioan Paul al II-lea, la Bazilica Sfântul Petru din Roma. Anul Sfânt s–a încheiat la 6 ian. 2001 (Ziua Botezului Domnului).

Nașteri

·         3 î.Hr. : S-a nascut  imparatul roman  Servius Sulpicius Galba; (d.15 ianuarie 69). A domnit din iunie 68 până la moartea sa la data de 15 ianuarie 69. A fost primul împărat al Anului celor patru împărați. Răscoala legiunilor din Germania care  îl proclamă împărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius îl determină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar și coregent. La 15 ianuarie 69, Galba și Calpurnius Piso sunt uciși în for de către pretorienii răzvrătiți.

·         1166: S-a nascut regele Ioan (John) Plantagenetul al Angliei; (d. 19 octombrie 1216). I-a succedat la tron fratelui său Richard Inima de Leu si a domnit  din 6 aprilie 1199 până la moartea sa. A fost și duce al Normandiei (1199-1204). Era fiul regeluiHenric al II-lea al Angliei și al Eleonorei de Aquitania. Porecla „Ioan fără de Țară” (engl. John Lackland) provine din faptul că la moartea tatălui său era încă minor, iar legea engleză prevedea că fiii mai mici ai regilor decedați nu puteau să dețină domenii („țări”) de care nu s-ar fi putut îngriji. Contemporanii săi l-au considerat un rege slab. A pierdut Ducatul Normandiei și, sub presiunea aristocratiei engleze, a semnat Magna Charta Libertatum  devenita fundamentul democratiei engleze.

·         1491 - S-a născut Ignatius de Loyola, călugăr spaniol, fondatorul Ordinului iezuit, pe care l-a condus începând cu anul 1541 (m. 1556)

·         1588: Constance de Austria (d. 1631)

·         1635: Mariana de Austria, regină a Spaniei (d. 1696)
* 1740: Anders Johan Lexell (24 decembrie 1740 – 11 decembrie 1784) a fost un astronom și matematician suedezo- (finlandezo)-rus. În Rusia, el este cunoscut sub numele de Andrei Ivanovici Leksel (Андрей Иванович Лексель). Numele său este ortografiat uneori Anders Johann Lexellsau încă Johann Anders Lexell.

·         1761: Jean-Louis Pons (n. 24 decembrie 1761, Peyre, Hautes-Alpes – d. 14 octombrie1831, Florența) a fost un astronom francez.

·         1784: Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei (rusă Великая Княжна Елена Павловна) (24 decembrie 1784 – 24 septembrie 1803) a fost al patrulea copil al Marelui Duce, mai târziu Țarul Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg. La sfârșitul anului 1790, Elena în vârstă de șase ani a fost logodită cu Prințul Ereditar Friedrich Ludwig de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819). El era fiul cel mare al lui Friedrich Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și al Prințesei Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Căsătoria a avut loc la 23 octombrie 1799 la palatul Gatchina. O săptămână mai târziu, în același loc, sora Elenei, Alexandra, s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph de Austria.

Marea Ducesă Elena Pavlovna s-a mutat la Schwerin cu soțul ei. A fost introdusă noii curți care era diferită de opulenta curte de la Sankt Petersburg. Ea a fost destul de mulțumită de mariajul ei și curând după nuntă a născut primul copil. În septembrie 1800 Elena a născut un fiu, Paul Friedrich (viitor Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin din 1837 până în 1842), care a fost numit după bunicii lui, Țarul Rusiei și Marele Duce de Mecklenburg-Schwerin.

Anul 1801 a fost unul special pentru Elena care a pierdut doi membri ai familiei în doar câteva zile. La 16 martie sora ei Alexandra a murit la Buda după ce a născut o fată (care a murit și ea câteva zile mai târziu). După doar opt zile, tatăl ei, Țarul, a fost asasinat. Anul următor Elena a rămas din nou însărcinată și în martie 1803 a născut o fiică pe care a numit-o Maria după bunica maternă.

În septembrie 1803, Elena Pavlovna s-a simțit rău și a murit brusc la 24 septembrie la numai 18 ani.

Marea Ducesă Elena Pavlovna
Marea Ducesă de Mecklenburg-Schwerin
Marea Ducesă Elena Pavlovna de Josef Grassie, 1802. Palatul Pavlovsk.
Date personale
Născută	24 decembrie 1784 Sankt Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	24 septembrie 1803 (18 ani) Ludwigslust, Germania
Înmormântată	Q2715904[*]
Părinți	Pavel I al Rusiei Sophie Dorothea de Württemberg
Frați și surori	Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*] Nicolae I al Rusiei Alexandru I al Rusiei Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei
Căsătorită cu	Frederick Louis, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
Copii	Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Marie Luise de Mecklenburg-Schwerin
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce duchess[*]
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg Casa Holstein-Gottorp-Romanov

·         1798:  S-a născut  scriitorul Adam Mickiewicz, cel mai de seamă reprezentant al romantismului polonez (“Balade şi romanţe”); (m. 26 noiembrie 1855).

·         1818 - S-a născut James Prescott Joule, fizician englez, care în anul 1841 a formulat legea referitoare la efectul caloric al curentului electric (efectul Joule-Lenz), iar în anul 1852 a stabilit variaţia de temperatură produsă de un gaz care străbate un corp poros (efectul Joule-Thompson)(m. 11 octombrie 1889). Prin această experiență, Joule a verificat principiul conservării și transformării energiei. A enunțat în 1841  legea transformării energiei în conductoare, conform căreia energia disipată sub formă de căldură la trecerea curentului electric printr-un conductor este proporțională cu rezistența conductorului, cu pătratul intensității curentului și cu timpul, E =RI²t. Această echivalare este cunoscută ca legea lui Joule. Este descoperitorul efectului magnetostrictiv, pe care l-a explicat în anul 1847. A adus o contribuție importantă și în fizica moleculară, stabilind că energia internă a unui gaz depinde de temperatură și a calculat viteza moleculelor unui gaz, pentru prima dată în fizică. Împreună cu Wiliam Thomson  a observat in 1852 că micșorarea temperaturii unui gaz ce se destinde fără a efectua un lucru mecanic, numit efect Joule – Thomson. Datorită importantului său rol din fizică, unitatea de măsură a energiei a fost numită în onoarea sa joule.

·         1837: Elisabeta de Wittelsbach, cunoscută mai ales sub numele Sisi, (n. 24 decembrie 1837, München - d. 10 septembrie 1898, Geneva) a fost soția împăratului Franz Joseph al Austriei. Elisabeta de Wittelsbach s-a născut într-o familie numeroasa, părinții ei fiind Maximilian Joseph de Bavaria (din linia de Pfalz-Birkenfeld-Gelnhausen a familiei Wittelsbach) și Maria Ludovica de Bavaria, fiica regelui Maximilian I al Bavariei. Familia ei își avea reședința în Palatul Possenhofen.

Numele ei întreg este Prințesa Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach. Franz Iosif avea de ales între două pretendente. Întâlnirea dintre împărat și Sisi s-a numit logodna de la Ischl. De fapt, Helene, sora lui Sisi, o fată foarte rafinată, frumoasă și inteligentă, trebuia să ocupe postura de împărăteasă, dar Franz a ales-o pe Sisi, care era o iubitoare a naturii, neconformându-se etichetei, toate acestea datorită educației din familie, care nu ocupa vreun post la curte, așa ca erau liberi să-și ducă viața așa cum doreau. Sisi, ca și tatăl ei, iubea circul și călărea foarte bine și de asemenea era poetă. Din punct de vedere al rangului, Sisi era nepotrivită pentru împărat, fapt pentru care curtea vieneză a judecat-o mult timp. Însă, Sisi și cu Franz erau veri așa ca le-a trebuit dispensa papei, care le-a fost acordată. Totuși acumulările de căsătorii între familia Wittelsbach (care era cunoscută pentru bolile mintale ale membrilor ei) și familia imperială se vor resimți chiar la prințul moștenitor.

La 24 aprilie 1854, seara la ora 7, s-au căsătorit la Viena. Trusoul miresei era insignifiant, neprovenind dintr-o familie cu buget mare, piesele cele mai valoroase fiind daruri de la împărat. Prințesa nu avea decât 16 ani. De când se mutase la Hofburg, ea se simțea foarte singură, mai ales că soacra sa profita de orice prilej pentru a o mustra. După cum reiese din jurnalul Sophiei aceasta nu era un mod de răzbunare ci de educație. Deoarece avea o vârstă atât de fragedă a fost nevoie ca, după căsătorie, să studieze și să învețe cu rigurozitate complicatele reguli de la palat.

În afară de limba maternă, germana, vorbea franceza (învățată cu greu în puținul timp dintre logodnă și căsătorie, Elisabeta neavând aptitudinile necesare pentru limbi străine), iar după un timp a învățat și limba maghiară. În 1855, prințesa Elisabeta și-a luat un profesor de limba maghiară, iar un an mai târziu vorbea fluent această limbă. Elisabeta a devenit cu timpul o persoană foarte populară în Ungaria, deoarece a luptat pentru libertatea acestei țări.Înclinațiile ei către această țara proveneau de la profesorul ei de istorie de origine maghiară, care a jucat un rol foarte important în opiniile politice ale împărătesei.

Sisi a născut primul copil, pe Sofia, la 5 mai 1855, la vârsta de doar 17 ani. Toți copiii au fost crescuți de bunica lor, deoarece aceasta considera că le poate da o educație mai bună. La 12 iulie 1856 a născut-o pe Gisela. Micuța a fost despărțită de mama ei și crescută de către bunică (mama lui Francisc Iosif). În urma unei vizite pe care Sisi a făcut-o în Ungaria (împotriva voinței Sophiei), la Buda, împreună cu Sofia, copilul s-a îmbolnăvit grav și a murit la 29 mai. Atunci Sisi a suferit o depresie gravă, renunțând și la lupta pentru copiii ei. La 21 august 1858 s-a născut viitorul moștenitor, Rudolf. La Muzeul Național din Budapesta și la Biserica Mátyás se găsesc scrisori și documente care dovedesc atașamentul împărătesei față de Ungaria. În orașul Seghedin (Szeged) are ridicat și un monument. Pe 10 septembrie 1898 în timp ce Elisabeta era în trecere prin Geneva a fost înjunghiată cu o pilă triunghiulară de anarhistul italian Luigi Lucheni. Acesta îl avea ca țintă inițială pe prințul de Orleans, care nu a mai sosit la Geneva. Cu toate că era înregistrată la hotel sub o altă identitate, în dimineața zilei de 10 septembrie, într-un ziar local a apărut un articol despre prezența împărătesei la Geneva. Luigi Lucheni a urmărit-o și a înjunghiat-o tocmai când se pregătea să urce împreună cu doamna sa de onoare, contesa unguroaică Irma Sztaray, pe vaporul spre Montreux. Căderea i-a fost ușurată de părul său bogat. Nimeni nu a realizat faptul că a fost înjunghiată. După ce s-a ridicat și a urcat pe vapor, a leșinat. Vaporul s-a întors imediat, pilotul aflând că era împărăteasa Austriei. A fost transportată la hotelul la care a fost cazată unde a murit după circa o oră. Ultimele ei cuvinte au fost:„Ce mi s-a întâmplat?”

A fost înmormântată cu mari onoruri, la 17 septembrie 1898, la Viena, în Cripta Imperială.

Elisabeta, „împărăteasa fără voie” a fost o femeie depresivă și nefericită. Se simțea sufocată în anturajul de la Viena, de unde încerca să scape, prin călărit, poezii, călătorit.

A fost o femeie frumoasă, faima frumuseții ei ajungând până în Orient. Ambasadorul Persiei a refuzat să plece dintr-o vizită oficială până ce a văzut-o. Piesa ei de rezistență era părul foarte lung și frumos, îngrijit de coafeza sa preferată, Fanny.

Căsătoria ei s-a consumat de-abia în a 3-a noapte. Cu timpul relațiile ei cu soțul s-au răcit, spre sfârșitul vieții căutându-i o amantă soțului ei.

Opera ei literară preferată a fost "Visul unei nopți de vară" de Shakespeare, ea imaginându-se ca fiind Titania, regina zânelor, nesuportând numele de Sisi.

Împărăteasa Elisabeta a Austriei

Pe 10 septembrie 1898 în timp ce Elisabeta era în trecere prin Geneva a fost înjunghiată cu o pilă triunghiulară de anarhistul italian Luigi Lucheni. Acesta îl avea ca țintă inițială pe prințul de Orleans, care nu a mai sosit la Geneva. Cu toate că era înregistrată la hotel sub o altă identitate, în dimineața zilei de 10 septembrie, într-un ziar local a apărut un articol despre prezența împărătesei la Geneva. Luigi Lucheni a urmărit-o și a înjunghiat-o tocmai când se pregătea să urce împreună cu doamna sa de onoare, contesa unguroaică Irma Sztaray, pe vaporul spre Montreux. Căderea i-a fost ușurată de părul său bogat. Nimeni nu a realizat faptul că a fost înjunghiată. După ce s-a ridicat și a urcat pe vapor, a leșinat. Vaporul s-a întors imediat, pilotul aflând că era împărăteasa Austriei. A fost transportată la hotelul la care a fost cazată unde a murit după circa o oră. Ultimele ei cuvinte au fost:„Ce mi s-a întâmplat?”

A fost înmormântată cu mari onoruri, la 17 septembrie 1898, la Viena, în Cripta Imperială.

Elisabeta, „împărăteasa fără voie” a fost o femeie depresivă și nefericită. Se simțea sufocată în anturajul de la Viena, de unde încerca să scape, prin călărit, poezii, călătorit.

A fost o femeie frumoasă, faima frumuseții ei ajungând până în Orient. Ambasadorul Persiei a refuzat să plece dintr-o vizită oficială până ce a văzut-o. Piesa ei de rezistență era părul foarte lung și frumos, îngrijit de coafeza sa preferată, Fanny.

Căsătoria ei s-a consumat de-abia în a 3-a noapte. Cu timpul relațiile ei cu soțul s-au răcit, spre sfârșitul vieții căutându-i o amantă soțului ei.

Opera ei literară preferată a fost "Visul unei nopți de vară" de Shakespeare, ea imaginându-se ca fiind Titania, regina zânelor, nesuportând numele de Sisi.

Elisabeta de Bavaria
Elisabeta, în calitate de Regină a Ungariei-dagherotipie din 1867.
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Amalie Eugeniein Bayern
Născută	24 decembrie 1837 Q1615212[*], Germania
Decedată	10 septembrie 1898 (60 de ani) Geneva
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	omor (stabbing[*])
Părinți	Maximilian Joseph, Duce de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria
Frați și surori	Maria Sofia de Bavaria Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria Duke Ludwig Wilhelm in Bavaria[*] Karl Theodor, Duce de Bavaria Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria Ducesa Elena de Bavaria
Căsătorită cu	Francisc Iosif I al Austriei
Copii	Arhiducesa Sofia Arhiducesa Gisela Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei Arhiducesa Marie-Valerie
Cetățenie	Imperiul Austriac  Austro-Ungaria  Regatul Bavariei
Religie	Biserica Catolică catolicism
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce Prințesă regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Împărăteasă a Austriei; Regină a Ungariei și a Bohemiei
Domnie	24 aprilie 1854 – 10 septembrie 1898 Monumentul ridicat la Seghedin   Mormântul împăratului Franz Joseph, al lui Rudolph şi a Elisabetei în Cripta Imperială din Mănăstirea Capucinilor din Viena   Portretul împărătesei Austriei de Franz Xaver Winterhalter   Portretul Elisabetei în calitate de Regină a Ungariei, pictat de către Gyula Benczúr (1844-1920) în anul 1899-din patrimoniul Galeriei Naţionale a Ungariei

·         1845: George I (greacă Γεώργιος A', Βασιλεύς των Ελλήνων, Geōrgios A', Vasileús tōn Ellēnōn; 24 decembrie 1845 – 18 martie 1913) a fost rege al Greciei din 1863 până în 1913. Născut prinț al Danemarcei, George avea numai 17 ani când a fost ales rege de Adunarea Națională a Greciei, care l-a detronat pe regele Otto. Numirea lui a fost sugerată și susținută de Marile Puteri (Marea Britanie, Franța și Rusia).

Ca primul monarh al noii Grecii, domnia lui de 50 de ani (cea mai lungă din istoria modernă a Greciei) a fost caracterizată de câștiguri teritoriale pentru Grecia în urma Primului Război Mondial. Cu două săptămâni înainte de aniversarea a 50 de ani de domnie și în timpul primului război balcanic a fost asasinat. În contrast cu domnia lui, domniile următoare s-au dovedit scurte și nesigure.

* 1854: Aristizza Romanescu (n. 24 decembrie 1854, Craiova - d. 4 iunie 1918, Iași) a fost o renumită actriță română, profesoară de declamație la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Fiică a actorilor Constantin Demetriad si Paulina Stavrescu, Aristizza Romanescu a debutat la vârsta de 18 ani, în 1872, la teatrul din Craiova, în trupa cunoscutului cupletist I.D. Ionescu. Aristizza Romanescu era verișoara primară cu celebra mezzo-soprana de faimă mondiala Elena Teodorini și nepoata actorilor Ion Vladicescu și Raluca Stavrescu.

A jucat pe scena Teatrului Național din Iași și a fost remarcată de primul director al Teatrului Național din Capitală, scriitorul Ion Ghica, care i-a încredințat rolul principal din tragedia Roma învinsă, de A. Parodi, tradusă în versuri de I.L. Caragiale. Din 1877 a fost angajată la București de Societatea dramatică.

A studiat ca bursieră la Paris, împreună cu actorul Grigore Manolescu, partenerul ei. Revenită în România, Aristizza Romanescu a jucat pe scena Teatrului Național din București și a celui din Iași, în piesele Ovidiude Vasile Alecsandri, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă și Năpasta de I. L. Caragiale, Romeo și Julieta, Othello și Macbeth de W. Shakespeare, Tartuffe de Molière. Jocul ei s-a caracterizat printr-o plastică desăvârștă a mișcării, armonizată cu o voce cristalină și o dicție impecabilă. Mimica ei sugestivă exterioriza puternic emoțiile pe care sensibilitatea ei le trăia.

A fost profesoara unor mari actrițe: Maria Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru.

A apărut în primul film românesc, Independența României, realizat între 1911 și 1912.

Aristizza Romanescu
Date personale
Născută	24 decembrie 1854 Craiova
Decedată	4 iunie 1918 Iași
Înmormântată	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Cetățenie	România
Ocupație	actriță

·         1879: Alexandrine Auguste de Mecklenburg-Schwerin (24 decembrie 1879– 28 decembrie 1952) a fost soția regelui Christian al X-lea al Danemarcei. S-a născut ducesă de Mecklenburg-Schwerin în orașul Schwerin. Tatăl ei a fost Frederick Francis al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin. Mama ei a fost Marea Ducesă Anastasia Mikhailovna a Rusiei, nepoată a împăratului Nicolae I al Rusiei.

Prințesa Alexandrine s-a căsătorit cu Prințul Christian al Danemarcei la 26 aprilie 1898, la Cannes, Franța, la vârsta de 18 ani. Ei au avut doi copii:

• Prințul Frederick (1899–1972), mai târziu regele Frederic al IX-lea al Danemarcei; s-a căsătorit cu Prințesa Ingrid a Suediei
• Prințul Knud (1900–1976), mai târziu Knud, Prinț Ereditar al Danemarcei; s-a căsătorit cu Prințesa Caroline-Mathilde a Danemarcei

A murit la Copenhaga în 1952 și a fost înmormântată lângă soțul ei la Catedrala Roskilde.

Singurul frate al reginei Alexandrine a fost Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg și singura soră a fost Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin, soția lui Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, fiul cel mare al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin
Date personale
Născută	24 decembrie 1879 Cannes, Franța
Decedată	28 decembrie 1952 (73 de ani) Copenhaga, Danemarca
Înmormântată	Roskilde Cathedral[*]
Părinți	Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei
Frați și surori	Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin
Căsătorită cu	Christian al X-lea al Danemarcei
Copii	Frederick al IX-lea al Danemarcei Knud, Prinț al Danemarcei
Cetățenie	Mecklenburg-Schwerin  Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg Casa de Mecklenburg
Regină a Danemarcei și a Islandei
Domnie	14 mai 1912 – 20 aprilie 1947

·         1881: Juan Ramon Jimenez, poet și eseist spaniol, laureat Nobel (d. 1958)

Sari la navigareSari la căutare

Tache Caciona
Date personale
Născut	24 decembrie 1885 Avdela, Grecia
Decedat	27 februarie 1971 (85 de ani) București
Naționalitate	română
Ocupație	scriitor aromân
Studii	Q12273340[*]
Activitatea literară
Operă de debut	poezia ”De-acasă”, 1909
Modifică date / text

* 1885: Tache Caciona (n. 24 decembrie 1885, Avdela, Grecia – d. 27 februarie 1971, București) a fost un poet aromân și figură publică însemnată. Aromânii îi spun, de regulă, Tachi Caciona^[1] . În afara preocupărilor sale literare, numele său oficial era Dumitru Caciona, inginer agronom de elită, gestionând timp de circa două decenii, ca administrator general, afacerile domeniilor Brâncoveanu.

BIOGRAFIE

Tache Caciona (alias Dumitru Caciona sau Dimitrie Caciona) s-a născut pe 24 decembrie 1885 la Avdela, un sat macedonean aflat la poalele Pindului, sat numit și Abela, actual aparținând de Grecia. Unul dintre primii biografi ai lui Dumitru Caciona a fost profesorul universitar Tache Papahagi^[2].

În 1904 a absolvit Liceul român din Bitola, oraș situat în Macedonia sârbească (numit, uneori, și Bitolia sau, în timpul ocupației otomane, Monastir).

Imediat după terminarea liceului, Dumitru Caciona a emigrat in America, stabilindu-se în orașul Nashua, unde s-a ocupat de afaceri imobiliare.

În 1907 vine în România, unde își începe studiile la Școala Superioară de Agricultură ”Herăstrău” din București pe care o termină în 1910, devenind inginer agronom.

În 1925 Dumitru Caciona solicită și obține cetățenia română, renunțând la ”orice protecție străină” la care ar fi avut dreptul^[3].

În 1948 i s-a confiscat de către regimul comunist întreaga avere ce o deținea la Momiceni, în fosta comună Șerbăneștii de Sus, județul Olt, fiind considerat moșier. Mai mult decât atât, el a fost obligat la domiciliu forțat în comuna Răcăciuni, județul Bacău.

Caciona a murit pe 24 februarie 1971 la București, deși el mai avea încă, la acea vreme, domiciliu forțat în comuna Răcăciuni, județul Bacău, așa cum rezultă dintr-o copie a certificatului său de deces anexată în documentarul Dumitru Caciona.

ACTIVITATEA LITERARĂ

În mod paradoxal sau de-a dreptul genial, Dumitru Caciona (alias Tache Caciona) este considerat a fi un clasic al literaturii aromâne, deși activitatea sa literară se rezumă la doar câteva poezii și la ”cîte ceva răzleț”, publicat din când în când. El a debutat publicistic în anul 1909, pe când era student, în Calendarul Armănescu al revistei Graiu Bun, cu poezia ”De-acasă”^[4]. Întreaga sa operă literară a fost scrisă în dialect aromân.

În 1932, pe când Caciona avea 47 de ani, sub îngrijirea lui Tache Papahagi, la Editura Societății ”Apostol Mărgărit”, apare, la București, cartea ”Poeții Z. A. Araia și T. Caciona”. Tot Papahagi s-a ocupat și de transpunerea în limba literară a poeziilor lui Caciona^[5].

În perioada 1910 – 1911, Tache Caciona a condus, împreună cu dr. T. Ceapara, dr. Constantin Sufleri, dr. Iancu Mihail și Ion Foti, ”frumoasa revistă Lilicea Pindului” (Floarea Pindului). În această revistă el a publicat poeziile ”Ah, iară-mi bate ochiul” și ” Di cu noapte”.

Caciona este poetul aromân cel mai apropiat structural de George Coșbuc, în unele din versurile lui percepându-se, totuși, și unele ecouri din poezia lui Octavian Goga. Poeziile lui au un caracter mai mult epic, redând ”sbuciumările poporului său, sentimentul acut național”^[6].

Pe lângă poeziile amintite, Tache Caciona a publicat și povestirea în proză Inima tu platări^[7].

După mărturisirea pe care Dumitru Caciona o făcea, printr-o scrisoare adresată lui Tache Papahagi, în 1922, ”un caet întreg cu manuscrise i-a dispărut în timpul războiului pentru întregirea neamului nostru nord-danubian”. Norocul face, totuși, ca la intervenția scriitorului aromân Dina Cuvata, în anul 2000, să se publice, la Editura Cartea Aromãnã, în SUA, o carte de 102 pagini a lui Caciona cu titlul ”Di-acasă”, carte ce cuprinde și multe din poeziile conținute într-un caiet încredințat poeților Ianachi Zeana și Teja Paris.

OPERĂ POSTUMĂ

• Tachi Caciona – Di-Acasã: Puizii shi Prozã, Editura Cartea Aromãnã, SUA, 2000.
• CACIONA, T. - Poezii. În antologia "Un veac de poezie aromână", Editura Cartea Românească, București, 1985.

* 1886: Michael Curtiz (n. 24 decembrie 1886, Budapesta - d. 10 aprilie 1962, Hollywood) a fost un regizor maghiar-american, câștigător al Premiului Oscar. Primele sale filme le-a semnat ca Mihály Kertész sau Michael Kertész. A regizat mai mult de 50 de filme în Europa și peste 100 în Statele Unite, majoritatea pelicule clasice ale cinematografiei americane, cum ar fi The Adventures of Robin Hood, Captain Blood, Dodge City, The Sea Hawk, Îngeri cu fețe murdare, Casablanca, pentru care a obținut Premiul Oscar, Yankee Doodle Dandy și White Christmas. A activat în perioada de glorie a studioului Warner Bros. Pictures, din anii 1930 și 1940.

A avut mai puțin succes după sfârșitul anilor 1940, când a încercat să devină producător și independent, dar a continuat să lucreze până aproape de sfârșitul vieții sale.

·         1888 - S-a născut regizorul de film american de origine ungară Michael Curtiz (Mihaly Kertész), cunoscut mai ales pentru filmele ”Captain Blood”, ”Casablanca”, pentru care i s-a decernat Premiul Oscar (m.10.04.1962).
* 1895: Josef Uridil (n. 24 decembrie 1895, Viena - d. 20 mai 1962, Viena) a fost un fotbalist și antrenor austriac de fotbal, care a antrenat interimar un singur meci al echipei naționale de fotbal a României, pe 29 aprilie 1934, și anume partida cu Iugoslavia din preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal din 1934, fiind primul antrenor străin din istoria echipei naționale. Austriacul avea și cetățenie română și lucra la Ripensia Timișoara.^[2]

·         1896: Sandu Tudor, scriitor și jurnalist român, apoi monah, cu numele Daniil (d. 1962)

* 1900: Ion Valentin Anestin (n. 24 decembrie 1900 la Craiova - d. 6 decembrie1963 la București) a fost un artist grafic român, grafician, pictor, sculptor, jurnalist și dramaturg. S-a remarcat și pentru caricaturile sale și pentru activitatea de critic de artă.

Ion Valentin Anestin a urmat, între 1918-1920, Academia de arte frumoase din București, unde l-a avut ca profesor pe sculptorul Frederik Storck. A continuat apoi studiile la Academia liberă de artă, înființată de pictorul Arthur Verona.

După 1921, a devenit cronicar teatral și de artă, a scris proză, dramaturgie și publicistică (în publicațiile Epoca, Vremea, Bluze albastre, Cuvântul liber, Adevărul literar și artistic, Timpul, Gluma), dar s-a ocupat și de grafică, în special caricatură și desen umoristic.

La inițiativa lui Vladimir Donescu, fostul său coleg de liceu, colaborează între 1931 și 1943 la săptămânalul Vremea, deținând pagina teatrală și prezentarea grafică.

În perioada interbelică, Anestin a publicat albume cu gravuri și ilustrații, creându-și un stil propriu, imitat și de alți graficieni. În perioada mai 1940 - septembrie 1944, în revista Gluma Anestin a publicat caricaturi antistaliniste cu legenda Măcelarul din Piața Roșie. Din cauza lor, în 1944 Anestin a fost suspendat cinci ani din activitatea ziaristică și apoi a fost arestat.

În caricaturile sale au apărut personaje politice românești ca Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ion Inculeț, Alexandru Averescu, Octavian Goga, Gheorghe Tătărăscu sau străine, ca Adolf Hitler sau Benito Mussolini.

Ion Valentin Anestin
Ion Valentin Anestin, portret de Iosif Iser.
Date personale
Născut	24 decembrie 1900 București
Decedat	6 decembrie 1963 (63 de ani) București, Republica Populară Română
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	caricaturist jurnalist pictor
Activitate
Domeniu artistic	caricatură, gravură, pictură, sculptură
Pregătire	Academia de Arte Frumoase din București
Influențat de	Franz Storck, Arthur Verona

* 1903: Joseph Cornell (n. 24 decembrie 1903 – d. 29 decembrie 1972) a fost un sculptor american, un pionier în domeniul asamblărilor artistice.

* 1906: James Hadley Chase (n. 24 decembrie 1906 – d. 6 februarie 1985)^[1] a fost un scriitor englez. Deși numele său la naștere fusese René Lodge Brabazon Raymond, este mai degrabă cunoscut prin diverse pseudonime incluzând James Hadley Chase (cel mai frecvent cunoscut), James L. Docherty, Raymond Marshall, R. Raymond și Ambrose Grant.

Este unul dintre cei mai bine cunoscuți scriitori de romane de genul thriller ale tuturor timpurilor. Cele 90 de romane scrise, toate sub semnătura sa, i-au adus reputația de a fi "regele scriitorilor thriller" din Europa. ^[2] În același timp, Chase este unul dintre cei mai bine vânduți autori. Un record număr de 50 de romane ale sale au fost ecranizate. ^[3]

* 1910: Fritz Reuter Leiber, Jr. (n. 24 decembrie 1910 – d. 5 septembrie 1992) a fost un scriitor american de literatură științifico-fantastică, fantezie și horror. Romanul său „The Big Time” a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în anul 1958. Romanul său „The Wanderer” a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în anul 1965. Este cel mai renumit pentru seria eroică sword-and-sorcery „Fafhrd and the Gray Mouser”, care a fost scrisă de-a lungul a peste 50 de ani.

·         1920 - S-a născut Dave Bartholomew, cântăreţ, trompetist, comopzitor şi şef de orchestră american.

·         1922: S-a nascut Ava Gardner, actrita americana. Pana la varsta de 18 ani a crescut la ferma parintilor sai. Vedeta a fost descoperita de producatorii studioului MGM din intimplare. Un reprezentant al MGM I-a vazut fotografia in vitrina studioului foto al cumantului ei si foarte rapid i-a oferit un rol intr-un film chiar daca nu avea experienta. Actrita a fost ca o mina de aur pentru MGM in cei 17 ani cat a avut contract cu studioul, frumusetea si talentul ei nativ reusind sa ii vrajeasca pe cinefili. Ava Gardner a facut roluri memorabile in productiile “Mogambo” din 1953, in regia lui John Ford, si “Bhowani Junction”, in regia lui George Cukor, precum si in “Noaptea iguanei” din 1964. Cu toate acestea, a ramas memoria cinefililor nu pentru calitatile actoricesti, ci pentru trasaturile ei fizice. Vedeta este considerata cea mai frumoasa actrita din toate timpurile. S-a stabilit in Spania in 1955, insa a parasit aceasta tara 12 ani mai tarziu ca urmare a unor incurcaturi legate de plata impozitelor si s-a mutat in Anglia. S-a stins din viata pe 25 ianuarie 1990 la Londra din cauza unei pneumonii.

·         1922 - S–a născut poetul Victor Torynopol.

·         1924 - S–a născut Vasile Cosma, actor, membru al UNITER, membru fondator al Teatrului de Stat din Reşiţa.

·         1924 - S-a născut Lee Dorsey, cântăreţ şi compozitor american.

·         1928 - S-a născut scriitorul Nicolae Ţic (m.12.03.1992).

* 1929: Mary Higgins Clark (născută Mary Theresa Eleanor Higgins, 24 decembrie 1929, New York City) este o autoare de romane polițisteamericană.

·         1931 - S-a născut Ray Bryant, pianist şi şef de orchestră american.

Gheorghe Vodă
Date personale
Născut	24 decembrie 1934  Văleni, raionul Cahul, Moldova
Decedat	24 februarie 2007 (72 de ani)  Chișinău, Moldova
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Cetățenie	URSS  Moldova
Ocupație	regizor de film scriitor
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova Institutul de Cinematografie Gherasimov
Alte premii
Ordinul Gloria Muncii
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1934: Gheorghe Vodă (n. 24 decembrie 1934, satul Văleni, raionul Cahul - d. 24 februarie 2007, Chișinău) a fost un poet, scenarist și regizor de filme moldovean.

BIOGRAFIE

Gheorghe Vodă s-a născut la data de 24 decembrie 1934, în satul Văleni din județul Ismail (azi raionul Cahul). A urmat cursurile Facultății de Filologie a Institutului Pedagogic de Stat "Ion Creangă" din Chișinău (1954-1959) și apoi cursurile superioare de regie și scenaristică la Institutul de Cinematografie din Moscova - VGIK (1964-1966).

După absolvirea facultții, a lucrat ca ziarist și poet. Primele sale volume de poezii (Zborul semințelor, 1962; Focuri de toamnă, 1965; Ploaie fierbinte, 1967; Aripi pentru Manole, 1969) se înscriu în contextul resurecționist al scriitorilor șaizeciști basarabeni, care au făcut efortul de a scoate literatura din schemele ideologizante ale vremii și de a-i imprima o accentuată conștiință estetică și națională.

Volumele următoare (Pomii dulci, 1972; Inima alergând, 1981; De dorul vieții, de dragul pământului, 1983; Valurile, 1984; La capătul vederii, 1984; Viața pe nemâncate, 1999) conțin poezii cu o tonalitate baladescă, de o nedezmințită ardoare etică și socială. În multe poezii, apare ca personaj epic Moș Pasăre, ale cărui „pilde” socratice sunt rostite în spirit folcloric, ironic sau ludic, el ironizând pe toți acei cărora le sunt străine idealurile naționale, adevărul și limba română ^[1].

Începând din anul 1962 lucrează ca regizor și scenarist la studioul cinematografic "Moldova-film". În anii ’60-’70, el a scris scenariile și a regizat o serie de filme artistice și documentare care l-au plasat în rândul cineaștilor iluștri din Republica Moldova. Menționăm filmele Se caută un paznic (1967) și Singur în fața dragostei (1969) ș.a., precum și primele filme documentare din cinematografia Republicii Moldova.^[2] Filmele sale documentare sunt pline de lirism, cu o poetică creștin-ortodoxă. Începând din anii '70, el nu a mai participat la activitatea cinematografică din RSSM decât sporadic.

A obținut mai multe premii pentru filmele realizate și anume: Marele Premiu pentru film documentar la Festivalul regional de filme din Chișinău (1967) pentru filmul De-ale toamnei; Premiul special al juriului pentru cea mai bună comedie și Premiul special al juriului pentru cea mai bună ecranizare la Festivalul regional de filme de la Riga (1968, ediția VIII-a) pentru filmul Se caută un paznic.

Gheorghe Vodă a lucrat o lungă perioadă în calitate de consultant literar la Uniunea Scriitorilor din Moldova^[3], contribuind în mod substanțial la promovarea tinerelor talente. În anul 1986, a obținut Premiul de Stat al RSSM pentru volumul La capătul vederii.^[4]

Începând din anul 1988, el s-a aflat în primele rânduri ale militanților pentru refacerea conștiinței civice naționale, pentru promovarea și afirmarea valorilor perene ale limbii, culturii și istoriei românilor moldoveni. A participat activ la toate manifestările anticomuniste și naționale din RSS Moldovenească.

Gheorghe Vodă a încetat din viață la data de 24 februarie 2007, în municipiul Chișinău, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău. El a fost condus pe ultimul drum de personalități ale culturii basarabene cum sunt: Arcadie Suceveanu, vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova , fostul ministru al culturii Ion Ungureanu, scriitorii Vladimir Beșleagă, Anatol Codru, Andrei Vartic, Andrei Strâmbeanu, Mihai Poiată^[5] ș.a.

VOLUME PUBLICATE

• Zborul semințelor (1962)
• Focuri de toamnă (1965)
• Ploaie fierbinte (1967)
• Aripi pentru Manole (1969)
• Pomii dulci (1972)
• Valurile(1974)
• Rămâi(1977)
• Inima alergând (1981)
• De dorul vieții, de dragul pământului (1983)
• Valurile (1984)
• La capătul vederii (1984)
• Scrieri alese(1988)
• Viața pe nemâncate (1999)
• Aripi pentru cădere(2004)

Cărți pentru copii:

• Caietul din fântână(1979)
• Leagănul(1980)
• Bunicii mei(1990)

FILMOGRAFIE

Regizor

Filme de ficțiune

• Bariera (s/m, 1965)
• Se caută un paznic (1967)
• Singur în fața dragostei (1969)
• Vara ostașului Dedov (1971)

Filme documentare

• Amar (1965)
• Chișinău-500 (1966)
• Cu cântecul în ospeție (1966)
• De-ale toamnei (1966)
• Maria (1969)
• Chișinău, Chișinău (1971)
• Încredere (1973)
• Vară de neuitat (1974)
• Usturici nr.3 (1989)

Scenarist

• Familia noastră (1962)
• Amar (1965)
• Bariera (s/m, 1965)
• Singur în fața dragostei (1969)
• Maria (1969)
• Maturitate (1973)
• Încredere (1973)
• Vară de neuitat (1974)
• Usturici nr.12 (1975)
• Jumătate de regat pentru un cal (1983)

- 1940: Constantin 'Tică' Oțet (24 decembrie 1940 – 19 februarie 1999) a fost un antrenor român de fotbal.

CARIERA

În 1959, Oțet a început să joace fotbal la Metalul Turnu Severin, dar mai multe accidentări l-au forțat să-și încheie devreme cariera, la doar 23 de ani.

A devenit antrenor în cadrul clubului Universitatea Craiova și a câștigat în două rânduri Campionatul României la juniori, în sezoanele 1968-69 și 1975-76. Ca antrenor secund al Universității, a contribuit la câștigarea primul titlu de campioană din istoria clubului, în sezonul 1973-1974. Între anii 1969 și 1977 a ocupat postul de profesor la Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității din Craiova. Ca antrenor secund la FC Argeș Pitești a câștigat titlul în campionatul României în sezonul 1978-1979. A devenit din nou campion al României în sezonul 1980-1981, ca antrenor secund la Universitatea Craiova.

În 1981, a fost promovat antrenor principal la Universitatea Craiova cu care a câștigat Cupa României în 1983 și a ajuns în 1982 până în semifinalele Cupei UEFA.

În sezonul 1989-1990, a promovat echipa Constructorul Craiova în Divizia B.

Între 1990 și 1993, a fost directorul Centrului de Copii și Tineret al Universității Craiova, apoi a devenit director tehnic al Universității, pentru ca în 1997 să revină în postul de antrenor principal.

În a doua jumătate a anului 1997, a plecat în Arabia Saudită, devenind director tehnic la FC Al Nassr (cu care a câștigat Cupa Campionilor Golfului). În 1998, a devenit antrenor al echipei siriene SC Al-Jaish cu care a câștigat titlul în Premier League și a ajuns în finala Cupei Cupelor Arabe.^[1]

În 2018, a fost desemnat Cetățean de Onoare al orașului Craiova

·         1942: Doan Viet Hoat, activist pentru drepturile omului vietnamez
* 1943: Tarja Halonen (n. 24 decembrie 1943) este o politiciană finlandeză, care a fost al 11-lea președinte al Finlandei din 2000 până în 2012. Doamna Halonen a fost parlamentară (1984-2000), ministrul Afacerilor Sociale (1987-1990), ministrul Justiției (1990-1991), ministrul Cooperării Nordice (1989-1991) și ministrul Afacerilor Externe (1995-2000). Halonen este de profesie avocată. După ce a devenit președinte, s-a căsătorit cu Pentti Arajärvi.

·         1944: Titu Nicolae Gheorghiof, politician român

Béla Kamocsa
Béla Kamocsa în concert (iunie 2009, Timișoara).
Date personale
Născut	24 decembrie 1944  Oradea, România
Decedat	14 ianuarie 2010 (65 de ani)  Timișoara, România
Cetățenie	România
Ocupație	instrumentist, cântăreț
Activitate
Gen muzical	rock, blues, jazz
Instrument(e)	chitară bas, chitară electrică
Ani de activitate	1962–2009
Case de discuri	Electrecord ș.a.
Interpretare cu	Phoenix (1962–1971) Gramophon (1972—1981) Bega Blues Band (1982–2009)
Premii	Cetățean de onoare al Timișoarei[*]
Modifică date / text

* 1944: Béla Kamocsa „Kamo” (n. 24 decembrie 1944, Oradea — d. 14 ianuarie 2010, Timișoara ^[1]) a fost un instrumentist (chitară bas, chitară electrică) și cântăreț român de etnie maghiară, interpret de muzică rock, blues și jazz. Este cel mai bine cunoscut ca membru fondator (1962) al formației românești Phoenix, unde a fost prezent până în anul 1971. În 1982 întemeiază Bega Blues Band, una dintre primele formații românești dedicate muzicii blues, alături de care își petrece restul carierei.

BIOGRAFIE

Mai puțin cunoscută este activitatea lui în formația jazz-rock Gramophon (1972–1976, 1978–1981) și în trioul de jazz Theophrastus (1981). Kamocsa este fondatorul Galei blues-jazz internațional din Timișoara (1990) și a Festivalului de jazz de la Gărâna.

·         1944 - S-a născut Mike Curb, compozitor şi producător american (Mike Curb Congregation).

·         1944 - S-a născut Eddie Furey, muzician folk irlandez.

* 1945: Ian Fraser Kilmister (n. 24 decembrie 1945, Burslem, Stoke-on-Trent, Anglia – d. 28 decembrie 2015), cunoscut după numele de scenă Lemmy, a fost un muzician și basist englez fiind cel mai cunoscut pentru faptul că a fondat formația de muzică rock Motörhead. Înfățișarea și vocea gravă l-au făcut o persoană cult de neconfundat.

Muzicianul a decedat la 28 decembrie 2015, la doar două zile după ce aflase că are o formă avansată de cancer. Lemmy locuia într-un apartament din Los Angeles, statul California, care era aproape de barul unde se întâlnea cu alți muzicieni. La începutul anului 2016, fusese programat un turneu împreuna cu trupa sa.

·         1945 - S–a născut Cristian Livescu, scriitor şi publicist (în anul 1997, premiul revistei „Convorbiri literare”).

* 1946: Andrew Chi-Chih Yao (în chineză: 姚期智; pinyin: Yáo Qīzhì, n. 24 decembrie 1946, Shanghai, China) este un reputat informatician chinez, care a demonstrat, folosindu-se de teorema minimax, ceea ce este astăzi cunoscut drept principiul lui Yao, pentru care a primit, în 2000, Premiul Turing.

·         1946 - S-a născut Jan Akkerman, chitarist şi compozitor olandez (Focus).

·         1947 - S-a născut Paul Shuttleworth, vocalist şi compozitor britanic (Kursaal Flyers).

Mircea Diaconu
Date personale
Născut	24 decembrie 1949 (70 de ani)[2]  Vlădești, Muscel, România[3]
Căsătorit cu	Diana Lupescu, actriță
Cetățenie	România
Ocupație	politician actor actor de teatru[*] actor de film
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Cariera politică
Europarlamentar
În funcție 1 iulie 2014 – 1 iulie 2019[1]
Circumscripția	România
Legislatură	Al optulea Parlament European[*]
Ministru al culturii
În funcție 7 mai 2012 – 29 iunie 2012
Precedat de	Hunor Kelemen
Succedat de	Puiu Hașotti
Senator al României
În funcție decembrie 2008 – decembrie 2012
Circumscripția	Argeș
Partid politic	PNL
Prezență online
facebook Twitter username Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1949: Mircea Diaconu (n. 24 decembrie 1949,^[2] Vlădești, Muscel, România^[3]) este un actor, om politic și fost profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, fost director al Teatrului „Nottara” din București (a demisionat în noiembrie 2011, fiind declarat în conflict de interese în urma acțiunii penale a Agenției Naționale de Integritate, deoarece cumula două funcții publice). El a fost membru în Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) până în 2004 din partea PD, senator din partea PNL din 2008 până în 2012, europarlamentar independent, membru al Grupului ALDE și vice-președinte al Comisiei pentru Cultură și Educație din 2014 până în 2019.^[4]

TEATRU

A absolvit Liceul la Câmpulung Muscel în 1967 și IATC I.L. Caragiale din București în 1971. A debutat în 1970, la Teatrul Bulandra, cu Harfa de iarbă de Truman Capote.

Debutul în cinematografie a avut loc în 1971, cu filmul Nunta de piatră, după Ion Agârbiceanu, în regia lui Dan Pița. În 1972, a fost angajat, de către Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, unde a rămas până în 1982, când a devenit actorul Teatrului Nottara. A fost primul actor din România care și-a dat demisia, devenind liber profesionist (1990), pentru ca apoi să revină în teatru ca angajat în 2001.

În calitate de manager al Teatrului Nottara, a fost implicat într-un scandal de nepotism, întrucât și-a angajat acolo propria soție (pe Diana Lupescu), pe post de regizor artistic gradul I,^[5] și a remunerat-o din fondurile Teatrului pe contracte ce implică drepturi de autor.^[6] Totuși, după un proces îndelungat, a fost găsit nevinovat.

FILMOGRAFIE

• Explozia (1972)
• Actorul și sălbaticii (1975)
• Cuibul salamandrelor (1977)
• Profetul, aurul și ardelenii (1978)
• Artista, dolarii și ardelenii (1980)
• Casa dintre cîmpuri (1980)
• Pruncul, petrolul și ardelenii (1981)
• Semnul șarpelui (1982)
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)
• Buletin de București (1983)
• O lumină la etajul zece (1984)
• Horea (1984)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Telefonul (1992)
• Legături bolnăvicioase (2006)
• Happy End (2006)
• Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006)
• Ticăloșii (2007)
• Tache (2008)
• Doar cu buletinul la Paris (2015)

• Aventurile unei zile (2004)
• Filantropica (2002)
• Corul pompierilor (2000)
• Față în față (1999)
• Dănilă Prepeleac (1996)
• Dublaj memorabil de voce, în seria Noile Aventuri ale lui Winnie de Pluș (The New Adventures of Winnie de Pooh), în rolul lui Iepure, vocea în original aparținându-i lui Ken Sansom (1991)
• Asfalt Tango (1993)
• Campioana (1990)
• Întâmplări cu Alexandra (1989)
• Secretul armei secrete (1988)
• O vară cu Mara (1988)
• Zâmbet de soare (1987)
• Promisiuni (1985)
• Siciliana (1984)
• Cumpărătorul de clopote (1984)
• Amurgul fântânilor (1983)
• Căruța cu mere (1983)
• Așteptând un tren (1982)
• Calculatorul mărturisește (1982)
• Secvențe (1982)
• Sfârșitul nopții (1982)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
• Audiența (1979)
• Bietul Ioanide (1979)
• Înainte de tăcere (1979)
• Vacanță tragică (1979)
• Din nou împreună (1978)
• Împușcături sub clar de lună (1977)
• Mere roșii (1976)
• Filip cel Bun (1975)
• Capcana (1974)
• Adio, dragă Nela! (1972)
• Metamorfoze (1972) (TV)
• Nunta de piatră (1972)

ROLURI ÎN TEATRU

Teatrul Bulandra

• Revizorul de Gogol, regia: Lucian Pintilie (1972);
• A 12-a noapte de Shakespeare, regia: Liviu Ciulei (1973);
• Răceala de Marin Sorescu, regia: Dan Micu (1977);
• Furtuna de Shakespeare, regia: Liviu Ciulei (1978).

Teatrul C.I. Nottara

• Cum vă place de Shakespeare, regia: Lucian Pintilie (1982);
• Pădurea de Ostrovski, regia: Constantin Marinescu (1983);
• Ultimul bal după Liviu Rebreanu, regia: Dan Micu (1984);
• Burghezul gentilom după Moliere, regia: Alexandru Dabija (1986);
• Într-o dimineață de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1988).
• Teatrul descompus de Matei Vișniec, regia: Cătălina Buzoianu

Teatrul Național I.L. Caragiale

• Ghetou de Joshua Sobol, regia: Victor Ioan Frunză

PUBLICAȚII

• La noi, când vine iarna, Editura Polirom, 2013 ^[7]

ACTIVITATE POLITICĂ

Mircea Diaconu vorbind în timpul Revoluției Române din 1989

A fost membru fondator al Alianței Civice (din 7 noiembrie 1990)^[8].

Mircea Diaconu a fost membru al Partidului Național Liberal între 2008 și 2014 și a fost ales din partea acestei formațiuni (de pe locul 3 în circumscripția în care a candidat) ca senator de Argeș la alegerile din 2008. Din martie 2010 - Congresul ordinar PNL - vicepreședinte PNL. În trecut, a fost desemnat membru al CNA din partea Partidului Democrat. Iar mai înainte a cochetat politic cu Convenția Democratică, pentru ca mai apoi să se alăture lui Varujan Vosganian și să intenționeze să candideze (în 1996) la Primăria Capitalei. Din 1 mai 2012 a fost numit Ministru al Culturii.

În anul 2019 a candidat independent la președinția României susținut de ALDE și a ieșit pe locul al 4-lea în primul tur al alegerilor.

Ca director al Teatrului Nottara, Diaconu era însă incompatibil atât cu funcția de senator (funcții deținute concomitent timp de 3 ani), cât și cu cea de ministru, întrucât funcțiile politice i-ar fi permis să dirijeze subvenții publice către instituția pe care o conduce.^[9] Agenția Națională de Integritate, o instituție înființată în România pentru a combate asemenea cazuri de conflict de interese, i-a contestat de aceea mandatul în instanță. Diaconu nu s-a prezentat la termenele de judecată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat și ea incompatibilitatea, el renunțând la locul din Guvern.^[10] Deși incompatibilitatea a fost decisă de instanța supremă încă din iunie, Senatul nu a luat act de ea până în decembrie, mandatul lui Diaconu încetând abia cu câteva zile înainte de expirarea lui,^[11] acțiune comentată de specialiști în drept ca o sfidare și o imixtiune din partea legislativului față de puterea judecătorească, întrucât organisme oficiale ale Senatului l-au asigurat pe Diaconu că nu este incompatibil.^[12]

La data de 28 august 2019 partidele ALDE și ProRomânia au format o alianță electorală pentru susținerea lui Mircea Diaconu, candidat independent, în alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019.^[13][14]

DISTINCȚII

• Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”

·         1957 - S-a născut Ian Burden, muzician britanic (synthesizer) (Human League).

·         1958: Ionela Lăzureanu, sculptoriță română

* 1959: Lee Daniels (n. 24 decembrie 1959) este un regizor și producător american de film, cunoscut pentru filme precum Precious (nominalizat la șase premii Oscar, inclusiv Cel mai bun regizor) și Majordomul (2013) și serialul Empire (2015).
* 1961: Ilham Heidar oglu Aliyev (azeră İlham Heydər oğlu Əliyev; n. 24 decembrie 1961) este cel de-al patrulea și actualul Președinte al Azerbaijanului, fiind în funcție din 2003. De asemenea, el este președinte al partidului „Noul Azerbaidjan” și președintele Comitetului Național Olimpic al Azerbaijanului. Ilham Aliyev este fiul lui Heidar Aliev, care a fost Președinte al Azerbaijanului între 1993 și 2003.

Imaginea lui Ilham Aliyev este destul de controversată, el fiind criticat că ar conduce țara într-un mod autoritar^[1][2][3] și uneori este descris de analiști și comentatori politici ca fiind „capul corupției în Europa”.^{[4][5][6][7][8][9]} Guvernul Aliev a fost clasat de Transparency International printre cele mai corupte din Europa.^[10][11]

În afară de limba azeră nativă, Aliyev mai vorbește engleza, franceza, rusa și turca.^[12]

În 2009 Aliyev a fost inclus în cartea «500 cei mai influenți musulmani din lume».^[13][14]

* 1962: Nazare Eugen Țapu (n. 24 decembrie 1962) este un senator român, ales în 2012.

Marina Scupra
Date personale
Născută	24 decembrie 1967
Decedată	30 iulie 2017 (49 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață
Activitate
Instrument(e)	voce[*]
Modifică date / text

* 1967: Marina Scupra (n. 24 decembrie 1967, București - d. 30 iulie 2017, București^[2]) a fost o cântăreață de muzică ușoară din România.

BIOGRAFIE

Marina Scupra a urmat cursurile Școlii Populare de Artă din București, clasa Gloria Bordea. A apărut frecvent în emisiunile pentru copii ale Televiziunii Române și a participat la festivalurile județene de muzică.

Între 1980-1983 urmează cursurile Școlii populare de artă din București la clasa profesoarei Gloria Bordea Mihalache. În anul 1973 debutează în emisunea "Prietenii lui Așchiuță". În anul 1981 participă la Festivalul național "Cântarea României" unde obține mențiune în etapa republicană.

În 1984 a obținut Trofeul Festivalului de la Mamaia interpretând melodia „Joc de copii”, compusă de Laurențiu Profeta, după ce, cu un an în urmă primise din partea juriului, la același festival, Premiul Tinereții. După ce a obținut trofeul la festivalul Mamaia, a început colaborarea cu compozitorul Dan Dimitriu, cel care i-a devenit soț.

Din 1993 este angajată la Casă de Cultură a Ministerului de Interne. În 1994, a jucat în comedia "Concurs de seducție", din distribuția căreia au mai făcut parte Horia Brenciu și Tino Furtună de la "Holograf". ^[3]

Marina Scupra a cântat în spectacolele Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din București. În 2001 a absolvit Facultatea de Drept a Universității „Titu Maiorescu”.^[4]

În ultimii ani a fost profesoară de canto - muzică ușoară la Școala Populară de Artă din Pitești, iar copii îndrumați de ea au câștigat numeroase premii la festivalurile pentru copii.

MELODII DIN REPERTORIU

• Compuse de Dan Dimitriu: Drumul meu, Oameni de zăpadă, Tinerețea mea, Ce dor mă cheamă, Iubirea mea este un adevăr, Ce ai făcut cu viața mea
• Compuse de Laurențiu Profeta: Joc de copii, La drum cu un cântec vesel, Bine te-am găsit bătrâne Charleston
• Compuse de Aurel Giroveanu: Copii cartierului, La balul fulgilor de nea
• Compuse de Ion Cristinoiu: Vârsta epocii de aur, Vreau să mai cred în povești
• Compuse de I. B. Voicescu: Fotografii din București

·         1968 - S-a născut pictorul Alexandru Cernat.

* 1968: Marian Pană (n. 24 decembrie 1968, la Moreni, Județul Dâmbovița) este un antrenor român de fotbal, care în prezent antrenează echipa FC Bihor Oradea. Ca fotbalist, Marian Pană a jucat pe postul de fundaș lateral stânga. A acumulat 209 meciuri și 21 de goluri în prima divizie, 9 partide în cupele europene și 2 selecții în naționala Romaniei, ambele în 1991, în meciuri amicale împotriva Egiptului. A cunoscut consacrarea în tricoul echipei Dinamo București, alături de care a devenit campion al României în 1992. Și-a început cariera de antrenor în 2001, la Petrolul Târgoviște. În 2002 a ajuns la CS Otopeni, echipă pe care în 2004 a promovat-o în Liga a II-a. În 2008 a reușit aceeași performanță cu Cetatea Suceava. În 2010 a fost numit în funcția de manager general al echipei Universitatea Cluj, proaspăt promovată în Liga I^[1]. După doar câteva luni, în noiembrie 2010 a demisionat^[2]. În ianuarie 2011 a fost numit antrenor principal la Unirea Alba Iulia dar a părăsit echipa în favoarea lui Unirea Urziceni după numai trei săptămâni.^[3]

·         1971: Ricky Martin, cântăreț pop portorican
* 1973: Virgil Coman (n. 24 decembrie 1973, Medgidia – d. 5 august 2016, Constanța^[3] a fost un istoric român, specializat în istoria românilor sud-dunăreni (aromâni și meglenoromâni), scriitor, moderator de emisiuni și profesor.

·         1973: Grutle Kjellson, muzician norvegian
* 1974: José Marcelo Salas Melinao (n. 24 decembrie 1974, Temuco) este un fost fotbalist chilian, care evolua pe postul de atacant.

·         1975: Marius Ianuș, scriitor român

* 1975: Ali Wahaib Shnaiyn (arabă علي وهيب شنين; n. 24 decembrie 1975) este un fost jucător irakian care a evoluat la Oțelul Galați în sezonul 1997/1998.

* 1977: Domingo Johnny Vega Urzúa, alias Américo (Arica, Chile, 24 decembrie 1977), este un cântăreț chilian.

Sari la navigareSari la căutare

Ciprian Manolescu
Date personale
Născut	24 decembrie 1978 (41 de ani) Alexandria, județul Teleorman, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România  SUA
Ocupație	matematician topolog[*] profesor universitar[*]
Activitate
Domeniu	matematician
Instituție	UCLA
Alma Mater	Universitatea Harvard
Organizații	American Mathematical Society
Conducător de doctorat	Peter B. Kronheimer
Doctoranzi	Eamonn Tweedy Tye Lidman
Premii	Premiul EMS (2012) Premiul Morgan (2002)
Modifică date / text

* 1978: Ciprian Manolescu (n. 24 decembrie 1978, Alexandria, România) este un fost olimpic român, participant la trei Olimpiade Internaționale de Matematică (cele din 1995, 1996 și 1997) ^[1], actual matematician și doctor în matematică român american, care face cercetare în domeniile gauge theory, symplectic geometry și low-dimensional topology. În prezent, este profesor de matematică la Universitatea statului California din Los Angeles.

BIOGRAFIE

A terminat primele 8 clase la Școala nr. 11 Mihai Eminescu și liceul la Colegiul Național Ion Brătianu în Pitești. Și-a terminat studiile de licență și pe cele doctorale la Harvard University sub îndrumarea lui Peter B. Kronheimer. A fost câștigătorul Premiului Morgan, decernat de AMS-MAA-SIAM, în 2002. Lucrarea sa de licență a purtat titlul de Finite dimensional approximation in Seiberg–Witten theory, în timp ce lucrarea sa de doctorat a fost A spectrum valued TQFT from the Seiberg–Witten equations.

Este printre puținele persoane care au primit Bursa Clay Research (2004–2008).

În 2012 i s-a acordat unul dintre cele 10 premii ale Societății Europene de Matematică (European Mathematical Society) pentru lucrările sale în domeniul topologiei pentru dimensiuni reduse și în particular pentru rolul său în dezvoltarea homologiei Heegaard Floer combinatoriale.^[2]

COMPETIȚII

Deține unele dintre cele mai mari recorduri în competiții matematice:

• Este singura persoana care a scris trei lucrări perfecte la Olimpiada Internațională de Matematică: Toronto, Canada (1995); Bombay, India (1996); Mar del Plata, Argentina (1997).
• S-a plasat printre primii 5 competitori ai Competiției Matematice William Lowell Putnam pentru studenți din ciclul de licență în 1997, 1998, and 2000 (ordinea primilor 5 rămâne secretă).

* 1978: Yıldıray Baştürk (n. 24 decembrie 1978, Herne, Germania de Vest) este un fotbalist turc de origine germană, legitimat la echipa de club Blackburn Rovers FC.
* 1980: Cristian Valeriu Ciubotariu (n. 24 decembrie 1980, București) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de aripă stânga la clubul german SV Edenkoben.
* 1980: Stephen Appiah (n. 24 decembrie 1980) este un fotbalist ghanez care joacă pentru Cesena în Serie A, dar și pentru Echipa națională de fotbal a Ghanei.

A fost căpitanul Ghanei la debutul Ghanei la Campionatul Mondial de Fotbal în 2006 și a fost membru al echipei la Campionatul Mondial de Fotbal 2010.

* 1983: Rareș Dumitrescu (n. 24 decembrie 1983, Brașov) a fost un scrimer român, legitimat la C.S. Dinamo București. A câștigat, împreună cu echipa României de sabie, medalia de argint la Jocurile Olimpice de vară din 2012, desfășurate la Londra. Rareș s-a apucat de sabie din copilărie, inspirat fiind de filmele Zorro. A absolvit Universitatea Transilvania din Brașov și are un masterat la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași.

La ora actuală este antrenor la centrul olimpic din Brasov și la sectia din Brasov a clubului Dinamo.

PALMARES

• Vicecampion Olimpic cu echipa 2012
• Locul IV JO Londra 2012, individual
• Campion Mondial cu echipa 2009;
• Vicecampion Mondial individual 2009;
• Campion European cu echipa 2006;
• Vicecampion European cu echipa 2009;
• Vicecampion European cu echipa 2012;
• Locul III la Campionatul Mondial Paris 2010;
• Locul III la Campionatul European 2005;
• Câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Dinamo București în 2005, 2006 și 2008;
• Campion Național individual 2004, 2006, 2008, 2010; 2012;
• Campion Național cu echipa 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011, 2012;

Ionel Istrati
Ionel Istrati
Date personale
Nume la naștere	Ion Istrati
Născut	24 decembrie 1990 Chișinău, RSS Moldovenească, URSS Chișinău, URSS
Cetățenie	Moldova
Ocupație	compozitor cântăreț
Activitate
Gen muzical	muzică pop, folk
Ani de activitate	2008–prezent
Prezență online
Site web
Modifică date / text

* 1990: Ionel Istrati (n. 24 decembrie 1990, Chișinău, URSS) este un cântăreț și compozitor din Republica Moldova.

BIOGRAFIE

Ionel Istrati s-a născut în 1990 la Chișinău, iar doi ani mai târziu s-a mutat cu familia în localitatea Țîbuleuca, Dubăsari (Transnistria). Istrati a absolvit gimnaziul și școala de muzică în pian și acordeon din Dubăsari.^[1] Din 2007 până în 2009 a studiat la Liceul de Știință și Tehnologie modernă din Chișinău, iar din 2009 și-a continuat studiile în cadrul Academiei de Studii Economice din Moldova, la Facultatea de Afaceri și Management.

Cariera muzicală

Urmează 4 ani dedicați studiilor, pentru a persevera ulterior în carieră.Își începe cariera în 1998, când la numai 8 ani este numit ”Privighetoarea nistreană” și comparat cu Robertino Loretti. La această vârstă deja cunoștea acordeonul și pianul studiat la o școală muzicală din Dubăsari.Vocea deosebită, ținuta scenică și perseverența îi aduce în următorii 5 ani în palmares 4 Grand Prix și 16 premii de gradul I, inclusiv la Mamaia Copiilor, România și УТРЕНЯЯ ЗВЕЗДА, ORT, Rusia.

Astfel, în 2008, își lansează primul video clip la piesa Poate, și deja în 2009 scoate un nou videoclip la piesa Uită-mă- ambele foarte mult apreciate de public.

În anul 2010 se implică în două mari proiecte Fabrica de staruri 2 și Preselecția națională Eurovizion. Deși piesa prezentată la Eurovizion s-a clasat Top 3, Ionel a ales proiectul Fabrica de staruri, unde s-a bucurat de aprecierea publicului însă a fost eliminat. Situația l-a încurajat și mai mult prin comparația lui Dan Negru cu Julio Eglesias din 1969. Într-adevăr după această constatare, începe adevărata afirmare a lui Ionel Istrati care lansează primul album și piesa ЛЮБЛЮ ТЕБЯ, șlagărul cu milioane de vizualizări. Devine imaginea a numeroase reviste, emisiuni și întâlniri care îl fac idolul tinerilor din Republica Moldova.

În octombrie 2011 se implică în proiectul internațional Vocea României, și este primul basarabean concurent cu vocile unui stat care numără peste 22 de milioane. Are o prestație impecabilă apreciată de Smiley și Marius Moga, iar mass media l-a prezentat cel mai sexy participant din proiect. Cu o implicare scurtă el a reușit să impresioneze publicul și jurații prin voce, ținută și talent.

La începutul lui 2012 lansează clipul Te caut cu implicarea celor doi dansatori foarte talentați de la noi –Ionela Tăruș și Mihai Ungureanu, pe care artistul îi promovează, întrucât clipul este unul dintre cele mai vizualizate din istoria muzicii republicii cu peste 45 mlne de vizualizări.

Tot în 2012 lansează unul dintre cele mai mari șlagăre din istoria muzicii-clipul Eu numai, numai, recunoscut de exponenții tuturor vârstelor-de la copii la maturi. Este primul clip parodiat, la care artistul a reacționat pozitiv, creând astfel o alură democratică în show biss-ul moldovenesc. Hitul a luat toate premiile posibile din republică iar în România a fost premiat cu Mamaia Music Adwards în 2013. Deci este o piesă care a trecut Prutul fără obstacole, deși nu avea nici un contract cu vreo casă de discuri. Devine cel mai iubit dintre pământeni pe toate undele herțiene de toate lungimile. Piesa devine celebră chiar în Rusia, Kazahstan, Statele baltice sau Europa de vest.

În februarie a anului 2013 lansează piesa ОДИНОКО, cu un succes foarte mare în republică. Este printre primele clipuri moldovenești difuzate la posturile TV din Ucraina și Rusia.

În decembrie lansează clipul Wake me up, piesă așteptată de mulți fani. Apariția sa alături de modelul Xenia Deli, cea mai cunoscută moldoveancă precum și peisajele miraculoase din Maldive, au adus clipului peste 8 mlne de vizualizări. Scenele îndrăznețe, totuși lipsite de vulgaritate, acordă piesei un stil modern și calitativ. În backing vocal i-a cântat însuși Randi, artist cu o minunată carieră internațională, tot el fiind autorul piesei. Clipul este primul filmat în calitatea 4K și l-a transformat pe Ionel într-un star internațional cu referințe în presa mondială, iar melodia a ținut topul luni întregi. Și acestă piesă este difuzată de toate posturile de radio, fără a avea contract cu vre-o casă de discuri. Devine cea mai difuzată melodie a anului, după datele Media Forest Moldova.

În iarna 2014 Ionel lansează una dintre cele mai lirice melodii din discografia sa- Dor de mamă, pe versurile unui copil din orfelinat. Câștigătorul trofeului Cel mai bun videoclip din Republica Moldova, cu un impact emoțional pentru sufletul frumos al moldoveanului. Proiectul a implicat-o pe cea mai recunoscută vedetă, prezetatoare tv Andreea Marin, dar și talentata actriță din republică, Eugenia Butnaru precum și pe jurnalista Nata Albot. Un clip extravagant și cu mult gust, un scurt metraj, cu mesaj profund de gingășie și emoție de bunătate.

În iarna 2015 Ionel lansează clipul БЫТЬ С ТОБОЙ, filmat într-o locație rustică, cu multe scene hazlii, un cântec ușor cu participarea a două actrițe din Rusia, făcând celebre nu doar protagonistele dar și localități din republică, inclusiv din Dubăsari și Cimișlia.

Din acest an a refuzat să mai participe în emisiuni, evitând astfel conexiunile cu presa pentru a se concentra mai mult pe creație. Prin urmare artistul se prezintă în dimensiune aristocratică, evitând scandalurile sau provocările presei galbene.

Concomitent Ionel organizează sute de concerte în republică și străinătate. În 2016 artistul face un turneu prin cele mai mari orașe din SUA, Rusia, Grecia, Franța, Italia unde evoluiază pentru diaspora, bucurându-se de mari sucese. Astfel publicul aflat departe de casă a savurat șlagărele autohtone interpretate de talentatul artist. Are numeroase proiecte de caritate, în care promovează muzica și posibilitatea tinerilor de a-și afirma talentul.

În 2017 lansează cel mai extravagant videoclip din cariera sa КТО Я ЕСТЬ. Filmat în teritoriile arctice, cu scene rupte parcă din timpuri uitate, clipul este recunoscut cel mai scump videoclip realizat de un moldovean, tehnica arendată depășea jumătate de milion de dolari. În pofida criticilor, câștigă trofeul Videoclipul Anului 2018 și are accesări de milioane de ori. Premiul a fost acordat de cunoscutul regizor Valeriu Jereghi care l-a numit un mare talent. O lucrare foarte calitativă prin care artistul se depășește pe sine însuși: o voce impecabilă, dans creativ și o regie profesionistă.

În 2018-2019 Ionel din nou se concentrează pe concerte în republică și străinătate. Promovează muzica și ținuta scenică. Este răsplătit cu multă dragoste din partea publicului, tinerii îl consideră un simbol al desăvârșirii și realizării. Concomitent începe munca la un impresionant proiect pentru anul 2020, dar reușește în acest an să lanseze și un single în limba rusă, ПО НОЧАМ НЕ СПИТСЯ, realizat în colaborare cu echipa lui Smiley HaHaHa Production.

În vara 2019, este invitatul special la Slaveanschii bazar alături de mari vedete precum Sofia Rotaru, Soso Pavliașvili, Nadejda Kadâșeva și alții. Reprezintă republica cu multă demnitate prin  vestitul șlagăr în limba română- Eu numai, numai și are o prestație foarte reușită difuzată pe tot spațiul CSI. 

Este foarte apreciat de vedetele naționale și internaționale, de exemplu Ion Suruceanu îl numește unul dintre cei mai talentați tineri artiști din republică, cu o atitudine deosebită față de orice melodie. Presa îl consideră un val de energie debordantă și un artist modern. Unul dintre cei mai iubiți cântăreți din Moldova, cu o ascensiune rapidă în industria muzicală, iar fiecare premiu adăugat la palmaresul său constituie o demostrație a valorii sale adevărate. Perfecționist convins, de o perseverență avidă, Ionel contribuie cu idei și muncă la prezența scenică, repertoriu select și un concept nou în muzica autohtonă. O voce puternică cu ritmuri pozitive, artistul este o poveste încununată de laurii succesului, mereu pregătit să surprindă prin contraste noi. Nu are nevoie decât de versuri frumoase, linie melodică pe măsură ca să poată deveni cel mai bun prieten al publicului său.

În 2020 Ionel pregătește rezultatul unei munci de 2 ani, o piesă în colaborare cu echipa lui Grigorii Leps, care se așteaptă a fi cea mai calitativă creație a artistului. Clipul va include modelul de talie mondială Irina Sheik și inspirația echipei sale cu Spoială Brothers.

DISCOGRAFIE

Videoclipuri

• Poate (2009)
• Люблю тебя („Te Iubesc”) (2010)
• Te Caut (2012)
• Eu Numai, Numai (2012)
• Одиноко („Singuratic”) (2013)
• Wake Me Up (2013)
• Быть с тобой (2016)
• Кто я есть (2017)

* 1991: Louis Tomlinson, cântăreț britanic, membru al trupei Onr Direction

* 1992: Serge Aurier (n. 24 decembrie 1992,^[3] Ouaragahio, Coasta de Fildeș) este un fotbalist ivorian, care joacă la clubul Tottenham Hotspur și la echipa națională de fotbal a Coastei de Fildeș, pe postul de fundaș.

* 1992: Dhurata Murturi (n. 24 decembrie 1992, Nürnberg),^[1] cunoscută sub numele de scenă Dhurata Dora, este o cântăreață și compozitoarealbaneză.

* 1993: Andrei-Cristian Manyur (n. 24 decembrie 1993, București, România) este un portar român care evoluează pentru clubul Dinamo II București.

Decese

* 1257: Ioan d'Avesnes (n. 1 mai 1218, Houffalize – d. 24 decembrie 1257, Valenciennes) a fost conte de Hainaut de la 1246 până la moarte.

Ioan a fost fiul mai mare al contesei Margareta a II-a de Flandra cu primul ei soț, Bouchard al IV-lea d'Avesnes. Dat fiind că mariajul Margaretei cu Bouchard a fost declarat nul de către papalitate, Ioan a fost considerat ca fiu nelegitim.

Mama sa s-a recăsătorit cu Guillaume al II-lea de Dampierre și a dat naștere mai multor urmași cu pretenții la moștenire. Astfel, Ioan și fratele său Balduin au încercat să obțină din partea împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen recunoașterea imperială pentru legitimizarea lor, în martie 1243. La 5 decembrie 1244, Margareta a moștenit comitatele de Flandra și Hainaut și l-a desemnat pe fiul mai mare al celui de al doilea soț, Guillaume al III-lea de Dampierre, ca moștenitor al posesiunilor sale. Imediat a izbucnit Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut, pentru succesiunea asupra moștenirii Margaretei, care a opus în principal pe Ioan lui Guillaume al III-lea.

După doi ani de lupte, în 1246, regele Ludovic al IX-lea al Franței a intervenit pentru a media conflictul. El a conferit Hainaut lui Ioan, iar Flandra lui Guillaume. Cu toate acestea, Margareta a refuzat să îi acorde lui Ioan stăpânirea asupra Hainaut. În 6 iunie 1251, Guillaume a fost asasinat și s-a dovedit că familia d'Avesnes s-ar fi aflat în spatele crimei, finanțând-o. În 4 iulie 1253, Ioan a înfrânt armatele Margaretei și pe ale celui de al doilea fiu din familia Dampierre al acesteia, Guy, în bătălia de la West-Capelle. Guy a căzut prizonier, iar Margareta a căzut de acord să vândă drepturile asupra Hainaut lui Carol de Anjou, în cazul în care acesta ar fi putut recuceri comitatul de la Ioan. Cumnatul lui Ioan, contele Willem al II-lea de Olanda, care fusese ales rege al Germaniei (sau "rege al romanilor"), a fost convins să confere Hainaut (fief imperial) și teritoriile flamande din interiorul Imperiului lu Ioan. Carol de Anjoi a fost înfrânt, iar regele Ludovic al IX-lea, revenit din Cruciada a șaptea, i-a ordonat fratelui său să se supună arbitrajului din 1246. La 22 noiembrie 1257, Guy a abandonat în cele din urmă Hainaut, însă Ioan a murit în ajunul Crăciunului din acel an.

Ioan a fost căsătorit cu Adelaida de Olanda în 1246, având următorii copii:

• Ioan (1247–1304), conte de Hainaut și de Olanda
• Ioana, abatesă de Flines (d. 1304)
• Bouchard, episcop de Metz (1251–1296)
• Guy, episcop de Utrecht (1253–1317)
• Guillaume, episcop de Cambrai (1254–1296)
• Floris, stadholder de Zeelanda și principe de Ahaia

·         1524: A încetat din viaţă Vasco da Gama, celebru navigator portughez, cel care a efectuat prima călătorie pe mare din Europa până în India, înconjurând Africa, deschizând astfel linia de navigaţie din Europa spre Asia; (n.1469).

·         1660: Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orange și Contesă de Nassau(n. 4 noiembrie 1631, d. 24 decembrie 1660) a fost al doilea copil și fiica cea mare a regelui Carol I al Angliei, Scoției și Irlandei și a Henriettei Maria a Franței. A fost soția lui William II, Prinț de Orania și Conte de Nassau și mama lui William al III-lea al Angliei. Mary Stuart sau Mary de Orange a fost prima fiică a unui suveran britanic care a deținut titlul de Prințesă Regală. Carol I, tatăl Prințesei Mary, dorea s-o căsătorească cu fiul lui Filip al V-lea al Spaniei, în timp ce un alt pretendent la mâna prințesei era verișorul ei primar Charles I Louis, Elector Palatin. Ambele propuneri au căzut iar Mary s-a logodit cu Willem, fiul și moștenitorul lui Frederick Henry, Prinț de Orange. Căsătoria a avut loc la 2 mai 1641 la Capela Regală a Palatului Whitehall din Londra însă n-a fost consumată timp de câțiva ani având în vedere vârsta fragedă a miresei. În 1642, Mary a traversat Provinciile Unite împreună cu mama ei iar în 1644 a început să participe la viața publică.

În martie 1647, soțul ei William al II-lea i-a succedat tatăl lui. În noiembrie 1650, chiar după tentativa de capturare a sa de către oponenții politici, William II moare de variolă. Singurul copil al cuplului, Willem (mai târziu William al III-lea), s-a născut câteva zile mai târziu. Prințesa a fost obligată să împartă tutela fiului ei cu bunica acestuia, Amalia, văduva lui Frederick Henry, și cu Friedrich Wilhelm I, elector de Brandenburg.

Prințesa Mary era nepopulară în Olanda iar opinia publică a fost furioasă de ospitalitatea prințesei față de frații ei, exilatul Carol al II-lea al Angliei și Iacob al II-lea al Angliei; i s-a interzis să-și mai primească rudele. Din 1654 până în 1657, prințesa a petrecut cea mai mare parte a timpului departe de Olanda. În 1657 a deveni regentă a fiului ei pentru principatul de Orange însă dificultățile poziției ei au dus-o în situația de a cere ajutorul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței; răspunsul regelui francez a constat în preluarea principatului.

Întoarcerea pe tron a fratelui ei Carol al II-lea au întărit poziția Prințesei de Orange și pe cea a fiului ei în Olanda. În septembrie 1660 s-a întors în Anglia. A murit de variolă la Palatul Whitehall din Londra și a fost înmormântată la Westminster Abbey.

Mary a Angliei
Prințesă Regală
Mary Henrietta Stuart, portret de Van der Helst, 1652
Date personale
Nume la naștere	Mary Henrietta Orange-Nassau
Născută	4 noiembrie 1631 Palatul St. James, Londra
Decedată	24 decembrie 1660 (29 ani, 50 zile) Palatul Whitehall, Londra
Înmormântată	Westminster Abbey, Londra
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Carol I al Angliei[1] Henrietta Maria a Franței[1]
Frați și surori	Princess Anne of England[*] Elizabeth Stuart[*] Anne Henrietta a Angliei Henry Stuart, Duke of Gloucester[*] Iacob al II-lea al Angliei Carol al II-lea al Angliei
Căsătorită cu	William al II-lea, Prinț de Orange
Copii	William al III-lea al Angliei
Cetățenie	Regatul Unit  Țările de Jos
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orange-Nassau Casa de Stuart
Prințesă de Orange; Contesă de Nassau
Domnie	14 martie 1647 – 6 noiembrie 1650

* 1692: Maria Antonia de Austria (Maria Antonia Theresia Josefa; 18 ianuarie1669 – 24 decembrie 1692) a fost fiica cea mare și singurul copil care a supraviețuit al împăratului romano-german Leopold I și a primei lui soții, Margarita Teresa a Spaniei.

Maria Antonia de Austria
Date personale
Nume la naștere	Maria Antonia Theresia Josefa
Născută	18 ianuarie 1669 Palatul Hofburg, Viena
Decedată	24 decembrie 1692 (23 de ani) Palatul Hofburg, Viena
Înmormântată	25 decembrie 1692 Cripta imperială, Viena
Cauza decesului	puerperal disorder[*]
Părinți	Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Margarita Teresa de Spania
Frați și surori	Maria Magdalena de Austria Arhiducesa Maria Theresa de Austria Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Archduke Leopold Joseph of Austria[*] Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducesa Maria Elisabeta de Austria Maria Anna de Austria
Căsătorită cu	Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria
Copii	Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Electoare de Bavaria
Domnie	15 iulie 1685 - 24 decembrie 1692

* 1803: Georg I Frederick Karl, Duce de Saxa-Meiningen (4 februarie 1761 – 24 decembrie 1803), a fost Duce de Saxa--Meiningen. Georg i-a succedat fratelui său mai mare, care a murit fără moștenitori, Karl Wilhelm la conducerea ducatului de Saxa-Meiningen în 1782. El a domnit pe baza principiilor "absolutismului luminat" ", subliniind în special importanța educației. El a inițiat construirea gimnaziului mai târziu numitBernhardinum după fiul său. Georg I a deschis, de asemenea, biblioteca ducală pentru public, a reformat practicile bisericii (protestante) în principatului lui și a inițiat noi politici sociale.

Sub un pseudonim el a publicat tratate filosofice. Ca urmare, mulți dintre colegii săi prinți l-au considerat un model de conducător și ducatul său în cadrul statului german a fost considerat locul unde absolutismul luminat a atins apogeul.^[1]

Georg I a murit de febră la 24 decembrie 1803 la Meiningen.

Georg I
Duce de Saxa-Meiningen
Date personale
Nume la naștere	Georg Frederick Karl
Născut	4 februarie 1761 Meiningen
Decedat	24 decembrie 1803 (42 de ani) Meiningen
Părinți	Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal
Frați și surori	Karl Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen Amalia van Saksen-Meinigen[*] Princess Louise of Saxe-Meiningen[*]
Căsătorit cu	Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg
Copii	Adelaide, regină a Marii Britanii Ida, prințesă Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach Bernhard II
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
Duce de Saxa-Meiningen
Domnie	1782–1803
Predecesor	Karl Wilhelm
Succesor	Bernhard II

* 1804: Martin (Martinus) Henrichsen Vahl (n. 10 octombrie 1749, Bergen - d. 24 decembrie 1804, Copenhaga) a fost un ilustrator, medic, naturalist și zoolog precum profesor universitar de botanică din Uniunea de Calmar și de naționalitate norvegiană. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Vahl. Martin a fost fiul comandantului de vas, mai târziu negustorului Henrich Rasmussen (n. 7 aprilie 1720, Bergen – d. 23 septembrie 1794, Bergen) și al Christinei Elisabeth Corneliusdatter Friis (n. 1726, Bergen - 13 decembrie 1765, Bergen). Sa căsătorit pe 17 decembrie 1788 în Christiania cu Annichen Dorothea Elisabeth Dedekam (n. 8 ianuarie 1769, Arendal – d. 4 decembrie 1830, Copenhaga).^[1] Soții au avut 6 copii, între ei pe Jens Laurentius Moestue (n. 27 noiembrie 1796, Copenhaga – d. 12 noiembrie 1854, Copenhaga) care de asemenea a devenit botanist dar și chimist precum farmacist.^[2]

* 1806: Arhiducele Ferdinand Karl Anton Joseph Johann Stanislaus de Austria-Este (1 iunie 1754 – 24 decembrie 1806) a fost un fiu al împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei. A fondat Casa de Austria-Este și a fost guvernator al ducatului de Milano între 1765 și 1796. A fost desemnat moștenitor al ducatului de Modena dar nu a domnit niciodată din cauza războaielor napoleniene.

Arhiducele Ferdinand

Ferdinand s-a născut la Palatul Schönbrunn din Vienna și a fost al patrulea fiu din paisprezece copii ai împăratului Francisc I și ai împărătesei Maria Tereza a Austriei.

În 1763, ultimul duce de Modena din Casa de Este, Ercole al III-lea (care nu a murit până în anul 1803) a semnat un tratat cu împărăteasa Maria Tereza; Ferdinand în vârstă de nouă ani a fost logodit cu singura fiică a ducelui, Maria Beatrice Ricciarda d'Este, și a devenit astfel moștenitorul său. A existat un tratat anterior, în 1753, prin care fratele său mai mare Leopold a fost numit moștenitor al ducatului de Modena, dar în 1761 Leopold a devenit moștenitor al Marelui Ducat de Toscana.

Jump to navigationJump to search

Ferdinand I
Arhiduce de Austria-Este
Date personale
Născut	1 iunie 1754 Palatul Schönbrunn, Viena
Decedat	24 decembrie 1806 (52 de ani) Viena, Imperiul Austriac
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei
Frați și surori	Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Maria Antoaneta, regină a Franței Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Carol Iosif al Austriei Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Maximilian Franz a Austriei
Căsătorit cu	Maria Beatrice Ricciarda d'Este
Copii	Arhiducele Josef Franz Maria Theresa, regină a Sardiniei Arhiducesa Josepha Maria Leopoldina, Electoare de Bavaria Francisc al IV-lea, Duce de Modena Arhiducele Ferdinand Karl Joseph Arhiducele Maximilian de Austria–Este Arhiducesa Maria Antonia Karl, Arhiepiscop de Esztergom Maria Ludovica, împărăteasă a Austriei
Cetățenie	Austria
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Austria-Este

Jump to navigationJump to search

·         1813: Împărăteasa Go-Sakuramachi (japoneză 後桜町天皇; 23 septembrie1740 – 24 decembrie 1813) a fost al 117-lea împărat al Japoniei, ^[1]potrivit ordinii tradiționale de succesiune.^[2]

Domnia lui Go-Sakuramachi s-a întins din 1762 până în 1771 când a abdicat în favoarea nepotului ei.^[3]

A fost numită după tatăl ei, Împăratul Sakuramachi iar go- (後), se traduce literar ca "mai târziu". Cuvântul japonez "go" se poate traduce ca "al doilea"; în unele surse vechi, împărăteasa este identificată ca "Sakuramachi al II-lea".

În istoria Japoniei, Go-Sakuramachi a fost ultima din cele opt femei care au deținut rolul de împărăteasă. Cele șapte femei monarh care au domnit înainte de Go-Sakuramachi au fost: (a) Suiko, (b) Kōgyoku/Saimei, (c) Jitō, (d)Gemmei, (e) Genshō, (f) Kōken/Shōtoku și (g) Meishō.

Împărăteasa Go-Sakuramachi
Al 117-lea Împărat al Japoniei
Împărăteasa Go-Sakuramachi (reprezentată ca bărbat cu cioc)
Date personale
Născută	23 septembrie 1740 Kyoto, Japonia
Decedată	24 decembrie 1813 (73 de ani) Kyoto, Japonia
Părinți	Împăratul Sakuramachi Nijō Ieko[*]
Frați și surori	Împăratul Momozono
Cetățenie	Japonia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	regină[*]
Familie nobiliară	Linia de succesiune la tronul Japoniei
Domnie
Domnie	15 septembrie 1762 - 23 mai 1770 (7 ani, 250 zile)
Predecesor	Împăratul Momozono
Succesor	Împăratul Go-Momozono

·         1863 - A încetat din viaţă William Thackeray, romancier, reprezentant de seamă al literaturii engleze din perioada victoriană (romane de moravuri "Bâlciul deşărtăciunilor", "Familia Newcome") (n. 18 iulie 1811)

·         1872: William Rankine, inginer și fizician scoțian (n. 1820)

Nicolae Popescu
Nicolae Popescu
Date personale
Născut	6 octombrie 1835  Zorlențu Mare, Caraș-Severin, România
Decedat	24 decembrie 1877 (42 de ani)  Lugoj, Austro-Ungaria
Căsătorit cu	Paulina Fernezi
Copii	2
Cetățenie	Regatul Ungariei
Etnie	româncă
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	pictor
Activitate
Studii	Academia de Artă din Viena
Pregătire	Mihai Velceleanu
Mișcare artistică	realism
Modifică date / text

* 1877: Nicolae Popescu (n. 6 octombrie 1835, Zorlențu Mare, Caraș-Severin, România – d. 24 decembrie 1877, Lugoj, Austro-Ungaria) a fost un pictor realist român din Banat.

BIOGRAFIE

Anii timpurii

Nicolae Popescu s-a născut în 6 octombrie 1835, în Comuna Zorlențu Mare, Caraș-Severin, în familia unor țărani săraci.^[1][2][3] Tatăl său a fost iconar, în stilul rudimentar al zugravilor rustici ai acelei epoci. Cum meșteșugul de iconar se moștenea din tată în fiu, micul Nicolae și-a exprimat de timpuriu talentul artistic într-un mediu unde vedea în fiecare zi ustensilele meseriei. Preotul satului Lazăr Țiapu a fost primul care a văzut în Nicolae artistul de mai târziu.^[1][2] Nicolae a rămas orfan încă de la vârsta de 14 ani, moment în care Lazăr l-a luat în îngrijire. Ca urmare, în anul 1849, Țiapu l-a trimis să studieze pictura la Mihai Velceleanu, în atelierul lui de la Bocșa.^[4] Aici a lucrat timp de doi ani, probabil până la decesul protectorului său.^[2] Dacă de la Velceleanu, Nicolae nu a prea avut ce învăța, el a plecat de la Bocșa la atelierul lui Mihai Popovici^[5] de la Oravița, un artist mai mult decât neînsemnat, în opinia lui Ion Frunzetti. Nu a poposit prea mult nici la Oravița și a plecat la Budapesta. Nu se știe nici astăzi dacă la Budapesta s-a înscris la vreo școală sau a lucrat în atelierul vreunui alt artist. Ce se știe cu precizie, este că s-a înscris oficial, în anul 1860, la Academia de Artă din Viena.^[4]

Studii la Viena

Din perioada cât a studiat la Viena au rămas până în contemporaneitate o serie de studii care relevă criticii de artă o disciplină academică și un talent demn de luat în seamă. Așa sunt Efebul datat Vien 13 Junie 861, cretă albă și neagră pe hârtie, studiile după sculpturi în stil neogotic, Capul statuii-consolă, cu șnur la gâtul cămășii medievale și tichie^[6], trei desene ca Tânărul în costum de epocă (1862).^[4] La Muzeul Banatului există și o serie de studii după mulaje antice și după modele vii realizate și datate la Viena între anii 1860 - 1864. O parte din ele au fost publicate de Ioachim Miloia în Date și documente privitoare la N. Popescu și apoi în Analele Banatului, anul 11, ianuarie - iunie, 1929, nr. 2, pag. 7 - 40.^[7]

La Viena nu a realizat numai studii impuse de academie. Elocvent este Capul de copil blond cu pălărie și haine nemțești. Se poate vedea în această lucrare contrastul dintre seriozitatea hainelor și „... ingeniozitatea delicioasă a figurii”. Tot în această perioadă, Nicolae Popescu a făcut și două dintre marile sale portrete: Călugărul capucin și Portretul unui necunoscut cu beretă neagră în patru colțuri.^[7]

Călătorii la Roma și reveniri acasă

După Viena, cu ajutorul unei burse obținute de la familia bănățeană a lui Alexandru Mocioni, Popescu a plecat la studii în Roma.^[5] Pregătindu-și plecarea, Popescu a zăbovit o vreme în Oradea Mare preocupat fiind de realizarea unor portrete ale canonicilor din preajma lui Iosif Pop Silaghi, episcop unit care i-a pozat și el în vederea obținerii unei lucrări. Istoricul Ion Frunzetti a opinat că Silaghi nu ar fi fost străin de modul cum și-ar fi obținut Popescu finanțarea călătoriei de studii în capitala Italiei. Există o mențiune documentară a lui Iosif Vulcan într-un articol de presă în care se spune că:

„... Publicațiunea Stipendieloru și ajutoreloru Mocioniani pe anul școlar 1864/1865 număril 33/m în Rom'a Dlu pictore academicu Nic. Popescu d'in sum'a de 909 fl. ce i s'a aplacidatu începîndu de la 1Maiu a.p. pentru îndelunga perfeptinare în artea sa pînă acum 245 fl.”^[8][9]

Suma pe care a primit-o ca finanțare a studiilor la Roma era una considerabilă pentru acele vremuri. Istoricul Ion Frunzetti a afirmat că Popescu s-ar fi înscris la Academia di San Luca. În anul 1867, Nicolae Popescu a revenit la Roma, moment în care s-a căsătorit cu Paulina Fernezi sau Farniati. Popescu a rămas până în anul 1870 la Roma, aici pictând și comenzile pe care le-a obținut în țară, așa cum au fost icoanele pentru iconostasurile bisericilor din Banat. După cum a relatat Aurel Cosma, artistul ar fi înregistrat la Roma succese notabile.^[2] Fără să ofere sursa informațiilor sale, Cosma a pomenit despre un tablou pe care Popescu l-ar fi vândut Papei Pius al IX-lea pentru o sumă exorbitantă în acea epocă, de 30.000 de lire.^[10]

În anul 1870, artistul român și-a luat soția și cei doi copii și s-a întors acasă, în Zorlențul Mare.^[10] A lucrat aproape trei ani la Seleuș, până la sfârșitul anului 1872, decorând biserica din localitate pentru suma de 10.000 de florini. Lucrările de la Seleuș au fost terminate în ziua de 15 septembrie 1872.^[11] Cum mediul artistic din Banat era unul mai mult decât modest, Nicolae Popescu s-a văzut pus în situația de a deveni zugrav de biserici, chiar dacă avea o erudiție în pictură, obținută prin studii la Viena și Roma. A fost nevoit să organizeze mai multe loterii pentru a putea vinde unele dintre lucrările pe care le-a făcut la Roma.^[12] Ca exemplu este o pictură care înfățișa un cerșetor cărunt, pentru care a emis un număr de 450 de lozuri.^[13][13]

Nicolae Popescu a revenit la Roma în iarna anului 1873. Aici a fost vizitat de mai mulți profesori de la Academia de Belle Arte și de la Universitate. Au fost și alți iubitori de artă care au ținut să-i viziteze atelierul. Un ziar italian a publicat un articol despre artistul român.^[14][13]

În primăvara anului 1874, artistul a sosit acasă ca urmare a unui contract de zugrăvire a unei biserici din Târgu Jiu. Lucrările au fost realizate pe tot parcursul lui 1874, împreună cu Zaharia Achimescu, un pictor bănățean din Caransebeș.^{[15][16][17][18][19]}

Nicolae Popescu a lucrat iconostasul bisericii din Pesac la Roma în anul 1876. După terminarea lucrărilor de la Pesac, pictorul s-a stabilit la Lugoj și nu a mai fost tentat să plece la Roma care, după cum s-a constatat, devenise a doua casă a sa.^[20]

Academia de arte frumoase din Banat

OPERA

Grafică și Pictură de șevalet

La Oradea Mare, în anul 1864, Nicolae Popescu a realizat un proiect de compoziție ce induce ideea unirii tuturor provinciilor românești. Ioachim Miloia a publicat lucrarea în anul 1929 și a comentat-o spunând că ea face apologia unirii Principatelor române. Lucrarea are în prim-plan un grup de personaje, din care două principale, care simbolizează Muntenia și Moldova, și trei secundare care pot fi asimilate celor trei provincii Bucovina, Ardealul și Banatul, ce aparțineau Imperiului Austriac. Trei îngeri afișează lozinci, unul în stânga cu Unire eternă și doi în dreapta cu Grăbiți la Unire. În dreapta este figurat un bărbat pe care Miloia l-a asimilat lui Mihai Viteazul și pe fundal apare un grup de țărani români. Ion Frunzetti a calificat compoziția ca fiind una plină de naivități, dând ca exemplu perechile de păsări care se sărută, printre ramurile unui copac schițat destul de sumar, sau simbolurile finanțelor și culturii sub care stau inscripții ca Toate sunt aicea și Acestea să le punem la un loc pe toate. Compoziția se păstrează astăzi la Muzeul Banatului și ea are și o variantă în care personajele centrale nu-și dau mâna, ci se îmbrățișează.^[21]

La Roma a făcut lucrări ca Sfânta familie în templu (neterminată), un peisaj ci stejari, un cap de bătrân cu barbă ce pare a fi o copie după vreun maestru al Renașterii, un bărbat gol șezând, trei desene cu bărbați în costume de epocă, un cap de femeie copiat după Rafael și o compoziție de mari dimensiuni neterminată și o variantă a ei.^[22] Compoziția are figurate mai multe personaje dintre care doar câteva sunt definitivate, restul doar conturate în desen. Ion Frunzetti a comentat lucrarea ca fiind un exemplu în ce privește modul de creație al artistului care presupunea realizarea secvențială, pe rând, a tuturor personajelor.^[21]

Nicolae Popescu s-a ocupat, o dată cu sosirea sa la Roma, de realizarea grafică a tuturor scenelor existente pe Columna lui Traian, dorind să facă un album cu care să-l recompenseze pe binefăcătorul său Alexandru Mocioni. Ca urmare, în anul 1867 l-a rugat pe redactorul Revistei Familia^[23], Iosif Vulcan, să-i publice o scrisoare a intențiilor sale de student și să înceapă un demers de litografiere a desenelor, pe care le-a făcut la Roma, pentru popularizarea lor în Ardeal, la un preț mult mai mic decât cel al unei fotografii al cărei cost se ridica la cincizeci de crăițari.^[24] Astfel, Iosif Vulcan i-a publicat și următoarea scrisoare^[25] în care Popescu a explicat că cercetările le-a făcut la Muzeul San Giovanni in Laterano folosind mulajele din ghips turnate la ordinul lui Napoleon al III-lea.^[10] În plus, I. Vulcan a publicat și o cronică la rubrica Literatură și artă.^[26] În această cronică se anunță că se va întoarce din nou la Roma.^[26]

• 

  Portretul unui necunoscut cu beretă neagră
 
• 

  Călugăr capucin
 
• 

  Tânăr în costum de epocă
 
• 

  Cap de copil blond cu pălărie și haine nemțești
 
• 

  Studiu... (1)

 
• 

  ... (2)

 
• 

  ... (3)

Pictură religioasă

Nicolae Popescu a pictat următoarele edificii religioase:

• 1870 - 1872 -- biserica din Seleuș, Banatul de Sud;^[13]
• 1874 -- o biserică din Târgu Jiu;^[17]
• 1876 - 1877 -- biserica ortodoxă din Pesac, de lângă Lugoj, în stil baroc în ulei.^[17] Pe unele din icoanele iconostasului se regăsește semnătura artistului Nicolae Popescu, Roma 876. Iconostasul a fost lucrat la Roma, acolo unde Popescu avea o locuință permanentă pe Vicolo degli Spagnoli 29.^[17][27] Restaurări ale picturii au avut loc în anii: 1903, 1926, 1959, 1994-1995.^[28]

• Pictură religioasă realizată de Nicolae Popescu, în 1872, la biserica din Seleuș, Banatul de Sud
• 
 
• 
 
• 
 
• 
 
• 
• 
  

* 1885: Louis-Prosper Gachard (n. Paris, 12 martie 1800 – d. Bruxelles, 24 decembrie 1885) a fost un arhivist, paleograf și istoric belgian de origine franceză.

A primit naționalitatea (cetățenia) Țărilor de Jos în 1821.

* 1901: Clarence King ( n. 6 ianuarie 1842, Newport, Rhode Island – d. 24 decembrie 1901, Phoenix, Arizona) a fost un geolog și alpinist american, cel mai bine cunoscut pentru funcția sa de întâiul dintre directorii agenției guvernamentale științifice americane de explorare și prospectare United States Geological Survey (bine cunoscută și sub acronimul USGS).

Nikolai Șcebeko
Date personale
Nume la naștere	Николай Игнатьевич Шебеко
Născut	15 decembrie 1834 Imperiul Rus
Decedat	24 decembrie 1904 Imperiul Rus
Copii	Q4521861[*] Nikolai Nikolajewitsch Schebeko[*]
Al 16-lea guvernator al guberniei Basarabia
În funcție 3 iunie 1871 – 27 februarie 1879
Precedat de	Egor Gangardt
Succedat de	Evgheni Iankovski
Modifică date / text

* 1904: Nikolai Ignatievici Șcebeko (Șebeko)^[1] (în rusă Николай Игнатьевич Шебеко; n. 15 decembrie 1834 – d. 24 decembrie 1904) a fost un general de infanterie, senator și membru al Consiliul de Stat al Imperiului Rus, guvernator al Basarabiei între anii 1871 – 1879.

BIOGRAFIE

Șcebeko a studiat la Universitatea din St. Petersburg. Serviciul militar l-a început ca cadet, în noiembrie 1855 în a 4-a divizie a Regimentului cavaleresc de gardă^⁠(ru); în 1856 a fost ridicat la rangul de cornet, în 1859 – locotenent.

Din 1861 – colonel și aghiotant al statului major al Corpului separat de jandarmerie^⁠(ru), din 1866, aghiotant al șefului poliției, P.A. Șuvalov.

În 1871, a fost promovat la gradul de general-maior și numit guvernator al Basarabiei.

În 1879, „în semn de recunoaștere a muncii sale speciale efectuate pentru gestionarea gubernia Basarabia, și activități utile pentru ajutorarea soldaților răniți și bolnavi în timpul ultimului război cu Turcia”, i-a fost acordat Ordinul Sfântul Vladimir de gradul 2.

În 1879–83 ani, a făcut parte din staff-ul Ministerului imperial de Interne, în 1883, a fost trimis în gubernia Voronej pentru a organiza măsuri de combatere a lăcustei.

La 6 aprilie 1887 a fost promovat la gradul de locotenent-general și numit ministru-adjunct al Afacerilor Interne, șef al poliției și comandantul unui corp special de jandarmi.

Pe 30 august 1890 a devenit senator, iar la 22 iulie 1895 – membru al Consiliului de Stat cu privire la Departamentul de Afaceri civile și religioase.

În 1900, a fost promovat la gradul de general de cavalerie.

FAMILIE

Din 1860 a fost căsătorit cu Maria Ivanovna Goncharova (1839-1905), fiica unui general maior I. N. Goncharov. Copiii lor:

• Nicolai (1863-1953), diplomat, ambasador în Austria-Ungaria.
• Vadim (1864-1943), general-maior, primarul Moscovei.
• Elizabeta (1861-1932), căsătorită cu L.N. Baumgarten.

Iuliu Dunca
Iuliu Dunca
Date personale
Născut	7 ianuarie 1825  Botoșani, Moldova
Decedat	24 decembrie 1907 (82 de ani)  Lausanne, Elveția
Cetățenie	România
Ocupație	ofițer
Gradul	general
Decorații și distincții
Decorații	Medalia Apărătorii Independenței Crucea Trecerea Dunării Ordinul național „Steaua României”
Modifică date / text

* 1907: Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Șieu), (n. 7 ianuarie 1825, Botoșani, Moldova – d. 24 decembrie 1907, Lausanne, Elveția) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române și prefect al județului Constanța.

Stema Dunca de Sajó

ORIGINE

Tradiția familii zice că un Dunca, venit din munți, de peste mare, vorbind o limbă de tot străină, ar fi imigrat în Marmația cu multe secole înainte, unde s-a căsătorit cu o română de neam ilustru. În secolul al XVII-lea coborâtorii acestui Dunca au primit titlul de nobili cu predicatul de Sajó, Butfalva și Birfalva și întinse moșii donatarii.

Ion, bunicul lui Iuliu, a fost preot greco-catolic la Orșova din comitatul Mureș-Turda. El s-a căsătorit cu fiica boierului bucovinean Nicolae de Goian și a Măriei de Stârcea. Soții au avut patru fii, pe lângă Paul (1799-1888), consilier guvernamental, deputat al dietei imperiale, precum și membru fondator al ASTREI, pe Nicolae, tatăl viitorului general. Moștenind împreună cu fratele său Ștefan mai multe moșii în Moldova după mama lor, au trecut ambii în România, unde au și rămas. Nicolae a devenit mare ban, Ștefan, mare spătar.^[1]

Viitorul general nu a purtat titlul nobiliar în România, ci a subscris mereu numai cu Iuliu [câteodată și Iulius) Dunca.

BIOGRAFIE

Ani de dezvoltare

Tânărul Dunca a intrat voluntar în armată, devenind în anul 1850 sergent. Apoi a urmat Școala Militară de Ofițeri din Iași (1852-1854), din care a fost transferat ca sublocotenent la un regiment de artilerie. Acolo a fost avansat deja după scurt timp la rangul de locotenent în 1856 și căpitan în 1858.^[2]

Asediul de la Gaeta 1861

În Italia

La luptele pentru unificarea Italiei a participat, între alți ofițeri români, și Iuliu Dunca.^[3] După ce Consiliul de miniștri aprobase pe 14 iulie 1860 trimiterea unui grup de șase ofițeri în misiune în Piemont, aceștia, între ei Iuliu ca căpitan și comandant al regimentului nr. 1, au părăsit țara pe 3 noiembrie al anului cu destinația Torino.^[4] În continuare ofițerul a luptat între 1860 și 1861 în Italia pe partea revoluționarilor sub generalul Manfredo Fanti (1806-1865) ca artilerist și la asediul Gaetei: Între puternicele fortificații ale Gaetei își găsise adăpost ultimul rege al Regatului celor două Sicilii, Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii, care voia să se opună cu câteva mii de ostași asediului italian sub Giuseppe Garibaldi, fiind nevoit să capituleze la 13 februarie 1861.^[5] Cu fondarea Ordinului „Coroana Italiei” în 1868 a fost numit cavaler al ordinului.

Asaltul asupra redutei Bucova, apropiere Plevna 1877

Carol I. la bateria artilerie denumită după el la Calafat

După revenirea sa, a avansat rapid în cariera militară mai departe, obținând gradele militare de maior în 1864 și de locotenent-colonel în 1867. În anul 1870 a fost numit colonel și comandant al Regimentului nr. 1 Artilerie (1870-1871), apoi cel al Regimentului nr. 2 Artilerie (1871-1875). După aceea a căpătat comanda asupra artileriei teritoriale (1875-1876), apoi al Școlii Militare de Ofițeri 114 din București (1876-1877).^[6]

În Războiul de Independență

Atacul de la Smârdan

Ofițerul a participat în Războiul de Independență al României la luptele de la Plevna, Vidin și Smârdan ca comandant al artileriei Diviziei 4 Infanterie (1877) și în urmare al artileriei Corpului de Vest (1877). În timpul războiului pentru independență al României din 1877-1878, Marele cartier general al Armatei Române, apreciind importanța fluviului Dunărea, pentru apărare, a hotărât să-l folosească pentru acoperirea teritoriului țârii față de loviturile posibile ale armatei otomane. Această concepție care a stat la baza acțiunii armatei române, în prima parte a războiului, este cunoscută sub numele de ,,operația de acoperire a Dunării”. În cadrul acestei concepții, orașul Calafat reprezenta un punct de o importanță deosebită. Ca urmare a hotărârii Marelui Cartier General Român, de transformare a Calafatului într-un puternic punct strategic, fortificat, s-au întreprins acțiuni pentru amplasarea mai multor guri de foc. La începutul lunii mai 1877 sistemul de foc al Calafatului s-a bazat între altele pe opt baterii. Generalul Alexandru Cernat, a transmis comanda, colonelul Iuliu Dunca, șeful artileriei Corpului I armată. Provocările turcești nu numai la Calafat, ci pe toată lungimea Dunării românești, nu au mai fost acceptabile, și așa bombardarea generală a Vidinului a început în dimineața zilei de 15/27 ianuarie 1878 și a ținut 9 zile. Bateriile române, ale căror piese se urcaseră la 40, au continuat focul zi și noapte până la armistițiul din 23 ianuarie/4 februarie 1878 și ocuparea Vidinului de către trupele române.^[7] În sfârșit a revenit ca șef al Regimentului nr. 1 Artilerie (1878-1881).

Generalul

După ce Dunca a fost, între anii 1883-1885 , comandant al Diviziilor 8 și 1, apoi din 1885 acel al Diviziei 9 Mărășești,^[8] a fost trecut, în anul 1891, la gradul de general de brigadă, comandant al diviziei active din Dobrogea 5 infanterie și prefect al județului Constanța.^[9] În această funcție s-a angajat pentru prosperitatea soldaților săi. În ziua de 26 septembrie 1891 de exemplu a dat ordin pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale militarilor din pichetele Companiei a 3-a de la Chilia Veche.^[10]

Generalul de brigadă Iulius Dunca a făcut parte dintre cei ce au pus bazele artileriei române moderne, începându-și activitatea la 7 ani de la înființarea acesteia. Are meritul de a fi fost comandant al renumitelor Regimente 1 și 2 Artilerie.^[6]

DECORAȚII

Iuliu Dunca a fost onorat între altele cu:^[2]

• Ofițer al Ordinului național „Steaua României”
• Ordinul regal român „Virtutea Militară” de aur
• Crucea regală română „Trecerea Dunării”
• Medalia regală română a „Apărătorilor Independenței”
• Cavaler al Ordinului „Coroana Italiei”
• Ordinul imperial rus „Sfânta Ana” de clasa a 2-a
• Medalia Comemorativă Rusă a Războiului din 1877-1878 a împăratului Alexandru al II-lea

* 1911: Ioan Pușcariu (n. 10 octombrie 1824, Sohodolul Branului, Transilvania, Imperiul Austriac - d. 24 decembrie 1911, Bran, Comitatul Făgăraș, Austro-Ungaria, azi în județul Brașov, România) a fost un istoric și scriitor român, membru titular al Academiei Române.^[1]

A primit Medalia „Bene Merenti”^[2] (aprilie 1905).

Ioan Pușcariu
Date personale
Născut	10 octombrie 1824 Sohodolul Branului, Transilvania, Imperiul Austriac
Decedat	24 decembrie 1911 (87 de ani) Bran, Comitatul Făgăraș, Austro-Ungaria
Naționalitate	România
Ocupație	istoric, scriitor
Activitate
Membru titular al Academiei Române

·         1928: Leonard Nae, tenor, supranumit "prințul operetei românești" (n. 1886)

* 1930: Antonio Maria Luis Felipe Juan Florencio de Orléans y Borbon (23 februarie 1866 – 24 decembrie 1930) a fost infante al Spaniei și al 4-lea Duce de Galliera. A fost membru al familiei regale spaniole și nepot al regelui Ludovic Filip al Franței.

Infantele Antonio
Date personale
Nume la naștere	Antonio de Orleans y Borbón
Născut	23 februarie 1866 Sevilia, Spania
Decedat	24 decembrie 1930 (64 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Panteón de Infantes[*]
Părinți	Antoine, Duce de Montpensier Infanta Luisa Fernanda a Spaniei
Frați și surori	Mercedes d'Orléans Prințesa Marie Isabelle d'Orléans Infanta Maria Christina de Orléans[*]
Căsătorit cu	Infanta Eulalia a Spaniei
Copii	Alfonso de Orleans y Borbón Luís Fernando de Orleans y Borbón
Cetățenie	Spania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Galliera[*] Infante[*]
Familie nobiliară	Casa de Orléans-Galliera
Duce de Galliera
Domnie	4 iulie 1890–24 decembrie 1930
Predecesor	Prințul Antoine
Succesor	Infantele Alfonso

·         1935: Alban Berg, compozitor austriac (n. 1885)

·         1964: Kukșa al Odessei, sfânt ortodox din Imperiul Rus (n. 1875)

·         1976: Duarte Nuno de Bragança (Duarte Nuno Fernando Maria Miguel Gabriel Rafael Francisco Xavier Raimundo António de Bragança; n. 23 septembrie 1907 – d. 24 decembrie 1976) a fost pretendent la tronul Portugaliei din 1920 până la moartea sa.

Duarte Nuno Fernando Maria Miguel Gabriel Rafael Francisco Xavier Raimundo António de Bragança s-a născut la castelul Seebenstein în Austro-Ungaria, ca fiul lui Miguel Januário de Bragança și a celei de-a doua soții, Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. Duarte Nuno a avut doi frați vitregi mai mari și o soră vitregă mai mare și opt surori bune.

Bunicii paterni au fost Miguel I al Portugaliei și Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. Bunicii materni au fost Karl Heinrich Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg și Prințesa Sofia de Liechtenstein.

A doua zi după naștere, Duarte Nuno a fost botezat la Seebenstein. Nașii lui au fost mătușa lui Aldegundes de Bragança și soțul altei mătuși, Alfonso Carlos, Duce de San Jaime.

Americanca Anita Stewart, soția fratelui cel mare al lui Duarte Nuno, și pentru care Prințul Miguel de Braganza a renunțat la drepturile asupra succesiunii în 1920.

Al doilea frate al lui Duarte Nuno, Prințul Francisco José de Braganza, a murit în 1919 necăsătorit și fără copii; la 21 iulie 1920 fratele său ce mare, Prințul Miguel de Braganza, Duce de Viseu, a renunțat la drepturile asupra succesiunii pentru a se căsători cu americanca Anita Stewart.

Zece zile mai târziu, la 31 iulie 1920, tatăl lor, Miguel al II-lea, a abdicat de la pretenția asupra tronului Portugaliei în favoarea fiului său, Duarte Nuno.^[1]

Prin urmare, migueliștii l-au recunoscut pe Duarte Nuno drept Regele Duarte al II-lea al Portugaliei, deși Portugalia devenise republică în 1910 când strănepotul reginei Maria a II-a, regele Manuel al II-lea (care trăia în 1920), a fost trimis în exil.

Pentru că Duarte Nuno avea numai 11 ani când a succedat ca pretendent miguelist la tronul portughez, mătușa lui, Aldegundes de Bragança, a acționat ca regentă până la majoratul lui.

La 15 octombrie 1942, în catedrala Petropolis din Brazilia, Duarte Nuno s-a căsătorit cu Maria Francisca de Orléans-Bragança (8 septembrie 1914 - 15 ianuarie 1968), fiica lui Pedro de Alcântara, Prinț de Grão Para. Căsătoria a fost deosebit de populară, deoarece Maria Francisca era strănepoata regelui Pedro al II-lea al Braziliei, fratele mai mic al reginei Maria a II-a. Astfel, căsătoria a unit cele două linii rivale ale familiei regale portugheze. Maria Francisca și familia ei erau văzuți ca reprezentanți ai unei monarhii liberale, spre deosebire de conservatorismul tradițional al familiei lui Duarte Nuno.

Duarte Nuno și Maria Francisca au avut trei fii:

• Duarte Pio de Bragança (n. 1945).
• Miguel Rafael de Bragança (n. 1946)
• Henrique Nuno de Bragança (n. 1949).

Duarte Nuno
Pretendent Miguelist
Date personale
Nume la naștere	Duarte Nuno Fernando Maria Miguel Gabriel Rafael Francisco Xavier Raimundo António
Născut	23 septembrie 1907 Seebenstein, Austria
Decedat	24 decembrie 1976 (69 de ani) Lisabona, Portugalia
Părinți	Miguel al II-lea, Duce de Braganza Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Frați și surori	Princess Isabel Maria of Braganza[*] Princess Maria Anna of Braganza[*] Maria Adelaide de Braganza Prințul Francisco José de Braganza Prințul Miguel de Braganza
Căsătorit cu	Maria Francisca de Orléans-Bragança
Copii	Duarte Pio de Bragança Miguel Rafael de Bragança Henrique Nuno de Bragança
Cetățenie	Austria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Bragança
Duce de Braganza
Predecesor	(1920) Miguel Januário de Bragança (1932) Manuel al II-lea al Portugaliei
Succesor	Duarte Pio de Bragança

·         1980: Karl Dönitz, amiral și om politic german, succesorul testamentar al lui Adolf Hitler la conducerea celui de-al Treilea Reich (n. 1891)

* 1982: A murit scriiotrul francez, poetul şi romancierul Louis Aragon, unul dintre întemeietorii suprarealismului (“Foc de bucurie”, “Mişcarea perpetuă”, “Ochii Elsei”) (n.03.10.1897). 

Louis Aragon (n. 3 octombrie 1897, Paris - d. 24 decembrie 1982, Paris) a fost pseudonimul literar al lui Louis-Marie Andrieux, poet și scriitor francez.

Influențat de Charles Dickens, contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki, Louis Aragon este unul din reprezentanții realismului târziu. Împreună cu André Breton și Paul Éluard, Aragon formează în 1924 mișcarea artistică a suprarealismul.

După absolvirea liceului Carnot, studiază medicina la Sorbona, unde îl cunoaște pe André Breton.

În 1917, se înrolează și participă la Primul Război Mondial, lucrând la un spital militar.

În 1927 aderă la mișcarea comunistă.

În 1928 o cunoaște pe Elsa Triolet, scriitoare și participantă la Rezistența franceză, cu care se căsătorește în 1939.

Poezie

• 1942: "C";
• 1943: Muzeul Grévin ("Le Musée Grévin");
• 1919: Foc de bucurie ("Feu de joie");
• 1926: Mișcarea perpetuă ("Le Mouvement perpétuel");
• 1929: Marea bucurie ("La Grande Gaîté");
• 1930 - 1931: Acuzatul-acuzator ("Persécuté persécuteur");
• 1934: "Hourra l'Oural";
• 1941: Necaz ("Le Crève-Cœur");
• 1942: "Cantique à Elsa";
• 1942: Ochii Elsei ("Les Yeux d'Elsa");
• 1942: "Brocéliande";
• 1943: Onoarea poeților ("L'Honneur des poètes");
• 1943: "La Rose et le Réséda";
• 1944: Diana franceză ("La Diane Française");
• 1945: "En étrange pays dans mon pays lui-même";
• 1948: Un alt necaz ("Le Nouveau Crève-Cœur");
• 1956: Romanul neterminat ("Le Roman inachevé");
• 1959: Elsa ("Elsa");
• 1960: Poeții ("Les Poètes");
• 1963: "Le Fou d'Elsa";
• 1964: "Il ne m'est Paris que d'Elsa";
• 1969: "Les Chambres, poème du temps qui ne passe pas";
• 1955: Afiș roșu ("Affiche rouge").

Proză

• 1921: "Anicet ou le Panorama";
• 1922: Aventurile lui Telemac ("Les Aventures de Télémaque");
• 1924: "Le Libertinage";
• 1926: Țăranul din Paris ("Le Paysan de Paris");
• 1927; "Le Con d'Irène";
• 1934: Clopotele din Basel ("Les Cloches de Bâle");
• 1936; Frumoasele cartiere ("Les Beaux Quartiers");
• 1942: Călătorii din imperială ("Les Voyageurs de l'Impériale");
• 1944: Aurélien ("Aurélien");
• 1945; Servitute și măreție franceză ("Servitude et Grandeur des Français. Scènes des années terribles");
• 1949 - 1951: Comuniștii ("Les Communistes") (6 vol.);
• 1953: "Le Neveu de Monsieur Paul";
• 1958: Săptămâna patimilor ("La Semaine Sainte");
• 1962: "Histoire parrallèle";
• 1965: "La Mise à mort";
• 1967: "Blanche ou l'oubli";
• 1971: Henri Matisse ("Henri Matisse");
• 1974: Teatru/roman ("Théâtre/Roman");
• 1980: "Le Mentir-vrai";
• 1986: Apărarea infinitului ("La Défense de l'infini");
• 1986: Aventurile lui Jean-Foutre La Bite ("Les Aventures de Jean-Foutre La Bite");
• 1989: Pentru a explica ceea ce am fost ("Pour expliquer ce que j'étais").

Eseuri

• 1924: Un val de vise ("Une vague de rêves");
• 1928: Tratat despre stil ("Traité du style");
• 1935: Pentru un realism socialist ("Pour un réalisme socialiste");
• 1953: Omul comunist ("L'Homme communiste").

Louis Aragon
Date personale
Născut	3 octombrie 1897[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Paris, Franța
Decedat	24 decembrie 1982 (85 de ani)[2][3][4][5][6][8][9][10][11]  Paris, Republica Franceză[12]
Înmormântat	Yvelines
Părinți	Louis Andrieux[*] Marguerite Toucas-Massillon[*]
Căsătorit cu	Elsa Triolet[*]
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța
Ocupație	scriitor, editor
Partid politic	Partidul Comunist Francez[*]
Limbi	limba spaniolă[1]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	secolul XX
Mișcare/curent literar	suprarealism
Influențe[ascunde] Charles Dickens, Contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki
Note
Premii	Prix Renaudot[*] Ordinul Revoluției din Octombrie[*] Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Premiul Lenin internațional "pentru întărirea păcii între popoare"[*]

George Marcu
Date personale
Născut	18 martie 1913, Perivole, Macedonia de Vest, Grecia
Decedat	24 decembrie 1984, București, România
Ocupație	compozitor, dirijor, folclorist, cântăreț
Activitate
Gen muzical	folclor aromân
Modifică date / text

* 1984: George Marcu (n. 18 martie 1913, Perivole, Macedonia de Vest - d. 24 decembrie 1984, București) a fost un compozitor, dirijor, folclorist și cântăreț de origine aromână.

BIOGRAFIE

S-a născut la data de 18 martie 1913 în satul Perivole din Grevena, regiunea Macedonia de Vest, Grecia.

Între 1932-1934 urmează studiile muzicale la Conservatorul din București, unde îl are ca profesor de folclor muzical pe Constantin Brăiloiu.

Între 1948-1954 devine dirijor și compozitor la Ansamblul macedo-român din București, după ce face primele culegeri sistematice de folclor aromân pe care le prelucrează pentru ansamblu. Două titluri notabile de prelucrări sunt Gaida^[1] și Tumbe, tumbe. În paralel este responsabil artistic al Orchestrei „Barbu Lăutaru”.

În 1949 devine cercetător la Institutul de Folclor din București până în anul 1954. Revine la institut în 1959 activând până la sfârșitul vieții.

Între 1959-1968 este instructor artistic și compozitor al grupului vocal din Ministerul Petrochimic.

A fost colaborator al „Revistei de folclor” (devenită ulterior „Revista de etnografie și folclor”).

A orchestrat și dirijat acompaniamentul instrumental al pieselor cântăreței Marica Pitu înregistrate în anul 1970 la Radiodifuziunea Română atât în dialectul macedoromân (aromân), cât și în cel dacoromân (român). Titluri notabile din această serie sunt: Nu va dada s'mi mărită (Nu vrea mama să mă mărite), Bună dzua, picurare (Bună ziua, păstorule), Fată cu ochi măslinii etc. Cea din urmă piesă este una din cele mai cunoscute ale acestei cântărețe, fiind foarte difuzată la vremea sa.

DECESUL

Moare la data de 24 decembrie 1984 la București.

LUCRĂRI

Volume

• Folclor muzical aromân, Editura Muzicală, București, 1977, 206 p.

Articole

• „Cîntecele polifonice aromîne” în Revista de Folclor, tomul 3, nr. 2, 1958
• „Un sistem identic de execuție polifonică a cîntecelor populare, întâlnit la unele popoare din Peninsula Balcanică” în Revista de Etnografie și Folclor, tomul 13, nr. 6, 1968

DISCOGRAFIE

George Marcu a prelucrat și s-a îngrijit de numeroase înregistrări de folclor aromân, însă a avut o singură apariție discografică la casa de discuri Electrecord:

An	Număr de catalog	Format	Piese	Acompaniament
1967	EPC 758 Muzic.ă populară macedo-română	vinil, EP, 17 cm	1. Cu furca-n mână 2. Vanghelița mea 3. Doispreți di-ani tu munți-iu fui 4. Tumbe, tumbe	Orchestrele George Marcu

Florică Murariu
Date personale
Născut	28 martie 1955 Mitoc, Botoșani
Decedat	24 decembrie 1989 (34 de ani) București
Cetățenie	România
Ocupație	jucător de rugby în XV[*]
Activitate
Sport	rugby
Club	CSA Steaua București
Echipa	România
Poziție	aripă de grămadă
Modifică date / text

* 1989: Florică Murariu (n. 28 martie 1955, Mitoc, Botoșani – d. 24 decembrie 1989, București) a fost un jucător de rugby român, căpitan al echipei naționale și al echipei Steaua București.^[1] A murit în timpul Revoluției din decembrie 1989.

BIOGRAFIE

A activat la RCJ Farul Constanța, apoi la CSA Steaua București.^[2] În 1976 și-a făcut debutul la echipa națională a României într-un meci cu Țările de Jos. S-a alăturat unei liniă a III-a compusă și din Gheorghe Daraban și Gheorghe Dumitru, Mircea Paraschiv fiind pentru prima dată căpitan de echipă .^[2] A făcut parte din echipa care a bătut Franța în același an (15–12), apoi Anglia în 1980 (39–7), inclusiv două eseuri marcate de el însuși. Și în 1980 a luat parte la victoria istorică împotrivă Franței la Stadionul Giulești, in față a peste 20.000 de spectatori, care s-a soldat cu scorul de 15–0, prima înfrângere la zero pentru Franța după 15 ani.

A participat la prima ediție a Cupei Mondiale, în Noua Zeelandă în 1987.^[1] A fost căpitanul echipei naționale timp de trei ani, inclusiv victoria istorică de la Cardiff împotrivă Țării Galilor în 1988 (15–9). Ultimul meci disputat cu naționala a avut loc în septembrie 1989 cu Zimbabwe. De-a lungul carierei a strâns 69 selecții nationale, înscriind opt eseuri.^[2]

Pe 24 decembrie 1989, în timp ce vrea sa ajungă la club în Ghencea împreună cu un prieten, a fost oprit de echipajul unui TAB pe bd. Drumul Taberei, în drept Parcului Moghioroș. Când a coborât mâinile în jos pentru a se legitima, a fost împușcat de militarul în termen Fănică Lepădatu.^[3] S-a stins din viața câteva minute mai târziu pe drumul spre Spitalul Municipal.^[1] A fost înmormântat în comuna natală, Mitoc, unde o stradă si Școala Generală nr. 1 au primit numele său. Un muzeu a fost amenajat în casa părintească. Împreună cu Radu Durbac, este omagiat în fiecare an de CSA Steaua la Monumentul Eroilor Revoluției de lângă terenul de rugby din Ghencea.

* 1989: Danny Huwé (n. 1 decembrie 1943, Geraardsbergen, Belgia – d. 24 decembrie 1989, București) a fost un jurnalist belgian angajat la postul de televiziune WTM. Huwé venise la București cu echipa sa din Sofia, Bulgaria, pentru a transmite reportaje despre revoluția română. Jurnalistul a fost împușcat în cap de un lunetist în aceeași seară. În locul în care a decedat, zona Răzoare din Drumul Taberei, a fost construit un monument în memoria sa, la intersecția bulevardelor Drumul Taberei, Geniului și Timișoara. De asemenea, stațiile RATB din zonă au fost redenumite după numele jurnalistului belgian.

·         1994: John James Osborne (n. 12 decembrie 1929, d. 24 decembrie 1994) a fost un dramaturg, scenarist și actor englez.

Piesa lui de succes din 1956 Look Back in Anger („Privește înapoi cu mânie”) a fost un moment de răscruce pentru teatrul englez.

A fost căsătorit de cinci ori și a avut o fiică, Nolan, pe care a dat-o afară din casă la vârsta de 17 ani iar după aceea nu a mai avut nici un contact cu ea.

* 1996: Tamara Alioșina-Alexandrova (n. 19 iunie 1928, Harkov, Ucraina — d. 24 decembrie 1996, Chișinău, Republica Moldova) a fost o cântăreață de operă (mezzosoprană) de origine ucraineană din Republica Moldova.

A studiat între anii 1953–1958 la Conservatorul de Stat din Harkov, în clasa profesorului E. Petrova. A început să lucreze la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău în anul 1958.

Printre rolurile interpretate se numără:

• Mireasa țarului de N. Rimski-Korsakov (Liubașa)
• Evgheni Oneghin (Olga, Dădaca și Larina)
• Dama de pică (Contesa și Polina)
• Vrăjitoarea de P.I. Ceaikovski (Kneaghina)
• Carmen de G. Bizet (Carmen)
• Aida și Trubadurul de G. Verdi (Amneris, Azucena)
• Norma de V. Bellini (Adalgisa)
• Grozovan (Roxanda)
• Aurelia de D. Herschfeld (Paraschiva)
• Eroica baladă de A. Stârcea (Olga)
• Casa mare de M. Kopîtman (Vasiluța)

A participat la numeroase turnee internaționale și a predat canto la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău (acum Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice). A fost premiată cu distincțiile Artistă a Poporului din RSSM. (1967), Artistă a Poporului din URSS (1976) și ordinul Insigna de Onoare.

·         1997 - A murit Toshiro Mifune, actor şi regizor japonez (n.01.04.1920).

·         2008: Haralamb Zincă, pseudonimul literar al lui Hary Isac Zilberman, scriitor român (n. 1923)

·         2008: Harold Pinter, dramaturg, poet, prozator, regizor, scenarist englez, laureat al Premiului Nobel pe anul 2005 (n. 1930)

·         2008: Samuel P. Huntington, politolog american (n. 1927)

* 2013: Serghei Stroenco (n. 22 februarie 1967,^[1] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, URSS – d. 24 decembrie 2013, Vladimirovca, Moldova) a fost un fotbalist și antrenor moldovean. Cea mai mare parte a carierei a petrecut-o la Tiligul Tiraspol, echipă la care a jucat mai bine de 20 de ani și pentru care a evoluat în peste 600 de meciuri. Serghei Stroenco este jucătorul cu cele mai multe meciuri jucate în Divizia Națională, având 445 meciuri la activ.^[2]* 2014: Jacques Garelli (n. 2 iunie 1931, Belgrad - d. 23 decembrie 2014, Dușanbe, Tadjikistan) a fost un filozof francez și poet.* 2018: Eugenia Bosânceanu (n. 8 februarie 1925, Rădăuți-Prut, județul Dorohoi - d. 24 decembrie 2018) a fost o actriță română de teatru și film. S-a născut la 8 februarie 1925 în satul Rădăuți-Prut din județul Dorohoi(azi în județul Botoșani). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1952. A jucat într-un număr mare de filme, interpretând însă roluri secundare.Filmografie:

• Ciulinii Bărăganului (1958)
• Când primăvara e fierbinte (1960)
• Comoara din Vadul Vechi (1964) - Domnica
• Răscoala (1965)
• Domnișoara Iulia (film TV, 1966) - Cristina
• Duminică la ora 6 (1966) - mama lui Radu
• Baltagul (1969) - voce Vitoria Lipan
• Tinerețe fără bătrânețe (1969)
• Sentința (1970)
• Facerea lumii (1971) - Elena
• Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) - doamna Bunu, soția medicului
• De bună voie și nesilit de nimeni(1974)
• Păcală (1974)
• Pe aici nu se trece (1975) - mama
• Singurătatea florilor (1975) - soția lui Dumitru Pavel
• Bunicul și doi delincvenți minori(1976)
• Nunta însângerată (film TV, 1976)
• Pintea (1976)
• De ziua Domniței (film TV, 1977)
• Războiul Independenței (serial TV, 1977) - mama lui Peneș
• Pentru patrie (1978) - mama lui Peneș
• Septembrie (1978) - mama lui Petrescu
• Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu(1980) - Elena Doamna
• Destinația Mahmudia (1981)
• Liniștea din adîncuri (1982) - sora inginerului Voinea
• Prea cald pentru luna mai (1983)
• Să mori rănit din dragoste de viață(1984)
• Totul se plătește (1987)
• Maria (1989)
• Atac în bibliotecă (1992)
• Balanța (1992)
• Dragoste și apă caldă (1992)
• Această lehamite (1994)
• Ochii care nu se văd (1994) - bunica
• Femeia în roșu (1997)
• Triunghiul Morții (1999)
• Binecuvântată fii, închisoare (2002) - Saveta
• Occident (2002) - Tanti Leana
• Maria (2003) - mama lui Ion
• Faraonul (2004)
• Italiencele (2004) - bătrâna cu rața
• „15” (2005) - bătrâna
• Păcală se întoarce - bătrână de la fântână
• Margo (2006)
• 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) - mama dlui Bebe
• Nunta mută (2008) - bătrâna 1
• Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăși, frumoasă e viața!(2009) - a doua gospodină
• Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber (2009)
• Umilință (2011) - bătrâna 2
• Poziția copilului (2013) - bunica lui Angheliu

Sărbători

·         România: Ziua luptătorului antitero

·         Sf. Cuvioasa Mucenita Eugenia (Ajunul Craciunului); Duminica dinaintea NAȘTERII DOMNULUI (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului, Genealogia Mântuitorului) (Calendar ortodox) 

RELIGIE ORTODOXĂ

 Sf. Cuvioasa Mucenita Eugenia (Ajunul Craciunului); 

Duminica dinaintea NAȘTERII DOMNULUI (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului, Genealogia Mântuitorului)

 Sf. Cuvioasa Mucenita Eugenia (Ajunul Craciunului)

Sfanta Eugenia era originara din Roma. Parintii ei, Filip si Eugenia, primind de la imparat o inalta dregatorie, au plecat in Alexandria, cu fiica lor. Pe cand erau in Alexandria, fiica lor Eugenia si-a parasit pe ascuns parintii. S-a imbracat barbateste a luat cu ea doua slujnice si intr-o noapte, a fugit de-acasa. S-a dus la un episcop si a primit de la el sfantul botez. Si-a tuns parul capului, s-a numit Eugeniu si foarte de dimineata s-a dus in graba la o manastire. Acolo a trait in osteneli, in nevointe, in trude, in privegheri de toata noaptea si a savarsit toata virtutea. Stralucea ca un mare luminator, asa ca fratii l-au rugat sa le fie staret. Nu voia, dar silit de cuvintele si de dragostea lor a primit. Si asa, nu cuvantul ci fapta a aratat tuturor pe Eugeniu mare si prea stralucit. Chipul lui ii atragea pe toti. Cum atrage magnetul fierul, asa atragea pe toti, ca sa se desfateze de vederea faptelor lui bune. Dar o femeie Melantia, neagra la suflet, cum ii era numele, venita cu poporul ca sa se inchine la manastire, s-a indragostit nebuneste de chipul frumos al lui Eugeniu. Si s-a facut ca e bolnava de o boala indelungata si l-a rugat pe Eugeniu sa-i ingaduie sa-i spuna boala numai lui indeosebi, ca altfel nu se poate vindeca. Melantia ii graia cu lacrimi si cu cuvintele ei inselatoare i-a miscat inima lui Eugeniu. Curat la inima fiind, a primit-o, fara sa-si dea seama de viclenia ei. Cand s-a gasit singura cu staretul, taciunele desfranarii a aprins si mai mult inima Melantiei spre dragoste. Si ca un orb, care-si pierde lumina ochilor, aprinsa de patima, a cautat sa aduca ocara lui Eugeniu, dar pentru ca nu si-a ajuns scopul, Melantia s-a dus la prefectul orasului, tatal Eugeniei, si a facut plangere, ca in cutare manastire staretul inseala cu cuvinte viclene pe femeile cinstite si ca desfranatul a indraznit sa o necinsteasca chiar si pe ea. Cand prefectul a auzit acestea s-a umplut indata de manie si a trimis in graba la manastire sa aduca pe Eugeniu, staretul manastirii, si pe monahi. Sa-i aduca legati ca pe niste oameni vinovati, inchinatori mincinosi si facatori de rele, sa se infatiseze inaintea scaunului sau de judecata si sa dea socoteala de faptele lor. Si s-au infatisat partile la judecata. A inceput sa graiasca Melantia. A acoperit cu ocari pe dumnezeiescul staret; l-a batjocorit si l-a defaimat cat a vrut. Striga, si arata cu degetul pe staret prietenilor, il facea ticalos, iar pe monahii de sub ascultarea lui, stricati. Cu glas mare a strigat si a zis: "Ascultati-ma toti, ca va spun adevarul!" Cat este de mare rabdarea Ta, Doamne Atotputernice!

Atunci Eugenia si-a rupt hainele de pe ea si a aratat celor de fata priveliste infricosatoare si ne mai vazuta. Apoi a grait cu indraznire tuturor: "Se cuvine ca noi calugarii sa suferim, cu multumire, ocarile, batjocura si chinuirea trupului. Dar pentru ca sa nu se faca de batjocura haina calugareasca iata va spun ca sunt femeie; sunt fiica judecatorului. Judecatorul este preaiubitul mea tata. Sotia lui e mama mea. Acestia de langa mine mi-s frati, nu-i numesc robi".

Duminica dinaintea NAȘTERII DOMNULUI (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului, Genealogia Mântuitorului)

Ev. Matei 1, 1-25

Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe lesei; lesei a născut pe regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe losia; losia a născut pe lehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon; După strămutarea în Babilon, lehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Măriei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos. Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, Mama Sa, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase, în ascuns. Și, cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul, care zice: «lată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu». Și, deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Ap. Evrei 11, 9-10; 32-40

Fraților, Avraam, prin credință, a locuit vremelnic în pământul făgăduinței, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac și cu Iacov, cei dimpreună moștenitori ai aceleiași făgăduințe; căci aștepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu. Și ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel și de proroci, care, prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă. Unele femei și-au luat pe morții lor înviați. Iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare. Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea.

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului - Despre nașterea duhovnicească a creștinului - Pr. Cleopa Ilie

• Arhimandritul Cleopa Ilie

• • 

    Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului - Despre nașterea duhovnicească a creștinului - Pr. Cleopa Ilie

    Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului - Despre nașterea duhovnicească a creștinului - Pr. Cleopa Ilie

Deci fericiți și de trei ori fericiți sunt acei oameni care se întorc către Dumnezeu cu adevărată pocăință, părăsind păcatele. Că dacă Botezul este spălare de păcate și sfințire pentru om (I Corinteni 6, 11), tot așa și pocăința adevărată este curățire și spălare de păcate, care face pe om renăscut și reînnoit înaintea lui Dumnezeu.

“Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5)

 

Iubiți credincioși,

 

Întrucât cu mila lui Dumnezeu suntem în ajunul prea luminatului praznic al Nașterii Domnului, ne-am gândit să vorbim astăzi despre nașterea noastră cea duhovnicească. Fără de aceasta nici un creștin nu poate să se mântuiască, după cuvântul Mântuitorului care zice: “De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Fiindcă, “ce este născut din trup, trup este, și ce este născut din Duh, Duh este” (Ioan 3, 6).

Dar, frații mei, când și cum primim noi această duhovnicească naștere prin apă și prin Duh? Negreșit, această naștere o primim toți la Sfântul Botez. Dar ce dobândim noi creștinii ortodocși prin această naștere de la Sfântul Botez? Întâi, prin Sfântul Botez suntem iertați de păcatul strămoșesc și ne facem fii ai Bisericii lui Hristos (Efeseni 5, 26). Prin Sfântul Botez suntem îmbrăcați împreună cu El la o viață nouă (Romani 6, 4). Prin Sfântul Botez primim înaintea Sfântului Duh înnoire (Tit 3, 5). Prin Sfântul Botez primim libertatea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu, odată ce am fost izbăviți de păcat și ne-am făcut robi ai lui Dumnezeu (Romani 6, 22).

Prin Sfântul Botez ne-am lepădat de satana și de toate lucrările lui, după rânduiala Sfântului Botez; ne-am lepădat de omul vechi (Coloseni 3, 9), am făcut mărturisirea dreptei credințe; ne-am făcut fii după dar ai lui Dumnezeu (Galateni 4, 5); ne-am îmbrăcat cu Hristos (Galateni 3, 27). Știm cu toții că există un singur Botez (Efeseni 4, 5). Cel ce botează a doua oară pe cel botezat în numele Preasfintei Treimi, acela a doua oară răstignește pe Hristos, după Sfântul Ioan Damaschin. Au fost cazuri în Biserică, când, în vederea iconomiei, s-a primit botezul schismaticilor și chiar al ereticilor (Canonul 2 al Soborului 6 Ecumenic).

Din cele spuse până aici am arătat despre nașterea duhovnicească a creștinului prin Sfântul Botez și că în Biserica lui Hristos este un singur Botez. Să vorbim acum și despre alte nașteri duhovnicești care sunt înainte și după Botez, și în ce condiții se poate totuși repeta Botezul.

Nașterile spirituale dinainte și de după Sfântul Botez se pot repeta ori de câte ori este nevoie, spre folosul sufletelor omenești. Care sunt aceste nașteri spirituale care se pot repeta? Întâi este nașterea spirituală care se face prin cuvânt, prin care se trezește omul la o viață nouă în Hristos, spre a părăsi păcatele și credința lui rătăcită. Cu acest botez al cuvântului, Sfinții Apostoli, mai înainte de a boteza pe catehumenii din păgâni, și din iudei, îi trezeau la credința cea adevărată în Hristos prin predica cuvântului lui Dumnezeu.

Așa vedem că marele Apostol Petru, după pogorârea Sfântului Duh, a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, adeverind despre Învierea Domnului și pogorârea Lui în iad. Prin această predică au crezut în Hristos în acea zi ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 4). Vedeți că și aici credința a venit prin auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu? După aceasta a urmat și Sfântul Botez al celor ce au fost treziți la credința în Hristos Iisus prin cuvântul adevărului. Aceasta a fost o naștere duhovnicească înainte de primirea Sfântului Botez. De această naștere duhovnicească prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu vorbește și Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Corinteni 4, 15; 9, 1; Ioan 1, 4).

Dar și în alt loc Sfântul Apostol Pavel numește copii ai săi pe cei ce i-a născut prin cuvânt, zicând: “O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4, 19). Mai arată că și pe Onisim l-a născut prin cuvânt când era în temniță și în lanțuri și zicea: “Te rog pe tine pentru fiul meu pe care l-am născut fiind în lanțuri, Onisim” (Filimon 1, 10). Din aceste mărturii ale Sfintei Scripturi și din altele pe care nu le mai însemnăm aici pentru scurtime, să cunoaștem că este și o naștere spirituală prin cuvântul lui Dumnezeu.

Însă, frații mei, să știm că mai este și a doua naștere duhovnicească ce se face prin Taina Spovedaniei și prin canon de pocăință, numită și "al doilea botez", după rânduiala tainelor creștinești.

Deci prin adevărata spovedanie și pocăință cea cu lacrimi se face o naștere spirituală. Despre aceasta zice Sfântul Grigorie Teologul: "Lacrimi de pocăință vărsându-se, este asemenea cu botezul" (Hexaimeron, op. cit., p. 156). De aceea și Biserica Ortodoxă, având mărturiile Sfintei Scripturi și ale dumnezeieștilor Părinți, înțelege că "Spovedania curată este al doilea botez" (Molitfelnic, rânduiala Sfintei Spovedanii). Însă să nu uităm că nașterea duhovnicească de la Sfântul Botez prin apă și prin Duh nu se mai repetă, iar nașterea prin cuvânt, prin spovedanie și pocăință cu lacrimi o putem face oricând este nevoie, spre folosul sufletelor omenești, spre îndreptarea și spre luminarea lor. Căci dacă Preabunul și Preaânduratul Dumnezeu n-ar fi rânduit nașterea duhovnicească prin spovedanie și pocăință, cu adevărat nimeni din noi nu ar putea să se mântuiască. Căci nici un om nu este fără de păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea toți avem nevoie de spovedanie și pocăință și facerea canonului.

Este încă și altă naștere duhovnicească care tot prin spovedanie și făgăduință de îndreptare se face. Este tunderea în monahism sau călugăria pe care Sfinții Părinți o înțeleg ca un al doilea Botez. Ultimul și cel mai mare botez și deci naștere duhovnicească este mucenicia, adică botezul sângelui pe care l-au primit toți martirii care au fost chinuiți și uciși pentru credința cea dreaptă în Hristos. Prin aceste chipuri de naștere duhovnicească arătate până aici, și mai ales prin Botez și spovedanie Biserica lui Hristos aduce Mirelui ei mare și nemăsurată mulțime de suflete, care prin darul și mila lui Dumnezeu dobândesc mântuirea și moștenesc împărăția lui Dumnezeu.

Acest adevăr îl arată luminat dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicând: "Pocăința este dar de multă roadă aducător, căci în tot felul aduce lucru îmbunătățit lui Dumnezeu. Pocăința este țarină mult roditoare care în toată vremea se lucrează. Pom al vieții este, că pe mulți care au murit prin păcate îi înviază. Pocăința zice păcătoșilor: dați-mi mie greutatea păcatelor. Aceasta îmi este mie dobândă pentru faptă. Ai credință? Dă-mi dobânda credinței, adică pocăință! Printr-ânsa se face credința ta lucrătoare. A văzut Dumnezeu că pe neamul omenesc îl tulbură vrăjmașul diavol și a pus împotriva lui pocăința spre curăție. Acela îndeamnă să păcătuiască, iar pocăința este gata să primească pe cel ce păcătuiește. Vrăjmașul silește pe om să nelegiuiască, iar pocăința îl sfătuiește să se întoarcă. Acela se silește să deznădăjduiască pe om, iar aceasta nădejde de mântuire îi făgăduiește..."

A zis Isaia Proorocul: “Când te vei întoarce și vei suspina, atunci te vei mântui”. Iată îți aduce ție mărturie, numai pocăiește-te. De va suspina cel ce a păcătuit, îndată cu suspinul și greutatea balaurului a ieșit. Pocăința îl povățuiește pe om spre mântuire și atunci nu numai că vei suspina, ci și lacrimi vei vărsa cu multă durere. Căci sufletul văzând ca pe un tată pe Dumnezeu, după o vreme se pornește către lacrimi. Și lacrimi varsă pentru două pricini: ca să plece pe Dumnezeu spre iubire ca pe un Părinte și să se curățească de răutatea șarpelui.

N-ai auzit ce zice David? “Spăla-voi în toate nopțile patul meu”. Însă întâi a suspinat și apoi a lăcrimat. Îți arăt ție din firea cea prea mare că întâi se face vânt și apoi vine ploaia. Întâi tunetul trăsnește și apoi norii pică ploaie. Același prooroc David zice: “Ostenit-am întru suspinul meu” (Psalm 6, 6). Iar osteneala suspinului este mulțimea lacrimilor de pocăință. Osteneala suspinului este durerea inimii. Drept aceea s-a dovedit că și lacrimile se înmulțesc când suspinurile înainte povățuiesc. Deci nu se cuvine să ne deznădăjduim de mântuire, fraților, având maică pocăința" (Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru pocăință, tomul III, 1823, p. 197- 207).

Iubiți credincioși,

 

Am socotit de cuviință să arăt din cuvintele Sfântului Efrem Sirul cât de mare este Taina Pocăinței și a Spovedaniei și cât de mare mulțime de suflete se apropie de Dumnezeu prin această naștere duhovnicească a adevăratei pocăințe.

Dumnezeiasca Evanghelie ne spune că “și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 7). Și dacă pentru unul care se pocăiește se face atât de mare bucurie în cer, oare câtă bucurie se face la Dumnezeu pentru nenumărate mulțimi de suflete care se întorc către El din toată inima lor? Știm și din altă mărturie a Sfintei Scripturi că “Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 18, 22-32).

Deci fericiți și de trei ori fericiți sunt acei oameni care se întorc către Dumnezeu cu adevărată pocăință, părăsind păcatele. Că dacă Botezul este spălare de păcate și sfințire pentru om (I Corinteni 6, 11), tot așa și pocăința adevărată este curățire și spălare de păcate, care face pe om renăscut și reînnoit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta o spune și Sfântul Grigorie Teologul. "Știu încă și al cincilea botez, al lacrimilor, dar este mai ostenicios" (Psalm 6, 6).

Mare este pocăința și lui Dumnezeu foarte iubită, căci voia Lui cu adevărat o face. Aceasta este masa lui Dumnezeu că printr-însa vine mintea oamenilor. Zice și Mântuitorul: “Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu celui din ceruri”. Deci pocăința este pâinea lui Dumnezeu cea minunată. Iar bucatele cele de multe feluri ale lui Dumnezeu sunt înfrânarea, postul, privegherea, rugăciunea întinsă și supunerea cu smerenie. Că de aceasta se îndulcește Dumnezeu mai mult decât de celelalte jertfe. Zice și Sfântul Apostol Pavel că lucrarea faptelor bune este "pâinea Stăpânului". În continuare zice: "Drepții prin mici fapte bune mai mult îmblânzesc pe Dumnezeu decât unii care lucrează multe. Că nu la faptă privește Dumnezeu, ci la punerea înainte și la voință. El nu caută la ceea ce se face, ci la osârdia cu care se săvârșește. Văduva cu bănișorii, pe cei mulți cu bani de aur i-a biruit". Zice iarăși Sfântul Efrem: "Mare topitoare este pocăința, fraților, căci primește aramă și o schimbă în aur, plumb primește și dă argint". Iarăși zice: "Mare folos a adus oamenilor pocăința, că prin ea pe Dumnezeu Îl facem milostiv. Mare este pocăința pe pământ. Că sufletelor se face scară către cer, ridicându-le acolo de unde au căzut prin păcat..." (Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru pocăință, tomul III, 1823, p. 197- 207).

Iubiți credincioși,

 

Duminica de astăzi este numită "Duminica dinaintea Nașterii Domnului". Ea are rolul de a ne pregăti duhovnicește pentru marele praznic al Intrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, în peștera din Betleem, pentru mântuirea lumii.

Cea mai bună pregătire a creștinilor și a noastră pentru întâmpinarea Mântuitorului este pocăința, mărturisirea cu căință a păcatelor și începerea unei vieți duhovnicești noi în Iisus Hristos. Iată Mesia vine, Fiul lui Dumnezeu este trimis de Tatăl în lume, fecioara Maria cu bătrânul Iosif caută loc de naștere în Betleem dar nu găsește. Steaua se pregătește să răsară pe cerul lumii. Arhanghelul Gavriil, care a slujit la taina Intrupării, se bucură. Lumea așteaptă, diavolii se cutremură, iar lumea se pregătește sufletește să primească pe Pruncul Iisus.

Dar noi, frații mei, cum ne pregătim să primim pe Hristos? Vine în lume Domnul păcii, va afla El loc de odihnă în inimile noastre? Oare noi ne-am împăcat prin pocăință cu Dumnezeu și fiecare unul cu altul prin iertare?

Vine la noi Mântuitorul lumii, să împace popoarele, să liniștească mințile, să spele păcatele și să mântuiască sufletele noastre, dar noi oare ne-am pregătit să-L primim pe Hristos? Ne-am mărturisit păcatele la duhovnic? Am plâns pentru ele? Am făcut canonul cuvenit? Ne-am înnoit duhovnicește prin rugăciune, prin milostenie și împăcare? Ne-am unit cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie? Sau tot amânăm pocăința până va veni fără veste vremea sfârșitului?

Fecioara Maria a găsit loc de naștere Fiului lui Dumnezeu, în peștera din Betleem, că nimeni n-a vrut s-o primească. Oare noi ne-am pregătit să-L găzduim pe Hristos în inimile noastre? Dar El nu intră să se sălășluiască în inimile pline de ură, de răutate, de mândrie și desfrânare. Hristos nu intră în casele unde stăpânește beția, uciderea de copii, desfrâul și necredința. Hristos nu se naște prin Duhul Sfânt în inimile robite de patimi și mai ales de duhul mândriei și al deznădejdii.

Așadar, frații mei, să ne pregătim că vine Hristos în lume s-o împace și s-o înnoiască, căci lumea nu mai poate trăi fără El. Vine în casele și inimile noastre să ne nască din nou, să ne ierte păcatele să ne dăruiască Trupul și Sângele Său, să ne prefacă inima împietrită în Biserică vie, în altar de rugăciune și de jertfă. Deci, nimeni să nu fie trist și tulburat! Nimeni să nu-I închidă ușa sufletului său. Nimeni să nu mai zacă în beții și desfrâu, în nepăsare și necredință. Ci să ne curățim și să ne împăcăm, să ne înnoim duhovnicește și împăcându-ne unii cu alții, împreună cu îngerii să cântăm: "Hristos se naște, slăviți-L; Hristos din ceruri, întâmpinați-L; Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați Domnului tot pământul!" Amin.

Genealogia Mântuitorului

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 24 Decembrie

SCUTECELE DOMNULUI

Iubiţi prieteni,

Această reţetă se prepară în seara de 23 decembrie şi se consumă în Ajunul Crăciunului!

1 pachet de foi de plăcintă,

500 g de nucă,

1 l de apă,

250 g zahăr,

coaja rasă de la o lămâie,

coaja rasă de la o portocală,

1 esenţă vanilie

Se întind foi subţiri din aluat de pâine, care se coc mai apoi pe o plită. În loc de plită, foile se pot usca, una câte una, într-o tigaie de teflon încinsă. Cine nu are timp poate folosi şi foi de plăcintă gata preparate, cumpărate. Se fierbe apa cu zahărul cam 10 minute, se stinge focul, se adaugă coaja de lămâie, esenţa şi se lasă siropul obţinut să se răcească. Se macină nucile şi se amestecă cu pesmetul şi zahărul după gust. Când foile sunt gata acestea se înmoaie (obiceiul spune că acest lucru trebuie făcut în seara dinaintea Ajunului) în apa îndulcită. Într-un castron se face un amestec de miez de nucă măcinată, zahăr, coaja de lămâie şi portocala rasă pe răzătoarea mică. Acest amestec se presară peste foi: o foaie, nuca cu mirodenii, încă o foaie, încă un rând de nucă. “Scutecele” se lasă să se pătrundă bine de arome şi se taie în romburi.

Crăciun fericit!

TEATRU/FILM

MIRCEA DIACONU

Mircea Diaconu
Date personale
Născut	24 decembrie 1949 (71 de ani)[2]  Vlădești, Argeș, România
Căsătorit cu	Diana Lupescu, actriță
Cetățenie	România
Ocupație	politician actor actor de teatru[*] actor de film
Locul desfășurării activității	Strasbourg Bruxelles
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Cariera politică
Europarlamentar
În funcție 1 iulie 2014 – 1 iulie 2019[1]
Circumscripția	România
Legislatură	Al optulea Parlament European[*]
Ministru al culturii
În funcție 7 mai 2012 – 29 iunie 2012
Precedat de	Hunor Kelemen
Succedat de	Puiu Hașotti
Senator al României
În funcție decembrie 2008 – decembrie 2012
Circumscripția	Argeș[*]
Legislatură	legislatura 2008–2012
Partid politic	PNL
Prezență online
pagină Facebook cont Twitter Internet Movie Database
Modifică date / text

Mircea Diaconu (n. 24 decembrie 1949,^[2] Vlădești, Argeș, România) este un actor, om politic și fost profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, fost director al Teatrului „Nottara” din București (a demisionat în noiembrie 2011, fiind declarat în conflict de interese în urma acțiunii penale a Agenției Naționale de Integritate, deoarece cumula două funcții publice). El a fost membru în Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) până în 2004 din partea PD, senator din partea PNL din 2008 până în 2012, europarlamentar independent, membru al Grupului ALDE și vice-președinte al Comisiei pentru Cultură și Educație din 2014 până în 2019.^[3]

CUPRINS

• 1Teatru
• 2Filmografie
• 3Roluri în teatru
  • 3.1Teatrul Bulandra
  • 3.2Teatrul C.I. Nottara
  • 3.3Teatrul Național I.L. Caragiale
• 4Publicații
• 5Activitate politică
• 6Distincții
• 7Note
• 8Legături externe

TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A absolvit Liceul la Câmpulung Muscel în 1967 și IATC I.L. Caragiale din București în 1971. A debutat în 1970, la Teatrul Bulandra, cu Harfa de iarbă de Truman Capote.

Debutul în cinematografie a avut loc în 1971, cu filmul Nunta de piatră, după Ion Agârbiceanu, în regia lui Dan Pița. În 1972, a fost angajat, de către Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, unde a rămas până în 1982, când a devenit actorul Teatrului Nottara. A fost primul actor din România care și-a dat demisia, devenind liber profesionist (1990), pentru ca apoi să revină în teatru ca angajat în 2001.

În calitate de manager al Teatrului Nottara, a fost implicat într-un scandal de nepotism, întrucât și-a angajat acolo propria soție (pe Diana Lupescu), pe post de regizor artistic gradul I,^[4] și a remunerat-o din fondurile Teatrului pe contracte ce implică drepturi de autor.^[5] Totuși, după un proces îndelungat, a fost găsit nevinovat.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Adio, dragă Nela! (1972)
• Metamorfoze (1972) (TV)
• Nunta de piatră (1972)
• Explozia (1972)
• Capcana (1974)
• Actorul și sălbaticii (1975)
• Filip cel bun (1975)
• Mere roșii (1976)
• Tănase Scatiu (1976)
• Cuibul salamandrelor (1977)
• Împușcături sub clar de lună (1977)
• Profetul, aurul și ardelenii (1978)
• Din nou împreună (1978)
• Vacanță tragică (1979)
• Audiența (1979)
• Bietul Ioanide (1979)
• Înainte de tăcere (1979)
• Artista, dolarii și ardelenii (1980)
• Casa dintre cîmpuri (1980)
• Vînătoarea de vulpi (1980)
• Pruncul, petrolul și ardelenii (1981)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
• Așteptând un tren (1982)
• Calculatorul mărturisește (1982)
• Semnul șarpelui (1982)
• Secvențe... (1982)
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)
• Amurgul fântânilor (1983)
• Căruța cu mere (1983)
• Buletin de București (1983)
• Sfîrșitul nopții (1983)
• Siciliana (1984)
• Cumpărătorul de clopote (1984)
• Horea (1984)
• O lumină la etajul zece (1984)
• Promisiuni (1985)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Zâmbet de soare (1987)
• Secretul armei secrete (1988)
• O vară cu Mara (1988)
• Întâmplări cu Alexandra (1989)
• Campioana (1991)
• Telefonul (1992)
• Asfalt Tango (1993)
• Dănilă Prepeleac (1996)
• Față în față (1999)
• Corul pompierilor (2000)
• Filantropica (2002)
• Aventurile unei zile (2004)
• Legături bolnăvicioase (2006)
• Happy End (2006)
• Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006)
• Ticăloșii (2007)
• Tache (2008)
• Doar cu buletinul la Paris (2015)

ROLURI ÎN TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Teatrul Bulandra[modificare | modificare sursă]

• Revizorul de Gogol, regia: Lucian Pintilie (1972);
• A 12-a noapte de Shakespeare, regia: Liviu Ciulei (1973);
• Răceala de Marin Sorescu, regia: Dan Micu (1977);
• Furtuna de Shakespeare, regia: Liviu Ciulei (1978).

Teatrul C.I. Nottara[modificare | modificare sursă]

• Cum vă place de Shakespeare, regia: Lucian Pintilie (1982);
• Pădurea de Ostrovski, regia: Constantin Marinescu (1983);
• Ultimul bal după Liviu Rebreanu, regia: Dan Micu (1984);
• Burghezul gentilom după Moliere, regia: Alexandru Dabija (1986);
• Într-o dimineață de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1988).
• Teatrul descompus de Matei Vișniec, regia: Cătălina Buzoianu

Teatrul Național I.L. Caragiale[modificare | modificare sursă]

• Ghetou de Joshua Sobol, regia: Victor Ioan Frunză

PUBLICAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• La noi, când vine iarna, Editura Polirom, 2013 ^[6]

ACTIVITATE POLITICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mircea Diaconu vorbind în timpul Revoluției Române din 1989

A fost membru fondator al Alianței Civice (din 7 noiembrie 1990)^[7].

Mircea Diaconu a fost membru al Partidului Național Liberal între 2008 și 2014 și a fost ales din partea acestei formațiuni (de pe locul 3 în circumscripția în care a candidat) ca senator de Argeș la alegerile din 2008. Din martie 2010 - Congresul ordinar PNL - vicepreședinte PNL. În trecut, a fost desemnat membru al CNA din partea Partidului Democrat. Iar mai înainte a cochetat politic cu Convenția Democratică, pentru ca mai apoi să se alăture lui Varujan Vosganian și să intenționeze să candideze (în 1996) la Primăria Capitalei. Din 1 mai 2012 a fost numit Ministru al Culturii.

În anul 2019 a candidat independent la președinția României susținut de ALDE și a ieșit pe locul al 4-lea în primul tur al alegerilor.

Ca director al Teatrului Nottara, Diaconu era însă incompatibil atât cu funcția de senator (funcții deținute concomitent timp de 3 ani), cât și cu cea de ministru, întrucât funcțiile politice i-ar fi permis să dirijeze subvenții publice către instituția pe care o conduce.^[8] Agenția Națională de Integritate, o instituție înființată în România pentru a combate asemenea cazuri de conflict de interese, i-a contestat de aceea mandatul în instanță. Diaconu nu s-a prezentat la termenele de judecată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat și ea incompatibilitatea, el renunțând la locul din Guvern.^[9] Deși incompatibilitatea a fost decisă de instanța supremă încă din iunie, Senatul nu a luat act de ea până în decembrie, mandatul lui Diaconu încetând abia cu câteva zile înainte de expirarea lui,^[10] acțiune comentată de specialiști în drept ca o sfidare și o imixtiune din partea legislativului față de puterea judecătorească, întrucât organisme oficiale ale Senatului l-au asigurat pe Diaconu că nu este incompatibil.^[11]

La data de 28 august 2019 partidele ALDE și ProRomânia au format o alianță electorală pentru susținerea lui Mircea Diaconu, candidat independent, în alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019.^[12][13]

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[14]

Mircea Diaconu, o istorie de 50 de ani în film și teatru

Mircea Diaconu, personaj principal în Evenimentele din 1989

Mircea Diaconu: Omenirea va trebui să înveţe din nou să trăiască

HORIA CĂCIULESCU

Biografie

Actorul de comedie Horia Căciulescu s-a născut la 13 februarie 1922, in satul Belinţ, in apropiere de Lugoj, judeţul Timiş.

Cariera:

A jucat in spectacole de revista si varietăţi la Teatrul Savoy si la Teatrul de Estradă, apoi la Teatrul Constantin Tănase. Este cunoscut pentru multele scenete si piese in care a jucat, printre elese numara Revista '58, Se caută o vedetă, Lasă supărarea-n hol, Cer cuvîntul la diverse, Cioara vopsită, etc.

La Teatrul Naţional Radiofonic a jucat in Bolnava prefacută de Carlo Goldoni, Cafeneaua anului 1900, Călătorului îi şade bine cu drumul, Moş Teacă şi epizotia, comedia Nasul de Nikolai Vasilievici Gogol, comedia Nunta lui Figaro de Beaumarchais, Un scos din pepeni, Analfabetul etc.

A debutat in cinematografie i 

n 1955, cu filmul Si Ilie face sport, regizat de Andrei Calarasu. A mai jucat in Pe raspunderea mea (1956), Telegrame (1959), O poveste ca-n basme (1959), S-a furat o bomba (1961), Pasi spre luna (1963), Titanic vals (1964, Sentinţa (1970), Mihai Viteazul (1971), Il racconto della giungla (1974), un film de desene animate in care era vocea unui personaj, Comedie fantastica (1975), pana la Tufa de Veneţia (1977), in regia lui Pierre Bokor.

A fost deţinut politic si a lucrat pe şantierul canalului Dunărea-Marea Neagră, dar a fost si membru al PCR. In 1989, in zilele revoluţiei, a fost împuşcat in cap, se pare dintr-o eroare si este înmormântat la Cimitirul Eroilor.

Sari la navigareSari la căutare

Horia Căciulescu
Date personale
Născut	13 februarie 1922  Belinț, Timiș, România
Decedat	24 decembrie 1989 (67 de ani)  București, România
Cauza decesului	omor (plagă împușcată[*])
Cetățenie	România
Ocupație	actor umorist
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Horia Căciulescu (n. 13 februarie 1922, Belinț, Timiș, România – d. 24 decembrie 1989, București, România) a fost un actor de comedie.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Piese și scenete
• 3Filmografie
• 4Notă
• 5Referințe
• 6Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Horia Căciulescu s-a născut în anul 1922. A activat la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”. A trăit câțiva ani în detenție ca deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră din motive necunoscute. A fost ulterior și membru al Partidului Comunist Român (PCR). A murit împușcat în zilele Revoluției din decembrie 1989, la bordul mașinii sale, în urma unei erori a unor soldați^[1]. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor din București.

PIESE ȘI SCENETE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Azilul MacFerlan
• Fără mănuși
• Și Ilie face sport!
• Cer cuvîntul!
• Revista '58
• Un băiat iubește o fată
• Ocolul pămîntului în 30 de melodii
• Pagini alese din Revista de altădată
• Vox... boema
• Revista dragostei
• la Grădina "Cărăbuș"
• Cer cuvîntul la diverse
• Se caută o vedetă
• Aventurile unei umbrele
• Groapa
• Lasă supărarea-n hol
• Revue der Liebe (Revista dragostei)
• Magazin de Stat
• Cioara vopsită

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Și Ilie face sport (1955)
• Pe răspunderea mea (1956)
• D-ale carnavalului (1959)
• O poveste obișnuită... o poveste ca-n basme (1959)
• Telegrame (1960)
• S-a furat o bombă (1962)
• Pași spre lună (1963)
• Titanic vals (1964)
• Sentința (1970)
• Mihai Viteazul (1971)
• Comedie fantastică (1975)
• Serenadă pentru etajul XII (1976)
• Tufă de Veneția (1977)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 1

Zizi Șerban si Horia Căciulescu - Mari actori de comedie (2011)

De la o gluma la alta...

Covoras cu floricele - Stela Popescu si Horia Caciulescu

CORNEL REVENT

Cu actorul de teatru şi film Cornel Revent (din filmografie “Pas în doi”, “Noiembrie, ultimul bal”)

• Actor
• Născut(ă): 24.12.1937 la
• Decedat(ă): 1998 la

Actor, director al Teatrului din Ploiești. Pe unele generice apare cu numele Cornel Revent

Poze Corneliu Revent

Filme cu Cornel Revent

·         Terente - Regele bălților (1995)

·         Pas în doi (1985)

·         Sa mori ranit din dragoste de viata / Să mori rănit din dragoste de viață (1983)

·         Cine mă strigă? (1979) - prieten

·         Ecaterina Teodoroiu (1978)

·         Tănase Scatiu (1976) - subprefect

·         Un comisar acuză (1974)

·         Un august în flăcări (1973)

·         Aventuri la Marea Neagră (1972) - turist

POEZIE

Louis Aragon

Biografie Louis Aragon
Louis Aragon (n. 3 octombrie 1897, Paris - d. 24 decembrie 1982, Paris) a fost pseudonimul literar al lui Louis-Marie Andrieux, poet şi scriitor francez.

Influenţat de Charles Dickens, contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki, este unul din reprezentanţii realismului. Împreună cu André Breton şi Paul Éluard fomează în 1924 suprarealismul.

După absolvirea liceului Carnot, studiază medicina la Sorbona, unde îl cunoaşte pe André Breton.

În 1917, se înrolează şi participă la Primul Război Mondial, lucrând la un spital militar. Aici îl cunoaşte pe Guillaume Apollinaire, devenind prieteni apropiaţi.

În 1927 aderă la mişcarea comunistă.

În 1928 o cunoaşte pe Elsa Triolet, scriitoare şi participantă la Rezistenţa franceză, cu care se căsătoreşte în 1939.

Poezie
1942: "C"; 
1943: Muzeul Grévin ("Le Musée Grévin"); 
1919: Foc de bucurie ("Feu de joie"); 
1926: Mişcarea perpetuă ("Le Mouvement perpétuel"); 
1929: Marea bucurie ("La Grande Gaîté"); 
1930 - 1931: Acuzatul-acuzator ("Persécuté persécuteur"); 
1934: "Hourra l'Oural"; 
1941: Necaz ("Le Crève-Cœur"); 
1942: "Cantique à Elsa"; 
1942: Ochii Elsei ("Les Yeux d'Elsa"); 
1942: "Brocéliande"; 
1943: Onoarea poeţilor ("L'Honneur des poètes"); 
1943: "La Rose et le Réséda"; 
1944: Diana franceză ("La Diane Française"); 
1945: "En étrange pays dans mon pays lui-même"; 
1948: Un alt necaz ("Le Nouveau Crève-Cœur"); 
1956: Romanul neterminat ("Le Roman inachevé"); 
1959: Elsa ("Elsa"); 
1960: Poeţii ("Les Poètes"); 
1963: "Le Fou d'Elsa"; 
1964: "Il ne m'est Paris que d'Elsa"; 
1969: "Les Chambres, poème du temps qui ne passe pas"; 
1955: Afiş roşu ("Affiche rouge"). 

Proză

1921: "Anicet ou le Panorama"; 
1922: Aventurile lui Telemac ("Les Aventures de Télémaque"); 
1924: "Le Libertinage"; 
1926: Ţăranul din Paris ("Le Paysan de Paris"); 
1927; "Le Con d'Irène"; 
1934: Clopotele din Basel ("Les Cloches de Bâle"); 
1936; Frumoasele cartiere ("Les Beaux Quartiers"); 
1942: Călătorii din imperială ("Les Voyageurs de l'Impériale"); 
1944: Aurélien ("Aurélien"); 
1945; Servitute şi măreţie franceză ("Servitude et Grandeur des Français. Scènes des années terribles"); 
1949 - 1951: Comuniştii ("Les Communistes") (6 vol.); 
1953: "Le Neveu de Monsieur Paul"; 
1958: Săptămâna patimilor ("La Semaine Sainte"); 
1962: "Histoire parrallèle"; 
1965: "La Mise à mort"; 
1967: "Blanche ou l'oubli"; 
1971: Henri Matisse ("Henri Matisse"); 
1974: Teatru/roman ("Théâtre/Roman"); 
1980: "Le Mentir-vrai"; 
1986: Apărarea infinitului ("La Défense de l'infini"); 
1986: Aventurile lui Jean-Foutre La Bite ("Les Aventures de Jean-Foutre La Bite"); 
1989: Pentru a explica ceea ce am fost ("Pour expliquer ce que j'étais"). 

Crima perfectă

Mi-am privit mâinile
Întrebându-mă
Dacă-au ucis
Vreodată

Întrebându-mă

Pe cine
Mâinile acelea

Când
Aceste mâini

Şi unde

Întrebându-mă
Dacă vreodată

Cinstit vorbind nu ştiu
Să răspund.

Aşchii

Opreşte-ţi gemetele. Nu-i nimic mai caraghios
Decât un om gemând
De nu cumva e unul care plânge.
*
Mă plimb
Cu un tăiş de umbră în mine;
Mă plimb
Cu o pisică în memorie;
Mă plimb
Cu un mănunchi de flori fanate
Şi cu fotografii îngălbenite;
Mă plimb
Cu un veşmânt ireparabil;
Mă plimb cu-o gură cât toate zilele în inimă.
*
Cu cât poemul e mai scurt
Cu atât pătrunde mai adânc în carne
*
Acest poem trebuie alungat
Căci în cetate nu e loc
Pentru exemplele durerii
*
Duceţi în altă parte paşii aceştia răniţi.
*
Cine spune: Mi-e rău
Îi uită pe ceilalţi.
*
Nu e de ajuns să taci:
Trebuie să ştii să spui altceva.
*
Blestemată fie planta
Care nu bucură ochii;
Poetul n-are dreptul
Să rămână astfel, fără să-nflorească.
*
Nu există rană
Pe care un pic de fard
Să n-o astupe,
Ţipăt să nu se poată încovoia;
Singură crima este discordantă.

Poetul Victor Torynopol

TORYNOPOL Victor (pseudonimul lui Victor Comei Fiorescu), se naste la 24 dec. 1922, Lugoj - moare in 16 febr. 1985, Bucuresti. 

Poet. 

Fiul lui Valeriu Fiorescu, functionar la primaria Lugoj, si al Mariei (n. Kakcir), originara din Cehoslovacia. 

Studii la Scoala normala de invatatori din Caransebes (1934-l942) si Scoala superioara de cooperatie din Bucuresti (1942-l945). Bacalaureat la Liceul „C. Brediceanu" din Lugoj (1945); Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1946-l950), licenta in filosofie (1950). Functionar la Institutul National al Cooperatiei (1945-l947) si Banca Nationala (1947-l948); asistent (1946-l948), apoi lector (1948-l953) la I.S.E. Bucuresti; director de cabinet in Ministerul Cultelor (1948-l950); consilier la Directia Presei si Relatiilor Culturale din M.A.E. (1950-l953); atasat cultural la ambasada romana din R.P.D. Coreana (1953-l955) si Elvetia (1956-l959); director adjunct in Directia Relatiilor Culturale din M.A.E. (1960-l961); consilier cultural la ambasada romana din Franta (196l-l963); director adjunct la Directia Presei din M.A.E. (1963-l968 si 1973-l982); ambasador in Argentina, Uruguay si Chile (1968-l973). Debut in revista Vremea (1942). Debut editorial cu volum Cartea cu singe, piine si cocs (1945), premiata de editura „Forum", urmat, abia in 1967, de Viscolul si armonia, apoi de Zbor prin subcuvinte (1974), Artere de taina (1979), Cinepa iubirii (1982). Impresii de calatorie in volum Franta in patru anotimpuri (1967; ed. revazuta si adaugita, 1980).


Solidar, la debut, cu grupul poetilor premiati de editura „Forum" si, in mare, cu „generatia razboiului", Victor Torynopol participa, prin Cartea cu singe, piine si cocs (1945) la configurarea lirismului specific poeziei tinere a momentului, orientata spre regasirea „vietii imediate", cu peisajul sau accidentat si tensionat, dezbracat de orice aura poetizanta. Viziunea eschatologica de factura expresionista sau notatia evenimentului brut, prozaic, adesea sordid, caracterizau deopotriva aceste prime versuri strabatute de suflu protestatar si luminate de speranta „intiiei sarbatori" a „truditilor". „Incendiile poeme" erau opera unui revoltat vorbind despre o lume sumbra si mizera, mocnind intr-o incordare surda si izbucnind uneori in gesturi violente („La Resita bucuriile se vind la ghiseu/ si cerul umed se propteste-n zgura", „nimeni nu stie cind se inchid robinetele cu puroi", „anul incepe la noi cu nevroza, spital, ftizie", „copiii-l injura pe Dumnezeu la plural"). Viscolul si armonia (1967), incluzind si citeva poeme scrise in anii debutului, abandoneaza directia protestatara, conservind totusi nota conflictuala, dramatica, cu o deplasare de accent catre lumea launtrica si o sporire a reflexivitatii.

Se schiteaza aici, intr-un limbaj de o anume raceala conceptuala, teme ce vor capata o mai mare pregnanta in cartile urmatoare, si indeosebi in Zbor prin subcuvinte (1974), realizarea cea mai reprezentativa a autorului. Forma larvara a expresiei, corespondenta ascunsei fervori organice a eului, cu „sedimentari", „incendii celulare", saedanapalice chimii" si „vijelii de carne", subcuvintele indica unul dintre termenii majori ai dialecticii subiective, celalalt tinind de ordinea intelectuala a verbului - „un dig pietrificat de silogisme", „inaltele cugete". Intre asemenea repere se configureaza un lirism in care s-a putut descifra obsesia comunicarii dintre carnal si mineral, dintre subteranele eului si altitudinile gindirii, dintre biologic si cosmic. „Imensa Golgota de la molusca la Olimp" numeste, in acest context, un itinerar (amintind intr-o oarecare masura de „sociogonia" argheziana) definitoriu si pentru o ars poetica ce interpreteaza actul creatiei ca purificare si cristalizare in cuvint a unei materii brute, a unor straturi „barbare" ale trairii. Componenta erotica a acestui univers, afirmata mai intii in Viscolul si armonia, apoi in Artere de taina (1979) si mai ales in Cinepa iubirii (1982), e marcata, la rindul ei, de similare accente reflexive, vizind concilierea fiorului senzual cu „goana spre himera" a spiritului.

OPERA: Cartea cu singe, piine si cocs, versuri. Bucuresti, 1945; Viscolul si armonia, versuri, Bucuresti, 1967; Franta in patru anotimpuri, Bucuresti, 1967 (ed. II, revazuta si adaugita, Cluj, 1980); Zbor prin subcuvinte, versuri, Cluj, 1974; Artere de taina, versuri, Cluj-Napoca, 1979; Cinepa iubirii, versuri, Bucuresti, 1982.

REFERINTE CRITICE: P. Constantinescu, Scrieri, 5; Al. Piru, in Gazeta literara, nr. 49, 1967; idem, Panorama; idem, in Romania literara, nr. 31, 1974; M.N. Rusu, in Luceafarul, nr. 15, 1968; FI. Muscalu, in Tomis, nr. 2, 1968; E. Manu, in Romania literara, nr. 20, 1974; idem, Eseu despre generatia razboiului, 1978; idem, in Romania literara, nr. 27, 1982; Elena Tacciu, in Romania literara, nr. 19, 1980; Fr. Pacurariu, in Romania liteara, nr. 52,1982; E. Manu, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1985; Fr. Pacurariu, in Luceafarul, nr. 8, 1985;I. Pop, in Steaua, nr. 3, .

Adam Mickiewicz

Biografie

Adam Bernard Mickiewicz (poloneză, în lituaniană Adomas Bernardas Mickevičius, în belarusă Адам Бернард Міцкевіч; n. 24 decembrie 1798,^[1][2][3] Zavosse[*], Imperiul Rus – d. 26 noiembrie 1855,^[1][3] Constantinopol, Imperiul Otoman^[4]) a fost un poet și scriitor polonez și luptător pentru independența și reîntregirea patriei natale. Este considerat unul dintre cei mai buni poeți romantici polonezi din secolul al XIX-lea, alături de Zygmunt Krasiński, Juliusz Słowacki și Cyprian Kamil Norwid.

S-a născut în 1798 pe moșia unchiului său din Zaosie lângă Navahrudak (Nowogródek) care făcea parte atunci din Imperiul Țarist, astăzi aparține de Belarus. Regiunea se afla la marginea provinciei Lithuania Propria care a făcut parte din Marele Ducat al Lituaniei pânâ în 1795, când s-a produs A TREIA PARTIȚIE a Commonwealth-ului polono-lituanian. Zona era locuită de etnici lituanieni, deși atunci când s-a născut poetul aparținea în mare parte de Bielorus. Membrii clasei superioare, precum familia lui Mickiewicz, erau fie polonezi, fie polonizați.Tatăll poetului,Mikołaj Mickiewicz, era avocat și membru al micii burghezii poloneze(szlachta). Mama sa se numea Barbara (născută Majewska). Adam a fost al doilea fiu al familiei. El si-a petrecut copilăria în Navahrudak (Nowogródek). A luat lecții cu mama sa și în particular cu profesori, iar între anii 1807-1815 a urmat o școală administrată de Ordinul Dominican. Adam a fost un elev medioctru, dar se implica în numeroase activități școlare, cursuri de teatru, sau alte programe asemănătoare. În septembrie 1815, Mickiewicz a fost admis la Universitatea Imperială din Vilnius(Wilno). El a primit o bursă de studiu din partea guvernului.

În 1818 a fost publicat primul său poem (Zima miejska — Orașul iernii — în Tygodnik Wileński). În anii următori, a trecut de la literatura sentimentalistă- neoclasicism le romantism, acest lucru poate fi observat mai întâi în poeziile publicate în anii 1822 și 1823 la Vilnius.Dupa absolvire, obține o bursă din partea universității pentru a studia la Kaunas între 1819–1823.

În vara anului 1820, și-a cunoscut marea iubire, pe Maryla Wereszczakówna. Ei nu s-au putut căsători din cauza situației materiale precare în care se afla familia Mickiewicz (Maryla era deja logodită cu Wawrzyniec Puttkamer, cu care s-a căsătorit în 1821). În anul 1817, tânărul Adam, împreuna cu Tomasz Zan, a creat societatea secretă Filomații( poloneză Filomaci, greaca philomathes , "iubitori de cunoaștere". Filomații se concentrau pe auto-educare, dar aveau rădăcini radicale, fiind o asociație studențească pro independeța față de Rusia. În urma unei investigații a organizațiilor studențești, condusă de Nikolay Nikolayevich Novosiltsev , mai mulți studenți au fost arestați, inclusi Mickiewicz. În 1824, după ce a fost investigat în legătură cu activitățile sale politice, în special pentru apartenența la grupul Filomații, Adam a fost exilat în Rusia centrală. Deja publicase 2 mici volume de poezie diversă la Vilnius primite favorabil de către publicul slav, iar odată ajuns la Sankt Petersburg este acceptat imediat de cercurile literare înalte, unde devine favorit datorită manierelor sale și talentului extraordinar de improvizație. În 1825 vizitează Crimeea de unde se inspiră pentru o suită de sonete orientale (Sonety Krymskie), remarcabile prin ritm și culoare. Cele mai frumoase sunt Furtuna, Bakhchisaray si Mormântul contesei Potocka. Cât a stat la Moscova, l-a cunoscut pe Henryk Rzewuski și pe Maria Agata Szymanowska și s-a împrietenit cu Alexander Pushkin. Datorită relațiilor sale de prietenii cu multe personalități influente, i s-a dat permisiunea de a părăsi Rusia.

În anul 1829, după cinci ani de exil în Rusia, poetul a primit permisiunea de a călători în Weimar. Pe 6 iunie 1829, a ajuns la Berlin, unde a participat la câteva prelegeri ale lui G. W. F. Hegel. În februarie 1830, a vizitat Praga. Apoi s-a întors în Germania și a mers la Weimar, unde l-a cunoscut pe Goethe. În final, în octombrie 1830, s-a stabilit la Roma, pe care o considera "cel mai frumos oraș din străinătate". Curând după aceasta află că a început Revolta din Noiembrie în Polonia, dar nu părăsește Roma până în primăvară.

În aprilie 1832, Mickiewicz părăsește Roma, călătorește la Geneva și Paris, și mai târziu, cu un pașaport fals, în Germania, ajungând până în Poznań (Posen) în jurul datei de 13 august.

În 1834, se căsătorește, la Paris, cu Celina Szymanowska, fiica pianistei și compozitoarei Maria Agata Szymanowska. În decembrie 1838 Adam încearcă să se sinucidă aruncându-se pe fereastră, marcat de boala mintală a soției sale.

În 1840, Mickiewicz a fost numit profesor la nou înființata secție de literatură și limbi slave din cadrul prestigioasei instituții de învățământ superior Collège de France, unde a predat până în 1844. Influențat de mesianismul filozofului polonez Andrzej Towiański, devine un promotor al misticismului religios. Lecțiile lui Adam devin un amestec de politică și religie, ceea ce atrage antipatia guvernului francez. Elementul mesianic intră de asemenea în conflict cu învățăturile Bisericii Romano-Catolice, iar câteva cărți îi sunt interzise, deși atât Mickiewicz, cât și Towiański sunt încurajați să participe la slujbele religioase. O selecție a prelegerilor susținute în acea perioadă sunt publicate în patru volume, evidențiind vastele sale cunoștințe de literatură rusă, poloneză, cehă, sârbă.

Împreună cu alți doi profesori celebri de la Collège de France din acea perioadă și anume Jules Michelet (titularul catedrei de „Istorie și morală”) și Edgar Quinet (titularul catedrei de „Literaturi și instituții comparate ale Europei meridionale”, în cadrul căreia acesta a susținut primul curs de literatură comparată din lume), Adam Mickiewicz a întregit o ilustră triadă, supranumită de contemporani „cele trei catedre de democrație”, care a avut o influență semnificativă asupra efervescenței revoluționare premergătoare Revoluției de la 1848. În 1845, în semn de protest față de suspendarea cursului lui Adam Mickiewicz, tineretul studențesc a scos o medalie cu efigiile celor trei profesori democrați (Michelet, Quinet și Mickiewicz) și a organizat o nouă manifestație de simpatie în favoarea acestora.^[9]

În următorii ani, viața poetului intră în declin, o imagine tristă a lui Mickiewicz fiind zugravită de scriitorul rus Alexander Herzen: sărac, deznădajduit, măcinat de conflicte familiale, îmbătrânit prematur. În iarna anilor 1848-1849 este vizitat de Frédéric Chopin, care îi mai alină sufletul cu minunata sa muzică de pian. Cu ceva timp in urmă, Chopin pusese pe note două poeme de-ale compatriotului său înstrăinat, intitulate Cântece poloneze.

În 1849 Mickiewicz pune bazele ziarului La Tribune des Peuples („Tribuna poporului”), care rezistă doar un an. Speranța în restaurația Imperiului Francez pare să-i dea aripi, așa că apare Oda latină, dedicată lui Napoleon al III-lea.

Reacțiunea contrarevoluționară reușește însă să-i interzică a mai ține cursuri în fața studenților. Au loc manifestații de simpatie ale tinerilor. În 1852 Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz sunt concediați de la Collège de France sub motivul că au refuzat să jure credință noului regim politic.

În 1855 soția lui, Celina, moare. Izbucnirea Razboiului Crimeii îl determină să-și lase copiii minori la Paris. Pe 22 septembrie 1855 ajunge la Constantinopol, capitala Imperiului Otoman, unde organizează o armată poloneză care să lupte împotriva Rusiei. Impreună cu prietenul său Armand Levy alcătuiește o legiune evreiască, „Husarii lui Israel”, care includea evrei ruși și palestinieni. În timpul unei campanii militare se îmbolnăvește, probabil de holeră. Moare în apartamentul său din Constantinopol de pe strada Yenișehir (astăzi muzeu), pe 26 noiembrie 1855, trupul fiindu-i înhumat într-o criptă de la subsol. Mai târziu, este adus în Franța și înmormântat la Montmorency, pentru ca în 1890 rămășițele pământești să-i fie transportate în Polonia, la Catedrala Wawel din Cracovia, unde se odihnește alături de alte personalități ale culturii și politicii poloneze.

Creația literară

Primele volume de poezie îi apar în 1822 - 1823. Cea mai valoroasă creație a sa este poemul Pan Tadeusz, dedicat Poloniei, pe care îl temină în 1832, pe când se afla la Paris.

Situația politică din Polonia secolului al XIX-lea este reflectată adesea în literatură, care, odată cu a treia împărțire a uniunii statale polono-lituaniene, capătă avânt, fiind marcată de un profund patriotism, mai ales între 1830-1850.

Edward Henry Lewinski Corwin caracterizează opera lui Mickiewicz ca fiind prometeică, care „sensibilizează nu doar inimile poloneze”, la fel ca și alți barzi ai Poloniei precum Zygmunt Krasiński și Juliusz Słowacki, iar George Brandes afirma ca poeziile lui Mickiewicz sunt „mai sănătoase” decat cele ale lui Byron, Shakespeare, Homer sau Goethe.

În tinerețe, poetul a fost influențat de folclorul local, orașul natal Navahrudak aparținând regiunii Hrodna din Belarus. După ce studiază la scoala din Navahrudak, ajunge în cercurile literare ale Universitații din Vilnius. În 1823 țarul ordonă desființarea societății secrete Filomații, iar Mickiewicz este arestat și exilat in Rusia.

În Crimeea compune celebrele sonete, iar în Franța, din cauza misticismului manifestat prin apropierea de ideile lui Towianski, este interzis. Decide să renunțe la această influență nefastă pe care Towianski o exercita asupra propriei identități și pleacă la Istanbul unde iau naștere Cărțile Pelerinilor, considerate a fi "predicile lui Mickiewicz". Apar Konrad Wallenrod, Pan Tadeusz și cea mai lungă poezie a sa, Grażyna, unde sunt descrise faptele de vitejie ale căpeteniilor militare lituaniene împotriva cavalerilor teutoni. Sursă de inspirație i-a fost Emilia Plater, o eroină a Revoluției din noiembrie 1830 ucisă în Lituania. Alte poezii cunoscute sunt Farys, cu tematică orientală, odele despre Tinerețe ori cele dedicate lui Joachim Lelewel, inițiatorul mișcării de eliberare poloneze de sub ocupația rusă.

Fiul său, Władysław Mickiewicz, a publicat o lucrare în 4 volume intitulată „Vie d'Adam Mickiewicz” („Viața lui Adam Mickiewicz”, Poznań, 1890–1895) și Adam Mickiewicz, sa vie et son œuvre („Adam Mickiewicz: viața și opera”, Paris, 1888).

Volume în limba română:

·         Adam Mickiewicz de Mieczyslaw Iastrun (în românește de Const. Popescu și Titus Priboi ; traducerea versurilor de Romulus Vulpescu), Editura de Stat pentru literatură și artă București, 1956

·         "Mickiewicz", traducere de Miron Radu Paraschivescu, Ed. Tineretului, 1959

·         Versuri alese - Adam Mickiewicz , editura Minerva 1978

·         Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu

·         Pasiunea romantică: Adam Mickiewicz (1798-1855), Juliusz Slowacki (1809-1849), de Olga Zaicik, București, 1965

Mickiewicz a condus publicația Tribune des peuples.

Scrieri

·         1822: Ballady i romance ("Balade și romanțe"), lirică inspirată din tradiția populară;

·         1823/1832: Dziady ("Străbunii");

·         1823: Grażyna;

·         1826/1827: Konrad Wallenrod;

·         1826: Sonety krymskie ("Sonete din Crimeea");

·         1832: Księgi narodu polskiego i pielgrzymstwa polskiego ("Cartea națiunii și a pelerinilor poloni"), proză cu caracter mesianic;

·         1834: Pan Tadeusz, epopee care reconstituie viața nobilimii lituaniene în timpul campaniilor napoleoniene;

·         1849: Les slaves ("Slavii"), curs în franceză ținut la Collège de France.

Mickiewicz și românii

În timpul activității sale de la Collège de France, Mickiewicz a fost audiat de numeroși studenți români. Ideile sale s-au răspândit între tinerii revoluționari (Alexandru Papiu-Ilarian, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu). Din acea epocă datează și primele traduceri în românește: lingvistul Stanisław Wędkiewicz a descoperit între manuscrisele Academiei Române o traducere completă din franceză a Cărților poporului și pelerinajului polonez, făcută în Moldova pe la 1845. Trebuie menționat și faptul că Bogdan Petriceicu Hasdeu, care avea și rădăcini poloneze, a menționat numele poetului polonez în mausoleul Iuliei, fiica sa

Laurei

Doar te-am vazut si-ndata m-am si aprins la fata
Catând o cunostinta-n privirile-ti straine;
Împuprurarea ta s-a si rasfrânt în mine
Ca roza care pieptu-si deschide-n dimineata.

Doar ai cântat – si plânsul un val mi-a pus privirii
Caci inima-mi fusese de glasul tau miscata;
Mi se parea ca îngerii l-au chemat, sa bata
Pe-al cerului cadran, secunda mântuirii.

Iubito! Ochii tai, deschis sa recunosca
De-am sa te misc vreodata cu vorba sau privirea;
Nu-mi pasa: oameni, sorta, de-au sa se-mpotriveasca, 

Nici de-mi va fi iubirea doar un himeric vis
Si daca mâna-ti altuia au s-o daruiasca, 
Sa recunosti ca mie mi-e sufletul tau scris. 

Vis

Când ai sa fii silita sa ma abandonezi, 
Chiar de-ai sa simti în suflet, neîncetat, iubire, 
Nici când ma vei lasa, sa nu ma întristezi
Si nici sa nu-mi vorbesti de-a noastra despartire!

As vrea chiar din ajun, când soarele-o apune, 
Sa sorb minutul ultim în dezmierdari prelungi, 
Iar ceasul despartirii, fatal, când va sa sune, 
O cupa cu otrava tu sa-mi întinzi atunci.

Te-oi saruta pe gura cu buze-nfiorate;
Nu-mi voi închide ochii când ceturi îi cuprind;
Ci vreau sa-adorm de-a pururi în dulce voluptate, 
Obrazul sarutându-ti si-n ochii tai privind.

Iar dupa lungi decenii ce-n sir s-or fi-mplinit, 
Când voi primi porunca sa ies de sub morminte, 
Îti va veni în minte prietenu-adormit.
Si spre-a-l trezi, din ceruri la dânsul vei descinde;

La pieptul tau iubit tu ma vei strânge iara, 
Din nou voi simti bratele dragi cum ma cuprind;
Mi s-o parea o clipa ca atipisem doara, 
Obrazul sarutându-ti si-n ochii tai privind. 

Gânduri de ziua plecării

29 octombrie 1825, Odesa

M-a şi cuprins regretul! Ce-i oare? Sunt în prag,

Mă-ntorc iar în lăcaşul pustiu şi-atât de drag,

Parc-am uitat ceva; iar ochii-mi rătăciţi

Tot vor să mai salute aceşti păreţi iubiţi

Ce-atâtea dimineţi şi nopţi atât de multe

Suspinele-mi deşarte ştiură să le-asculte.

În geamul ăsta, seara, adeseori am stat

Privind, făr’ să ştiu bine la ce m-oi fi uitat,

Apoi plecam, sătul de-acelaşi peisaj.

Trezind din nou ecouri cu solitarii-mi paşi,

Eu, fără rost, din uşă în uşă trec pe rând,

Ai ornicului paşi metalici numărând

Sau ale unei gâze opriri, când lin îşi poartă

Încetul mers, de parcă stă la iubita-n poartă.

Vin zorii. Cărăuşii nesuferiţi au tras.

Luaţi aste cărţi şi lucruri puţine, ce-au rămas.

Să mergem! Cum sosit-am, ne’ntâmpinat de nime,

La fel plec: nici drum bun să-mi spună, n-are cine.

Ce-i dacă plec, ce-i dacă dispar din ochii mei

Localnicii, ce-n suflet nu m-au simţit cu ei?...

Plecarea-mi nimănuia nu va stârni amar

Şi-o lacrimă în urmă nu vreau să las măcar.

Ca-n pajiştea-nflorită-n culori, pe care zboară

O floare ca şi firul paingului, uşoară,

De pe-o uscată creangă, suflată ca un strai –

Şi care dând de-o roză, o-mbrăţişează-n mai,

Prinzându-se de dânsa-n popas, cu fire moarte,

Iar vântul o desprinde, gonind-o mai departe –

La fel şi eu, un nume şi-o faţă, lor străine,

Purtai prin aste pieţe şi străzi de lume pline,

Unde femei frumoase în roiuri întâlneam.

De ce să mă cunoască? Doar un străin eream!

Fug ţâncii după-un flutur doar cât sclipeşte-n soare,

De-l prind, privesc la dânsul şi-l zvârle iar, să zboare!

Să zbori! Din fericire, aripi ne-au mai rămas...

Să zbori! Nicicând în zboru-mi prea jos n-am să mă las!

Îmi amintesc când, tânăr, din locuri dragi plecam,

De lânga buni prietini şi fata ce-o iubeam;

Atuncea, printre arbori, în urmă am privit:

Strigând şi fluturându-şi batiste i-am zărit;

Am plâns. Duioase lacrimi din ani de patimi, dor!

De ce-aş mai plânge astăzi, bătrân, nepăsător?

Uşor e să mori tânăr. Nimic necunoscând,

Crezi că soţie, frate, amici te poartă-n gând;

Dar când, bătrân, smulgi vieţii făţarnicul veşmânt,

Lumeşti sau nelumeşti minuni nemaisperând,

Ştii bine că vecia te-nchide în mormânt...

Oraş străin, de-aceea plec trist din tine-acum!

Pornim! Nu poate nimeni opri sicriu-n drum,

Nici chiar cu o privire un om nu-l va conduce

Şi-o lacrimă-ntorcându-se-acasă nu-i va curge

Când la poştalionul ce trece pe şosea,

Suna-vor clopoţeii, vestind plecarea mea.

Traducere de Miron Radu Paraschivescu

Juan Ramon Jimenez

Biografie

Juan Ramón Jiménez Mantecón (n. 24 decembrie 1881 – d. 29 mai 1958) a fost poet și eseist spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1956.

A scris o lirică de rezonanță particulară în literatura spaniolă a secolului XX, prin necontenita căutare a cuvântului poetic definitiv și esențializarea emoțiilor și sentimentelor, tinzând către forma poemului total și către abstracta "poezie pură".

Juan Ramón Jiménez s-a născut în satul andaluz Moguer, în 1881. Vădind o vocație precoce, la paisprezece ani se poate mândri cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. La nouăsprezece ani vine la Madrid, unde intră în legătură cu cercurile moderniste. Rubén Dario îl elogiază pentru "suavitatea melancolică" a versurilor sale, care trezesc "dorul de imposibil", și îi sugerează titlul unuia din primele volume: Almas de violeta (Suflete de violetă). De la aceste prime versuri până la anii maturității, Juan Ramón Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei, pe care o slujește cu o fervoare mistică. A trăit prin și pentru poezie, dăruit cu totală devoțiune unei munci tenace de purificare continuă a operei sale:

"Pentru mine poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existență."

Timp de peste jumătate de secol, cât se desfășoară munca sa neobosită de cizelare a operei ("Nici o zi fără o hârtie ruptă"), el a fost pentru mai multe generații de poeți - de la modernismul începutului de veac până la școlile de avangardă - scriitorul venerat, poetul prin excelență, "maestrul indiscutabil" , cum îl numea Rafael Alberti într-o frumoasă carte de amintiri.

Într-o schiță auto biografică publicată în revista Renacimiento, Juan Ramón Jiménez trece în revistă principalele evenimente și stări sufletești care stau la originea operelor sale: " Miros de tămâie și de flori, o fereastră deschisă spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopțile cu lună se transformă în Arii triste"; o lungă ședere în munții Guadarrama se reflectă în volumul Pastorale; apoi vine o "toamnă galantă - cu azur de aur - care prilejuiește Jurnalul intim și Grădini îndepărtate; aceasta e perioada în care muzica umple cea mai mare parte din viața mea". Urmează o epocă dificilă pentru poet, o epocă de "oboseală, frig și gânduri de sinucidere". O gravă depresie nervoasă, care-l va însoți cu intermitențe toată viața, îl silește să rămână câțiva ani în sanatorii, la Madrid și în sudul Franței. După o călătorie prin Franța și Italia, se retrage în 1907 în satul natal, unde scrie celebra carte Platero și eu. În 1912 revine la Madrid unde rămâne douăzeci și cinci de ani, trăind în intimitatea poeziei și oarecum la marginea vieții literare, căci viața lui de izolare mândră și concentrată este în întregime subordonată operei. După propria lui apreciere, duce o existență "singurătate și meditație", în compania "trandafirului de argint al experienței proaspete", într-o "indiferență absolută pentru aspectul practic al vieții", și "hrănindu-se numai cu frumusețe".

În anul 1916 are loc un eveniment decisiv în viața sa : în urma unei călătorii în Statele Unite ale Americii, se căsătorește cu Zenobia Camprubi Aymar (traducătoare în spaniolă a lui Rabindranath Tagore, care-i va deveni colaboratoare neprețuită. După izbucnirea războiului civil spaniol, ia drumul exilului și devine profesor de literatură spaniolă la diferite universități din Statele Unite, Cuba, Puerto Rico. În 1956 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1958, în Puerto Rico.

A luat cu sine vântul...

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.

Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: - apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte...
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.

poezie de Juan Ramon Jimenez din La soledad sonora, traducere de Ion Frunzetti

Duminică de primăvară

O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.

E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.

Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.

traducere de Ion Frunzetti

O PRIVIGHETOARE

Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri

ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?

Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri

sorbi apa cea curată ce-­ţi moaie guşa sfântă?

Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste

noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii

naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,

imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?

Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă

cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?

Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă

eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?

SFATURI UTILE

DESPRE BUNELE MANIERE LA MASĂ

1. CUM ARANJĂM MASA

Iubiţi prieteni,

Ne-am gândit să vă prezentăm într-un scurt serial câte ceva despre bunele maniere la servitul mesei. Nu vom critica pe nimeni şi nu spunem că „am descoperit noi apa caldă”, dar e bine de ştiut de către toată lumea şi de aplicat în mod unitar.

În loc de introducere!

Exista astazi tendinta de a adopta modul de viata modern in totala contradictie cu cel clasic. Ne deplasam in goana dintr-un loc intr-altul si de cele mai multa ori masa noastra este frugala. Pregatirea mesei si spalatul vaselor ne-ar rapi un timp pretios. Tindem spre simplitate si comoditate, renuntind la tot ceea ce ar incarca in mod inutil existenta noastra. S-ar parea ca ne contrazicem. Dar indiferent ca optam pentru un serviciu de masa din portelan de Sevres sau pentru unul din sticla incasabila, respectarea unor reguli este obligatorie, incepind cu pregatirea casei, aranjarea mesei si terminind cu felul in care mincam fructele.

1. CUM ARANJAM MASA

Masa familiala , cea de toate zilele trebuie sa fie si ea apetisanta si ingrijita , ca si cea festiva. Un vechi dicton spune ca " omul inteligent se hraneste cu ochii ". E de preferat o farfurie de faianta , intacta , uneia de portelan ciobit , chiar daca aceasta a fost cindva foarte frumoasa. E de preferat fata de masa din in , apretata , uneia dintr-o tesatura scumpa , dar acoperita de pete. Se intelege de la sine , ca in zilele de sarbatoare ne vom ocupa in mod deosebit de aranjarea mesei. Pentru mese festive , fata de masa si servetelele vor fi si ele festive , de o albeata imaculata , iar pentru reuniuni intime se pot folosi fetele de masa colorate. O fata de masa trebuie sa fie destul de mare ca sa ascunda , pe cit posibil , picioarele masei. In nici un caz nu vom folosi fete de masa din material plastic , chiar daca imita perfect cea mai sofisticata tesatura. E bine sa asezam sub fata de masa un molton subtire care protejeaza furnirul mesei. Trebuie sa asiguram un anumit spatiu pentru fiecare invitat , chiar si pentru cei foarte bine educati care stiu sa-si tina coatele pe linga corp. Ca musafirii sa se simta comfortabil , acest spatiu trebuie sa fie de cel putin 50 cm.

Atit masa familiala cit si cea festiva sunt asezate la fel , dar difera numarul farfuriilor , al tacimurilor si al paharelor in functie de felurile de mincare. Fiecare farfurie va fi dublata de o alta care se aseaza dedesubt , pentru serviciu , si care utilizata doar pentru a pune pe ea farfuria din care mincam. La mesele de fiecare zi ne putem lipsi de cea de-a doua farfurie.

O masa festiva se prezinta , de obicei , astfel : farfuria pentru primul fel este asezata deasupra farfuriei de serviciu. Pe ea se pune servetul frumos impaturit. Chiflele sau feliile de piine se pun in doua-trei cosulete speciale , repartizate simetric. Locul furculitelor este la stinga farfuriei. Aliniate de la dreapta spre stinga in ordinea utilizarii lor , acestea se aseaza cu dintii in sus. La dreapta , se pun cutitele , cu partea taioasa spre farfurie , tot in ordinea utilizarii - cel mai indepartat este pentru primul fel de mincare , adica pentru peste iar in fata farfuriei sta lingura de supa cu curbura in su s si uneori lingurita de desert ( daca e loc pe masa ). Nu vom aseza niciodata alaturi mai mult de trei cutite si de trei furculite. Restul tacimurilor - linguritele de tort , furculitele mici pentru baclava sau pentru fructe nu se pun pe masa ci pe o masuta de serviciu sau pe un bufet, pentru a fi la indemina.

Aceste reguli nu sunt batute in cuie. Numarul tacimurilor si asezarea lor difera in functie de menu-ul servit la masa. In desenele prezentate veti gasi solutiile la care trebuie sa recurgeti.

La toate mesele cit de cit solemne este obiceiul sa se schimbe tacimurile dupa fiecare fel de mincare. La o masa mai putin pretentioasa nu vom schimba tacimurile decit daca avem peste. In general vom folosi patru farfurii : farfuria pentru antreuri , farfuria de supa , farfuria intinsa sifarfuria de desert. Bolurile ( castronasele ) pentru supa limpede ( consome ) nu se pun de la inceput pe masa ci se aduc odata cu supiera. Tacimurile se pot pune si pe suportul destinat lor care va fi asezat la dreapta farfuriilor. Pe suport vom aseza , in dreapta , cutitul , cu partea taioasa spre farfurie , si in stinga lui furculita cu dintii in jos. Lingura si linguritele pentru desert vor fi asezate in fata farfuriei. Daca utilizam suportul de tacimuri vom pune servetelul la stinga , direct pe fata de masa. Tot in fata farfuriilor , spre drapta , este si locul paharelor. Trei tipuri de pahare sunt obligatorii : de tuica , de vin ( paharul de vin rosu e ceva mai mic decit cel de vin alb ) si de apa. Retineti ca ele trebuie sa faca parte din acelasi serviciu. Nu improvizati - e o nota proasta - si va recomandam sa nu dati mese festive daca nu puteti. Dupa folosire , paharele de tuica se iau de pe masa. Nu va bagati degetele in ele. Folositi neaparat o tava in acest scop. Va va scuti de drumuri inutile.

Bauturile aperitive se servesc intotdeauna inainte de masa. Paharele speciale se gasesc pe o masa separata , pe o tava , si fiecare invitat se serveste cu ce-i place. E bine ca sortimentul de aperitive sa fie variat. Sticlele stau si ele la indemina , pe o alta tava. Sampania si coniacul nu se servesc decit la sfirsitul mesei. Va prezentam alaturat diverse tipuri de pahare , sticle si cani.

Sticlele de vin si apa vor fi dispuse simetric pe masa, la indemina barbatilor care fac oficiul de a servi bauturile. Pentru a nu pata fata de masa , sticlele se pun pe o tavita sau pe farfurioare speciale. Apele minerale se servesc in sticlele lor originale ca si vinurile straine.

Decorarea masei depinde de marimea ei, de rangul musafirilor si de imprejurari. Aproape indispensabile, florile si luminarile vor incinta privirea. Florile trebuie puse in vaze joase ca sa nu-i impiedice pe meseni sa se vada.

Nu vom pune pe masa decit ceea ce poate servi la o intrebuintare imediata. Exceptie fac solnitele si recipientele pentru piper care vor trebui sa fie suficiente ( una pentru circa trei - patru persoane ). Vom avea grija ca acestea sa nu fie infundate sau umede. O gospodina atenta pune in recipientul respectiv citeva graunte de orez. Daca nu folosim recipiente cu capac perforat , celelalte trebuie sa fie insotite de lingurite pentru ca nimeni sa nu fie silit sa se foloseasc de propiul cutit, ceea ce ar fi o gresala.

Sa retinem deci ca untdelemnul, otetul, mustarul, smintina etc. se vor aduce doar daca cineva le cere. O gazda atenta le are pregatite si le ofera. Pentru sosuri se foloseste o sosiera. Atentie: sosul nu se pune nici pe friptura dar nici pe piure sau pe alte garnituri (macaroane, sote de legume etc ) deoarece e inestetic. Sosul se pune in farfurie si se moaie in el bucatelele de carne taiate pe rind. Nu se amesteca tot ce avem in farfurie de la inceput cu toate ca este gustos dar " pasta " obtinuta este imposibil de privit. Vom explica acest lucru adolescentilor care au ramas cu acest obicei de cind erau mici si li se " passa "mincarea. Odata intrebuintata sosiera va fi luata de pe masa.

Salata se serveste in castronele separate, pentru fiecare invitat in parte. Cind friptura este taiata la masa, gazda trebuie sa aiba la indemina tacimuri speciale. E de preferat insa ca aceasta operatie sa fie facuta in prealabil, iar friptura sa fie prezentata felii, pe frunze de salata. In multe tari salata se maninca separat dupa friptura.

Scobitorile nu-si au locul pe masa pentru ca nu se folosesc in public.

Argintaria este obligatorie? In cazul unor mese festive, da. Pentru mesele obisnuite exista tacimuri de otel inoxidabil care sunt frumoase si usor de intretinut. E adevarat ca argintaria confera mesei eleganta, dar sa nu uitam ca trebuie sa straluceasca de curatenie. Ca tot ce este pretios, argintaria cere o ingrijire speciala, iar daca nu avem timp pentru asa ceva e preferabil sa renuntam la ea.

Ca mesele festive sa nu ne sperie prin dificultatile ce la creaza, este necesar un exercitiu indelungat. Sa-l facem in cadrul meselor de Duminica, imaginindu-ne ca avem invitat cel putin un ministru, chiar daca suntem doar in familie. Va fi o placere! Cu acest prilej, vom pune o fata de masa deosebita, tacimurile si vesela pe care nu le folosim zilnic si vom pregati o mincare speciala. Este obligatoriu ca toti membrii familiei sa respecte aceasta masa, fiind punctuali, ajutind sau, daca se plimba dimineata, aducind o floare sau cumparind un desert special (fructe, prajituri). Repetam: masa de Duminica e sfinta.

În episodul următor vom vorbi despre Comportamentul în timpul mesei.

Dacă unii dintre Dumneavoastră cunosc şi aplică la perfecţie toate acestea ne cerem scuze pentru că i-am deranjat cu aceste informaţii! Pentru ceilalţi...e bine că aţi citit toate acestea!

GÂNDURI PESTE TIMP

Diverse citate:

Mircea Diaconu - Citate