MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 23 DECEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI, TEATRU/FILM, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 558: Chlothar I (numit și Clotaire sau Chloderic), este incoronat rege a francilor. A fost unul dintre fiii lui Clovis, iar la moartea tatălui său în 511, a primit, ca moștenire, orașul Soissons , unde și-a instalat capitala precum si orașele Laon, Noyon, Cambrai si Maastricht precum și cursul inferior al râului Meuse. Fiind foarte ambițios, a căutat să își extindă stăpânirea si este responsabil de asasinarea copiilor fratelui său Chlodomer în 524, anexand în schimb orașele Tours si Poittiers. A luat parte la mai multe expediții îndreptate împotriva Burgundiei și, după prăbușirea acestui regat în 534, a obținut Grenoble, Die și unele orașe învecinate. A domnit și asupra a cea mai mare parte a Germaniei, a avut unele expediții în Saxonia și, pentru un timp, a primit de la saxoni un tribut anual de 500 de vaci. Sfârșitul domniei sale a fost marcat de disenisuni interne, fiul său Chram ridicându-se împotriva lui în mai multe rânduri. Urmărindu-l pe Chram în Bretania unde se refugiase, Chlothar l-a închis împreună cu soția și copiii săi într-o casă de lemn căreia i-a dat foc. Copleșit de remușcări, a plecat la Tours pentru a cere iertarea la mormântul Sfantului Martin și a murit la scurt timp după aceea.

· 619: Bonifaciu al V-lea devine Papă. Papa Bonifaciu al V-lea a fost Papă al Romei în perioada 23 decembrie 619 – 25 octombrie 625. S-a născut la Napoli. A fost consacrat papă pe 23 decembrie 619, după 13 luni de Sede Vacante. A restaurat catacomba „San Nicomede” pe via Nomentana în apropiera de actuala Porta Pia de la Roma. S-a implicat cu mult zel în activitatea de încreștinarea Angliei și a publicat decretul papal care acorda bisericii privilegiul de a fi loc de refugiu pentru criminali și proscriși în general. Papa Bonifaciu al V-lea murit pe 25 octombrie 625 și a fost înmormântat la San Pietro, Roma.

· 962: Razboiul arabo – bizantin: Trupele bizantine conuse de viitorul împărat Nichifor Focas au luat cu asalt orasul Alep.

· 1672: Italianul Giovanni Cassini a descoperit Rhea, al doilea satelit ca mărime al lui Saturn. Giovanni Domenico Cassini, cunoscut și ca Gian Domenico Cassini sau Jean-Dominique Cassini (n. 8 iunie 1625 la Perinaldo – d. 14 septembrie 1712 la Paris), matematician, astronom, inginer și astrolog italo-francez.

· 1688: Ca parte a Revoluției Glorioase, regele Iacob al II-lea al Angliei părăsește Anglia pentru Paris, Franța după ce a fost detronat în favoarea nepotului său, William de Orania și a fiicei sale Mary. Iacob al II-lea al Angliei (engleză James II) (n. 14 octombrie 1633 – d. 16 septembrie 1701), rege al Angliei, rege al Scoției și rege al Irlandei, din 6 februarie 1685 până pe 11 decembrie 1688.

· 1806: Războiul ruso–turc (1806–1812) – în primele lupte care s–au dat după ocuparea Moldovei, la Fierbinți și la Olteanu, rușii au ieșit victorioși. Au intrat în București la 25 dec. 1806, reinstalând ca domn pe Constantin Ipsilanti. Constantin Ipsilanti (n. 1760 – d. 1816),, domn în Moldova: 8 martie 1799 – 4 iulie 1801, octombrie 1806 – noiembrie 1806 și în Țara Românească: 1 septembrie 1802 – august 1806. A mai fost administrator al Țării Românești sub ocupația rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 și 8-28 august 1807.

· 1888: Pictorul olandez Vincent van Gogh, într-unul din desele sale momente de rătăcire își taie o parte din urechea stângă. Vincent Willem van Gogh, (n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Olanda, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franța) pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere

· 1919: Un cutremur de pamânt în Mexic a făcut peste 7.000 de victime.

· 1920: Irlanda de Nord (Ulster) a fost separată administrativ de restul Irlandei și a fost semnat "Ireland Act". Parlamentul s-a împărțit în două: unul la Dublin și celălalt la Belfast.

· 1941: Premiera, la Opera Română din București, a operei „Capra cu trei iezi”, de Alexandru Zirra (libret Al. Zirra, după povestea lui Ion Creangă).

· 1941: Al Doilea Război Mondial: După 15 zile de luptă, armata imperială japoneză ocupă Insula Wake.

· 1947: Fizicienii americani John Bardeen, Walter Brattain și William Shockley au conceput primul tranzistor.

· 1948: În Japonia sunt executați opt criminali de război, printre care și fostul premier Hideiki Tojo.

· 1963: Cargoul “Bucuresti” a anocorat in portul Constanta, devenind prima nava sub pavilion romanesc care a efectuat o călătorie în jurul Pământului. Călătoria Cargoului Bucureşti a durat 144 de zile. Cargoul Bucureşti a fost construit în anul 1962, în Iugoslavia, şi în data de 11 august 1963 a părăsit Dana Portului Constanţa, navigând spre vest, cu un echipaj de 50 de persoane la bord, sub comanda căpitanului de cursă lungă Liviu Neguţ, unul dintre cei mai buni comandanţi ai flotei maritime comerciale româneşti. Voiajul a durat 4 luni şi 11 zile, până pe dată de 23 decembrie 1963, au fost parcurse 27.600 de mile, şi echipajul a avut vreme frumoasă pe parcursul voiajului, fiind ferit de furtunile violente. Secundul navei era Boris Cazacu şi ofiţerul III al cargoului Bucureşti a fost Romulus Moise, care ulterior a devenit primul decan al Facultăţii de Navigaţie şi director al Companiei Naţionale Maritime Navrom. Nava era încărcată cu tractoare, instalaţii pentru o fabrică de ciment, zahăr şi lădiţe cu şuncă de pentru Cuba şi China. Cargoul a navigat prin Marea Neagră şi prin Mediterana şi a făcut prima escală în Gibraltar, pentru hărţi necesare călătoriei în jurul lumii. Traversarea Atlanticului a durat 17 zile şi nava a atins coasta Cubei la Santiago de Cuba. Apoi La Havana au fost descărcate tractoarele şi utilajele pentru fabrică de ciment, iar apoi s-au făcut opriri la Cienfuegos şi la Guantánamo de unde a fost încărcat zahăr pentru China. După o lună petrecută în Marea Caraibilor, nava a plecat spre Oceanul Pacific. În Panama, nava, care venea dintr-o ţară comunistă, a fost reţinută şi verificată timp de câteva săptămâni, de militarii americani, care asigurau securitatea canalului, şi de autorităţile statului Panama, dar în cele din urmă a reuşit să traverseze cu bine Canalul şi s-a oprit la Honolu, în arhipelagul Hawaii.

· 1964: Un ciclon a afectat Ceylonul cauzând moartea a peste 2000 de persoane.

· 1972: Un cutremur cu magnitudinea de 6,5 a lovit capitala Nicaraguei, Managua, omorând peste 10.000 de oameni.

· 1972: Cei 16 supraviețuitori ai dezastrului zborului Andes sunt salvați după 73 de zile; ei au supraviețuit prin canibalism.

În imagine doi dintre supraviețuitori (stând) și un arriero chilian care i-a ajutat.

· 1979: Trupele militare sovietice ocupă Kabul, capitala Afganistanului.

· 1986: Dick Rutan și Jeana Yeager au terminat primul zbor în jurul lumii cu un avion numit Voyager, fără să-l realimenteze cu combustibil.

· 1989: Prima zi fara comunism a romanilor, dupa mai bine de 40 de ani. In timpul noptii au fost atacate Televiziunea, cladirea Comitetului Central al PCR, Biblioteca Centrala Universitara, care a fost grav afectata de incendii, Ministerul Apararii Nationale. Zeci de romani si-au pierdut viata in Bucuresti, la Aeroportul Otopeni, precum si in restul tarii. Peste 1.000 de persoane s-au jertfit pentru libertatea tarii, Romania fiind singura tara din fostul bloc sovietic in care schimbarea regimului s-a facut cu varsare de sange. Dupa 22 decembrie, evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Ion Iliescu a prezentat la radio si televiziune o declaratie a Consiliului Frontului Salvarii Nationale (FSN) in care a precizat ca pentru conducerea interimara a tarii prioritare au fost “actiunile coordonate de lupta impotriva teroristilor”. Tot prin intermediul presei s-au lansat o serie de zvonuri, astfel incat incertitudinea domnea pe intreg teritoriul tarii. Consiliul FSN l-a numit in functia de ministru al apararii pe generalul-colonel Nicolae Militaru, asupra caruia existau grave acuzatii de spionaj in favoarea URSS. Granitele Romaniei au fost redeschise. Intreaga lume a putut sa urmareasca la televizor desfasurarea evenimentelor din Romania. De asemenea, in aceeasi zi au fost eliberati din inchisori detinutii politici, printre care si cei cativa ziaristi din gruparea “Romaniei libere” (Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Creanga) care, cu un an in urma, protestasera deschis impotriva regimului. Caderea regimului comunist a facut posibila restabilirea democratiei si redobandirea tuturor libertatilor si drepturilor de catre romani.

· 1990: La Aeroportul Otopeni se dezvelește un monument din marmură neagră pe care sunt gravate numele celor care și–au pierdut viața în acest loc, în evenimentele din decembrie 1989, când au fost masacrați militarii de la Câmpina ai Ministerului de Interne.

· 1990: Printr-un referendum, populația Sloveniei votează cu 88% pentru independența Iugoslaviei.

· 1994: Adoptarea Legii privind statutul special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri).

· 1994 - A fost inaugurat Muzeul Sportului la Muzeul de Istorie al României.

Nașteri

· 1173: Ludovic I de Bavaria (d. 1231)
* 1544: Anna de Saxonia (23 decembrie 1544 – 18 decembrie 1577) a fost moștenitoarea lui Maurice, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Agnes de Hesse, care a fost fiica cea mare a lui Filip I, Landgraf de Hesee.^[1] Singurul fiu al lui Maurice, Albert, a murit în copilărie. Anna a fost a doua soție a lui Wilhelm de Orania.^[1]

Anna s-a născut și a murit la Dresda.^[2] Averea ei a atras mulți pețitori;^[2] înainte de propunerea Casei de Orania în 1560 au existat negocieri cu casa regală suedeză. Ea a acceptat propunerea lui Wilhelm de Orania și s-au căsătorit la 25 august 1561

După decesul fratelui ei mai mic Albert (n. 28 noiembrie 1545 - d. 12 aprilie 1546) Anna a rămas singurul copil al părinților ei și a fost în special iubită și răsfățată de mama ei. Umărul Annei era deformat și ea a mers cu un șchiopătat.

La 11 iulie 1553, tatăl ei a murit lăsându-l pe fratele lui mai mic, August (1526–1586), la conducerea electoratului. După doi ani mama Annei s-a recăsătorit cu Ducele Johann Friedrich al Saxoniei de Mijloc (1529–1595). La 4 noiembrie 1555, la șase luni după cea de-a doua căsătorie, mama ei a murit. Orfană la vârsta de 11 ani, Anna s-a mutat la cea mai apropiată rudă de la curtea Dresdei, unchiul ei August și soția acestuia, Anne a Danemarcei și Norvegiei, unde a fost adesea nefericită și singură. A fost descrisă ca fiind mândră, sfidătoare și încăpățânată, dar și inteligentă și pasionată.

În acele timpuri ea a fost cea mai bogată moștenitoarea din Germania. În 1556 Erik, fiul regelui suedez Gustav Vasa, i-a cerut mâna în căsătorie, urmat doi ani mai târziu de Wilhelm de Orania. El avea nevoie de fonduri pentru războiul său împotriva habsburgilor în Țările de Jos, așa că o căsătorie cu o moștenitoare bogată avea mare valoare pentru el.

Banii au fost unul dintre principalele motive pentru căsătorie. Bunicul matern al Annei, Filip de Hesse, s-a opus acestei căsătorii. Atitudinea negativă a lui Filip a întârziat căsătoria pentru un an întreg. În cele din urmă, factorul decisiv a fost că Wilhelm a devenit un aliat valoros pentru cauza protestantă.

La 2 iunie 1561, la Torgau, s-a semnat contractul de căsătorie. Zestrea Annei a fost marea sumă de 100.000 de taleri. Nunta a avut loc la 24 august 1561 la Leipzig. La 1 septembrie 1561 Wilhelm de Orania, împreună cu tânăra sa soție, s-a mutat în Țările de Jos.

Cuplul a avut cinci copii, dintre care trei au atins vârsta adultă:

Anna (n./d. 31 octombrie 1562, Bruxelles).
Anna (5 noiembrie 1563, Breda – 13 iunie 1588, Franeker); s-a căsătorit la 25 noiembrie 1587 cu contele Wilhelm Louis de Nassau-Dillenburg.
Maurice August Philip (8 decembrie 1564, Bruxelles - 3 martie 1566, Bruxelles).
Maurice, Prinț de Orania (13 noiembrie 1567, Dillenburg – 23 aprilie 1625, Haga); mai târziu Prinț de Orabia și Guvernator al Țărilor de Jos.
Emilia (10 aprilie 1569, Köln – 6 martie 1629, Geneva); s-a căsătorit la 7 noiembrie 1597 cu Prințul Emanuel al Portugaliei.

La doar câteva luni de la nuntă, în 1562 au apărut dificultăți între ea și soțul ei. Anna a primit scrisori de la unchiul ei în care îi preciza că Wilhelm ar trebui să lucreze mai mult spre a-i face ei plăcere. Ambii au încercat să pună capăt zvonurilor că ei ar avea un mariaj nefericit. Prin 1565, era bine cunoscut tuturor curților din Germania și Țările de Jos că această căsătorie era una nefericită. În cele din urmă, în 1566 Wilhelm s-a plâns cu privire la natura "contencios" de soția sa la unchiul ei Saxon august și unchiul ei Hessa Landgrave Wilhelm IV de Hesse-Kassel (1532-1592).

Unchiul ei August a încercat să salveze față de solicitarea de despăgubiri că litigiile apărute din cauza fratelui său Louis antagonizarea William. În 1566 Wilhelm în cele din urmă s-au plâns cu privire la natura "discutabilă" a soției sale unchiului ei saxon August și unchiul ei hessan Landgraful Wilhelm al IV-lea de Hesse-Kassel (1532-1592).

După moartea primului ei fiu Mauritius (Maurice August Philip) în 1566, Anna a căzut într-o depresie severă și a avut gânduri de sinucidere pentru prima dată. A încercat să-și înece durerea cu consumul excesiv de alcool.

În 1567 Wilhelm a trebuit să fugă din cauza opoziției sale la Țările de Jos Habsburgice și a plecat împreună cu soția sa la Dillenburg, sediul german al familiei. La 14 noiembrie 1567 ea a născut un fiu și i-a pus din nou numele de Maurice. La botezul din 11-19 ianuarie 1568 a sosit un mesaj pentru Wilhelm afirmând că la 20 decembrie 1567 toate teritoriile și posesiunile sale olandeze au fost confiscate.

Când Wilhelm s-a întors în Brabant la 15 august 1568 pentru a continua războiul împotriva spaniolilor, Anna a decis, la 20 octombrie 1568, deși era însărcinată din nou, să plece din Dillenburg cu curtea ei (probabil 43 de persoane), pentru a-și face o casă nouă la Köln. Cei doi copii, Ana și Maurice, au fost luați de soacra ei din cauza riscului de boli. În anul următor, după o luptă aprigă cu mama lui Wilhelm, ea a fost în măsură să-și aducă copiii înapoi. Fiica ei Emilia s-a născut la 10 aprilie 1569 la Köln.

La 4 martie 1569 Anna l-a întâlnit pe soțul ei la Mannheim. Campania lui Wilhelm împotriva ducelui de Alva a eșuat, iar regele Filip al II-lea al Spaniei l-a forțat să plece. Wilhelm a părăsit Germania și a plecat în Franța să sprijine hughenoții în luptele lor de credință. Deoarece Wilhelm nu a mai putut asigura situația familiei, Anna a căutat alte mijloace de sprijin. Ea a luat în considerare să-l convingă pe Ducele de Alba să-i returneze bunurile confiscate sau să-i ceară lui Wilhelm, așa cum era specificat în contract, 12.000 de guldeni sau castelele Diez sau Hadamar. cest lucru ar fi însemnat o povară financiară suportată de Nassau. Anna a devenit un risc substanțial pentru familie.

Anna s-a întâlnit cu soțul ei în mai 1570 la Butzbach pentru a discuta chestiuni financiare, precum și alte subiecte importante. În iunie 1570, Anna și Wilhelm s-au mutat din nou împreună la Siegen timp de câteva săptămâni, unde ea s-a stabilit împreună cu cei trei copii. Acolo ea a început o relație cu Johannes (Jan) Rubens, care va deveni mai târziu tatăl pictorului Peter Paul Rubens.^[2]

În timpul sărbătorilor de Crăciun din 24 până în 26 decembrie 1570, Wilhelm și-a vizitat din nou familia. A fost probabil un timp armonios, pentru că el a convins-o pe Anna să-l viziteze în ianuarie 1571, la Dillenburg, unde chiar a fost dispusă să renunțe, pentru moment, la plăți din partea care i se cuvenea. Era însărcinată din nou, de data aceasta cu iubitul ei. Wilhelm a acuzat-o de adulter pe Anna și a făcut planuri să se despartă de ea.

Rubens era adesea cu Anna pentru că era consilier ei, consultantul financiar și avocat, și, astfel, a fost suspectat de adulter cu Anna între 7 și 10 martie 1571. A fost arestat, torturat și șantajat să mărturisească. Anna a fost pusă sub presiune: fie trebuia să mărturisească fie Rubens urma să fie executat. Anna a acceptat la 26 martie 1571 să pledeze vinovat. La 22 august 1571 s-a născut ultimul ei copil, Christine.^[2]Pe baza afirmației ei, Wilhelm de Orania nu a recunoscut copilul ca fiică a sa. Christine a primit numele de van Dietz. La 14 decembrie 1571 Anna a trebuit să semneze acordul pentru separarea finală de soțul ei.^[2] În plus, Wilhelm de Orania nu a fost dispus să plătească pentru întreținerea ei.

În septembrie 1572 Anna a decis să conteste hotărârea Curții Imperiale pentru drepturile sale financiare. În acest moment rudele ei sanone și hesiene au făcut deja planuri de a transforma castelul Beilstein într-o închisoare, unde s-o țină captivă ca adulteră. La 1 octombrie 1572, ea a fost adusă acolo împreună cu fiica ei cea mică Christine. Trei ani mai târziu, i-a fost luată fiica.

În luna martie a acelui an, deși divorțul nu a fost finalizat, au apărut primele știri privind iminenta recăsătorie a lui Wilhelm de Orania. Soția lui urma să fie fosta stareță de Jouarre, Charlotte de Bourbon-Montpensier, o fiică a lui Ludovic al II-lea de Bourbon, Duce de Montpensier, și a primei lui soții, Jacqueline de Longwy. Revoltați la această știre, unele dintre rudele Annei au cerut returnarea zestrei în ciuda posibilei infidelități a Annei. Unchiul August a insistat că mariajul prințului nu era încheiat în mod legal încă, și, astfel, el nu avea dreptul să se recăsătorească sau să-i confiște proprietatea Annei. August a ordonat, de asemenea, transferul imediat al nepoatei lui de la Nassau la Saxonia.

Când Anna a auzit în decembrie 1575 de viitorul ei transfer în Saxonia, a încercat să se sinucidă. După o lungă ședere la Zeitz, a fost dusă la Dresda în decembrie 1576. Acolo, ferestrele camerei ei au fost astupate și prevăzute cu mânere suplimentare de fier. La ușa era o gaură pătrată în panoul superior prevăzută cu o grilă îngustă care se închidea pe dinafară. Prin această gaură primea mâncarea și băutura. La ușă era, de asemenea, o altă poartă de fier, garantând practic nici o șansă de scăpare.^[2]

Din mai 1577 Anna a suferit de hemoragie continuă. Ea a murit la 18 decembrie 1577 cu puțin timp înainte să împlinească 33 de ani. A fost înmormântată la catedrala din Meissen aproape de strămoșii ei într-un mormânt fără nume.

Date personale
Anna de Saxonia

Născută	23 decembrie 1544 Dresda, Electoratul Saxonia
Decedată	18 decembrie 1577 (32 de ani) Dresda, Electoratul Saxonia
Înmormântată	Meissen Cathedral[*]
Părinți	Maurice[] Agnes of Hesse[]
Căsătorită cu	Wilhelm de Orania
Copii	Contesa Anna Anna, Contesă Wilhel Louis de Nassau-Dillenburg Contele Maurice August Phillip Maurice, Prinț de Orania Emilia, Prințesă a Portugaliei Christine van Dietz (nelegitimă)
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse (prin naștere) Casa de Orania-Nassau (prin mariaj)
Prințesă consort de Orania
Domnie	25 august 1561 – 22 martie 1571 (9 ani)

· 1750: Frederic Augustus I (Frederick Augustus Joseph Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Xavier; 23 decembrie 1750 – 5 mai 1827) a fost rege al Saxoniei (1805–1827) din Casa de Wettin. De asemenea a fost Elector de Saxonia (1763–1806) sub numele Frederic Augustus al III-lea(Friedrich August III.) și Duce de Varșovia (1807–1813) sub numele Frederic Augustus I (poloneză Fryderyk August I).

Frederic Augustus în 1795

A fost al doilea fiu (însă primul fiu supraviețuitor) al lui Frederic Christian, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Maria Antonia de Bavaria. Pentru că el era minor în momentul decesului tatălui său în 1763, mama sa a servit ca regent până în 1768. Unchiul său, Prințul Franz Xavier, a funcționat în calitate de reprezentant al său.

În 1765 Prințul Franz Xavier a cedat tronul Poloniei lui Stanisław August Poniatowski, în numele Electorului minor. Totuși, Frederic Augustus a fost numit succesor a lui Stanislaw, atunci când Constituția poloneză a fost ratificată de către Camera inferioară (Sejm) a parlamentului polonez. În același timp, șeful casei regale saxone a fost stabilit ca moștenitor la tronul Poloniei (articolul VII din Constituția poloneză). Frederic Augustus a refuzat să accepte coroana la moartea lui Stanislaw în 1798 pentru că se temea să fie în mijlocul disputelor între Austria, Prusia și Rusia, care au început împărțirea Poloniei în 1772.

În august 1791, Frederic Augustus a aranjat o întâlnire cu împăratul Leopold al II-lea și regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei la Castelul Pillnitz, destinată parțial pentru a oferi suport pentru monarhia franceză în fața agitației revoluționare din Franța.^[1]Declarația de la Pillnitz a avertizat de posibilitatea unei acțiuni militare împotriva guvernului revoluționar francez, o provocare care a furnizat un motiv ca Franța să declare război Austriei în aprilie 1792. Frederic Augustus nu a semnat Declarația.

Saxonia nu a vrut să aibă de a face cu alianța defensivă împotriva Franței formată între Austria și Prusia. Cu toate acestea, o proclamație a Reichstag-ului Sfântului Imperiu Roman emisă în martie 1793 l-a obligat pe Frederic Augustus să ia parte. A existat o mare îngrijorare în Saxonia în aprilie 1795 când Prusia a încheiat brusc o pace separată cu Franța în scopul de a facilita o partiție din Polonia. Saxonia a renunțat la coaliția împotriva Franței în august 1796 după ce Franța a avansat spre est, în ținuturile germane.

Date personale
Frederic Augustus I

Nume la naștere	Frederick Augustus Joseph Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Xavier
Născut	23 decembrie 1750 Dresda
Decedat	5 mai 1827 (76 de ani) Dresda
Înmormântat	Katholische Hofkirche
Părinți	Frederic Christian, Elector de Saxonia Maria Antonia de Bavaria
Frați și surori	Maria Amalia de Saxonia Prințul Maximilian de Saxonia Anton al Saxoniei Karl Maximilian von Sachsen[*]
Căsătorit cu	Amalie de Zweibrücken-Birkenfeld
Copii	Prințesa Maria Augusta de Saxonia
Cetățenie	Regatul Saxoniei Uniunea Polono-Lituaniană
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitor
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Rege al Saxoniei
Domnie	20 decembrie 1806 – 5 mai 1827 (20 ani, 136 zile)
Încoronare	20 decembrie 1806
Succesor	Anton
Regent	Maria Antonia de Bavaria

· 1777: Alexandru I Pavlovici Romanov (rusă: Александр I Павлович) (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei.

Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al Marelui Duce Pavel Petrovici, mai târziu Pavel I al Rusiei, și al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de Württemberg. Alexandru a urcat pe tron după ce tatăl său a fost asasinat și a condus Rusia în perioada războaielor napoleoniene. În prima parte a domniei a încercat să introducă reforme liberale, pe când în cea de-a doua a abordat o conducere arbitrară iar o parte din vechile reforme au fost abolite. În ceea ce privește politica externă, Alexandru a obținut un succes recunoscut, câștigând numeroase campanii. În particular, sub domnia sa Rusia a obținut Finlanda, jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, și o parte din Polonia. Contradicțiile misterioase ale personalității sale îl fac pe Alexandru unul din cei mai interesanți țari. Pe deasupra, moartea sa este învăluită în mister, iar locul unde se află rămășițele sale rămâne necunoscut.

Marele Duce Alexandru, 1792.

Curând după nașterea sa, pe 23 decembrie 1777, Alexandru a fost luat de la tatăl său, Pavel I al Rusiei, de către bunica sa, Ecaterina cea Mare, care îl ura pe Pavel și nu dorea ca acesta să aibă vreo influență asupra educației viitorului împărat. Unele surse susțin faptul că ea pusese la cale să-l elimine pe Pavel din succesiune. Ambele tabere au încercat să-l folosească pe Alexandru în scopuri proprii, iar el a fost nevoit să se împartă din punct de vedere emoțional între bunică și tată, moștenitorul la tron. Aceasta l-a învățat de foarte devreme pe Alexandru cum să-i manipuleze pe cei care îl iubeau, și a devenit un "cameleon", schimbându-și principiile și personalitatea în funcție de cine îl însoțea. Crescut în atmosfera de gândire liberă de la curtea Ecaterinei, împărtășea acum principiile lui Rousseau, insuflate de tutorele său elvețian, Frédéric-César de La Harpe, și tradițiile autocrației rusești de la guvernantul său militar, Nikolai Saltîkov. Andrei Afanasievici Samborski, cel pe care bunica lui Alexandru îl alesese pentru educația sa religioasă, era un preot ortodox atipic, care trăise mult timp în Anglia și care îi învățase pe Alexandru și pe fratele său, Constantin, foarte multă engleză. Tânărul Alexandru simpatiza cu revoluționarii francezi și polonezi, totuși, tatăl său părea că-i insuflase o iubire teoretică pentru rasa umană, odată cu un dispreț pentru om. Aceste tendințe contradictorii l-au însoțit pe tot parcursul vieții și s-au remarcat prin dualismul lui în problemele domestice și militare.

Pe 9 octombrie 1793, când Alexandru avea încă 15 ani, s-a căsătorit cu Louise de Baden (Elisabeta Alexeievna), pe atunci de 14 ani. Între timp, moartea Ecaterinei din noiembrie 1796, înainte să apuce să-l numească pe Alexandru succesor, l-a adus pe Pavel pe tron. Încercările de reformă ale lui Pavel au fost întâmpinate cu ostilitate, iar mulți dintre sfătuitorii apropiați, printre care și Alexandru erau împotriva schimbărilor. Pavel I a fost asasinat în martie 1801.

Alexandru I a urcat pe tron la 23 martie 1801 și a fost încoronat la Kremlin pe 15 septembrie în același an. Încă mai există dezbateri între istorici cu privire la rolul lui Alexandru în legătură cu asasinarea tatălui său. Cea mai cunoscută opinie este aceea că i-a fost dezvăluit secretul conspiratorilor și era dispus să ocupe tronul, însă a insistat ca tatăl său să nu fie omorât. Se pare că preluarea puterii de către Alexandru prin uciderea tatălui său i-a imputat remușcări și sentimentul de rușine, ceea ce explică accentuarea religiozității sale după războaiele napoleoniene.

La început, Biserica Ortodoxă a avut doar o mică influență asupra vieții împăratului. Tânărul țar era determinat să reformeze învechitul și centralizatul sistem de guvernământ pe care se baza Rusia. Deși i-a păstrat o perioadă de timp pe vechii miniștri care lucraseră pentru și îl răsturnaseră pe împăratul Pavel, una dintre primele decizii ale domniei sale a fost aceea de a numi Comitetul privat, poreclit într-un mod ironic „Comité de salut public”, alcătuit din tinerii și entuziaștii săi prieteni (Viktor Kociubei, Nicolai Nicolaevici Novosilțev, Pavel Alexandrovici Stroganov și Adam Jerzy Czartoryski) pentru a concepe un plan de reformă domestică, care trebuia să pună bazele stabilirii unei monarhii constituționale în concordanță cu învățăturile Iluminismului. De asemenea, Alexandru dorea să rezolve o altă problemă importantă din Rusia: viitorul șerbilor, deși acest lucru nu a fost realizat decât în 1861.

Chiar la începutul domniei lui Alexandru au fost făcuți câțiva pași notabili, inclusiv acordarea libertății de exprimare editurilor, descurajarea activității serviciilor de informații și interzicerea torturii. În câțiva ani, Mihail Speranski a devenit unul dintre cei mai apropiați consilieri ai țarului și a întocmit multe planuri pentru reforme elaborate. Țelurile reformatorului depășeau cu mult posibilitățile vremii și, chiar după ce au fost ridicate la rangul de dispoziții ministeriale, puține dintre acestea au putut fi puse în aplicare. Imperiul Rus nu era pregătit pentru o societate mai liberală; iar Alexandru, discipolul profesorului progresist Laharpe, era (după cum el însuși a afirmat) doar un „accident fericit” pe tronul țarilor. El vorbea, într-adevăr, cu amărăciune despre „starea de barbarism în care fusese lăsată țara de către traficul de carne vie”.

Portretul lui Alexandru I

Codificarea legilor inițiată în 1801 nu a fost terminată niciodată în timpul domniei sale; nimic nu a fost făcut pentru a îmbunătăți statutul intolerabil al țărănimii rusești; constituția elaborată de Mihail Speranski, și aprobată de către împărat, a rămas nesemnată. În sfârșit, intrigile plănuite de rivalii politici ai lui Speranski au dus la pierderea de către acesta a sprijinului lui Alexandru și la demiterea ulterioară din martie 1812.

Alexandru, care, fără să fie în mod conștient tiranic, dispunea în totalitate de specifica neîncredere în oameni a unui tiran și de o judecată independentă, era lipsit astfel de prima calitate a unui suveran reformist: încrederea în oamenii săi. El a experimentat în provinciile periferice ale imperiului său; iar rușii au remarcat cu voce tare că, nemulțumit de guvernarea prin intermediul instrumentelor străine, el a oferit Poloniei, Finlandei și guvernoratelor baltice beneficii care nu existau pe teritoriul Rusiei.

Anumite reforme au fost înfăptuite și în Rusia, însă nu au putut supraviețui intervențiilor suspicioase ale autocratului și subordonaților săi. Consiliul de Stat și Senatul de guvernământ, noi puteri cărora li s-au atribuit pentru prima dată anumite puteri (teoretice), au devenit instrumente servile ale țarului și ale favoriților săi de moment.

Complicatul sistem de educație, culminând cu reconstituirea sau fondarea noilor universități de la Tartu (Dorpat), Vilnius (Vilna), Kazan și Harkiv, a fost strangulat în numele așa-ziselor interese ale „ordinii” și ale Bisericii Ortodoxe Rusești; în timp ce așezările militare, pe care Alexandru le-a proclamat ca fiind o binecuvântare atât pentru soldați cât și pentru stat, au fost impuse cu forța țărănimii și armatei cu o cruzime fără milă. Deși ar fi trebuit să îmbunătățească condițiile de trai ale soldaților, efectul economic al acestora a fost nesemnificativ, iar asprimea disciplinei militare a provocat revolte frecvente.

Chiar și Societatea Bibliei, prin care împăratul, cuprins mai târziu de starea de zel evanghelic, își propusese să-și binecuvânteze poporul, era condusă după aceleași reguli nemiloase. Arhiepiscopul catolic și metropolitanii ortodocși au fost forțați să servească în comitetul acesteia alături de pastori protestanți; iar preoții de la sate, antrenați să privească orice amestec în documentele tradiționale ale bisericii ca fiind un păcat de moarte, au devenit fără voie instrumentele propagării a ceea ce ei considerau a fi lucrarea diavolului.

După succesiunea la tron, Alexandru a inversat politica tatălui său, Pavel, a denunțat Liga Neutrilor și a făcut pace cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei (aprilie 1801). În același timp a deschis negocieri cu Francisc I al Austriei. Curând după aceea, la Klaipėda (Memel), a intrat într-o alianță strânsă cu Regatul Prusiei, nu din cauza motivelor politice, după cum s-a lăudat, ci în spiritul adevăratului cavalerism, din prietenie față de tânărul rege Frederic al III-lea și frumoasa sa soție Louise de Mecklenburg-Strelitz.

Dezvoltarea acestei alianțe a fost întreruptă de scurta pace din octombrie 1801; și pentru o scurtă vreme se părea că Franța și Rusia vor putea ajunge la o înțelegere. Purtat pe val de entuziasmul lui Laharpe, care se întorsese în Rusia din Paris, Alexandru a început în mod deschis să-și proclame admirația pentru instituțiile franceze și pentru persoana lui Napoleon Bonaparte. Cu toate acestea, nu după mult timp a intervenit o schimbare. Laharpe, după o nouă vizită la Paris, a prezentat țarului Reflecțiile asupra adevăratei naturi a consulului pe viață, care, după cum a afirmat Alexandru, au înlăturat vălul din fața ochilor săi și l-au dezvăluit pe Bonaparte „nu ca un patriot adevărat”, ci numai ca „cel mai faimos tiran pe care lumea l-a produs”. Deziluzia lui Alexandru a fost completată de uciderea ducelui d'Enghien. Curtea imperială rusă l-a jelit pe ultimul membru al Casei de Condé, iar relațiile diplomatice cu Franța au fost întrerupte.

Evenimentele războaielor napoleoniene care au urmat aparțin istoriei generale a Europei; însă atitudinea lui Alexandru de-a lungul acestora a fost una personală, iar deciziile sale au avut o importanță deosebită pentru restul lumii. Opunându-se lui Napoleon I, „asupritorul Europei și perturbatorul păcii mondiale”, Alexandru deja credea că de fapt îndeplinea o misiune divină. În instrucțiunile sale către Novosilțev, trimisul său special la Londra, țarul a elaborat motivele politicii sale într-o manieră care apărea indescifrabilă pentru prim-ministrul Pitt, ca și mai târziu tratatul Sfintei Alianțe pentru ministrul de externe, Castlereagh. Însă documentul prezintă un mare interes, deorece în cadrul acestuia se găsesc formulate pentru prima dată într-o corespondență oficială acele idei exaltate ale politicii internaționale care vor juca un rol atât de remarcabil în afacerile lumii la apropierea epocii revoluționare și emise la sfârșitul secolului al XIX-lea în Rescriptul lui Nicolae al II-lea și la conferința de la Haga. Alexandru susținea că rezultatul războiului nu trebuia să fie doar eliberarea Franței, ci triumful universal al „sacrelor drepturi ale omului”. Pentru a atinge acest scop, era necesar ca, „după atașarea națiunilor de guvernele lor, făcându-le pe acestea să acționeze în interesul supușilor, să se fixeze relațiile între state după reguli mai precise și astfel să fie în interesul fiecărei țări să se respecte reciproc.”

Un tratat general avea să devină baza relațiilor dintre state, care vor forma „Confederația Europeană”; iar aceasta, deși „nu se punea problema realizării visului de pace universală, va obține unele rezultate dacă, la încheierea războiului general, ar fi posibil să se stabilească potrivit unor principii clare recomandările privind drepturile națiunilor. De ce nu ar putea cineva să urmeze”, a continuat țarul, „drepturile pozitive ale națiunilor, care asigură privilegiul neutralității, inserează obligația de a nu declara război până când nu s-au epuizat toate resursele de mediere a unei a treia părți, aducând în acest fel la lumină respectivele abuzuri și încercând să le îndrepte? Conform unor astfel de principii se poate proceda la o pacificare generală și la crearea unei ligi ale cărei stipulații vor forma, ca să zicem așa, un nou cod al legii națiunilor, care, aprobat de majoritatea statelor Europei, va deveni fără dificultate modalitatea imuabilă de conducere a cabinetelor, pe când cei care vor încerca să-l încalce vor risca să abată asupra lor forțele noii uniuni.”

Portet ecvestru al lui Alexandru I (1812)

Între timp, Napoleon, puțin abătut din cauza ideologiei neobișnuite a autocratului rus, nu a renunțat niciodată la speranța de a-l înlătura din coaliția formată împotriva sa. Nici nu a intrat bine în Viena că a și început negocierile cu el; acestea au fost continuate după bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Rusia imperială și Franța, a stăruit el, erau „aliați geografici”, nu era și nici nu putea fi între ele vreun conflict adevărat de interese; împreună ele ar putea conduce lumea. Însă Alexandru era determinat în continuare „să persiste în sistemul de dezinteres față de toate statele Europei pe care îl urmase până atunci” și s-a aliat din nou cu Regatul Prusiei. Au urmat campania de la Jena și bătălia de la Eylau, iar Napoleon, deși tot lua în considerare o alianță cu Rusia, i-a stârnit pe polonezi, turci și perși să abolească supunerea față de țar. Un grup din Rusia însăși, condus de fratele țarului, Constantin Pavlovici, vocifera în favoarea păcii, dar Alexandru, după o încercare zadarnică de a forma o nouă coaliție, a chemat națiunea rusă la un război sfânt împotriva lui Napoleon, inamicul credinței ortodoxe. Rezultatul a fost înfrângerea de la Friedland (13/14 iunie 1807). Napoleon a văzut șansa și a profitat de ea. În loc de a impune condiții grele, el i-a oferit autocratului învins alianța sa și un parteneriat în glorie.

Cei doi împărați s-au întâlnit la Tilsit pe 25 iunie 1807. Alexandru, orbit de geniul lui Napoleon și copleșit de aparenta generozitate a acestuia, a fost complet câștigat. Napoleon știa bine cum să apeleze la exuberanta imaginație a noului său prieten. El avea să dividă cu Alexandru imperiul lumii; ca un prim pas, îl va lăsa în posesia Principatelor Dunărene și îi va da mână liberă în afacerile cu Finlanda; iar după aceea, împărații estului și vestului, la momentul potrivit, îi vor alunga pe turci din Europa și vor mărșălui de-a lungul Asiei pentru a cuceri India. Un plan atât de uimitor a trezit în mintea impresionabilă a lui Alexandru o ambiție față de care până atunci fusese străin. Interesele Europei au fost uitate. „Ce este Europa?”, a exclamat el ambasadorului francez. „Unde este, dacă nu suntem noi și voi?”

Totuși, măreția acestor noi viziuni nu l-au orbit pe Alexandru de obligațiile prieteniei; și a refuzat păstreze principatele danubiene ca prețul pentru suferirea unei noi dezmembrări a Prusiei. „Am purtat un război loial”, a spus el, „trebuie să facem o pace loială”. Nu a trecut mult până când primul entuziasm de la Tilsit a început să pălească. Francezii au rămas în Prusia, rușii au rămas pe Dunăre; și se acuzau reciproc de încălcarea angajamentelor. Cu toate acestea, între timp, relațiile personale dintre Alexandru și Napoleon aveau un caracter cât se poate de cordial; și se spera că o nouă întâlnire ar putea ajusta toate diferendele dintre cei doi. Întâlnirea a avut loc la Erfurt în octombrie 1808 și a produs un tratat care a definit politica comună a celor doi împărați. Însă relațiile dintre Alexandru și Napoleon au suferit o schimbare. Țarul a realizat că Napoleon nu se lăsa condus niciodată de sentimente în detrimentul rațiunii și că de fapt nu intenționase vreodată să ducă cu adevărat la îndeplinire „marea întreprindere” pe care o propusese, folosind-o numai pentru a-i preocupa mintea pe când el își consolida propria putere în Europa Centrală. Începând cu acest moment, alianța cu Franța nu mai era o înțelegere fraternală pentru a conduce lumea, ci o afacere pur politică. El a folosit-o, într-o primă instanță, pentru a îndepărta „inamicul geografic” de la porțile Sankt Petersburgului prin smulgerea Finlandei de la suedezi (1809); iar un alt scop era stabilirea frontierei sudice a Rusiei de-a lungul Dunării.

Evenimentele duceau de fapt cu rapiditate la ruptura alianței franco-ruse. Alexandru, într-adevăr, l-a ajutat pe Napoleon în războiul din 1809, însă a declarat limpede că nu va permite ca Imperiul Austriac să fie desființat; iar Napoleon s-a plâns amarnic de inactivitatea trupelor ruse din timpul campaniei. Țarul a protestat la rândul lui împotriva încurajărilor lui Napoleon adresate polonezilor. În ceea ce privește alianța cu Franța, el se știa practic izolat în Rusia și a declarat că nu putea sacrifica interesele poporului și imperiului său în numele afecțiunii față de Napoleon. „Nu vreau nimic pentru mine”, a spus el ambasadorului francez, „de aceea lumea nu este destul de mare pentru a ajunge la o înțelegere legată de afacerile Poloniei dacă se pune problema restaurării acesteia.”

De tratatul de la Schönbrunn, care era în mare parte în favoarea Ducatului Varșoviei, el s-a plâns că „nu îl răsplătise îndeajuns pentru loialitatea sa.” Anexarea Oldenburgului, al cărui duce, Wilhelm (3 ianuarie 1754 - 2 iulie 1823), era unchiul țarului, de către Franța în decembrie 1810 s-a adăugat nemulțumirilor lui Alexandru față de Napoleon; în timp ce reacția ruinătoare a „sistemului continental” asupra comerțului rus l-a adus pe țar în imposibilitatea de a păstra conduita care era motivul principal al alianței pentru Napoleon. Au urmat o corespondență acidă și înarmări prost tăinuite, care au culminat în vara anului 1812 cu Campania din Rusia. Însă, chiar și după ce francezii au trecut frontiera, Alexandru încă a protestat că sentimentele personale față de împărat erau nealterate; „dar”, a adăugat el, „Dumnezeu însuși nu poate schimba trecutul.” Ocuparea Moscovei și profanarea Kremlinului, centrul sacru al Sfintei Rusii, au schimbat sentimentul său în privința lui Napoleon în ură pasională. În van împăratul francez, în mai puțin de opt zile după ce a intrat în Moscova, i-a scris țarului o scrisoare în care cerea pacea, și a apelat la „orice rămășiță a a fostelor sale sentimente”. Alexandru nu a răspuns acestor „fanfaronade”. „Gata cu pacea!” a afirmat țarul, „El sau eu, eu sau el: nu mai putem domni împreună!”

La 9 octombrie 1793, Alexandru s-a căsătorit cu Louise de Baden, cunoscută drept Elisabeta Alexeievna după convertirea la ortodoxism. Împreună au avut două fiice care au murit de mici.

Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei (St.Petersburg 29 mai 1799 - St. Petersburg 8 iulie 1800); zvonurile spueau că a fost copilul lui Adam Czartoryski
Marea Ducesă Elisabeta Alexandrovna a Rusiei (St. Petersburg 15 noiembrie 1806 - St. Petersburg 12 mai 1808); a murit de infecție

Alexandru a avut mai mulți copii nelegitimi:

Cu Sofia Sergheievna Vsevolozhskaia:

Nicolae Evgenievici Lukaș (11 decembrie 1796 - 20 ianuarie 1868); s-a căsătorit cu prințesa Alexandra Lukanișna Guidianova și cu prințesa Alexandra Mikhailovna Schakhovskaia; a avut patru copii din prima căsătorie și un copil din a doua.

Cu Maria Narișkina (1779–1854):

Zenaida Narișkina (1806 – 18 mai 1810); a murit la vârsta de patru ani.
Sofia Narișkina (1808 - 18 iunie 1824); a murit la 16 ani, necăsătorită
Emanuel Narișkin (30 iulie 1813 – 31 decembrie 1901); s-a căsătorit cu Caterina Novossiltzev, nu a avut copii.

Cu Marguerite-Josephine Weimer:

Maria Alexandrovna Parijskaia (19 martie 1814 - 1874); s-a căsătorit cu Vassili Joukov, a avut copii.

Cu o metresă necunoscută:

Wilhelmine Alexandrine Pauline Alexandrov (1816 - 4 iunie 1863); s-a căsătorit cu Ivan Arduser von Hohendachs, a avut copii.

Cu Veronica Dzierzanowska:

Gustave Ehrenberg (14 februarie 1818 - 28 septembrie 1895); s-a căsătorit prima dată cu Felicite Pantcherow, cu care nu a avut copii. A doua oară s-a căsătorit cu Emilie Pantcherow, cu care a avut un fiu.

Cu Barbara Tourkestanov, Prințesă Tourkestanova:

Maria Tourkestanov, Prințesă Tourkestanova (20 martie 1819 - 19 decembrie 1843); a murit la 24 de ani, fără copii.

Cu Maria Ivanovna Katatcharova:

Nicolae Vassilievici Isakov (10 februarie 1821 - 25 februarie 1891); s-a căsătorit cu Anna Petrovna Lopukhina (o descendentă a țarinei Eudoxia Lopukhina), a avut copii.

Alexandru I a fost nașul viitoarei regine Victoria care a fost botezată Alexandrina Victoria în onoarea țarului.

Date personale
Alexandru I
Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor Rege al Poloniei; Mare Duce al Finlandei

Nume la naștere	Alexandr Pavlovici Romanov
Născut	23 decembrie 1777 Sankt Petersburg
Decedat	1 decembrie 1825 (47 de ani) Taganrog
Înmormântat	Catedrala Sf. Petru și Pavel, St. Petersburg
Cauza decesului	cauze naturale[*] (febră tifoidă)
Părinți	Pavel I al Rusiei^[1] Sophie Dorothea de Württemberg^[1]
Frați și surori	Nicolae I al Rusiei Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*]
Căsătorit cu	Louise de Baden
Copii	Grand Duchess Elizabeth Alexandrovna of Russia[]^[1] Nikolai Lukash[] Grand Duchess Maria Alexandrovna of Russia[]^[1] Gustaw Ehrenberg[] Yelizaveta[] Nicolai Loukache[]^[2] Mariya Aleksandrovna Romanov, Grand Duchess of Russia[]^[2] Elisabeta Aleksandrovna Romanov, Grand Duchess of Russia[]^[2] Zenaida Narishkin[]^[2] Sophia Narishkin[]^[2] Emanuel Narishkin[]^[2] Maria Alexandrovna Parijskaia[]^[2] Wilhelmine Alexandrine Pauline Alexandrov[]^[2] Gustave Ehrenberg[]^[2] Maria (?)[]^[2] Nicolas Vassilievich Isakov[]^[2]
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Casa Romanov
Domnie
Domnie	23 martie 1801 - 1 decembrie 1825 (24 ani, 252 zile)
Încoronare	15 septembrie 1801
Predecesor	Pavel I
Succesor	Nicolae I

· 1790: Jean François Champollion, cunoscut orientalist francez; a descifrat, în 1822, hieroglifele, punând bazele egiptologiei moderne (d. 1832).

* 1804: Charles-Augustin de Sainte-Beuve (n. 23 decembrie 1804, Boulogne-sur-Mer - d. 13 octombrie 1869, Paris) a fost critic literar, poet și prozatorfrancez. Opera sa a exercitat o influență considerabilă asupra criticii literare europene.
Opera:

1840 - 1859: Port-Royal ("Port-Royal"), 5 volume;
1860: Chateaubriand și grupul său literar sub Imperiu ("Chateaubriand et son groupe littéraire sous l'Empire");
1828: Tablou istoric și critic al poeziei franceze și teatrului francez din secolul al XVI-lea ("Tableau historique et critique de la poésie française et du théâtre français en XVI^e siècle");
1829: Viața, poeziile și cugetările lui Joseph Delorme ("Vie, poésies et pensées de Joseph Delorme");
1830: Consolările ("Les consolations");
1832 - 1839: Portrete literare și critice ("Critique et portraits littéraires"), 5 volume
1834: Voluptate ("Volupté");
1837: Cugetări de august ("Pensées d'août");
1843: Carte de iubire ("Livre d'amour");
1844: Portrete literare ("Portraits littéraires");
1844: Portrete feminine ("Portraits de femmes");
1852 - 1855: Portrete contemporane ("Portraits contemporains");
1852: Ultimele portrete literare ("Derniers portraits littéraires");
1851 - 1862: Convorbirile de lunea ("Causeries du lundi"), 15 volume;
1863 - 1870: Noi convorbiri de lunea ("Nouveaux lundis");
1926: Veninurile mele. Caiete intime inedite ("Mes poisons. Cahiers intimes inédites");
1935 - 1958: Corespondență generală ("Correspondance générale");

Date personale
Charles Augustin Sainte-Beuve
Charles Augustin Sainte-Beuve
Născut	23 decembrie 1804^[1]^[2] Boulogne-sur-Mer, Franța
Decedat	13 octombrie 1869 (64 de ani)^[1]^[2] Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Ocupație	scriitor aphorist[] poet om politic profesor critic literar[] istoric
Limbi	limba franceză^[1]
Studii	Lycée Charlemagne[] Lycée Condorcet[]
Note
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[] Concours général[]

* 1805: Joseph Smith, Jr. (n. 23 decembrie 1805 - d. 27 iunie 1844) a fost un lider religios american, care a fondat mișcarea Sfinților din Zilele cele din urmă, cunoscută și drept „mormonism”. Adepții lui Smith au afirmat despre el că ar fi primul profet din Zilele cele din urmă, a cărui misiune era să reînființeze Biserica Creștină originară, considerată pierdută la scurt timp după moartea apostolilor, datorită unei apostazii. Această reînființare a inclus și fondarea Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, precum și publicarea Cărții lui Mormon și a altor scripturi noi. Ca liderul unei comunități importante de colonizare, Smith a devenit și un lider politic și militar în Vestul mijlociu (SUA).

Date personale
Alexandru Flechtenmacher
Imaginea lui Alexandru Flechtenmacher pe un timbru românesc
Născut	23 decembrie 1823^[1]^[2] Iași, Principatul Moldovei
Decedat	28 ianuarie 1898 (74 de ani)^[1]^[2] București, Regatul României
Părinți	Christian Flechtenmacher
Căsătorit cu	Maria Flechtenmacher
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Religie	Luteran
Ocupație	compozitor, violonist, dirijor și pedagog
Activitate
Cunoscut pentru	Autorul primei operete românești, Baba Hârca - 26 decembrie 1848, Iași
Modifică date / text

* 1823. Alexandru Adolf Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823,^[1]^[2] Iași, Moldova^[3] – d. 28 ianuarie 1898,^[1]^[2] București, România^[4]) a fost un compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru Hora Unirii.^[5]

BIOGRAFIE

Alexandru Flechtenmacher^[6] a fost fiul juristului Christian Flechtenmacher (1785–1843), un jurist sas stabilit în Principatul Moldovei.

Director muzical

În perioada 1 noiembrie 1864-1869 Alexandru Flechtenmacher a fost director la Conservatorul de Muzică și Declamațiune din București, instituție care a devenit ulterior Universitatea Națională de Muzică din București.^[7]

Compozitor

Este autorul primei operete românești, Baba Hârca, pe text de Matei Millo.^[8]^[9] Premiera a avut loc pe 26 decembrie 1848 la Teatrul Național din Iași,^[10] ca operată-vrăjitorie în două acte și trei tablouri.^[11] Matei Millo a interpretat rolul principal fiind și primul actor român care a jucat în travesti. Costumul este păstrat și astăzi la Muzeul Mihai Eminescu.^[12]

A compus, de asemenea, muzica pentru Hora Unirii, pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile Alecsandri, precum și primele vodeviluri și cuplete pentru piesele lui Vasile Alecsandri și cântece patriotice.^[13]

În perioada 1853-1858 Alexandru Flechtenmacher s-a stabilit la Craiova, unde a dirijat cu prioritate muzica compusă de el însuși. Dintre compozițiile sale se pot enumera: „opereta-vrăjitorie” Baba Hârca, melodrama națională cu cântece Cetatea Neamțului, operetele Crai Nou și Sacagiu, vodevilurile Fermecătorița (după George Sand), Cimpoiul dracului și Banii, gloria și amorul, drama cu muzică Zavera lui Tudor, opera în trei acte Fata de la Cozia, spectacolele cu muzică Banul Mărăcine și Iancu Jianu, căpitan de haiduci, feeria muzicală Fata aerului, compusă în colaborare cu Eduard Wachmann.^[14]

COMPOZIȚII

Baba Hârca, operetă-vodevil în două acte (1848, Iași)
Doi țărani și cinci cârlani, vodevil, după Constantin Negruzzi (1848, Iași)
Barbu Lăutarul, după Vasile Alecsandri (1850, Iași)
Scara mâței, vodevil (1850, Iași)
Coana Chirița sau două fete și-o neneacă, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850)
Întoarcerea Coanei Chirița sau Coana Chirița în provincie, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850, Iași)
Banii, Gloria și Amorul, vodevil (1861, București)
Răzvan și Vidra, dramă istorică în cinci acte, după Bogdan Petriceicu Hasdeu (1867, București)
Fata de la Cozia, operă în trei acte după Dimitrie Bolintineanu (1870, neterminată)

· 1864: Prințesa Ljubica Petrović-Njegoš a Muntenegrului (sârbă Љубица Петровић-Његош; 23 decembrie 1864 – 16 martie 1890), a devenit mai târziu Prințesa Zorka Karađorđević în Serbia. A fost cunoscută drept Prințesa Zorka.

Ea a fost copilul cel mare al regelui Muntenegrului Nicolae I și a reginei Milena Vukotić; a fost soția Prințului Petru Karageorgevici (care ve deveni rege al Serbiei în 1903, mult după decesul ei).

S-a născut la Cetinje, Muntenegru când tatăl ei era Prinț conducător al Muntenegrului (unchiul ei Danilo murise în 1860). Zorka a fost educată în Rusia înainte de a se întoarce în Muntenegru pentru a se logodi cu Karađorđević. Abilitatea tatălui Zorkăi de a aranja căsătorii dinastice pentru fiicele lui nu poate fi negată; sora Zorkăi, Elena s-a căsătorit cu viitorul rege Victor Emanuel al III-lea al Italiei; Milica s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei; Anastasia s-a căsătorit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei.

Zorka s-a căsătorit cu Petru la Cetinje la 1 august 1883 printr-o ceremonie ortodoxă.^[1]

Cuplul a avut cinci copii:

Elena (4 noiembrie 1884 – 16 octombrie 1962).
Milena (28 aprilie 1886 – 21 decembrie 1887).
George (8 septembrie 1887 – 17 octombrie 1972).
Alexandru (16 decembrie 1888 – 9 octombrie 1934).
Andrei (n. și d. 16 martie 1890).

Zorka a murit la vârsta de 25 de ani la 16 martie 1890 la Cetinje în timpul nașterii și a fost înmormântată la biserica Sf.Gheorghe din Topola, Serbia.

Prințesa Zorka a Muntenegrului

Prințesă Zorka Karageorgevici

Date personale

Nume la naștere

Ljubica Petrović-Njegoš

Născută

23 decembrie 1864
Cetinje

Decedată

16 martie 1890 (25 de ani)
Cetinje

Înmormântată

Biserica Sfântul Gheorghe din Oplenac

Cauza decesului

puerperal disorder[*]

Părinți

Nikola I al Muntenegrului
Milena Vukotić[*]

Frați și surori

Prințesa Xenia de Muntenegru
Prince Mirko of Montenegro[*]
Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului
Prince Peter of Montenegro[*]
Elena de Muntenegru
Prințesa Milica de Muntenegru
Anastasia de Muntenegru
Prințesa Ana de Muntenegru

Căsătorită cu

Prințul Petru Karageorgevici

Copii

Elena, Prințesă Elena Petrovna a Rusiei
George, Prinț Moștenitor al Serbiei
Alexandru I

Cetățenie

Muntenegru

Ocupație

aristocrat[*]

Apartenență nobiliară

Titluri

prinț
Prințesă

Familie nobiliară

Casa Karageorgevici
Casa Petrović-Njegoš

Date personale
Troian Bacsila
Născut	23 decembrie 1867 Caransebeș, Austro-Ungaria
Decedat	10 iunie 1931 (63 de ani) Viena, Republica Austriacă
Cetățenie	Austria
Activitate
Studii	Academia Militară Tereziană
Gradul	general
Modifică date / text

* 1867: Traian Băcilă, scris și Bacsila, (n. 23 decembrie 1867, Caransebeș - d. 10 iunie 1931, Viena) a fost un general român în armata austro-ungară, care a avansat până la gradul de general de brigadă și comandant al brigăzii nr. 144 de infanterie (144. IBrig).^[1]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Primăria din Caransebeș pe la 1900

Academia Tereziană înainte de 1870

Traian Băcilă, fiul unui locotenent în armata austriacă din frontiera militară, a intrat în anul 1885 din liceul militar de la Weisskirchen (Moravia) în Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt unde a desăvârșit studiile sale militare, și a fost stabilit în anul 1888 ca locotenent al regimentului de infanterie unguresc Împăratul Leopold al II-lea nr.33.^[2]^[3] La 1 mai 1892 a fost numit locotenent major al Statului Major General și transferat la regimentul maghiar Freiherr von Schikofsky nr. 83, unde mai erau locotenenții majori de proveniență română Daniel Materinga și Ion Iovescu, tot viitori generali.^[4] În 1900, fiind căpitan de primă clasă al Corpului Major General în cadrul corpului de armată al 12-lea în Sibiu, a fost promovat la rangul de maior. Băcilă a fost numit șef al Statului Major al Diviziei nr. 27 de infanterie la 1 mai 1907.^[5]^[6] În 1909, a fost numit comandor al Ordinului Regal de Merit Militar Bulgăresc (acordat de a fi purtat în Austro-Ungaria pe 24 octombrie al anului). ^[7]

Băcilă a devenit la 3 ianuarie 1914 colonel și comandant al regimentului de infanterie Ernst Freiherr von Loudon nr. 29 în Viena și Becicherecu Mare.^[8] Scurt timp după aceea, ofițerul a fost brigadier cu rang de colonel al brigăzii nr. 61 de infanterie din corpul de armată nr. 5 sub Feldmarschalleutnant Ferdinand cavaler de Goglia.

În timpul Primului Război Mondial, la sfârșitul lunii iulie 1916, general-colonelul (Generaloberst) baronul de Böhm-Ermolli a ordonat ca rezervele corpului de Armata nr. 5, cu ele regimentul nr 72 și părți ale regimentul 44, acum sub comanda colonel-brigadierului Băcilă, să se îndrepte către Troscianiec. Colonelul a trebuit să sprijine corpul de pe flancul drept în bătălia de la Zalošče (4-8 august).^[9]

Purtătorul Ordinului Coroanei de Fier de clasa a 3-a, a Crucii de Merit Militar de clasa a 3-a, ambele cu decorație de război, și a Crucii de fier de clasa a 2-a^[10] a fost ridicat pentru calitatea sa ca ofițer și vitejia sa ca soldat în ziua de 1 august 1917 (rang din 2 septembrie al anului) la gradul de General (Generalmajor) și comandant al brigăzii nr. 144 de infanterie.^[11]^[1]

După colapsul monarhiei, generalul a fost pensionat la 1 ianuarie 1919, dar nu s-a mai întors în patrie, ci a rămas din motive familiale în Viena, unde a și murit.^[11] Soția sa Adele, o învățătoare, a scris cartea Anstandslehre und Haushaltskunde („Doctrină pentru decență și cunoștințe de uz casnic”) în anul 1910.^[12] Unul dintre copiii săi a fost Erwin (n. 27 ianuarie 1910, Budapesta – d. 3 martie 1982, Viena), reputat maior de aviație în al Doilea Război Mondial, decorat între altele cu Crucea de Cavaler al Crucii de Fier și Crucea Germană de aur.

· 1884: S-a nascut Nicolae Malaxa, inginer şi întreprinzător român; (d. 1965). Nicolae Malaxa (n. 10/23 decembrie 1884, orașul Huși, județul Vaslui – d. 1965, New Jersey) a fost un inginer și întreprinzător român, unul din cei mai importanți industrialiști ai României interbelice. În același timp, pentru unii, Malaxa este o personalitate controversată datorită simpatiilor sale politice. Uzinele Malaxa au fabricat sub licență 126 de șenilete Renault UE. Nicolae Malaxa le-a dat legionarilor două șenilete direct de pe linia de producție în timpul rebeliunii din 1941, fapt care a condus la confiscarea uzinelor de către statul român

· 1895: Radu Korne, general român (d. 1949)

· 1896: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, scriitor italian (d. 1957)
* 1898: Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei (23 decembrie 1898 – 30 noiembrie 1968) a fost al doilea fiu al Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. A fost nepot de soră al Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.

Prințul Feodor Alexandrovici Romanov s-a născut la Sankt Petersburg, Rusia la 23 decembrie 1898. El a fost al doilea fiu și al treilea copil din cei șapte copii ai părinților săi. Deși era nepot al împăratului Alexandru al III-lea prin mama sa, nu a deținut titlu de Mare Duce al Rusiei deoarece era doar strănepot pe linie masculină al împăratului Nicolae I prin tatăl său. Și-a petrecut primii ani în Rusia Imperială. A urmat tradiția familiei și a început o carieră militară.

La căderea monarhiei ruse, el a căutat refugiu cu familia sa pe proprietatea tatălui său, în Crimeea. Au locuit acolo netulburați până când bolșevicii au ajuns la putere, odată cu Revoluția din Octombrie din 1917. Pentru un timp Prințul Feodor a fost pus sub arest la domiciliu la Ai-Todor și mai târziu a fost închis la Dulber împreună cu părinții, frații, surorile, împărăteasa bunică și mai multe rude Romanov.

Prințul Feodor și rudele sale din Crimeea au scăpat de soarta altor veri Romanov, care au fost uciși de către bolșevici, atunci când au fost eliberați de trupele germane în 1918. El a părăsit Rusia la 11 aprilie 1919 plecând în străinătate cu nava HMS Marlborough a marinei britanice, și s-a mutat în Anglia, iar mai târziu în Franța.

În timpul primii ani de exil, Prințul Feodor trăit la Paris, în apartamentul surorii sale, Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei și a soțul ei, Prințul Felix Iusupov. A lucrat ca șofer de taxi și mai târziu ca arhitect.

Prințul Feodor s-a căsătorit la 21 mai 1923 la Catedrala Sf. Alexandru Nevski din Paris cu Printesa Irina Paley (1903-1990). Ea era fiica Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a soției lui morganatice, Prințesa Olga Paley. Cei doi au avut un fiu:

Prințul Mihail Feodorovici (4 mai 1924, Paris – 22 septembrie 2008); căsătorit prima dată, la Paris, la 15 octombrie 1958 (divorțat în 1992) cu Helga Staufenberger (n. 22 august 1926, Viena); căsătorit a doua oară la 15 ianuarie 1994 cu Maria de las Mercedes Ustrell-Cabani (n. 26 august 1960, Spania). Mihail a murit în aceeași zi cu vărul său, Prințul Mihail Andreevici al Rusiei.^[1]

Începând cu 1930, Prințul Feodor și soția sa au locuit separat. Prințesa Irina a început o relație cu contele Hubert de Monbrison (15 august 1892 - 14 aprilie 1981) și a avut o fiică cu el în timp ce era încă căsătorită cu Prințul Feodor, care a recunoscut copilul ca fiind al lui.^[2]

Prințesa Irene Feodorovna (n. 7 mai 1934 la Fontenay, Franța); căsătorită prima dată la Biarritz la 23 decembrie 1955 (divorțată în 1959) cu Andre Jean Pelle (n. 29 noiembrie 1923); căsătorită a doua oară la Le Pin la 26 decembrie 1962 (apoi divorțată) cu Victor-Marcel Soulas (n. 26 august 1938).

Prințul Feodor Alexandrovici și Prințesa Irene au divorțat la 22 iulie 1936.^[1] El nu s+a recăsătorit și a petrecut Al Doilea Război Mondial în Anglia la casa mamei lui. În 1941 s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză și a trebuit să stea perioade lungi în sanatorii pentru a se recupera.^[3] În timpul anilor de război, el a avut contacte sporadice cu fiul său care a rămas în sudul Franței cu mama lui. După sfârșitul războiului, pentru a-și îmbunătății sănătatea și pentru a sta cât mai aproape de fiul său, Prințul Feodor s-a stabilit în sudul Franței la casa surorii sale, Prințesa Irina Alexandrovna. ^[4] A trăit acolo pentru restul vieții sale. Având un venit foarte limitat și prea bolnav pentru a munci, fosta soție și sora lui l-au ajutat cu facturile medicale.^[5] Prințul Feodor Alexandrovici a murit la 30 noiembrie 1968 la Ascain, Franța, la vârsta de 69 de ani.

Date personale
Prințul Feodor Alexandrovici

Născut	23 decembrie 1898 Sankt Petersburg, Imperiul rus
Decedat	30 noiembrie 1968 (69 de ani) Cannes, Franța
Părinți	Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei Prințul Nikita Alexandrovici al Rusiei Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei Prințul Rostislav Alexandrovici al Rusiei Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei
Căsătorit cu	Prințesa Irina Pavlovna Paley
Copii	Prințul Mihail Feodorovici Prințesa Irene Feodorovna
Cetățenie	Imperiul Rus URSS
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

· 1909: Se naşte la Bucureşti, principesa Ileana, penultimul copil al regelui Ferdinand al României şi al reginei Maria, călugărită sub numele de Maica Alexandra; a devenit stareţa mănăstirii cu hramul "Schimbarea la faţă" din Ellwood City, Pennsylvania. (m. 21 ianuarie 1991). La 23 decembrie 1908 (stil vechi) sau 5 ianuarie 1909 (stil nou), se naşte la Bucureşti, principesa Ileana, penultimul copil al regelui Ferdinand al României şi al reginei Maria, căsătorită la Sinaia cu arhiducele Anton de Habsburg la 26 iulie 1931, avînd şase copii: Ştefan, Arhiduce de Austria (1932-1998), Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959), Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935), Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937), Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (n. 1939) şi Elisabeta, Arhiducesă de Austria (n. 1942). Căsătoria Ilenei cu Arhiducele Anton de Habsburg a fost rodul unei iubiri împărtăşite de ambii soţi şi o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară cînd un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianţă matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în ţară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei a avut loc la Castelul Pelişor, pe data de 26-27 iulie, la vîrsta de 22 de ani. Pentru că tatăl sau murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea. Invazia armatei roşii şi ocupare României, forţarea abdicării regelui Mihai de generalul KGB Vîşinski, fac ca la 8 ianuarie 1948 Principesa Ileana, împreună cu nepotul său regele Mihai I, să părăsească România. S-a mutat cu întreaga sa familie întîi în Elveţia apoi în Argentina. La Buenos Aires a înfiinţat un cămin destinat refugiaţilor politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”. În 1950 Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. După divorţul său, se căsătoreşte în 1961, la New York, cu Ştefan Isărescu, de care ulterior se desparte şi se călugăreşte, făcînd timp de şase ani stadiul de novice, într-o mănăstire din Franţa. În 1967 se reîntoarce în S.U.A. şi, sub numele de maica Alexandra, devine stariţa mănăstirii ortodoxe cu hramul Schimbarea la Faţă, din oraşul Ellead, Pennsylvania. În septembrie 1990 revine în România pentru cîteva zile. Moare la 2 iunie 1991 la Ohioville, statul Ohio, S.U.A. După căderea regimului Ceauşescu, Maica Alexandra a vizitat România în septembrie 1990, la vîrsta de 81 de ani şi suferindă. Cîteva luni mai tîrziu, la 21 ianuarie 1991, a murit la Spitalul St.Elizabeth din Youngstown, Ohio, S.U.A. ca urmare a unor complicaţii survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia Mănăstirii unde a locuit de la început. Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951, iar în România în 2005 cu titlul “Trăiesc din nou“.

· 1910: Prințesa María Mercedes de Bourbon (n. 23 decembrie 1910, Madrid – d. 2 ianuarie 2000, Lanzarote) a fost mama fostului rege Juan Carlos I al Spaniei și bunica actualului rege al Spaniei Felipe al VI-lea. În Spania este cunoscută ca Doña María de las Mercedes de Borbón-Dos Sicilias y Orléans.

María s-a născut la Madrid. Tatăl ei a fost Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii, infante al Spaniei, nepot al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii. Mama ei a fost Prințesa Louise de Orléans, fiica lui Filip, Conte de Paris, pretendent la tronul Franței. Familia ei s-a mutat la Sevillia când tatăl ei a fost numit căpitan al provinciei. Când Spania a devenit republică au plecat în exil la Cannes și mai târziu la Paris unde a studiat arta la Louvre.^[1]

La 14 ianuarie 1935, la nunta infantei Beatriz a Spaniei, fiica regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei, la Roma, l-a întâlnit pe vărul ei îndepărtat și viitorul soț, infantele Juan de Bourbon, al patrulea fiu și moștenitor al regelui Alfonso XIII. S-au căsătorit la Roma la 12 octombrie 1935. În 1942, soțul ei a luat titlul de Conte de Barcelona iar María a devenit Contesă de Barcelona.

Au trăit la Cannes și Roma și, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, s-au mutat la Lausanne pentru a locui cu regina Victoria Eugenie, mama infantelui Juan. Ulterior, au locuit la Estoril în Portugalia.

În 1976, la un an după ce monarhia a fost restaurată în Spania, s-a întors în țara pe care o părăsise cu 40 de ani în urmă. Ea a fost cea care a mediat discuțiile dintre soțul și fiul ei după ce Juan Carlos a fost desemnat moștenitor de Franco. În 1977, Juan a renunțat la drepturile lui în favoarea lui Juan Carlos.

După ce și-a rupt șoldul în 1982 și femurul piciorului stâng în 1985 a utilizat un cărucior cu rotile toată viața. A rămas văduvă în 1993. A murit de atac de cord la reședința regală de la La Mareta, Lanzarote unde familia regală sărbătorea Anul Nou.^[2]. A fost înmormântată la El Escorial, în apropierea Madridului.

Date personale
Prințesa María Mercedes de Bourbon
Contesă de Barcelona
María de las Mercedes
Nume la naștere	María de las Mercedes Cristina Genara Isabel Luísa Carolina Victoria
Născută	23 decembrie 1910 Madrid, Spania
Decedată	2 ianuarie 2000 (89 de ani) Lanzarote, Spania
Înmormântată	El Escorial
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Louise de Orléans
Frați și surori	Infantele Alfonso Infante Ferdinand of Spain[] Infanta Isabel Alfonsa of Bourbon-Two Sicilies[] Princess Maria de los Dolores of Bourbon-Two Sicilies[] Princess Maria de la Esperanza of Bourbon-Two Sicilies[] Carlos of Bourbon-Two Sicilies (1908-1936)[*]
Căsătorită cu	Juan de Bourbon
Copii	Infanta Pilar, Ducesă de Badajoz Juan Carlos I Infanta Margarita, Ducesă de Soria Infantele Alfonso
Cetățenie	Spania
Religie	catolicism
Ocupație	Spanish Queen consort[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Countess consort of Barcelona[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Royal Consort of Spain[*]

· 1911 - S–a născut James Gregory, actor american de film (seriale de televiziune: “Bonanza”, “Star Trek”) (m.16.09.2002).

· 1916: Dino Risi, regizor italian de film (d. 2008)

· 1918: Helmut Schmidt, cancelar al Germaniei
* 1922: Harold Masursky (23 decembrie 1922 — 24 august 1990) a fost un geolog și astronom din american.

Asteroidul 2685 Masursky îi poartă numele.

* 1922: Alberto Testa (n. 23 decembrie 1922,^[1] Torino, Regatul Italiei) este un dansator, coregraf, critic de dans și profesor italian.

Date personale
Igor Vieru
Igor Vieru în anul 1970
Născut	23 decembrie 1924 Cernoleuca, raionul Dondușeni, Moldova
Decedat	24 mai 1988 (63 de ani)
Cetățenie	URSS
Ocupație	pictor
Activitate
Studii	Universitatea de Stat din Moldova
Modifică date / text

* 1923. Igor Vieru (n. 23 decembrie 1923, Cernoleuca, Regatul României – d. 24 mai 1988, URSS ) aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care punea bazele unot tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii, corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior de revalorificare.

Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții țăranului moldovean. Impunându-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic. Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura, imprimându-i o înfățișare aparte.

Vieru tindea spre o manieră de creație în care culoarea vine să transmită tot mai clar și mai pregnant întreaga complexitate a noilor valori spirituale și intelectuale ale contemporanului moldovean. El nu avea un gen preferat, ci le explora pe toate câte puțin.

BIOGRAFIE

Igor Vieru s-a născut la 23 decembrie 1923 în satul Cernoleuca,Republica Moldova. Tatăl lui a fost Dumitru Vieru, care, pe lângă alte ocupații, avea o anumită înclinație către pictură. Împreună cu mama viitorului pictor, Ana Vieru, el dorea foarte mult să-și dea copiii la școală.

După absolvirea școlii primare locale, Igor Vieru trece la gimnaziul din satul vecin, Climăuți, dar din cauza crizei materiale prin care trecea familia, el este transferat într-o școală mai depărtată de satul natal. Aici el își urmează studiile, exersând în permanență pictura și studiind istoria artelor.

În 1944 Igor Vieru se întoarce în locurile sale de baștină și lucrează un timp învățător la Horodiște. Încă de pe atunci Vieru se manifestă drept un entuziast și pasionat educator al gustului estetic la elevi. Face primii pași spre creația sa artistică executând o galerie de picturi mici pe sticlă, asemenea diapozitivelor. Acestea reprezentau diferite imagini cu tematică foarte variată, care ilustrau lecțiile petrecute la școală și contribuiau la dezvoltarea imaginației și gustului copiilor. Dorința de a deveni plastician l-a făcut însă să abandoneze meseria de învățător și să uite de acele miniaturi.

Pentru întregirea studiilor în artă, în 1946 Igor Vieru se înscrie direct în anul III la Școala de Arte Plastice din Chișinău la facultatea pictură. După absolvirea ei în 1949, devine profesor de desen la Școala Pedagogică din Călărași ca după doi ani să revină la Cernoleuca, unde va preda limba franceză.

În anii 1980

În 1953, Igor Vieru participă la expoziția republicană cu pânza Ion Creangă ascultând poveștile lui moș Bodrângă, care îl atestă ca pictor stăpân pe mijloacele de expresie. Datorită acestui tablou, este primit după patru ani în rândurile membrilor Uniunii artiștilor plastici din URSS.

Din 1957 Igor Vieru se stabilește la Chișinău, unde lucrează un timp la revista Chipăruș. Ceva mai târziu este numit director al Muzeului de Arte Plastice din Chișinău, iar mai apoi expert al comisiei de atestare a lucrărilor de artă pentru expozițiile din cadrul Ministerului Culturii al RSSM.

În 1963, datorită activității fructuoase în domeniul artelor plastice, pictorului Igor Vieru i se conferă titlul de maestru emerit în artă din RSSM.

Deținând diferite funcții, Igor Vieru colaborează activ cu editurile chișinăuene, participă la toate expozițiile republicane, precum și la cele unionale și de peste hotare, își împărtășește cunoștințele sale în ale compoziției și culorilor elevilor de la Școala de Arte Plastice „I. E. Repin” și pregătește o promoție la Școala Medie-Internat Republicană de Pictură.

A decedat la 24 mai 1988 și este înmormântat în localitatea natală.^[

* 1925: Pierre Bérégovoy (pronunție franceză:

audio; n. 23 decembrie 1925,^[1]^[2] Déville-lès-Rouen, Franța – d. 1 mai 1993,^[1]^[3]^[2] Paris, Franța) a fost un om politic francez, membru al Partidului Socialist, prim-ministrul Franței în perioadă aprilie 1992 – martie 1993.

· 1928 - S-a născut actorul francez, regizorul şi scenaristul Pierre Etaix.

· 1929 - S-a născut Chet Baker, cântăreţ şi trompetist american de jazz (m.13.05.1988).

· 1933: Akihito (明仁^?) (n. 23 decembrie 1933) este actualul împărat al Japonieiși, potrivit tradiției, cel de-al 125-lea împărat descendent în linie directă din împăratul Jimmu Tenno. Constituția japoneză din 1947 i-a limitat rolul la cel de „simbol al statului și al unității poporului japonez”. Înainte de accesiunea sa la tronul Crizantemei, a fost prinț moștenitor timp de 46 de ani din 1952 până în 1989.

Akihito la vârsta de doi ani.

Akihito este cel mai mare fiu și al cincilea copil al împăratului Shōwa (Hirohito) și al împărătesei Nagako (Kōjun). A fost educat și crescut cu tutori particulari și a urmat școala Gakushuin din 1940 până în 1952.

Spre deosebire de predecesorii săi din familia imperială, la cererea tatălui său, nu a primit comision în calitate de ofițer de armată. În timpul bombardamentului american de la Tokyo din martie 1945, Akihito împreună cu fratele său mai mic, prințul Masahito, au fost evacuați din oraș. În timpul ocupației americane de după cel de-Al Doilea Război Mondial, prințul Akihito a avut-o ca profesoară de engleză și maniere occidentale pe Elizabeth Gray Vining.

A studiat la Departamentul de Științe Politice de la Univeristatea Gakushuin din Tokyo deși niciodată nu a primit o diplomă. Cu toate că era moștenitor al Tronului Crizantemelor din momentul nașterii, investitura formală de Prinț Moștenitor a avut loc la Palatul Imperial la 10 noiembrie 1952. În iunie 1953, Prințul Moștenitor Akihito a reprezentat Japonia la încoronarea reginei Elisabeta a II-a.

La 10 aprilie 1959 s-a căsătorit cu Michiko Shōda, fiica cea mare a unui om de afaceri japonez, președintele companiei Nisshin.^[1] Împăratul și împărăteasa au împreună trei copii:

Naruhito, Prințul Moștenitor al Japoniei (n. 23 februarie 1960)
Prințul Akishino (n. 30 noiembrie 1965)
Sayako Kuroda (n. 18 aprilie 1969).^[1]

Împăratul Akihito și împărăteasa Michiko în 2005.

La moartea împăratului Shōwa, la 7 ianuarie 1989, Akihito i-a succedat tatălui său la tronul Japoniei.

Împăratul Akihito a fost operat de cancer la prostată în ianuarie 2003.^[2]

Din momentul în care a succedat la tron, Împăratul Akihito a făcut eforturi de a apropia familia imperială de poporul japonez. Împăratul și Împărăteasa au făcut vizite oficiale în 18 țări, precum și în toate cele patruzeci și șapte prefecturi ale Japoniei.^[1]

În 1986, Akihito a fost primul membru al familie imperiale care a circulat cu metroul.^[3]. În 2009, cu ocazia celebrării a 20 de ani de la urcarea pe tron, împăratul a declarat că Japonia a intrat în Al Doilea Război Mondial împotriva dorinței tatălui său Hirohito.^[4]

Akihito a abdicat la 30 aprilie 2019.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Akihito 1933 明仁

Născut	23 decembrie 1933 (85 de ani) Tokyo, Japonia
Părinți	Hirohito Împărăteasa Kōjun
Frați și surori	Shigeko Higashikuni[] Atsuko Ikeda[] Kazuko Takatsukasa[] Sachiko, Princess Hisa[] Takako Shimazu[] Prince Hitachi[]
Căsătorit cu	Michiko Shoda
Copii	Împăratul Naruhito Fumihito, Prințul Aya Sayako Kuroda
Cetățenie	Japonia
Religie	Șintoism
Ocupație	monarh cercetător zoolog[] marine biologist[]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Yamato
Imn regal	Kimigayo
Al 125-lea împărat al Japoniei
Domnie	7 ianuarie 1989 – 30 aprilie 2019 (30 ani, 113 zile)
Încoronare	12 noiembrie 1990
Predecesor	Împăratul Hirohito
Succesor	Împăratul Naruhito

· 1936: Peter Ladislau Hammer sau Peter Ladislaw Hammer (sau Ladislaw)^[1] Hammer^[2],(23 decembrie 1936, Timișoara, d. 27 decembrie 2006, Princeton, New Jersey) a fost un matematician american și canadian, evreu născut în România. El a contribuit la domeniul cercetării operaționale și al matematicilor discrete aplicate prin studierea funcțiilor pseudo-Booliene și a conexiunilor lor cu teoria grafurilor și al extragerii de cunoștințe din date. A fost fondator sau redactor-șef al mai multor reviste de specialitate: „Discrete Mathematics”, „Discrete Applied Mathematics”,^[3], „Annals of Discrete Mathematics”, „Discrete Optimization”, „Annals of Operations Research”, „SIAM Monographs on Discrete Mathematics and Applications”.

A fost fondatorul și directorul institutului RUTCOR (Rutgers University Center for Operations Research).

· 1937 - S–a născut actorul de teatru şi film Cornel Revent (din filmografie “Pas în doi”, “Noiembrie, ultimul bal”).

* 1938: Robert Elliot Kahn (cunoscut sub numele de Bob Kahn, n. 23 decembrie 1938) este un informatician american, cunoscut drept coautor, împreună cu Vinton Cerf, al protocoalelor TCP și IP. Împreună, cei doi au primit numeroase premii, între care și Premiul Turing de la ACM și Medalia Alexander Graham Bell de la IEEE.

· 1939 - S-a născut Johnny Kidd (Frederick Heath), vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Johnny Kidd & The Pirates).

· 1940 - S-a născut Jorma Kaukonen, chitarist american (Jefferson Airplane, Hot Tuna).

· 1940 - S-a născut Eugene Record, vocalist şi compozitor american (Chi-Lites).
* 1940: Valeriu Graur (n. 23 decembrie 1940, Reni – d. 15 septembrie 2012, București)^[1]^[2]^[3] a fost un disident politic basarabean, membru al Frontul Național Patriotic din Moldova.

A fost fiul unui ofițer român deportat în Siberia. S-a născut la Reni, în Ucraina de azi, în decembrie 1940, dar spune că a „deschis ochii minții” în Siberia, unde familia sa a fost deportată la 13 iunie 1941.

Este unul din semnatarii apelului adresat lui Nicolae Ceaușescu în 1972. După denunțarea acestor semnatari de către generalul de securitate Ion Stănescu (președintele Consiliului Securității de Stat al RSR) Este deportat pentru 4 ani în Siberia ca urmare a apartenenței la Frontul Național Patriotic din Moldova.^[4]

Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui Valeriu Graur, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de ocupație.

Date personale
Valeriu Graur

Născut	23 decembrie 1940 Reni
Decedat	15 septembrie 2012 (71 de ani) București, România
Cetățenie	Moldova
Etnie	Român
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	Frontul Național Patriotic

· 1941 - S-a născut Tim Hardin, compozitor, cântăreţ şi chitarist american.

· 1943: Regina Silvia a Suediei (n. Silvia Renate Sommerlath în data de 23 decembrie 1943) este soția regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei. Are titlul Majestatea Sa Regina și este mama moștenitorului coroanei Suediei, Victoria, prințesă a Suediei.

Regina Silvia în ianuarie 2011

Regina Silvia s-a născut la Heidelberg, Germania, la 23 decembrie 1943.^[1] A fost fiica lui Walther Sommerlath și a soțiile lui braziliene, Alice Toledo. Bunicul matern a fost Artur Floriano de Toledo (1873–1935), un descendent al regelui Alfonso al III-lea al Portugaliei și a metresei sale, Maria Peres de Enxara.^[2]

Regina are doi frați mai mari: Ralf și Walther Sommerlath. Ei și familiile lor au fost oaspeți în 2010 la nunta Victoriei, Prințesă Moștenitoare a Suediei cu Daniel Westling.^[3] Al treilea frate, Jörg Sommerlath, a murit în 2006.

Familia Sommerlath a trăit la São Paulo, Brazilia, între 1947 și 1957, unde regina a urmat școala tradițională germană "Colégio Visconde de Porto Seguro" iar Walther Sommerlath a deținut diferite poziții, inclusiv cea de președinte al filialei braziliene a companiei suedeze Uddeholm. Familia s-a întors în Germania de Vest în 1957.

Date personale
Silvia
Regină a Suediei
Regina Silvia la Oslo în timpul celebrării a 100 de ani de la sfârșitul uniunii suedezo-norvegiene
Nume la naștere	Silvia Renate Sommerlath
Născută	23 decembrie 1943 (75 de ani) Heidelberg, Germania
Părinți	Walther Sommerlath[] Alice Sommerlath[]
Căsătorită cu	Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei
Copii	Victoria, prințesă a Suediei Prințul Carl Philip, Duce de Värmland Prințesa Madeleine, Ducesă de Hälsingland și Gästrikland
Cetățenie	Suedia
Religie	Biserica suedeză
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Domnie
Domnie	19 iunie 1976 - prezent

· 1945 - S-a născut Ron Bushy, baterist american (Iron Butterfly).
* 1945: Adli Mahmud Mansour (în arabă عدلي محمود منصور‎; n. 23 decembrie1945, Cairo) este un judecător egiptean și șeful Curții Supreme Constituționale. Este președintele interimar al Egiptului^[2], după ce Mohamed Morsi a fost demis din funcția de președinte în urma loviturii de stat din 2013.^[3]

· 1949 - S-a născut Luther Grosvenor, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Spooky Tooth).
* 1949: Adrian Belew (născut Robert Steven Belew, 23 decembrie, 1949 în Covington, Kentucky ) este un chitarist și cântăreț american, probabil cel mai cunoscut pentru activitatea sa alături de trupa de rock progresiv King Crimson căreia i s-a alăturat în 1981.

Recunoscut ca un instrumentist foarte versatil, Belew a lansat o serie de albume solo pentru Island Records și Atlantic Records. Vocea lui Belew este deseori comparată cu cea a vocalistului trupei Talking Heads- David Byrne .

Belew a lucrat intens și cu Talking Heads, David Bowie, Frank Zappa și Nine Inch Nails. Single - ul său din 2005 "Beat Box Guitar" a fost nominalizat la Premiile Grammy la categoria Cea mai Bună Melodie Instrumentală.

* 1950: Vicente del Bosque González (pronunțat în spaniolă bi'θeNte 'ðel 'βoske goN'θaleθ; n. 23 decembrie 1950) este un fost jucător de fotbal spaniol.

· 1952 - S–a născut Mircea Toma, jurnalist (“Academia Caţavencu”), director al Agenţiei de Monitorizare a Presei şi preşedinte al Asociaţiei pentru Protecţia şi Promovarea Libertăţii de Expresie.

* 1953: Maria Vladimirovna, Mare Ducesă a Rusiei (rusă Мари́я Влади́мировна Рома́нова; n. 23 decembrie 1953, Madrid), este pretendentă la șefia Casei Romanov. Ea a folosit titlul de Mare Ducesă a Rusiei și Alteță Imperială de-a lungul întregii ei vieți deși titlul a fost disputat.^[1]^[2] Maria Vladimirovna este stră-strănepoata pe linie masculină a împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Maria Vladimirovna s-a născut la Madrid. A fost singurul copil al Marelui Duce Vladimir Kirillovici al Rusiei, șeful Casei Imperiale a Rusiei,^[3] și a Leonidei Georgievna, Mare Ducesă a Rusiei (Prințesa Leonida), care aparținea nobilimii georgiene-poloneze. Bunicii paterni au fost Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei și Marea Ducesă Victoria Fiodorovna (sora reginei Maria a României). Nașul ei a fost Prințul Nicolae al României iar nașa, regina Ioana a Bulgariei. Maria a fost educată la Madrid și Paris, înainte să studieze istoria și literatura rusă la Universitatea Oxford.^[4]^[5]

La 23 decembrie 1969, la atingerea majoritate ei dinastic, Maria a jurat loialitate față de tatăl ei, Rusiei, și să respecte legile fundamentale ale Rusiei care reglementează succesiunea la tron. În același timp tatăl ei a emis un decret controversat recunoscând-o ca moștenitoare prezumtivă.

La 22 septembrie 1976, la Madrid, ea s-a căsătorit cu Prințul Franz Wilhelm al Prusiei, vărul ei de gradul al treilea. El era strănepot al ultimului împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea și stră-stră-strănepot al reginei Victoria. Franz Wilhelm s-a convertit la credința ortodoxă înainte de nuntă, luând numele de Mihail Pavlovici și primind titlul de Mare Duce al Rusiei de la tatăl Mariei.^[6]^[7]

Cuplul s-a separat în 1982, la un an după nașterea singurului lor copil, Marele Duce George Mihailovici. În urma divorțului din 19 iunie 1985, Franz Wilhelm a revenit la numele prusac și la titlul său.^[4]

Maria Vladimirovna trăiește în Franța și Spanie. Ea vorbește fluent rusa, engleza, franceza și spaniola. De asemenea vorbește germana, italiana și araba.

Când Vladimir Kirillovici a murit la 21 aprilie 1992, fiica lui Maria a pretins șefia Casei Romanov ca singurul copil al ultimului dinast pe linie masculină a Casei Imperiale Ruse.^[9] Deși statutul Asociației familiei Romanov (RFA), care reprezintă pe toți ceilalți membri de rang înalt ai familiei Romanov, afirmă premisa că forma de guvernare a Rusiei ar trebui să fie stabilită în mod democratic și că, prin urmare, Asociația și membrii săi se angajează să nu adopte nici o poziție cu privire la orice pretenții la tronul imperial,^[10] ultimii doi președinți s-au opus pretențiilor Mariei: Nicolae Romanov, care și-a menținut propriile pretenții la statutul dinastic și la șefi familiei Romanov,^[11] a declarat: "Aplicând cu strictețe Legile Paveline, cum au fost ele modificate în 1911 la toate căsătoriile de rang egal, situația este foarte clară. În momentul de față, nici unul dintre Împărații sau Marii Duci ai Rusiei nu au lăsat descendenți în viață cu drepturi de necontestat la tronul Rusiei".^[12] Fratele său mai mic și succesorul în calitate de președinte ales al RFA, Dimitri Romanov, a declarat despre asumarea titlurilor de către Maria, inclusiv a celui de "de jure împărăteasă a tuturor rușilor", că "se pare că nu există limite în această șaradă".^[13]

În 1911 când un membru al familiei din partea maternă a Mariei Vladimirovna, Prințul Constantin Alexandrovici Bagration-Mukhranski (care aparțiea Casei de Bagration care a domnit în Georgia până la anexarea de către Imperiul Rus în anii 1800) s-a căsătorit cu Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei în 1911, Nicolae al II-lea i-a cerut ei să renunțe la repturile asupra tronului imperial.^[14]

În urma descoperirii rămășițelor împăratului Nicolae al II-lea, și cea mai mare parte a familiei sale, în 1991, Maria Vladimirovna a scris președintelui Boris Elțîn, în ceea ce privește îngroparea rămășițelor, spunând că verișorii ei Romanov, pe care ea nu îi recunoaște în calitate de membri ai Casei Imperiale (inclusiv pe nepoții surorii țarului Nicolae al II-lea, Marea Ducesă Xenia), că aceștia "nu au nici cel mai mic drept de a vorbi pe această chestiune. Ei pot doar merge și să se roage la mormânt, la fel ca orice alt rus, care dorește acest lucru".^[15] La porunca Bisericii Ortodoxe Ruse, Maria nu a recunoscut autenticitatea rămășițelor și a refuzat să participe la ceremonia de reînhumare în 1998. Ea a spus, de asemenea, în ceea ce privește pe unii dintre verișorii ei Romanov, că "Sentimentul meu despre ei este că, acum când ceva important se întâmplă în Rusia, ei s-au trezit dintr-o dată și au spus, "Ah! Ar putea fi ceva de câștigat din asta".^[16]

Recunoașterea în martie 2013 a pretenției sale de către șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Kirill I al Moscovei, pare să fi atras susținători suplimentari. Într-un interviu, el a respins cu fermitate pretențiile celorlalți descendenți Romanov și a declarat: "Astăzi, niciuna dintre aceste persoane care sunt descendenți ai Romanovilor nu sunt pretendenți la tron rus. Dar, în persoana Marii Ducese Maria Vladimirovna și a fiul ei, George, succesiunea Romanovilor este păstrată — nu numai tronul imperial rus, dar și istoria însăși". În decembrie 2013 Marea Ducesă Maria Vladimirovna a vizitat Statele Unite, la cererea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, care a primit-o cu onoruri depline și recunoașterea ca șef al Casei Imperiale Ruse.

Date personale
Maria Vladimirovna
Mare Ducesă a Rusiei

Nume la naștere	Maria Vladimirovna Romanova
Născută	23 decembrie 1953 (65 de ani) Madrid, Spania
Părinți	Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei Leonida Georgievna, Mare Ducesă a Rusiei
Căsătorită cu	Prințul Franz Wilhelm al Prusiei (c. 1976; divorț 1985)
Copii	Marele Duce George Mihailovici
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Ortodoxă Rusă
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duchess[*]
Familie nobiliară	Romanov
Șef al Casei Romanov (disputat)
Domnie	21 aprilie 1992 – prezent
Predecesor	Marele Duce Vladimir Kirillovici
Succesor	Marele Duce George Mihailovici

· 1954 - S–a născut Sergiu Marin Dumitrescu, sculptor.

· 1956 - S–a născut Dave Murray, membru britanic al formaţiei rock “Iron Maiden”.
* 1956: Jesús Huerta de Soto Ballester (n. 1956, la Madrid) este unul dintre cei mai cunoscuți economiști ai Școlii austriece de economie și filosof politic spaniol, în prezent Profesor de Economie Politică la Universitatea Rey Juan Carlos din Madrid.
* 1962: Dan Manoliu (n. 23 decembrie 1962) este un senator român, ales în 2016.
* 1963: Donna Tartt (n. 23 decembrie 1963,^[1] Greenwood[*], SUA) este o scriitoare americană. Ea este recunoscută pentru minuțiozitatea cu care își scrie cărțile, acestea fiind publicate la un interval de zece ani. Primele sale două romane – Istoria secretă (1992) și Micul prieten (2002) - i-au adus recunoașterea criticilor și a publicului american, iar cel de-al treilea, Sticletele (2013), a propulsat-o în elita internațională a prozatorilor contemporani, primind premiul Pulitzer pentru literatură.

· 1964 - S–a născut, la Miercurea Ciuc, actorul Bogdan Zsolt.

* 1967: Carla Bruni-Sarkozy (născută Gilberta Bruni Tedeschi la 23 decembrie 1967 în Torino) este o cantautoare și o fostă fotomodelitaliano-franceză.

Carla a devenit cunoscută ca fotomodelul anilor 1990 cu cel mai ridicat gaj. După cariera de fotomodel a devenit muziciană, iar în anul 2002 a publicat, în limba franceză, albumul muzical Quelqu'un m'a dit, care a avut un succes deosebit, mai ales în Franța și Elveția. Glasul ei are un ton caracteristic domol și răgușit. În anul 2008 a primit cetățenia franceză.

La data de 2 februarie 2008 s-a căsătorit cu fostul președinte al Franței, Nicolas Sarkozy.

· 1968: Manuel Rivera-Ortiz (născut pe 23 decembrie 1968 în Guayama, Puerto Rico) este un fotograf puerto-rican.^[1]^[2]^[3]

Rivera-Ortiz este un fotograf social comise în tradiția de fotografie documentar sociale. El a documentelor de, în special în, condițiile de viață ale oamenilor în Lumea a Treia. Fotografiile sale sunt în colecții permanente din mai multe muzee, printre care George Eastman House International Museum of Photography and Film.^[4]^[5]

* 1969: Cătălin Tofan (n. 23 decembrie 1969 în Galați) este un fost fotbalist român, care a jucat toată cariera la FC Oțelul Galați. A debutat în Liga I pe 20 mai 1989 în meciul Victoria București - Oțelul Galați 2-3. După retragere a primit funcția de director general adjunct, din care și-a dat demisia în 2010.^[1]La Oțelul Galați a debutat pe data de 20 mai 1989 la un meci dintre Oțelul Galați și Victoria București câștigat de gălățeni cu scorul de 3-2.S-a retras pe 2 august 2003 împreună cu Costin Maleș după barajul de promovare dintre FC Bihor Oradea și Oțelul Galați pierdut de gălățeni, toată lumea spunea atunci că Cătălin Tofan mai putea juca, supărarea însă cauzată de retrogradare l-a făcut să renunțe la cariera de fotbalist.Cătălin Tofan a înscris pentru Oțelul Galați în jur de 25 de goluri, dar mai mult decât atât parcă din toți jucătorii din istoria echipei Oțelul Galați el a mai fost cel mai iubit din toți pentru că a petrecut poate cel mai mult timp la Oțelul Galați.

* 1970: Vasile Ilea (n. 23 decembrie 1970) este un senator român, ales în 2016.
* 1973: Liviu-Ionuț Moșteanu (n. 23 decembrie 1973) este un deputat român, ales în 2016.
* 1974: Géza Imre (n. 23 decembrie 1974, Budapesta) este un scrimer ungur specializat pe spadă, campion mondial în 2015, campion european în 2008 și laureat cu bronz olimpic la Atlanta 1996. Cu echipa Ungariei, este triplu campion mondial (în 1998, 2001 și 2013), de cinci ori campion european (în 1998, 2006, 2007, 2009 și 2010) și vicecampion olimpic la Atena 2004.

Este căsătorit cu handbalista Beatrix Kökény. Cei doi au împreună doi copii.

* 1975: Gabriel-Beniamin Leș (n. 23 decembrie 1975, Satu Mare, România) este un senator român, ales în 2016. A fost ministru al apărării în perioada 5 ianuarie 2017 – 29 iunie 2017.

Date personale
Gabriel-Beniamin Leș
Gabriel-Beniamin Leș
Născut	23 decembrie 1975 (43 de ani) Satu Mare, România
Cetățenie	România
Ocupație	om politic
Ministru al apărării naționale
În funcție 20 noiembrie 2018 – 4 noiembrie 2019
Precedat de	Mihai-Viorel Fifor
Succedat de	Nicolae Ciucă
Senator al României
Deținător actual
Funcție asumată 21 decembrie 2016
Circumscripția	Satu Mare

Partid politic	PSD
Alma mater	Universitatea de Vest din Timișoara

Date personale
Viorica Dumbrăveanu
Viorica Dumbrăveanu
Născută	23 decembrie 1976 (43 de ani) Chișinău, URSS
Cetățenie	Moldova
Ocupație	jurist
Ministru al Sănătății, Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 14 noiembrie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Ion Chicu
Precedat de	Ala Nemerenco
Consilier prezidențial în domeniul dezvoltării sociale
În funcție 27 iulie 2019 – 14 noiembrie 2019
Președinte	Igor Dodon
Succedat de	Galina Balmoș
Secretar de stat al Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova
În funcție 8 noiembrie 2017 – 26 iulie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip Maia Sandu
Viceministru al Muncii, Protecției Sociale și Familiei al Republicii Moldova
În funcție 3 februarie 2016 – 26 iulie 2017
Președinte	Nicolae Timofti Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip
Viceministru al Protecției Sociale, Familiei și Copilului al Republicii Moldova
În funcție 31 martie 2008 – 25 septembrie 2009
Președinte	Vladimir Voronin Mihai Ghimpu (interimar)
Prim-ministru	Zinaida Greceanîi

Premii	Medalia „Meritul Civic” (2012) Ordinul de Onoare (2020)
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Prezență online
facebook
Modifică date / text

* 1976. Viorica Dumbrăveanu (n. 23 decembrie 1976, Chișinău, RSS Moldovenească, URSS) este o juristă din Republica Moldova care deține actualmente funcția de Ministru al Sănătății al Republicii Moldova în Guvernul Chicu (din noiembrie 2019).

STUDII

În 1994-1997, Viorica Dumbrăveanu a studiat la Colegiul Republican de Informatică (actualmente Centrul de Excelență în Informatică și Tehnologii Informaționale), Facultatea de Drept, specialitatea drept general.^[1] A obținut titlul de licențiat în jurispridență la Universitatea de Stat din Moldova, pe care a absolvit-o în 2001.^[1]

Din 2003,^[1] Dumbrăveanu este magistru în drept, specializarea drept penal și criminologie.^[2]

A urmat multiple cursuri de formare organizate de diverse instituții din domeniul social (UNICEF, OIM, PNUD etc.)^[1] și, din 2007, a fost ea însăși formatoare.^[1]

PARCURS PROFESIONAL

La un an după absolvirea studiilor superioare, Viorica Dumbrăveanu s-a angajat ca consultantă în Departamentul asistență socială din cadrul Ministerului Muncii și Protecției Sociale.^[1] Rămânând în același departament, în perioada 2003-2005 a condus Direcția în problemele familiei cu copii în situație de risc și oportunități egale.^[1] S-a întors la locul de muncă precedent în 2005, pentru o perioadă de doi ani.^[1] În 2007-2008 a fost șefa Direcției protecție a familiei și copilului din Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului.^[1] În 2008-2009 a fost viceministru al protecției sociale, familiei și copilului.^[1]

În 2009 a preluat șefia Direcției politici de protecție a familiei și drepturilor copilului de la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, pe care a condus-o până în 2016.^[1] Între februarie 2016 și noiembrie 2017 a ocupat funcția de viceministru în același minister,^[2] după care din noiembrie 2017^[2] până la 26 iulie 2019^[3] a fost secretară de stat în domeniul asistenței sociale. Potrivit unui portal informațional, deși era secretar de stat, Dumbrăveanu a însoțit conducerea Partidului Democrat din Moldova la o întâlnire cu alegătorii în februarie 2019.^[4] La sfârșitul lunii iulie 2019,^[2] a fost numită de președintele Igor Dodon în funcție de consilier prezidențial în domeniul dezvoltării sociale.^[1]

Viorica Dumbrăveanu a devenit, la 14 noiembrie 2019, ministru al sănătății, muncii și protecției sociale în guvernul Chicu,^[3] înlocuind-o în această funcție pe Ala Nemerenco (2019). Având un rol-cheie în administrarea crizei legate de epidemia de coronaviroză (COVID-19), Dumbrăveanu a organizat, o perioadă de timp, în fiecare zi briefing-uri de presă în care descriau evoluția situației epidemiologice, oferind recomandări și anunțând noi reguli de conduită destinate ameliorării epidemiei.^[5] Totodată, ea a primit și critici din partea unor medici, fiind acuzată că nu are suficientă pregătire medicală.^[6]

În iulie 2020, împotriva ministrei sănătății Dumbrăveanu a fost înaintată o moțiune simplă de cenzură, ea fiind acuzată de o gestionare proastă a pandemiei. Dumbrăveanu a respins acuzațiile, declarând că „opoziția politizează subiectul”. În cele din urmă, moțiunea nu a trecut.^[7] La sfârșitul lunii august 2020, ministra s-a infectat cu COVID-19^[8] și s-a declarat vindecată la începutul lui septembrie.^[9]

Vorbește limba română, limba rusă fluent și limba engleză la nivel intermediar.^[1]

PREMII ȘI DISTINCȚII

În calitate de șef de direcție la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, Viorica Dumbrăveanu a fost decorată în 2012 de președintele Nicolae Timofti cu Medalia „Meritul Civic” – conform decretului, „pentru muncă îndelungată și prodigioasă în organele administrației publice, contribuție la sporirea eficienței activității acestora și înalt profesionalism”.^[10] În august 2020, în calitate de ministru al sănătății, muncii și protecției sociale, a fost decorată de Igor Dodon cu Ordinul de Onoare.^[11]

VIAȚĂ PERSONALĂ

Este căsătorită și are doi copii.

* 1978: Dumitru Hotoboc (n. 23 decembrie 1978, Târgu Jiu) este un jucător român de fotbal. A debutat în Liga I în 1999, sub culorile echipei FC Steaua București.
* 1978: Estella Dawn Warren (n. 23 decembrie 1978)^[1] este o actriță, model și fostă înotătoare sincron canadiană. În timpul carierei sale de înotătoare, ea a fost membră a echipei naționale a Canadei și a câștigat 3 titluri naționale. Din 1994 face modeling, apărând în publicații ca Sports Illustrated, sau conclucrând pentru diverse campanii ale unor branduri ca Perry Ellis și Victoria's Secret.

Mai târziu și-a început cariera în actorie, apărând în filme ca Planet of the Apes (2001) și Beauty and the Beast (2009), sau în seriale ca Law & Order.

* 1979: Jacqueline Bracamontes van Hoorde (născută pe 23 decembrie 1979 în Guadalajara, Mexico), este o actriță și un model de origine mexicană. Este câștigătoarea concursului Miss Mexic (Nuestra Belleza México) în anul 2000 și în 2001 a reprezentat Mexicul la concursul Miss Univers desfășurat în Puerto Rico. Jacky este ambasador Hublot și moderatoarea emisiunii „La Voz México".

Cartea ei autobiografică se intitulează "La pasarela de mi vida" în care dezvăluie toate experiențele sale de viață, toate iubirile, dar și despre adevărul din spatele zvonurilor din mass media.

Jacqueline Bracamontes s-a născut în Guadalajara, Jalisco,Mexic, fiind primul copil din cei trei ai lui Jesus Bracamontes, fostul antrenor al echipei de fotbal Chivas Rayadas del Guadalajara, și Jacqueline van-Hoorde, mexicană de origine belgiană.

După absolvirea liceului, s-a stabilit în Franța din dorința de a învăța limba franceză. Mai târziu, la revenirea în Mexic, a pozat pentru mai multe reviste de modă, între timp continuându-și studiile în informații și comunicare. Vorbește spaniolă, franceză și engleză.

Jacqueline este căsătorită cu Martin Fuentes și au împreună cinci fiice: Jacqueline Fuentes Bracamontes (n.29.03.2013) pe care ei o alintă MiniJacky, Carolina Fuentes Bracamontes(n.9.07.2014), Renata Fuentes Bracamontes(n.15.07.2016) și gemenele Paula și Emilia (n. 20.12.2018).

Date personale
Jacqueline Bracamontes
Jacqueline Bracamontes si sotul ei, Martin Fuentes
Născută	23 decembrie 1979 (39 de ani) Guadalajara, Jalisco, Mexico Jalostotitlán Municipality[*], Mexic
Părinți	Jacqueline van Hoorde(mama) și Jesus Bracamontes(tatăl)
Căsătorită cu	Martin Fuentes (din 1 octombrie 2011)
Copii	Jacqueline Fuentes Bracamontes
Cetățenie	Mexic
Ocupație	actriță participantă la concurs de frumusețe[*]
Activitate
Înălțime	1,83 m

* 1979: Holly Madison Cullen (născută la 23 decembrie 1979) este un fotomodel și personalitate de televiziune americană, cel mai bine cunoscut pentru că a apărut ca una din prietenele lui Hugh Hefner pe serialul de televiziune realitatea The Girls Next Door.
* 1983: Zakhia Miryam Rădulescu Anabtawi (n. 23 decembrie 1983, Iași), cunoscută sub numele de Miryam, este o cântăreață născută în România, dar cu strânse legături cu țările arabe, tatăl său biologic fiind palestinian.^[1] Artista și-a început cariera în anul 2006 ca solist vocal pe vase de croazieră în Europa(Anglia), l-a însoțit pe Ovidiu Anton la Selecția Naționala Eurovision 2015 cu piesa “Still alive!” (ocupând locul 3 în acest concurs) și alături de acesta urma să reprezinte România la Eurovisionul de la Stockholm, Suedia^[2] din 2016.
* 1985: Austin Agustín Santos^[1] (n. 23 decembrie 1985 la New York),^[2] mai bine cunoscut sub numele de artă Arcángel, este un cântăreț și actor de origine dominicană și portoricană.^[1] S-a născut în orașul New York și s-a stabilit definitiv în Puerto Rico în 2002, cu scopul de a deveni cântăreț de reggaeton.^[3] În timpul șederii sale în Puerto Rico, el și Rafael Castillo au format un duet sub numele de Arcángel y De la Ghetto. În curând, duo-ul a produs în cele din urmă operele devenind faimoase printre fanii genului, în special în Statele Unite și Puerto Rico, cum ar fi Agresivo, Sorpresa și Mi fanática în anii 2000. Arcángel și-a început cariera solo cu primul său album CD El Fenomenem la sfârșitul anului 2008. Albumul include melodii produse de Luny Tunes. Ne vom aminti de celebrul Demente bailando și Por amar a ciegas, care vor deveni repede cu succes pe radiourile americane.

* 1986: Balázs Dzsudzsák (pronunțat în maghiară /ˈbɒlaːʒ ˈd͡ʒud͡ʒaːk/; n. 23 decembrie 1986) este un fotbalist maghiar care în prezent evoluează la clubul arab Al Wahda și la echipa națională de fotbal a Ungariei pe postul de mijlocaș extremă.

* 1990: Yvette Broch (n. 23 decembrie 1990, în Monster) este o handbalistă olandeză care joacă pentru clubul maghiar Győri Audi ETO KC și pentru echipa națională a Olandei. Broch a participat cu aceasta la Campionatul Mondial din 2011, desfășurat în Brazilia,^[3] și a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial din 2015, desfășurat în Danemarca.

Yvette Broch este cunoscută și pentru postura de finalistă a concursului Holland's Next Top Model.^[4]

* 1995: Jonathon Ng (n. 24 decembrie 1995, Dublin, Irlanda), cunoscut profesional ca EDEN, este un cântăreț, compozitor, multi-instrumentist și producător din Dublin, Irlanda. El a performat anterior ca și The Eden Project, un alias care a fost întrerupt în 2015. Munca lui Ng ca The Eden Project a prezentat de obicei stiluri mai conventionale de muzică dance electronică , cum ar fi dubstep și drum and bass, în timp ce EDEN l-a văzut aventurându-se într-un stil mai indie pop.

Ng a lansat 6 EP-uri și peste 70 de melodii si remixuri ca The Eden Project. Ca EDEN, el și-a lansat propria casa de discuri, MCMXCV, pe care a fost scos EP-ul său de debut End Credits. Al doilea EP, i think you think too much of me, a fost lansat în August 2016, debutând pe locul 43 pe Irish Albums Chart ca prima sa muzică de grafică.^[4] Albumul de studio de debut a lui EDEN, vertigo, a fost lansat pe 19 ianuarie 2018 și va fi susținut de un turneu mondial.

* 2005: Leonor, Prințesă de Asturia (Leonor de Todos los Santos de Borbón Ortiz^[3], n. 31 octombrie 2005) este primul copil al Regelui Felipe al VI-lea și al soției lui, Regina Letizia a Spaniei, și deci prima în ordinea succesiunii la tronul Spaniei. Ca moștenitoare a tronului, a primit titlul de Alteța Sa Regală, Prințesă de Asturia. Are o soră mai mică, Infanta Sofía.

Infanta Leonor s-a născut prin cezariană pe 23 decembrie 2005, la ora 21:34, la Clinica Internațională Ruber din Madrid , alături de geamana acesteia, Ińes. La naștere a cântărit 2,5 kg și a avut 47 cm lungime. Nașterea ei a fost anunțată de familia regală presei prin SMS. Leonor a părăsit clinica Ruber cu părinții ei la 28 decembrie 2005.

A fost botezată la Palatul Zarzuela de arhiepiscopul Madridului, Antonio Rouco Varela, la 14 ianuarie 2006. Ca și tatăl ei în 1968, Leonor a fost botezată în apă din râul Iordanului, potrivit tradiției familiei regale spaniole. Nașii ei au fost bunicii paterni, regele Juan Carlos și regina Sofia a Spaniei.

Infanta Leonor, precum și sora ei mai mică, Sofía, studiază în prezent la școala Santa María de los Rosales din Aravaca, lângă Madrid, unde a învățat și tatăl lor.

La 18 iunie 2014, regele Juan Carlos I al Spaniei a semnat actul de abdicare care a intrat în vigoare la 19 iunie 2014. Tatăl Infantei Leonor, Prințul Felipe de Asturia, a devenit astfel regele Felipe al VI-lea al Spaniei, iar Leonor a devenit moștenitoarea tronului și Prințesă de Asturia.

La nașterea Infantei Leonor au existat discuții în Spania despre schimbarea prevederilor constituționale privind succesiunea la tron, pentru a se elimina sistemul primogeniturii cognatice cu preferință masculină (potrivit căruia bărbații au prioritate față de surorile lor în ordinea succesiunii). Nu s-a luat însă nicio măsură concretă în acest sens, iar după ce s-a născut Infanta Sofía, discuțiile au stagnat.

Dacă Leonor va urca pe tron, cum este de așteptat, va fi prima regină domnitoare de la Isabela a II-a, care a domnit în perioada 1833-1868. Cu o zi înainte de a împlini 10 ani, tatăl ei i-a acordat Ordinul Lâna de Aur.

Date personale
Prințesa Leonor
Prințesă de Asturia, Prințesă de Girona, Prințesă de Viana, Ducesă de Montblanc, Contesă de Cervera și Nobilă de Balaguer.^[1]
Infanta Leonor a Spaniei
Nume la naștere	Leonor de Todos los Santos
Născută	23 decembrie 2005 (13 ani) Madrid, Spania
Părinți	Felipe al VI-lea^[2] Letizia, Prințesă de Asturia^[2]
Frați și surori	Infanta Sofía a Spaniei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	ASR Prințesa Leonor de Asturia
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Prințesă de Asturia
Domnie	19 iunie 2014 - prezent

Decese

· 484: A decedat Huneric sau Honeric, rege al vandalilor (intre 477 – 484) și fiul cel mai mare al lui Genseric. Huneric sau Honeric (nume slavizat: Uniemirek) (d. 23 decembrie 484) a fost rege al vandalilor (477-484) și fiul cel mai mare al lui Genseric. A renunțat la politica imperială a tatălui său și s-a concentrat în principal asupra afacerilor interne. S-a căsătorit cu Eudochia, fiica împăratului roman de vest, Valentinian al III-lea ( 419- 455) și a Eudoxiei Licinia. Ea l-a părăsit (probabil în 472), dupa ce îi dăruise deja un fiu, Hilderic. Chiar dacă Huneric a fost un adept convins al arianismului, în timpul domniei sale a tolerat populația catolică. De asemenea, a permis să se țină un sinod, în urma căruia s-a ales noul episcop catolic al Cartaginei, Eugenius (postul rămăsese vacant 24 de ani). La scurt timp după alegerea lui Eugenius, Huneric s-a schimbat și-a început persecuția catolicilor. În plus, el a încercat să naționalizeze proprietatea catolică, dar această acțiune a provocat protestul împăratului roman de răsărit, astfel a ales să alunge un număr de catolici într-o provincie. La 1 februarie 484 , a organizat o întâlnire a episcopilor catolici cu episcopii arieni, dar pe 24 februarie, i-a scos cu forța pe episcopii catolici din locuințele lor și i-a exilat pe insula Corsica , unii dintre ei fiind martirizați, după ce au refuzat să devină ariani Deși in timpul domniei sale vandalii și-au menținut titlul de putere navală și dominația în insulele din vestul Mării Mediterane, Huneric nu a avut prestigiul de care Genseric, tatăl său, s-a bucurat în fața altor state. De altfel,spre sfârșitul domniei sale, maurii din munții Aurès (astăzi in Algeria) s-au răzvrătit cu succes de sub conducerea vandală.

· 910: A murit Sfantul Naum de Preslav (n.cca 830) cleric, teolog si scriitor de origine bulgara. A fost ucenicul sfintilor Chiril si Metodiu, alaturi de care a participat la crearea limbii liturgice slave sau slavonei.

· 918: Conrad I al Germaniei (n. 890)

· 1230: Berengaria de Navara (spaniolă Berenguela, franceză Bérengère; c. 1165–1170 – 23 decembrie 1230) a fost regină a Angliei, soția regelui Richard I al Angliei. A fost fiica cea mare a regelui Sancho al VI-lea de Navara și a reginei Sancha de Castilia.Berengaria s-a căsătorit cu Richard I al Angliei la 12 mai 1191 și a fost încoronată în aceeași zi de arhiepiscopul de Bordeaux, de episcopul de Evreuxand și de episcopul de Bayonne. Ca în cazul multor soții ale regilor Angliei, se cunosc puține lucruri despre viața ei. Richard a fost logodit înainte cu Prințesa Alys, sora regelui Filip al II-lea al Franței. E posibil ca Alys să fi fost metresa tatălui lui Richard, regele Henric al II-lea, iar unii spun că a fost și mama unui copil nelegitim al lui Henric. Prin urmare, o căsătorie între Richard și Alys a fost imposibilă. Richard a rupt logodna cu Alys în 1190 în timp ce era la Messina.
În 1911, Richard se afla deja în cea de-a treia cruciadă când mama sa a adus-o pe Berengaria. Ele au ajuns la Messina în Sicilia în timpul Postului mare (când căsătoria nu putea avea loc) unde a ajuns și sora lui Richard, Joan, regina văduvă a Siciliei. În drum spre Țara Sfântă, nava care transporta pe Berengaria și pe Joan a eșuat în largul coastei Ciprului și au fost amenințate de conducătorul insulei, Isaac Comnenus. Richard a venit să le salveze, a cucerit insula, l-a răsturnat pe Comnen și s-a căsătorit cu Berengaria la Limassol.

Date personale
Berengaria de Navara

Născută	c. 1165–1170 Tudela, Spania
Decedată	23 decembrie 1230 (59–65 de ani) Le Mans, Franța
Înmormântată	Pays de la Loire
Părinți	Sancho al VI-lea al Navarei Sancha of Castile, Queen of Navarre[*]
Frați și surori	Sancho al VII-lea al Navarei Blanche of Navarre, Countess of Champagne[*]
Căsătorită cu	Richard I al Angliei
Cetățenie	Regatul Navarei
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Jiménez (prin naștere) Casa Plantagenet (prin căsătorie)
Regină consort a Angliei
Domnie	12 mai 1191 – 6 aprilie 1199
Încoronare	12 mai 1191

· 1572: Teologul Johann Sylvan este executat în Heidelberg pentru convingerile sale eretice impotriva Sfintei Treimi.

· 1588: Henric I, Duce de Guise (n. 1550)
* 1619: Johann Sigismund (germană Johann Sigismund; 8 noiembrie 1572 – 23 decembrie 1619) a fost Prinț-elector de Brandenburg din Casa de Hohenzollern. De asemenea, el a servit ca Duce al Prusiei. A fost bunicul matern al reginei Christina a Suediei și străbunicul patern al regelui Frederic I al Prusiei. La 30 octombrie 1594, Johann Sigismund s-a căsătorit cu Anna a Prusiei, fiica lui Albert Frederick, Duce al Prusiei (1553–1618). Ei au fost părinții a opt copii:

Georg Wilhelm (13 noiembrie 1595 – 1 decembrie 1640). Succesorul său.
Anne Sophia de Brandenburg (15 martie 1598 – 19 decembrie 1659). Căsătorită cu Frederick Ulrich, Duce de Brunswick-Lüneburg.
Maria Eleonora de Brandenburg (11 noiembrie 1599 – 28 martie 1655). Căsătorită cu Gustavus Adolphus al Suediei. Ei au fost părinții reginei Christina a Suediei.
Ecaterina de Brandenburg (28 mai 1602 – 27 august 1644). Căsătorită prima dată cu Gabriel Bethlen, Prinț al Transilvaniei și a doua oară cu Franz Karl de Saxa-Lauenburg.
Joachim Sigismund de Brandenburg (25 iulie 1603 – 22 februarie 1625).
Agnes de Brandenburg (31 august 1606 – 12 martie 1607).
Johann Frederick de Brandenburg (18 august 1607 – 1 martie 1608).
Albrecht Christian de Brandenburg (7–14 martie 1609).

· 1723: A murit Filip al II-lea, Duce de Orléans, regent pana la majoratul regelui Ludovic al XV-lea al Franţei ; (n. 02.08.1674). Filip al II-lea, Duce de Orléans (n. 2 august 1674 – d. 23 decembrie 1723), regent al Franței pentru Ludovic al XV-lea din 1715 până în 1723.
* 1744: Elisabeth Charlotte d'Orléans, Ducesă de Lorena, Bar și Teschen(13 septembrie 1676 – 23 decembrie 1744), a fost prințesă franceză prin naștere. A fost cel mai mic copil al Filip al Franței, care era fratele regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. S-a căsătorit în 1698 cu Ducele de Lorena. Élisabeth Charlotte s-a născut la Castelul Saint-Cloud în afara Parisului. A fost fiica lui Filip al Franței, Monsieur și a celei de-a doua soții, Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină, Madame. Tatăl ei era singurul frate al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. La naștere a primit titlul de Mademoiselle de Chartres.

După ce cele două surori vitrege mai mari Maria Luiza și Anne Marie s-au căsătorit, ea a fost cunoscută sub titlul de Madame Royale. Copil fiind a fost descrisă de mama sa ca fiind "groaznic de sălbatică" și "dură ca un băiat".^[1] Spre nemulțumirea tatălui ei, ea a moștenit opiniile sincere ale mamei sale. Mama ei își dorea pentru ea o căsătorie la același nivel al căsătoriilor surorilor ei mai mari. Când soția vărului ei, Delfina a sugerat o căsătorie cu fratele mai mic al Delfinei, Joseph Clemens de Bavaria, Élisabeth Charlotte a spus:

Nu sunt născută, madame, pentru fiul cel mic^[2]

Cum mama ei disprețuia copii nelegitimi ai regelui, șansele unei astfel de alianțe s-au îndepărtat; totuși, în 1692, spre oroarea Ducesei de Orléans o astfel de alianță a avut loc atunci când fiul ei, Ducele de Chartres, s-a căsătorit cu Françoise Marie de Bourbon fiica cea mică nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan.

Inițial, mama Elisabetei a dorit ca fiica ei să se căsătorească cu regele William al III-lea al Angliei care rămăsese văduv după decesul reginei Maria a II-a a Angliei însă din cauza diferențele religioase dintre cei doi planul nu s-a materializat. Alți candidați luați în considerare au fost Iosif I, Împărat romano-german ^[3], vărul ei primar care era văduv, Marele Delfin, fiul acestuia, Micul Delfin și un alt văr Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine, fiul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea și al metresei sale, Madame de Montespan.

În cele din urmă, Élisabeth Charlotte s-a căsătorit la 13 octombrie 1698 la Palatul Fontainebleau cu Leopold, Duce de Lorena, fiu al lui Carol al V-lea de Lorena și al Arhiducesei Eleonora Maria Josefa de Austria.

Căsătoria a fost rezultatul Tratatului de la Ryswick, una dintre condițiile sale a fost că ducatul de Lorena, care a fost deținut de francezi timp de mulți ani, să fie restituit lui Leopold Joseph, fiul lui Carol al V-lea de Lorena. Mama Elisabetei și-a numit fiica "o victimă a războiului".

Date personale
Élisabeth Charlotte d'Orléans
Ducesă de Lorena, Bar și de Teschen

Nume la naștere	Élisabeth Charlotte d'Orléans
Născută	13 septembrie 1676 Castelul Saint-Cloud, Franța
Decedată	23 decembrie 1744 (68 de ani) Castelul de Commercy, Lorraine, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Părinți	Filip I, Duce de Orléans Elisabeth Charlotte, Prințesă a Palatinatului
Frați și surori	Anne Marie de Orléans Filip al II-lea, Duce de Orléans Philippe Charles, Duke of Valois[] Maria Luiza de Orléans Alexandre-Louis d'Orléans[]
Căsătorită cu	Leopold de Lorena, Duce de Lorena
Copii	Francisc I, Împărat romano-german Élisabeth Thérèse, regină a Sardiniei Prințul Charles Alexander de Lorena Prințesa Anne Charlotte de Lorena
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce duchess[*]
Familie nobiliară	Casa de Orléans

* 1762: Maria Ioana Gabriela (Maria Johanna Gabriela Josepha Antonia; 4 februarie 1750 - 23 decembrie 1762) a fost al unsprezecelea copil al împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei. A murit de variolă. Arhiducesa Maria Johanna Gabriela Josepha Antonia, s-a născut la Viena, la Palatul Hofburg, la 4 februarie 1750 ca al unsprezecelea copil și a noua fiică a împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei.

La vârsta de cinci ani Johanna a primit propria ei suită de camere în palatul imperial și câțiva profesori în plus. Ea a avut o relație bună cu frații ei. A fost în special apropiată de sora ei Maria Josepha mai mică decât ea cu un an. Cele două au fost educate împreună. Fetele s-au bucurat de o educație variată, care a fost monitorizată îndeaproape de către părinții lor. Din cauza morții ei premature, educație Johannei a acoperit doar o fază dintre cele două pe care împărăteasa Maria Tereza le-a creat pentru copiii ei: ea a studiat cititul, scrisul, limba latină, limbi străine, istorie, geografie, topografia terenurilor, arhitectura militară, matematica, muzica, dans și gimnastică, precum și religie, de la vârsta de trei ani.^[1]

* 1787: Louise Marie a Franței^[1](15 iulie 1737 - 23 decembrie 1787) a fost cel mai mic copil din cei zece ai regelui Ludovic al XV-lea al Franței și ai soției lui, regina Maria Leszczyńska. Ca fiică a regelui era Fiică a Franței. Louise Marie s-a născut la Palatul Versailles la 15 iulie 1737. La curte era cunoscută drept Madame Septième^[2] (una din cele șapte surori mai mari murise înaintea nașterii sale), Madame Dernière și mai târziu Madame Louise.^[3]. A crescut la Abația Fontevraud cu alte trei surori, Madame Victoire, Madame Sophie și Madame Thérèse (care a murit la vârsta de opt ani la Fontevraud).

Nici unul dintre proiectele de căsătorie făcute de tatăl ei pentru ea nu s-a fructificat iar Louise Marie a căutat refugiul în religie. S-a întors la curtea tatălui ei în 1750, la vârsta de 13 ani, unde a stat pentru următorii douăzeci de ani și unde a confruntat moartea surorii ei mai mari, Madame Henriette în 1752, a asistat la nașterea nepoatelor și nepoților ei, la tentativa de asasinare a tatălui ei în 1757, la ascensiunea metresei regelui, Madame du Barry, la construirea Petit Trianon; moartea surorii ei mai mari, Madame Infante, și, în final, la moartea mamei sale, regina Maria Leszczyńska.

În 1770, în amuzamentul general, Louise și-a rugat tatăl să-i permită să devină călugăriță carmelită.^[4]^[5].

A intrat la mânăstirea Saint-Denis^[6], unde regula ordinului a fost urmată strict luându-și numele de Thérèse a Sfântului Augustin. Un an mai târziu, în 1771, a fost acceptată în ordin.

A fost maică superioară^[7], din 1773 până în 1779, iar a doua oară în 1785. A intervenit la tatăl ei pentru a permite carmelitelor austriece persecutate de împăratul Iosif al II-lea să intre în Franța.

A murit la Saint-Denis, suferind de complicații la stomac. Ultimele ei cuvinte au fost:

Au paradis! Vite! Au grand galop!" ("Spre rai! Repede! În galop!)

Împreună cu alte morminte regale, rămășițele ei au fost profanate în timpul Revoluției franceze. Papa Pius al IX-lea a declarat-o "venerabilă" la 19 iunie 1873.

* 1797: Friedrich Eugen de Württemberg (21 ianuarie 1732 – 23 decembrie 1797), al patrulea fiu al Ducelui Karl Alexander și al Prințesei Maria Augusta de Thurn și Taxis. S-a căsătorit cu Friederike Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt, o nepoată a regelui Frederic cel Mare, cu care a avut 12 copii:

Frederick I (6 noiembrie 1754 – 30 octombrie 1816), succesorul său, care mai târziu a devenit primul rege de Württemberg
Louis Frederick Alexander (30 august 1756 – 20 septembrie 1817)
Eugene Frederick Henry (1758 – 20 iunie 1822)
Sophie Marie Dorothea (25 octombrie 1759 – 5 noiembrie 1828), căsătorită cu Pavel I, împărat al Rusiei
William Frederick Philip (27 decembrie 1761 – 10 august 1830); tatăl lui Wilhelm, Duce de Urach
Ferdinand Frederick Augustus (22 octombrie 1763 – 20 ianuarie 1834), căsătorit cu Prințesa Kunigunde von Metternich, sora lui Klemens Wenzel, Prinț de Metternich
Friederike Elisabeth Amalie (27 iulie 1765 – 24 noiembrie 1785), căsătorită cu Petru, Duce de Oldenburg
Elisabeth Wilhelmine Luise (21 aprilie 1767 – 18 februarie 1790), căsătorită cu Francisc al II-lea, Împărat Roman
Friederike Wilhelmine Katharina (1768)
Karl Frederick Henric (3 mai 1770 – 22 august 1791)
Alexander Frederick Charles (24 aprilie 1771 – 4 iulie 1833), fondatorul celei de-a cincea ramuri de Württemberg, de care aparține actualul șef al Casei, Ducele Carl Maria de Württemberg
Karl Henric (3 iulie 1772 – 28 iulie 1833) Fiica sa, Sophie Dorothea, s-a căsătorit cu împăratul Pavel I al Rusiei și a devenit împărăteasa Maria Feodorovna. Împărăteasa a fost mama împăraților Alexandru I și Nicolae I ai Rusiei ca și a reginei Anna Paulowna a Olandei (din care descinde actuala familie regală olandeză) și Marea Ducesă Maria Pavlovna de Saxa-Weimar-Eisenach, străbunica ămpăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.Prin cel de-al doilea fiu, Ducele Louis de Württemberg, el este stră-stră-stră-străbunicul Elisabetei a II-a a Regatului Unit și a regelui Juan Carlos I al Spaniei. Prin fiul lui cel mare, Frederick I, el este strămoșul lui Boris Johnson, primarul ales al Londrei din 2008 și 2012.^[3]

Date personale
Friedrich al II-lea

Născut	21 ianuarie 1732 Stuttgart, Ducatul de Württemberg[*]^[1]
Decedat	23 decembrie 1797 (65 de ani) Hohenheim[*], Germania^[2]
Înmormântat	Palatul Ludwigsburg
Părinți	Karl Alexander Maria Augusta, Prințesă de Thurn și Taxis
Frați și surori	Duchess Auguste of Württemberg[] Charles Eugene, Duke of Württemberg[] Louis Eugene, Duke of Württemberg[*]
Căsătorit cu	Sofia Dorothea de Brandenburg-Schwedt
Copii	Frederic, rege de Württemberg Ducele Louis Eugen de Württemberg Sophia Dorothea, împărăteasă a Rusiei Friederica, Prințesă de Holstein-Gottorp Elisabeta, Arhiducesă de Austria Ducele Alexandru
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce (din 1795)
Familie nobiliară	Casa de Württemberg
Duce de Württemberg
Domnie	20 mai 1795 – 23 decembrie 1797

Vizita regelui Ludovic al XV-lea al Franței la Madame Louise a Franței, carmelită la Saint-Denis, ulei de Maxime Le Boucher

Louise Marie s-a născut la Palatul Versailles la 15 iulie 1737. La curte era cunoscută drept Madame Septième^[2] (una din cele șapte surori mai mari murise înaintea nașterii sale), Madame Dernière și mai târziu Madame Louise.^[3]. A crescut la Abația Fontevraud cu alte trei surori, Madame Victoire, Madame Sophie și Madame Thérèse (care a murit la vârsta de opt ani la Fontevraud).

În 1770, în amuzamentul general, Louise și-a rugat tatăl să-i permită să devină călugăriță carmelită.^[4]^[5].

A murit la Saint-Denis, suferind de complicații la stomac. Ultimele ei cuvinte au fost:

Au paradis! Vite! Au grand galop!" ("Spre rai! Repede! În galop!)

Împreună cu alte morminte regale, rămășițele ei au fost profanate în timpul Revoluției franceze. Papa Pius al IX-lea a declarat-o "venerabilă" la 19 iunie 1873.

Date personale
Louise Marie a Franței
Prințesă a Franței
Prințesa Louise-Marie de Jean-Marc Nattier, 1748
Nume la naștere	Louise Marie de France
Născută	15 iulie 1737 Versailles
Decedată	23 decembrie 1787 (50 de ani) Saint-Denis, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Ludovic al XV-lea al Franței Maria Leszczyńska
Frați și surori	Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Marie Adélaïde a Franței Henriette-Anne a Franței Sophie-Philippine a Franței Prințesa Victoria a Franței Princess Thérèse of France[] Prințesa Louise a Franței Charles de Vintimille[] Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Philippe, Duke of Anjou[*]
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	maică
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

· 1834: A murit economistul britanic Thomas Robert Malthus, fondatorul teoriei ce îi poartă numele, conform căreia populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică, cunoscuta sub numele de malthusianism; ca o consecinţă a acestei relaţii, credea Malthus, sărăcia, bolile, epidemiile, războaiele sînt o binecuvîntare pentru omenire, asigurînd echilibrul între numărul populaţiei şi numărul mijloacelor de subzintenţă;(n.13.02.1766).

· 1889: Jenő Ábel, scriitor, filolog și profesor universitar maghiar (n.1858)
* 1895: John Russell Hind FRS (12 mai 1823, Nottingham – d. 23 decembrie 1895, Twickenham, Londra) a fost un astronom englez. A descoperit 10 asteroizi (vezi tabelul din dreapta). Craterul Hind de pe Lună, asteroidul 1897 Hind și cometele C/1847 C1 (Hind) și C/1846 O1 (de Vico-Hind) toate îi poartă numele. A primit medalia de aur a Societății Regale de Astronomie în 1853 (Gold Medal of the Royal Astronomical Society).
* 1903: Prințesa Leopoldine de Baden (Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane; 22 februarie 1837, Karlsruhe - 23 decembrie 1903, Strasbourg), a fost Prințesă de Baden prin naștere și Prințesă de Hohenlohe-Langenburg prin căsătorie. Leopoldine a fost a patra și cea mai mică fiică a Prințului Wilhelm de Baden (1792-1859) și a Ducesei Elisabeta Alexandrine de Württemberg (1802-1864), fiica Ducelui Louis de Württemberg. Bunicii paterni erau Karl Frederic de Baden, primul Mare Duce de Baden și cea de-a doua soție a sa, baroneasa Louise Caroline Geyer de Geyersberg, Contesă de Hochberg. Leopoldine a crescut în Karlsruhe, împreună cu cele două surori mai mari, Sofia (1834-1904) și Elisabeta (1835-1891).

Prințesa Leopoldine s-a căsătorit la 24 septembrie 1862 la Karlsruhe cu Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (1832-1913), al doilea fiu al Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Ei au avut trei copii:

Prințul Ernest William Frederick Maximilian Charles de Hohenlohe-Langenburg (1863-1950); a succedat tatălui său ca Ernst al II-lea, s-a căsătorit în 1896 cu Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha(1878-1942), au avut copii.
Prințesa Elise Victoria Feodora Sophie Adelheid de Hohenlohe-Langenburg (1864-1929); s-a căsătorit în 1884 cu Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss (1858-1928), au avut copii.
Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg (1866-1932); s-a căsătorit în 1894 cu Emich, al 5-lea Prinț de Leiningen (1866-1939), au avut copii.

Prințesa Leopoldine a fondat Asociația Leopoldine. La Strasbourg, unde soțul ei a fost numit Guvernator al Alsacei-Lorena ea a îndeplinit îndatoriri ceremoniale. A murit cu o zi înainte de ajunul Crăciunului 1903, după o boală îndelungată.

Date personale
Prințesa Leopoldine
Prințesa consort de Hohenlohe-Langenburg

Nume la naștere	Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane
Născută	22 februarie 1837 Karlsruhe
Decedată	23 decembrie 1903 (66 de ani) Strasbourg
Înmormântată	Langenburg
Părinți	Wilhelm de Baden Elisabeth Alexandrine de Württemberg
Frați și surori	Princess Sophie of Baden[*]
Căsătorită cu	Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Copii	Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Elise Prințesa Feodore
Cetățenie	Germania
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Zähringen (prin naștere) Casa de Hohenlohe-Langenburg (prin căsătorie)

* 1907: Pierre Jules César Janssen, uneori Jules Janssen, (n. 22 februarie 1824,^[1]^[2]^[3] Paris, Franța^[4] – d. 23 decembrie 1907,^[1]^[3] Meudon, Franța^[4]) a fost un astronom francez.

Date personale
Gheorghe Gârda
Născut	17 septembrie 1879 Mănăștiur, Mănăștiur, Timiș, România
Decedat	23 decembrie 1948 (69 de ani) Lumina, Lumina, Constanța, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Modifică date / text

* 1948. Gheorghe Gârda (n. 17 septembrie 1879, Mănăștiur, Mănăștiur, Timiș, România – d. 23 decembrie 1948, Lumina, Lumina, Constanța, România)^[1] a fost un avocat, poet și scriitor român. S-a remarcat prin poeziile sale scrise în dialect bănățean.

VIAȚA

A urmat școala primară în satul natal, cursurile secundare la liceul maghiar din Lugoj și la liceul românesc din Brașov, terminându-l în 1899. După stagiul militar la Viena, a urmat Facultatea de Drept la Budapesta,^[1] luând examenul de doctorat în 1907. Avocat în Făget, a participat la manifestările naționale și culturale din Banat. A publicat, începând din 1902, o serie de articole, cronici, culegeri de folclor și poezii în grai bănățean în ziarul Drapelul (Lugoj), Poporul român (Budapesta), Convorbiri literare (București), Timișana (Lugoj), Banatul (Timișoara), Semenicul (Lugoj) și în Calendarul Poporului Român (Budapesta). Primul volum i-a apărut în 1908 la Budapesta, editia II-a în București (în 1921) cu titlul Bănatu-i fruncea,^[1] cuprinzând 28 de poezii în grai bănățean. Poeziile lui au un caracter mai pregnant bănățean decât ale lui Victor Vlad Delamarina; ele redau vorbirea vie a țăranilor din jurul Făgetului și mentalitatea „paorilor” față de modernizarea vieții, fiind foarte populare în Banat.

În 1918 a coordonat Gărzile Naționale Române din Lugoj și a fost delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea cercului electoral Făget–Bichiș.^[1] Între noiembrie 1919 și martie 1920 a fost secretarul Adunării Deputaților din primul parlament al României Mari.^[1]

OPERA

Una din cele mai faimoase poezii ale lui Gheorghe Gârda este Izâmbanu:^[2]

Uicie, Ioane, izâmbanu,

Mă, trăzni-l-ar Dumniezău,

Așa joavină-nșierată,

N-am văzut dă când mi-s ieu!

Uicie lampa albă-n fruncie,

S-uicie coșu în spinare,

Uicie șie dă căși în coadă,

Șie pișioarie scurcie are!

Uicie, niemțî cum scot capu,

Și niemțoaice cum să uită,

Oare cum de nu să-mburdă,

Cu atâta lumie multă?

Da-i strâns păstă piept și foale,

Tăt cu fierie-ncârligacie,

Și cum fujie-alunecând,

Pă pișioarie-nverigacie!

Pufăie pă nări într-una,

Gâfăie lung și-nghiesat,

Și-așa buie dă năpraznic,

Ca un drac împielițat.

Mă, hai iucie să ne-ascungiem,

In pădure, sus pă coastă,

Că d-apucă pă cărare,

Vai și-amar de pielia noastră!

* 1948: Hideki Tōjō^[1] (Kyūjitai: 東條英機; shinjitai: 東条英機; Tōjō Hideki (ajutor·info); n. 30 decembrie 1884 — d. 23 decembrie 1948) a fost un general al Armatei Imperiale Japoneze și prim-ministru al Japoniei pe aproape întreaga durată (18 octombrie 1941 – 22 iulie 1944) a celui de-al Doilea Război Mondial.

Ca prim-ministru este considerat a fi responsabil pentru atacul de la Pearl Harbor, care a dus la intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial.^{[necesită citare]} După sfârșitul războiului, Tojo a fost condamnat la moarte pentru crime de război de către Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient și spânzurat la 23 decembrie 1948.

· 1953: Lavrenti Pavlovici Beria (în limbile georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria, rusă Лаврентий Павлович Берия), n.29 martie 1899 – d.23 decembrie 1953, a fost un politician și mareșal, ministrul afacerilor interne (din 1938 -NKVD, apoi din 1941 al NKVD și NKGB unificate), însărcinat cu serviciile de securitate și represiune în regimul sovietic, unul din principalii responsabili ai epurărilor staliniste din deceniul al patrulea, deși el a fost implicat doar în fazele sale finale. I se atribuie și organizarea masacrului de la Katyn, în cursul căruia au fost asasinați aproximativ 22.000 de ofițeri și intelectuali polonezi.

După moartea lui Stalin, ca prim-viceprim-ministru, a fost promotorul unor măsuri de liberalizare și reformă. În iunie 1953 a fost arestat de colegii săi din conducerea partidului și, acuzat de mai multe crime, a fost judecat, condamnat la moarte și executat prin împușcare pe 23 decembrie 1953 .

Beria s-a născut în satul Merheuli, lângă Suhumi, în Abhazia (Georgia), atunci provincie a Imperiului Rus, ca fiu al unui țăran, Pavel Huhaevici Beria, de etnie mingrel, grup etnic georgian din regiunea Samegrelo).

În 1917, când era student la o facultate tehnică în Baku, a aderat la Partidul Bolșevic iar din 1919 a activat în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidjene.

Prin 1920 sau 1921 Beria a devenit agent al poliției secrete bolșevice CEKA. În acei ani, în Republica Democrată Georgiană – aflată sub control politic menșevic – a avut loc o rebeliune bolșevică. Armata Roșie a intervenit, invadând Georgia, care a devenit republică sovietică. Din 1922, Beria a fost numit adjunct al șefului OGPU-ului (succesoarea CEKA) din Georgia.

În 1924, Beria a condus represiunea împotriva unei rebeliuni naționaliste din Georgia. Atunci au fost executați aproximativ zece mii de georgieni. Ca răsplată pentru „intransigența bolșevică”, Beria a fost numit șeful „secțiunii politice secrete” a OGPU-ului din Transcaucazia și a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu.

În 1926, Beria a fost avansat în funcția de șef suprem al OGPU-ului georgian și ulterior a devenit un apropiat al conaționalului său georgian Stalin, pe care l-a sprijinit în consolidarea puterii în cadrul partidului comunist și al regimului sovietic.

Beria a fost numit, în 1931, secretar general al Partidului Comunist Georgian, iar în 1932 a devenit șeful comuniștilor din toată Transcaucazia. În 1934 a fost ales membru al CC al PCUS. În acest timp a declanșat atacuri împotriva foștilor colegi de partid din Georgia, mai ales împotriva lui Gaioz Devdariani, ministrul învățământului din Georgia. Beria a ordonat executarea ambilor frați ai lui Devdariani, care dețineau funcții importante în poliție și partidul comunist. În final, Devdariani a fost acuzat de încălcarea (Codul penal al RSFSR)|art. 58]] din codul penal sovietic privind (prezumtive) activități contrarevoluționare. Devdariani a fost executat în 1938, în urma sentinței troicii NKVD-ului. Chiar și după ce s-a mutat din Georgia, Beria a continuat să controleze partidul comunist din țara de origine, menținându-și influența până la arestarea sa în iulie 1953.

În 1935, Beria era unul dintre cei mai de încredere subordonați ai lui Stalin. Și-a consolidat locul în anturajul lui Stalin prin discursul de mare întindere „Despre istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia” (publicat într-o broșură), în care sublinia elogios rolul lui Stalin. În 1934, când Stalin a declanșat epurările partidului și guvernului după asasinarea lui Serghei Kirov, Beria a condus personal epurările din Transcaucazia, folosindu-se de prilej pentru a „rezolva” numeroase animozități politice din republicile caucaziene. Într-un discurs rostit în 1937, el a afirmat: „Să știe inamicii noștri că oricine încearcă să ridice mâna împotriva voinței poporului, împotriva voinței partidului lui Lenin și Stalin, va fi zdrobit fără milă și va fi distrus”.

În 1938, Stalin l-a numit pe Beria adjunct al Comisarului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), ministerul care includea securitatea statului și miliția. Sub conducerea lui Nicolai Ejov, NKVD declanșase operațiunile denumite marea epurare, reprimarea și persecutarea a milioane de oameni declarați „dușmani ai poporului”. În 1938, represiunea ajunsese la asemenea amploare, încât a afectat infrastructura, economia și forțele armate. În septembrie, Beria a fost numit șeful Administrației Principale a Securității Statului din cadrul NKVD-ului, iar în noiembrie l-a înlocuit pe Ejov la conducerea NKVD. (Ejov a fost executat în 1940). A urmat o epurare a efectivelor NKVD. Numeroși ofițeri au fost înlocuiți cu personal loial lui Beria, mulți noi lucrători având și origine caucaziană.

Deși numele Beria este de obicei asociat cu „Marea epurare”, momentul în care a devenit comisar pentru afacerile interne a marcat o scădere a amplorii represiunii. Peste 100.000 de oameni au fost eliberați din lagărele de muncă forțată, iar autoritățile au recunoscut oficial că fuseseră comise unele „nedreptăți” și „excese”, care au fost puse numai pe seama lui Ejov. În pofida relativei „liberalizări”, arestările, deportările și execuțiile au continuat în perioada următoare, pentru ca, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, ritmul epurărilor să se accelereze din nou. În această ultimă perioadă, Beria a supravegheat deportările „dușmanilor poporului’’ din statele baltice și Polonia răsăriteană, după anexarea acestor teritorii la URSS.

În martie 1939, Beria a devenit membru supleant al Biroului politic al CC al PCUS. Deși membru plin a fost abia din 1946, Beria era deja la începutul războiului unul dintre cei mai importanți lideri sovietici. În 1941 a căpătat rangul de comisar general de Securitate, cel mai înalt din sistemul polițienesc sovietic militarizat din acea epocă.

La 5 martie 1940, Beria i-a remis lui Stalin nota nr. 794/B, prin care îi declara pe ofițerii polonezi prizonieri de război, care erau deținuți în lagăre din Bielorusia și Ucraina, drept „dușmani inveterați ai Uniunii Sovietice” și propunea membrilor Biroului Politic executarea acestor prizonieri. (Vezi și Masacrul de la Katyn).

În februarie 1941, Beria a devenit vicepreședinte al Sovnarkomului (guvernul sovietic), iar în iunie, după declanșarea operațiunii Barbarossa, a devenit unul dintre membrii GKO (Comitetul de stat al apărării).

În Al Doilea Război Mondial, Beria și-a asumat mari răspunderi interne și a folosit deținuții din Gulag pentru susținerea producției de război sovietice. A preluat, împreună cu Gheorghi Malenkov, controlul asupra producție de avioane și motoare de avioane. Cooperarea cu Malenkov s-a transformat într-o alianță pe termen lung, care avea să aibă o importanță majoră în viața politică sovietică.

În 1944, în perioada în care armatele germane se retrăgeau din teritoriul URSS, Beria a fost însărcinat cu „rezolvarea” problemei minorităților etnice acuzate de colaborare cu invadatorii – cecenii, ingușii, tătarii crimeeni și germanii de pe Volga. Aceste grupuri etnice, găsite „vinovate” de colaboraționism, au fost deportate în Asia Centrală sovietică.

În decembrie 1944, NKVD-ul a fost desemnat să coordoneze programul militar nuclear sovietic. În calitate de șef al acestui program, Beria a condus activitatea de spionaj pentru obținerea datelor secrete ale programului înarmării nucleare a Statelor Unite. Prin intermediul spionilor sovietici, URSS a obținut secretele tehnologice pentru construirea și testarea primei bombe atomice a URSS. Însă principala contribuție a lui Beria a fost asigurarea forței de muncă necesare pentru proiect prin folosirea unor deținuți din lagărele de concentrare. Mii de deținuți din Gulag au trudit în minele de uraniu, cât și în calitate de constructori ai fabricilor de procesare a minereului și ai poligoanelor de testare pentru armamentul atomic, de exemplu, poligonul nuclear de la Semipalatinsk și cel din arhipelagul Novaia Zemlia.

În iulie 1945, rangurile polițienești au fost înlocuite cu gradele militare, Beria devenind mareșal al Uniunii Sovietice. Deși nu a avut niciodată o comandă militară efectivă, Beria, prin organizarea producției pe timp de război, a avut o contribuție de prim rang la victoria URSS în Al Doilea Război Mondial.

Beria cu fiica lui Stalin, Svetlana și Stalin în plan secund

În perioada postbelică, când Stalin se apropia de vârsta de 70 de ani, s-a declanșat o luptă pentru succesiune printre apropiații dictatorului. La sfârșitul războiului, cel mai probabil succesor părea a fi Andrei Jdanov, liderul de partid al Leningradului din timpul războiului, când Jdanov și Beria deveniseră rivali. După 1946, Beria s-a aliat cu Malenkov pentru a bloca ascensiunea lui Jdanov.

În ianuarie 1946, Beria a părăsit șefia NKVD-ului, păstrând, totuși, controlul asupra problemelor de securitate națională prin postul de adjunct al premierului Stalin. La conducerea NKVD-ului i-a urmat Serghei Kruglov, care nu făcea parte din cercul de fideli ai lui Beria, iar un protejat al lui Beria, Vsevolod Merkulov a fost înlocuit la șefia MGB de Viktor Abakumov. Kruglov și Abakumov au început o epurare a oamenilor loiali lui Beria din diferitele structuri de comandă ale sistemului de securitate. În timp scurt, un singur om din anturajul lui Beria se mai afla într-o poziție de putere, ministrul-adjunct la Interne, Stepan Mamulov. În lunile următoare, Abakumov a derulat operațiuni polițienești importante, unele cu sprijinul lui Jdanov, de multe ori la ordinul direct al lui Stalin, de fiecare dată însă fără consultarea lui Beria.

Una dintre primele asemenea operațiuni a fost cea din octombrie 1946 împotriva Comitetului antifascist evreiesc, care a dus la uciderea lui Solomon Mihoels și la arestarea mai multor membri ai mișcării. Campania a avut efecte secundare asupra lui Beria, care fusese inițiatorul mișcării în 1942.

Jdanov a murit subit în august 1948, iar Beria și Malenkov au trecut la consolidarea puterii lor prin îndepărtarea apropiaților lui Jdanov și înscenarea așa-numitei „afaceri Leningrad”. Printre numeroșii colaboratori ai lui Jdanov executați, au fost adjunctul acestuia, Alexei Kuznețov, planificatorul economiei sovietice Nikolai Voznesenski, liderul local de partid Piotr Popkov și premierul RSFS Ruse, Mihail Rodionov. După moartea lui Jdanov, Nikita Hrușciov părea singura alternativă posibilă la cuplul Beria-Malenkov.

În primii ani postbelici, Beria a coordonat înființarea polițiilor politice de tip sovietic în statele est-europene intrate în sfera de influență a Moscovei. Beria a selecționat personal comandanții noilor poliții secrete din țările est-europene. Mai mulți dintre aceștia erau evrei. Începând cu anul 1948, Abakumov a inițiat o investigare a acelor comandanți aleși și desemnați de Beria. Campania a culminat cu arestarea în noiembrie 1951 a lui Rudolf Slánský, Bedřich Geminder și a altor lideri cehoslovaci. Ei au fost inculpați sub acuzațiile de sionism, cosmopolitism și de furnizarea de armament Israelului. (deși aceasta s-a făcut, la timpul său, foarte probabil, cu știrea și consimțămantul conducerii Uniunii Sovietice) În total, 14 lideri comuniști cehoslovaci, dintre care 11 erau de origine evreiască, au fost judecați, condamnați și executați la Praga. (Vezi și Procesele de la Praga).

Campania începută de Abakumov a fost continuată de succesorul său, Semion Ignatiev. La 13 ianuarie 1953 a fost anunțată, prin publicarea unui articol în ziarul Pravda, descoperirea unui așa-numit „complot al doctorilor”. Mai multe somități medicale sovietice au fost acuzate de complot la otrăvirea unora dintre liderii sovietici. Au fost arestați 37 de medici (dintre care 17 evrei). Unii istorici au afirmat, fără dovezi concludente, că Stalin ar fi intenționat să organizeze deportarea întregii populații evreiești sovietice în Orientul Îndepărtat.

La câteva zile după moartea lui Stalin, Beria a eliberat toți medicii arestați, a anunțat că toate probele fuseseră contrafăcute și a ordonat arestarea ofițerilor MGB implicați direct în acțiunea contra medicilor.

La începutul deceniului al șaselea, scăderea încrederii lui Stalin în acolitul său Beria s-a remarcat în cazul mingrelian. Practic, a fost vorba de o serie de înscenări împotriva liderilor de partid din regiunea Samegrelo a RSS Gruzine, acuzați de tentativă de secesiune și trădare în favoarea occidentulului. Prin această acțiune s-a reușit eliminarea influenței lui Beria în chiar ținutul lui natal.

Stalin a murit la 5 martie 1953, la patru zile după o petrecere la care participaseră Beria și alți lideri. În memoriile sale, fostul ministru de externe Viaceslav Molotov a pretins că Beria ar fi insinuat că l-ar fi otrăvit pe Stalin.

După moartea lui Stalin, Beria a fost numit prim-ministru adjunct și a redevenit șef al Ministerului de Interne, care a fost comasat cu Ministerul Securității. Aliatul său, Gheorghi Malenkov, a devenit prim-ministru și, pentru un scurt răstimp, cel mai puternic lider sovietic. Beria era al doilea om de stat în URSS, dar, din cauza lipsei calităților de conducător ale lui Malenkov, putea deveni cel mai puternic om din umbră. Hrușciov în schimb a fost ales secretar general al PCUS.

Unele surse susțin că Beria s-ar fi aflat în prima linie a mișcării de liberalizare și reformă de după moartea lui Stalin ^{[necesită citare]}. A denunțat public „complotul medicilor” ca fiind o „fraudă”, a anchetat și a rezolvat „misterul” morții lui Solomon Mihoels și a fost inițiatorul unei amnistii, prin care peste un milion de deținuți nepolitici au fost eliberați din lagărele de muncă forțată. În aprilie, Beria a semnat un decret de „interzicere a torturii” în închisorile sovietice. Tot pe seama lui Beria au fost puse și „liberalizarea” politicii față de naționalitățile neruse din URSS, iar în domeniul politicii externe inițierea unor reforme economice și politice în RDG.^{[necesită citare]}

Unii istorici consideră că inițiativele sale de „liberalizare” ar fi fost doar manevre tactice prin care urmărea să acapareze puterea. Beria, ca și ceilalți lideri sovietici în frunte cu Hrușciov și Malenkov, era legat indisolubil de perioada stalinistă. Anularea și condamnarea numeroaselor excese din epoca lui Stalin ar fi fost de fapt o politică pragmatică și nu rezultatul unei dorințe sincere de schimbare.

În epocă, liderii sovietici angajați în lupta pentru putere priveau cu suspiciune inițiativele aparent reformiste ale lui Beria. ^{[necesită citare]}. Inițial, Hrușciov nu a putut să distrugă alianța Malenkov-Beria, dar ocazia favorabilă a apărut în iunie 1953, când, în Berlinul Răsăritean, a izbucnit o revoltă împotriva regimului comunist. (Vezi și Revoltele din Germania de Răsărit din 1953). După unele surse, pragmaticul Beria ar fi plănuit negocierea reunificării Germaniei și încetarea Războiului Rece în schimbul unui ajutor economic american masiv, similar celui primit de URSS în timpul războiului. ^{[necesită citare]} Tulburările din RDG i-au convins pe Molotov, Malenkov și Nicolai Bulganin că politica lui Beria primejduia puterea sovietică. La numai câteva zile de la izbucnirea revoltei din Berlin, Hrușciov i-a convins pe principalii lideri de partid să-l elimine pe Beria de pe scena politică. Beria a fost abandonat și de principalul său aliat, Malenkov.

Relatările despre căderea lui Beria sunt controversate. Potrivit unei versiuni recente, Hrușciov a convocat o ședință a prezidiului CC al PCUS pentru ziua de 26 iunie; în ședință a lansat un atac dur la adresa lui Beria, pe care l-a acuzat că ar fi fost în slujba spionajului britanic. Beria a fost luat prin surprindere. Au vorbit împotriva lui și alți membri ai prezidiului, iar Hrușciov a propus demiterea sa imediată. Malenkov a apăsat un buton de pe biroul său – semnal convenit dinainte cu mareșalul Gheorghi Jukov – și un grup de ofițeri de armată aflați într-o încăpere alăturată au intrat în cameră și l-au arestat pe Beria. A fost dus, inițial, într-o închisoare militară din Moscova, apoi într-un buncăr al cartierului general al districtului militar al capitalei. Ministrul apărării Nicolai Bulganin a ordonat unei divizii de tancuri de gardă și unei divizii de infanterie să plece la Moscova pentru a descuraja orice încercare a forțelor de la Interne loiale lui Beria de a-l salva.

Au fost arestați și oamenii săi de încredere: Vsevolod Merkulov, Bogdan Kobulov, Serghei Golghidze, Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski.

Pravda a anunțat arestarea lui Beria, la inițiativa lui Malenkov, abia la 10 iulie. În ziar, el era acuzat de „activități criminale împotriva partidului și statului”. În decembrie s-a anunțat că Beria și șase dintre acoliții săi se aflau „pe statele de plată ale agenturilor de spionaj străine”, „conspirau de mai mulți ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică și să restaureze capitalismul”.

Beria și oamenii săi de încredere au fost judecați într-o ședință specială a Curții Supreme de Justiție a URSS, inculpații neavând drept la avocat și la recurs. Mareșalul Ivan Konev a fost președintele de ședință.

Beria a fost declarat vinovat de:

Trădare. S-a afirmat, fără vreo dovadă, că, „până în momentul arestării sale, Beria a menținut și dezvoltat legăturile sale secrete cu servicii străine de informații”. În particular, încercările făcute prin intermediul ambasadorului Bulgariei în anul 1941 de a iniția tratative de pace cu Germania nazistă au fost calificate drept „trădare” și nu s-a menționat nicio clipă că Beria acționase la ordinele explicite ale lui Stalin și Molotov. S-a mai afirmat, fără nicio dovadă, că Beria, care fusese implicat, în 1942, în organizarea apărării Caucazului, ar fi încercat să permită Forțelor Axei să ocupe regiunea. S-au făcut, de asemenea, afirmații nedovedite conform cărora, „plănuind cucerirea puterii, Beria a încercat să obțină sprijinul statelor imperialiste cu prețul violării integrității teritoriale a Uniunii Sovietice și al transferului unor părți ale teritoriului URSS către statele capitaliste”. Aceste afirmații au fost făcute ca urmare a unei propuneri făcute de Beria, care afirmase, la un moment dat, că ar fi fost rezonabil să se cedeze Regiunea Kaliningrad Germaniei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Republicii Populare Române, o parte a Kareliei Finlandei și Insulele Kurile Japoniei, în scopul îmbunătățirii relațiilor externe ale Uniunii Sovietice.
Terorism. Ordinul dat de Beria pentru executarea a 25 de prizonieri politici în octombrie 1941, persoane care nu fuseseră judecate și condamnate, a fost declarat act de terorism.
Activitate contrarevoluționară în timpul războiului civil. În 1919, Beria a lucrat în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidjan.
Viol. Beria a fost declarat vinovat de violarea în 1949 a unei fete de 16 ani.

Toți inculpații au fost condamnați la moarte. La pronunțarea sentinței, potrivit unei depoziții ulterioare făcute de Chiril Moskalenko, Beria ar fi căzut în genunchi și ar fi cerut îndurare, însă, împreună cu ceilalți inculpați, a fost executat imediat, la 23 decembrie 1953. Cadavrul a fost probabil incinerat.

Potrivit altor versiuni, neverificate (printre care și mărturia fiului lui Beria, Sergo), casa lui Beria a fost luată cu asalt la 26 iunie 1953 de o subunitate militară, iar viceprim-ministrul a fost împușcat mortal în timpul acțiunii. Sergo a mai afirmat că unul dintre membrii completului de judecată i-ar fi mărturisit că nu l-ar fi văzut niciodată pe Beria în viață.

Soția și fiul lui Beria au fost deportați la Sverdlovsk. De aici au plecat în 1964. Nina Beria a murit în 1991, în Ucraina, iar Sergo Beria, care a murit în 2000, a continuat până la sfârșit să apere reputația tatălui său.

După moartea lui Beria, MGB (Ministerul Securității) a fost separat de MVD (Ministerul de Interne), a fost redus la statutul de „Comitet” și transformat în KGB.

În luna mai a anului 2000, Curtea Supremă a Federației Ruse a respins cererea formulată de membri ai familiei lui Beria pentru revocarea condamnării din 1953. Cererea de revocare a condamnării a fost făcută în baza legii ruse care permite reabilitarea victimelor acuzațiilor politice false. Curtea Supremă a decis că „Beria a fost organizatorul represiunii împotriva propriului popor și de aceea nu poate fi considerat victimă”. Curtea Supremă a considerat, totodată, că Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski au fost vinovați de abuz de putere, însă nu de crime împotriva statului, iar sentința lor a fost comutată postum de la pedeapsa capitală la 25 de ani pedeapsă privativă de libertate.

Primele acuzații de agresiune sexuală și sadism sexual împotriva lui Beria au fost exprimate de secretarul CC al PCUS Nicolai Șatalin, în plenara CC-ului din 10 iulie 1953, cu două săptămâni după arestarea lui Beria. Șatalin a afirmat că Beria avusese relații sexuale cu numeroase femei și că se îmbolnăvise de sifilis, ca urmare a relațiilor întreținute cu prostituatele. Șatalin s-a referit la o listă prezumtivă ținută de una dintre gărzile de corp ale lui Beria, listă în care s-ar fi aflat numele a 25 de femei cu care Beria ar fi întreținut relații intime. Cu timpul, acuzațiile de natură sexuală s-au amplificat. Hrușciov a scris în memoriile sale: „Ne-a fost dată o listă cu peste 100 de nume de femei. Ele îi erau aduse lui Beria de oamenii săi. Iar el avea pentru toate mereu același truc: le invita la cină și propunea să bea în sănătatea lui Stalin. În vin, el amesteca niște somnifere...”

În anii 1980, relatările despre agresiunile sexuale ale lui Beria s-au îmbogățit cu cele de viol. Unul dintre biografii lui Beria, Anton Antonov-Ovseienko, a menționat într-un interviu unul dintre jocurile sexuale ale lui Beria, care avea să primească numele de „jocul florii lui Beria”.^[5]

Au circulat și numeroase relatări despre violențele lui Beria, torturile și uciderea sadică a victimelor sale. De prin anii 1970, moscoviții au început să colporteze zvonuri despre osemintele găsite în curtea, pivnița sau nișele din pereții reședinței lui Beria, clădire devenită între timp sediul ambasadei Tunisiei. Asemenea povestiri au continuat să apară și în diverse publicații. În decembrie 2003, ziarul londonez Daily Telegraph publica o știre conform căreia, în timpul unor lucrări de reparație din ambasadă, ar fi fost găsite în pivniță oseminte într-o pungă din material plastic.^[5]

Membrii familiei lui Beria și fostul șef al spionajului sovietic Pavel Sudoplatov au respins ferm orice aserțiune că Beria ar fi torturat, ar fi ucis și și-ar fi îngropat victimele la reședința oficială din Moscova.

Date personale
Lavrenti Pavlovici Beria georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria rusă: Лаврентий Павлович Берия

Născut	23 martie 1899 în Merheuli, lângă Suhumi, Abhazia, Imperiul Rus
Decedat	23 decembrie 1953 (54 de ani)^[1]^[2]^[3] Moscova, URSS^[4]
Înmormântat	Donskoe Cemetery[*]
Cauza decesului	execuție de către un pluton de execuție
Copii	Sergo Beria[*]
Naționalitate	sovietică
Cetățenie	Imperiul Rus Republica Democratică Azerbaidjan Republica Sovietică Socialistă Georgiană URSS
Religie	ateism
Ocupație	om politic revoluționar
Comisar al Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD)
În funcție noiembrie 1938 – 26 iunie 1953
Precedat de	Nicolai Ejov
Succedat de	Ivan Serov
Secretar General al Partidului Comunist al RSS Georgiene
În funcție 1931 – august 1938
Precedat de	Samson Mamulia
Succedat de	Kandid Charkviani

Premii	Erou al Muncii Socialiste (1943) Ordinul Lenin (1935) Ordinul Steagul Roșu (1924) Ordinul Suvorov, cl. I[] (1944) Jubilee Medal "XX Years of the Workers' and Peasants' Red Army"[] (1938) Medalia „Pentru Apărarea Moscovei”[] Medal "For the Defence of Stalingrad"[] Medal "For the Defence of the Caucasus"[] Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941–1945”[] ...mai multe...
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Alma mater	Azerbaijan State Oil and Industrial University[*]

* 1966: Adrianus Willem Egbert „Arie” de Jong (n. 21 iunie 1882, provincia Java Centrală, Indonezia – d. 23 decembrie 1966, Haga) a fost un scrimer olandez care a practicat cele trei arme: floreta, spada și sabia. A participat la șase ediții a Jocurilor Olimpice, inclusiv Jocurile Intercalate din 1906, cucerind cinci medalii de bronz. A fost și dublul campion internațional la sabie în 1923 și în 1924.

* 1978: Misao Tamai (16 decembrie 1903 - 23 decembrie 1978) a fost un fotbalist japonez.

* 1979: Ernest Beaumont Schoedsack (n. 8 iunie 1893, Council Bluffs, Iowa, Statele Unite - d. 23 decembrie 1979, Los Angeles, California) a fost un director de imagine american, regizor și producător de film.

Născut în Council Bluffs, Iowa, Schoedsack este, probabil, cel mai bine cunoscut ca regizor al filmului King Kong din 1933 împreună cu Merian C. Cooper.

Vederea sa a fost grav avariată în al doilea război mondial, dar el a continuat să regizeze filme după terminarea conflagrației mondiale. A regizat Mighty Joe Young pentru RKO în 1949, film în care s-a refăcut echipa de creație a filmului King Kong.

A fost căsătorit cu scenarista Ruth Rose. Sunt îngropați împreună la Westwood Village Memorial Park Cemetery din Los Angeles.

* 1980: Aurel Al. Leluțiu (n. 21 aprilie 1914, Olteț, comuna Viștea de Jos, județul Brașov — d. 23 decembrie 1980, Blaj) a fost un preot român unit, al patrulea fiu al familiei Alexandru și Maria Leluțiu. Tatăl său a murit în Primul Război Mondial, așa că unchiul său, căpitanul Alexandru Leluțiu, a rămas să se îngrijească de familie.

Tânărul Aurel Leluțiu a urmat liceul Aurel Vlaicu la Orăștie și apoi la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Proaspăt bacalaureat, în anul 1932, la doar 18 ani, datorită chemării sale religioase, este trimis să studieze 9 ani la Pontificio Atenaeo Urbano de Propaganda Fide, la Roma. Prietenul său, viitorul cardinal Alexandru Todea, îl va găsi la Romapeste 3 ani. Todea s-a întors la Blaj în anul 1940, în timp ce Aurel Leluțiu va rămâne încă un an, luând două doctorate - unul în Teologie Bizantină, altul în Științe Ecleziastice Orientale, ambele obținute cu notă maximă - Magna Cum Laude Probatus.

După finalizarea studiilor în cetatea eternă, se reîntoarce în țară, fiind numit profesor de religie la Liceul Sf. Vasile cel Mare din Blaj, iar episcopul greco-catolic Ioan Suciu l-a numit profesor de filosofie morală la Academia Teologică din Blaj.

Ziua Hirotonirii - 25 martie, 1939 Preot Aurel Leluțiu împreună cu cardinalul Alexandru Todea

În anul 1948, în urma desființării Bisericii Române Unite cu Roma, a fost arestat și dus la mănăstirea Obreja, Alba. Printr-un concurs de împrejurări, scapă de aici și se ascunde până în anul 1951, când este arestat din nou, dus la București la Ministerul de Interne, judecat și condamnat pe viață. Această pedeapsă a fost comutată ulterior la 25 de ani, din care a executat 14 ani prin închisorile comuniste de la Jilava, Sighetu Marmației, Râmnicu Sărat, Pitești și Gherla. În închisoare a fost statornic în credință și a avut o comportare demnă. Era foarte aspru cu sine însuși, dar foarte îngăduitor față de ceilalți oameni. A fost eliberat la data de 23 august 1964.

A trecut la cele veșnice în urma unui atac de cord, la 23 decembrie 1980, în gara Câmpia Libertății de lângă Blaj.

· 1982: Alexandru Apolzan, fotbalist român (n. 1927)

* 1982: Lucian Popescu (n. 12 ianuarie 1912, București - d. 9 decembrie 1982) a fost un boxer român care a câștigat titlul european la trei categorii diferite: muscă (împotriva lui Kid Oliva pe 7 iunie 1930 și o alta în 1931),^[1] pană și cocoș în 1939.^[2] Poreclit „băiatul de ciocolată”, este considerat a fi cel mai bun boxer român din perioada interbelică.^[3]

După retragere a antrenat la clubul „Progresul”.

· 1986: Eugenia Maria Popovici^[1] (n. 1914, București - d. 23 decembrie 1986, București) a fost o actriță de film, radio, teatru și voce română și profesoară de artă dramatică. A jucat peste 50 de ani pe scena Teatrului Național din București și a îndeplinit funcția de rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București în perioada 1972-1976. Fiică a unor profesori de liceu (mama ei era profesoară de muzică), Eugenia Popovici a absolvit Conservatorul de muzică și artă dramatică din București la clasa profesoarei Maria Filotti (1932-1935) și Facultatea de Litere și Filozofie (1932-1936). După absolvirea Conservatorului a fost angajată ca actriță la Teatrul Național din București, unde a jucat până la sfârșitul vieții.

Printre rolurile care au făcut-o cunoscută sunt Oana din Apus de soare de Barbu Delavrancea, Lucietta din Bădăranii de Carlo Goldoni, Zița din O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, Agnes în Școala femeilor de Molière, Lucille din Burghezul gentilom de Molière, fiica primarului din Revizorul de Nikolai Gogol, Domnica din Moartea unui artist de Horia Lovinescu, bunica din Să nu-ți faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu.

În perioada 1962-1976 a fost profesoară de actorie la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, printre studenții ei numărându-se Tora Vasilescu, Eugen Cristea, Andrei Finți. A îndeplinit în anii 1972-1976 și funcția de rector al institutului.

Eugenia Popovici a jucat în puține filme, colaborând îndeosebi cu regizorul Ion Popescu-Gopo. A jucat în:

Răsună valea (1950) - Ileana
Gelozia bat-o vina (1954) - Maria
O poveste obișnuită... o poveste ca în basme (1959) - împărăteasa
Setea (1961)
Darclee (1961)
Anotimpuri (1963)
Pași spre lună (1964) - Gioconda
De-aș fi... Harap Alb (1965) - Crăiasa
Steaua fără nume (1966) - domnișoara Cucu
Duminică la ora 6 (1966) - mama Ancăi
Surorile Boga (1968)
Micul Eyolf (film TV, 1972)
Povestea dragostei (1976) - Baba
Tufa de Veneția (1977)
Povestea porcului (1985)

* 1995: Reginald Lawrence Knowles (n. 11 noiembrie 1911 – d. 23 decembrie 1995) a fost un actor englez de film care s-a autodenumit Patric Knowles pentru a sugera descendența sa irlandeză. Născut în Horsforth, West Riding of Yorkshire, a debutat ca actor de film în 1933. Cariera sa actoricească se întinde din anii 1930 până în anii 1970.

În primul său film american, Give Me Your Heart, Dă-mi inima ta (1936), lansat în Marea Britanie ca Sweet Aloes, Knowles a fost menționat ca Englezul.

* 1996: Infanta Maria Cristina a Spaniei, Contesă de Marone (Doña María Cristina Teresa Alejandra María de Guadalupe María de la Concepción Ildefonsa Victoria Eugenia de Borbón y Battenberg; 12 decembrie 1911 – 23 decembrie 1996) a fost al patrulea copil al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a reginei Victoria Eugenie de Battenberg și mătușa paternă a actualului monarh al Spaniei, Juan Carlos I.

Date personale
Infanta Maria Cristina a Spaniei
Contesă de Marone

Nume la naștere	Doña María Cristina Teresa Alejandra María de Guadalupe María de la Concepción Ildefonsa Victoria Eugenia de Borbón y Battenberg
Născută	12 decembrie 1911 Palacio Real , Madrid, Spania
Decedată	23 decembrie 1996 (85 de ani) Madrid, Spania
Înmormântată	Marone-Cinzano Pantheon, Torino, Italia
Părinți	Alfonso al XIII-lea al Spaniei Victoria Eugenie de Battenberg
Frați și surori	Infanta Beatriz a Spaniei Infante Gonzalo of Spain[*] Juan de Bourbon Alfonso al Spaniei, Prinț de Asturia Infantele Jaime, Duce de Segovia
Căsătorită cu	Enrico Eugenio Marone-Cinzano
Copii	Doña Vittoria Eugenia Giovanna Paola María Theresa Anna Alessandra
Cetățenie	Spania
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Infante[*] (1911–1996)
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

· 2007: Oscar Emmanuel Peterson (n. 15 august 1925, Montreal, Canada – d. 23 decembrie 2007, Mississauga, Canada)^[12] a fost un pianist și compozitor de jazz canadian.

Oscar Peterson a fost considerat de către unii critici muzicali ca fiind printre cei mai buni pianiști ai lumii^[13] A cântat în fața publicului din întreaga lume mai bine de 50 de ani.

· 2009: Robert L. Howard, colonel american, decorat cu Medalia de Onoare (n. 1939)
* 2012: Cristian Dorin Tudor (n. 23 august 1982 - d. 23 decembrie 2012) a fost un fotbalist profesionist român. Cristian Tudor evolua pe postura de atacant. În cariera sa el a jucat la echipe precum Gloria Bistrița, Sheriff Tiraspol, Alania Vladikavkaz, FC Moscova. El a decedat pe 23 decembrie 2012, la vârsta de 30 de ani, fiind bolnav de cancer.^[1]

· 2013: A decedat generalul rus Mihail Kalasnikov,proiectant de arme de foc, intre care si faimosul pistol mitraliera care ii poarta numele; (n. 10 noiembrie 1919). General-locotenent Mihail Timofeevici Kalașnikov (n. 10 noiembrie 1919, Kuria, Gubernia Altai, RSFSR – d. 23 decembrie 2013, la Ijevsk, Udmurtia, Federația Rusă), proiectant de arme de foc, cel mai cunoscut pentru crearea armelor de asalt AK-47, AKM și AK-74.

Date personale
Dumitru Covalciuc
(Sursa: Flux GPF)
Născut	2 ianuarie 1947 Oprișeni, raionul Hliboca, R.S.S. Ucraineană
Decedat	23 decembrie 2017 (70 de ani) Iași, România
Cetățenie	Ucraina
Etnie	români
Ocupație	scriitor
Modifică date / text

* 2017. Dumitru Covalciuc (n. 2 ianuarie 1947, Oprișeni, raionul Hliboca, R.S.S. Ucraineană - d. 23 decembrie 2017, Iași, România) a fost un scriitor de naționalitate română din Ucraina,^[1] poet, povestitor, istoric, folclorist, traducător și autor al unor studii despre viața culturală din Bucovina.

ȘCOALA

În fapt, primul fiu în familia lui Vasile și Eleonora Covalciuc s-a născut la data de 26 decembrie 1946.^[2]

A absolvit școala din localitatea de baștină; ulterior continuă cu studii medii la școala din Tereblecea. Printre foștii săi dascăli se număra și viitorul academician Nicolae Bilețchi cunoscut istoric și critic literar de mai târziu, care i-a îndrumat pașii spre viitor.

Deși părinții ar fi dorit să-l vadă preot, Dumitru se înscrie la Institutul de medicină din Chișinău. Părăsește această facultate pentru a urma cursurile Facultății de Limbi Romanice și Germanice a Universității din Cernăuți, secția de limba și literatura franceză (1966-1971)^[3], deoarece își dă seama că pasiunea sa o reprezintă istoria Bucovinei și valorificarea tezaurului folcloric al ținutului natal.

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

Încă din facultate (1969) a devenit crainic la Postul de Radio Cernăuți și redactor la ziarul „Zorile Bucovinei”. În 1972, sub pretext că se sustrage serviciului militar, a fost destituit, dus departe de locurile natale și închis într-un lagăr de psihiatrie din orașul Baku. După multe greutăți, după ce muncește ca salahor, este reprimit cu greu la ziarul „Zorile Bucovinei” (1975).

A înființat, sau chiar a condus, mai multe societăți culturale prin care să fie sprijinit și promovat specificul tradițional românesc în Bucovina: Societatea de Cultură Românească „Mihai Eminescu” (1989, membru fondator), Societatea Culturală „Arboroasa” (1990, președinte), Institutul Obștesc de Istorie, Restituiri Literare și Folclorice „Dimitrie Onciul”, Cernăuți (1992, fondator și director).

După 1990, odată cu începerea mișcării de renaștere culturală și națională a românilor din nordul ocupat al Bucovinei, s-a dedicat activității de publicare de documente privind istoria tragică a acestora, în paginile publicaților românești din nordul Bucovinei, cât și în presa periodică din România și Basarabia. De asemenea, a tradus manuale pentru școlile românești din Ucraina, a promovat înființarea unor muzee sătești de istorie și a militat pentru introducerea unui curs de istorie a românilor în școlile cu predare în limba română din regiunea Cernăuți. El publică pagini inedite din istoria poporului român, aproape necunoscută în fostele hotare ale imperiului sovietic, și aduce lângă sine tineri profesori de istorie din regiune, care studiază istoria adevărată a ținutului natal și o trimite pe băncile școlilor.

A editat ziarul „Codrul Cosminului”, revista „Miorița” (1992-1993), „Calendarul poporului” (1993), „Calendarul ortodox al românilor bucovineni” (1992-1993, 1993-1994), „De la Nistru pân’ la Tisa” (1993). Cele 27 de volume ale Almanahului cultural-literar „Țara Fagilor” reprezintă cea mai amplă lucrare a lui Dumitru Covalciuc, ce va rămâne în istoria culturii române bucovinene, 27 de volume de documente istorice, literare și culturale.^[4] ^[5] ^[6] ^[7]

Este recunoscut meritul lui Dumitru Covalciuc la aflarea mormântului lui Iancu Flondor^[8] de la Maidanul Storojinețului. Tot el se află printre inițiatorii organizării pelerinajelor la Stejarul lui Ștefan cel Mare din Codrii Cosminului și lui i se datorează instalarea primei Cruci de piatră pe gropile comune de la Fântâna Albă unde au fost împușcați mii de români, documentarea și editarea mărturiilor românilor deportați în Siberia și Kazahstan. Au urmat acțiuni și la Bahrinești, Mahala, Ceahor, Budineț, Cupca, Pilipăuți, dar și localități care au fost șterse de pe fața pământului: Albovăț, Buci, Frunza, I.G. Duca, Prisaca ori Țânteni.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, Consulul general al României la Cernăuți, doamna Eleonora Moldovan, i-a adresat un mesaj de felicitare pentru toate realizările sale pe tărâmul promovării tradițiilor românești.^[9]

A decedat la 23 decembrie 2017, în urma unui infarct suferit cu o zi înainte. Urma să țină prelegerea „Importanța documentelor de arhivă pentru moștenirea istorico-culturală a ținutului nostru” la aniversarea a 110 ani de la fondarea Arhivei Regionale Cernăuți, la salonul de carte ce s-a desfășurat la Herța, la Festivalul „Florile Dalbe”.

La funeraliile desfășurate în 29.XII.2017 în satul său natal, Oprișeni, au participat peste o mie de români din nordul Bucovinei și din România. Dumitru Covalciuc a plecat la Domnul înfășurat în tricolor.

LUCRĂRI

A tipărit peste 20 de volume de folclor și o serie întreagă de monografii ale localităților nord-bucovinene:

„Cântece de cătănie și război” (1992);
„Cucule, ce pene porți?” (1992);
„Sculați, gazde, nu dormiți” (1994);
„Povești și snoave din Bucovina” (1994);
„Legende populare din Bucovina” (1995);
„202 cântece populare din Bucovina” (1996);
„Basme bucovinene” (1997);
„Stejarii Horecii” (1997);
„Folclor românesc din nordul Bucovinei” (2001);
„Petrea Voinicul și Florea Înfloritul”, basm, (2003);
„Сomori folclorice din dulcea Bucovină” (2004);
„Iese luna din pomete” (2004);
„Povești, snoave și istorioare populare din Bucovina” (2005);
„Oprișeni, un sat la răspântiile istoriei” (2008);
„Pagini oprișenene” (2014).

A scris romanele:

„Revolta” (1990);
„Tinerețea lui Doxachi Hurmuzachi” (2002);
„Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia” (2015, coautor Liliana Corobca)

Este autor al unor lucrări monografice:

„Stejarii Horecii” (1997);
„Pagini din cartea neagră a Bucovinei”;
„Oprișeni, Un sat la răspântiile istoriei”, Cernăuți, Zelena Bucovina (2008)^[10]
„Eudoxiu Hurmuzachi – omul providențial al Bucovinei” (2015)

Ultimul volum inedit a fost lansat în luna noiembrie 2017, la Cernăuți și Piatra Neamț, fiind menționat și cu Premiul Special al Saloanelor „Liviu Rebreanu - 2017” (proză) din Bistrița-Năsăud:

„Membrii Consiliului Național Român din Bucovina ales la Adunarea Constituantă din 27 octombrie 1918”

Sărbători

· Sfintii 10 Mucenici din Creta; Sf Ier. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei (calendar creștin-ortodox)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sfintii 10 Mucenici din Creta;

Sf Ier. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei

Sfintii 10 Mucenici din Creta

Viața Sfinților 10 Mucenici din Creta

- Viața Sfinților 10 Mucenici din Creta
  Viața Sfinților 10 Mucenici din Creta

Rugându-se fiecare dintr-înșii, li se tăia sfântul și purtătorul de biruință cap, iar sufletele lor se înălțau cu bucurie către Hristos Dumnezeu.

Ținând Decie sceptrul împărăției Romei, a pus în insula Creta pe un ighemon, asemenea cu dânsul la nume și la obicei, căci se asemăna împăratului său cu asprimea, cu tirania și cu prigoana creștinilor. Acesta, sosind în insula Creta, a poruncit să caute spre a munci pe toți cei ce cred în Hristos. Deci, se aduceau la dânsul cei tari în credință, pe care, după multe ispitiri și munci, cu felurite morți îi pierdea. În acea vreme o ceată, în număr de zece bărbați aleși, a fost prinsă și adusă la cel ce-i căznea. Aceștia erau cu neamul din diferite cetăți: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie și Evnichian erau din cetatea Gortiniei; Zotic din Hios, Pompie și Agatopul din Epinia, Vasilid din Chidonia și Evarest din Iracleea. Toți se sârguiau a merge către cetatea din cer.

Aceștia, stând înaintea muncitorului, au răspuns cu mult curaj și au arătat multă bărbăție. Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit? Ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Bătuți fiind, munciți, târâți pe pământ, cu pietre uciși, batjocoriți, scuipați și tot felul de batjocuri răbdând treizeci de zile. Iar în douăzeci și trei ale lunii decembrie, pregătindu-se zi de judecată și șezând ighemonul în divan, s-au adus răbdătorii de chinuri la întrebarea cea mai de pe urmă, fiind plini de îndrăzneală și de suflet. Ighemonul se îndrăcea cu iuțimea și cu nebunia, sârguitor fiind spre a-i tortura, ca să-i omoare cumplit, însă aceștia erau gata a răbda până la suflarea din urmă.

Căutând ighemonul asupra lor cu fața mânioasă, a zis: „Care este nebunia voastră că nici nevoia, nici vremea nu v-au putut învăța pe voi a cunoaște ce este de folos?”. Apoi, ca și cum i-ar fi înfricoșat cu mânia, a zis: „Jertfiți zeilor iar de nu, eu mai mult nu voi zice vouă nimic, ci voi veți cunoaște cine este Decie, căruia nu voiți a vă supune”. La acestea au răspuns mucenicii: „Noi, o, ighemoane, și cu cuvântul și cu lucrul în vremea cea îndelungată bine v-am adeverit, că nici zeilor nu vom jertfi, nici poruncii voastre nu ne vom supune”. Iar ighemonul, tăind cuvântul lor a zis: „Dar nu țineți seamă nici de munci o, răilor?”.

Sfinții au răspuns: „Nicidecum nu ne temem de munci, ci încă îți mulțumim prea mult că ne-ai pregătit acest fel de ospăț duhovnicesc (muncile cele pentru Hristos) și l-ai pus înaintea noastră”. Ighemonul a zis: „Dar nu va fi așa, căci veți cunoaște cât este de mare puterea zeilor, pe care voi îi huliți fără rușine și nici nu vă rușinați de atâția bărbați preaînțelepți ce stau înainte, care cinstesc pe Die, cel mai întâi dintre zei, apoi pe Ira și pe Rea, cum și pe ceilalți. Căci acum atât de mult veți fi chinuiți cu munci, încât nu numai îndrăzneala voastră se va pierde, ci și alții se vor înfricoșa, care vor fi asemenea ca voi, neascultători, numai de se vor afla unii ca aceia”.

La aceasta iarăși au răspuns bărbații cei curajoși: „Pentru Die și pentru maica lui Rea, nimic să nu grăiești, ighemoane, căci nu vorbești către cei ce nu știu. Noi am auzit de la părinții noștri despre neamul lui, despre viața și năravurile lui și chiar de mormântul lui; de voiești, acum îl vom arăta ție. El s-a născut în Creta și era un desfrânat și necurat, încât este rușine a vorbi despre viața lui, iar, prin meșteșugul vrăjilor și al farmecelor, își schimba chipul cel adevărat într-altul pentru prea mare neînfrânare. Iar unii, de aceeași patimă fiind stăpâniți, au urmat vieții lui, pentru că ce este mai lesne decât aceasta, adică a urma răului, apoi au scornit că este zeu și, zidindu-i capiște, i-au adus jertfă și ceea ce le plăcea lor, aceea și zeului lor se socotea, că este bine primită. Și nu numai așa cugetau, ci astfel despre acel zeu, dar, vai, încă și cuviincios lucru socoteau a viețui cu neînfrânarea”.

Acestea grăind dumnezeiasca ceată, ighemonul se întărâtă, apoi se mânia și poporul, repezindu-se ca să apuce pe mucenici, pe care i-ar fi rupt cu mâinile de nu i-ar fi oprit Decie. Poruncind să fie tăcere, gândea ce fel de moarte mai cumplită să le dea. Apoi îndată, după porunca ighemonului, mâinile muncitorilor au răpit pe sfinți, spre a le da diferite chinuri, unora unele, iar altora altele. Însă cruzimea și mărimea durerilor erau pentru toți asemenea. Pentru că unii dintr-înșii erau spânzurați și cu unghii de fier strujiți, vinele li se rupeau și carnea le cădea la pământ, iar alții cu pietre și cu pari ascuțiți erau răniți pe coaste până la oase. Alții cu plumb fiind bătuți, li se dezlegau încheieturile, li se sfărâmau și se rupeau oasele, iar alții într-alt chip erau schingiuiți, încât nu poate urechea să audă de acele munci cumplite. Căci, precum celor ce sunt miloși le este nesuferit a privi la acelea, dar auzindu-le, numărându-le este și mai greu. Însă mucenicii, unele ca acestea primindu-le cu mare înlesnire, cu mulțumire, le răbdau cu bărbăție, încât păreau că se mâhnesc pentru lipsa unor munci mai mari.

Deci toți alergau la dânșii, ca spre un lucru nou și de mirare, adică și necredincioșii și credincioșii. Însă cei care păzeau credința în taină, alergau să se minuneze de bărbăția pătimitorilor și singuri să se întărească în credință, iar necredincioșii ca să-și bată joc de răbdarea sfinților și să se bucure de rănile lor, uitându-se la muncile cele cumplite. Drept aceea, nu numai că nici unul nu era mișcat spre milostivire, ci mai vârtos spre cruzime îndemnându-l și pe ighemon și pe muncitori. Astfel invitau aceștia pe ighemon, iar el poruncea și muncitorii săvârșeau ceea ce li se poruncea.

Apoi crainicul striga: „Cruțați-vă, supuneți-vă domnilor, jertfiți zeilor”. Iar mucenicii, în mijlocul atâtor dureri și munci, erau mai presus de toate, cu bărbăția și cu răbdarea, mai presus de popor și de crainic, de muncitori și de însuși ighemon. Și, mai înainte de toate, erau mai presus decât domnul lor, satana și decât toate puterile lui, pentru că toți într-o unire și într-un glas, strigau: „Creștini suntem, a lui Hristos jertfă, a lui Hristos junghiere și de-ar fi trebuință și de mii de ori să murim, vom muri cu osârdie”.

Dacă a văzut că toate muncile nu se bagă în seamă de sfinții mucenici, Decie, deznădăjduind, i-a condamnat la moarte. Deci sfinții erau duși spre ucidere de sabie, la un loc puțin mai departe de cetatea Alonium. Către acest loc grăbindu-se răbdătorii de chinuri au arătat un lucru nou; căci în toată alergarea muceniciei, fiind cu un suflet și cu un cuget, se grăbeau care dintr-înșii să ia primul cununa muceniciei. Dar această ceartă a potolit-o, Teodul, fiind unul din acea dumnezeiască ceată, zicând că acela va fi mai întâi dintre dânșii, care își va da capul sub sabie mai pe urmă decât toți, pentru că văzând tăierea celorlalți și moartea, nu se va înfricoșa și nici nu va arăta vreo mâhnire sau schimbare a feții. Atunci cu adevărat mai ales se va arăta minunat nevoitor și biruitor.

Plăcând tuturor acest cuvânt al lui Teodul, au adus mai întâi cântare lui Dumnezeu: Bine este cuvântat Domnul, Care nu ne-a dat spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit de cursa vânătorilor, și celelalte ale acestui psalm. Apoi venind la locul cel numit, a făcut fiecare din ei rugăciune, zicând: „Iartă, Doamne, pe robii Tăi și primește vărsarea sângelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre și prieteni și pentru toată patria, ca să scape din întunericul necunoștinței și cu ochi curați să vadă bună credință, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o! Împărate veșnic”. Astfel, rugându-se fiecare dintr-înșii, li se tăia sfântul și purtătorul de biruință cap, iar sufletele lor se înălțau cu bucurie către Hristos Dumnezeu.

După tăierea sfinților, ducându-se gealații, unii cunoscuți au rămas să adune trupurile lor și le-au îngropat cu cinste. Apoi, încetând goana și strălucind sfânta credință, fericitul Pavel, episcopul Romei celei noi, adică al cetății marelui Constantin, mergând în insula Creta, a aflat nestricate moaștele acelor sfinți, zece la număr și le-a adus cu mare cinste în împărăteasca cetate, spre apărarea ei și spre ajutorul tuturor celor ce le trebuiau ajutor. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi a fi părtași bunătăților cerești, pregătite lor cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia cu Părintele și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava în veci. Amin!

Sf Ier. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei

Viața Sfântului Ierarh Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei

Părintele Macarie Simonopetritul

- Viața Sfântului Ierarh Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei
  Viața Sfântului Ierarh Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei

Sfântul Ierarh Pavel a arătat atâta răbdare și atâta blândețe și milă față de prigonitorii săi, încât toți cei de față au fost înmărmuriți de uimire.

Pe vremea când Liciniu domnea la Nicomidia peste Imperiul de Răsărit (307-321), faima virtuților și a înțelepciunii întru păstorire a sfântului Episcop al Neocezareei, Pavel, a ajuns până la urechile acestui tiran și prigonitor al creștinilor. El l-a chemat pe ierarh la curtea sa și a încercat mai întâi să-l înfricoșeze cu amenințări, apoi a pus să fie biciuit. Cuviosul părinte a arătat atâta răbdare și atâta blândețe și milă față de prigonitorii săi, încât toți cei de față au fost înmărmuriți de uimire. Împăratul a poruncit apoi unui fierar să topească o cantitate mare de metal și să pună pe ea mâinile sfântului, până când metalul se va răci. Sub puterea acestei călduri insuportabile, carnea se topea, răspândind un miros înțepător, și mâinile neînfricatului atlet al lui Hristos au fost arse cu totul. El a fost apoi surghiunit într-o fortăreață aflată pe malul îndepărtatului Eufrat.

Când Sfântul Constantin cel Mare, venit de la Apus, a smuls Imperiul de Răsărit din mâna lui Liciniu (324), a poruncit să înceteze prigonirea creștinilor. Prizonierii au fost atunci eliberați, iar cei exilați, printre care se număra și Sfântul Pavel, au putut să se întoarcă în patria lor. Sfântul arhiepiscop a început iarăși să strălucească sus de tot în Biserica Neocezareei, iar în anul următor a fost chemat, dimpreună cu episcopii din întregul Imperiu, la sfântul și marele Sinod Ecumenic de la Niceea. Mulți dintre cei trei sute optsprezece Părinți ortodocși care au putut să meargă, la chemarea împăratului, în marea cetate a Bitiniei purtau, precum Apostolul Pavel și episcopul cu același nume din Neocezareea, semnele Patimilor lui Hristos (Galateni 6, 17) și și le arătau unii altora ca pe podoabele cele mai de preț și ca pe semnele biruinței lor. Unul avea nasul tăiat, altul urechile, unui al treilea i se scoseseră ochii, altuia i se tăiase alt mădular din trup prin chinuiri îngrozitoare sau pătimise cu răbdare arsurile, precum Pavel. Ei purtau astfel pe propriul trup mărturia iubirii lor pentru Mântuitorul, și de aceea au putut respinge cu toată tăria învățăturile eretice ale lui Arie, care nu recunoștea dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La una din lucrările Sinodului, împăratul Constantin a luat în mâinile sale mâinile fără viață ale Sfântului Pavel, le-a atins cu ochii săi și le-a sărutat ca pe niște sfinte moaște, spunând: „Nu mă mai satur să sărut aceste mâini care au devenit fără viață și fără însuflețire pentru Hristosul meu”. Triumfând Ortodoxia, Sfântul Pavel s-a întors în eparhia sa, unde s-a mai ostenit vreme de câțiva ani, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților. Volumul IV, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 286-287)

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL NAȘTERII DOMNULUI

A. GUSTĂRI

Pâine şi covrigi cu susan sau mac

· apă;

· sare;

· făină;

· 25 gr drojdie proaspătă la 1 kg făină;

· Susan sau mac;

· ulei de măsline

Se face aluatul din ingredientele de mai sus, se lasă să crească cam dublu, se fac pâinici în forme speciale şi se ung cu ulei de măsline.

Pentru covrigi: din aluatul crescut facem covrigi pe care mai întâi îi trecem în apă clocotită şi după aceea îi aşezăm în tavă (nu-i lăsăm să stea mult în apă, ci doar îi cufundăm şi-i scoatem imediat), la urmă punem susan sau mac.

A. SALATE

Salată de linte roşie

200 g linte (nu verde),
ulei,
sare sau vegeta,
condimente (maghiran sau oregano).

Lintea se fierbe cu apă puţină cu sare sau vegeta. Când s-a facut ca o pastă, se ia de pe foc şi începe să se frece cu ulei, apoi se condimentează dupa gust. Se serveşte pe pâine.

B. SOSURI

Sos de conopidă

750 g conopidă,
sare,
1 ceapă,
3 căţei de usturoi,
3 linguri ulei de măsline,
2 linguri margarină,
250 g roşii (conservă),
1 linguriţă oregano.

Se curăţă conopida, se spală, se despart bucheţele şi se fierb în apă sărată, nu prea mult pentru a nu deveni moi. Se scurg. Se curaţă ceapa şi usturoiul şi se toacă. Se încing uleiul şi margarina şi se călesc ceapa şi usturoiul. Se adaugă conopida şi roşiile şi se lasă să fiarbă puţin. Se condimentează cu sare şi oregano. Se serveşte de preferinţă cu paste de tip fundiţă (Farfalle).

C. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de ardei şi varză

o jumatate de kg de varză,
4 ardei mari,
4 frunze de ţelină,
mărar proaspăt sau uscat tăiat mărunt,
cimbru (praf),
sare,
piper,
3-4 roşii mari.

Se taie varza fideluţă, se presară cu sare şi se frământă. Ardeii se taie cubuleţe. Ţelina se taie mărunt. Se pun varza, ardeii şi ţelina la fiert vreo 20 de minute, timp în care curăţăm roşiile de pieliţă şi le tăiem felii. Se adaugă la ciorbă: piper, mărar şi cimbru. Mai lăsăm să dea un clocot.

D. MÂNCĂRURI

Pilaf de ciuperci

300 g ciuperci,
¾ pahar orez,
1 ceapă,
3 linguri ulei,
sare,
piper.

Se curăţă, se spală şi se taie ciupercile bucăţi. Se pun într-o cratiţă cu ceapa tăiată marunt şi 2 pahare apă. Se lasă să fiarbă încet 10-15 minute. Se strecoară şi se măsoară zeama de ciuperci. Se opreşte 1 ¼ pahar de zeamă, iar dacă nu ajunge se adaugă apă. Ciupercile strecurate, se pun într-o cratiţă, se toarnă zeama de ciuperci (măsurată), sarea, piperul şi orezul ales, spălat şi călit în 3 linguri de ulei. Se lasă să fiarbă la foc încet, acoperit cu un capac îmbrăcat într-un şervet curat înmuiat în apă şi stors. Când orezul este aproape fiert, se dă pilaful la cuptor, la foc mic, până când înfloreşte orezul.

E. DULCIURI

Chec cu morcov

1 ceaşcă morcov ras pe răzătoarea mare;
1 ceaşcă măr ras pe răzătoarea mare;
1 ceaşcă zahăr;
1 ceaşcă ulei;
½ ceaşcă stafide;
½ ceaşcă suc de portocale;
3 ceşti făină;
1 linguriţă bicarbonat;
1 linguriţă praf de copt;
1 linguriţă scorţişoară;
1/3 ceaşcă coniac;
1 linguriţă coajă de portocală rasă

Se bat zahărul cu uleiul şi se adaugă pe rând celelalte ingrediente. Praful de copt şi bicarbonatul se amestecă într-o ceaşcă cu făină, care se adaugă la sfârşit. Se pune compoziţia într-o tavă potrivită ca mărime, unsă cu ulei şi tapetată cu făină şi se dă la cuptor la foc potrivit o oră. Se pudrează cu mult zahăr.

Atenție!

Pentru mâine se pregătesc SCUTECELE DOMNULUI!

SCUTECELE DOMNULUI

Iubiţi prieteni,

Această reţetă se prepară în seara de 23 decembrie şi se consumă în Ajunul Crăciunului!

1 pachet de foi de plăcintă,

500 g de nucă,

1 l de apă,

250 g zahăr,

coaja rasă de la o lămâie,

coaja rasă de la o portocală,

1 esenţă vanilie

Se întind foi subţiri din aluat de pâine, care se coc mai apoi pe o plită. În loc de plită, foile se pot usca, una câte una, într-o tigaie de teflon încinsă. Cine nu are timp poate folosi şi foi de plăcintă gata preparate, cumpărate. Se fierbe apa cu zahărul cam 10 minute, se stinge focul, se adaugă coaja de lămâie, esenţa şi se lasă siropul obţinut să se răcească. Se macină nucile şi se amestecă cu pesmetul şi zahărul după gust. Când foile sunt gata acestea se înmoaie (obiceiul spune că acest lucru trebuie făcut în seara dinaintea Ajunului) în apa îndulcită. Într-un castron se face un amestec de miez de nucă măcinată, zahăr, coaja de lămâie şi portocala rasă pe răzătoarea mică. Acest amestec se presară peste foi: o foaie, nuca cu mirodenii, încă o foaie, încă un rând de nucă. “Scutecele” se lasă să se pătrundă bine de arome şi se taie în romburi.

GÂNDURI PESTE TIMP

MAXIME ŞI VERSURI DESPRE SĂRBĂTORI

Mai sunt câteva zile şi încep Sărbătorile de Iarnă, iar prima şi cea mai importantă dintre ele este Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.

M-am gândit să vă ofer câteva cuvinte închinate acestui minunat eveniment după ce am văzut împreună colinde româneşti şi străine,

* Pacat este daca cineva e trist la o sarbatoare (proverb evreiesc);

* Te-nalti în dreapta sarbătoare: Desprins de tot ce-i efemer: Nu mai traiesti asa-naltare: Decat cand vei sui la cer. (Ion Th. Grigore);

* Peste tot dam de aluzii transparente si totusi învaluite într-un abur de mister: «norocul nostru-al tuturora», «înfricosatul vifor al vremilor razbunatoare», «un vis neîmplinit, copil al suferintii», de jalea caruia «au raposat si mosii si parintii», «durerea unui neam ce-asteapta de mult o dreapta sarbatoare», «norocul acestui neam sfarsit de jale», «nadejdea visurilor noastre», o vreme «ce va sa vie», «înfricosata clipa-a primenirii», «judetul ceasului de maine» … (Dumitru Micu);

* Proverb de Crăciun: What is Christmas? It is tenderness for the past, courage for the present, hope for the future. It is a fervent wish that every cup may overflow with blessings rich and eternal, and that every path may lead to peace- Ce este Craciunul? Este dragostea pentru trecut, curajul pentru prezent, speranta pentru viitor. Este o dorinta arzatoare ca fiecare cupa sa fie plina de binecuvantari bogate si eterne si fiecare cale conduce spre pace.

* Charles Dickens

I have always thought of Christmas time as a good time; a kind, forgiving, charitable, pleasant time; the only time I know of in the long calendar of the year, when men and women seem by one consent to open their shut-up hearts freely.-Am crezut intotdeauna ca sarbatoarea Craciunului este o perioada buna, iertatoare, caritabila, placuta; este singura perioada a anului , cand barbatii si femeile accepta sa-si deschida inimile.

* El te priveste… oriunde… mereu…
Acum te ia in brate si iti sopteste ca este aici… langa tine…ca nu esti singur….
Te saruta pe obraji si iti spune ca totul va fi bine pt ca mai presus de tot… L-ai ales pe El… stie cat iti este de greu… stie…
Iti spune ca te iubeste si ca intr-o zi… inima ta nu va mai fi franta caci El va culege bucata cu bucata si va face o alta inima, mai buna…acea inima va fi a ta! si atunci iti vei da seama ca nu mai esti la fel… ca totul a fost spre binele tau… ca mereu esti in bratele Lui, in siguranta…!

* Domnul imi este indeajuns Azi….
El ma trezeste cu lumina zilei…
…ma mangaie cu o adiere de vant…
…imi pazeste piciorul sa nu cad…
…ma tine de mana sa nu ma ratacesc…
…ma ia in brate ca sa simt caldura inimii Lui…
…ma invata sa iubesc…sa traiesc…sa-mi ofer mie si altora, a doua sansa…
…imi hraneste sufletul cu pacea si Cuvantul Lui…
…ma umple cu acea bucurie deplina pe care doar in El o gasesc…
…ma binecuvinteaza prin oamenii minunati si speciali pe care mereu ii pune in viata mea…
…imi modeleaza inima in fiecare zi, caci are nevoie de slefuirea Lui, pt a fi mai buna, mai blanda…
…imi ofera biruinta Lui in momentele grele…
…iar seara, El este Cel care-mi pazeste somnul si in El ma odihnesc…
El este totul pt mine….numai Tu ma implinesti…!
Oooooo, DA….Domnul imi este indeajuns Azi, maine…!

* Domnul este Sursa mea, nu voi duce lipsa de nimic…
El imi da din dragostea Lui si ma umple de prezenta Lui;
El este puterea mea si imi arata drumul pe care trebuie sa merg…
Chiar daca totul se prabuseste in jurul meu, totusi El ramane mereu Acelasi…e mereu langa mine…
Tu ma tii de mana si niciodata nu imi dai drumul ca sa nu ma pierd…
Da, El este Sursa mea…Izvorul meu si cu El vreau sa fiu pana la sfarsitul zilelor mele!

Tata, nu ingadui sa treaca nici macar o zi fara ca eu sa nu arat zambetul Tau…
…fara ca Tu sa nu incurajezi pe cineva, prin mine;
…fara ca Tu sa nu spui cuiva ca il iubesti, prin mine;
…fara ca Tu sa nu mangai pe cineva, prin mine;
…fara ca cineva sa nu se bucure de prietenia Ta, prin mine;
…fara ca Tu sa nu schimbi ceva sau pe cineva, prin mine;
…fara ca eu sa nu Te arat pe Tine…!

* Sunt multi ce nu-nteleg iubirea cu chip de Prunc nascut in iesle,
Nu inteleg corul de ingeri si slujesc altor interese…
Ades sarbatoresc Craciunul, insa nu-i inteleg prezenta
Si urmarind numai placerea pierd din vedere chiar esenta.

De ce s-o fi nascut Hristos? Numai ca eu sa stau la masa
Ciocnind, urand pentru prieteni, servind bucata copioasa?
A coborat in Betleem ca eu sa-mi pun de-o parte bani
Si omorand vitelul, oaia, sa strig: La anul, la multi ani?

Isus a aparut in lume numai ca eu sa-I cant colinde
Si sa ma bucur, cu copiii, cand bradul verde se aprinde?
Sa las o lacrima sa cada, emotie de saducheu,
Cand ne-ntalnim cu toti acasa, cand imi deschid cadoul meu?

Iertati-ma! Nu pot sa cred in noi „meniuri si retete…”
Isus nu a venit din cer, ca oamenii sa se imbete,
Sa cheltuiasca bani pe daruri, pe alimente, pe braduti
Si dupa sarbatori sa fie tot amarati si abatuti.

Isus nu a dorit sa fie motiv de repetenta-n scoala,
De neplacere in familii, sau un amar de punga goala…
Nu lacrima de despartire, nu cearta, nici dezamagire!
Isus in Betleemul noptii a vrut sa-nsemne doar IUBIRE!

A vrut sa-nsemne sansa vietii, poarta de har mantuitoare,
O scara rezemata-n ceruri pe care poti urca spre soare…
Motiv rarisim de cantare a psalmilor de laudat,
Motiv de strigat catre oameni, ca doar Mesia e-mparat!

Isus dorea sa spuna lumii prin scancet de copil in paie
Ca a lasat slava din ceruri si a-mbracat umile straie,
Ca tu sa te opresti o clipa, sa canti speranta viitoare:
Iti multumesc, iubite Doamne, ca ma iubesti asa de tare!

* De Crăciun, sub fulgi zglobii,
pe Isus din nou vestindu-L
trec pe uliţă copii
cu colindul.

Şi din zori până-n apus,
pe-o steluţă cu făclie,
ei duc lumii un Isus
de hârtie.

Dar tu, frate credincios,
porţi tu Pruncul ce trăieşte?
Duci în tine un Cristos
care creşte?

Nu-i vreun gând ce te-a-nşelat,
un simbol sau o icoană?
Simţi că-i viu cu-adevărat?
Cere hrană?…

După bezna cea de ani,
şi-a adus copilul zorii?
Vin la tine cei sărmani?
Vin păstorii?

Simţi că Cel ce l-ai primit
de lumină-ţi umple gândul?
Şi vin magi din răsărit
căutându-L?

Altfel, Pruncul nu e viu,
altfel, ochiul tău te-nşeală.
Altfel staulu-i pustiu,
ieslea-i goală.

Şi din zori până-n apus,
ca pe steaua cu făclie,
porţi şi tu tot un Isus…
de hârtie.

* Crăciunul ne-aminteşte de o seară
Când corul îngeresc a intonat duios
O melodie în acorduri de fanfară
Cum n-a mai fost până atunci în ţară
Vestind că s-a născut Isus Hristos.

Au auzit-o şi păstorii-n consternare
La Betleem sub cerul înstelat
Se intrebau:�Ce să însemne oare?�
Dar îngerul le-a dat clarificare:�Azi Dumnezeu din Cer s-a întrupat�

Crăciunul ne-aminteşte că odată
Era o părtăşie minunată în Eden
Dar fiinţa omenească fost-a înşelată
De Lucifer rebelul, fiinţa lepădată
In adâncul întunecatului teren.

Urmat-au secole de răzvrătire
De păcate ce-L revoltau pe Creator
Păcatele sunt zid de despărţire
Sunt duşmanii vieţii de sfinţire
Era nevoie de-un ceresc Mântuitor.

Şi s-a născut Isus în ieslea umilinţei
Nu într-o casă, nici în palat luxos
Să ne împace-apoi cu Domnul biruinţei
Să ne dezlege de starea neputinţei
Să părăsim şi lumea şi traiul păcătos.

Crăciunul ne-aminteşte de profeţii
Ce prevesteau venirea lui Mesia
Şi îndemnau locuitorii şi drumeţii
S-aştepte cu credinţă zorii dimineţii
Când s-a sfârşi-ntunericul şi pribegia,

Când va apare Luceafărul strălucitor
Cu razele-i gingaşe şi falnica lumină
Şi vor cunoaşte toţi ce Tată-ndurător
Şi răbdător; desăvârşit conducător
Ne-a cercetat şi ne-a spălat de vină.

Crăciunul ne-aminteşte cum păcatul
Aduce doar ruină, plâns şi devastare
Cărarea o îndepărtează de-Mpăratul
Iar omul derutat devine inculpatul
Ce-aşteaptă doar o justă condamnare.

Ne-aminteşte şi de şansa de reabilitare
A celor scufundaţi în marea de nelegiuiri
A celor ce au părăsit cucernica purtare
Şi nu au înţeles că pocăinţa-i renunţare
Şi L-au primit pe Fiul omului cu prigoniri.

Şi L-au primit cu-n duh de-mpotrivire
Crezând că a venit să strice legi străbune
Dar El era venit să schimbe vechea fire
Să semene în om sămânţa de iubire
Să-ndrume la viaţă de evlavie şi rugăciune

Crăciunul ne-aminteşte şi de locul
Ce fost-a părăsit de Regele slăvit
Când s-amplinit şi vremea şi sorocul.
Când a sădit în inimi dorinţele ca focul
De-a fi-n acelaşi loc cu El, necontenit.

Să nu uităm nicicând că întruparea
Era menită să ne scape de pierzare
Că El s-a coborât la noi cu-ncredinţarea
Că poate transforma în om purtarea
Ce-i va da dreptul la Cer şi-ncununare.

* Mă duc la iesle – doar cu gândul
S-aduc omagiu unui PRUNC
La ale Lui picioare sfinte
Cu mulţumiri să mă arunc.

Nu-i un palat cu strălucire
Şi nu-i castelul impozant
Ci e un loc al umilinţei
Nu-i pentru omul arogant.

Mă uit la chipu-I ca de înger
Şi mă închin cu mult onor
Şi văd în El un prieten bun
Şi văd în El un Salvator,

Mai văd în El un Fiu al păcii
Amicul celor necăjiţi
El va aduce consolare
La cei ce-n lume-s prigoniţi.

Îi mulţumesc c-a vrut să vină
În lumea noastră de rebeli
Unde tratatu-l-au prea multi
Doar cu dispreţ şi cu răceli,

Urma sa fie pus pe-o cruce
Bătut şi chinuit cumplit
Dar printr-o cruda răstignire
Un plan divin va fi-mplinit.

Mă uit la chipul ca de înger
Şi mă închin cu mult respect
Şi simt c-a Lui lucrare sfântă
Avea-va-n lume mult efect.

Privirea Lui pătrunzătoare
Va cuceri pe cei mâhniţi
Şi vor simţi înviorare
Vor ştii că pot fi răsplătiţi.

I-aduc recunoştinţă astăzi
Şi-n veci de veci voi fi dator
Că s-a făcut şi pentru mine
Mântuitor şi Bun Păstor.

Mă duc la iesle- doar cu gândul
Căci azi e ziua de Crăciun
S-aduc omagiu unui Mire
Cu El pe veci să mă cunun.

* La fiecare Praznic de Crăciun,
Duios, colinzile ne-aduc aminte
Că Domnul a venit într-un cătun,
A dat pe-o iesle cerurile sfinte…

La fiecare Praznic ne-ntrebăm,
Cum? N-a fost nimeni să-l primească-n casă?
… Dar şi noi tot în paie II uităm,
Când forfota Crăciunului ne-apasă!

La fiecare Praznic simt mereu
Că-i prea adâncă şi prea grea ocară
Să fie patul pentru Dumnezeu,
O iesle într-un grajd sărac afară!

La fiecare Praznic e un glas
Ce spune-n taina nopţii fermecate
Că Domnul caută şi azi popas,
Mai stă la uşa noastră şi mai bate…

La fiecare Praznic noi vestim
Venirea Domnului, sărbătorească.
Dar mă întreb, cu-adevărat dorim
La noi în case să se-adeverească?

· Bucuria este adevaratul dar al Craciunului? - Papa Benedict XVI.

· Voi pastra Craciunul in inima si voi incerca sa-l tin cu mine tot anul? - Charles Dickens.

· Cel care nu are Craciunul in inima, nu-l va gasi nici sub brad? - Roy L.Smith

· Cel mai bun cadou de Craciun din jurul bradului: prezenta unei familii fericite? - Burton Hillis.

· Fie ca pacea sa fie cadoul tau de Craciun si binecuvantarea tot anul!? - Autor necunoscut.

· Am crezut intotdeauna ca sarbatoarea Craciunului este o perioada buna, iertatoare, caritabila, placuta; este singura perioada a anului cand barbatii si femeile accepta sa-si deschida inimile? - Charles Dickens.

· In loc sa fie timpul unui comportament neobisnuit, Craciunul este singura perioada a anului cand oamenii isi pot urma propriile impulsuri si isi pot exprima propriile sentimente, fara retineri. Craciunul, pe scurt, reprezinta sansa de a fi noi insine? - Francis C. Farley.

· De Craciun, toate drumurile duc acasa? - Marjorie Holmes.

· Parerea mea despre Craciun, moderna sau democrata, este una foarte simpla: iubirea fata de ceilalti. Ma tot gandesc...de ce trebuie sa asteptam Craciunul pentru a arata acest lucru?? - Bob Hope

· Craciunul nu este o perioada, nici un sezon, ci o stare de spirit. Adevaratul spirit al Craciunului inseamna sa pretuiesti pacea si bunavointa, sa oferi, din plin, compasiune? - Calvin Coolidge.

· Binecuvantat este sezonul care aduna toata lumea intr-o conspiratie de dragoste? - Hamilton Wright Mabie.

· Craciunul este, bineintele, timpul de a sta acasa cu sufletul si cu trupul? - Garry Moore.

· Craciunul este perioada cand ai dor de acasa - chiar daca esti deja acasa? - Carol Nelson.

· Cum sa alegi bradul perfect pentru Craciun? Toti brazii de Craciun sunt perfecti!? - Charles Dickens.

· Craciunul flutura bagheta magica pe deasupra lumii si pastreaza tot ceea ce este mai bland si mai frumos? - Norman Vincent Peale.

· Craciunul este perioada in care copiii ii spun Mosului ce cadouri vor si parintii platesc pentru ele. Problemele apar cand parintii spun guvernului ce vor si copiii platesc pentru ele? - Richard Lamm.

· Priveste, o alta reclama despre Craciun! Sunt miscat de faptul ca spiritul Craciunului este adus de cola, fast food si bere. Cine ar fi crezut ca consumul de produse, traditiile populare si spiritualitatea s-ar imbina atat de bine.? - Bill Watterson, Calvin & Hobbes.

· Oh, pentru zilele bune de Craciun cand oamenii incetau sa faca cumparaturi cand ramaneau fara bani? - Autor necunoscut.

· Craciunul este sezonul in care cumperi cadourile de anul acesta, pe banii de anul viitor? (mai ales când bugetul nu este definitivat) - Autor necunoscut.

· “Copilaria consta in a crede ca, printr-un brad de Craciun si cativa fulgi de nea, poti schimba intreaga lume.” Andre Laurendeau

· “Nu conteaza daca bradul de Craciun este natural, din plastic sau din aluminiu. Cu adevarat important este ca el sa fie impodobit cu zambete.” J. Allen Harrison

· “Bradul perfect de Craciun? Toti pomii de Craciun sunt perfecti!” Charles N. Barnard

· “Cel care nu are Craciunul in inima, nu il va gasi niciodata sub ramurile unui brad de Craciun.” Roy L. Smith

· “Cel mai frumos cadou de Craciun il reprezinta fericirea unei familii strans unite in jurul bradului.” Burton Hills

· “Ma uitam, in acea seara, la ceata vesela de copii adunati in jurul acelei frumoase jucarii germane, bradul de Craciun. Pomul fusese asezat in mijlocul unei mari mese rotunde si se ridica cu mult deasupra capetelor lor. Era luminat minunat de o multime de micute lumanari si peste tot in ramuri sclipeau si scanteiau obiecte stralucitoare.” Charles Dickens

· “Mii de luminite ardeau pe crengutele verzi, alaturi de poze vesel colorate, exact asa cum vazuse ea in vitrinele inalte ale magazinelor. Micuta fata si-a intins mainile catre ele si chiar atunci flacara batului de chibrit s-a stins. Luminitele pomului de Craciun se ridicau mai sus, tot mai sus, iar ea le vedea acum precum stelele paradisului…” Hans Christian Andersen

· “Ceea ce conteaza de Craciun nu e decorarea bradului, ci reunirea familiei.” Kevin Bright

· “Nu va ingrijorati cu privire la inaltimea bradului de Craciun: pentru copii el va parea intotdeauna mai mare decat Himalaya.” Larry Wilde

· “Traditie: asezati-va cu cel drag intr-o incapere, in care singura lumina sa vina dinspre pomul de Craciun si amintiti-va ca momentele frumoase din viata sunt mai multe decat luminile pomului.” Betsy Cañas Garmon

SFATURI UTILE

PREPARATE DE CASĂ SPECIFICE DE SĂRBĂTORI

Cârnaţi de casă

· 1,5 kg carne de porc

· 0,5 kg slănină

· 25 g usturoi

· 5 g boia de ardei dulce

· 5 g coriandru

· 300 ml supă de oase

· 5 g piper

· Sare

· Maţe de oaie

Carnea de porc se taie în bucăţi şi se trece prin maşina de tocat, iar slănina se taie cuburi.

Se amestecă carnea tocată cu slănina, supa de oase, mujdeiul de usturoi şi condimentele măcinate.

Cu această compoziţie se umplu maţele care au fost curăţate, spălate şi întoarse.

Se lasă cârnaţii să se svinte, apoi se pun la afumat.

Cârnaţi olteneşti

· 1 kg carne de vacă

· 1 kg carne de porc

· 30 g usturoi

· 5 g piper

· 2 g maghiran

· Sare

· Maţe de oaie

Carnea de vacă se trece de două ori prin maşina de tocat cu sită deasă, iar carnea de porc se toacă cu satârul.

Se amestecă cele două tocături împreună cu condimentele şi mujdeiul de usturoi.

Se pregătesc maţele de oaie şi se pun pe dispozitivul de umplut cârnaţi la maşina de tocat.

Se umplu maţele.

Se lasă să se svinte.

Se pun la afumat 2-3 ore.

Salam aperitiv

· 1 kg carne de vacă

· 3 kg carne de porc

· 20 g usturoi

· 4 g piper

· Sare

· Maţe de vită subţiri

Se trece de 2-3 ori carnea de vită prin maşina de tocat.

Carnea de porc se trece o singură dată prin maşină.

Se amestecă tocăturile, se adaugă sare, piper şi mujdei de usturoi şi se omogenizează bine compoziţia.

Se pregătesc maţele.

Se umplu maţele de mărimea unui salam obişnuit şi se leagă la capete.

Se pun la fum şi se lasă până ce se colorează.

Se scoate de la fum şi se opăreşte 45 minute în apă fierbinte cu temperatura de 80-85 grade Celsius (când începe apa să cânte).

Escalop de porc cu sos de vin

*750 g pulpă de porc

*50 g făină

*125 g ulei

* 400 g sos brun

*100 ml vin

*200 g smântână

*sare

Sos brun sau sos spaniol:

*600 g oase de vacă

*75 g morcovi

*50 g pătrunjel

*50 g ţelină

*50 g ceapă

*10 g usturoi

* 100 g ulei

* 75 g făină

* 50 g bulion de tomate

* 2-3 foi de dafin

* cimbru

* 5 g chimen

* 2 g piper

* sare

Făina se rumeneşte într-o tigaie cu ulei.

Se adaugă zarzavatul şi ceapa tăiate felii şi se călesc împreună.

Se pune usturoiul tocat şi se stinge cu bulion diluat cu apă.

Se adaugă oasele ce au fost rumenite la cuptor şi condimentele.

Se umple vasul cu apă şi se lasă să fiarbă 3-4 ore, apoi se pasează printr-o sită şi se potriveşte gustul de sare.

Pentru escalop reţinem 400 g din acest sos brun.

Carnea de porc se taie în felii subţiri de cca 75 g fiecare şi se socotesc câte 2 bucăţi la porţie, se bat bine ca pentru şniţel, se sărează, se trec prin făină şi se prăjesc în ulei.

În uleiul rămas se adaugă sosul brun, vinul şi făina rămasă, se amestecă bine, se fierbe 10 minute, se toarnă peste escalop şi se fierb împreună încă 30 minute.

La servit se adaugă smântână la fiecare porţie.

Se serveşte cu piure şi salată.

Friptură de porc la tavă

· 1 kg pulpă de porc

· 50 g ulei

· 50 g ceapă

· 100 g morcovi

· 10 g usturoi

· Sare

Pulpa de porc se sărează, se unge cu ulei şi se aşază într-o tavă cu restul de ulei şi se frige la cuptor.

Alături de carne se pune ceapa tocată, morcovii raşi şi usturoiul tăiat feliuţe.

În timpul frigerii carnea se stropeşte cu sosul format în tavă.

După ce carnea s-a fript se scoate pe un fund de lemn şi se taie felii.

Se pune carnea tăiată pe platou.

Legumele şi sosul rămas în tavă se pasează şi se toarnă peste carne.

Se cserveşte cu garnitură de cartofi natur şi cu salată.

Gustare pentru gurmanzi

· 400 g carne de porc

· 200 g cârnaţi afumaţi

· 150 g creier

· 300 g ciuperci

· 50 g bulion de tomate

· 20 g usturoi

· 150 g ulei

· 2 legături verdeaţă

· 150 ml vin

· Sare

Carnea se taie în bucăţi mici, se sărează şi se prăjeşte în ulei, se adaugă cârnaţii tăiaţi feliuţe şi ciupercile tăiate ştraifuri şi călite în ulei.

Usturoiul se taie feliuţe şi se căleşte în ulei, apoi se adaugă creierul tăiat cuburi şi se mai căleşte câteva minute.

Se amestecă totul cu carnea şi se prăjesc în continuare.

Se stinge cu bulion amestecat cu vin şi verdeaţă tocată mărunt.

Se potriveşte gustul de sare şi se mai fierbe câteva minute.

Se serveşte caldă cu mămăligă.

TEATRU/FILM

EUGENIA POPOVICI

Imagini pentru eugenia popovici

Eugenia Maria Popovici^[2] (n. 1914, București – d. 23 decembrie 1986, București) a fost o actriță de film, radio, teatru și voce română și profesoară de artă dramatică. A jucat peste 50 de ani pe scena Teatrului Național din București și a îndeplinit funcția de rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București în perioada 1972-1976.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Fiică a unor profesori de liceu (mama ei a fost profesoară de muzică), Eugenia Popovici a absolvit Conservatorul de muzică și artă dramatică din București la clasa profesoarei Maria Filotti (1932-1935) și Facultatea de Litere și Filozofie (1932-1936). După absolvirea Conservatorului a fost angajată ca actriță la Teatrul Național din București, unde a jucat până la sfârșitul vieții.

Eugenia Popovici a jucat în puține filme, colaborând îndeosebi cu regizorul Ion Popescu-Gopo.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ordinul Muncii clasa a III-a (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»”^[3]
Artistă emerită (ante 1960)
Premiul de Stat (1962)^[2]
Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[4]
Ordinul Meritul Cultural clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”^[5]

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

sâmbătă, 23 decembrie 2023

BIOGRAFIE

Director muzical

Compozitor

COMPOZIȚII

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

BIOGRAFIE

STUDII

PARCURS PROFESIONAL

PREMII ȘI DISTINCȚII

VIAȚĂ PERSONALĂ

VIAȚA

OPERA

ȘCOALA

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

LUCRĂRI

Viața Sfinților 10 Mucenici din Creta