MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 26 DECEMBRIE 2023: RELIGIE ORTODOXĂ, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, TEATRU/FILM, GÂNDURI PESTE TIMP, POEZIE, SFATURI UTILE,

Astăzi este a doua zi de Crăciun!

Prieteni, nu uitați să vă rugați Domnului!

RELIGIE ORTODOXĂ

+) Soborul Maicii Domnului;

+) Sf Cuv Nicodim cel Sfințit de la Tismana

+) Soborul Maicii Domnului

Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Părintele Macarie Simonopetritul

- Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
  Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Un nou fel de viețuire începe astăzi pentru firea omenească: căci, precum Dumnezeu a ales fecioria pentru a Se naște după trup în lumea aceasta, tot așa, prin feciorie, El voiește să intre și să crească în chip duhovnicesc în sufletul fiecărui creștin care viețuiește luând ca pildă purtarea Maicii lui Dumnezeu.

După ce ne-am închinat în ziua dinainte, împreună cu îngerii, cu magii și cu păstorii, lui Dumnezeu Care S-a făcut om și S-a născut ca un prunc pentru mântuirea noastră, se cuvine să cinstim în această zi pe Maica Sa, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Biserica o înfățișează lângă prunc, în peșteră, arătând-o și ca unealtă aleasă și pregătită de Dumnezeu de-a lungul generațiilor, în vederea împlinirii marii taine a întrupării Sale, dar și ca pe noua Evă, prima și cea mai de seamă reprezentantă a omenirii înnoite.

Cum ar putea oare mintea omenească să înțeleagă chipul uimitor ales de Dumnezeu pentru a veni printre oameni? Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, născut din veșnicie din Tatăl, fără amestecare și fără împărțire, este zămislit în pântecele Fecioarei, fără participarea vreunui om, prin lucrarea Duhului Sfânt, și Se supune de bunăvoie legilor nașterii și creșterii, înnoindu-le. Fără a-Și părăsi natura, fără a înceta să locuiască în sânul Tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu ia asupra Sa firea omenească și devine singurul Fiu al Fecioarei, țesând în pântecele ei fecioresc veșmântul de purpură al trupului Său. Două nașteri: una dumnezeiască și veșnică, alta omenească și supusă timpului, dar un singur Fiu, Cuvântul lui Dumnezeu făcut Om. O singură Persoană se naște din ea, Dumnezeu-Omul (Theanthropos): fără mamă, după natura Sa dumnezeiască, și fără tată, după firea omenească. El unește atât de strâns ceea ce era despărțit printr-un adânc de netrecut, încât, fără să se amestece, însușirile firii dumnezeiești și cele ale firii omenești se împletesc în El în chip tainic (perihoreză). Așa cum, aruncându-se în foc o bucată de fier, focul primește de la fier tăria, iar fierul dobândește lumina și căldura focului, la fel și aici, Dumnezeirea pătimește de bunăvoie slăbiciunea trupului și omenirea se îmbracă în slava lui Dumnezeu, așa încât Preasfânta poate fi numită pe bună dreptate Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). „Acest nume constituie toată taina întrupării”, scrie Sfântul Ioan Damaschin, căci, „dacă aceea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreșit și cel născut din ea este Dumnezeu și, negreșit, este și om”[1]. Pruncul culcat în iesle nu este un om oarecare, chemat să primească mai târziu harul dumnezeiesc ca răsplată a virtuților sale, precum sfinții și prorocii, un ales al lui Dumnezeu sau un om îndumnezeit (purtător de Dumnezeu, teofor), ci este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care a luat asupra Lui firea omenească pentru a o înnoi, pentru a o recrea și pentru a reface în El Însuși chipul lui Dumnezeu, întunecat și schimonosit de păcat.

Rai duhovnicesc al celui de-al doilea Adam, Templu al dumnezeirii, Pod care leagă pământul de Cer, Scară pe care Dumnezeu Se pogoară pe pământ și omul urcă la Cer, Maica Domnului s-a făcut mai cinstită decât heruvimii, serafimii și toate puterile cerești. Primindu-L pe Hristos, pântecele său a devenit „mai încăpător decât cerurile”, fiindcă este de acum Tronul lui Dumnezeu. Prin ea, omul este înălțat mai sus decât îngerii și slava Dumnezeirii strălucește în trupul său.

În fața unei astfel de taine, minții omenești cuprinse de uimire nu-i rămâne decât să se închine în tăcere, cu credință, „căci acolo unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii”[2]. Dimpreună cu Iosif cel tăcut, scăldat în lumina aceasta străină care strălucește în întunericul peșterii, firea întreagă o contemplă pe Preasfânta, liniștită și luminoasă, așezată lângă Pruncul pe Care L-a înfășat ea însăși, așezându-L în iesle. Nicio urmă a durerilor și a ostenelii care urmează de obicei nașterii; căci se cuvenea ca aceea cu trup și suflet feciorelnic, nezămislind în patimi, să nu nască în dureri. Fecioară întru zămislire, fecioară întru naștere și după nașterea Mântuitorului, ea vestește astfel femeilor bucuria și izbăvirea de blestemul pus asupra Evei, cea dintâi mamă, în ziua căderii (Facerea 3, 16).

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților. Volumul IV, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 315-317)

[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, ed. Apologeticum, 2004, cap. 12, p. 98.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Nașterea Domnului, PG 56, 385, text reluat adesea în cântările liturgice; de exemplu: 25 decembrie, Sedealna de după a doua catismă de la Utrenie; Dogmatica gl. al 7-lea.

Ev. Matei 2, 13-23

După plecarea magilor, iată, îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa, fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul și pe Mama Sa și au plecat în Egipt. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin prorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu». Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare și, trimițând, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Prorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt». După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, și i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viața Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul și pe Mama Sa și au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domnește Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo și, luând poruncă în vis, s-a dus în părțile Galileei. Și, venind, a locuit în orașul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean Se va chema.

Ap. Evrei 2, 11-18

Fraților, Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc dintr-Unul sunt toți; de aceea, nu se rușinează să-i numească pe ei frați, zicând: «Spune-voi fraților mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda». Și iarăși: «Eu voi fi încrezător în El»; și iarăși: «Iată Eu și pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu». Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel și El S-a împărtășit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața. Pentru că, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânța lui Avraam a luat. Drept aceea, dator era întru toate să Se asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului. Că, prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute.

Predică la Nașterea Domnului şi la Soborul Maicii Domnului - Pr. Ilie Cleopa

Arhimandritul Cleopa Ilie

- Predică la Nașterea Domnului şi la Soborul Maicii Domnului - Pr. Ilie Cleopa
  Predică la Nașterea Domnului şi la Soborul Maicii Domnului - Pr. Ilie Cleopa

Această minune a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei în trup, covârşeşte cu minunea sa toate minunile şi toată zidirea celor văzute şi nevăzute.

Toate praznicele Dumnezeieşti care se rânduiesc în cursul anului de Biserică sunt Taine Dumnezeieşti şi fapte din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Iar astăzi, la Naşterea Lui, prăznuim o Taină care se numeşte Taina tainelor. O Taină ascunsă din veci şi îngerilor şi oamenilor (Sfântul Dionisie Areopagitul, „Cuvânt pentru dumnezeieştile nume”, cap. 2, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap. 12 al sutei a 3-a a „Capetelor teologice”).

Dumnezeiescul şi marele Vasile zice: „Din câte a făcut Dumnezeu în cer şi pe pământ, nici o minune nu este mai mare ca aceasta, ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om, să Se pogoare din ceruri, din slava Sa cea negrăită şi să Se facă asemenea nouă, afară de păcat” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 44”, precum şi în cap. 8 al celor „Despre Sfântul Duh”).

Această minune a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei în trup, covârşeşte cu minunea sa toate minunile şi toată zidirea celor văzute şi nevăzute. O adevereşte şi Sfântul Grigore de Nyssa, fratele marelui Vasile, care arată în chip firesc cum covârşeşte taina aceasta orice minte. Căci zice: „Dacă ai vedea undeva în văzduh o pară de foc, un foc mare arzând şi în loc să vezi că para focului se ridică în sus, cum e firesc, ai vedea – lucru înfricoşat! – că se pogoară în jos, nu te-ai înfricoşa?” (Sfântul Grigore de Nyssa, Cuvântul 7). Pentru că focul este o zidire uşoară ca şi aerul. (Din patru stihii a făcut Dumnezeu toată lumea: două stihii se numesc grele, pământul şi apa, care trag şi curg pururea în jos; iar două se numesc uşoare, aerul şi focul, că pururea aleargă în sus. Prin urmare, niciodată focul nu va pogorî cu para în jos).

Deci aici, la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, s-a văzut cea mai mare minune. După cum focul, răsturnându-se cu para în jos, tot foc rămâne – deşi astfel s-ar abate de la legea firească – tot aşa Dumnezeu Cuvântul, pogorându-Se de sus, El, focul cel mistuitor, deşi S-a coborât la noi şi s-a părut că aproape iese din fire prin lucrarea ce a făcut-o, rămâne totuşi focul Dumnezeirii şi Dumnezeu Cuvântul (Sfântul Grigore Teologul, „Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Dar, s-ar putea întreba cineva: nu cumva coborârea aceasta a Cuvântului lui Dumnezeu şi îmbrăcarea în firea omenească I-a pricinuit Lui vreo scădere din slavă şi din cinste? Nu, nicidecum.

Slava şi cinstea cea negrăită, de care s-au minunat şi îngerii, I-au adus-o cu prisosinţă şi în chip minunat mai mult pogorârea Sa decât înălţarea, pentru că nu mai avea unde să Se înalţe Cel ce este mai înalt decât toate zidirile. Pogorârea la noi I-a adus mai mare slavă, pentru că a fost un lucru nou pentru El şi străin şi de îngeri şi de oameni. Cum, Dumnezeu, Care este mai înalt peste toate, Se coboară până la firea noastră cea smerită şi neputincioasă? (Sfântul Grigore al Tesalonicului, „Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Dar pentru care pricină S-a pogorât Dumnezeu până la neamul omenesc? Care a fost pricina să vină Însuşi Dumnezeu din ceruri, să Se pogoare până la noi şi să ne mântuiască?

Întâi, ca să se arate că El este Ziditorul nostru şi tot El este şi Mântuitorul nostru, după ce am căzut. Dar cea mai mare pricină a fost dragostea Sa, căci din dragostea cea nemărginită pe care o avea pentru neamul omenesc S-a smerit pe Sine până la moarte şi moarte pe Cruce (Filipeni 2, 8). Şi S-a smerit până la peşteră şi până la iesle şi până la a Se întrupa. Din dragoste vine Dumnezeu la noi şi mai înainte de a ne naşte noi prin Dumnezeiescul botez şi prin pocăinţa cea adevărată, voieşte să se nască El de la oameni. Mai înainte de a ne face pe noi dumnezei după dar, vrea să Se facă El om îndumnezeit. Vrea să Se pogoare să îndumnezeiască firea noastră. Deci, Dumnezeu Cel mai presus de om Se face om şi rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om. A luat în ipostasul Său dumnezeiesc sufletul şi trupul nostru. A luat sufletul ca să-l îndumnezeiască cu Dumnezeirea Sa şi trupul ca să-l sfinţească prin înomenirea Sa. Iar din amândouă acestea s-a alcătuit un singur ipostas, din Dumnezeire şi din omenire.

Mare este taina aceasta! De aceea Dumnezeieştii Părinţi au cutezat să spună un lucru prea înfricoşat: că la venirea lui Dumnezeu Cuvântul în lume, la întruparea lui Dumnezeu, la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a arătat ceva străin şi îngerilor şi oamenilor. Pentru aceea, într-o privinţă mai mare unire are Dumnezeu Cuvântul cu noi, oamenii, decât cu Tatăl Său, deşi în alte privinţe e mai mare unirea cu Tatăl (Sfântul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţiri”, p. 378, cap.11).

Aşa tâlcuieşte Fericitul Augustin cuvintele prea înţeleptului Coresie: „Iată, mai mare minune a făcut Dumnezeu prin Iisus Hristos cu omenirea decât unirea pe care o are Fiul cu Tatăl. Şi aceasta în ce fel? Tatăl e unit cu Fiul şi Fiul cu Tatăl după fire, după fiinţă, după scaun, după voie, după putere şi după celelalte însuşiri, dar nu se uneşte după ipostas; şi aceasta o împărtăşeşte omenirii”.

Iată câtă dragoste şi câtă milă arată neamului omenesc! Căci deşi El este de o fire şi de o fiinţă cu Tatăl, dar după ipostas El e deosebit de Tatăl, ca un ipostas de alt ipostas, că altul este ipostasul Cuvântului şi altul al Tatălui şi altul al Sfântului Duh.

Deci, după ipostas se uneşte cu firea noastră prin Preacurata Fecioara Maria şi se face cea mai mare unire a lui Dumnezeu cu firea noastră, dar nu după voie, nici după fire, însă nici după dar, ci după ipostas. Auzi! Se uneşte ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul cu firea omenească şi se face un singur ipostas din două firi, din Dumnezeire şi din omenire. A luat în ipostasul Său întreaga noastră fire şi S-a unit cu noi după ipostas, ceea ce nici cu Tatăl nu are. Şi măcar că El este străin de omenire cu firea cea Dumnezeiască, dar după ipostas Dumnezeu Se face ca noi, că ipostasul Său ia firea omenească şi o ridică până de-a dreapta Părintelui Său. Pe această fire întunecată şi coruptă a noastră o ridică la cinstea cea mai de sus din ceruri, ca să stea pe tron în veacul veacului împreună cu Fiul, de-a dreapta măririi celei înalte, cum zice Sfântul Apostol Pavel (Luca 24, 26; Faptele Apostolilor V,31; 7, 55-56; Efeseni 1, 20-21).

Căci să ştiţi că două voiri are Dumnezeu: una se cheamă înainte mergătoare şi povăţuitoare, iar a doua se cheamă următoare, sau îngăduinţa, sau acceptarea lui Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 385).

Şi taina întrupării lui Dumnezeu nu s-a făcut după voia cea de-a doua, ci după cea dintâi, după cea înainte povăţuitoare, prin care El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Pentru că taina aceasta este din veac rânduită şi de îngeri neştiută. Deci nu după îngăduinţă vine în trup, nici după acceptare, ci după voia înainte povăţuitoare a Părintelui Său, Care-L trimite în lume să facă ascultare, să aducă neamul omenesc la starea cea de fericire din care a căzut.

Căci ce spune la Facere Dumnezeu către şarpe? Zice: „Vrajbă voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul!” (Facerea 3, 15).

Călcâiul este sfârşitul nostru pe pământ sau ultimele clipe când vom mai răsufla. Acela este călcâiul şi pe acela îl păzeşte satana. Îl păzeşte la fiecare suflet, ca doar, doar să-l câştige pentru veşnicie. Deci mare grijă ne trebuie pentru ceasul morţii.

Iar chipul în care sămânţa femeii a zdrobit capul şarpelui îl arată Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Hristos n-a fost sămânţă de bărbat, că nu s-a împreunat Preacurata Fecioara Maria cu bărbat, ci de la Duhul Sfânt a avut în pântece. Deci Hristos se numeşte sămânţa femeii, nu a bărbatului, căci sămânţa femeii trebuia să zdrobească capul şarpelui.

Şi iată care este pricina – cum zice Dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – că Adam, în loc s-o numească pe femeia sa „moarte”, pentru că aşa trebuia s-o numească după logica omenească, fiindcă prin ea venise moartea (căci ea gustase mai întâi din pom), o numeşte Eva, adică „viaţă” (Facerea 3, 20). Deşi ea a fost pricina venirii morţii, Adam o numeşte viaţă! De ce o numeşte viaţă şi nu moarte?

Adam era prooroc, era sfânt şi plin de darul lui Dumnezeu. Şi din clipa când a auzit că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, a luat bună nădejde şi s-a bucurat foarte, zicându-şi: „Deşi voi muri, din femeia aceasta, prin care am căzut, va veni din nou mântuirea, va veni iarăşi viaţa la neamul omenesc”. De aceea i-a pus numele nu moarte, ci Eva, adică viaţă, pentru două pricini. Prima ne-o arată Sfânta Scriptură atunci când zice: „A pus Adam numele femeii sale Eva, adică viaţă, căci ea avea să fie maica tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Iar a doua pricină pentru care se numeşte femeia lui Adam Eva, adică viaţă, este că prin Eva, adică prin strănepoata Evei, prin Eva cea tainică, Maica Domnului, la plinirea vremii, a venit în lume Viaţa.

Viaţa este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care a venit să dea viaţă tuturor celor din neamul omenesc care vor crede. Căci zice: „Am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă”, adică şi mântuirea şi desăvârşirea. „Şi tot cel ce crede întru Mine nu va muri şi chiar de va muri, viu va fi” (Ioan 3, 16-18; 5, 24; 6, 40-47; 8, 51).

Deci viaţa s-a numit Hristos, sămânţa femeii şi de aceea femeia lui Adam s-a numit şi ea Eva, adică viaţă. După trup se numeşte viaţă, ca Maică a celor vii, iar după înţelegerea duhovnicească, ca Maică a lui Hristos, care este viaţa şi învierea şi mântuirea lumii.

Deci acestea au fost pricinile pentru care Adam a pus numele femeii sale Eva.

Şi să mai ştiţi un lucru foarte important şi foarte înfricoşat: prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul au învăţat înţelepciunea şi îngerii şi începătoriile şi toate Stăpâniile, şi toate cetele cele fără de trup din ceruri. Au învăţat toţi înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri.

Nici ei n-au ştiut înainte de taina aceasta. Că auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Învederez tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, domniilor şi stăpâniilor, în cereştile locaşuri...” (3, 9-10).

Când a venit Mântuitorul în lume să Se jertfească pentru mântuirea lumii şi să întemeieze Biserica, s-au învăţat şi îngerii, ca unii care nu ştiau cum Dumnezeu, Care este Împăratul slavei şi al luminii celei neapropiate şi a toată zidirea, va face una ca aceasta. N-au ştiut că se va face vierme, că aşa se numeşte omul de Duhul Sfânt: „Că eu sunt vierme şi nu om”. N-au ştiut că Se va smeri, Se va face om, Se va pogorî până la noi! Acum au învăţat îngerii cum că cele dimpotrivă pe cele dimpotrivă le surpă prin puterea lui Dumnezeu, că prin blestem vine binecuvântare, căci spune Scriptura: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”. Iar El Se spânzură pe cruce pentru noi şi aduce binecuvântare la toată lumea. Prin moarte aduce viaţă, iar prin smerenia Lui – înălţarea noastră, prin pătimirea Lui – nepătimirea noastră. Astfel, vedem că pe cele dimpotrivă prin cele dimpotrivă le vindecă.

Dar şi altfel lucrează Dumnezeu. Cu cele asemenea, pe cele asemenea le vindecă: cu rana Lui vindecă rana noastră, cu moartea Lui vindecă moartea noastră, cu ascultarea Lui aduce ascultarea noastră, cu plecăciunea Lui plecarea noastră, cu nestricăciunea Lui pricinuieşte nestricăciunea noastră, cu smerenia Lui smerenia noastră. Şi aşa nu mai ajungem la capăt (Sfântul Grigore de Nyssa, „Cuvântul 8 la Cântarea Cântărilor”).

Deci, pe cele dimpotrivă cu cele dimpotrivă le vindecă şi pe cele asemenea cu cele asemenea le pricinuieşte, fiindcă prin întruparea lui Dumnezeu toate câte erau potrivite firii omeneşti s-au răsturnat, cum arată Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, căci Hristos a răsturnat logica lumii celei căzute.

Omul putea să cugete că, prin moarte, Hristos putea să aducă moartea, dar El a adus viaţă; că prin blestem va aduce blestem, dar El aduce binecuvântare. Căci se zice că prin El se vor binecuvânta toate seminţiile şi limbile pământului. Deci, tot ce era logic şi firesc pentru mintea omenească cea căzută s-a răsturnat prin taina iconomiei în trup. Dar nici începătoriile, nici îngerii n-au înţeles în ce chip a lucrat Mântuitorul la mântuirea neamului omenesc prin atâta smerenie şi pogorâre.

Spun Sfinţii Părinţi că îngerilor li s-a părut că Mântuitorul, când era pe cruce Şi-a ieşit din firea Sa, că nu mai este adică Dumnezeu, ci pătimeşte un om. Şi erau gata să creadă că Se stinge Acela, despre Care ştiau că este Mântuitorul lumii, văzându-L aşa de smerit pe cruce, aşa de rănit, aşa de batjocorit şi aşa de nebăgat în seamă de toată lumea care era în jurul Lui.

Am înfăţişat câteva învăţături dogmatice despre taina iconomiei în trup, despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul şi nu vreau să intru mai adânc, pentru că sunt lucruri prea grele şi dacă vi le-aş spune, nu le-aţi înţelege.

Dar să revenim la sărbătoarea de astăzi, căci am văzut în ce chip taina iconomiei în trup sau a Naşterii Domnului n-a fost înţeleasă nici de îngeri, nici de oameni.

Şi acum să vă întreb: ştiţi ce sărbătoare e astăzi?

Astăzi e Soborul Maicii Domnului.

Care a fost pricina pentru care Biserica lui Iisus Hristos, mireasa Mielului, a pus a doua zi de Crăciun să se serbeze Soborul Maicii Domnului? Îndată după Naşterea Domnului, avem Soborul Maicii Domnului, pentru că în ea se cinstesc mai ales persoanele legate de Naşterea Lui: Maica Domnului, fericitul Iosif logodnicul, Sfântul Iacov (fratele Domnului), Sfântul Prooroc David şi ceilalţi.

Cei ce au alcătuit Sinaxarul anului n-au fost oameni neînvăţaţi, oameni de rând, ci sfinţi mari. Ei s-au întrebat: „Prin cine s-a făcut mântuirea neamului omenesc? Prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar prin cine a lucrat Dumnezeu şi care au fost vasele alese de Dumnezeu la taina aceasta a mântuirii lumii? Întâi Iisus Hristos, al doilea Maica Domnului”.

Vedem, deci, că mai înainte de veci s-a prevăzut în sfatul Sfintei Treimi planul mântuirii neamului omenesc prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul dintr-o Fecioară. De aceea v-am spus că întruparea s-a făcut după voia cea mai înainte povăţuitoare.

Nici satana, nici heruvimii, nici îngerii, nici sfinţii n-au cunoscut taina aceasta a sfatului Preasfintei Treimi, că Dumnezeu la plinirea vremii se va face om din Fecioara. Căci zice Dumnezeiescul Părinte Maxim: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, cum de n-au ştiut-o îngerii, de vreme ce proorociile despre venirea lui Mesia s-au făcut prin îngeri?”. Căci bunăvestirea Maicii Domnului s-a făcut prin înger (Luca 1, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Părinte arată mai apoi că, într-adevăr, ştiau îngerii, dar ce ştiau? Că se va naşte Mesia, dar în ce chip – nu ştia nimeni. Taina a fost ascunsă până la Hristos, ba este ascunsă şi astăzi şi va rămâne ascunsă în veacul veacului. Rămâne neştiut în ce chip Dumnezeu, Cel neîncăput şi nescris împrejur de toate zidirile Sale şi de toate cerurile, a încăput în pântecele unei fecioare, ca să fie desăvârşit Dumnezeu şi să Se facă om, ca în acelaşi timp să stea împreună cu Tatăl pe Scaun şi în pântecele Fecioarei şi să le umple pe toate.

Vezi cum la taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvântul, la împlinirea planului mântuirii neamului omenesc, după Mântuitorul vedem pe Maica Sa, slujind ca vas ales şi faţă aleasă dintre toate popoarele pământului la săvârşirea acestei taine?

Căci zice Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Precum grădina se face ca să sădim pomii şi pomii se sădesc pentru grădină, aşa Maica Domnului s-a făcut de Dumnezeu mai înainte şi s-a întocmit planul ca din ea să se nască Hristos la plinirea vremii” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Dezlegarea 60”, în „Paza celor cinci simţiri”, p. 384).

Dar şi prin Isaia s-a spus, cu 700 de ani mai înainte: „Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil, adică cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).

Deci Maica Domnului a fost o persoană aleasă de Preasfânta Treime, din toate popoarele pământului, ca fiind cea mai curată şi mai Sfântă Fecioară, din neam arhieresc şi împărătesc, din neamul lui Aaron, după mamă şi din neamul lui David, după tată, aleasă din două seminţii de frunte după trup, iar după duh cum Unul Dumnezeu ştie, ca să slujească la mântuirea neamului omenesc.

La Bunavestire, Arhanghelul Gavriil i se închină ei de la început: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar (Marie), Domnul este cu Tine!” (Luca 1, 28).

La Naşterea Mântuitorului, ea a fost lângă Mântuitorul atunci când L-a născut în iesle. Ea a fost cea mai aproape de Mântuitorul. Ea L-a purtat nouă luni în pântece, L-a hrănit cu lapte un an, L-a purtat în braţe; şi de câte ori nu L-a sărutat pe Acela Care a făcut cerul şi pământul, de câte ori nu L-a mângâiat, de câte ori nu L-a îmbrăţişat, de câte ori n-a plâns de bucurie, pentru că ea nu era numai o fecioară preasfântă şi preacurată, ci era şi proorociţă. Ea ştia că Acela pe Care L-a născut în peşteră nu este numai om, ci este şi Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zămislit-o şi pe dânsa în pântecele maicii sale. Gândiţi-vă câtă bucurie era în inima ei când îşi dădea seama că ea poartă în braţe pe Acela Care ţine în palma Lui cerul şi pământul!

Când păstorii au vestit cuvântul cel grăit lor de înger despre Prunc (Luca 2, 17-18) şi când Simeon bătrânul, în biserică, i-a proorocit că prin inima ei va trece sabie la patimile Mântuitorului şi a zis: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34-35), ce se zice? „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19).

Ea n-a avut dureri la naştere, căci numai Maica Domnului a născut fără dureri, pentru că acolo unde n-a fost înainte dulceaţă de bărbat, nici durere n-a fost mai pe urmă. Ea a născut de la Duhul Sfânt, fără durere. Dar durerile, pe care nu le-a avut la naştere, le-a avut la răstignirea Mântuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei şi de trei ori a leşinat, văzând pe Fiul ei sângerat, batjocorit şi bătut, ştiind mai ales Cine este El şi că a venit să ne mântuiască şi cu rana Lui să vindece rana neamului omenesc.

Deci, de la început, Preacurata Maică a lui Dumnezeu a fost lângă Mântuitorul lumii şi numai după câteva săptămâni de la naştere, iată că a sosit şi necazul. Au venit magii de la Răsărit să se închine. Şi aceşti magi nu erau oameni neînvăţaţi şi nici oameni săraci. Încă de cu peste o mie de ani mai înainte, unul din acest fel de magi, Valaam din Pator, care era mare astronom şi cititor în stele, a spus: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24, 17-18), adică pe zeii popoarelor lumii. Şi de la acesta s-a transmis, din generaţie în generaţie, de către bătrâni şi magii astronomi, că atunci când se va vedea o stea călătoare nu de la răsărit, ca soarele – că steaua Mântuitorului n-a venit de la răsărit – ci mergând de la miazăzi spre miazănoapte, când se va vedea pe cer o asemenea stea, să se ducă în direcţia ei, că se va naşte din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, un împărat care va zdrobi toate împărăţiile lumii şi va împărăţi în veac în împărăţia cea duhovnicească şi fără de sfârşit (Luca 1, 33).

Şi aceşti oameni învăţaţi, când au văzut steaua, îndată au încălecat şi au pornit pe urmele ei. Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei, cu numele Arvatan, fiind împiedicat de diavolul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Vitleem.

Şi aceşti magi erau foarte bogaţi şi foarte însemnaţi. De aceea au adus aur, smirnă şi tămâie: aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort şi toate celelalte. Şi s-au închinat.

După ce a aflat de la ei de naşterea lui Hristos, Irod a chemat pe arhierei şi pe cărturari şi pe cei mai mari ai legii şi i-a întrebat unde are să se nască Hristos. Iar ei au zis: „În Vitleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Iar tu, Vitleeme, nu eşti nicidecum mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israil” şi celelalte (Matei 2, 5-6; Miheia 5, 1).

Iosif şi Maria se duseseră să se înscrie acolo, la casa şi la originea lor, în Vitleem, căci de acolo era Iosif, logodnicul Fecioarei, cu toate că acum locuiau în altă parte. Iar peştera aceea, unde a născut, ştiţi a cui era acum? O ţinea un om cu numele Crăciun. Era o peşteră care avea cam două - trei sute de picioare lăţime, pentru vite, cu iesle pentru vite, unde ziua se adăposteau vitele de căldura mare. Era peştera unde David închidea oile când era păstor. Deci Mântuitorul a voit să se nască chiar în peştera unde păstorise în tinereţe David, strămoşul Său după trup; n-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci peştera lui David, ca să-Şi arate smerenia chiar de la început, de la naşterea Sa.

După ce au plecat magii, Iosif a auzit de la înger că Irod caută sufletul Pruncului, să-L omoare. Căci Irod, văzând că magii s-au dus călăuziţi de înger pe altă cale în ţara lor, a trimis să omoare toţi pruncii de la doi ani mai jos, după vremea aflată de la magi, în Vitleem şi în toate hotarele lui (Matei 2, 16-18).

Aţi auzit din Evanghelia de astăzi ce s-a întâmplat după ce s-au dus magii: „Iată, îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: «Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt... fiindcă Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare!»” (Matei 2, 13). Aţi văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său?

Dar de ce fuge Dumnezeu de om? Nu putea Hristos, Care a făcut cerul şi pământul, să-l piardă pe Irod într-o clipă? De ce fuge Dumnezeu de Irod? Se teme oare de el? Doamne fereşte! Dumnezeu poate să cutremure pământul din temelii şi să piardă ca pe nişte furnici toate popoarele pământului. Dar toată viaţa Mântuitorului este chipul, adică icoana vieţii creştine, pentru toate veacurile şi timpurile. Mântuitorul încă din faşă a început să dea pildă bună de smerenie şi de tăcere, prin lucrare şi apoi prin cuvânt, când a predicat Evanghelia, arătându-ne cum trebuie să facem şi noi, creştinii, la vreme de primejdie.

Zic Dumnezeieştii Părinţi Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, ca şi alţii, că nu S-a temut, dar ne-a arătat nouă, oamenilor, că nu trebuie să facem pe mândrii, când vom auzi că e primejdie asupra noastră şi să nu zicem: „Eu nu mă tem!”. Că atunci ne părăseşte darul lui Dumnezeu. Când ştim că cineva vrea să ne facă rău, să ne ferim din calea lui. Ai auzit ce spune Evanghelia: „Păziţi-vă de oameni” (Matei 10, 17). Şi acum Hristos a arătat cu lucrul, ferindu-Se de Irod, ceea ce a spus când a ieşit la propovăduire, după botez: „Păziţi-vă de oameni” şi „Când vă vor goni dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă”. Şi iarăşi, nu zice: „Vă veţi duce la domni”, ci „Veţi fi duşi” (Matei 10, 17-18). Aceasta arată şi Sfântul Grigore în cap. 9 din „Pidalion”: „N-a zis că vă veţi duce voi, ci că veţi fi duşi înaintea oamenilor şi a judecătorilor, adică alţii vă vor duce”. Deci să nu spunem că Dumnezeu are grijă şi că de bună voie să ne aruncăm în primejdie, că aceasta nu ne învaţă Mântuitorul nicidecum prin pilda de astăzi, nici prin cuvânt, când a predicat Evanghelia. Ci, prin cuvânt şi prin faptă ne-a arătat că trebuie să fugim de primejdie.

Şi S-a mai dus Mântuitorul în Egipt şi pentru alte două pricini.

A fugit acolo fiindcă era şi o proorocie pe care trebuia să o plinească, precum trebuia la vreme să plinească şi proorocia despre răstignire, hrănirea cu oţetul, trestia şi toate celelalte de care se proorocise. Proorocul Ieremia spune că „prunc este Israel”, adică cel ales; şi „din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1; Matei 2, 15). Trebuia deci să se împlinească şi această proorocie, anume ca Mântuitorul să fie chemat din Egipt. De aceea trebuia să se ducă acolo o bucată de vreme, ca apoi să fie chemat prin înger din nou în pământul lui Israel, cum aţi auzit.

Dar şi pentru altă pricină s-a făcut aceasta. În secolul al II-lea după Hristos au ieşit ereziile numite gnostice, în secolul al iii-lea – montaniştii, în secolul al IV-lea – arienii şi aşa mai departe. Şi o seamă din ei au nălucit că Hristos s-ar fi născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu s-ar fi ascuns Hristos, aceşti eretici ar fi nălucit că El nu a fost şi om cu trup, ci numai Dumnezeu, Care după nălucire S-a întrupat.

Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă şi firea omenească şi că l-ar fi tăiat sabia lui Irod dacă l-ar fi găsit. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit, deci, ca să se împlinească proorocia care spune că „din Egipt am chemat pe Fiul Meu”, dar şi ca să se arate că purta trup, ferindu-Se cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.

Dar de ce spune Evanghelia că i-a spus îngerul Domnului noaptea lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi...” (Matei 2, 13)?

Când eşti în faţa primejdiei, să te grăbeşti, să fugi!

Iar după ce au stat şi şapte ani în Egipt, nu-i mai spune: „Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în pământul lui Israel”, ci îi spune: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, că au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului”. Adică mergi în linişte, nu te mai teme, că a murit vrăjmaşul ce căuta sufletul lui Hristos.

Deci, când era grabă şi primejdie a spus: „Fugi!”, iar când a încetat primejdia a spus: „Mergi în pământul lui Israel!”.

Şi a venit Pruncul cu Maica Domnului şi cu dreptul Iosif şi auzind că Arhelau domneşte în locul lui Irod, tatăl său, în Iudeea, n-au mai îndrăznit să vină în Betleem, de unde au plecat atunci, noaptea, în fugă, ci s-au dus în Nazaretul din Galileea, departe, aproape de Marea Mediterană, aproape de Siria. S-au dus în oraşul Nazaret şi au stat acolo până la o vreme, ca să se împlinească o altă Scriptură, care zice că „Nazarinean se va chema” (Matei 2, 23; Marcu 1, 24; Faptele Apostolilor 2, 22; 10, 28; 22, 8).

Betleemul înseamnă Casa Pâinii, iar Nazaretul înseamnă înflorit şi sfinţit. Căci Mântuitorul se numeşte „Floarea darurilor” şi „Sfinţenia Tatălui”.

De aceea a plecat Mântuitorul în Egipt şi a venit înapoi în părţile Nazaretului.

Acum am să vă mai spun ceva despre Maica Domnului, căci astăzi e soborul ei.

Este o părere a unor teologi mari ai Bisericii Răsăritului că atâta valoare are Maica Domnului în cer şi pe pământ, încât dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele nouă cete de îngeri, toată lumea cea văzută şi nevăzută, toate popoarele lumii, nu ar fi avut atâta scârbă ca dacă ar fi pierdut-o pe Maica Domnului. Aşa teologhisesc mulţi, între care şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru că planul mântuirii neamului omenesc era prevăzut să se împlinească numai prin venirea Mântuitorului prin Maica Domnului. Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos.

De aceea, vă spun: câtă nebunie, câtă orbire, câtă rătăcire, câtă nepăsare, câtă negrijă este la acei creştini din casa cărora lipseşte icoana Maicii Domnului, sau care nu au candelă la icoana Ei, sau care nu citesc în fiecare zi măcar un acatist, sau un paraclis al Maicii Domnului!

Maica Domnului este un al doilea cer sau a doua lume, cum zice Sfântul Ioan Damaschin. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.

Vai de creştinul care n-o cinsteşte pe Maica Domnului şi nu are în casa lui o carte de rugăciuni, să-i citească Maicii Domnului un paraclis sau un acatist, sau care nu ştie măcar o rugăciune pe de rost către ea! Mare ruşine o să aibă acela în ziua Judecăţii.

Ştiţi oare, în ziua Judecăţii, cine are să fie de-a dreapta Mântuitorului? Maica Domnului; iar de-a stânga Lui – Sfântul Ioan Botezătorul, înger întâistătător al tuturor sfinţilor.

Deci aceste două persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri după Preasfânta Treime: întâi Maica Domnului şi apoi Sfântul Ioan Botezătorul.

Câtă durere şi câtă ruşine va fi pentru popoarele pământului care n-au cunoscut-o şi n-au cinstit-o! Că ea fiind de-a dreapta Mântuitorului, câtă ascultare nu va avea atunci, ca Una care L-a purtat pe Mântuitorul în pântece şi L-a născut şi L-a alăptat şi L-a purtat în braţe şi toată viaţa a fost lângă El şi pururea L-a păzit de primejdii şi pururea L-a ascultat şi a suferit la patima Lui mai mult decât oricine, că inima ei a fost însângerată.

Câtă slavă şi cinste nu are ea acolo sus, iar noi, păcătoşii, pe pământ ne lenevim s-o chemăm în ajutor, sau nu ştim câtă durere o să aibă sufletul nostru în ceasul morţii. Atunci o să vedem cât poate Maica Domnului să ne uşureze şi să ne scoată din ghearele dracilor, care vor veni să ne arate toate câte am greşit cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul.

Era odată un călugăr în Galia, sau în Franţa de astăzi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era toată catolică, ci era o singură Biserică Ortodoxă în toată lumea. Şi era acolo o mănăstire de călugări, care o cinstea pe Maica Domnului şi o avea ca ocrotitoare şi miluitoare. Iar acel călugăr avea o deosebită dragoste şi o mare evlavie către Maica Domnului şi în fiecare zi făcea canoane, metanii, paraclise şi acatiste cu multe lacrimi la Maica Domnului, ca s-o aibă ajutătoare pe pământ şi în vremea morţii şi în ziua Judecăţii. Dar se mai ruga ceva bietul călugăr: „Maica Domnului, aş vrea să te văd o dată, cum eşti tu în ceruri, ca mai mare evlavie să simt pentru tine şi mai mare credinţă. Nu sunt vrednic, că sunt om păcătos, dar dacă vrei, arată-mi mie, ca să văd eu câtă slavă ai tu în ceruri; şi dacă te voi vedea o dată, nu mai uit până ce-oi muri”. Şi s-a rugat mult, însă Maica Domnului n-a vrut să i se arate.

Îl mângâia în ascuns, tainic, dar nu voia să i se arate, poate ca să nu se mândrească, sau poate ca să nu-L orbească, fiindcă ea străluceşte de zeci de mii de ori mai tare decât soarele. Însă văzându-se supărată mereu de el, că plângea mereu şi văzându-l cât de credincios era, a voit să i se arate, dar nu cu slava şi cu strălucirea pe care o are de-a dreapta Fiului şi în ceruri, ci cu atâta slavă cât putea el să rabde. Şi odată, la rugăciune, i s-a arătat Maica Domnului cu atâta strălucire, încât el gândea că dacă o să mai ţină ochii deschişi o să orbească şi atunci a închis un ochi. Pentru că atâta lumină şi atâta mireasmă a Sfântului Duh şi atâta frumuseţe şi strălucire era în faţa ei. Iar cu celălalt ochi a orbit de tot. Şi s-a închinat, iar Maica Domnului i-a dat binecuvântare şi i-a spus: „Nu înceta a te ruga, căci vei veni să mă vezi acolo în ceruri, pentru veşnicie!”. Şi după ce a plecat Maica Domnului, avea el mare bucurie şi mare mângâiere de la Duhul Sfânt, Care a venit prin Maica Domnului şi l-a umplut de dragoste duhovnicească, dar îi părea rău de un lucru şi zicea: „Prost am mai fost! Cine m-a pus pe mine să închid un ochi?! Mai bine îl ţineam deschis şi pe acela şi orbeam de amândoi, numai să mă fi îndulcit de lumina aceea atât de frumoasă şi de negrăită a Maicii Domnului. Dacă ar mai veni Maica Domnului o dată?”. Şi a început să se roage din nou: „Maica Domnului, îmi pare foarte rău că mi-am cruţat un ochi. Am orbit de acela cu care te-am văzut, dar dacă mai vii o dată, vreau să orbesc şi de acesta, numai să te mai văd o dată! Vreau să rămân orb pentru totdeauna, până la moarte, numai să te mai văd câteva clipe!”. Şi s-a rugat ani de zile şi iată că a venit Maica Domnului. Dar când a apărut, în loc să orbească şi ochiul celălalt, s-a întâmplat o altă minune: i s-a deschis şi ochiul orb şi a rămas acela cu ochii sănătoşi şi curaţi. Maica Domnului, venind, nu l-a mai orbit şi de celălalt ochi, dar i-a spus: „De azi înainte ai să mă vezi la cer când vei veni”. Şi s-a făcut sănătos de amândoi ochii, iar după puţină vreme s-a dus bietul călugăr să se sature de bucurie şi lumină, de veselia cea negrăită şi de privirea Preacuratei Născătoare în ceruri, nu o clipă, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus să aibă privirea cea duhovnicească îndreptată spre Preacurata şi spre Mântuitorul şi spre Sfânta Treime cu toţi Sfinţii, în lumina cea neapropiată şi să se bucure şi să se veselească.

Noi să nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanţă a unui suflet aşa de mare. Dar noi să ne vedem de păcatele noastre şi să nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, că nu suntem vrednici. Să ne vedem şi să ne plângem păcatele, să ne pocăim până la ultima suflare, să ne mărturisim curat, să fim împăcaţi cu toţi, să ţinem sfintele posturi, să ducem viaţă curată, să avem dragoste către aproapele şi atunci şi noi, păcătoşii, vom nădăjdui la mila Mântuitorului şi a Preacuratei Fecioare Maria, ca să o vedem şi noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugăciunile Preacuratei, Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii. Amin!

+) Sf Cuv Nicodim cel Sfințit de la Tismana

Viața Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana

- Viața Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana
  Viața Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfințit era de neam macedo-român, născut din părinți binecredincioși la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învață carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoința vieții monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primește îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre și chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi singur într-o peșteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni și s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii și al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele.

Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog și părinte duhovnicesc pentru mulți. Pentru aceea nu puțini sihaștri, călugări de chinovii și egumeni veneau la el pentru sfat și cuvânt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul și împăratul smerenia și înțelepciunea cuviosului și cucerindu-se de sfințenia vieții sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos și bucuria creștinilor. Așa înțelegea el să împlinească Evanghelia și să ajute la mântuirea semenilor săi.

În urma unei descoperiri dumnezeiești, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulți ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici așezări monahale: Vratna și Mănăstirița.

Iar în anul 1364 trece în Țara Românească și se așează pe valea râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu (1377-1384) și a sihaștrilor din partea locului, zidește chilii și biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfințește în anul 1369. Mănăstirea Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț”.

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulți sihaștri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălțat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Mănăstirea voievodală Tismana, cu același hram, cu ajutorul domnitorului Țării Românești Radu I și Dan I, între anii 1377-1378. Aici, marele stareț formează o obște renumită de zeci de călugări, ajută la menținerea în continuare a vieții isihaste pe valea Tismanei și pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiția Muntelui Athos. Apoi, adunând în jurul său câțiva călugări minuați, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești, renumită în toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el și întreținea corespondență cu egumeni și ucenici din Athos, din Serbia și din Țara Românească, precum și cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei, dovedindu-se un mare teolog și părinte duhovnicesc.

Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni și putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe și nenumărate minuni, cât a trăit în viață, izgonind diavolii din oameni și tămăduind toată boala și toată neputința. Se zice că a intrat și în foc și a ieșit nevătămat, încât nici chiar de haine și nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni și nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

La bătrânețe, Sfântul Nicodim încredințează grija celor două mănăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoință în peștera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea și în neîncetată rugăciune. Numai Duminica și la praznice cobora din peșteră în Mănăstirea Tismana și săvârșea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinții, sfătuia și mângâia pe toți cu cuvinte de folos și se urca din nou la peșteră.

Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești, pentru sfințenia vieții sale și darul vindecării a tot felul de boli. În tradiția mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alții se tămăduiau cu rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecați de Sfântul Nicodim se numără și fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câțiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vișina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită și Silvașul de Sus, în ținutul Hunedoarei, cu același hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrân. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câțiva ani, unde a și scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

Ajungând la adânci bătrâneți cu sfințenie, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viață vremelnică, la viața cerească și nepieritoare, în ziua de douăzeci și șase decembrie, anul mînturii 1406, fiind plâns de toți ucenicii săi. Sfintele sale moaște s-au îngropat cu multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaștele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros și cu dar izvorâtor de mir și cu facere de minuni, au fost scoase și puse în raclă, fiind așezate cu cinste în biserica zidită de el, ca și moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistrița.

După trecere de mulți ani, un domn al Țării Românești, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului Nicodim și să le ducă în orașul București. Dar, nefiind voia sfântului să se înstrăineze moaștele din locașul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaștele și numai un deget să-i ia de la mâna pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfântul Nicodim și egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese și fratelui aceluia. Încredințându-se egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului și mir de la moaștele sale și au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz; și se află în sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe duhovnicești cinstite și de mare preț. Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cât de puțin, fără numai vasul a-l săruta și a se umple de bunămireasmă duhovnicească.

În acest chip fiind ascunderea moaștelor sfântului, multă vreme se știa taina numai de către egumen și de unul din frații mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmerițe și robii, au rămas moaștele sfântului tăinuite de tot și neștiute de nimeni, până în ziua de astăzi. Poate că așa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai susnumite sfinte odoare, spre mângâierea părinților mănăstirii și a celorlalți locuitori creștini, prin care și acum se fac multe și nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului și vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la ajutorul lui. Și țara aceasta, cu rugăciunile și cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzește și se izbăvește. Apoi și Sfânta Mănăstire Tismana, care are în sine comoară de mare preț a sfintelor sale moaște, de multe primejdii și bântuieli ale văzuților și nevăzuților vrăjmași este păzită și apărată totdeauna cu grabnică și călduroasă folosința sa. Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET; MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

VIORICA CORTEZ

Date personale
Viorica Cortez

Născută	26 decembrie 1935 (85 de ani)^[1]^[2] Bucium, Buciumi, Iași, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață cântăreață de operă
Activitate
Studii	Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași
Tipul de voce	mezzo-soprană
Instrument(e)	voce[*]
Premii	Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*]
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Viorica Cortez (n. 26 decembrie 1935,^[1]^[2] Bucium, Buciumi, Iași, România) este o celebră mezzosoprană română.

A început să studieze muzica la Conservatorul „George Enescu” din Iași. Încă studentă fiind, a obținut Marele Premiu la Concursul Internațional de Canto din Toulouse (1964). Au urmat Marele Premiu special „Kathleen Ferrier” din t’Hertogenbosch (Olanda, 1965) și Premiul I cu medalie de aur al Concursului Internațional de Muzică „George Enescu” din București (1967). Premiul de la Toulouse i-a deschis imediat toate marile scene. Fără a mai trece prin roluri mici, a obținut un contract în Franța pentru rolul principal din opera "Samson și Dalila" de Camille Saint-Saëns.

În anul 1971 a decis să rămână în Franța. După emigrare și până în decembrie 1989 nu a mai avut voie să cânte pe nici o scenă din România. A obținut cetățenia franceză, dar nu a renunțat nici la cea română.

Viorica Cortez este sora mai mare a profesoarei de pian Ștefania Șerban și a sopranei Mioara Cortez.^[3]^[4]

Protagonistă a unora dintre cele mai celebre pagini din istoria scenei lirice, una dintre cele mai complete artiste ale ultimilor 50 de ani, Viorica Cortez a încântat publicul, de-a lungul timpului, pe cele mai mari scene ale lumii, fie că a fost cazul Scalei din Milano, Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, Arena din Verona, Gran Teatre del Liceu din Barcelona ori Lyric Opera din Chicago.

Viorica Cortez s-a născut la Bucium, Iaşi, la 26 decembrie 1935. Tatăl său cânta la pian şi la orgă şi obişnuia să găzduiască serate muzicale acasă, oaze de muzică şi literatură, în cadrul cărora se scriau şi foarte multe poezii, Nicola Labiş, dar şi mulţi muzicieni, dându-şi întâlnire aici. Dealtfel Labiş a scris special pentru Viorica Cortez poemul „Contemplaţie“.

Artista a început cariera muzicală la vârsta de 17 ani, fiind solistă a Corului Gavriil Musicescu din Iaşi, apoi a urmat cursurile Şcolii de Muzică, urmate de cele ale Conservatorului din Iaşi – primii trei ani de studiu.

Încă din ultimii ani de liceu a fost selectată ca solistă în corul Filarmonicii de stat “Moldova” din Iaşi, iar de la Filarmonică a ajuns solistă la Opera Română din Iaşi.

Pregătirea în arta lirică a fost încununată de studiile de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, la clasa Artei Florescu.

În anul 1964, studentă fiind, a obţinut Marele Premiu la Concursul Internaţional de Canto din Toulouse, o recunoaştere a valorii prestaţiei sale artistice care avea să îi deschidă calea spre afirmare pe marile scene ale lumii. A avut astfel privilegiul de a nu mai trece prin perioada obişnuită a „rolurilor mici”, semnând un contract, în Franţa, pentru partitura principală din opera „Samson şi Dalila”, de Camille Saint-Saëns.

Cariera sa a fost încununată cu numeroase alte premii precum Marele Premiu special „Kathleen Ferrier” din ’Hertogenbosch – în Olanda, în anul 1965 şi Premiul I cu medalie de aur al Concursului Internaţional de Muzică „George Enescu” din Bucureşti – în anul 1967.

A urmat angajarea sa la Opera din Bucureşti, însă a părăsit România în anul 1971, din cauza „clasicelor” şicane ale autorităţilor comuniste, care doreau, probabil, blocarea afirmării internaţionale a celebrei artiste, aceasta obţinând cetăţenia franceză, păstrându-şi însă şi cetăţenia ţării în care s-a născut.

S-a căsătorit cu remarcabilul sculptor Marcel Guguianu, şi a avut accesul interzis pe scenele din România, până după Revoluţia din decembrie 1989.

Viorica Cortez a performat pe aproape toate marile scene ale lumii, fiind extrem de apreciată de public şi criticii de specialitate. A avut o prezenţă îndelungată pe scene cum sunt Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, Arena din Verona, Gran Teatre del Liceu din Barcelona, Lyric Opera din Chicago, Teatrul Capitol din Toulouse, sau Staatsoper din Viena.

A colaborat cu nume mari de artişti lirici, dirijori şi regizori – îi menţionăm aici doar pe Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Montserrat Caballe, Alfredo Kraus, dintre artişti, pe Franco Zeffirelli, Luchino Visconti, Pier Luigi Pizzi şi Margherita Wallmann, dintre regizori, şi pe Georges Prêtre, Jean-Claude Casadesus, Zubin Mehta şi Riccardo Muti – dintre dirijori.

În toate aceste colaborări a abordat un repretoriu extrem de amplu, şi a demonstrat o înzestrare artistică fantastică, devenind una dintre cele mai complete artiste lirice din ultima jumătate de secol.

Despre unul din rolurile interpretate alături de Placido Domingo, Viorica Cortez declara într-un interviu: „Eram la Metropolitan şi trebuia să fac rolul Julietei. Mi-au dat o rochie albă, superbă, cu perle cusute de mână. Mi-au zis: „Să fiţi atentă, că a costat 10 mii de dolari“. Eu îmi ziceam: „Uite ce proşti sunt. Se duceau la o mercerie, cumpărau cu metrul ceva şi ar fi avut acelaşi efect“. Le-am spus: „Bine, am să încerc“. Şi am început duetul de dragoste cu Domingo, pe nişte perne. Cum mă lua în braţe, mai crăpau câteva perle. Eu, în gând: „S-au mai dus o sută de dolari“. Până la urmă, am rămas cu puţine perle, pentru că Domingo nu glumea.”

În Franţa, Viorica Cortez a devenit soţia compozitorului Emmanuel Bondeville, secretar al Academiei de Arte Frumoase, apoi, după moartea acestuia, a istoricului de origine română Adolf Armbruster. Din prima căsătorie, Viorica Corteaz a avut o fiică, pe Cătălina, alături de care a locuit, la Paris.

Ultimii ani aveau să aducă lovitură după lovitură în viaţa artistei. Mai întâi şi-a pierdut soţul într-un accident de maşină, apoi a rămas fără singurul copil, Cătălina. Şi-a păstrat, însă, umorul, căci muzica i-a dat curaj de fiecare dată, iar Viorica Cortez cântă pentru oameni.

Acum artista îşi împarte timpul între master classes, participarea la jurii internaţionale şi lecţii de canto particulare, dar nu neglijază nici invitaţiile de prelungire a carierei în roluri de compoziţie.

Este cetăţean de onoare al municipiilor Iaşi şi Cluj – Napoca şi Doctor Honoris Causa al Universității de Arte George Enescu din Iași.

La 18 septembrie 2013, a avut loc, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu“, în prezența cunoscutei mezzosoprane, lansarea volumului „Cortez”, de Marius Constatinescu. În cadrul evenimentului organizat și găzduit de Galeriile Artmark din București au omagiat cariera de excepţie a artistei, Dan C. Mihăilescu, Mihai Constantinescu, Mihai Stan și Marius Constantinescu. Realizat deopotrivă ca mărturie, biografie artistică, interviu şi reportaj, „Cortez” şi-a propus să fie prima monografie de artist din România concepută la standardul celor mai noi tendinţe internaţionale.

Un scurt pasaj din acest volum arată că „Pentru cei care nu pot trăi fără etichete, Viorica Cortez este «Carmen a secolului». Pentru cei care au văzut-o pe scenă, în anii de glorie, este mezzo-soprana magnetică, scăpărătoare, care fascina privirea cu frumuseţea şi dezmierda urechile cu vocea. Pentru străini, este mezzo-soprana din România care şi-a dorit să fie mai bună decât ei. Şi a fost. (…) Pentru admiratori, este protagonista unora dintre cele mai importante momente din istoria teatrului liric. Pentru unii, este un nume între altele. Pentru alţii este, pur şi simplu, la Cortez. Pentru mine, Viorica este povestea – receptacul de istorii, martor al unei jumătăţi de secol de muzică, societate, politică şi sentimente, divă, mamă, soţie, fiică, prietenă dincolo de ea, autentică în fiecare fracţiune de secundă. Aceasta este povestea unei vieţi formate din miile de vieţi ale altora, împletite ca rolurile unui spectacol. În final, fiecare cititor va rămâne cu Viorica lui“.

La 24 septembrie 2015, mezzosoprana de origine română, a fost invitata de onoare a celei de-a XIV-a ediții a Sibiu Opera Festival. Viorica Cortez a susţinut un remarcabil recital, o continuare a proiectului început la Iași, în luna mai 2015, când Viorica Cortez a dorit să ofere publicului o seară muzicală extraordinară, împreună cu pianista Vasilica Stoiciu-Frunză. Repertoriul a cuprins lucrări din creația universală și românească de lied și operă și a fost, în același timp, un omagiu adus compozitorului George Enescu, la 60 de ani de la dispariție. În cadrul evenimentului a avut loc şi lansarea cărții „Cortez”, de Marius Constantinescu, ediția a II-a revizuită și adăugită.

Seara de opera. Editie speciala cu Viorica Cortez

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

2 Hours Peaceful Classical Violin Melodies | Beautiful Relaxing Music for Stress Relief

TEATRU/FILM

MIRCEA VEROIU

Date personale
Mircea Veroiu

Născut	29 aprilie 1941^[1] Târgu Jiu, Gorj, România
Decedat	26 decembrie 1997 (56 de ani)^[1] București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	regizor de film scenarist actor
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Mircea Veroiu (n. 29 aprilie 1941,^[1] Târgu Jiu, Gorj, România – d. 26 decembrie 1997,^[1] București, România) a fost un actor, scenarist și regizor român.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care îl absolvă în 1970.

ACTIVITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anii 1970, Mircea Veroiu se impune printre cei mai apreciați regizori din generația sa. Abordează subiecte variate și, dând dovadă de tact în relația cu organele de cenzură, va putea produce, în medie, un film pe an. Spre mijlocul deceniului se arată tot mai interesat de genul western, urmărind în paralel evoluția așa-numitelor western spaghetti (produse în Italia și Spania); participă la conturarea genului „ostern” (replica țărilor din „Blocul de Est”), atât în calitate de regizor, cât și în calitate de actor.

După succesul filmului Adela, încununat cu premiul cel mare acordat la Festivalul de Film de la San Remo din 1985, Veroiu se hotărăște să plece în Franța, la Paris. Se va stabili aici în 1986; lumea filmului francez nu îi oferă primirea sperată. După revoluția din decembrie 1989, Veroiu revine în țară. În 1994 este numit directorul Studioului de Creație „Profilm”.

VIAȚA PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Înainte de a intra la IATC, Mircea Veroiu a urmat Institutul de Educație Fizică și Sport, a fost trimis în post de profesor de sport la o școală de sat din Oltenița. După ce nu s-a prezentat la post, a fost dat în urmărire.

Mai târziu, a fost soțul actriței Elena Albu.

Artistul a decedat în anul 1997 și a fost incinerat.^[2]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ca regizor[modificare | modificare sursă]

realizate în timpul anilor de studiu^[3]

Cercul (scurtmetraj, 1968) – filmul de absolvire a IATC
Într-o dimineață (scurtmetraj, 1969)
Preludiu (scurtmetraj, 1969)

filme cinematografice

Apa ca un bivol negru (documentar, 1971) – coregizor
Nunta de piatră (1972) – în colaborare cu Dan Pița
7 zile (1973)
Duhul aurului (1974)
Hyperion (1975)
Dincolo de pod (1976)
Mînia (1978)
Între oglinzi paralele (1979)
Artista, dolarii și ardelenii (1980)
Semnul șarpelui (1982)
Așteptînd un tren (1982)
Sfîrșitul nopții (1983)
Să mori rănit din dragoste de viață (1984)
Adela (1985)
Umbrele soarelui (1988)
Somnul insulei (1994)
Craii de Curtea Veche (1996)
Scrisorile prietenului (1996)
Femeia în roșu (1997)

Scenarist[modificare | modificare sursă]

Apa ca un bivol negru (documentar, 1971) – coscenarist
Nunta de piatră (1972) – segmentul „Fefeleaga”
Dincolo de pod (1976)
Între oglinzi paralele (1979)
Adela (1985)
Somnul insulei (1994) – în colaborare cu Bujor Nedelcovici
Craii de Curtea Veche (1996) – în colaborare cu Ioan Grigorescu
Femeia în roșu (1997)

Actor[modificare | modificare sursă]

Puterea și adevărul (1972)
Conspirația (1973)
7 zile (1973)
Actorul și sălbaticii (1975)
Oaspeți de seară (1976)
Rîul care urcă muntele (1977)
Vooruzhyon i ochen opasen aka Înarmat și foarte periculos (1978)
Falansterul (1979)
Rug și flacără (1980)
Ștefan Luchian (1981)
Trenul de aur (1986)

PREMII OBȚINUTE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ACIN pentru Apa ca un bivol negru (1971)
ACIN pentru Nunta de piatră (1972)
ACIN pentru Duhul aurului (1974)
Bergamo pentru Duhul aurului (1974)
ACIN pentru Dincolo de pod (1976)
ACIN pentru Sfîrșitul nopții (1983)
Premiul pentru regie al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pentru Să mori rănit din dragoste de viață (1984)^[4]
San Remo pentru Adela (1985)
Archachon pentru Somnul insulei (1994)

Portret Mircea Veroiu

MIRCEA VEROIU - poezia unei lumi tragice

26 decembrie 1997- A murit Mircea Veroiu, regizor de film

GÂNDURI PESTE TIMP

HENRY MILLER

Date personale
Henry Miller

Născut	26 decembrie 1891^[1]^[3]^[4]^[5] New York City, New York, SUA
Decedat	7 iunie 1980 (88 de ani)^[6]^[7]^[8]^[9] Pacific Palisades^⁠(d), California, SUA
Căsătorit cu	June Miller[] (1 iunie 1924–1934) Hoki Tokuda[] (1967–1977)
Cetățenie	SUA
Ocupație	scriitor pictor romancier[*] eseist
Activitate
Limbi	limba engleză^[2]
Studii	City College of New York[*]
Opere semnificative	Tropicul Cancerului[]* Black Spring[]* Tropic of Capricorn[]* The Colossus of Maroussi[]* The Rosy Crucifixion[]*
Semnătură

Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Henry Valentine Miller (n. 26 decembrie 1891 la Yorkville, Manhattan – d. 7 iunie 1980 la Pacific Palisades, Los Angeles) a fost un scriitor american și un pasionat de pictură. Este cunoscut pentru ruperea de genurile literare existente, scriind un fel mix între povestire, autobiografie, critică socială, reflexie filozofică, ascensiune suprarealistă și misticism. În acest conglomerat el descrie viața reală a lui Henry Miller și care constituie totuși o construcție imaginativă. Cele mai semnificative opere de acest fel ale sale sunt Tropicul Cancerului, Tropicul Capricornului și Primăvara Neagră. A scris de asemenea jurnale de călătorie și eseuri de critică și analiză literară.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Miller este fiul unui cuplu german: croitorul Heinrich Miller și Louise Marie Neiting. S-a născut în zona Yorkville din cartierul Manhattan, New York. În copilărie, a locuit timp de nouă ani pe Avenue Driggs, nr. 662 în Williamsburg, Brooklyn, cunoscut în acea perioadă (și menționat frecvent de acesta în operele sale) ca Al Paisprezecelea Cartier. În tinerețe, a fost activ în Partidul Socialist (idolul său de atunci era socialistul de culoare Hubert Harrison). Pentru scurt timp, un singur semestru, a frecventat cursurile City College, din New York. Deși era un student excepțional, nu dorea să fie legat de sau să se supună sistemului de educație tradițional al colegiilor.

Prima sa soție a fost Beatrice Sylvas Wickens, cu care s-a căsătorit în 1917. În perioada 1928-1929, Miller a petrecut mai multe luni la Paris alături de cea de-a doua soție, June Edith Smith. În 1930, s-a mutat singur la Paris, continuând să trăiască acolo până la izbucnirea Celui De-al Doilea Război Mondial. Deși Miller avea posibilități materiale foarte reduse în timpul primului an petrecut la Paris, lucrurile au început să se schimbe atunci când a cunoscut-o pe Anaïs Nin, care, împreună cu Hugh Guiler, l-a întreținut pe tot parcursul anilor '30, acoperind inclusiv cheltuielile cu chiria pentru frumosul și modernul apartament din Villa Seurat, nr. 18. Anaïs Nin i-a devenit amantă și a finanțat prima ediție a romanului Tropicul Cancerului în 1934, cu bani de la Otto Rank.

Miller a fost portretizat de către Fred Ward în anul filmul din anul 1990 Henry & June și de Rip Torn în ecranizarea din anul anul 1970 a Tropicul Cancerului.

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Romanele sale de puternică expresie autobiografică, confesivă, cu elemente șocant naturaliste, reprezintă rechizitorii incisive la adresa societății tehnocrate, care împiedică afirmarea individualității umane.

1934: Tropic of Cancer ("Tropicul Cancerului");
1939: Tropic of Capricorn ("Tropicul Capricornului");
1945: The Air-Conditioned Nightmare ("Coșmarul cu aer condiționat");
1947: Blaise Cendrars, eseu;
1949/1960: The Rosy Crucifixion ("Crucificare trandafirie");
1952: Rimbaud, eseu;
1962: Stand Still Like the Hummingbird ("Stai nemișcat ca o pasăre-muscă");
1971: My Life and Times ("Viața și memoriile mele"), memorialistică.

Henry Miller - citate

Citate diverse:

POEZIE

VINTILĂ IVĂNCEANU

Date personale
Vintilă Ivănceanu
Născut	26 decembrie 1940 București, România
Decedat	7 septembrie 2008 (67 de ani) Essaouira Province^⁠(d), Marrakesh-Safi^⁠(d), Maroc
Cetățenie	Austria România
Ocupație	editor[*] scriitor
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Modifică date / text

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost membru al grupului oniric din jurul lui Miron Radu Paraschivescu (împreună cu, printre alții, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Virgil Mazilescu) de la mijlocul anilor 1960, pe care criticul Gabriel Dimisianu i-a descris astfel:

„Era unul din copiii teribili ai mișcării literare a timpului, în bună companie cu Dumitru Țepeneag sau cu Virgil Mazilescu, tineri nonconformiști ca și el, rebeli, gesticulanți până la stridență, neocolind prilejurile de a se da în spectacol, atunci când se iveau, ba dimpotrivă, căutându-le și chiar provocându-le.”

^[1]

În Austria este considerat un reprezentant al postmodernismului vienez.

Ivănceanu, care împreună cu soția, Heidi Dumreicher, a înființat editura Rhombus, a fost profesor asociat la "Institutul de Științe Teatrale" și la "Institutul pentru Muzică Electroacustică" din Viena.^[2]

Este tatăl regizoarei Ina Ivanceanu și a producătorului de filme Alexander Dumreicher-Ivanceanu.

OPERE (SELECȚIE)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Kunst.Klang.Krieg, Passagen Verlag, Viena 2008, ISBN 978-3-85165-857-6.
Ausgewählte Gedichte, Passagen Verlag, Viena 2005, ISBN 978-3-85165-695-4.
Begra. Gedichte, Passagen Verlag, Viena 2003, ISBN 978-3-85165-436-3.
Mahura oder die Weltschöpfung in fünf Tagen, Passagen Verlag, Viena 2002, ISBN 978-3-85165-536-0.
Aktionismus all inclusive, Passagen Verlag, Viena 2001, ISBN 978-3-85165-510-0.
Triebwerk Arkadien. 1899/1999 zweimal Fin de Siècle, Passagen Verlag, Viena 1999, ISBN 978-3-85165-370-0.
ZeroKörper. Der abgeschaffte Mensch, Passagen Verlag, Viena 1997, ISBN 978-3-85165-268-0.
MS, Rhombus-Verlag, Wien, 1980, ISBN 3-85394-026-9.
Sodom, Rhombus-Verlag, Viena 1978, ISBN 3-85394-016-1.
Aus (roman) (tradus din română de Heidi Dumreicher), Suhrkamp, 1971 ^[3]
Unser Vater der Drache (proză) (tradus din română de Heidi Dumreicher), Europaverlag, Wien/München^[4]
Cinste specială (poezii), Editura pentru literatură, 1967^[1]
Până la dispariție (roman), 1969 ^[1]
Versuri, 1969 ^[1]
Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille (roman), 1970 ^[1]
Vulcaloborgul și frumoasa Beleponjă (roman), Cartea Românească, 1971 ^[1]

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Premiul Theodor Körner (de două ori)^[5]

POEZII:

După moartea mea

Piciorul meu
Este un membru important al corpului meu,
Ui membru marcant
Al corpului meu
Diplomatic.
O! doua tari pe picior de razboi
Piciorul meu isi pune pantalonul,
Pantalonul isi pune decoratiile,
Decoratiile isi pun cainele.
Si ies la plimbare.
Dupa moartea mea,
Piciorul sa revina
Fabricii de instrumente muzicale
Din piciorul acesta
Sa se execute
Instrumente muzicale.
La piciorul subsemnatului
Sa se execute
Concerte.
Cu piciorul in cauza
Sa se execute
Campirii-Vampirii.

bate pendula in singurul meu costum,
Impecabil calcat si periat
Ploua pe strada
Rozelor nr. 6
Cu albastra coliva si carne alba,

De poet
Cine plange e prost
Va e mila de patefoane?
Nu plangeti.
Nu
Ma-ngropati,
Lasati-ma gol in mijlocul strazii,
Acest mort trebuie calcat de masini.
Pendula, fie-ti teama de poet!
El te va lega de-un cal
Si te va lega de el
Pe cal il va bate cu parul
Iubitei moarte,
Poetul il va bate pe poet
Cu mortii familiei
in ordine alfabetica.
Calul va fugi
Ia regele hingherilor,
Poetul va fugi
Ia cainele de laborator,
Si tu pendula te vei
Rupc-n doua,
O parte trasa de cal
Cealalta parte trasa de poet.
Dusa la regele hingherilor,
Sedusa la cainele de laborator.
Si regele hingherilor o sa te judece
Pentru nasterea hingherilor
Si cainele de laborator o sa te judece
Pentru moartea cainilor de la laborator.
Si te vor condamna
Sa fii pisata in palaria poetului,
Si poetul te va pisa in coate,
Te va stoarce in dinti,
Pana vei fi ca praful de pa ghete
Pana vei fi ca praful de pe morti.

Jos pălăriile

Atatea aripi ne punem la calcaie
Si-atatia caini se sinucid pentru noi.
Singur jokeul scapa mutilat,
Tarnosit, linsat,
Ca o
Madona prinsa-n patul
Unui batran halterofil.
Dar noi zambim,
Cocoasa noastra cade
In curtea unui farmacist
Caini sinucisi, calcaiele cu aripi
Si farmacistul ingroapa borcanul cu soricioaica sub
Perechea de soldat si soldatoaica.
Si totul e echilibrat
Ca mortul vechi, extrapolat.
Deci asa?
Jos palariile,
in fata mea jos palariile,
Eu m-am nascut din adulterul
Madonei c-un halterofil.
Jos palariile, in fata mea jos palariile
Eu m-am nascut sa vindec lepra
Scuipand pe ea poem dupa poem.
Eu m-am nascut sa spun ca
Mortul e mort ca buba este buba
Ca pianul e macelarie
Asa cum marea-mi este mama,
Asa cum eu sunt calul patriei,
Asa cum chelnerul adoarme
in propriu-i platfus
Ca un steag.
Jos palariile, in fata mea jos palariile
Eu m-am nascut sa inviez mortii
Scuipand pe ei poem dupa poem

Moartea trubadurului

Iubito, ma gandesc la tine
Ca un borfas
Ia ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc in carnea mea drezine
Si caii au atac de cord.

Vezi in oglinzi un san de-al tau
Cu steagul alb infipt in el?
A fost muscat de-un caine rau
Si sarutat de
Wilhelm
Teii.

Si parul galben ca un galben,
Parul albastru, parul rosu -O ! parul tau si mortii tai si
Amen
Cand ti-ai taiat iubita mea cocosu'.

Si mana ta pupata de mireni,
Ciorapii tai mirositori de dama
Prinsi cu lasoul ca batranii reni.

Si eu intors pe partea treia,
Cum se intoarce mortu-n groapa
Si-si vede in pamant femeia
Facand amor cu doi varbati de apa.

Si eu iubito, eu sarmanul
Zvarlit cu degetul la risca,
Mortul cand ia in gura banul
Sa treaca apele in brisca.

RADU STANCA

Date personale
Radu Stanca

Născut	5 martie 1920 Sebeș, Alba, România
Decedat	26 decembrie 1962 (42 de ani) Cluj, România
Cauza decesului	boală pulmonară[*]
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de teatru dramaturg
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

CRONOLOGIE BIO-BIBLIOGRAFICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Radu Stanca a fost fiul Mariei (născută Munteanu) și al lui Sebastian Stanca, preot. A fost nepotul lui Dominic Stanca, iar scriitorul Horia Stanca i-a fost frate. Rudă apropiată cu teatrologul și criticul Ion Vartic.

1920, 5 martie - se naște Radu Stanca, mezinul familiei , în orașul Sebeș, în casa de pe str. Sicolorum nr. 53 (astăzi localul Școlii generale nr. 3).

1927 - Radu Stanca este înscris în clasa I-a primară a Școlii de aplicație de pe lângă Școala Normală de învățători din Cluj

1930 - elev în clasa I-a B de la Liceul "G. Barițiu" din Cluj (Matricola Lic. "G. Barițiu", 1930/31, vol. I, f. 107). În timpul școlarității l-a avut ca director pe scriitorul Alex. Ciura (până în 1936) iar ca profesor de lb. română pe criticul Ion Chinezu; mediile de absolvire ale celor opt clase de liceu sunt onorabile; conferința profesorală intervine de două ori în situația lui școlară

1932 - în "Universul Copiilor", nr. 15, p. 226, apare Legenda peștilor "culeasă de Radu Stanca"

1935, 15 ian. - apare revista școlară "Mâine", "artă-literatură". Directori: Vladimir Zlătaru și Radu Stanca; tânărul "director" semnează în p. 4 prima sa poezie, "mi-e dor"; după acest debut precoce și până în 1945, R. Stanca va publica versuri, articole, eseuri etc. în: "Națiunea Română", "Pagini literare" (Turda), "Lanuri" (Mediaș), "Afirmarea" (Satu-Mare), "Familia" (Oradea - seria III), "Gând românesc", "Symposion", "Luceafărul", "Universul literar", "Vremea", "Curțile dorului", "Claviaturi", "Kalende", "Revista cercului literar" etc

1938 - Radu Stanca își ia bacalaureatul cu media 8,50 fiind clasificat al doilea din 57 de candidați; se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din Cluj

1940, 3 aprilie - premiera cu "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, jucată de "studenții în litere", în regia prof. univ. Liviu Rusu; prima apariție pe scenă a lui Radu Stanca în rolul lui Farfuridi

1941 - apare la Sibiu "Curțile dorului" (nr. 1 ian. și nr. 2-4 februarie-aprilie) - revistă de literatură a studenților în litere și filosofie. Redactor responsabil: Radu Stanca; pentru scurt timp, Radu Stanca este redactorul paginii culturale a ziarului "Țara" (Sibiu, 1942+1944, dir. Grigore Popa)

1942 - Radu Stanca își ia licența în litere și filosofie, calificată "magna cum laude", cu o dizertație despre Problema cititului

1943 - este numit suplinitor în postul de asistent de la catedra de filosofie a culturii, condusă de Lucian Blaga

1945, ian. - iunie-august, apare la Sibiu "Revista Cercului Literar", revistă lunară de literatură, filosofie și artă. Redactor: I. Negoițescu, iar Radu Stanca se numără printre colaboratori

1945, oct. - Radu Stanca rămâne la Sibiu, ca profesor de "Introducere în estetica teatrului" la Conservatorul popular (până în 1949)

1947 - lui Radu Stanca i se decernează Premiul "Sburătorul" pentru piesa de teatru în manuscris "Dona Juana"

1949, 13 febr. - premiera piesei "Căsuța din câmpie"de S. Marșak, primul spectacol semnat de Radu Stanca, încadrat pe atunci numai asistent de regie; 17 aug. - primește numirea de regizor - printr-o activitate stăruitoare, de excepțională vocație și concepție artistică, R.Stanca a jucat un rol de primă însemnătate în dezvoltarea și afirmarea colectivului sibian, până în 1961

- printre cele mai importante spectacole puse în scenă în această perioadă amintim "Gaițele" de Al. Kirițescu - în patru montări diferite, "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale - în trei montări diferite, "Hagi Tudose" de B. Delavrancea, "Mirandolina" (Hangița) de C. Goldoni etc.

1951, 9 iunie - se căsătorește cu Dorina Ghibu, actriță de la Teatrul Național din Cluj; este numit profesor la recent înființata Școală Populară de Artă din Sibiu

1952 - se decernează Premiul de Stat cls. III, pentru spectacolul cu Hagi Tudose de B. Delavrancea, unui colectiv de la Teatrul de Stat din Sibiu compus din: C. Sincu, R. Stanca ("laureat al Premiului de Stat"), C. Rădulescu, N. N. Matei și S. Mușatescu (premiera a avut loc în 1951)

1954, 24 sept. - se naște Barbu Stanca, unicul fiu al scriitorului

1956, 1 oct. - se înființează, la insistențele lui Radu Stanca, secția germană a teatrului de Stat din Sibiu

1957 - revine masiv în publicistică - începuturi sporadice încă din 1946/47 - cu versuri, articole, eseuri, aforisme etc. în: "Tribuna", "Contemporanul", "Steaua", "Viața românească", "Scrisul bănățean" etc.

1961, 1 oct.- Radu Stanca este numit prim-regizor la Teatrul Național din Cluj

1962 - montează, în această calitate, ultimele sale spectacole: "D-ale carnavalului" de I. L. Caragiale (februarie) și "Unchiul Vania" se A. P. Cehov (noiembrie); agravarea bolii îl obligă să se interneze de trei ori, pe perioade mai lungi, în Clinica de boli pulmonare din Cluj; 26 decembrie, Radu Stanca se stinge din viață, la clinica de boli pulmonare din Cluj, în vârstă de 42 de ani

1963, 14 iunie - moare Barbu Stanca, fiul scriitorului, în vârstă de 9 ani

1965 - apare monografia Ștefan Braborescu, Ed. Meridiane, Col. "Figuri de seamă ale teatrului românesc"

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Regele Ferdinand din Cluj în anul 1942.

În timpul războiului, Facultatea de Litere a Universității din Cluj s-a refugiat la Sibiu. Aici a luat ființă Cercul literar de la Sibiu. După modelul lui Eugen Lovinescu care la cenaclul Sburătorul a pus bazele Modernismului interbelic, Cercul a încercat să salveze tradiția literaturii române, dar a fost repede lichidat de prigoana comunistă din anii 50. ^{[necesită citare]} Membrii lui au fost denumiți ulterior de criticii și istoricii literari membrii generației pierdute.

A fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie a culturii, profesor de estetică a teatrului, la Sibiu, redactor, actor, regizor. A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ștefan Augustin Doinaș, Dan Constantinescu, Deliu Petroiu, Alexandru Cucu, Viorica Guy Marica, Eugen Todoran, Ion Negoițescu, Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Victor Iancu, Henri Jacquier, Wolf von Aichelburg, ș.a.

În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945)) și a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social.

DEBUT[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A debutat în presă încă de la vârsta de 12 ani, în anul 1932, în cadrul revistei “Universul Copiilor” cu lucrarea sa intitulată “Legenda Peștilor”.^[1]

A debutat în 1943 cu eseul critic Problema cititului, lucrare ce a constituit, totodată, teza sa de licență în anul 1942, pe care a susținut-o la Sibiu^[2]

RADU STANCA, BALADIST[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În realitate, după cum demonstrează propria-i creație poetică, Radu Stanca a relevat capacitatea baladei – specie prin excelență a genului epic – de „a se deghiza“ în spațiile lirico-dramatice, cultivând trinomul baladesc: 1. lamentația (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentația Ioanei d’Arc pe rug, Lamentația poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristețe înainte de luptă, Un cneaz valah la porțile Sibiului etc.) – 2. alegoria-legendară (povestea întâmplării / evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studențească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul și călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc.) – 3. dramaticul eroic (adică Balada celor șapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coșmarul tiranului, Domnița blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea șarpelui, Sfatul țării, Spada regelui etc.).

Criticul Nicolae Balotă sublinia faptul că «balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o narațiune, ci un lied scenic; poetul se închipuie Un cneaz valah la porțile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetății, încât nu simte cum un dușman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o baladă studențească își bănuiește sfârșitul cântând moartea unui student inventator de visuri și practicant de alchimii erotice...» (Poezia, I, p. 392). Dar balada care „l-a impus“, care a rămas în memoria „cerchiștilor“ și a contemporanilor săi, îndeosebi, prin presentimentul thanatic de după „fantastica mască“ a eroului / autorului, este «Corydon»: Sunt cel mai frumos din orașul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de grațios port inelu-n ureche / Și-atât de-nflorite cravata și vesta, / Sunt cel mai frumos din orașul acesta. // (...) // C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea, / Fac baie în cidru de trei ori pe noapte / Și-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută sveltețea / Și-un drog scos din sânge de scroafă noblețea.

Marele câștig al poeziei românești datorat resurecției Cercului literar de la Sibiu, îndeosebi lui Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș ș. a., constă în extinderea sferei baladescului de la o „scară națională“ la o „scară planetară / cosmică“. Ilustrativă în acest sens este și balada Turn înecat, turnul simbolizând axis mundi, având în crucea-i celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânță a lumii“, sortit a rodi după „cataclism“ (aluzie, poate, chiar al doilea război mondial): Turnul dormea-ntre ape liniștit / Și numai câteodată fețe sumbre / Se abăteau sub zidul lui tihnit, / Să-l tulbure cu sulițe și umbre. // Picior de om cu toate-acestea nu-i / Calcă spirala scării, unde Runa, / Sâmburul viu și pur, Regina lui, / De două mii de ani dormea întruna. // (...) // Furtună mare însă se lăsă / Odată-asupra lui, și-atunci, sălbatic, / Intrând pe geamuri, valul o fură / Și-o duse-n dar oceanului molatic. // Tot aplecându-și trupul ca un trunchi / S-o caute-n abise, de pe maluri, / Turnul căzu-ntr-o seară în genunchi / Și se-aruncă de dorul ei în valuri...

Asemanarea Poetului cu un Borges atat ulterior, Fictiunile si Poeziile borgesiene,, in permanenta reluare: Aurul tigrilor, O Roza si Milton,Tigrii,albastri, Trandafirul, Endimion in Latmos - motive baladesti, romantice, ori germanice,- in principiu un Borges postcristalizare, & un Stanca post Stalingrad 1942, cat si contemporani - independenti, dar congruenti - este izbitoare.

OPERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dona Juana (1947),
Ștefan Braborescu (1965),
Versuri (1966),
Teatru (1968),
Acvariu (1971),
Poezii (1973),
Roman epistolar (1978),
Versuri (1980),
Doti (versuri, Editura Paralela 45, 2001),
Turnul babel (teatru, Editura Paralela 45, 2002),

VOLUMUL "VERSURI", 1980[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Volumul “Versuri” apărut în anul 1980 la editura Dacia, este un volum cuprinzător, punând la dispoziție 280 de poezii ale scriitorului. Este cea mai amplă selecție de poezii ale sale, apărută până acum.^[3]

Volumul este împărțit în două mari părți: prima parte, cu un număr de 192 de poezii, cuprinde sumarul unui volum ce a fost proiectat de autor. Tocmai de aceea, volumul de față respect însemnele poetului cu strictețe, împărțind materialul pe cicluri, având următoarea succesiune, conform însemnărilor făcute de însuși Radu Stanca în manuscrisul său: Ars Doloris, Baladele Regelui, Fumul ruinilor, Argonaut cosmic, Cina cea de dragoste. Poezia “Doti” este așezată în fruntea ciclurilor, conform însemnării autorului.^[4]

Cea de a doua parte intitulată “Addenda” cuprinde 88 de poezii. Această parte este la rândul ei împărțită în două secțiuni: poezii publicate în periodice, neincluse în proiectul în stadiu de manuscris al lui Radu Stanca și o secțiune cu texte inedite, selectate din manuscrisele sale.^[5]

CORESPONDENȚA CU ION NEGOIȚESCU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În timpul facultății, la Cluj, Radu Stanca a legat o prietenie cu criticul și istoricul literar Ion Negoițescu, prietenie ce după terminarea facultății, când Radu Stanca a rămas la Sibiu iar Ion Negoițescu s-a întors la Cluj, s-a materializat într-un roman epistolar, ce cuprinde scrisori schimbate de cei doi tineri datate din 1945 până în anul 1961.

Una din cele mai importante teme de discuție a fost Cercul literar de la Sibiu care până în anul 1945 a publicat o revistă de artă și literatură. Planul celor doi tineri era să continuie acest proiect sub un alt nume: Euphorion. Acest proiect însă a rămas doar la stadiul de idee.

Epistolarul dezvăluie numeroase lucruri despre viața intimă a fiecăruia: probleme financiare, sentimentale sau pur și simplu pasiuni ale lor. Deseori discuțiile celor doi luau aspect de dezbatere. Multe scrisori capătă chiar tente eseistice în discuțiile pe tematici culturale, ambii angajându-se în lecturi de dificultate mare – chiar și scrise în limbi străine – pentru a-și susține ideile.

Șirul epistolar ia sfârșit în 1961. Treptat, scrisorile din partea lui Radu Stanca se răresc datorită turnurii pe care o ia viața sa – având atunci familie și un post solicitant în calitate de prim-regizor al Teatrului Național din Cluj.

Volumul a apărut în anul 1978 ca urmare a efortului istoricului literar Ion Negoițescu de a aduna și a publica aceste epistole sub forma unui roman de corespondențe.

DRAMATURGIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A debutat în teatru cu comedia tragică Dona Juana, o reinterpretare a mitului lui Don Juan, căreia i-a fost acordat premiul Sburătorul pe anul 1947.

Patru piese de teatru publicate într-un volum publicat la editura Paralela 45, intitulat Turnul Babel.

Turnul Babel (tragedie)
Drumul magilor (vifleem tragic)
Povestea dulgherului și a frumoasei soții (legendă dramatică)
Greva femeilor (comedie).

Piesele sunt reprezentative pentru teatrul de factură poematică creat de Radu Stanca, teatru ale cărui valențe scenice sunt dublate de virtutile literar-estetice pe care textul le ofera la lectură. ^{[necesită citare]} Aceste caracteristici îl apropie pe autorul român de dramaturgi contemporani lui, precum Jean Giraudoux, Jean Anouilh sau Eugene O`Neill. Teatrul Național din Sibiu îi poartă numele în prezent.

ARTICOLE TEORETICE, MANIFESTE LITERARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Două eseuri programatice, dedicate revitalizării baladei și tragediei în epoca modernă:

Resurecția baladei (1945)
Tragedia și modalitatea ei scenică în perspectiva actualității (1960).

La Sibiu, teatrul național este numit în cinstea sa, Teatrul Radu Stanca.^[6]

POEZII:

Poem

O să rămâi în mine și după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri și poteci
Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine și când vei încerca
Să intri în pădure și să te pierzi într-însa.
Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea
Și pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Și te-aș găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Și te-aș afla oriunde te-ai ghemui hoțește.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
Ce numai la piciorul tău zvelt se potrivește.

O să rămâi în mine și după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cușcă.
Tristețea mea ciudată te va ochi și-n nori ;
Tristețea mea țintește mai bine ca o pușcă.

Și te-aș zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măști ți-ai pune să nu te pot cunoaște.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristețea mea – din sute de mii te-ar recunoaște.

Pan

Nu pot să nu mă-mbăt aici de zări
Și nici nu știu de nu mă-mbată marea,
Sărut în tălpi surorile cărări
Și-ascult încet cum cade-n ele zarea.

Pe lângă somnul munților de vreri
Azi văd ce trează zumzăie pădurea,
Nu știu de mă desmiardă mângăieri
Sau dă în mintea codrilor securea

Doar câteodată-n calmul dup-amiaz
Mi-adun cuvinte mâinile sub barbă,
Măsor cu teamă pietrele din iaz
Și-mi frec copita-n firele de iarbă.

Apoi, mă las pe-o rână la pământ
Și-ascult în el naiada cât de-aproape-i,
Iar dac-arunc în golfuri cu pământ
Mă uit prostit la cercurile apei

Și stând în preajma singurelor punți
Pe cari cumătrul munte suie seara
Mă dau în pârg cu zarzării mărunți
Și-ncet mă coc în brațe cu secara...

Cea mai frumoasă floare

Ce sa-ti aduc, iubito, de pe mare
O intreba in soapta intr-o zi
Din insule pierdute-n departare?
Cea mai frumoasa floare!

Un an intreg corabia cu panze
In insule opri si stranse-n ea
Morman de flori caci fiecare floare
Cea mai frumoasa in felul ei era

Dar florile prea multe intr-o seara
Cu pesti de aur prinsi la subtiori
Corabia de foc o scufundara
Si toti murira incolaciti de flori

Pe tarm stau doua fete-n asteptare
Ce ti-ai dorit ca dar in acest an?
Nu-mi mai aduc aminte, mi se pare
Cea mai frumoasa scoica din ocean

Care e cea mai frumoasa floare?
Fiecare floare cea mai frumoasa
In felul ei era

SFATURI UTILE

DESPRE BUNELE MANIERE LA MASĂ

3. Reguli pentru o masă pretenţioasă

Ocazia, rangul musafirilor sau situatia noastra financiara permit unele simplificari. Oricum nu suntem obligati sa desfasuram un lux peste posibilitatile noastre. Pledam pentru moderatie si simplitate care nu exclud rafinamentul.

Chiar si in familiile cele mai modeste o anumita rezerva trebuie prevazuta pentru a face fata surprizelor de ultima ora. De asemeni, se va prevedea un fel de mincare pentru a fi inlocuit in cazul cind unii dintre musafiri nu-l suporta, din motive medicale eventual, pe cel oferit anterior. Persoanele condamnate de medicul lor la o dieta severa, de fapt, ar trebui sa nu accepte invitatii decit de la prieteni foarte apropiati care le cunosc regimul.

1 - Antreurile: se compun in mod obisnuit din feluri de mincare reci, picante, peste, mezeluriri si salate diverse. Se pot servi si antreuri calde: ficatei de pui, diferite placinte, pizza, sufleuri, pateuri. Antreurile reci pot fi combinate cu cele calde, insa multa atentie - daca incarcam masa cu antreuri greu de digerat (salata de vinete, ciuperci cu maioneza etc ) si in continuare avem mai multe feluri de mincare, plus tort, plus baclava, plus inghetata, riscam fie ca musafirii nostri sa faca o indigestie serioasa, fie sa luam mincarurile de pe masa neatinse. Ne gindim inainte de a chema musafiri cit am putea sa mincam noi insine intr-o vizita, fara sa ne imbolnavim! Tacimul: un serviciu pentru antreuri sau servicii obisnuite de masa de dimensiune mijlocie. Vinuri albe demiseci si rose.

2 - Consome-ul: se serveste o supa limpede in ceasca, cu o lingura de supa mai degraba mica. Daca n-am oferit antreuri, vom putea inlocui supa cu o ciorba care va fi servita in farfurie cu o lingura obisnuita. Se aduce castronul cu supa (supiera) si se ia de pe masa dupa golire. La aceste feluri nu e nevoie de bauturi.

3 - Pestii sau crustaceele: exista pentru peste un tacim special. Se recomanda vinuri albe, seci, spumoase si spumante. Cu cit pestele este mai gras cu atit vinul trebuie sa fie mai acid (cum sunt cele din podgoriile Ardealului si Moldovei). Cu stridii se poate servi chiar o sampanie seaca.

4 - Felul principal, felul de rezistenta: tacim normal. De regula acesta este o friptura sau un preparat din carne. Indiferent daca servim o friptura de porc, de miel, de pasare, din vinat sau una care trebuie sa fie in singe antricot sau muschi de vaca - se impune un vin rosu. La carnea alba se recomanda vinuri rosii usoare, iar la carnea rosie mai tari si mai puternice; la vinat vinuri rosii seci, vechi, de calitate superioara. Vom evita sa aducem pe masa curcanul, purcelul, muschiul, intregi, chiar daca este foarte decorativ. Obiceiul este nepractic. Friptura se portioneaza in bucatarie si se aranjeaza pe un platou pe care il vom orna in mod deosebit. De pilda, vom pune carnea pe citeva foi de salata proaspata, iar deasupra vom aranja citeva frunze de patrunjel. Garniturile vor fi puse in castroane separate, iar pentru salate este ideal sa avem castronase mici rotunde sau patrate pentru fiecare musafir.

5 - Brinzeturile: lista poate fi infinita; ceea ce trebuie retinut e ca brinzeturile se aduc la masa pe un platou frumos din lemn. Tacimul: cutite mici pentru intinsul untului si taiatul brinzei. Toate brinzeturile pun in evidenta buchetul vinurilor. Nu se aduc alte soiuri ci raminem la ultimul vin servit, deci vinul rosu. Exceptie face telemeaua de oi, la care se pot servi vinuri rose si chiar albe, din aceeasi zona de unde provine brinza.

6 - Desertul: pentru prajituri se foloseste un tacim special lingurite, cutite si furculite mici. Acum se recomanda vinuri dulci si semidulci, parfumate (Murfatlar, Pietroasele, Tirnave, Alba-Iulia). Nu se servesc vinuri la deserturile din ciocolata.

7 - Fructe proaspete: sunt prezentate intotdeauna cu un cutit si o furculita speciale. Argintaria coexista in acest domeniu cu materiale noi, inoxidabile. Nu se servesc vinuri.

8 - Cafeaua si lichiorurile: cafeaua pretinde lingurite mici, cafeaua Mocca un serviciu mic de argint sau, eventual, argintat. Pentru doamne se vor servi lichioruri, iar pentru domni, cognac.

9 - Alegerea vinului potrivit fiecarui fel este o adevarata arta.

Este domeniul stapinului casei care, daca nu se pricepe trebuie sa se lase condus de un specialist, prieten sau negustor de incredere. Bauturile aperitive, cherry sau coctail, se servesc la temperatura pivnitei, 10 - 12 grade. O sampanie sau un spumos sec servit ca aperitiv nu trebuie sa depaseasca 8 sau 10 grade. Fiecere regiune are vinurile sale speciale a caror prezentare si temperatura ideala le sunt proprii. De asemeni, vom alege paharele potrivite pentru fiecare tip de vin. Pahar rotunjit sau cu picior scurt pentru vinurile albe, pahar cu picior inalt pentru vinurile rosii. Cupa pentru sampanie si spumos. Vinurile rosii vor fi servite la temperatura pivnitei daca sunt usoare si la temperatura camerei daca sunt mai tari. Vinurile trebuiesc racite treptat si nu brutal si, mai ales, nu trebuie sa fie asezate linga o sursa de caldura ceea ce risca sa le altereze. Trebuie sa le aducem in camera cel putin cu o jumatate de zi inainte. La vinurile tip Tamiioasa se deschide dopul in perioada incalzirii la temperatura camerei, oxidarea adaugind un parfum placut buchetului natural. Daca n-avem timp sa le aducem la temperatura camerei treptat, ramine solutia decantarii vinurilor, varsind foarte usor, intr-o carafa ce a fost in prealabil incalzita, si cu suficienta precautie ca rezidurile de pe fundul sticlei sa nu-l tulbure. Vinurile dulci, sampania dulce, sunt servite foarte reci.

Berea nu va fi niciodata oferita la o reuniune cit de cit festiva. Ea insoteste totusi foarte bine in intimitate anumite specialitati regionale. Se serveste foarte rece in pahare mari fara picior sau in halbe. In mod exceptional, adevarata Pils, nemteasca, este servita in pahare speciale cu picior scurt. Un mic carton circular nu trebuie sa lipseasca niciodata de sub un pahar de bere.

Apa naturala sau minerala este servita intotdeauna foarte rece in pahare obisnuite.

Tuica de fructe cu simbure este servita rece. Tuica de vin, coniacul si diferitele brandy-uri sunt servite la temperatura incaperii le fel ce si tuica de fructe de tip whisky. In acest caz, nu vor lipsi de pe masa cuburile de gheata puse intr-un vas special sau improvizat dintr-o compotiera eleganta de sticla. Sa evitam sa imitam arta barmanilor de prost gust si sa inmuiem paharul in zahar pentru a oferi un cocteil. Este agreabil, dar neadmis de bunul gust sa incalzim in palma miinii paharul special numit Napoleon.

Lichiorurile si vinurile lichioroase, Malaga, Cabernet, Madera, Porto, muscaturile se servesc la temperatura camerei, in pahar special, mai mic si jos. Whiskiul se serveste intr-un pahar special numit tumbler, scurt cu fundul gros.

Toate vinurile se servesc in sticle, in afara cazului decantarii, si aceasta se va face la masa. Daca tragem vinul obisnuit din butoi il servim in carafe. In anii deosebit de buni pentru vinuri, vestiti ca atare, se servesc in cos. Sampania in galeata cu gheata - frapiera. Dopul se scoate la masa, dar trebuie sa taiem capsula cu cutitul, pina cind reusim sa scoatem dopul. Sampania se desfunda in galeata ei si este usor sa nu facem din aceasta deschidere o scena de comedie, lasind sa iasa putin gazul carbonic.

Am vorbit despre asortarea felurilor de mincare cu vinurile. Iata citeva regului suplimentare:

• nu se serveste niciodata un vin dulceag intre alte doua vinuri albe sau rosii, seci. De exemplu nu se serveste Porto daca s-a servit un vin alb la antreuri;

• trebuie sa servim vinurile albe seci inaintea celor rosii;

• vinurile albe foarte dulci, in schimb, se servesc dupa cele rosii;

• ordinea este totdeauna crescatoare: mai intii vinurile slabe, apoi cele tari;

• mai intii vinul nou apoi cel vechi;

• vinurile tip Sampanie sau spumante pot fi servite dupa sau inaintea celor nespumante da, niciodata intre ele.

Pentru a servi vinurile, acasa ca si la restaurant, gazda ia inainte intr-un pahar un esantion si-l gusta pentru a-si da acordul. Daca serveste el insusi o va face cu mina dreapta si cu eticheta in partea din fata; nu se apuca niciodata o sticla de git. Nu se umple un pahar pina sus ci doua treimi, cel mult trei sferturi. Sticla de vin este tinuta in mod obisnuit iar bratul trebuie sa fie intins. Gitul sticlei este normal sa fie la o distanta de circa 5 centrimetri de gura paharului si poate urca pina la 15 centimetri daca servim un vin ce straluceste si poate sa faca, asa numita stea, apreciata de cunoscatori. Vinurile rosii, in schimb, si mai ales soiurile deosebite servite in cos trebuie sa fie turnate aproape de pahar, foarte incetisor, pentru a nu amesteca vinul, ceea ce ar fi nociv buchetului si parfumului sau. Si, in plus, acest fel de a servi are avantajul ca nu ameninta albeata fetei de masa. Nu se ridica deasupra mesei, in timpul servirii, decit cupele de sampanie, cele de spumos ramin pe masa. Paharele de bere le tinem usor inclinate cind turnam, astfel nu vor face o spuma exagerata.

Coniacul si bauturile de tip tuica sint intotdeauna servite pe tavi de metal sau de lemn. Cu exceptia apei cu care ne servim dupa voie, bauturile si vinurile, mai ales, sint totdeauna servite de stapinul casei, de catre ceilalti barbati sau de catre personalul de serviciu. Doamnele trebuie sa se abtina de la " self service " si, mai ales, de la tentativele de a ajunge la o sticla asezata departe de ele. Gazda trebuie sa fie avizata daca s-a intimplat ceva neprevazut la bucatarie pentru a putea sa asorteze vinurile la meniul de rezerva. Sotia trebuie sa cunoasca ordinea in care vor fi servite vinurile pentru a putea sa asorteze la ele paharele asezate dinainte. Pentru asezarea paharelor pe o masa se pastreaza aceleasi reguli ca si pentru tacimuri: in ordinea utilizarii lor, de la dreapta la stinga, paharul de apa in axtremitatea stinga sau, daca preferam, in dreapta dar, in orice caz, in afara rindului. Paharele de sampanie, de obicei utiltizate la sfirsitul mesei, pot fi asezate in spatele celorlalte sau se aduc separat pe tava.

Felul in care stam la masa si mincam tine de educatie. Distanta mare dintre corp si farfurie sta la originea tutror greselilor care se comit la masa. Daca scaunul e prea departe de masa este inerent sa ne patam oricit de atenti am fi. Trebuie sa ne asezam in asa fel incit capul sa fie aplecat putin deasupra marginii mesei. Daca am presupune ca un ecran este asezat intre masa si noi n-avem dreptul sa-l atingem decit cu fata, nu cu umerii sau cu tot bustul. In masura posibilului, partea de sus a corpului nu trebuie sa se miste cind ducem ceva la gura, aplecam numai capul. Atentie la coate! Cum am mai spus trebuie sa stea lipite pe cit posibil de corp. Sa nu exageram si sa intepenim intr-o pozitie nefireasca.

Lingura si cutitul sunt tinute intotdeauna in mina dreapta. Nu exista nici o exceptie de la aceasta regula. Furculita este tinuta in mina stinga cind utilizam cutitul in acelasi timp cu ea. O vom trece in dreapta cind terminam de taiat cite o bucata de friptura, de pilda.

La sfirsitul unui fel de mincare, in farfuria care trebuie luata, punem paralel cutitul si furculita, cu dintii in jos. In timp ce mincam tinem tacimul deasupra farfuriei, fara sa-l ridicam prea mult in aer mai ales fara sa gesticulam cu el.

Lingura se tine ca un creion, intre degetul mare si cel aratator, si o dirjam cu ajutorul celui mijlociu si al incheieturii miinii.

Cutitul se tine intre degetul mare si cel mijlociu, iar aratatorul se sprijina pe spatele minerului. In nici un caz nu se pune aratatorul pe spatele lamei.

Cind folosim furculita o intoarcem cu dintii in jos, pentru a o putea infige in bucata pe care o ducem la gura. Brinza se maninca cu furculita, nu cu cutitul. Daca un invitat maninca astfel, " oferiti-i o baioneta " spunea cu umor Pastorel Teodoreanu.

Daca un tacim ne scapa pe jos din neatentie, cerem altul. Nu-l stergem sau nu suflam in el spunind: " Nu-i nimic ". Cind bem, pastram tacimul in farfurie: furculita la stinga, cu dintii in sus, si cutitul la dreapta, cu lama sub curbura furculitei. Daca farfuria este goala si punem tacimurile incrucisate, este semn ca dorim sa mai fim serviti din felul respectiv.

La masa trebuie evitate orice zgomote: plescaitul, sorbitul, ciocnitul tacimurilor de vesela, oftaturile etc. Indepartarea resturilor ramase intre dinti nu se face la masa, in prezenta tuturor. Retrageti-va la baie!

La inceputul mesei punem servetul pe genunchi, fara a-l desfasura in totalitate. Ne servim de el cu discretie tamponindu-ne gura. Este absolut interzis sa-l innodam in jurul gitului sau sa-l fixam in decolteu sau in gulerul camasii. La sfirsitul mesei servetul se aseaza linga farfurie, fara a-l impaturi ca la inceput. Daca adoptam o pozitie corceta la masa, nu este nevoie sa intindem servetul pe genunchi. Este un punct de vedere care cistiga teren si vi-l recomandam cu caldura.

Cind mesenii sunt numerosi nu se ureaza “Pofta buna!" Un ecou multiplicat cu douazeci ar crea un vacarm nejustificat. Pentru a incepe sa mincam si sa bem asteptam ca stapina casei, respectiv stapinul casei sa dea tonul. Mincarea este servita de gazda, de un personal calificat sau, pur si simplu, platoul cu mincare trece din mina in mina. Gazda se serveste sau este servita ultima. Sa evitam sa ne umplem pina la refuz farfuria. De asemenea, cind mincam, sa nu ne taiem bucati prea mari dar nici prea mici, ca sa nu cada din furculita. Sa nu ne grabim sa taiem toata bucata de carne de la inceput, ca sa scapam de grija. Cream o impresie dezagreabila.

Marginea farfuriei trebuie sa ramina curata oricare ar fi felul de mincare servit. O farfurie nu trebuie sa aiba un aspect urit nici dupa ce am terminat de mincat. Asta nu inseamna insa ca avem voie sa sorbim din supa, ducind farfuria la gura, si nici ca putem folosi piinea pentru a sterge sosul. Cind ni se ofera un platou, trebuie sa luam intotdeauna bucata cea mai apropriata de noi. Piinea taiata in felii sau chifle este adusa la masa in cosulete speciale. Daca mai dorim piine si cosuletul este mai departe rugam pe cel din dreptul lui sa ne dea si noua niste piine. Persoana respectiva ne va oferi tot cosuletul. Nu ni se va da cu mina nici felia de piine nici chifla dorita. Obiceiul considerat elegant altadata de a lua piinea cu mina nu mai este la moda. A-ti infige furculita intr-o chifla este chiar caraghios. Ne servim cu cite o felie sau o chifla, fara a le taia cu cutitul. Rupem cite o bucata din ele folosind ambele miini. Sa ne ferim de prostul obicei de a face cocoloase pentru a ne calma nervii.

Gazda trebuie sa aiba grija si de cei care nu beau bauturi alcoolice, oferindu-le sucuri de fructe si apa minerala.

Dupa ce s-a asigurat ca toti invitatii au terminat de mincat, gazda este prima care se ridica, semn ca masa a luat sfirsit. Chiar daca mai avem o inghititura in farfurie sau o gura de vin in pahar, vom face si noi acelasi lucru - ne ridicam de la masa. Daca am terminat de mincat inaintea celorlalti nu avem voie sa ne sculam de la masa.

In salon, unde se bea cafeaua trebuie sa asteptam invitatia gazdei pentru a fuma.

Micile accidente care pot surveni in timpul mesei – un pahar spart, o lingura scapata, o pata pe haina vecinului - trebuiesc rezolvate cu tact, fara multa tevatura, tot de catre gazda. Se cuvine ca cel care a spart un vas de valoare de exemplu sa incerce sa-l inlocuiasca, daca este posibil.

marți, 26 decembrie 2023

Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu