MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 29 DECEMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbatori, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, POEZIE, SFATURI UTILE, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         1541: Isabela, văduva lui Ioan Zabolya (voievod al Transilvaniei cu pretenţii la tronul Ungariei), restituie lui Ferdinand de Habsburg coroana regală şi îi cedează cîteva cetăţi şi oraşe în Ungaria şi Transilvania.

·         1610: începe campania lui Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei, împotriva lui Radu Şerban, domn al Munteniei. Oastea transilvăneană pătrunde prin pasul Bran în Muntenia şi înaintează spre Tîrgovişte, prăpădind şi arzînd satele străbătute. Radu Şerban se refugiază în Moldova. Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory. Timpul domniei sale a fost caracterizat de instabilitate permanentă. Prin modul său agresiv de guvernare şi atitudinea sa imorală şi-a făcut mulţi duşmani în rîndul nobilimii ardelene. Odată cu ocuparea oraşului liber Sibiu şi-a atras şi împotrivirea saşilor. Din cauza războaielor pornite împotriva Munteniei a stîrnit mînia Porţii Otomane. Gabriel Bethlen l-a susţinut la început şi l-a ajutat în obţinerea domniei. Văzînd însă caracterul lui Gabriel Báthory şi influenţa sa negativă asupra ţării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc şi muntenesc împotriva lui Gabriel Báthory. Pentru a-şi salva tronul, Gabriel Báthory a fost gata să predea Oradea turcilor, dar a fost asasinat.

* 1819 - Tarul Alexandru I emite un decret prin care acordă colonoştilor bulgari din Basarabia ţaristă drepturi şi privilegii deosebite. In funcţia de membru superior al Oficiului coloniştilor străini din Basarabia ţaristă este numit, prin decret imperial rus, epitropul coloniştilor bulgari din Basarabia, rotmistrul D. Vatikoti.

·         1837 - Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg, o reședință a țarilor, a ars complet. Focul a durat 30 de ore.

Palatul de iarnă din Sankt Petersburg – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, Rusia a fost construit între 1754 și 1762 ca reședință de iarnă a țarilor ruși. A fost proiectat de Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, este colorat în verde și alb, are 1.786 de uși și 1.945 de ferestre. (…) În anul 1833 arhitectul de Montferrand a fost angajat pentru a reproiecta camerele de stat de pe latura estică și a amenaja Sala Feldmareșalului și Sala Mică a Tronului (9 și 10).

În 1837 a izbucnit un incendiu. Cauza izbucnirii sale este necunoscută, dar pentru răspândirea rapidă a focului a fost învinuit de Montferrand. Arhitectul a fost grăbit de țar să termine lucrările cât mai repede, așa că a folosit materiale din lemn unde ar fi trebuit să folosească materiale din piatră.

În plus, pereții despărțitori din lemn construiți în grabă au ascuns șeminee dezafectate; burlanele lor, împreună cu gurile înguste de ventilație, au acționat pe post de coșuri pentru foc, permițându-i să se răspândească neobservat între pereți de la o cameră la alta până când nu s-a mai putut stinge.

Incendiu în Palatul de Iarnă de Boris Green – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Odată detectat, focul a continuat să se răspândească, dar suficient de încet pentru ca personalul și gărzile palatului să poată salva o mare parte din conținut, depozitându-le pe zăpadă în Piața Palatului. Acest lucru a fost o mare realizare, deoarece comorile Palatului de Iarnă au fost întotdeauna mai degrabă mobilierul masiv și ornamentele fragile decât tablourile ușoare.

Pentru a crea o barieră împotriva focului, țarul a ordonat distrugerea a trei pasaje care duceau la Ermitaj, o acțiune norocoasă care a salvat clădirea și o colecție de artă imensă. Poetul rus Vasili Jukovski a fost martor al incendiului – „un foc mare cu flăcările ajungând la cer”. Focul a ars timp de mai multe zile și a distrus cea mai mare a interioarelor Palatului de Iarnă.

·         1845: Republica Texas s-a unit cu Statele Unite ale Americii, devenind al 28-lea stat al acestei federații.

* 1891 - Inventatorul american Thomas Edison a patentat radioul.

Thomas Alva Edison - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 Milan, OH, SUA – d.18 octombrie 1931, West Orange, NJ, SUA), a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca “Magicianul din Menlo Park“, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete).

A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul. În lumea industriei introduce noțiunea de producție de serie.

Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte și Știință îi acordă în anul 1895 “Premiul Rumford” pentru activitatea din domeniul electricității și în anul 1915 “Medalia Franklin” pentru contribuția sa pentru binele umanității.

·         1892 - Se oficiaza, la Sigmaringen, în Germania, căsătoria dintre Principele Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României, cu principesa Maria (fiica ducelui Alfred de Edinburgh–Coburg şi a marii ducese Maria a Rusiei). (…) La 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Ferdinand, Prințul de Coroană al României cu Alteța Sa Regală Marie de Edinburgh. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).

Principele Ferdinand în anul căsătoriei, 1893 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie. Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, fiind prima căsătorie a unei prințese britanice cu un prinț catolic, după câteva sute de ani. Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.

Principesa Maria în anul căsătoriei, 1893 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”), proaspătul cuplu regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies de lângă Sigmaringen . De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef.

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse. Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale. La întoarcerea în țară a cuplului princiar s-au oficiat 32 de nunți ale unor țărani români, la Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, urmate de o masă la Ateneul Român, unde Prințul Ferdinand și-a adus și el soția.

·         1910: Demisia Guvernului liberal condus de Ion I. C. Brătianu (datorită activității legislative și necesității de reorganizare a partidului); se formează un guvern conservator, în frunte cu P.P. Carp, care promovează o susținută și eficientă inițiativă.

*  1911 - Sun Yat-sen devine preşedintele provizoriu al Republicii China.

* 1911 - Dupa caderea dinastiei imperiale chineze Qing , Mongolia isi declara independenta fata de China.

·         1918: este emis Decretul pentru exproprierea pămîntului în vechea Românie. Conform acestuia, pînă în martie 1919, au fost declarate expropriate 2.224.588 hectare şi date în arendă obştilor de ţărani.

·         1919 - Parlamentul votează Legile de ratificare a unirii cu România a Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei; este primul Parlament al României reîntregite, reunit la Bucureşti, ales prin vot universal şi cuprinzând reprezentanţi din toate teritoriile locuite majoritar de români.

Regele Ferdinand vorbind în fața primului parlament al României întregite – foto: agero-stuttgart.de

Marea Unire a reprezentat un proces istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național, România. Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a dus la consituirea României Mari și a fost un rezultat datorat următorilor factori principali:

- acțiunii politice decisive a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial

- prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus

- afirmării principiului autodeterminării și a celui al naționalităților pe plan internațional, în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în rândul populației românești.

·         1925: Este creat Partidul Comunist Francez.

·       1930 - A avut loc primul recensământ al populației României reintregite. A fost organizat și desfășurat conform cerințelor științifice moderne ale acelei perioade. Pentru prima data în România datele s-au prelucrat cu ajutorul echipamentelor de calcul (mecanografice).

Judeţele şi regiunile istorice ale României Mari după 1926 – foto: ro.wikipedia.org

Numărul total al locuitorilor ţării a fost de 18.052.896, din care 8.870.778 (49,1%) bărbaţi şi 9.182.118 (50,9%) femei. România se situa astfel pe locul 8 în Europa, după numărul populaţiei, şi pe locul 10 după suprafaţa teritorială 295.049 km2. Potrivit structurii etnice a populaţiei, situaţia era următoarea: români – 71,9%; unguri, inclusiv secui – 7,9%; germani (saşi din Transilvania, şvabi din Banat şi Crişana, precum şi grupurile de germani din Bucovina şi Basarabia) – 4,1%; evrei – 4%; ucraineni, ruteni – 3,2%; ruşi – 2,3%; bulgari – 2%; ţigani 1,5%; turci – 0,9%; găgăuzi – 0,6%; cehi, slovaci – 0,3%; albanezi, armeni, huţani – sub 0,1%; alte neamuri – 0,3%; neidentificaţi – sub 0,1%.

·         1959: S-a deschis prima linie a metroului din Lisabona.

·   1970 - Conducerea Partidului Comunist Român a aprobat deshumarea osemintelor lui Iuliu Maniu, aflate în incinta penitenciarului Sighet, și reînhumarea lor în satul Bădăcin, județul Sălaj. De asemenea, a fost aprobată deshumarea osemintelor lui Ion Mihalache aflate în incinta penitenciarului Râmnicu-Sărat și reînhumarea lor în comuna Topoloveni, județul Argeș.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto:: dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

·         1989: Are loc prima ședință a guvernului provizoriu condus de Petre Roman, primul guvern al României de după căderea comunismului.

·        1989 - Prin Decret CFSN (nr.33) a fost desfiinţat Departamentul Securităţii Statului (odioasa politie secreta comunista).

·       1989 - Václav Havel a devenit preşedinte al Cehoslovaciei.

Václav Havel – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Václav Havel (n. 5 octombrie 1936, Praga, Cehoslovacia – d. 18 decembrie 2011, Hrádeček, Cehia) a fost un scriitor, dramaturg și disident ceh. A fost ultimul președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și primul președinte al Republicii Cehe (1993-2003) Un insucces al carierei sale politice l-a reprezentat destrămarea Cehoslovaciei, în 1992, căreia Havel i s-a opus. Pe 3 iulie al acelui an parlamentul cehoslovac a refuzat realegerea lui Havel ca președinte al țării, pe motiv că s-a pronunțat pentru menținerea Cehoslovaciei. A demisionat din funcție pe 20 iulie 1992, după Declarația de Independență a Slovaciei. Astfel Havel a devenit ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Cehiei.

În 1993 devine primul președinte al Cehiei. În 1996 soția sa moare de cancer. Se recăsătorește în 1997, cu actrița Dagmar Veškrnová. Este reales președinte în 1998, în ciuda faptului că e bolnav ca urmare a anilor de detenție și a excesului de tutun. În 2003 iese de pe scena politică după ce încheie cel de-al doilea mandat politic de președinte, iar biroul său este ocupat de marele sau oponent, Václav Klaus, cel mai redutabil adversar politic al său.

* 1998 - Liderii Khmerilor Rosii marxisti maoisti si-au cerut oficial iertare pentru genocidul din Cambodgia de care era responsabila organizatia lor armata, care a facut in anii ’70 peste un milion de victime.

Nașteri

·      765 - S-a nascut Ali ibn Musa al-Ridha (cunoscut sub numele de Ali Reza), al șaptelea fiu al imamului Musa al-Kazim; (d. 23 august 818). I s-a mai dat și numele‘Alī ibn Mūsā ibn Ja‘far si a aparținut celei de-a șaptea generații de descendenți ai profetului Mahomed si a opta a celor 12 imami ai religiei islamice.

·         1552: Henri de Bourbon-Condé (29 decembrie 1552 – 5 martie 1588) a fost prinț francez de sânge și general huguenot ca și proeminentul său tată, Ludovic I de Bourbon. Henri a fiul fiul cel mare a lui Ludovic de Bourbon-Condé și a primei soții a acestuia, Eléanor de Roucy de Roye. Din cei opt copii ai familiei doar el și fratele său François, Prinț de Conti au avut urmași. A fost verișor primar cu regele Henric al IV-lea al Franței.

S-a căsătorit de două ori, prima dată cu verișoara lui primară, Marie de Cleves. Mama ei era sora tatălui său. Marie a fost o mare frumusețe, și se presupune că regele Henric al III-lea al Franței a avut planuri de a rupe căsătoria lor, cu scopul de a se căsători el însuși cu ea, însă Marie a murit de complicații la naștere înainte de a putea face acest lucru. Cu Marie, Henri a avut un copil:

• Catherine (1574–1595), marchiză d'Isles

A doua oară, Henri s-a căsătorit cu Charlotte Catherine de La Tremoille(1568–1629), fiica lui Louis III de La Trémoille și nepoata lui Anne de Montmorency. Împreună au avut doi copii:

• Eleanor (1587–1619), căsătorită în 1606 cu Philip Willem, Prinț de Orania
• Henric II (1588–1646), Prinț de Condé

Henri I de Bourbon, prinț de Condé
Date personale
Născut	29 decembrie 1552 La Ferté-sous-Jouarre
Decedat	5 martie 1588 (35 de ani) Saint-Jean-d'Angély
Cauza decesului	omor
Părinți	Ludovic I de Bourbon Eléanor de Roucy de Roye
Frați și surori	François de Bourbon[*] Charles, Count of Soissons[*]
Căsătorit cu	Marie de Cleves Charlotte Catherine de La Tremoille
Copii	Catherine de Bourbon Éléonore de Bourbon Henric al II-lea, Prinț de Condé
Cetățenie	Franța
Religie	protestantism
Ocupație	om politic personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         1709: Elisabeta Petrovna (rusă Елизаве́та (Елисаве́т) Петро́вна) (29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1709 — 5 ianuarie 1762 [S.V. 25 decembrie 1761]), cunoscută și ca Elisabeta, a fost o împărăteasă a Rusiei (1741 – 1762) care a implicat țara în Războiul austriac de succesiune (1740 – 1748) și în Războiul de 7 ani (1756 – 1763). Este cunoscută pentru dorința de expansiune teritorială a Rusiei. Politica sa internă a permis nobilimii să obțină o poziție dominantă în cadrul guvernului local, dar cu puteri limitate. Ea a încurajat înființarea de către Lomonosov a Universității din Moscova și a Academiei de Arte Frumoase din Sankt-Petersburg de către Șuvalov. A cheltuit, de asemenea, sume exorbitante pe proiectele grandioase în stil baroc ale arhitectului ei preferat, Bartolomeo Rastrelli, în special în Peterhof și Țarskoe Selo. Palatul de Iarnă și Catedrala Smolnîi rămân principalele monumente ale domniei sale la Sankt Petersburg. În general, ea a fost una dintre cei mai iubiți monarhi ruși, pentru că nu a permis germanilor să ocupe posturi în guvern și nicio persoană nu a fost executată în timpul domniei sale.

Elisabeta în anii 1720, pictură de Ivan Nikitich Nikitin.

Elisabeta, a doua fiică supraviețuitoare a țarului Petru cel Mare și a Ecaterinei I a Rusiei, s-a născut la Kolomenskoye, în apropiere de Moscova, la 18 decembrie 1709 (după calendarul iulian).^[3] Părinții ei s-au căsătorit în secret în 1707.^[4] Căsătoria s-a făcut public în februarie 1712.^[4] Cum părinții ei nu au făcut public cunoscut că erau căsătoriți în timpul nașterii Elisabetei, ea a fost considerată nelegitimă de către oponenții ei.

Dintre cei 12 copii ai lui Petru cu Ecaterina (cinci fii și șapte fiice), numai două fiice au supraviețuit: Ana și Elisabeta.^[5] Ana a fost logodită cu Ducele de Holstein-Gottorp, nepotul regelui Carol al XII-lea al Suediei, vechiul adversar al lui Petru I.^[5]

Tatăl ei a încercat să facă o partidă bună și pentru Elisabeta la curtea Franței când a fost în vizită acolo.^[5] Petru a avut intenția de a-și căsători a doua fiică cu tânărul rege Ludovic al XV-lea al Franței însă bourbonii au refuzat oferta din cauza obscurei origini a mamei Elisabetei.^[6] Elisabeta s-a logodit cu Prințul Karl Augustus de Holstein-Gottorp,^[7] fiul lui Christian Augustus, Prinț de Eutin. Din punct de vedere politic era o alianță utilă și respectabilă.^[7] La câteva zile după logodnă, Karl Augustus a murit.^[7] În momentul morții lui Petru cel Mare nici un plan de căsătorie al Elisabetei nu se împlinise.^[5]

După moartea tatălui său și a ascensiunii pe tron a împărătesei Ana nici o casă regală sau casă nobilă din Europa nu permitea căsătoria cu Elisabeta deoarece at fi fost privit ca un semn neprietenos față de împărăteasă.^[8] Căsătoria cu un om de rând, ar fi costat-o pe Elisabeta nu numai titlul dar și dreptul său la succesiunea tronului Rusiei.

Elisabeta și l-a făcut iubit pe Alexis Shubin, un sergent chipeș în regimentul Semyonovsky. După deportarea lui în Siberia din ordinul împărătesei Ana, ea și-a întors privirile către un vizitiu și chiar un chelner.^[8] În cele din urmă s-a consolat în brațele unui tânăr țăran ucrainean cu o voce de bariton care fusese adus la Sankt Petersburg de un nobil pentru corul bisericii. Numele lui era Alexis Razumovski.^[8] Mai târziu Razumovski va deveni cunoscut sub numele "Împăratul de noapte"^[8] iar Elisabeta îl va ridica la rangul de Prinț și mareșal.

După decesul împărătesei Ana, tronul a revenit micului Ivan care avea mai puțin de două luni. Mama sa, Anna Leopoldovna, era regentă. În primele ore ale zilei de 25 noiembrie 1741 Elisabeta a condus unitățile Gărzii Preobrazenski care a arestat-o pe regentă. Ivan al VI-lea a fost și el arestat. Ivan va fi ucis de gardienii săi în 1764 când un ofițer a încercat să-l elibereze.

Împărăteasa Elisabeta de Iván Argunov.

Pentru mulți istorici, domnia Elisabetei a întruchipat corupția unei curți imperiale al cărei lux depindea de exploatarea a milioane de șerbi. Totodată a fost o perioadă de creștere economică și progres cultural. Distracțiile preferate ale împărătesei erau dansul, muzica, artele frumoase și banchetele.

Împărăteasa a încercat să rămână în relații bune cu Biserica, care îi sprijinise lovitura de stat. Totuși, la încoronarea ei de la Moscova din 1742, a luat coroana din mâinile arhiepiscopului de Novgorod și și-a pus-o pe cap, gest prin care se afirma subordonarea bisericii față de autocrație.

Nepotul ei Karl Petru Ulrich a fost chemat în Rusia și desemnat moștenitor al ei în 1742. În 1745, Elisabeta a aranjat o căsătorie între Petru și prințesa germană Sofia Augusta Federica de Anhalt-Zerbst care s-a convertit la ortodoxism și a primit numele de Ecaterina. Abia după nouă ani Ecaterina a născut primul ei copil, Pavel.

Deși împărăteasa a dovedit un oarecare interes față de guvernare, luarea deciziilor obișnuite a rămas în mâinile demnitarilor cu vechime. Ea și-a menținut autoritatea neangajându-se niciodată în întregime în favoarea nici unei facțiuni. Razumovski cu care se pare că s-a căsătorit în secret nu avea ambiții politice. Figurile dominante din a doua jumătate a domniei erau membri ai familiilor Voronțov și Șuvalov.

Împărăteasa a dovedit un interes activ față de politica externă. Elisabeta a încheiat favorabil pentru ruși războiul cu Suedia care a izbucnit în vara anului 1741 obținând o parte din sud-estul Finlandei conform Tratatului de la Abo din 1743.

Războiul pentru succesiune din Austria începuse în 1740 când Frederic cel Mare al Prusiei a invadat Silezia. Ambițiile expansioniste ale Prusiei au pus problema unei noi amenințări a intereselor Rusiei din centrul Europei. Franța, Spania și Bavaria au atacat Imperiul Habsburgic în 1741 iar Marea Britanie a trecut de partea Austriei. Părțile implicate în conflict au încercat să obțină sprijin rusesc prin mită și intrigă. Bestuzev-Riumin, unul din înalții funcționari de stat, a convins-o pe țarină să reînnoiască Tratatul rus de prietenie cu Marea Britanie în decembrie 1742. Apoi, el a obținut un avantaj în fața facțiunii franceze și a fost numit Cancelar al Afacerilor Externe în 1744. Totuși, Elisabeta, care nu voia să implice Rusia într-un război, a păstrat echilibrul acordând titlul de vice-cancelar francofilului Mihail Voronțov.

În 1746 Rusia a negociat o alianță cu Austria. Rusia a intrat în sfârșit în război când Marea Britanie a promis să-i plătească o subvenție. În 1748 armata rusă a pornit spre Rin, lucru care i-a determinat pe francezi să încheie pacea în octombrie același an. Rusia a fost exclusă de la negocierile de pace pentru că trupele sale nu au luptat și britanicii au refuzat să plătească subvenția.

Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg reconstruit de Elisabeta

Țarina avea ambiția să facă curtea ei să rivalizeze cu Versailles-ul ca centru de cultură și modă. Ea decidea ce era la modă, pedepsind orice femeie care o eclipsa ca aspect exterior sau vestimentație. După moartea ei, Petru al III-lea a descoperit un dulap la Palatul de Vară în care se aflau 15.000 de rochii. Balurile mascate organizate de ea erau detestate de curteni și diplomați, care erau nevoiți să apară în veșminte de bal și să prezinte omagii unei împărătese costumate în marinar olandez.

A fost o influentă patroană a artelor care și-a sprijinit miniștrii în încercările lor de a îmbunătăți educația rușilor. În timpul domniei ei, talentatul om de știință și matematician Mihail Lomonosov a reorganizat Academia de Științe și a înființat Universitatea de la Moscova în 1755. Opera, baletul și teatrul au cunoscut o mare înflorire.

În arhitectură, stilul baroc preferat de țarină a ajuns unul dintre mijloacele prin care s-a demonstrat puterea autocrației. Mănăstirea Smolnîi fondată de împărăteasă în 1748 și a cărei denumire derivă din cuvântul rus care se traduce prin "smoală", reflectă faptul că locul pe care a fost amplasată fusese utilizat la prelucrarea păcurii în timpul domniei lui Petru cel Mare. În 1761 s-a construit Casa Bărcii ca să adăpostească barca de lemn cu care a învățat să navigheze Petru I.

Prima înfăptuire majoră a Elisabetei a fost Palatul de Vară proiectat de Bartolomeo Francesco Rastrelli, care a fost fiul unui sculptor florentin angajat de Petru cel Mare. Elisabeta i-a cerut să reconstruiască și să extindă palatul. Lucrările au fost încheiate în 1752. În 1754 Elisabeta i-a cerut reconstruirea Palatului de Iarnă la o scară mult mai extinsă.

Cum în 1741 finanțele statului erau secătuite, salariile funcționarilor de stat și ale ofițerilor au fost reduse. În anii 1750 s-a urmărit să se transfere povara impozitelor din zona taxei pe cap de locuitor pe cea a taxelor indirecte. Impozitele crescute pe exporturi și importuri și o nouă taxă pe bunurile industriale importate introdusă în 1757 au contribuit la sporirea venitului și la stimularea fabricării bunurilor pe plan autohton.

Abolirea impozitelor interne din 1753 a promovat dezvoltarea comerțului. S-au înființat bănci care să finanțeze nobilii ce doreau să-și dezvolte moșiile. Până la sfârșitul domniei Elisabetei, producția de fontă a Rusiei o depășea pe cea a Marii Britanii.

Instituția șerbiei s-a întărit în timpul domniei Elisabetei. Printr-un decret emis în 1760 li se permitea moșierilor să-i pedepsească pe șerbii sub 40 de ani trimițându-i în Siberia. Pedeapsa cu tortura aplicată deținuților sub 17 ani a fost abolită în 1742. În 1754 țarina a creat o comisie însărcinată cu elaborarea unui nou cod juridic. Codul, care nu a fost niciodată promulgat, ar fi întărit și mai mult privilegiile nobilimii.

În 1756 englezii au negociat o alianță cu Prusia, lucru care a transformat situația diplomatică din Europa. Reacția Franței a fost alierea ei cu Austria. Conflictul cunoscut drept Războiul de Șapte Ani a început cu invazia Saxoniei de către prusaci în august 1756. Elisabeta a declarat război Prusiei și a făcut alianță cu Franța și Austria. Comandantul suprem al armatei ruse, feldmareșalul Aptaxin, care a invadat Prusia în vara anului 1757, dorea să evite o ciocnire cu prusacii, știind că Elisabeta e bolnavă iar moștenitorul ei era un pro-prusac convins.

Cu toate că rușii i-au învins pe prusaci în august 1757, Aptaxin a fost demis pentru că nu a fructificat acest avantaj.

În iunie 1756 Elisabeta a suferit un atac cerebral și succesiunea a devenit principalul subiect de la curte. Nepotul ei Petru, în care țarina nu mai avea încredere, căzuse în dizgrație și apăruse zvonul conform căreia împărăteasa îl va numi succesor pe strănepotul ei Pavel. Mama lui Pavel, Ecaterina, a început să discute în secret cu Bestuzev-Riumin și ambasadorul britanic despre cum ar putea obține puterea pentru fiul ei după moartea împărătesei.

Al doilea atac cerebral din 1757 a lăsat-o pe țarină suspicioasă și impulsivă. Împărăteasa a îmbătrânit, a devenit foarte corpolentă, frumusețea ei a pălit și umbla cu multă greutate. La 20 decembrie 1761 a asistat la o reprezentație a teatrului ei privat și și-a afișat public afecțiunea față de strănepotul ei Pavel. După trei zile a suferit un nou atac și a murit în după-amiaza Crăciunului anului 1761.

Împărăteasa Elisabeta

Elisabeta a Rusiei (Portrait painted by Vigilius Eriksen in 1757) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Elisabeta
Împărăteasă și Autocrată a întregii Rusii
Portret pictat de Charles van Loo
Date personale
Născută	29 decembrie 1709 Kolomenskoye
Decedată	5 ianuarie 1762 (52 de ani) Sankt Petersburg, Imperiul Rus[1]
Înmormântată	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
Părinți	Petru I al Rusiei[2] Ecaterina I a Rusiei[2]
Frați și surori	Marea Ducesă Anna Petrovna a Rusiei Natalia Petrovna[*] Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei Grand Duke Pyotr Petrovich[*]
Căsătorită cu	Alexey Razumovsky
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Casa Romanov
Domnie
Domnie	6 decembrie 1741–5 ianuarie 1762 (20 ani, 30 zile)
Încoronare	6 martie 1742
Predecesor	Ivan VI
Succesor	Petru III

·         1721: S-a nascut madame de Pompadour, amanta regelui Ludovic al XV-lea al Franţei, personaj care a avut o influență politică însemnată in Franta secolului al XVII-lea; (d.15 aprilie 1764). În 1741, la vârsta de 19 ani, Jeanne Antoinette se căsătorește la biserica St. Eustache cu Charles-Guillaume Le Normant d'Étiolles, nepotul tutorelui ei. Primește ca dar de nuntă moșia Étiolles situată la 28 km sud de Paris. La 15 decembrie 1740, Tournehem îl face pe nepotul său singurul moștenitor, dezmoștenindu-i pe ceilalți nepoți, copiii fratelui și ai surorii sale.

Din căsătorie vor rezulta doi copii, un băiat care a murit la un an de la naștere, în 1741, și o fiică Alexandrine-Jeanne (poreclită „Fanfan”), născută la 10 august 1744.^[2] Opinia contemporanilor susținută de operele de artă ale vremii era că tânăra Mme d'Étiolles era frumoasă, avea gura mică și fața ovală. Și-a creat propriul ei salon la Étiolles unde veneau mulți filosofi, printre ei și Voltaire. Marchiza de Pompadour nu a avut niciodată influență politică directă, dar i-a susținut pe mareșalul de Belle-Isle și pe ducele de Choiseul în fața regelui. Din spatele scenei puterea ei era considerabilă; acest lucru a fost evidențiat când o altă metresă a regelui, Marie-Louise O'Murphy, a încercat s-o înlocuiască în 1754. În 1755, tânăra și puțin experimentata O'Murphy s-a căsătorit cu nobilul Jacques de Beaufranchet, seigneur d'Ayat^[4], care era unchiul viitorului ilustru general Louis Desaix (a luptat în Revoluția francezăsub generalul Napoleon Bonaparte). Fiul lor (1757–1812), Louis Charles Antoine de Beaufranchet, general maior, a fost prezent la execuția regelui Ludovic al XVI-lea.^[5]

Marchiza a avut mulți dușmani printre curtenii regali care au simțit o rușine că regele s-ar compromite astfel cu un om de rând. Ea a fost foarte sensibilă la calomnii nesfârșite numite poissonnades, un joc de cuvinte cu numele ei de familie, Poisson, care înseamnă „pește” în limba franceză.

Madame du Pompadour, pastel de Maurice Quentin de La Tour, expus la Salonul de la Paris, 1755 (Louvre)

Importanța ei era atât de mare, incat în 1755 a fost abordată de către Anton Wenzel Kaunitz, un proeminent diplomat austriac, cerându-i să intervină în negocierile care au condus la Tratatul de la Versailles (1756).^[6]

Cu toate că din 1751 legăturile ei sexuale cu regele au încetat, a continuat să rămână metresa oficială a regelui până la moartea ei (1764), lucru care se datorează diplomației inteligente de care a dat dovadă. În primul rând ea a decis să stabilească o relație cordială cu Maria Leszczyńska.^[7] Metresele anterioare ale regelui o umileau pe regină, dar Pompadour și-a dat seama că arătând Mariei respect îi ușura vina regelui și i-a permis să aibă o relație puternică cu copiii săi. Ea a pus, de asemenea, toate eforturile în a aduce distracție în viața melancolică a regelui. Spre deosebire de celelalte femei din viața regelui, marchiza de Pompadour l-a însoțit în timp ce era la vânătoare, la cărți de joc sau când își vizita proprietățile.^[7] În cele din urmă, metresa regala îi amintea lui Ludovic de frumusețea ei prin frecvente picturi, în special cele realizate de François Boucher, care a subliniat trăsăturile deosebite și i-a ascuns semnele de îmbătrânire.^[7]

Nu a repetat greșeala altor metrese regale, ca rivala să fie bruscată și tratată cu dușmănie, ci va face totul pentru a-i câștiga simpatia. Madame Pompadour reușește să realizeze iscusit la curte un nod de relații cu aliați influenți, ea va lega regele nu numai prin relații sexuale ci și ca prietenă, damă de conversație și sfătuitoare a regelui.

Astfel, pentru desăvârșirea planurilor ei de a nu pierde contactul cu regele, organizează la domicilul ei un teatru burlesc cu artiști apreciați. La inaugurarea teatrului va fi prezentată piesa „Tartuffe” de Molière. Madame Pompadour, mai ales în ultimii ani, trebuie să-și apere cu multă diplomație poziția ei la curte, față de noua amantă a regelui, Anne Coupier de Romanss.

Marchiza de Pompadour a fost o femeie dotată cu un bun ochi pentru interioare Rococo. Ea a jucat un rol decisiv în a face din Paris capitala gustului și a culturii în Europa, iar perioada ei de influență a fost marcată cu o serie de realizări notabile. Ea a fost responsabilă pentru dezvoltarea fabricii de la Sèvres, care a devenit unul dintre cei mai cunoscuți producători de porțelan din Europa și care a oferit locuri de muncă calificate pentru regiune.

Portret finalizat în 1764 după decesul ei, însă început în timp ce era în viață, de către portretista ei favorită, François-Hubert Drouais

Îi plăcea foarte mult literatura.^[2] L-a cunoscut pe Voltaire înainte ca el să devină cunoscut și se pare că el a sfătuit-o în rolul ei de la Curte. După încheierea Războiului de succesiune austriac, atunci când statul francez avea nevoie de economie, ea a atras tot mai multe resurse generoase la curte. Influența ei asupra lui Louis XV a crescut semnificativ până în anii 1750, până la punctul în care i-a permis o marjă de manevră considerabilă în determinarea politicii într-o serie întreagă de probleme, de la chestiunile militare la relațiile externe.^[8][9]

Ea a planificat construcții^[2] ca Place de la Concorde (numită atunci Place de Louis XV), școala militară și Micul Trianon împreună cu fratele ei, marchizul de Marigny. A protejat școala Physiocrates (liderul ei a fost Quesnay, propriul ei doctor) care a deschis calea pentru teoriile lui Adam Smith. De asemenea, a apărat Encyclopédieeditată de Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert împotriva celor, printre care arhiepiscopul de Paris, Christophe de Beaumont, care au căutat să o suprime.^[10]

Madame de Pompadour a pierdut două sarcini în 1746 și 1749, și se spune că a aranjat amante pentru plăcerea regelui.^[2] Cu toate că au încetat să mai fie iubiți după 1750, ei au rămas prieteni, iar Ludovic al XV-lea i-a fost dedicat până la moartea ei de tuberculoză în 1764, la vârsta de patruzeci și doi de ani.^[11] Chiar și dușmanii i-au admirat curajul din ultimele săptămâni dureroase. Mulți dintre dușmanii ei au fost totuși ușurați de moartea ei. Uitându-se la ploaie în timpul plecării sicriului de la Versailles , regele a spus: "La marquise n'aura pas de beau temps pour son voyage." (Marchiza nu va avea parte de timp frumos pentru călătorie).^[12] A fost înmormântată la Couvent des Capucines din Paris.

Portret al marchizei de Pompadour de François Boucher

Marchiza de Pompadour în grădină

Marchiza a avut o influență politică însemnată, mai ales asupra

• politicii externe a Franței și
• asupra conducerii militare, ca de exemplu în planificarea strategiilor militare.
• a fost o sfătuitoare a regelui în războiul de șapte ani (1756-1763) de a intra în alianță cu Austria contra Angliei și Prusiei și de a continua războiul după înfrângerea suferită în fața Prusiei la 5 noiembrie 1757, în „bătălia de la Roßbach”, lucru care ii este reproșat chiar după moarte.
• a influențat regele, de asemenea, în proiectul construirii palatelor Elysée și Petit Trianon, care au costat 36 milioane de franci, sau la acordarea de titluri nobiliare.

• Are un rol însemnat în înființarea manufacturii „Manufacture royale de porcelaine de Sèvres”, (1765) care va face concurență porțelanului din Saxonia
• A avut un proiect de finanțare în Saint-Cyr a unui institut pentru fetele din familiile nobile sărăcite, în iulie 1756, fiind înființată o academie militară pentru fiii din familiile nobile care au suferit de pe urma războiului.

• Există o poșetă ce poartă numele de Pompadour
• O operetă (1923) în trei acte „Madame Pompadour” de Rudolph Schanzer și Ernst Welisch
• Biografia ei, „Madame Pompadour”, va fi ecranizată (1927)
• Filmul „Die Marquise von Pompadour” regizat de Willi Wolf (1931)
• Fanfan la Tulipe
• Un episod din Doctor Who care prezintă viața ei. Mai exact, sezonul doi - episodul patru.

Madame de Pompadour – Portrait by François Boucher, 1756. Currently displayed at the Alte Pinakothek, Munich – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Jeanne Antoinette Poisson
Marchiză du Pompadour
Detaliu dintr-un portret de François Boucher
Căsătorit(ă)	Charles Guillaume le Normant d'Étiolles (1717–99, c. 1741)
Urmași Alexandrine-Jeanne
Tată	François Poisson
Mamă	Madeleine de la Motte
Naștere	29 decembrie 1721 Paris, Regatul Franței
Deces	15 aprilie 1764 (42 de ani) Paris, Regatul Franței
Ocupație	Metresă a regelui Ludovic al XV-lea al Franței

* 1753: Wilhelmine, Gräfin von Lichtenau, născută Wilhelmine Enke (29 decembrie 1753, Potsdam – 9 iunie 1820, Berlin), a fost metresa oficială a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei din 1769 până în 1797. Ea este privită ca activ politic și că a influențat politica Prusiei în timpul domniei regelui.^[2] Tatăl ei, Johann Elias Enke, a fost muzician de cameră în serviciul regelui Frederic al II-lea al Prusiei. Wilhelmine l-a întâlnit pe prințul moștenitor Fredric Wilhelm în 1764. Regele a preferat ca prințul să mențină o relație cu ea decât cu femei străine, și în 1769 ea a devenit metresa oficială a prințului moștenitor. Cuplul a avut cinci copii,^[3] din care numai unul a atins vârsta adultă:^[4]

• o fiică (n./d. 10 august 1770).
• Ulrike Sophie von Berckholz (martie 1774 - 5 septembrie 1774).
• Christina Sophie Frederica von Lützenberg (25-31 august 1777).
• Contele Alexander von der Marck (4 ianuarie 1779 - 1 august 1787), raportat ca fiind copilul preferat al regelui; probabil a fost otrăvit.
• Contesa Marianne Diderica Frederica Wilhelmine von der Marck (29 februarie 1780 - 11 iunie 1814), căsătorită prima dată la 17 martie 1797 cu contele Frederick de Stolberg-Stolberg (au divorțat în 1799); a doua oară s-a căsătorit la 14 martie 1801 cu baronul Kaspar von Miaskowksi (de care de asemenea a divorțat) și a treia oară în 1807 cu Etienne de Thierry. Ea a avut patru fiice din cele trei căsătorii, cea mai mare dintre ele a fost poeta Louise de Stolberg-Stolberg.

În 1782, Fredric Wilhelm a aranjat ca ea să se căsătorească cu cu șamberlanul regelui Johann Friedrich Rietz (1755–1809), însă relația dintre Wilhelmine și Fredric Wilhelm a continuat. Wilhelmine a primit titlul de contesă von Lichtenau în 1794,^[2] dar acest lucru nu a fost făcut public până în 1796.

După ce Frederic Wilhelm a murit în 1797, Wilhelmine a fost exilată și proprietatea ei confiscată, deși i s-a garantat o pensie (1800). În 1802 până în 1806, ea s-a căsătorit cu Franz Ignaz Holbein, cunoscut ca "Fontano" și cu 26 de ani mai tânăr decât ea. În 1811, Napoleon i-a permis să se întoarcă la Berlin.

Wilhelmine von Lichtenau
Contesa von Lichtenau
Date personale
Născută	29 decembrie 1753 Potsdam, Regatul Prusiei
Decedată	9 iunie 1820 (66 de ani) Berlin, Regatul Prusiei[1]
Înmormântată	Berlin
Părinți	Johann Elias Enke
Căsătorită cu	Johann Friedrich Rietz Franz Ignaz Holbein
Copii	Marianne von the Mark[*] Alexander Mark[*] unnamed daughter von Hohenzollern[*][2] Ulrike Sophie von Berckholzen[*][2] Christiane Sophie Friederike von Lutzenburg[*][2] Alexander Graf von der Marck[*][2]
Cetățenie	Germania
Ocupație	metresă politiciană
Activitate
Partener(ă)	Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei

·      1776 - S-a nascut Charles Macintosh, chimist britanic, inventatorul impermeabilului; (d. 1843).

Charles Macintosh - foto: en.wikipedia.org

Charles Macintosh (29 December 1766 – 25 July 1843). A inventat mai multi coloranti si a brevetat un procedeu de conversie a fierului in otel la temperatura inalta. A brevetat in 1823 un material impermeabil care i-a luat numele, fiind in general ortografiat mackintosh, nume care a fost dat impermeabilelor confectionate din acest material in Marea Britanie.

·    1800 - S-a nascut Charles Goodyear, inventator si om de afaceri american, faimos in zilele noastre pentru inventarea cauciucului vulcanizat; (d. 1860).

Charles Goodyear - foto: ro.wikipedia.org

Charles Goodyear (n. 29 decembrie 1800 – d. 1 iulie 1860), a fost un inventator american, cunoscut pentru faptul că în 1839 a descoperit un procedeu de vulcanizare a cauciucului. Ulterior, a perfecționat acest procedeu și l-a patentat la data de 15 iunie 1844. A lucrat încă din tinerețe în fabrica tatălui său, unde se produceau unelte agricole și accesorii metalice.

A încercat să conducă o afacere proprie, dar a eșuat. A descoperit întâmplător că, dacă este tratat cu sulf și tratat termic, cauciucul nu mai este rigid la temperaturi joase, că își menține elasticitatea și astfel devine posibilă utilizarea acestui material la nivel industrial. A numit acest procedeu vulcanizare.

·        1808 - S-a nascut Andrew Johnson, politician american al 17-lea președinte al Statelor Unite (d. 1875)

Andrew Johnson – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Andrew Johnson (n. 29 decembrie 1808 – d. 31 iulie 1875), a fost cel de-al șaisprezecelea vicepreședinte (1865) și cel de-al șaptesprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii (1865 – 1869), succedând la președinția Statelor Unite după asasinarea celui de-al șaiprezecelea președinte american, Abraham Lincoln Johnson a fost președinte în timpul Reconstrucției care a urmat Războiului Civil American.

Din cauza numeroaselor sale acte de tratare extrem de îngăduitoare a rebelilor înfrânți, precum și a respingerii prin veto a proiectelor de lege privind schimbarea drepturile civile, a fost pus în situația de a avea o lungă dispută amară cu republicanii din Congresul SUA ducând, în final, la judecarea sa în Congress (în engleză, „impeachment”) în 1868, devenind astfel primul președinte judecat de Congress. A fost achitat de acuzațiile aduse cu doar un singur vot în cadrul Senatului.

·         1809:  S-a nascut William Ewart Gladstone, conducător al Partidului Liberal Britanic, prim-ministru al Marii Britanii în perioadele 1868–1874, 1880–1885, 1886 și 1892–1894; (d. 19 mai 1898). Era  foarte cunoscuta puternica sa rivalitate cu Liderul conservator britanic Benjamin Disraeli. Este faimos și pentru disputele cu Regina Victoria  din timpul carierei sale politice. Ea chiar s-a plâns la un moment dat „Mereu mi se adresează de parcă am fi la ședință publică”. Gladstone era numit de către admiratorii săi „Grand Old Man” sau „William al poporului”. Este și în prezent văzut ca unul dintre cei mai importanți prim-miniștrii britanici, Winston Churchill  și alții avându-l ca model de urmat.

William Ewart Gladstone - foto: ro.wikipedia.org

·         1839: S-a născut Theodor Şerbănescu, poet şi traducător din cercul societăţii literare „Junimea”; membru corespondent al Academiei Române din 1894 (m. 1901)

·         1843: Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeș, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soțului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare.

Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoașterii țării drept regat atât de Poarta Otomană cât și de marile Puteri Europene după Războiul de Independență a României de la 1877.

S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin. Prințesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a guvernat sub numele regal de Carol I al României. În acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.

Mormântul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș

Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale.

Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal.

Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri).

Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”.

Regina a ales pseudonimul Carmen Sylva, latinescul pentru „cântecul pădurii”, chiar la îndemnul lui Carol, pentru a delimita poeta de regină.^[1]

Regina Elisabeta a murit cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei și a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeș.

A fost poetă și prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoțit de o importantă sumă de bani. Poetul a refuzat să ridice premiul, proferând opinii antidinastice. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu.

Relațiile dintre Mihai Eminescu și regele Carol I erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege, formula oarecum ireverențioasă: „Carol îngăduitorul” într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul.

Publicistul de la ziarul conservator Timpul, Mihai Eminescu, era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituția în vigoare dădea regelui doar puterile unei monarhii constituționale, măsură de precauție care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prințului pământean Alexandru Ioan Cuza.

Pseudonimul literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pădurii”. Maiestatea Sa se fotografia în fața mașinii de scris și este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de mașini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oțel), își completa veniturile din publicitate!

A fost supranumită regina scriitoare: a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reședința ei preferată era Castelul Peleș, unde își ținea și biblioteca. A contribuit la completarea veniturilor casei regale din România, una dintre cele mai sărace familii domnitoare din Europa, în clipa în care Principele de Hohenzollern a acceptat tronul țării, printr-o serie de reclame tipărite în marile ziare europene de tip „testimonial” pentru mai mulți producători mari de mașini de scris.

Vacanțele de vară și le petrecea la Constanța, unde chiar în port regele Carol I construise un pavilion special. De cîte ori regina auzea un vapor părăsind rada portului, agita o batistă de mătase albă în direcția lui și îi recita prin portavoce un poem. După moartea reginei sindicatele navigatorilor au decis să-i ridice în fața Cazinoului din Mamaia o statuie în mărime naturală, orientată cu fața spre mare. Statuia de bronz se găsește azi într-un subsol al Muzeului de Istorie din Constanța și așteaptă să fie repusă la locul ei. Statuia a fost din nou pusa pe soclu in anul 2013, pe faleza Cazino - B-dul Elisabeta, odata cu refacerea zonei vechi peninsulare și a falezei

Mormântul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș

Carmen Sylva, Ion Jalea, Constanța

Elisabeta de Wied (Carmen Sylva) împreună cu soțul ei, regele Carol I

Regina Carmen Sylva și-a devotat întreaga viață desăvârșirii spirituale și carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă și perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză și română. Cunoștea la perfecție limba latină și limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărți cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, și a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relația cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân își notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu și care conținea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu și publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleș doamnele de curte și regina însăși au învățat deja poeziile sale pe de rost!

Iubitoare și creatoare de artă și literatură, era o bună cunoscătoare și interpretă de muzică - canto, pian, orgă; avea în același timp și calități de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată și cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alții, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât și pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleș a unei săli de concerte special concepută pentru el și prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati.

Azilul orbilor „Regina Elisabeta”

În 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din București, care funcționează și în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o școală postliceală sanitară etc.

Regele Carol a sprijinit acțiunea umanitară a Reginei, adresându-i lui Ion I.C. Brătianu, Președinte al Consiliului de miniștri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activitățile acestui așezământ, regele „punând la dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor în ființă și terminarea clădirilor trebuincioase”. Și Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: „în via dorință de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câțiva ani inițiativa de a înființa un azil menit a le da adăpost statornic deprinzându-i în același timp la o muncă folositoare.(...) Sunt încredințată că acest așezământ va răspunde și în viitor menirei sale umanitare și că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare”

Elisabeta a României, înainte de 1914

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

• Poezii românești
• Pelerinajul Dunării (1882)
• Cugetările unei regine (1882)
• O rugăciune (1883)
• Din două lumi (1884)
• Schițe (1882)
• Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri
• Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz
• Bate la ușă (1887)
• Poșta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887
• La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz
• Poveștile Peleșului (1882)
• Robia Peleșului (1888)
• Răzbunarea și alte novele (1888)
• Deficit (1890), Bonn
• Rinul meu (1894)
• Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu
• Cuibul meu
• Cântece din valea Dâmboviței
• Cugetările unei regine
• Cântecele mării

A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

Ediții noi:

• Poveștile Peleșului, ediție îngrijită de Doina David și Stela Iancea, tabel cronologic și glosar de Doina David, Timișoara: Argo, 1990.
• Poveștile Peleșului, ediție îngrijită și prefațată de Tudor Nedelcea, Craiova: Casa de editură "Nob", 1991, ISBN 973-9042-01-5.
• Insula șerpilor, povești, ediție îngrijită și prefațată de Gabriela Păsărin-Rusu, Craiova: Scrisul Românesc, 1992, ISBN 973-38-0069-4.
• Versuri alese, antologie, cronologie și prefață de Gabriel Badea-Păun, București: Eminescu, 1998, ISBN 973-22-0655-1.
• Poveștile Peleșului, cu o postfață de Mircea Coloșenco, București: Saeculum I.O., 2000, ISBN 973-96550-5-X.
• Les pensées d'une reine - Cugetările unei regine, ediție bilingvă franceză-română, traducere din limba franceză de Dumitru Scorțanu, Iași: Fides, 2001, ISBN 973-9384-62-5.
• Colțul penaților mei, traducere în românește și addenda de Dumintru Hîncu, București: Vivaldi, 2003, 2 volume, vol. I : ISBN 973-9473-34-2, vol. II: ISBN 973-9473-34-3.
• Dito și Idem (Carmen Sylva și Mite Kremnitz): Astra, roman epistolar, traducere din germană, prefață și note de Grete Tartler, București: Humanitas, 2011, ISBN 978-973-50-3351-5.
• Valuri alinate, versuri traduse de George Coșbuc, București, România Press, 2003, ISBN 973-8236-29-0 .
• Poveștile unei regine (povești și poezii), București, Curtea Veche, 2012, ISBN 978-606-588-399-4.
• Fluturi sărutându-se (cugetări și poezii), prefață de Principele Radu al României, ediție îngrijită și cronologie de Gabriel Badea-Păun, cugetări traduse în românește de Doina Jela Despois, poezii în românește de George Coșbuc, Ilie Ighel Deleanu, Șt. O. Iosif, Elena Poenaru, București: Curtea Veche, 2013, ISBN 978-606-588-606-3.
• Poveștile Peleșului, ediție îngrijită și postfață de Silvia Irina Zimmermann. Ilustrații din Arhiva Princiară de Wied, București: editura Corint, 2016, ISBN 978-606-793-022-1.
• De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii. Ediție îngrijită, prefață și traduceri de Silvia Irina Zimmermann, București, Editura Humanitas, 2018, ISBN 978-973-50-6265-1.

Elisabeta a României
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied
Născută	29 decembrie 1843 Schloss Monrepos, Neuwied, Germania
Decedată	18 februarie/2 martie 1916 (72 de ani) Curtea de Argeș, Regatul României
Înmormântată	Mănăstirea de la Curtea de Argeș.
Părinți	Hermann, Prinț de Wied Prințesa Maria de Nassau
Frați și surori	Wilhelm, Prinț de Wied
Căsătorită cu	Carol I al României
Copii	Maria de România
Cetățenie	Germania  România
Religie	luteranism
Ocupație	poetă scriitoare traducătoare romancieră[*] dramaturgă povestitor[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal	Trăiască Regele
Regină consort a României
Domnie	3 noiembrie 1869 – 10 octombrie 1914 (44 ani)
Încoronare	10 mai 1881
Predecesor	Elena Cuza
Succesor	Regina Maria

Ioan A. Bassarabescu
Scriitorul Ioan A. Bassarabescu
Date personale
Născut	17/29 decembrie 1870 Giurgiu, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Decedat	27 martie 1952, (82 de ani) București, Republica Populară Română
Cauza decesului	accident rutier[*]
Părinți	Alexandru Bassarbescu Elisabeta-Eliza (n. Starostescu)
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Activitate
Educație	Facultatea de Litere din București
Alma mater	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Conservator
Membru corespondent al Academiei Române
Modifică date / text

* 1870: Ioan A. Bassarabescu (n. 17/29 decembrie 1870, Giurgiu - d. 27 martie 1952, București) a fost un scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.

BIOGRAFIE

Cel de-al șaselea fiu al căpitanului Alexandru Bassarbescu, coleg de liceu la Sfântu Sava cu Nicolae Bălcescu și Ion Ghica. Ulterior a devenit primar al orașului Giurgiu. Mama se numea Elisabeta-Eliza născută Starostescu. ^[1]

Educație

În jurul anului 1877, familia se mută la București unde Ion Alexandru Bassarabescu urmează cursurile colegiului Sfântu Sava (1884-1891) și apoi Facultatea de Litere din București (1891-1897). A fost profesor de geografie în Focșani în 1896 și din 1897 se mută la Ploiești, unde va lucra până la pensie. A scris numai proză scurtă, fiind pus de istoricii literari în rând cu Ion Luca Caragiale sau Alexandru Brătescu Voinești pentru că cultiva schița și momentul.

OPERE PUBLICATE

• Nuvele, 1903
• Vulturii, 1907
• Norocul, 1907
• Ovidiu Șicană, farsă într-un act și trei tablouri, 1908
• Noi și vechi, 1909
• Nenea, 1916
• Un dor împlinit, 1919
• Moș Stan, 1923
• Spre Slatina, 1924
• Un om în toată firea, 1927
• Domnu Dincă, 1928
• Opere complete, 2 volume, 1939-1940
• Proză, 1942
• Lume de ieri, Amintiri vesele și duioase, 1943

* 1873: Ovid Aron Densușianu (n. 29 decembrie 1873, Făgăraș – d. 9 iunie1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Ovid Densușianu se naște la Făgăraș. Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași și al Elenei, născuta Circa, de origine aromână. Ovid Densușianu a avut o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte din familia Densușianu. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Pop și al Sofiei.

Între anii 1880-1890 urmează clasele primare la Satul Lung^[1], Făgăraș, Brașov, Iași. În anul 1881 se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite. Susține bacalaureatul, în 1890, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol. Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est, în 1892.

1893, este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).

În perioada 1894-1896 își continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate. Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.

Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, 1897-1901, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale. Publică în 1898 Buletinul „Studii de filologie română” iar în 1901 îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1905 este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”. Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare iar în 1913 întemeiază Institutul de Filologie și Folclor. Ține, în perioada 1914-1916, la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez. 1918 devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.

Între anii 1921-1922 se află la Praga. 1923 este ales membru de onoare al Societății de Etnografie iar un an mai târziu devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris. Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet” (1923-1928), publicație a Institutului de Filologie și Folclor. În 1925 inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.

Se stinge din viață la 8 iunie 1938, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.

Ovid Densușianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București.^{[necesită citare]} Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat.^{[judecată de valoare]} În domeniul literaturii, Densușianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

OPERĂ (SELECTIV)

• Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
• Graiul din Țara Hațegului (1915)
• Sufletul latin și literatura nouă (2 volume, 1922)
• Viața păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
• Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
• Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
• Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea și Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale românești (2 volume, 1906-1907).

AFILIERI

• Membru al Academiei Române
• Membru al Societății de texte vechi franceze
• Membru al Societății de Lingvistică din Paris

Date personale
Născut	29 decembrie 1873 Făgăraș, Austro-Ungaria
Decedat	9 iunie 1938 (65 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	filolog, lingvist, folclorist, istoric literar, poet
Activitate
Alte nume	Ervin[1]
Alma mater	École pratique des hautes études[*]
Organizație	Universitatea din București
Profesor pentru	Natalia Negru, Ștefania Cristescu-Golopenția
Membru titular al Academiei Române

* 1882:  Aleksei Nikolaevici Tolstoi (n. 29 decembrie 1883, Pugaciov - d. 23 februarie 1945, Moscova) a fost un scriitor rus care a abordat multe genuri, dar care s-a specializat în literatură SF și romane istorice. S-a născut în Nicolaevsk (astăzi Pugaciov), Regiunea Saratov, în familia unuia dintre membrii sărăciți ai familiei conților Tolstoi. Tatăl lui, contele Nicolai Aleksandrovici Tolstoi, era un husar pensionat și proprietar de pământuri; mama sa, Aleksandra Leonievna Bostrom (născută Turghenieva, cunoscută și cu numele Aleksandra Tolstoi) era scriitoare de literatură pentru copii.

Aleksei era al patrulea copil al familiei Tolstoi. Când mama sa era însărcinată cu viitorul scriitor, a fugit cu amantul ei, Aleksei Apollonovici Bostrom. Legea divorțului din acea epocă prevedea că "partea vinovată", Aleksandra, nu putea să se recăsătorească, încât unica posibilitate de a-și păstra copilul nenăscut era să-l declare fiul lui Aleksei Bostrom. Așa că, până la vârsta de 13 ani, Alexei a avut numele de familie Bostrom. În 1886, atât familia Tolstoi, cât și familia Bostrom au început luptele birocratice pentru înregistrarerea oficială a lui Aleksei cu numele contele Tolstoi. Tânărul Aleksei a continuat să-l considere pe Bostrom a fi fost adevăratul său tată și și-a văzut tatăl real, Nikolai Tolstoi, și frații doar de câteva ori.

În 1900, Nikolai Tolstoi a murit, lăsându-i moștenire lui Aleksei 30.000 de ruble și numele familiei. Mai târziu, scriitorul a avut o atitudine mai degrabă amuzantă fată de moștenirea lui Tolstoi. El a devenit cunoscut pentru faptul că și-a umplut pereții locuinței cu portrete înnegrite și pentru poveștile despre strămoșii săi spuse vizitatorilor care nu-l cunoscuseră până în acel moment. După un timp, A. N. Tolstoi a dezvăluit prietenilor că toate portretele fuseseră cumpărate de la un magazin de vechituri din apropiere și că poveștile despre viețile strămoșilor au fost inventate.

Primele schițe ale lui Tolstoi au fost atacate de Alexandr Blok și de alți critici pentru naturalismul excesiv, erotismul debordant și lipsa generală de gust, în maniera lui Mihail Arțîbașev. Unele povestiri pornografice, publicate în primii ani ai secolului al XX-lea și care erau atribuite lui Tolstoi, au fost recunoscute de către autorul prezumtiv ca aparținându-i, însă cei mai mulți critici au rămas sceptici în această privință.

Aleksei Tolstoi a părăsit Rusia în 1917, în timpul revoluției bolșevice, și a emigrat în Europa Occidentală. În 1923 a revenit în țară și a acceptat regimul sovietic, devenind unul dintre cei mai populari scriitori și susținător de nădejde al partidului comunist. A scris povestiri în care îl elogia pe Stalin. A colaborat cu Maxim Gorki la reportajul făcut în timpul călătoriei lor de-a lungul Canalului Marea Albă-Marea Baltică.

Tolstoi a publicat două romane foarte lungi, Petru Întâiul (1929-45), în care a încercat să facă o legătură între politica lui Petru cel Mare și cea a lui Stalin, și Calvarul (Drumul către Golgota) (1922-41), în care descria evenimente din perioada 1914 – 1919, inclusiv din războiul civil. Este autorul mai multor piese de teatru.

Aleksei Tolstoi este considerat ca fiind autorul unora dintre primele și cele mai bune povestiri științifico-fantastice în limba rusă. Romanele Aelita (1923) despre o călătorie spre Marte și Hiperboloidul inginerului Garin (1927) s-au bucurat de popularitate imensă, primul dintre ele fiind ecranizat în 1924. Mai multe filme făcute în Uniunea Sovietică se bazează pe romane scrise de Tolstoi.

Tolstoi a scris mai multe cărți pentru copii, prima fiind Copilăria lui Nikita, o descriere a primilor ani ai fiului său. În 1936 a scris o adaptare a faimoasei povești italiene Pinocchio, reintitulată Aventurile lui Buratino sau Cheia de Aur. Personajul principal al povestirii, Buratino, a devenit rapid foarte popular printre cetățenii sovietici de toate vârstele.

Aleksei Nikolaevici Tolstoi
Aleksei Nikolaevici Tolstoi
Date personale
Nume la naștere	Aleksei Nikolaevici Tolstoi
Născut	10 ianuarie 1883 Pugaciov (atunci Nikolaevsk), gubernia Samara, Imperiul Rus
Decedat	23 februarie 1945 (62 de ani) Moscova, R.S.F.S.R (Federația Rusă),Uniunea Sovietică
Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Q15071519[*] Alexandra Leontievna Bostrom[*]
Căsătorit cu	Natalia V. Krandievskaya[*]
Copii	Nikita A. Tolstoy[*] Dmitri Alekseievici Tolstoi[*]
Naționalitate	Rus
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Etnie	rus
Ocupație	Romancier, poet, jurnalist
Limbi	limba rusă[1]
Studii	Institutul Tehnologic de Stat din Sankt Petersburg[*]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1907–1945
Specie literară	Science fiction, ficțiune istorică
Opere semnificative	Petru I, Calvarul, Hiperboloidul inginerului Garin, Cheița de aur
Note
Premii	Premiul Stalin Ordinul Lenin Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Insigna de Onoare[*] Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[*]

·         1887 - S–a născut sculptorul Spiridon Georgescu (m.1974).

·         1890: S-a născut pianistul şi compozitorul francez Yves Nat (m. 1956)

·         1894 - S-a născut criticul literar Emilian I. Constantinescu (m.17.01.1977).

·         1896: S-a născut pictorul şi graficianul mexican David Alfaro Siqueiros (m. 1974)

·         1898: S-a născut Tudor Şoimaru (pseudonimul lui Gheorghe Drăguşanu), dramaturg, prozator şi cronicar dramatic (m. 1967)

·         1903 - S-a născut Sergiu Dan, prozator şi traducător (m.13.03.1976).

* 1904: Michele Abruzzo (n. 29 decembrie 1904, Sciacca, Italia – d. 17 noiembrie 1996, Catania, Italia)^[1] a fost un actor italian. Actor cu multiple fațete, Abruzzo a debutat la doar 12 ani ca actor în compania teatrală a lui Giovanni Grasso.^[2] După moartea lui Angelo Musco (1938) el a format, împreună cu Rosina Anselmi, o mare companie teatrală care a efectuat turnee în cele mai prestigioase teatre din Italia. Considerat adesea ca urmaș al aceluiași Musco,^[2] el i-a preluat repertoriul (de exemplu Liolà de Luigi Pirandello) și l-a îmbogățit cu noi piese scrise de diverși autori în mod special pentru el. A fost apreciat de cei mai mari critici italieni (printre care Renato Simoni) pentru interpretările dramatice strălucite care l-au situat printre actorii cei mai talentați și expresivi de pe scena teatrelor italiene din acei ani.

A fost decorat cu Marea Cruce a Sfinților Maurizio și Lazzaro în grad de cavaler, o înaltă distincție conferită de președintele Republicii Italiene pentru meritele sale artistice, și a primit numeroase premii, cum ar fi „Telamon” și „Pirandello”. În anii 1950 a ieșit din asocierea cu Anselmi și a format propria lui companie. În 1952 a fondat, împreună cu Turi Ferro, care i-a fost elev, Umberto Spadaro, Rosolino Bua și Rosina Anselmi, Ente Teatro di Sicilia și apoi, în 1958, Teatro Stabile din Catania.^[2] Și-a anunțat retragerea în 1979, dar a revenit pe scenă în 1989, la vârsta de 85 de ani.^[2]

După debutul în tinerețe în filmul mut 'A legge, regizat de Elvira Notari (1920), a debutat în cinematografia sonoră ca protagonist al filmului L'ha fatto una signora (1938) al lui Mario Mattoli, jucând alături de Rosina Anselmi. Ulterior, până în anii 1970, a obținut aproape întotdeauna roluri secundare în filmele italiene. În 1984 a interpretat rolul procurorului Scardona în prima parte a miniserialului TV Caracatița, regizată de Damiano Damiani.

Sari la navigareSari la căutare

Ion Luican
Date personale
Născut	29 decembrie 1907 Frumușani, Călărași, România
Decedat	1 septembrie 1992 (84 de ani) Frumușani, Călărași, România
Copii	Florina Luican (1945-2019)
Cetățenie	România
Ocupație	solist vocal
Activitate
Gen muzical	populară, romanțe, ușoară
Case de discuri	Odeon, Electrecord
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Modifică date / text

* 1907: Ion Luican (n. 29 decembrie 1907, comuna Frumușani, județul Călărași — d. 1 septembrie 1992, comuna Frumușani, Călărași) a fost un cântăreț român de muzică populară, romanțe și muzică ușoară. Numele artistului este indisolubil legat de „șlagărul” M-a făcut mama oltean.

BIOGRAFIE

Studiile

În perioada adolescenței urmează cursurile unui seminar teologic, unde învață să cânte pe note.^[1] Absolvă în 1934 Academia Regală de Muzică din București (unde i-a avut profesori pe Constantin Brăiloiu, Ion Chirescu),^[2] în 1943 Școala de cântări bisericești (aflată sub patronatul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei și Arhiepiscopiei Bucureștilor), iar în 1945 termină studiile liceale la Liceul „Matei Basarab” din București. Absolvă în 1956 Institutul Teologic de Grad Universitar din București.^[1]

Debutul și activitatea artistică

În 1932 este angajat ca „diseur” la restaurantul „Izvorul rece”.^[3]

Debutează la Radio în 1933; cântă în direct reclame muzicale. În același an câștigă la un concurs organizat de casa de discuri Odeon; devine angajat al firmei. Imprimă pe plăci de gramofon în Berlin și debutează cu piesele: „Mi-e dor de-acasă” de Elly Roman și „Să-ți cânt, samovare” de Max Halm în 1937.^[4]

În această perioadă, a anilor 1930-1940, cântă cu orchestrele: Petrică Moțoi (cu care a și debutat la Radio), Vasile Julea, Frații Stănescu, Elly Roman, Ernst Hönigsberg, George Corologos, Ionel Vlădescu. Din 1948 începe să abandoneze genul de muzică ușoară, în favoarea muzicii populare și a romanței.

În numeroasele turnee întreprinse cântă cu orchestrele „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, „Doina Argeșului” din Pitești; cu orchestrele de muzică populară ale filarmonicilor: „Banatul” (din Timișoara), Cluj și Ploiești; cu orchestrele: Ansamblului „Perinița”, Sfatului Popular al Capitalei, Teatrului de estradă „Ion Vasilescu”.

I-au fost colegi de scenă: Maria Tănase, Maria Lătărețu, Ioana Radu, Rodica Bujor, Mia Braia, Iustina Baluteanu, Gică Petrescu, Petre Gusti, Emil Gavriș, Angela Moldovan, Ileana Constantinescu, Lucreția Ciobanu etc.

DECESUL

Se stinge din viață pe 1 septembrie 1992, în Frumușani. Este înmormântat în cimitirul Bisericii „Iancu Nou” din București.^[5]

DISTINCȚII

I se decernează, în 1968, medalia Ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a.^[6][2][7] Este desemnat cetățean de onoare al municipiului București.

·         1910: S-a născut economistul şi profesorul american de origine britanică Ronald (Harry) Coase; Premiul Nobel pentru Economie în anul 1991 (m. 2013)
* 1911: Nicolae Kovács, născut Miklós Kovács, (n. 23 decembrie 1911, Ekés, azi Plugova, Caraș-Severin - d. 7 iulie 1977, Timișoara) a fost un fotbalist român de etnie maghiară, fratele lui Ștefan "Piști" Kovács. A evoluat pentru echipa națională de fotbal a României la campionatele mondiale de fotbal din 1930 (Uruguay), 1934 (Italia)și 1938 (Franța) și pentru echipa națională de fotbal a Ungariei în anul 1941.^[1] 

În presa sportivă din România a fost numit și Kovács I.

·         1913 - S–a născut Pierre Werner, om politic, una din cele mai importante personalităţi juridice, economico–financiare şi ştiinţifice din ţara sa, iniţiator al Integrării Monetare Europene, autor al „Planului Werner”, concretizat în introducerea monedei EURO; în 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române; din 25.06.2002, Centrul de Studii şi Documentare România–Luxemburg din Bucureşti, al cărui preşedinte de onoare a fost din 1993, îi poartă numele (m.24.06.2002).
* 1914: Domènec Balmanya i Perera (n. 29 decembrie 1914, Girona - d. 14 februarie 2002) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol. A jucat pentru echipa FC Barcelona, iar apoi a antrenat-o. Printre altele a mai antrenat și echipa națională de fotbal a Spaniei și cluburile Valencia CF și Atlético Madrid.
* 1916: Nicolae Sotir (n. 29 decembrie 1916, lângă Ploiești, d. 24 octombrie 1991, București) a fost un jucător și antrenor român de volei de talie mondială.

În anul 1960, la Campionatul Mondial de Volei din Brazilia a obținut Medalia de Bronz alături de echipa națională de volei masculin a României. Tot împreună cu echipa de volei masculin a României obține în 1963 la Campionatul European de Volei Medalia de Aur și în 1971 Medalia de Bronz. La Jocurile Olimpice din Japonia din 1964 au obținut locul 4, iar la Olimpice din URSS din 1980 Medalia de Bronz. De-a lungul carierei sale a antrenat echipele naționale de volei ale României, Turciei, Franței și Israelului.

·         1918: S-a născut soprana franceză Mado Robin (m. 1960)

Roman Vlad
Roman Vlad
Date personale
Născut	29 decembrie 1919[2][3][4][5][6][7]  Cernăuți, Regatul României[7]
Decedat	21 septembrie 2013 (93 de ani)[2][3][4][5][6][7]  Roma, Italia[8][7]
Căsătorit cu	Licia Vlad Borrelli[*]
Cetățenie	România  Italia  Regatul Italiei
Ocupație	compozitor pianist muzicolog[*] autor de non-ficțiune[*] compozitor de coloană sonoră[*]
Activitate
Studii	Universitatea Sapienza din Roma, Academia Națională Santa Cecilia[*]
Gen muzical	operă
Instrument(e)	pian
Premii	Italian Order of Merit for Culture and Art[*] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*][1] Nastro d'Argento for Best Score[*] Premiul Enescu
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1919. Roman Vlad (n. 29 decembrie 1919, Cernăuți - d. 21 septembrie 2013, Roma^[9]) a fost un compozitor, muzicolog și pianist român, naturalizat italian.

BIOGRAFIE

Roman Vlad s-a născut în orașul Cernăuți, România actualmente în Ucraina. A studiat pianul la Conservatorul din orașul natal. În 1938 imigrează în Italia, la Roma unde primește cetățenia italiană în anul 1951. A continuat studiile la Accademia nazionale di Santa Cecilia din Roma cu Alfredo Casella unde obține diploma în anul 1942. În același an obține Premiul George Enescu cu una dintre compozițiile sale.

După al doilea război mondial, Roman Vlad și-a continuat activitatea de pianist concertist și compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciați muzicologi, susținând conferințe și cursuri de muzicologie în toată Europa, în SUA și în Japonia; între 1954-1955 a susținut cursuri de muzicologie la Summer School of Music în Dartington Hall.

Roman Vlad a fost o personalitate importantă în lumea muzicală italiană și nu numai: director artistic al Academia Filarmonica Romana între anii 1955-1958 și 1966-1969, co-director al secțiunii muzicale din Enciclopedia dello Spettacolo (1958-1962), Președinte al Societății Italiene de Muzică Contemporană (1960), director artistic al Maggio Musicale în 1964 și al Teatrului Comunal din Florența (1968-1972), a fost Președinte al Società Aquilana dei Concerti (1973-1992), superintendent al Operei din Roma și director artistic la Scala din Milano. Începând cu anul 1967 a fost co-director al Nuova Rivista Musicale Italiana, între anii 1973-1989 a fost director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino. Între anii 1980-1982 și 1990-1994 a fost Președintele CISAC (Confédération Internationale des Auteurs et Compositeurs) iar din 1987 până în 1993 a fost Președinte al SIAE (Società Italiana degli Autori ed Editori). A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 primind premiul Nastro d'Argento pentru partiturile sale cinematografice.

Pe parcursul lungii sale cariere a primit numeroase recunoașteri oficiale printre care: Doctor Honoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al Koninlijke Academie voor Wetenschappen, Letteren en Schone Kunsten din Belgia, Commandeur des Arts et des Lettres à l'Académie des Arts et des Lettres în Franța.

A fost Președintele de Onoare al ediției 2001 a Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu”.

Roman Vlad a decedat la 21 septembrie 2013 la Roma, la vârsta de 93 de ani.

* 1925: Jay Chamberlain (n. 29 decembrie 1925 - d. 1 august 2001) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1962.

·         1935 - S–a născut pictorul Dan Bota.

·         1935 - S-a născut Virgil Johnson, cântăreţ şi compozitor american.

·        1938 - S-a nascut Jon Voight, actor american

Jon Voight în Los Angeles în 2011 – foto: ro.wikipedia.org

Jon Voight (n. 29 decembrie 1938, Yonkers, New York), actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1979. S-a născut într-o familie catolică cu rădăcini germane și slovace. Bunica sa din partea mamei provenea din localitatea germană Büren din Vestfalia, iar bunicul din partea tatălui, George Voytka – din Košice, Slovacia. A fost căsătorit cu actrița și fotomodelul american Marcheline Bertrand cu care a avut doi copii: James Haven (1973) și renumita actrita de cinema Angelina Jolie (1975).

Grigor Moldovan
Date personale
Născut	29 decembrie 1939 (80 de ani)
Ocupație	informatician matematician
Activitate
Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai[1]
Modifică date / text

* 1939. Grigor Moldovan (n. 29 decembrie 1939, comuna Vadu Izei, județul Maramureș) este un matematician și informatician român, licențiat în matematică (1963) și doctor în matematică (1972) la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în prezent profesor universitar emerit și conducător de doctorat la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (v. [1]). Se remarcă prin activități didactice și științifice de pionierat în domeniul informaticii românești. [2]

STUDII ȘI CARIERA PROFESIONALĂ

Grigor Moldovan a absolvit liceul „Filimon Sîrbu”, actualul colegiu „Dragoș –Vodă” din Sighetu Marmației (1953-1956) și apoi Facultatea de Matematică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1958-1963).

În anul 1972 a obținut doctoratul în matematică, specializarea Calcul și teoria aproximației, la Facultatea de Matematică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca sub conducerea științifică a acad. Tiberiu Popoviciu și apoi acad. Dimitrie D. Stancu (v. [3]).

La absolvirea facultății este repartizat pe bază de medie chiar la facultatea absolvită, unde parcurge întreaga ierarhie universitară existentă la acea vreme: preparator (1963-1964), șef cabinet (1964-1965), preparator II (1965-1966), preparator I (1966-1967), asistent universitar (1967-1975), lector universitar (1975-1977), conferențiar universitar (1977- 1990) și profesor universitar din 1990.

FUNCȚII MANAGERIALE

Director al Centrului de Calcul al Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca (17 ani), de la înființare, 1975, până în 1992 inclusiv (fără retribuție pentru această activitate). Centrul de Calcul al Universității clujene, deși a funcționat ca unitate în regim de autofinanțare, a fost o bună parte de timp și Centru de calcul zonal al Ministerului Educației și Învățământului (Numit director prin Ordinul nr.923/29 aprilie 1977 al Ministerului Educației și Învățământului)[4].

LUCRĂRI PUBLICATE

Grigor Moldovan a publicat peste 70 de articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe naționale și internaționale.

Grigor Moldovan este autorul/coautorul a peste 20 de cărți, dintre care se remarcă:

• Scheme logice și programe FORTRAN (Universitatea din Cluj-Napoca, 1973,. reeditată în Ed. Didactică și pedagogică, București, 1976)
• Scheme logice și programe COBOL. Culegere de probleme (în colab., Univ.”Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1979)
• Bazele informaticii II (Univ. Cluj-Napoca, 1985)
• MATH-I.Biblioteca de programe științifice pentru calculatoarele personale românești.” (în colab., ITCI Software,1987)
• Minicalculatorul CORAL și sistemul de operare MIX (în colab., Univ. Cluj-Napoca,1986)
• Limbaje formale și teoria automatelor. Culegere de probleme (în colab., Univ. ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, 1996, reeditată în Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997, reeditată din nou în Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000)
• Descrierea algoritmilor. Teorie și aplicații (în colab., Univ. “1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 1996)
• Limbaje formale și tehnici de compilare (Univ. ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Centrul de formare continuă și învățământ la distanță, Cluj-Napoca, 1999, 106 pag.; ediție nouă 2000)
• Limbaje formale și teoria automatelor (Editura EduSoft, Bacău, 2005)
• Sisteme distribuite: Modele informatice (în colab., Ed. Universității Agora, 2006),

DISCIPOLI

• Ioan Dzițac, profesor universitar titular la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad și rector la Universitatea Agora din Oradea.
• Bogdan Pătruț, conferențiar universitar titular la Universitatea din Bacău.

·         1939: S-a născut Ed Bruce, cântăreț american de muzică country și actor

·      1941 - S-a nascut Ray Thomas, cântăreț american.

Vasile Iovv
Date personale
Născut	29 decembrie 1942 (77 de ani) Corjova, RSSM, URSS
Ocupație	politician
Președintele Comitetului executiv al orașului Bălți
În funcție 1976 – 1980
Precedat de	Anatolii Guharac
Succedat de	Gheorghe Gusac
Prim-viceprim-ministru al Republicii Moldova
În funcție 31 ianuarie 2002 – 19 aprilie 2005
Succedat de	Zinaida Greceanîi
Premii	Ordinul Republicii
Partid politic	PCRM
Profesie	inginer tehnolog, economist
Modifică date / text

* 1942: Vasile Iovv (n. 26 decembrie 1942, Corjova, Dubăsari) este un deputat moldovean în Parlamentul Republicii Moldova, ales în Legislatura 2005-2009 pe listele Partidului Comuniștilor.

STUDII

A absolvit Institutul Tehnologic din Kiev, Academia de Științe Sociale din Moscova, doctor în economie

CARIERĂ

• lăcătuș,
• inginer,
• locțiitor al inginerului-șef la combinate de producere a zahărului din Bălți,
• director al combinatului de producere a zahărului, alcoolului etilic și a votcăi din Bălți,
• vicepreședinte, apoi și președinte al executivului orășenesc Bălți, inspector al CC al PCM,
• prim-secretar al comitetului orășenesc de partid din Bălți,
• secretar al CC al PCM,
• consultant principal al CC al PC al URSS,
• director al Centrului de cercetări științifice și de producție al Asociației Industriale de Zahăr din Moldova,
• șef birou economico-comercial al ambasadei Republicii Moldova în Federația Rusă,
• ministru al transporturilor și gospodăriei drumurilor al Republicii Moldova,
• prim-viceprim-ministru al Republicii Moldova.

ACTIVITATEA POLITICĂ

Vasile Iovv a fost deputat în Sovietul Suprem al RSSM de legislaturile X-XI, membru al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM și deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislaturile XII-XVIII. În prezent este membru al PCRM.

·         1942: S-a născut analistul şi prezentatorul Peter Wagner; moderator al radiodocumentarelor şi emisiunilor politice ale Societăţii Române de Radiodifuziune (m. 2006)

*  1947 - S-a nascut Ted Danson, actor american

Ted Danson - foto: ro.wikipedia.org

Ted Danson (n. 29 decembrie 1947), actor american cunoscut pentru rolul său din serialul de comedie Cheers.

·         1947 - S-a născut Marianne Faithfull, cântăreaţă şi compozitoare britanică.

·         1947 - S-a născut Cozy Powell, baterist şi compozitor britanic.

·         1949 - S-a născut actrița Carmen Maria Strujac. 

Carmen Maria Strujac
Date personale
Născută	29 decembrie 1949 (71 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Carmen Maria Strujac (n. 29 decembrie 1949, București) este o actriță română de teatru și film.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București în anul 1970. A activat ca actriță la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați. De asemenea, a jucat în mai multe filme, printre rolurile sale cele mai cunoscute fiind grecoaica Caliopi din seria Haiducii (1971), escroaca Agripina din Brigada Diverse în alertă! (1971) sau Maria Mureșan din Fiul munților (1981).

A părăsit România în 1980, emigrând în Italia. Are o fiică, cântăreața de operă Alexandra Coman.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Haiducii lui Șaptecai (1971) - Caliopi
• Zestrea domniței Ralu (1971) - Caliopi
• Săptămîna nebunilor (1971) - Caliopi
• Brigada Diverse în alertă! (1971) - Agripina
• Aventuri la Marea Neagră (1972) - Lola
• 1973 Apașii (Apachen), regia Gottfried Kolditz – sora lui Bagulé
• Ciprian Porumbescu (1973) - cântăreața Ilinca
• Ultimul cartuș (1973) - o doamnă din anturajul moșierului Jean Semaca
• Tatăl risipitor (1974) - Sabina
• Un august în flăcări (1974)
• Doctorul Poenaru (1978) - Roro, soția judecătorului Voican
• Dumbrava minunată (1980)
• Iancu Jianu haiducul (1981) – Domnița Ralu Caragea
• Fiul munților (1981) - Maria Mureșan
• Ștefan Luchian (1981)

·         1950 - S-a născut Robert Parissi, vocalist şi chitarist american (Wild Cherry).

·         1951 - S-a născut Yvonne Elliman, cântăreaţă americană.
* 1952: Pavel Șușară (n. 29 decembrie 1952, Bănia, județul Caraș-Severin) este un autor, critic și istoric de artă, monograf, poet, publicist și scriitorromân, cercetător de istorie a artei al Institutului de Istoria Artei de pe lângă Academia Română. Specializat în istoria artei contemporane, Pavel Șușară este autorul unei monografii importante despre opera pictorului Corneliu Baba, dar și un poet având câteva volume de poezii publicate, pentru care a primit un premiu al Uniunii Scriitorilor din România în 1996.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, colaborator al postului de radio Europa Liberă, membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, expert în artă, atestat de Ministerul Culturii și membru al Uniunii Artiștilor Plastici. ^[1]

A debutat cu poezie în Almanahul literar, 1978^[2] si cu texte despre artă în revista Arta, 1982.

A avut numeroase colaborări cu studii și articole despre arta plastică, poezie, proză, eseu, articole polemice și de angajament civic la revistele: Arta, serie veche și nouă, SCIA, Almanahul Arta, Artelier, Balkon, Almanahul literar, Luceafărul (serie nouă), Contrapunct, 22, Dilema, România literară, Apostrof, Avantaje, Vineri, Amphion, Ianus, Observatorul Cultural etc.

Din 1992, Pavel Șușară a fost autorul unei rubrici permanente de critică de artă al revistei România literară. Colaborare a încetat abrupt în 2010, după ce una dintre cronicile plastice semnate de Pavel Șușară în această revistă a reprodus un text al său apărut cu ani în urmă, tot în revista România literară.^[3]

Între anii l993 și 2001 a fost colaborator permanent al postului de radio Europa liberă (cronică plastică).

In perioada 1996 - 1998 a colaborat permanent cu ziarul Libertatea (cronică plastică). A avut numeroase colaborări la radio și la televiziune, fiind realizatorul emisiunii Lentila de contact, TVR Cultural. Din 2007 până în prezent este colaborator cu rubrică permanentă de artă plastică la revista Acolada din Satu Mare. Este colaborator la Dicționarul enciclopedic.

A organizat expoziții în țară și în străinătate (Ungaria, Polonia, Italia), are participări la simpozioane, congrese și întîlniri de specialitate în țară și în cîteva țări europene ( Italia, Republica Moldova, Polonia, Ungaria, Finlanda).

Este Președinte al  Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România.

* 1953 - S-a nascut Gali Atari, actriță din Israel

Gali Atari - foto: ro.wikipedia.org

Gali Atari, (născută 29 decembrie1953 Rehovot), cântăreață de muzică ușoară (pop și rock) și actriță de film israeliană. Ca solistă a formației „Halav udvash” (“Milk and Honey”,„Lapte și miere”), a câștigat Marele Premiu al Eurovisionului la Ierusalim în anul 1979, cu șlagărul „Hallelujah” (Haleluya) de compozitorul Kobi Oshrat și pe versuri de Shimrit Or.

*  1953 - S-a nascut Matthias Platzeck, om politic german

Matthias Platzeck - foto: ro.wikipedia.org

Matthias Platzeck (n. 29 decembrie 1953 în Potsdam), politician german, membru al Partidului Social Democrat al Germaniei.

·         1954 - S-a născut Roger Voudouris, vocalist, chitarist şi compozitor american.

·         1955: Marian Petre Miluț, politician român

·         1957: Doina Micșunica Drețcanu, politician român

·    1957 - S-a nascut Bruce Beutler, imunolog american

Bruce A. Beutler - foto: ro.wikipedia.org

Bruce A. Beutler, (n. 29 decembrie 1957, Chicago, SUA), genetician și imunolog american, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2011, împreună cu Jules Hoffmann, pentru descoperiri în domeniul activării imunității înnăscute. Cei doi au primit jumătate din premiu, cealaltă fiindu-i acordată lui Ralph Steinman.

* 1957: Oliver Hirschbiegel (n. 29 decembrie 1957)^[1] este un regizor germande film. Printre lucrările sale se numără Das Experiment și filmul nominalizat la Oscar Ultimele zile ale lui Hitler.^[2]
* 1957: Steven Cornelis van Groningen (n. 29 decembrie 1957, Diepenveen, Țările de Jos)^[1] este un bancher din România de origine olandeză, președinte executiv al băncii Raiffeisen Bank România (din anul 2002).^[2]El a fost, de asemenea, canotor de performanță, care a reprezentat Olanda în proba de canotaj la Jocurile Olimpice de vară din 1984 și la mai multe Campionate Mondiale de Canotaj.
* 1962: Wynton Rufer (n. 29 decembrie 1962) este un fost fotbalistneozeelandez.
* 1966: Christian Kracht (n. 29 decembrie 1966 în Saanen) este un jurnalist și scriitor elvețian.
* 1967: Lana Wachowski (n. Laurence "Larry" Wachowski; 21 iunie 1965) și Andrew Paul "Andy" Wachowski (n. 29 decembrie 1967), cunoscuți profesional împreună ca the Wachowskis sau ca Frații Wachowski (în engleză Wachowski Brothers), sunt niște frați americani, regizori, scenariști și producători.

Ei și-au făcut debutul regizorial în 1996 cu filmul Bound, și au câștigat faima internațională cu cel de-al doilea film The Matrix (1999), pentru care ei au câștigat Premiul Saturn pentru cel mai bun regizor. Ei au scenarizat și regizat și cele două sequel-uri ale fimului, The Matrix Reloaded și The Matrix Revolutions (ambele în 2003), și s-au implicat foarte mult în scenarizarea și producția altor lucrări din franciză.

Ca urmare a succesului comercial a seriei Matrix, ei au scenarizat și produs filmul din 2006 V for Vendetta, iar în 2008 au lansat filmul Speed Racer. Cel mai recent film al lor, Cloud Atlas, bazat pe romanul cu același nume de David Mitchell, co-scenarizat și co-regizat de Tom Tykwer, wa fost lansat pe 26 octombrie 2012. Următorul lor film Jupiter Ascending, și seria televizată Sense8, pe care le-au creat, sunt ambele programate a fi lansate în 2014.

·         1968: Dorin-Liviu Nistoran, politician român

* 1968: Cătălin Ștefănescu (n. 29 decembrie 1968, Râmnicu Vâlcea) este un prezentator de televiziune român cunoscut pentru emisiunea Garantat 100%, pe care o și produce. Lista invitaților prezenți în platoul Garantat 100%, de-a lungul timpului, cuprinde personalități de anvergura celebrei actrițe Vanessa Redgrave, a sopranei Sarah Brightman, a scriitorului-filosof Pascal Bruckner, a „guru-ului” branding-ului Wally Olins, a regizorului Andrei Șerban sau a coregrafului suedez Mats Ek, coordonatorul Cullberg Ballet. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1995, lucrarea de licențăpe care a susținut-o fiind despre teatrul antic din Grecia.

A publicat articole în Contemporanul, Steaua, Cotidianul, Canava Odeonși Direcția 9 între anii 1991 și 1998. A condus compartimentului de difuzare și imagine la TVR Cluj, unde a fost și secretar general de redacție. A mai realizat și prezentat emisiuniea Întâlnirea de Sâmbătă, difuzată pe TVR 1 și TVR2.

* 1969: Jennifer Anne Ehle (n. 29 decembrie1969, Winston-Salem, Carolina de Nord) este o actriță americană de teatru si film. Ea este, probabil, cel mai bine cunoscută pentru rolul ei ca Elizabeth Bennet în miniseria de succes Mândrie și prejudecată (serie TV 1995), pentru care a câștigat Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță.

·        1971: S-a născut Grigore Şoitu, poet şi jurnalist

* 1971: Niclas Alexandersson (n. 29 decembrie 1971, Halmstad) este un mijlocaș suedez de fotbal. Din anul 2004 evoluează la clubul IFK Göteborg.

·         1972: David Jude Heyworth Law (n. 29 decembrie 1972), cunoscut profesional ca Jude Law, este un actor, producător de filme și regizor englez.^[2][3]

El a început să joace în 1987 la National Youth Music Theatre, și primul său rol la televiziune în 1989. După ce a jucat în filme regizate de Andrew Niccol , Clint Eastwood și David Cronenberg, în anul 1999 el a fost nominalizat pentru Premiul Academiei pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru interpretarea sa din filmul regizat de Anthony Minghella: The Talented Mr. Ripley. În 2000 el a câștigat Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul său în film. În 2003, el a fost nominalizat pentru Premiul Academiei pentru cel mai bun actor pentru interpretarea sa din alt film al lui Minghella, Cold Mountain. În 2006, el a fost considerat în topul primilor zece actori de Hollywood, care pot garanta succesului unui film (Bancable film star).^[4] În 2011 la Festivalul de filme de la Cannes a fost ales ca membru al juriului.^[5]

·         1976: Michal Hvorecký, scriitor și jurnalist slovac
* 1977: Claire, Contesă de Ulster (născută Claire Alexandra Booth, la 29 decembrie 1977), este soția lui Alexander Windsor, Earl of Ulster, fiul și moștenitorul Prințului Richard, Duce de Gloucester și a lui Birgitte, Ducesă de Gloucester.

Claire Booth a studiat la King's College din Londra și a absolvit ca MB BS, MSc, PhD. Ea este chirurg și pediatru la University College Hospital^[2].

* 1981: Shizuka Arakawa (荒川 静香 Arakawa Shizuka^?, născută 29 decembrie1981) este o patinatoare artistică japoneză campioană olimpică și mondială de înalt nivel. Shizuka a devenit campioană olimpică la Jocurile Olimpice din 2006 și campioană mondială în 2004 la Campionatele mondiale. După Midori Ito (care a cucerit medalia de argint la Jocurile Olimpice din 1992), Arakawa este prima patinatoare japoneză, care a urcat pe podium, fiind totodată medaliată cu aur, precum schiorul Tae Satoya.
* 1986: Ilie Cebanu (n. 29 decembrie 1986, Chișinău) este un fotbalistmoldovean, care evoluează la clubul Mordovia Saransk în Prima Ligă Rusă și la echipa națională de fotbal a Moldovei, pe postul de portar.

Ilie Cebanu este fiul fostului fotbalist și actualului președinte al Federației Moldovenești de Fotbal, Pavel Cebanu.

* 1986: Kim Ok-bin^[1][2] (Hangul: 김옥빈) (n. 29 decembrie 1986) este o actriță sud-coreeană. Este renumită pentru rolul său din filmul Setea^[3] realizat de Park Chan-wook.

* 1988: Serghei Țvetcov (n. 29 decembrie 1988, Chișinău) este un ciclist român de performanță.^[1] El este originar din Republica Moldova și până la 31 mai 2014 a evoluat sub drapelul Moldovei. În 2014 Țvetcov a particpat la 2014 UCI Road World Championships, atât la proba ciclism-șosea, cât și cursa individuală de contratimp.

În sezoanele 2013–2014 el a evoluat pentru echipa Jelly Belly-Kenda din UCI Continental, cel mai bun rezultat cu care l-a obținut la 2014 USA Pro Cycling Challenge, locul 3. Ca urmare a acestei performanțe, pentru sezonul 2015 el a semnat cu echipa Androni Giocattoli din UCI Professional Continental.^[2]

* 1993: Constantin Bogdan (n. 29 decembrie 1993) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează pe postul de fundaș. În prezent este liber de contract. Ultimele cluburi la care evoluat sunt Zimbru Chișinău^[1] și FC Enisei Krasnoiarsk (Rusia)
* 1994: Marina Eliza Cicic (n. 29 decembrie 1994, în Corabia)^[1] este o fostă handbalistă din România care a jucat pentru HC Zalău și echipa națională de handbal feminin a României (tineret) pe postul de extremă dreapta. Ea a fost convocată pentru prima dată la națională în 2010 și, până în noiembrie 2012, a jucat în 32 de partide în care a înscris 45 de goluri.^[2]
* 1994: Louis Schaub (n. 29 decembrie 1994, Fulda, Germania) este un fotbalist austriac, care în prezent joacă la 1. FC Köln pe postul de mijlocaș.^[1][2]

·         1995: Ross Shor Lynch (n. 29 decembrie 1995, Littleton, Colorado, SUA) este un actor, cântăreț și muzician american. El este unul dintre membrii fondatori a formației de pop rock, R5. Lynch este cel mai bine cunoscut pentru rolul său ca Austin Moon în serialul hit de pe Disney Channel, Austin & Ally, în care este protagonist, alături de Laura Marano.^[2] Ross Lynch s-a născut și a fost crescut în Littleton, Colorado, fiind al doilea cel mai tânăr dintre cei cinci frați ai săi (Riker, sora Rydel, Rockyși cel mai tânăr - Ryland). Lynch a fost educat acasă din clasa a patra. A învățat să cânte la chitară, pian și să cânte. Lynch este, de asemenea, văr cu Derek și Julianne Hough.^[3] Lynch și familia sa s-au mutat în Los Angeles, California în 2007 ca fratele mai mare, Riker, să poată să își urmeze visele și să aibă o carieră în domeniul artistic.
* 1996: Elizabeth Omoregie (n. 29 decembrie 1996, în Atena, Grecia) este o handbalistă de origine bulgară care joacă pentru echipa românească CSM București și echipa națională a Bulgariei.

Decese

·    1170 - Thomas Becket, Arhiepiscop de Canterbury, a fost asasinat în interiorul Catedralei Canterbury de susținători ai regelui Henric al II-lea Plantagenet.

Thomas Becket – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Thomas Becket (c. 1118, Londra – d. 29 decembrie 1170, Canterbury) a fost arhiepiscop de Canterbury din 1162 până în 1170, în timpul regelui Henric al II-lea Plantagenet. Ridicându-se împotriva limitării drepturilor bisericii de către puterea regală, a fost ucis din ordinul regelui. Este venerat ca sfânt și martir și de Biserica Catolică și de Biserica Anglicană.

·         1563: A decedat umanistul si teologul protestant  Sébastien Châteillon, (Sébastien Castellion), n.1515 in Bugey in  fostul regat al Savoiei, actualmente in Franta.
* 1606: Ștefan Bocskai sau Ștefan Bocskay (în maghiară Bocskai István) (n. 1 ianuarie 1557, Cluj - d. 29 decembrie 1606, Cașovia) a fost un principe al Transilvaniei. 

1557. La 1 ianuarie se naște la Cluj István Bocskay, fiul lui György Bocskay și al Krisztina Sulyok.

1574. Își desăvârșește educația la curțile din Viena și Praga.

1576. Revine în Transilvania, la curtea principelui István Báthory, ales în acest an rege al Poloniei. Cumnatul lui Bocskay, Cristofor Báthory, soțul surorii sale Elisabeta, devine principe al Transilvaniei si Ungariei (1576-1581).

1581. Încetarea din viață a lui Cristofor Báthory și a Erzsébet Bocskay. Fiul acestora, Zsigmond, nepot de unchi al lui Ștefan Bocskay, devine voievod (din 1587 principe) al Transilvaniei. În acest an, Bocskay va fi numit de către István Báthory consilierul și educatorul tânărului principe.

1583. István Bocskay se căsătorește cu Katalin Hagymássy, văduva lui Tamás Varkocs.

1588. Zsigmond Báthory devine maior. Încep controversele dintre susținătorii orientărilor pro-otomană, respectiv pro-habsburgică din Transilvania. Bocskay rămâne credincios lui Zsigmond, sprijinind eforturile creștine antiotomane.

1592. Bocskay este numit comandant al cetății Oradea.

1594. Intervine în forță în conflictul dintre Zsigmond Báthory, promotor al alăturării Transilvaniei la războiul antiotoman al Ligii Sfinte, și vărul acestuia Baltazar Báthory, exponentul politic al partidei pro-otomane. Sprijinul lui Bocskay se dovedește a fi decisiv pentru victoria lui Sigismund. Transilvania rupe legăturile cu Poarta iar Sigismund îi execută pe cei mai importanți susținători ai orientării politice pro-otomane.

Statuia lui István Bocskay la "Monumentul Millenium" din Budapesta

Statuia lui István Bocskay în Miercurea Nirajului

1595. Bocskay este conducătorul delegației transilvănene la Praga și încheie în numele principelui convenția de alianță cu Rudolf al II-lea. În același an Bocskay este numit al doilea comandant (locotenent general) al armatei transilvănene care efectuează campania antiotomană din Țara Românească, împreună cu voievozii români Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, sub comanda supremă a principelui Sigismund Báthory. Învinși la Târgoviște și Giurgiu, turcii sunt obligați să se retragă la sud de Dunăre.

1596. Misiuni diplomatice la Viena și Praga.

1597. Principele Zsigmond Báthory renunță la tron pentru a doua oară. În Transilvania se instalează comisarii imperiali. Neagreat de habsburgi, Bocskay va fi demis din funcția de căpitan al cetății Oradea, în locul lui fiind numit adversarul său, Gáspár Kornis.

1598. Nemulțumit cu administrația comisarilor imperiali, Bocskay organizează lovitura de stat încheiată cu revenirea lui Sigismund Báthory pe tronul princiar. Este trimis în misiune diplomatică la Praga.

1599, martie. Aflat în drum spre țară, este luat prin surprindere de decizia lui Sigismund de a renunța la domnie în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, susținut de Polonia. Bocskay devine cel mai important susținător al alianței cu imperialii.

1599, octombrie-noiembrie. Pregătește, în colaborare cu generalul imperial Giorgio Basta, intervenția armată în Transilvania, pentru înlăturarea cardinalului András Báthory.

Rudolf al II-lea către Ștefan Bocskay, 6 noiembrie 1599:„Socotim că tu ești în stare de foarte multe, atât prin chibzuință și autoritate, cât și prin numeroasa clientelă politică de care dispui în acel ținut”.'

1600. Aflat în Ungaria Superioară, în permanent contact cu Basta și cu factorii de decizie din Imperiu, sprijină rebeliunea nobilimii transilvănene împotriva lui Basta. Tratativele dintre nobili și Basta sunt purtate prin intermediul cumnatului lui Bocskay, Gabriel Haller. În luna noiembrie a aceluiași an, Dieta decide confiscarea moșiilor lui Bocskay, eventual chiar exilarea lui din Transilvania din cauza devotamentului său față de Sigismund Báthory. Bocskay se retrage pentru un timp din viața politică.

Mihály Szekely, 21 ianuarie 1600: „Nu e nici un fel de secret – o știu și țăranii din întreaga Transilvanie – că Bocskay este vinovat de toate. Se știe că el a afirmat în mod public că el a obținut de două ori Transilvania prin uneltiri, iar acum vrea să o capete, pentru a treia oară, prin sabie”.

1601. Comisarii imperiali îl acuză de conspirație. Pentru clarificarea situației și dovedirea nevinovăției sale, se prezintă la curtea din Praga, din inițiativă proprie.

1602. Este reținut de imperialii habsburgi la Praga și eliberat numai după doi ani.

1604. Obosit și dezamăgit de cele întâmplate, revine în Transilvania. După scurt timp moare soția lui, rămânând fără urmaș. Primește înapoi o mare parte din moșiile confiscate. Între timp, Gabriel Bethlen îl îndeamnă să preia conducerea mișcării anti-imperiale. Corespondența lor ajunge la știrea căpitanului general de la Cașovia, contele Giacomo Belgiojoso , care încearcă confiscarea domeniilor lui Bocskay, pentru necredință. Bocskay declanșează rebeliunea anti-habsburgică. Sprijinit de haiduci, pe care îi eliberează din servitute, obține o serie de victorii asupra imperialilor.

• Citat turc: “Bocskay, un ghiaur viteaz, adunându-și notabilii din neamul său, le-a grăit astfel: Până când vom mai suporta noi batjocura și nedreptățile acestui neam? Eu, la rândul meu, urmând exemplul strămoșilor noștri, îmi pun întrebarea: oare nu este mai bine să ne răzbunăm pe dușmanii noștri și să luptăm pentru cauza noastră?”^[1]

1605. În februarie, Dieta de la Miercurea Nirajului îl alege pe Bocskay principe al Transilvaniei. În luna aprilie este ales principe al Ungariei la Dieta de la Szerencs. La 14 septembrie, după o serie de confruntări cu sașii din Transilvania, Bocskay este unanim ales principe de către cele trei națiuni aliate transilvane, sași, secui, maghiari (românii majoritari fiind fără drepturi politice) de Dieta de la Mediaș, și instaurat pe tronul princiar. În noiembrie, sprijinul otoman se concretizează în obținerea de către Bocskay a actului (berat) de numire ca principe al Transilvaniei și rege al pașalâcului turcesc, Ungaria.

„Numirea lui Ștefan Bocskay ca rege al Ungariei, importanța și fastul încoronării sale, la care a fost prezent marele vizir turc, reprezintă aspectul particular și limita superioară a sprijinului politic otoman. Totodată, prezența marelui vizir la încoronare sublinia faptul că, spre deosebire de încoronarea lui János Zápolya (1529), considerată ca un fapt divers pentru un imperiu în ascensiune, noului eveniment i se acordă (de către turci) o importanță deosebită.”^[2]

„În Transilvania situația fu atât de instabilă, iar Ungaria se afla și ea sub jug nemțesc, până când Domnul l-a urnit din căpitănia sa orădeană pe Ștefan Bocskay, care i-a extirpat pe nemți din Transilvania /.../ Bocskay, cu ajutorul turcilor, i-a scos pe nemți și din Ungaria. Principe foarte bun, el făcu multe lucruri mari în chiar puțină vreme; a restabilit libertățile (nu și pentru români), atât lăuntrice, cât și din afară, ale Ungariei și Transilvaniei; a pus ca orașele haiducilor să fie bastioane ale unui mare teritoriu împotriva turcilor.”^[3]

1606. Încheie cu Rudolf al II-lea tratatul de pace de la Viena. Mediază pacea de la Zsitvatorok, între habsburgi și otomani. Încetează din viață, probabil otrăvit, la Kosiče, la 29 decembrie 1606.

„… sus-numitul Bocskay, știind că va fi otrăvit de unul din oamenii săi apropiați și nu va scăpa, rugase ca din această pricină să se dea o poruncă ilustră pentru ca după el să fie rege cel pe care îl va dori el însuși; dădusem poruncă potrivit dorinței sale. /…/ De aceea, potrivit testamentului regelui Bocskay și clarviziunii bătrânilor de a-l accepta ca rege, și conform cărții de legământ dată mai înainte, sus-numitul Hommonay Balint să fie numit fără întârziere stăpânitor în Transilvania și rege în Ungaria. /…/ Au fost trimise hârtii arhiducelui aflat la Viena și comisarilor păcii și li s-a spus: „chiar dacă regele Bocskay a dispărut, cuvântul nostru este cuvânt și pacea noastră este pace. Și deoarece Bocskay a fost slujitorul padișahului nostru, regalitatea a fost acordată din partea padișahului celui pe care l-a dorit el”. /…/ În cazul înmormântării unui rege ca acesta, fruntașii aflați în jurul său se adună într-un loc, după ce l-au înmormântat, și acolo se află cine va fi rege; și, sărutându-i mâna, îl așază pe scaun; se spune că până în acea zi nu se știe cine va fi rege.”^[4]

„Dar, ah, bunule Dumnezeu! O mare pagubă fu moartea sa timpurie, el a putut trăi doar puțin. Îmbolnăvindu-se, a trebuit să se împace cu împăratul romanilor și să mențină Košice cu cele șapte comitate, conform contractus-ului; muri și pe dată amintirea lui se întoarse. El fu împins la pierzanie de propriul său cancellarius autentic, Mihail Kátai, printr-un dătător de otrăvuri, fapt pentru care credincioșii săi [ai lui Bocskay] l-au îmbucătățit ciolan cu ciolan, l-au tăiat în bucăți; ceea ce otrăvirea, se pare, s-a datorat uneltirii nemțești.

Ștefan Bocskai
Principele Transilvaniei Principele Ungariei (aprilie 1605 - noiembrie 1605) Regele Ungariei (noiembrie 1605)
Ștefan Bocskai (Bocskay) de Kismarja
Date personale
Născut	1 ianuarie 1557  Cluj, Transilvania
Decedat	29 decembrie 1606 (49 de ani) Kassa, Ungaria
Înmormântat	Alba Iulia
Căsătorit cu	Kata Hagymássy
Cetățenie	Transilvania
Ocupație	lider
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Familia Bocskai
Domnie
Domnie	21 februarie 1605 - 29 decembrie 1606
Predecesor	Moise Székely
Succesor	Sigismund Rákóczi

*  1731: Louise Hippolyte (10 noiembrie 1697 – 29 decembrie 1731) a fost singura Prințesă de Monaco care a domnit. Este strămoașa actualei familii princiare de Monaco. Născută la Monaco, ea a fost a doua fiică a lui Antonio I de Monaco și a Marie de Lorraine. Al doilea copil din cei șase ai prinților ei, ea a fost copilul cel mare care a atins vârsta adultă. A avut o soră mai mare, Caterina Charlotte (1691-1696) și patru surori mai mici: Elisabetta Charlotte (1698-1702), Margherita Camilla (1700–1758), Maria Devota (1702-1703) și Maria Paolina Theresa Devota Grimaldi (1708–1726).

Pentru că nu a avut frați, Louise Hippolyte a devenit moștenitoare a tronului din Monaco. Tatăl ei a decis, cu permisiunea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, că viitorul ei soț își va asuma numele de Grimaldi li va conduce Monaco împreună cu ea.

La 20 octombrie 1715, la vârsta de 18 ani, ea s-a căsătorit cu Jacques François Goyon, Conte de Matignon după ce familia i l-a propus drept candidat.

Mariajul nu a fost unul fericit. Jacques a preferat să stea mai mult la Versailles decât la Monaco, unde a avut câteva metrese. După decesul lui Antonio I de Monaco, Louise Hippolyte a călătorit de la Paris la Monaco la 4 aprilie 1731 și a fost primită de o mulțime populară entuziastă.

La sfârșitul anului 1731, Louise Hippolyte a murit de varicelă. Jacques I și-a neglijat afacerile de stat și, sub presiunea populației a trebuit să părăsească țara în mai 1732. El a abdicat în favoarea fiului său Honoréanul următor.

Louise Hippolyte
Date personale
Nume la naștere	Louise Hippolyte Grimaldi
Născută	10 noiembrie 1697 Palatul Princiar din Monaco, Monaco
Decedată	29 decembrie 1731 (34 de ani) Monaco
Înmormântată	Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Antoine I Marie of Lorraine[*]
Căsătorită cu	Jacques I, Prinț de Monaco
Copii	Charlotte, Stareță de Visitation Honoré al III-lea, Prinț de Monaco
Cetățenie	Republica Genova
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Grimaldi
Prințesă de Monaco
Domnie	20 februarie 1731 – 29 decembrie 1731
Predecesor	Antoine I
Succesor	Jacques I

* 1743: Hyacinthe Rigaud (Hyacinthe-François-Honoré-Mathias-Pierre Martyr-André Jean Rigau y Ros) (n.18 iulie 1659 Perpignan, Franța – d. 29 decembrie 1743, Paris) a fost cel mai important portretist din perioada Ancien Régime. Hyacinthe Rigaud s-a născut la Perpignan (Pyrénées-Orientales), ca urmaș al unei familii cu un lung șir de artiști din Roussillon și fratele mai mare al unui alt pictor, Gaspard Rigaud. A început pregătirea în croitorie în atelierul tatălui său, dar și-a perfecționat abilitățile de pictor cu Antoine Ranc la Montpellier începând cu 1671, înainte de a se muta la Lyonpatru ani mai târziu. A devenit familiar cu pictura flamandă, olandeză și italiană, în special cea al lui Rubens, Van Dyck, Rembrandt și Titian, ale căror lucrări mai târziu el le-a colectat.

Ajungând la Paris în 1681, el a câștigat Prix de Rome în 1682, însă la sfatului lui Charles Le Brun nu a făcut călătoria la Roma pentru a ridica premiul. În 1700 a fost primit în Academia Regală de pictură și sculptură, de unde s-a retras în 1735.

Hyacinthe Rigaud , Autoportret – foto: ro.wikipedia.org

* 1772: Ernst Johann von Biron (rusă Эрнст Иоганн Бирон; 23 noiembrie [S.V. 13 noiembrie] 1690 – 29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1772^[1]) a fost Duce de Courland și Semigallia (1737) și regent al Imperiului rus(1740).

Născut ca Ernst Johann Biren (germană Bühren) la Kalnciems, Semigallia, el a fost nepotul unui ofițer în serviciul lui Iacov Kettler, Duce de Courland, care a primit o mică moșie moștenită de tatăl lui Biron și de Biron însuși când s-a născut.^[2]

A fost educat la Academia din Königsberg, de unde a fost exmatriculat pentru comportament dezordonat. În 1714 el și-a propus să-și caute norocul în Rusia, și, fără succes, a solicitat un loc la curtea Prințesei Charlotte de Brunswick-Lüneburg, soția țareviciului Alexei Petrovici. Revenind la Mitau, el a reușit să câștige o poziție la curtea de acolo prin una dintre surorile sale, care era o fantezie a ministrului Pyotr Bestuzhev. Amanta lui Pyotr Bestuzhev era tânăra ducesă Anna Ivanovna. În timpul absenței lui Bestuzhev, Biron, care era frumos, a reușit să-l înlocuiască în patul Annei, ducând la alungarea lui Bestuzhev și a familiei lui.

Din acest moment până la sfârșitul vieții ducesei, influența lui Biron asupra ei a fost extrem de importantă. Odată cu urcarea pe tronul Rusiei a Annei, Biron, care se căsătorise în 1723 cu Benigna Gottlieb von Trotha gt Treyden (1703-1782) a venit la Moscova și a primit numeroase onoruri și bogății. La încoronarea Annei (19 mai 1730), el a devenit Mare Șambelan, prilej cu care se spune că ar fi adoptat însemnele casei ducal franceze de Biron și a primit o moșie la Wenden de 50.000 de coroane pe an.^[2]

Palatul Rundale, reședința lui Biron

Consiliul Imperiului a încercat să obțină de la Anna o constituție aristocratică dar ea a zdrobit puternic nobilimea, în special familiile Dolgorukis și Galitsins și a făcut practic din Biron conducătorul Imperiului. Dușmanii și rivalii lui Biron au fost măturați din drum, în timp ce oamenii săraci au fost măcinați cu putere de impozite. Rușii au descris această domnie ca Bironovshchina și "jugul german". Se spune că Biron a cauzat peste 1000 de execuții, în timp ce numărul persoanelor exilate de el în Siberia este estimat la de la 20.000 la 40.000. Cu toate acestea, ca administrator, el a arătat o capacitate considerabilă și a menținut ordinea în Imperiu.

În ultimii ani ai domniei Annei, Biron a crescut enorm în putere și bogăție. Deși în primii săi ani la putere se afișa umil, spre sfârșitul domniei Annei el a devenit din ce în ce mai arogant. Acest comportament și execuția înspăimântătoare a fostului său protejat, ministrul de cabinet Artemy Volynsky, l-a făcut nepopular în rândul rușilor din toate clasele.

Ernst Johann von Biron

Apartamente sale erau alăturate de cele ale împărătesei iar mobilierul, trăsurile și uniformele sale erau doar cu puțin mai costisitoare decât ale ei. Jumătate din mita destinată curții ruse a trecut prin cuferele sale. A deținut moșii peste tot. S-a creat un departament special de stat care avea grijă de armăsarii și iepele sale. Luxul bucătăriei sale l-a uimit pe ambasadorul francez, iar diamantele ducesei lui erau invidiate de prinți.

Punctul culminant al carierei lui a avut loc atunci când, la dispariția liniei de Kettler, în iunie 1737, domeniile Courland l-au ales pe Biron ca duce al lor. El era aproape la fel de nepopular în Courland ca și în Rusia, însă voia împărătesei a fost lege în Courland iar sumele mari de bani introduse în Courland sub formă de facturi plătibile în Amsterdam la purtător i-a convins rapid pe alegători.^[2] Ducatul a fost apoi în dispută între Polonia și Rusia. Armatele rusești au fost folosite pentru a-l plasa pe Augustus al III-lea, Elector de Saxonia, pe tronul polonez. Electorul a promis învestitura de Courland pentru Biron. Investitura a avut loc în 1739 la Varșovia.

Pe patul de moarte, Anna fără nici o dorință și numai la rugămintea lui de urgență, l-a numit regent în timpul minoratului țarului Ivan al VI-lea al Rusiei. La 26 octombrie 1740, o așa-numită "declarație pozitivă" semnată de 194 de demnitari, în numele națiunii ruse, i-a conferit regența lui Biron.

Regența lui Biron a durat exact trei săptămâni. La miezul nopții pe 19 noiembrie 1740, el a fost arestat în dormitorul său de vechiul său rival, feldmareșalul Münnich. Comisia desemnată pentru a încerca să-l condamne la moarte a fost comutată de clemența noului regent, Anna Leopoldovna, mama lui Ivan al VI-lea, la exil pe viață la Pelym în Siberia. Toate vastele proprietăți ale lui Biron au fost confiscate, inclusiv diamantele sale în valoare de 600.000 de lire sterline.^[2] A doua revoluție de palat a avut loc la scurt timp după, și noua împărăteasă, Elisabeta Petrovna, l-a alungat pe Münnich și i-a permis lui Biron să-și stabilească reședința la Yaroslavl.

Timp de 22 de ani, fostul regent a dispărut din locurile înalte ale istoriei. El a reapărut pentru un scurt moment în anul 1762, când germanofilul Petru al III-lea al Rusiei l-a chemat la curte. În 1763 Ecaterina a II-a a Rusiei l-a restabilit în ducatul său, pe care l-a lăsat moștenire fiului său Peter. Ernst Johann von Biron a murit palatul din Mitava, capitala sa, la 29 decembrie 1772, la vârsta de 82 de ani.

Ernst Johann von Biron
Duce de Courland și Semigallia, Regent al Rusiei
Date personale
Născut	23 noiembrie 1690 Kalnciems, Semigallia, Ducatul de Courland și Semigallia
Decedat	29 decembrie 1772 (82 de ani) Mitau, Ducatul de Courland și Semigallia
Înmormântat	Jelgava Palace[*]
Părinți	Karl von Biron[*]
Frați și surori	Gustav von Biron[*] Dorothea Elisabeth von Medem[*]
Căsătorit cu	Benigna Gottlieb von Trotha gt Treyden
Copii	Peter von Biron Hedvig Elizabeth von Biron
Religie	Luteranism
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Haus Biron von Curland[*]
Duce de Courland și Semigallia
Domnie	1737–1772
Predecesor	Ferdinand Kettler
Succesor	Peter von Biron

^{* 1822:} Frederic Petru baron Duka (Duca) de Kádár (n. 1756, Osijek(Slavonia) - d. 29 decembrie 1822, Viena) a fost un aromân,^[1]Feldzeugmeister împărătesc austriac și titular al regimentului maghiar de infanterie nr. 39, apoi consilier și conferințiar de stat al împăratului.

Petru s-a înrolat în 1776 drept cadet al regimentului de infanterie valaho-ilir nr. 13 din Caransebeș. Datorită abilităților sale evidente a fost transferat în 1778 ca locotenent al statului major, unde în anul 1787 a fost avansat la gradul de căpitan.^[2]

La data de 1 decembrie 1789 a fost numit maior și mutat în această funcție, după patru ani, la „Armata Coburg” în Olanda austriacă. Înainte de bătălia de la Famars a explorat acolo pe deplin terenul timp de trei zile și a câștigat apoi atacul decisiv al coloanei principale formată din patru departamente de artilerie, conducând personal a patra divizie. După alte acțiuni importante în luptele de la Berlaimont și Maubeuge a fost onorat pe 1 mai 1794 cu titlul de locotenent-colonel și la 7 iulie 1794 cu Crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia.^[3] În 1795 a plănuit ca șef al statului major al generalui Wurmser atacul reușit de la Mannheim și l-a însoțit un an mai târziu, acum deja colonel (24 februarie 1796), în Italia, unde a proiectat bătălia pierdută la Castiglione.

Pe 31 mai 1798 a fost avansat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) în statului major al Arhiducelui Carol în Praga. Un an mai târziu a fost transferat în aceeași funcție la Statului Major General în Germania. În acest rang a direcționat flancul stâng al generalului de corp de armată (Feldmarschalleutnant) Freiherr Staader von Adelsheim în cursul apărării reușite în bătălia de la Stockach.

La 5 mai 1800 a devenit comandantul fortului din Timișoara și promovat la rangul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant) pe 14 ianuarie 1801. Din martie a anului a fost însărcinat de Arhiducele Karl cu funcția de șef general de cartier al armatelor din Germania și Italia (până în aprilie 1805), cu mandatul, de a începe o reformă a armatei. Dar s-a dovedit, că Petru n-a fost o alegere bună pentru acest proiect, din cauza atitudinii sale foarte conservatoare. Cu toate acestea, a fost designat pe data de 7 octombrie 1803 deținător al regimentului de infanterie maghiar nr. 39 și onorat în anul 1808 cu titlul de baron de către împăratul Francisc al II-lea.^[4][5][6] În Mai 1805 Duka a devenit generalul comandant al Banatului. Această funcție a deținut-o până la moartea sa.^[7]

Pe 2 septembrie 1813 a fost promovat la gradul de Feldzeugmeister, și adjutant general al împăratului Francisc I al Austriei. În acest rol, el a fost trimis la Lusigny-sur-Barse, în scopul de a negocia cu Napoleon un armistițiu.^[8][9]

În cele din urmă, pe 22 aprilie 1815 la Viena, generalul a fost ridicat de împărat în rangul de baron al Boemiei cu incolat, apoi, la 26 iulie 1816 tot acolo, ca baron maghiar, consilier privat, de asemenea consilier și conferențiar de stat.

Bătălia de la Castiglione - 1796

Stema Duka de Kadar

Bătălia de la Liptingen (Stockach) 1799

Baronul a cumpărat in 1806 comunitatea valahă Cadăr (maghiara:Kádáreste) pe Pogăniș în județul Timiș, la trei mile în sud de castelul Timiș. La aceasta se referă predicatul Kádár în nobilirea din 1808. Cei 748 de locuitori au trăit în 134 de case și au fost predominant vorbitori de limba română și de confesiune ortodoxă română. Fiii lui, Ștefan, Emilie, Eugenie și Petru, au moștenit satul după moartea sa.^[13] Nepoata sa Anastasia (n. 31 octombrie 1828, Beltinci - d. 27 martie 1907, Graz) s-a căsătorit cu Vincețiu conte de Logothetti (n. 13 noiembrie 1824, Cernăuți - d. 13 septembrie 1886, Bratislava).

Baronul Duka de Kádár

Petru Duka de Kádár
Frederic Petru baron Duka (Duca) de Kádár
Date personale
Născut	1756 Osijek (Slavonia) Osijek, Croația
Decedat	29 decembrie 1822 (66 de ani) Viena, Imperiul Austriac
Copii	Ștefan, Emilie, Eugenie, Petru
Naționalitate	Imperiul Austriac;
Cetățenie	Imperiul Austriac;
Ocupație	ofițer
Studii	Regimentul de infanterie valaho-ilir nr. 13 a armatei austro-ungare din Caransebeș
Activitate
A luptat pentru	Imperiul Habsburgic
Gradul	Feldzeugmeister al Armatei Imperiale Austro-Ungare
Unitatea	deținător al regimentului de infanterie maghiar nr. 39
A comandat	șef general de cartier al armatelor din Germania și Italia 1801 general comandant al Banatului 1805 adjutant general al împăratului Francisc I al Austriei 1813
Bătălii / Războaie	bătălia de la Famars, luptele de la Berlaimont și Maubeuge, bătăliile de la Mannheim, Castiglione și Stockach
Decorații și distincții
Decorații	între altele Ordinul Maria Terezia Marea Cruce al Ordinului Imperial Leopold Ordinul imperial Coroana de Fier clasa I Ordinul Regal al Prusiei Vulturul Roșu de clasa I Ordinul Împăratului Rusiei „Sf. Ana” de clasa I

·         1825: Jacques-Louis David (n. 30 august 1748 – d. 29 decembrie 1825) a fost unul dintre cei mai influenți pictori francezi ai stilului Neoclasic.

Născut la Paris, era fiul lui Louis-Maurice David, un negustor destul de înstărit și al lui Marie-Geneviève Buron, care se trăgea dintr-o familie de constructori și arhitecți. Jacques-Louis este crescut de familia mamei sale de la vârsta de nouă ani, după moartea prematură a tatălui său, care și-a pierdut viața într-un duel pe data de 2 decembrie 1757. Unchii micuțului, François Buron și Jacques-François Desmaisons, îl trimit pe băiat mai întâi la colegiul din Beauvais, apoi într-una din cele mai renumite școli medii din Paris –colegiul Quatre-Nations. Este subjugat de desen iar la 17 ani vrea să devină pictor și membru al Academiei. Un aport deosebit în dezvoltarea intelectuală a tânărului artist îl are Michel-Jean Sedaine, secretarul Academiei Regale, care îi dăruiește prietenia sa și îl tratează ca pe propriul fiu. David va locui la acesta începând din anul 1768. În anul 1774, după patru încercări, reușește să ia Marele Premiu la concursul Grand-Prix de Rome, premiu care-i permite să fie acceptat la "Ecole des Eleves proteges" și la Academia de la Roma.

În anul 1775, David pleacă în Italia, unde la început se simte intimidat, dar se apucă imediat de lucru, supunându-se cu strictețe regulamentului școlii. Are totuși timp suficient pentru a seduce o servitoare italiană, după care refuză să ia în căsătorie fata care rămăsese însărcinată, tulburând cu fapta sa imorală viața liniștită a bursierilor Academiei. În anul 1779, David vizitează Napoli și ruinele de la Pompei. Această călătorie va avea un rol decisiv pentru viitoarea sa dezvoltare artistică : va deveni fără umbră de îndoială adeptul neoclasicismului.

În 1780 revine la Paris iar la expoziția Salonului din anul 1781, prezintă Belizarie cerșind și este primit cu aplauze. Succesul de care se bucură îi atrage clienți și ucenici. Atelierul lui David va deveni un centru al avangardei în pictură. În anul 1781, pleacă în Flandra pentru a studia pictura locului.

Moartea lui Socrate, 1787

În mai 1782, se căsătorește cu Marguerite-Charlotte Pecoul, fiica unui bogat funcționar din administrația clădirilor regale. Mariajul acesta îl va elibera pe artist de toate grijile materiale. În anul care va urma, David va fi primit ca membru în rândurile Academiei. În același an -1783- vine pe lume primul fiu al pictorului, Charles-Lois-Jules, în 1784, cel de-al doilea fiu, Eugene, iar în 1786 i se nasc gemenele, Felicite-Emilie și Pauline-Jeanne. Pânza Jurământul lui Horațiu îl urcă pe David pe piedestal. În vremurile furtunoase ale revoluției, David se angajează fără ezitare atât ca artist, cât și ca om în activitatea politică. În anul 1792, David este numit deputat al Convenției Naționale și aderă la tabăra lui Robespierre. În 1793, se pronunță pentru decapitarea regelui. În urma unor conflicte cu Academia, David-revoluționarul se hotărăște să dizolve această instituție. Își atinge scopul – în anul 1793 Academia își încetează existența. Se ocupă, de asemenea, de înființarea acelei instituții la care visase și Diderot –Muzeul Național, reprezentând embrionul Louvre-ului de astăzi. După căderea lui Robespierre, survenită pe 27 iulie 1794, e în pericol; reușește să evite ghilotina, deși în două rânduri- în anul 1794 și 1795- va fi întemnițat.

După ce va fi încoronat împărat, Napoleon îi va încredința funcția de artist oficial al regimului. În anul 1803, îl decorează cu "Legiunea de Onoare", în decembrie 1804, îl numește primul pictor al curții imperiale. Artistul își începe cariera de la curte cu imortalizarea festivității de încoronare. Încă de la prima ședință în care Bonaparte i-a pozat artistului, David a recunoscut în acesta un idol și în perioada de existență a Imperiului, David este apologetul acestuia. După înfrângerea de la Waterloo din 1815 pleacă din țară. Reușește să emigreze în Belgia și chiar și atunci când Franța este gata să-l primească, refuză să se mai întoarcă. Ultimii 10 ani îi petrece la Bruxelles. Într-o seara din februarie 1824, pe când ieșea de la teatru, dă peste el o trăsură. Nu își va mai reveni niciodată pe deplin. Moare pe 29 decembrie 1825.

“Încoronarea lui Napoleon” este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul se găsește la Muzeul Louvre, Paris – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Love and Psyche or Cupid and Psyche is an 1817 painting by Jacques-Louis David

Napoleon Bonaparte traversând Alpii, 1800

Jacques-Louis David
Louis David: Autoportret
Date personale
Născut	30 august 1748[1][2][3][4][5][6][6][7][8]  Paris, Regatul Franței[9]
Decedat	29 decembrie 1825 (77 de ani)[1][2][3][4][5][6][6][7][10][8]  Bruxelles, Regatul Unit al Țărilor de Jos
Înmormântat	Grave of Jacques-Louis David[*][11]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Căsătorit cu	Charlotte David[*] (din 16 mai 1782)
Copii	Charles-Louis Jules David[*] Laure Émilie Félicité David[*] Eugène David[*] Pauline Jeanne David[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor om politic
Activitate
Studii	Académie de Saint-Luc[*], Académie royale de peinture et de sculpture[*], Universitatea din Paris
Pregătire	Joseph-Marie Vien[*]
Profesor pentru	François-Édouard Picot, Louis Hersent[*], Georges Devillers[*], Henri-François Riesener[*], Jean-Baptiste Collet[*], Albert Paul Bourgeois[*], Jean Biard[*], Christoffer Wilhelm Eckersberg, Johan Ludwig Lund[*], Jean-Claude Rumeau[*], Abel de Pujol[*], Léopold Robert[*], Ignazio Degotti[*], Jean-Baptiste Isabey[*], François Gérard, José de Madrazo y Agudo[*], Antoine-Jean Gros, Édouard Liénard[*], Jean-Baptiste Wicar[*], François Souchon[*], Juan Antonio de Ribera[*], Sophie Cheradame[*], François Marius Granet[*], Louis Prot[*]
Mișcare artistică	neoclasicism
Opere importante	Jurământul Horațiilor, Napoleon traversând Alpii, Portretul lui Antoine-Laurent Lavoisier și al soției sale, Încoronarea lui Napoleon
Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*] Prix de Rome   Galerie Belizarie cerşind, 1781     Andromaca jelindu-l pe Hector, 1783     Moartea lui Socrate, 1787     Portretul lui Antoine-Laurent Lavoisier şi al soţiei sale, 1788     Paris şi Elena, 1788     Lictorii aducându-i lui Brutus trupurile fiilor săi, 1789     Portret Anne-Marie-Louise Thélusson, Contesă de Sorcy, 1790     Moartea lui Marat, 1793     Portretul doamnei de Verninac'', 1798–1799     Portretul doamnei Récamier, 1800     Portretul papei Pius al VII-lea, 1805     Încoronarea lui Napoleon, 1806     Napoleon în cabinetul său de lucru, 1812     Marguerite-Charlotte David, 1813     Leonidas la Termopile, 1814     Étienne-Maurice Gérard, 1816     Contesa Vilain a XIIII-a şi fiica sa, 1816     Cupid şi Psyche, 1817     Furia lui Ahile, 1825

*1829: Henrietta Alexandrine Friederike Wilhelmine de Nassau-Weilburg (n. 30 octombrie 1797 - d. 29 decembrie 1829) a fost soția Arhiducelui Carol, Duce de Teschen. Soțul ei a fost un general notabil al războaielor napoleniene și victorios în Bătălia de la Aspern-Essling împotriva lui Napoleon I al Franței. Henrietta a fost fiica cea mică a lui Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg(1768–1816) și a soției sale, Louise Isabelle de Kirchberg. Bunicii paterni au fost Karl Christian de Nassau-Weilburg și Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau.

Wilhelmine Carolina a fost fiica lui Wilhelm al IV-lea, Prinț de Orania și a Annei, Prințesă Regală. Anne a fost fiica cea mare a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach. La 15 septembrie/17 septembrie 1815, la Weilburg, Henrietta s-a căsătorit cu Arhiducele Carol, Duce de Teschen. Mireasa avea aproape 18 ani iar mirele 44. Soțul ei a fost fiul împăratului Leopold al II-lea și a împărătesei Maria Louisa a Spaniei. El a fost adoptat și crescut de mătușa sa care nu avea copii, Maria Cristina de Austria și soțul ei Albert de Saxa-Teschen. El a fost moștenitorul ducatului de Teschen, la conducerea căruia a venit în 1822. Mariajul a fost unul fericit.

Prințesa Henrietta
Date personale
Nume la naștere	Henrietta Alexandrine Friederike Wilhelmine
Născută	30 octombrie 1797 Bayreuth
Decedată	29 decembrie 1829 (32 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg Louise Isabelle de Kirchberg
Frați și surori	Wilhelm, Duce de Nassau
Căsătorită cu	Arhiducele Carol, Duce de Teschen
Copii	Maria Theresa, regină a celor Două Sicilii Arhiducele Albert, Duce de Teschen Arhiducele Karl Ferdinand Arhiducele Frederick Ferdinand Arhiducele Rudolph Arhiducesa Maria Karoline Arhiducele Wilhelm Franz
Cetățenie	Germania
Religie	Calvinism[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg
Ducesă de Teschen
Domnie	1822-1829

·         1843: A murit Johann Christian Baumgarten, medic şi botanist german stabilit în Transilvania; autor al primului conspect critic al florei din Transilvania, redactat în limba latină; (n. 7 aprilie 1765).
* 1864: Salomon Müller (n. 7 aprilie 1804,^[1] Heidelberg, Electoratul Baden[*]^[2] – d. 29 decembrie 1864, Freiburg im Breisgau, Marele Ducat de Baden^[3]) a fost un naturalist german. S-a născut în Heidelberg și a decedat în Freiburg im Breisgau.

Müller a ajuns în Batavia în 1826, iar apoi a călătorit către Noua Guineeși Timor în 1828 la bordul lui Triton. A început în octombrie 1828, când a rămas în portul Kupang, intrând în interiorul Timorului doar anul următor. În 1831 a rămas în Insula Java, iar mai apoi a explorat Sumatra între anii 1833 și 1835.^[4][5]

·         1883: A murit Francesco de Sanctis, istoric şi critic literar, intemeietorul criticii literare italiene moderne; (n. 28 martie 1817).
* 1890: Elan Pestriț (în lakota: Uŋpȟáŋ Glešká, uneori scris OH-PONG-GE-LE-SKAH sau Hupah Glešká: circa 1826 – 29 decembrie 1890), a fost numele unei căpetenii a subtribului Miniconjou, parte din tribul Lakota Sioux. Acesta a fost fiul căpeteniei Lone Horn și a preluat atribuțiile acestuia la moartea tatăul său. Elanul Pestriț era renumit pentru iscusința sa în negocieri și războaie. Un soldat american din fortul Bennett i-a atribuit acestuia porecla Picior Mare (Si Tȟáŋka) - a nu se confunda cu Oglala Picior Mare (cunoscut și sub denumirea de Ste Si Tȟáŋka și Chetan keah).^[1][2] Elanul Pestriț a fost ucis de către armata Statelor Unite la pârâul Wounded Knee, în Rezervația Indiană Pine Ridge (Lakota: Čhaŋkpé Ópi Wakpála), Dakota de Sud, Statele Unite alături de alți 150 de membri ai propriului trib într-un conflict care avea să primească denumirea de Masacrul de la Wounded Knee.

·         1916: Calugarul rus Grigori Rasputin a fost ucis.
Acesta s-a nascut intr-o familie de tarani dintr-un sat siberian in jurul anului 1860 si a avut parte de o copilarie nefericita. Afectat de moartea mamei si betiile tatalui, tanarul Rasputin era cunoscut ca o persoana desfranata. S-a schimbat radical dupa ce a facut o calatorie la manastirea de langa Ekaterinburg, pentru ca in urmatorii ani sa colinde prin locurile sfinte ale Rusiei. A inceput sa aiba notorietate in 1903 dupa ce a ajutat prin rugaciune o bogatasa rusa aflata intr-un moment critic din viata. Acest lucru a atras atentia inaltilor prelati, rectorul Academiei Teologice din St. Petersburg, parintele Teofan, devenind unul dintre sustinatorii sai. Vestile despre minunile infaptuite de ciudatul calugar au ajuns si la urechile tarinei Alexandra. Ea l-a chemat la palat pe Rasputin pentru a-i vindeca fiul bolnav de hemofilie, iar calugarul a reusit rapid sa castige simpatia cuplului imperial rus. Increderea aproape oarba a lui Nicolae al II-lea si al sotiei lui Alexandra in puterile monahului au influentat negativ viata politica in Rusia, multe dintre deciziile tarului fiind dictate de Rasputin. In acest context, nobilimea a pus la cale asasinarea calugarului, care, in noaptea de 16/17 decembrie (dupa calendarul vechi), a fost atras intr-o cursa in casa printului Felix Iusupov. Ca si viata sa, si moartea lui Rasputin este invaluita in mister. Monahul a fost servit cu vin otravit, dar, cum acesta nu a avut efect asupra lui, printul l-a impuscat de trei ori. Nici gloantele nu l-au rapus, astfel incat Rasputin a fost sugrumat si aruncat in Neva. De moartea brutala a calugarului a fost legata si decaderea Romanovilor, in popor circuland ideea ca Rasputin ar fi blestemat familia imperiala, pentru ca, la aproximativ o jumatate de an de la incident, aceasta a fost executata de bolsevici.

·         1924: Carl Spitteler (n. 24 aprilie, 1845, Liestal - d. 29 decembrie 1924) a fost un poet, nuvelist, romancier, dramaturg, critic și eseist elvețian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1919, considerat "cel mai cunoscut scriitor elvețian de la începutul secolului". Carl Spitteler s-a născut la Liestal, Elveția, pe 24 aprilie 1845. După studiul dreptului la Basel, predă un timp teologia la Zürich și Heidelberg - catedră pe care o părăsește datorită convingerilor sale ateiste. Este un timp profesor particular, apoi de liceu (la o școală de fete din Bern), în cele din urmă redactor la Neue Züricher Zeitung. Din 1892 trăiește ca scriitor liber profesionist. În anul 1905 își ia doctoratul în filosofie la Zürich. La începutul primului război mondial pledează pentru neutralitatea patriei sale, fiind de aceea atacat de cercurile naționaliste din Germania. Opera sa pledează în exclusivitate pentru umanism, încearcă modernizarea unor simboluri antice și a unor idei mitice, "cosmice", este influențată de gândirea filosofică a lui Schopenhauer, Nietzsche, Jacob Burckhardt și ar putea chiar fi criticată de estetism și elitarism exagerat.

Carl Spitteler in 1905 – foto: ro.wikipedia.org

* 1926: Rainer Maria Rilke (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar- d. 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția) a fost un autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare. 

1875-1896: Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]

Rilke s-a născut pe 4 decembrie 1875 la Praga, localitate ce aparținea pe atunci, ca și întreaga Boemia, de Imperiul Austro-Ungar. Numele său real a fost René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke.

Tatăl său, Josef Rilke (1838–1906), a fost un om cu un caracter slab, veșnic nemulțumit și, după ce a eșuat în cariera militară, a devenit funcționar. Mama sa, Sophie „Phia“ Entz (1851–1931), o femeie dominantă și autoritară, se trăgea dintr-o familie înstărită de fabricanți praghezi. În urma eșecului profesional al soțului său, Sophie Rilke suferă din cauza excluderii din înalta societate și, pentru că nici visurile ei privitoare la viața de familie nu s-au împlinit, în 1884 s-a produs ruptura familială.

Nici relațiile ei cu fiul său nu au fost din cele mai bune, fiind puternic afectată de moartea fiicei ei mai mari. Datorită neajutorării emoționale, mama sa l-a legat de sine pe René (al cărui nume în franceză înseamnă renăscut), forțându-l să joace, într-un fel, rolul surorii sale defuncte. Practic, până la vârsta de șase ani, Rilke a fost crescut ca o fată, fotografiile sale timpurii arătându-ni-l cu părul lung și îmbrăcat cu rochiță.

La presiunea părinților, tânărul Rilke (cu vădite talente poetice și pentru desen), a trebuit să urmeze din 1885 o școală militară, cu profil real, (școala de cadeți din Sankt Pölten) spre a-l pregăti pentru cariera de ofițer. Exigențele instrucției militare și experiența unei societăți exclusiv masculine, l-au traumatizat pe termen lung pe acest tânăr sensibil. Din motive de sănătate, în 1891 Rilke a întrerupt pregătirea militară. Din 1892 până în 1895, s-a pregătit în particular pentru bacalaureat, pe care l-a luat în 1895. În anii 1895 și 1896 a studiat literatura, istoria artei și filozofia la Praga și la München.

După ce a plecat din Praga, în 1896 Rilke și-a schimbat prenumele René în Rainer, pentru că viitoarea sa prietenă, Lou Andreas-Salomé, a considerat că acesta este mai potrivit pentru un bărbat care vrea să devină scriitor.

1897-1902: Anii de dezvoltare[modificare | modificare sursă]

În anul 1897, Rainer Maria Rilke a întâlnit-o în München pe Lou Andreas-Salomé(1861-1937), o intelectuală și literată care călătorise mult în viața ei, și s-a îndrăgostit de ea. A urmat o relație tumultuoasă cu această femeie mai în vârstă decât el (ea are 36 de ani iar el 22), și căsătorită. Această relație amoroasă a durat până în 1900. Chiar și după ce s-au despărțit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă și sfătuitoare. De un mare folos i-au fost cunoștințele de psihanaliză, și experiența, dobândite în anii 1912-1913 de la Sigmund Freud.

La moartea lui Lou Andreas-Salomé, în anul 1937, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus că ... se știe că i-a fost atât muză cât și mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viață...

În toamna anului 1897, Rilke a urmat-o pe Lou Andreas-Salomé la Berlin, închiriind o locuință în imediata ei apropiere. În anul 1898 a plecat în prima sa călătorie în Italia, care a durat mai multe săptămâni. În cei doi ani care au urmat, a vizitat de două ori Rusia: în 1899 a plecat cu soții Andreas la Moscova, unde l-a întâlnit pe Lev Tolstoi. În lunile mai-august ale anului 1900 a plecat din nou în Rusia, de această dată numai cu Lou Andreas-Salomé, vizitând atât Moscova cât și Sankt Petersburg, traversând țara de-a lungul râului Volga.

În toamna anului 1900, imediat după ce Lou Andreas-Salomé a luat hotărârea să se despartă de el, Rilke i-a făcut o vizită mai lungă lui Heinrich Vogeler în localitatea Worpswede. Aici, Vogeler avea în proprietate o clădire, cunoscută sub denumirea de Barkenhoff, pe care o renovase în stilul Secession (Jugendstil). În Sala Albă a casei sale organiza în fiecare duminică întâlniri cu artiști, în special cu Otto Modersohn, Paula Modersohn-Becker, Carl Hauptmann și cu sculptorița Clara Westhoff (1878-1954). În urma acestor întâlniri, în primăvara anului următor a avut loc căsătoria între Rainer Maria Rilke și Clara Westhoff. În decembrie 1901 s-a născut fiica lor, Ruth (1901-1972). Dar, deja în 1902, Rilke a părăsit locuința comună și a plecat la Paris, pentru a scrie o monografie a sculptorului Auguste Rodin (1840-1917). Relațiile între Rilke și Clara Westhoff au subzistat pe durata întregii vieți, dar el nu era omul care să ducă o viață de familie, obișnuită pentru un burghez, legat de o singură localitate. În același timp, a început să fie copleșit de griji materiale, putându-și plăti cu greu datoriile prin diverse lucrări la comandă.

1902-1910: Perioada mijlocie de creație[modificare | modificare sursă]

Portretul lui Rainer Maria Rilke, de Paula Modersohn-Becker, 1906, Bremen

Prima perioadă petrecută la Paris a fost dificilă pentru Rilke, deoarece acest oraș mare, și străin pentru el, i-a insuflat multe temeri. Toate aceste experiențe ale sale, Rilke le-a adunat în prima parte a singurului său roman, Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge). Dar tot Parisul i-a prilejuit și întîlnirea cu multe surse de inspirație moderne, precum sculpturile lui Auguste Rodin sau lucrările pictorului Paul Cézanne (1839-1906). În acești ani, Parisul devenise domiciliul principal al poetului. În anii 1905 și 1906, Rilke a fost angajat ca secretar personal al lui Auguste Rodin, care a reprezentat pentru Rilke figura idealizată a tatălui. În mai 1906, puțin după moartea tatălui lui Rilke, Rodin a pus brusc capăt acestei relații contractuale.

Principalele creații poetice din perioada pariziană au fost Neue Gedichte (Poezii noi) 1907, Der neuen Gedichte anderer Teil (Cealaltă parte a poeziilor noi) 1908, care cuprind versuri scrise din 1903 până în 1908, cartea de poezii Requiem 1909, precum și romanul Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge), început în 1904 și terminat în ianuarie 1910.

1910-1919: Frământări interne și externe[modificare | modificare sursă]

În anul 1912 a apărut o nouă ediție a povestirii sale lirice Weise von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke (Cântul de iubire și moarte al stegarului Christoph Rilke), care a cunoscut o mare popularitate în cadrul seriei noi scose de editura Insel.

După apariția "Însemnărilor..." Rilke a intrat într-o perioadă de profundă criză de creație, care s-a terminat abia în februarie 1922, când a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze), începute încă din 1912. Acest ciclu de poezii își trage numele de la castelul Duino din Triest, aparținând contesei Marie von Thurn und Taxis, unde Rilke a fost găzduit din octombrie 1911 până în mai 1912.

Izbucnirea Primului război mondial l-a surprins pe Rilke în timpul unei șederi în Germania. Îi era imposibil să se întoarcă la Paris: bunurile lăsate de el acolo fuseseră sechestrate, confiscate și vândute la licitație. Cea mai mare parte a războiului a fost petrecută de Rilke la München. Din 1914 până în 1916 a avut o legătură amoroasă năvalnică cu pictorița Lou Albert-Lasard.

La începutul anului 1916 Rilke a fost concentrat și a trebuit să urmeze la Viena un ciclu de instrucție de bază. Prin intervențiile unor prieteni influenți, a fost repartizat să muncească în arhiva de război, iar pe 9 iunie 1916, a fost lăsat la vatră. Rilke a plecat din nou la München, unde a stat aproape permanent, cu o scurtă întrerupere la moșia Böckel din Westfalia, aparținând lui Hertha Koenig. Experiența traumatizantă din timpul serviciului militar, care s-a suprapus peste amintirile încă neșterse ale spaimelor pe care le-a resimțit în școala militară, l-au adus în pragul unei muțenii poetice aproape complete.

1919-1926: Operele târzii[modificare | modificare sursă]

Pe 11 iunie 1919, Rilke a părăsit orașul München pentru a călători în Elveția. Motivul oficial era o invitație pentru a ține o prelegere la Zürich, dar adevăratul motiv a fost dorința sa de a scăpa de tumultul postbelic și de a relua lucrul, întrerupt de atâta vreme, la Duineser Elegien (Elegiile duineze). Căutările sale de a găsi o locuință care să fie atât potrivită cerințelor sale, cât și suportabilă material, s-au vădit a fi foarte dificile. Unele din locurile unde a stat Rilke au fost Soglio, Locarno și Berg am Irchel. Abia în vara anului 1921 și-a găsit o locuință convenabilă în turnul castelului din Muzot (în francezăChateau de Muzot) în apropiere de Sierre, în Cantonul Wallis. În luna mai 1922, Werner Reinhart (1884-1951), care era pe post de mecena pentru Rilke, a cumpărat clădirea și i-a pus-o la dispoziție poetului fără a-i cere chirie.

A urmat o perioadă de creație intensă când, după numai câteva săptămâni de muncă, în februarie 1922 Rilke a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze). În aceeași perioadă a scris și ambele părți ale ciclului de poezii Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt considerate drept cele mai reușite al operei lui Rilke.

Din 1923 a trebuit să lupte cu grave probleme de sănătate, fiind nevoit să se interneze perioade lungi în sanatoriu. Încercând să învingă boala prin schimbarea mediului în care trăia, Rilke a plecat și la Paris, unde a stat din ianuarie până în august 1925. În ciuda stării sale de sănătate, între 1923 și 1926 Rilke a mai scris unele poezii valoroase (de exemplu Gongși Mausoleum), precum și o mare parte a operei sale în limba franceză, nici până astăzi studiată îndeajuns.

Abia cu scurt timp înainte de moartea sa, s-a putut diagnostica și boala de care a suferit Rilke: leucemie. Poetul a decedat pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont sur Territet, da lângă Montreux, iar pe 2 ianuarie 1927 a fost înmormântat în cimitirul din Raron în Cantonul Wallis. Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur când era pe moarte:

Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern

(Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui).

Rainer Maria Rilke
Date personale
Nume la naștere	René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke
Născut	4 decembrie 1875[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Praga, Austro-Ungaria[13][14]
Decedat	29 decembrie 1926 (51 de ani)[2][14][15][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Montreux, Elveția
Înmormântat	Raron[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Părinți	Josef Rilke, Sophie „Phia“ Entz
Căsătorit cu	Clara Westhoff
Copii	Ruth
Naționalitate	Austria
Cetățenie	Germania  Austria  Austro-Ungaria
Etnie	Austrieci
Ocupație	poet de limbă germană, traducător
Limbi	limba franceză limba germană[1]
Studii	Studii de literatură, istoria artei și filozofie la Praga și München
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1894 - 1925
Specie literară	poezie, roman, poveste
Operă de debut	1896 - „Larenopfer”
Opere semnificative	„Neue Gedichte”, „Duisener Elegien”, „Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge”

·         1933: A încetat din viaţă I.G.Duca, prim-ministru al guvernului Romaniei, asasinat de către un comando legionar pe peronul gării din Sinaia; (n. 26 decembrie 1879).

Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, București – d. 29 decembrie 1933, Sinaia), om politic liberal român, a deținut funcțiile de ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de așa-numiții Nicadori din cauza eforturilor sale de a pune stavilă avântului mișcării fasciste Garda de Fier. A fost inițiat în francmasonerie, când se afla la studii în Franța.

·         1937: A murit fizicianul Constantin I. Miculescu; principala sa contribuţie la domeniul fizicii poate fi regăsită chiar în lucrarea sa de doctorat, unde a prezentat o determinare precisă a echivalentului mecanic al caloriei (n. 1863)

* 1941: Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen (Ernst Bernhard Victor Georg, Prinz von Sachsen-Meiningen; 27 septembrie 1859 – 29 decembrie 1941) a fost șeful Casei de Saxa-Meiningen din 1928 până la moartea sa. S-a născut la Meiningen, ca fiul cel mare și moștenitorul aparent al Ducelui Georg al II-lea de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Ernst a urmat o carieră militară și când s-a retras deținea gradul de colonel în cavaleria prusacă. A primit un doctorat onorific în filosofie de la Universitatea din Jena.

La Munchen, la 20 septembrie 1892, Ernst s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen, fiica poetului Wilhelm Jensen. În ziua nunții, soția lui a fost numită baroneasă de Saalfeld de tatăl lui Ernst, Georg al II-lea.^[1] În ciuda căsătoria lui morganatice, Ernst și-a păstrat drepturile sale de succesiune asupra Ducatul de Saxa-Meiningen.^[2]

Când fratele său vitreg mai mare, ultimul duce care a domnit în Saxa-Meiningen, Bernhard al III-lea, a murit la 16 ianuarie 1928, Ernst i-a succedat la șefia casei ducale. Cum copiii lui s-au născut dintr-o căsătorie morganatică, el a fost succedat de nepotul său, Prințul Georg.

Ernst
Prinț de Saxa-Meiningen
Date personale
Nume la naștere	Ernst Bernhard Victor Georg
Născut	27 septembrie 1859 Meiningen
Decedat	29 decembrie 1941 (82 de ani) Altenstein
Înmormântat	Q2052704[*]
Părinți	Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg
Frați și surori	Bernhard al III-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*]
Căsătorit cu	Katharina Jensen
Copii	Baronul Georg Wilhelm Baroneasa Elisabeth Helene Baronul Ernst Frederick Baronul Ralf Erich Baronul Sven Hans Baronul Heinrich
Cetățenie	Imperiul German[*]
Ocupație	artist
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
Șeful Casei de Saxa-Meiningen
Domnie	16 ianuarie 1928 – 29 decembrie 1941
Predecesor	Bernhard III
Succesor	Prințul Georg

Sari la navigareSari la căutare

Constantin Karadja
Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja, în 1916.
Date personale
Născut	24 noiembrie 1889  Haga, Olanda
Decedat	28 decembrie 1950 (61 de ani)  București, România
Părinți	Principele Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa (1835–1894), ministru plenipotențiar Mary-Louise (Smith) (1868–1943)
Căsătorit cu	Principesa Marcelle Hélène Caradja (1896–1971), fiica principelui Aristide Caradja,
Copii	Principele Jean Aristide Constantin Georges Caradja/Karadja (1917–1993), căsătorit cu Minna Frieda Auguste Starke (1911–1992) Principesa Marie Marcelle Nadèje Karadja (1919-2006)
Cetățenie	România
Ocupație	diplomat, jurist, istoric, bibliograf și bibliofil
Activitate
Alma mater	Framlingham College[*]
Premii	Drept între popoare
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

* 1950: Constantin Karadja (nume complet Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja; n. 24 noiembrie 1889, Haga – d. 28 decembrie 1950, București) a fost un diplomat, jurist, istoric, bibliograf și bibliofil român de origine olandeză, membru de onoare (1946) al Academiei Române (eliminat din Academia RPR în 1948). La 18 aprilie 2005 a fost declarat de Statul Israel „Drept între popoare”.

APARTENENȚĂ FAMILIALĂ

Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja s-a născut la Haga, în Olanda, ca fiu al principelui Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa (1835–1894), ministru plenipotențiar, și al soției sale, Mary-Louise (1868–1943), fiica senatorului suedez, comandorul L. O. Smith.

A avut o soră, principesa Despina Marie Roxane Alexandra Theodora Karadja (1892–1983).

S-a căsătorit cu principesa Marcelle Hélène Caradja (1896–1971), fiica principelui Aristide Caradja, cu care a avut doi copii:

-Principele Jean Aristide Constantin Georges Caradja/Karadja (1917–1993), căsătorit cu Minna Frieda Auguste Starke (1911–1992);

-Principesa Marie Marcelle Nadèje Karadja (1919-2006).

FORMAȚIUNE ȘI STUDII

European prin educație, Karadja a studiat dreptul la Inner Temple ^[1] și a fost admis avocat în baroul englez^[2]. Vorbea engleza, franceza, germana, suedeza, daneza și norvegiana și cunoștea limbile latină și greacă. Stabilit în România prin căsătorie (1916), Constantin I. Karadja a devenit cetățean român^[3]. Intrat în diplomație în 1920, a servit în misiuni diplomatice în calitate de consul la Budapesta (1921-1922) și consul general la Stockholm (1928-1930) și Berlin (1931-1941). În 1941 a devenit directorul departamentului consular din Ministerul Afacerilor Externe. Dispunând și de o solidă pregătire în domeniul economiei, Karadja a lucrat în calitate de consilier tehnic în Ministerul de Finanțe, participând în mai 1927 la Conferința Economică Internațională de la Geneva ca șef și expert al delegației române. A redactat un Manual diplomatic și consular.

ACTIVITATE BIBLIOLOGICĂ, BIBLIOFILĂ ȘI ISTORICĂ

Pasionat bibliofil, colecționar de cărți vechi și rare, Constantin I. Karadja a întemeiat una dintre cele mai importante colecții de carte veche și rară din România, aflată astăzi în cea mai mare parte în Fondul Bibliotecii Naționale (inclusiv „34 de incunabule numai în fondurile Bibliotecii Naționale” ^[4]) precum și la Biblioteca Academiei Române, căreia i-a dăruit cel mai complet exemplar al Lucrului apostolicesc tipărit în 1563 la Brașov de diaconul Coresi, însoțit de o amplă descriere științifică proprie ^[5].

Acreditat la Berlin, și-a urmat în paralel cu activitatea în diplomație și cercetare în domeniul incunabulelor, fiind singurul român care a lucrat la GW (Kommission für den Gesamtkatalog der Wiegendrucke „Comisia pentru catalogul general al Incunabulelor”), îndrumat de Konrad Haebler (1857-1946)^[6]. În această perioadă, Karadja a realizat Lista incunabulelor de pe teritoriul României, completată după întoarcerea în țară, alcătuind Inventarul incunabulelor păstrate în România (343 pagini) ^[7][8].

A publicat lucrări privind istoria veche a României, utilizând în parte izvoare inedite rezultate ale cercetărilor sale: Cele mai vechi izvoare tipărite ale istoriei Românilor, lucrare în limba germană ^[9], relatând între altele despre luptele lui Ștefan cel Mare ^[10], și o mică lucrare geografică editată în 1490 de așa-numitul „Ptolemeu german”, Georg Stuchs din Nürnberg, din care existau doar două exemplare cunoscute și care descrie exact granițele țării pe care o intitulează „Dacia/Walachey”; este menționată de asemeni cetatea Kilia la gurile Dunării. Vechea Artă tipografică română face obiectul unei alte publicații a lui Karadja ^[11], începând cu Octoihul lui Macarie din 1493-94.

Cea mai veche mențiune a Daciei în tipar, 1454, identificată de C. I. Karadja într-un incunabul tipărit la Mainz a fost prezentată în 1940 la Academia Română ^[4]. De menționat este lucrarea Despre edițiile din 1488 ale Cronicei lui Joannes de Thurócz publicată de Academia Română ^[12], de asemeni scrierile Papei Pius al II-lea (Eneas Sylvius Piccolomini) al cărui Tractatus de bello Thurcorum et Hungarorum este, în opinia lui Karadja, una din primele tipărituri care îi menționează pe români (Colonia (Köln), Arnoldus Therhoernen, 1472).

După mulți ani, în 1969, la Staatsbibliothek din Berlin, specialiștii care îl cunoscuseră pe Karadja își aminteau încă de el (vezi Dan Simonescu). „Aproape jumătate (circa 50) din studiile lui Constantin I. Karadja au fost publicate de Nicolae Iorga în cele trei reviste ale lui”.^[7][13]. Dintre cărturarii români contemporani, N. Iorga, Ion Bianu, Nicolae Cartojan și Demostene Russo l-au apreciat în mod deosebit^[7].

La 3 iunie 1946, a fost cooptat ca membru de onoare al Academiei Române, la propunerea generalului acad. Radu R. Rosetti, istoric militar de seamă și fost conservator al Bibliotecii Academiei, care a relevat activitatea lui C. I. Karadja de emerit bibliolog și cercetător al trecutului, fiind și „un generos înzestrător al bibliotecii noastre cu numeroase cărți de cea mai mare valoare istorică și bibliografică”. Scrisoarea de recomandare a fost semnată de 18 academicieni, între care Ion I. Nistor, Alexandru I. Lapedatu, Dimitrie D. Pompeiu, Gheorghe Spacu, Emil Racoviță, Iorgu Iordan, Constantin I. Parhon, Nicolae Bănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir^[14].

La 14 iunie 1944, C. I. Karadja a depus spre păstrare la Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București importanta colecție de lepidoptere a savantului entomolog Aristide Caradja, trecută la conacul familiei de la Grumăzești de teama bombardamentelor din timpul războiului^[15].

A fost eliminat din Academia RPR în 1948^[16].

ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ

În activitatea sa diplomatică, Constantin I. Karadja, marcat de educația sa umanistă și juridică, s-a ghidat constant după principiile dreptului internațional, implicând respectul față de om, necedând presiunilor politice ale momentului, „doctrinelor” la modă sau eventualelor „oportunități”, s-a angajat perseverent în apărarea drepturilor cetățenilor români de peste hotare, indiferent de etnie sau religie.

Atât în calitatea de consul general al României la Berlin (1931-1941) cât și ca șef al secției consulare în Ministerul Român de Externe (15 iunie 1941 – 17 octombrie 1944), „în ambele sale funcții, timp de un deceniu și jumătate, Karadja a depus o intensă activitate de salvare a evreilor români surprinși de război în regatul morții”. „Zeci de mii de oameni și-au datorat viață persistenței, abnegației, hotărârii și amplorii ieșite din comun, marcând angajamentul său de lungă durată în favoarea evreilor români naufragiați sub regim nazist.”^[17]

La scurt timp după demisia sa la 17 octombrie 1944, a fost reangajat în minister de noul Ministru de Externe, Constantin Vișoianu. „La 1 septembrie 1947 a fost din nou îndepărtat din minister, de data această definitiv. A fost una din ultimele măsuri luate de ministrul de externe Gheorghe Tătărăscu, obligat și el, o lună mai târziu, să cedeze locul Anei Pauker. Referatul serviciului de cadre al MAE îl caracterizează drept „cosmopolit, de origine burghezo-moșierească”, așadar necorespunzător cerințelor „vremurilor noi”.^[18]. Lui Constantin Karadja i-a fost refuzată ulterior acordarea pensiei. Într-o atmosferă de incertitudine și amenințare, s-a stins din viață la 29 decembrie 1950.

RECUNOAȘTERE POSTUMĂ

La 15 septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii la ambasada israeliană din Berlin, în prezența ambasadorului României, lui Constantin I. Karadja i s-a conferit postum titlul de „Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim.^[19] Au fost prezentate în detaliu demersurile sale diplomatice (prezentare făcută în baza documentelor aflate la ministerul de externe al României, precum și la Arhiva Holocaustului de la Washington – scrisori, memorii, referate ș.a. adresate superiorilor săi, inclusiv ministrului de externe Mihai Antonescu) și care au dus la salvarea de la deportare și exterminare a peste 52.000 de evrei (bărbați, femei, copii) din Europa stăpânită de naziști, în special din Germania, Franța si Ungaria, dar și din Grecia și Italia (în perioada noiembrie 1943 - iulie 1944) ^{[20][21][22][23][24][25]}.

DECORAȚII

•  Ordinul „Vulturul German” în gradul de Comandor^[

·         1967 - A murit Paul Whiteman, dirijor american de jazz simfonic (n.28.03.1890).
* 1970: Prințul Adalbert de Bavaria (germană Adalbert Alfons Maria Ascension Antonius Hubertus Joseph omnes sancti Prinz von Bayern; 3 iunie 1886– 29 decembrie 1970) a fost membru al casei regale de Wittelsbach, istoric, autor și ambasador german în Spania. La 12 iunie 1919 Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim, fiica contelui Otto von Seefried auf Buttenheim și a Prințesei Elisabeta Maria de Bavaria. Nunta a avut loc la Salzburg, Austria. Cuplul a avut doi fii:

• Prințul Constantin de Bavaria (1920–1969)
• Prințul Alexandru de Bavaria (1923–2001)

Prințul Adalbert de Bavaria a murit la 29 decembrie 1970 la Munchen la vârsta de 84 de ani și a fost înmormântat la cimitirul mănăstirii Andechs din Bavaria.

Prințul Adalbert de Bavaria
Prințul Adalbert de Bavaria
Date personale
Născut	3 iunie 1886 Munchen, Bavaria
Decedat	29 decembrie 1970 (84 de ani) Munchen, Bavaria
Înmormântat	Cimitirul mănăstirii Andechs din Bavaria
Părinți	Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei Infanta María de la Paz a Spaniei
Frați și surori	Prințul Ferdinand de Bavaria Prințesa Pilar de Bavaria
Căsătorit cu	Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim
Copii	Prințul Constantin Prințul Alexandru
Cetățenie	Germania
Ocupație	scriitor diplomat istoric
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Ambasador al Germaniei în Spania[*]
Domnie	1952 – 1956
Succesor	Karl Heinrich Knappstein[*]

* 1972: Joseph Cornell (n. 24 decembrie 1903 – d. 29 decembrie 1972) a fost un sculptor american, un pionier în domeniul asamblărilor artistice.

* 1973: Gheorghe Cristescu (n. 10 octombrie 1882 – d. 29 noiembrie 1973) a fost un politician comunist român. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1921 - 1924) și a fost printre fondatorii acestuia. A fost supranumit Plăpumarul.

Gheorghe Cristescu
Cristescu în 1971, întâlnindu-se cu Nicolae Ceaușescu
Date personale
Născut	10 octombrie 1882
Decedat	29 noiembrie 1973
Copii	Tita Cristescu
Naționalitate	română --  România
Cetățenie	România
Ocupație	sindicalist[*] om politic
Fondator al PCR
Secretar General al PCR
În funcție 1921 – 1924
Partid politic	Partidul Comunist din România

·         1975: A murit matematicianul Tiberiu Popoviciu; fondatorul şcolii române de analiză numerică; a înfiinţat (în 1946), la Universitatea din Cluj, Seminarul de Teoria Aproximării şi Analizei Numerice; membru titular al Academiei Române din 1963 (n. 1906)

·         1978: A murit Franyó Zoltán, publicist şi traducător maghiar din România (n. 1887)

* 1986: Andrei Arsenievici Tarkovski (în rusă: Андре́й Арсе́ньевич Тарко́вский; n. 4 aprilie 1932, Zavrajie, Regiunea Kostroma, Rusia sovietică - d. 29 decembrie 1986^[1], Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, Franța) a fost un regizor, actor, scenarist și scriitor rus. Este considerat unul dintre cei mai influenți cineaști ai erei sovietice și ai întregii istorii a cinematografiei. Este înmormântat la cimitirul ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois.

A jucat un rol prim rang în dezvoltarea cinematografiei moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film (dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se și profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale (care, de altfel, se limitează la 7 filme și câteva scurt-metraje - în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-și recunoaște intenția, câteva din filmele sale - Andrei Rubliov, Oglinda (film), Călăuza - conțin idei privite cu ostilitate de Uniunea Sovietică.

Andrei Arsenievici Tarkovski - foto: ro.wikipedia.org

Andrei Arsenievici Tarkovski (n. 4 aprilie 1932, Zavrajie, Regiunea Kostroma, Rusia sovietică – d. 29 decembrie 1986, Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, Franța).

* 1994: Tudor Greceanu (n. 13 mai 1917, București – d. 29 decembrie 1994)^[1]a fost un aviator român de elită în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Unele din faptele sale sunt amintite în engleză la Forțele Aeriene Regale ale României. Tudor Greceanu era descendent al unor vechi familii de boieri moldoveni, și strănepot al lui Ion Ghica^[2]. Era posesor a șase brevete de pilot (brevetul de pilot de război, obținut în școala militară, brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și brevetul de zbor fără vizibilitate^[3]), inclusiv brevetele și insignele de pilot german, italian și american, a avut la activ 6000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest^[2]. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, locotenentul Tudor Greceanu a avut 42 de victorii, doborând 42 de avioane inamice^[4], pentru care a fost răsplătit devenind Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III^[2][5].

Așii români decorați în august 1943 cu Ordinul Mihai Viteazul: Cantacuzino, Dicezare, Greceanu, Șerbănescu și Milu.

După război, a fost arestat de regimul comunist din România și ținut în închisori cu regim sever ca cea de la Aiud, timp de mai mulți ani. A scăpat de plutonul de execuție, după o evadare spectaculoasă din Penitenciarul Aiud^[2], dar de pe urma torturilor din închisoare i-au fost amputate ambele picioare.

Ca urmare a rezultatelor deosebite, la terminarea războiului s-a consemnat în dosarul său: "blocat pentru mobilizare în cadrele Flotilei 1 vânătoare ca indispensabil". De aceea, când a ieșit din închisoare, în 1964, și-a păstrat gradul de căpitan, cu toate ca legea prevedea că detenția politică atrage inevitabil după sine pierderea gradului militar și obținerea livretului militar de soldat simplu.^[3]

Printre altele, fostul aviator român spunea:

“Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești? (…) Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu…M-am bătut pentru țara asta și la 2000 de kilometri într-un sens și în celălalt, și pe frontul de răsărit și pe cel de apus. Și am crezut în virtuțile neamului. Și uitați-vă ce-am cules.”

Tudor Greceanu
Date personale
Născut	13 mai 1917  București, România
Decedat	29 decembrie 1994 (77 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Porecla	Dido
Activitate
A luptat pentru	România
Ramura	Aviația Militară
Gradul	Căpitan de aviație
Unitatea	Grupul 7 Vânătoare, Flotila Udet
Bătălii / Războaie	al doilea război mondial bătălia de la Stalingrad frontul de est frontul de vest
Decorații și distincții
Decorații	Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III, Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 1 baretă, Medalia Cruciada contra comunismului, Medalia Carol al II-lea, Ordinul Coroana României în grad de cavaler, Ordinul Coroana României în grad de ofițer, Ordinul Steaua României în grad de cavaler, Ordinul sovietic Pobeda

* 1995: Gheorghe Cunescu (n. 3 august 1914, Susleni – d. 28 decembrie 1995, București) a fost un preot, publicist, scriitor, critic literar și istoric literar, istoriograf muzical, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației Scriitorilor din București.

BIOGRAFIE

Gheorghe Cunescu s-a născut la 3 august 1914, în Suslenii Orheiului, din părinți agricultori, răzeși – tatăl său, Mihail Cunițchi, fiind și cântăreț la biserica din Susleni. Rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, a fost luat și crescut de unchiul său Ion Cunițchi, din comuna Balatina, Bălți, unde acesta slujea ca diacon. La 9 iulie 1941 se căsătorește cu doamna învățătoare Ana Cegoreanu.

Studiile și activitatea ecleziastică

După absolvirea școlii primare din Balatina, s-a înscris la Seminarul Teologic (1928 -1936) din Chișinău, susținându-și examenul de absolvire în 1935. Se înscrie la Facultatea de Teologie din același oraș (1936 -1940). Își susține teza de licență în teologie în 1939, cu mențiunea “Excepțional - cum laude”, nota 10.

La 1 decembrie 1941 este hirotonit preot pe seama parohiei Șoldănești-Orhei (1941 - 1944), de unde, la sfârșitul anului 1944, se refugiază în Țară (România) din cauza ocupării Basarabiei de către sovietici și funcționează ca preot în parohiile Panagia – Dolj (1945 - 1947), Ideciul de Jos (1948 - 1952), Luierul – Mureș (1953 - 1971), Popa – Tatu din București (1972 - 1975), de unde se pensionează, pe caz de boală și limită de vârstă, în ianuarie 1977, desfășurând în continuare, ca preot pensionar, o activitate pastorală remarcabilă, dar dedicându-se îndeosebi activității publicistice și literare, cercetând și studiind, în special, viața, activitatea și opera literară a cunoscutului preot, profesor, teolog și scriitor Grigore Pișculescu, alias Gala Galaction, devenind unul din cei mai însemnați galactionologi. Axa preocupărilor literare ale lui Cunescu o constituie studiul îndelungat al personalității lui Gala Galaction, profesorul său preferat, față de care manifestă un veritabil cult. Lucrările despre maestru au o valoare exclusiv documentară. Referitor la activitatea publicistică trebuie să menționăm că și-a început-o încă din anii studenției, 1935 – 1936, la săptămânalul “Tribuna tinerimii” din Chișinău, editat de un grup de studenți teologi. Tot în această perioadă, avându-l ca profesor la facultate pe părintele Gala Galaction, acesta din urmă, intuind calitățile și însușirile sufletești deosebite ale studentului teolog Cunescu, nu numai ca i-a acordat întreaga sa încredere și bunăvoință, dar l-a și împuternicit să-i descrie activitatea sa multiplă, ceea ce Părintele Gheorghe a reușit cu brio, publicând mai multe volume în diferite ediții. Primul volum a fost "Pe urmele lui Gala Galaction" (1982), vorbind despre călătoriile preotului și scriitorului Gala Galaction în provinciile românești și în străinătate (Ungaria, Italia, Egipt, Muntele Athos etc.).

Împreună cu Sergiu Roșca, distins preot și publicist basarabean, au colaborat la alcătuirea unei lucrări privind viața și activitatea publicistică ale părintelui profesor și publicist basarabean Vasile Țepordei, precum și o postfață la „Amintirile din Gulag” ale acestuia.

Gheorghe Cunescu a avut o colaborare prodigioasă cu diferite publicații laice și bisericești, cum ar fi: “Glasul Bisericii”, “Biserica Ortodoxă Română”, “Mitropolia Olteniei”, “Raza”, “Vatra”, “Magazin istoric”, “Literatura și arta” etc. A abordat diverse probleme bisericești și literare, aducând prețioase contribuții la cunoașterea vieții și activității multor personalități din Basarabia, cum ar fi Mitropolitul Gurie Grosu, Episcopul Dionisie, poetul Alexe Mateevici, pictorul și muzicianul Mihail Berezovschi, etc.

S-a mutat la Domnul în data de 28 decembrie 1995, în vârstă de 81 de ani.

OPERE PUBLICATE ȘI REEDITĂRI

Lucrări în volum

• "Gala Galaction. O lume nouă. Antologie și studiu introductiv"; București, 1970;
• "Gala Galaction. Prin țară. Culegere, cuvânt introductiv, tabel bibliografic și note"., București, 1975;
• "Gala Galaction, Opinii literare" București, 1979;
• "Pe urmele lui Gala Galaction", București, 1982, 270;
• "Gala Galaction. Mihai Eminescu. Ediție, cuvânt înainte, note și indice", Iași, 1987, 160;
• "Gala Galaction", Galați, 1989.

Studii

• "Gala Galaction, traducător biblic", în revista "BOR", an. LXXXV, 1969, nr. 3 - 4, p. 312 - 329
• "Gala Galaction ,"Ad cathedram", în revista "Studii Teologice", an. XXVI, 1974, nr. 3 - 4, p. 271 - 278;
• "Părintele Grigorie (Gala Galaction)-"Gură de Aur", în revista "Glasul Bisericii", an. XXXVIII, 1979, nr. 3 - 4, p. 287 - 296;
• "Gala Galaction - bibliografie teologică - bisericească", în BOR, an. XCVII, 1979, nr. 3 - 4, p. 451 - 504;
• "Preoția Părintelui Grigorie (Gala Galaction)", în revista "Ortodoxia", an. XXXI, 1979, nr. 2, p. 391 -404;
• "Părintele Grigorie Pișculescu (Gala Galaction) apărător al Ortodoxiei românești", în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXI, 1979. nr. 4 - 6, p. 238 - 244
• "Gala Galaction despre slujirea arhierească", în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXII, 1980, nr. 7 - 9, p. 652 - 660;
• "Eminescu în conștiința lui Gala Galaction", în "Revista de istorie și teorie literară", nr. 3, 1980, p. 397 - 409;
• "Dreapta credință în scrierile Părintelui Gala Galaction", în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXV, 1983, nr. 9 - 10, p. 595 - 611.
• "Părintele Grigorie Pișculescu, (Gala Galaction) traducător al Bibliei", în revista "Mitropolia Olteniei", an.XXXVI, 1984, nr. 9 - 10, p. 625 - 640;
• "Pacea noastră - pacea lumii (după scrierile părintelui Grigorie Gala Galaction)", în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXVIII, 1986, nr. 4, p. 6 - 22.

Alte studii

• "Antimise grecești imprimate la Viena pentru românii ortodocși din Transilvania", în "Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena" pe anul 1983, p. 115 - 119;
• "Cărți vechi românești pe valea inferioară a Mureșului: Deda-Reghin", în revista "Mitropolia Ardealului"(MA), an. XVIII, 1973, nr.1 - 2, p. 102 - 110;
• "Protopopul Gheorghe Dimitriu, (Hogaș) din Tecuci - luptător pentru unirea țărilor românești, în revista "Mitropolia Moldovei și Sucevei" (MMS), an. L, 1974, nr. 1 - 2, p. 104 - 113
• "M. Eminescu. La 125 de ani de la naștere", în revista "BOR", an. XCIII, 1975, nr. 1 - 2, p. 109 - 117;
• "Constantin Brâncuși. La centenarul nașterii", în revista "Glasul Bisericii", an. XXXV, 1976, nr. 1 - 2, p. 211 - 210;
• "Ierodiaconul Iosif N. Teodorescu. La centenarul nașterii lui Tudor Arghezi", în revista "MO", an. XXXII, 1980 nr. 7 - 9, p. 639 - 647;
• "Mihail Sadoveanu. La centenarul nașterii sale", în revista "BOR", an. XCVIII, 1980, nr. 11 - 12, p. 1173 - 1182;
• "Octavian Goga. La centenarul nașterii", în revista "BOR", an. XCIX, 1981, nr. 3 - 4, p. 325 - 333;
• "George Enescu. La centenarul nașterii sale", în revista "BOR", an. C, 1982, nr. 1 - 2, p. 168 - 179;
• "Mitropolitul Iosif Budai. La 300 de ani de la naștere", în revista "Mitropolia Ardealului" (MA), an. XXVII, 1982, nr. 1 - 3, p. 139 - 150;
• "La o sută de ani de la nașterea lui Nicolae Titulescu", in MO, an. XXXIV,1982, nr. 4 - 6, p. 395 - 404 ;
• "Preotul poet Alexie - Alecu Mateevici (Mateescu). La 95 de ani de la naștere", în revista "BOR", an. CI, 1983, nr. 3 - 4, p. 247 - 252;
• "Onisifor Ghibu. La centenarul nașterii (1883 - 1983)", în revista "BOR", an. CI, 1983, nr. 5 - 6, p. 417 - 426;
• "Ciprian Porumbescu. La 100 de ani de la trecerea lui la cele veșnice", în revista "BOR", an. CI, 1983, nr. 7 - 8, p. 530 - 541;
• "Arhimandritul Iuliu Scriban, apărător al Ortodoxiei românești, în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXVIII, 1986, nr. 5, p 87 - 103
• "Alexie Mateevici și limba românească", în revista "BOR", an, CVI, 1988, nr. 3 - 4, p. 88 - 95;
• "Tudor Arghezi despre Ortodoxia românească", în revista "Ortodoxia", an. XLII, 1990, nr. 4, p. 162 - 178.

Alte articole

Articole, recenzii (peste 40), necrologuri în:

• "Tribuna Tinerimii" - București
• "Cronica" - Iași
• "Revista Cultului Mozaic" - București
• "Vatra" - Târgu-Mures
• "Calendarul Credința" - Detroit
• "Telegraful Roman" - Sibiu
• "Luminatorul" - Chișinău
• În revistele citate la lista bibliografică.

DISTINCȚII

Pentru activitatea sa neobosită ca slujitor al altarului a fost distins de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române cu “Brâul roșu”, iar datorită remarcabilei activități literare a fost primit, în urma recomandărilor făcute de istorici și critici literari consacrați (Șerban Cioculescu, Ion Potopin și alții) ca membru în Uniunea Scriitorilor din România. Tot ca o apreciere deosebită a vieții și activității sale, slujba de înmormântare a fost onorată de prezența unor distinse personalități clericale, în frunte cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist, însoțit de doi Preasfințiți Episcopi Vicari și un sobor numeros de preoți, prilej cu care a fost evocată figura luminoasă a acestui confrate, ale cărui generozitate, ospitalitate și bunătate, precum și munca neprecupețită pe altarul Bisericii și al Patriei noastre, nu vor fi uitate niciodată.

·         2000: A murit Angela Ion, istoric literar; specialistă în limba şi literatura franceză, a coordonat lucrări de sinteză, precum dicţionarul „Scriitori francezi” (1978) şi „Dicţionarul istoric şi critic al literaturii franceze” (1982), a publicat numeroase studii şi lucrări de istoria literaturii franceze sau despre relaţiile literare româno-franceze (n. 1928)

* 2004: Julius Axelrod (n. 30 mai 1912 - d. 29 decembrie 2004) a fost un farmacolog, biochimist și neurochimist evreu-american, care împreună cu farmacologul Bernard Brodie a descoperit rolul analgetic și a contribuit la producerea pe cale industrială a paracetamolului. Pentru cercetările sale în domeniul transmiterii pe cale umorală a impulsului nervos la nivelul sinapselor, primește în anul 1970 Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Ulf von Euler și Sir Bernard Katz.

Clody Bertola
Date personale
Născută	12 august 1913
Decedată	28 decembrie 2007 (94 de ani)
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Căsătorită cu	Ștefan Constantinescu Liviu Ciulei Lucian Pintilie
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 2007: Clody Bertola (n. 12 august 1913, București - d. 28 decembrie 2007, București) a fost o actriță română.

SCURTĂ BIOGRAFIE

S-a născut la București într-o familie de religie catolică. A absolvit cursurile Conservatorului de Artă Dramatică. A fost actriță a Teatrului Bulandra dar a jucat și la Teatrul de Comedie, Teatrul Național din București și Teatrul Mic. A fost căsătorită cu regizorii Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. Cariera actriței a fost evocată în volumul „La vie en rose” de Ludmila Patlanjoglu. A fost prietenă cu Jeni Acterian.

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[1]

Clody Bertola a decedat în București la 28 decembrie 2007, la vârsta de 94 ani. Corpul neînsuflețit a fost depus în capela din cimitirul Bellu catolic, după care a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, potrivit dorinței testamentare a răposatei.^[2]

FAMILIA

A fost căsătorită de trei ori, iar doi dintre soții săi au fost Liviu Ciulei, mai mic cu 10 ani, și Lucian Pintilie, mai tânăr cu 20 de ani.^[3]

FILMOGRAFIE

• 1957: Ciulinii Bărăganului,
• 1971: Facerea lumii,
• 1972: Felix și Otilia - Aglae Tulea
• 1973: Ciprian Porumbescu - soția pastorului
• 1978: Profetul, aurul și ardelenii

·         2008 - Trompetistul american de jazz Freddie Hubbard a decedat. Hubbard, cunoscut pentru stilul său "hard bop", a primit un premiu Grammy pentru cel mai bun album în 1972. (n. 7 aprilie 1938)

Sari la navigareSari la căutare

Andrei Andrieș
Date personale
Născut	24 octombrie 1933[1]  Chișinău, Regatul României
Decedat	4 iulie 2012 (78 de ani)  Chișinău, Moldova
Cetățenie	URSS  Moldova
Ocupație	fizician
Activitate
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Premii	Ordinul Republicii Ordinul Insigna de Onoare[*]
Modifică date / text

* 2012: Andrei Andrieș (n. 24 octombrie 1933,^[1] Chișinău, Regatul României – d. 4 iulie 2012, Chișinău, Moldova) a fost un fizician din Republica Moldova, care a fost ales membru corespondent (1978) și apoi membru titular (1984) al Academiei de Științe a Moldovei. Membru PCUS, secretar al organizației de partid a Academiei de științe din RSSM în perioada sovietică.

Între anii 1984-1989 a îndeplinit funcția de secretar științific general și apoi în perioada 9 noiembrie 1989 - 5 februarie 2004 pe cea de președinte al Academiei de Științe a Moldovei.

În anul 1991, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

DISCIPOLI

• Valentin Ciumaș
• Mihai Iovu
• E.P. Colomeico
• D. Țiuleanu
• V. Ponomar
• A.V. Abașkin
• O.V. Bolșakov
• ș.a.

·         2012: A murit cineastul şi regizorul portughez Paulo Rocha; a avut o contribuţie semnificativă în dezvoltarea cinematografiei portugheze moderne (n. 1935)

Sărbători

·         Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod; Sf Cuv. Marcel și Tadeu; Harți   (calendar creștin-ortodox)

Sfinții 14 000 de Prunci, uciși de Irod – Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: crestinortodox.ro

Sfinții 14 000 de Prunci, uciși de Irod sunt cei 14,000 de prunci uciși de regele Irod în Betleem după Nașterea Domnului, ei devenind astfel primii mucenici pentru Hristos. Biserica îi prăznuiește în 29 decembrie.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod; 

Sf Cuv. Marcel și Tadeu; Harți

Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod

Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod

• • 

    Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod

    Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod

Irod a trimis ostași înarmați ca spre război ca să ucidă pe toți pruncii ce erau în Betleem și în toate hotarele lui, de la doi ani și mai jos, după vremea care i se adeverise de la magi.

Irod, văzând că s-a batjocorit de magi, s-a mâniat foarte. Dar asupra cui s-a mâniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Împăratului iudeilor cel de curînd născut. S-a mâniat asupra magilor, că nu s-au întors la dânsul spre a-i vești despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a mâniat, temându-se ca să nu-i ia împărăția. Căci Irod socotea că Hristos voiește să împărățească cu împărăție pământească, neștiind că împărăția Lui nu este din lumea aceasta. Ce a făcut ticălosul Irod? Neputând nici magilor să le răsplătească pentru că se duseseră, nici pe Hristos să-L ucidă, pentru că nu-L afla, a vărsat mânia să asupra nevinovaților prunci. Ca o fiară cumplită, când se rănește de cineva și nu ia seamă asupra aceluia care a rănit-o, ci ori ce-i iese înaintea ochilor, aceea rănește și rupe ca pe însuși acela ce ar fi rănit-o. Așa și Irod, fiind rănit cu mânia și neaflând pe aceia prin care s-a rănit, răpea și omora pe pruncii care cu nimic nu-l mâhniseră. Trimițând ostași înarmați ca spre război, a ucis pe toți pruncii ce erau în Betleem și în toate hotarele lui, de la doi ani și mai jos, după vremea care i se adeverise de la magi.

Prunci se omorau în multe chipuri. Pe unii îi tăiau cu sabia, pe alții îi ucideau de piatră și de zid, pe alții îi trânteau la pământ și îi călcau în picioare, pe alții îi sugrumau cu mâinile, iar pe alții îi rupeau și-i despicau; pe unii îi însulițau și pe alții îi tăiau în două. Mamele plângeau cu amar, până la cer strigau, smulgându-și părul, rupându-și hainele și trupurile, încât s-au împlinit cele zise de proorocul Ieremia: Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire și țipet mult. Rahila plângându-și pe fiii săi și nu putea să se mângâie, căci nu mai erau. Rama era o cetate mică, care se numea așa fiindcă stătea la un loc înalt ce era în hotarele lui Veniamin. Rahila se socotea de unii Betleemul, pentru că Rahila, femeia patriarhului Iacov și mama lui Veniamin, acolo era îngropată. Deci după mormântul Rahilei, Betleemul își câștigase numele de Rahila, și când se omorau prunci în Rahila, adică în Betleem, atunci se auzea în cetatea Rama, pentru că nu era departe de Betleem și se auzea glasul plângerii și al tânguirii, plângând maicile pentru omorârea pruncilor lor, a căror plângere o scriu doi sfinți: Ioan Gură de Aur și Damaschin.

Dintre aceștia, cel dintâi povestește astfel: „Acestea văzând maicile, întrebau pe ucigași: „Pentru ce omorâți pe pruncii noștri? Ce răutate au făcut împăratului sau vouă?”. Și nu era cine să le răspundă lor pentru ce se face această ucidere năpraznică și nu era cine să le mângâie acea plângere. Iar ele strigau către ostași: „Miluiți-ne pe noi, oamenilor, miluiți-ne pe noi! Au doară nu ați avut și voi mame? Oare nu știți dragostea mamei către fiu? Au nu aveți femei? Nu vă rușinați văzând piepturile lor goale? Oare n-ați fost și voi iubiți de mamele voastre? Oare nu vă temeți că nu cumva să se întâmple și fiilor voștri una ca aceasta? Miluiți-ne pe noi oamenilor, nu ne lipsiți de fiii noștri, ci mai întâi omorâți-ne pe noi, pentru că nu putem răbda moartea fiilor noștri; pe noi să ne însulițați dacă fiii noștri v-au făcut vreun rău, ca astfel și noi împreună cu dânșii să primim moartea”.

Acestea și celelalte grăind din durerea inimii și, de mânie ca niște bețe fiind, fără de sfială își rupeau hainele de pe ele, cu care se cuvenea să-și acopere pieptul și de multă jale își descopereau piepturile lor și cu pietre se băteau peste trupurile lor, fețele și le zgîrîiau, părul își rupeau, cerul îl chemau întru mărturie, strigând către Dumnezeu: „Ce sălbăticie este aceasta de la împăratul, O, Stăpânul nostru, Doamne, care se împotrivește făpturii Tale. Tu ai zidit, iar el omoară! Tu ne-ai dăruit nouă fii, iar el ne lipsește pe noi de dânșii. Pentru ce am născut parte bărbătească, dacă cu amară moarte se omoară pruncii noștri?”.

Iar Sfântul Ioan Damaschin, așa vorbește: „Stau lângă pruncii cei uciși mamele cele ce răbdaseră dureri întru naștere, avându-și cosițele capului despletite. Mâinile în văzduh ridicându-și, părul smulgându-și, capetele cu țarina presărându-și, cerul punându-l înainte mărturie, cu lacrimi udându-se și către Irod, care nu era de față, ziceau: „Ce este această poruncă nouă venită asupra noastră, o! împărate? Oare nu ești și tu tată al fiilor tăi? Oare nu știi dragostea părinților către fii? Dar steaua te-a scârbit pe tine? Apoi pentru ce nu arunci săgeți la ceruri, ci usuci piepturile cele izvorâtoare de lapte? Oare magii ți-au făcut rău ție? Apoi pentru ce nu te școli cu război asupra Persiei și pe Betleem îl lași fără de fii? Dacă S-a născut Împărat nou și din cărți ai primit mărturie despre Dânsul, apoi prinde pe îngerul Gavriil și îl pune în temniță”. Până aici grăiește Sfântul Ioan despre tânguirea maicilor Betleemului.

După uciderea sfinților prunci, al căror număr era paisprezece mii, degrabă a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, chiar pe ucigașul acela, pe împăratul Irod, pentru că a primit amar sfârșit vieții sale. Sfântul Teofilact povestește astfel: „Cuprins fiind de lingoare de diaree, de umflătura picioarelor, de astuparea nărilor, de tremurare a tot trupul și de alte boli ascunse, rău și-a lepădat ticălosul său suflet”. Se mai povestește și aceasta, că nu i-a fost lui de ajuns uciderea de prunci din Betleem, ci și dintre cetățenii Ierusalimului, la sfârșitul său, pe mulți din oamenii cei mai de frunte și mai cinstiți i-a dat morții: pe Ircan, arhiereul iudeilor l-a omorât, precum și pe toți mai marii preoților și cărturarilor poporului, pe care îi întrebase mai înainte unde are să se nască Hristos. Ei îi spuseseră că în Betleemul Iudeii. Pe aceia, mai pe urmă, i-a tăiat cu sabia.

Aceasta s-a făcut prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru că aceia toți se sfătuiră împreună cu Irod să omoare pe pruncul Iisus. Deci, împreună cu Irod și ei rău s-au sfârșit, precum a zis îngerul către Iosif în Egipt: Au murit cei ce căutau sufletul Pruncului. Iată că nu numai singur Irod căuta să omoare Pruncul, ci și toți cei ce se sfătuiseră cu dânsul, mai marii preoților și cărturarilor. Deci, nu numai singur Irod a murit, ci și toți cei ce căutau sufletul Pruncului, acela de la Dumnezeu fiind omorât, iar ei de Irod ucigându-se, căruia fiindu-i prieteni, de la el au primit ucidere.

Faptul că toți aceia căutau să ucidă pe Hristos și se uneau cu Irod la aceasta, arătat este aici: „Că pe dreptul acela, bătrânul Simeon, primitorul de Dumnezeu, după mărturia Sfântului Epifanie, – pentru mărturisirea lui cea pentru Hristos, care a făcut-o în biserică înaintea poporului – după ce s-a sfârșit, nu l-a învrednicit a fi pus în groapă, precum se cădea unui bărbat sfânt și preaînțelept dascăl, proroc mai înainte-văzător și bătrân mai cinstit decât toți. Ba încă și Sfântului proroc Zaharia i-a rânduit moarte pentru aceasta, căci pe Preacurata Fecioară, care intrase în biserică întru curăție cu Pruncul, a dus-o în locul fecioarelor unde nu se cuvenea aceasta pentru femeile care aveau bărbat. De aceasta pomenește Grigore de Nissa, Chiril Alexandrinul și Andrei al Critului. Dacă au văzut aceea, cărturarii și fariseii au început a cârti, iar Zaharia a stat lor împotrivă, adeverindu-le că acea Maică și după naștere este Fecioară curată. Dar ei, necrezând, le spunea sfântul că toată firea omenească împreună cu toată zidirea este slujitoare Ziditorului său. În mâinile Lui cele atotputernice stă precum va voi să rânduiască făptura Sa și să facă că Fecioară să nască, iar după naștere să rămână tot Fecioară. Pentru aceea și pe această maică n-a despărțit-o de locul fecioarelor, de vreme ce este tot fecioară. Atunci cărturarii cârteau în inimile lor contra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege și cu zavistie se mâniau pentru aceste două pricini: pentru că a pus pe Maica cu Pruncul în locul fecioarelor și pentru că da niște mărturii ca acelea despre Prunc. Apoi n-a ascuns această înaintea lui Irod, ci i-a spus lui mai pe urmă. În acea vreme, Iosif cu Maria fugiseră în Egipt și îndată, fiind căutat Pruncul, nu s-a aflat și de atunci s-a mâniat asupra proorocului Zaharia și asupra lui Simeon. Deci lui Simeon, degrabă murind, nu i-a făcut îngropare cinstită; iar lui Zaharia i-a mijlocit mai pe urmă moarte de la Irod. Apoi, în vremea uciderii pruncilor Betleemului, însuși arhiereul Zaharia - pentru că nu a dat pe fiul său Ioan spre ucidere - a fost ucis între biserică și altar, cărturarii și fariseii rânduindu-i aceasta, pentru mărturie ce dăduse despre Preacurata Fecioară și despre ducerea ei în locul fecioarelor.

După aceea și ei au dobândit vrednică ucidere de la Irod, împăratul lor. Însă, deosebit, a mai tăiat Irod șaptezeci de bărbați preaînțelepți, care formau soborul numit Sinedriu. Numai pe unul dintr-înșii l-a lăsat viu și pe acela a poruncit să-l orbească. Erau în acea vreme în Ierusalim doi dascăli preaînțelepți, preaslăviți și iubiți tuturor: Iuda, ce se zicea al Avrifei și Matei Garguloti. Pe aceștia, împreună cu alți doi prieteni ai lor, i-a ars de vii. Mai înainte de aceasta, chiar asupra casei lor, s-a răsculat cumplit, căci a omorât pe fratele său Feror, pe sora sa Salomi, pe bărbatul ei, care era din seminția lui David și pe femeia sa Mariamna, care asemenea era din seminția lui David, pe Antipatru, fiul său cel născut dintr-însa, pe doi fii: Aristobol și Alexandru și pe alți mulți nevinovați i-a dat morții. La sfârșit, când să-și lepede ticălosul său suflet a poruncit ostașilor săi celor mai credincioși și despre alți bărbați cinstiți ai iudeilor - din care nu puțini, erau în lanțuri - ca să-i omoare pe toți, atunci când el își va da sufletul, pentru ca să nu se bucure iudeii de moartea sa, ci mai vârtos să plângă văzând atâția morți ai lor; ceea ce s-a și făcut. Așa, cel rău, rău a pierit cu sunet și pe mulți i-a pierdut împreună cu dânsul. Acela, împreună cu cei ce au avut același gând cu el, s-a sălășuit în iad. Cu adevărat, a unor prunci ca aceștia este împărăția cerului, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sf Cuv. Marcel și Tadeu; Harți

Viața Sfântului Cuvios Marcel

• • 

    Viața Sfântului Cuvios Marcel

    Viața Sfântului Cuvios Marcel

Șaizeci de ani săvârșind cuviosul în nevoințele monahicești, s-a apropiat de fericitul său sfârșit, petrecând toate zilele vieții sale cu plăcere de Dumnezeu.

Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din părinți bogați și de bun neam. Rămânând orfan de părinți din fragedă copilărie, nu s-a abătut la dezmierdări necuviincioase, nici nu a cheltuit părinteasca bogăție în pofte trupești, precum au obicei tinerii, ci întâi s-a dus în Antiohia cea mare pentru învățătura filosofiei. Dobândind dascăl iscusit și învățat degrabă a deprins bine toată filosofia. Apoi, a poftit și iubirea de înțelepciune cea duhovnicească și de aceea voia să meargă la Efes, auzind că se află acolo mulțime de bărbați desăvârșiți în faptele cele bune. Ieșind din Antiohia, a împărțit săracilor mai întâi toată moștenirea să ce o avea de la părinți în Apamia. Apoi, trecând cu vederea toate cele lumești, a ajuns la Efes. Acolo, petrecând lângă un iubitor de Dumnezeu, se povățuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla întru atâta desăvârșire, încât prin ușile încuiate intra în bisericile Domnului, la rugăciunea cea de noapte.

Deci, de la acela și de la ceilalți bărbați sfinți, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitându-se spre viața lor cea plină de fapte bune, aduna mult folos; ca și din multe feluri de flori, împletindu-și cunună, în fel de fel de fapte bune se învăța, având acolo felurite chipuri ale vieții celei cu plăcere de Dumnezeu. Viețuind împreună în sărăcia cea de bunăvoie, își agonisise cele de trebuință trupului său din osteneala mâinilor sale, căci știa să scrie frumos. Toată noaptea o petrecea la rugăciune, iar ziua la scrierea cărților, pentru care luând prețul, numai cât îi trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le împărțea săracilor. Astfel au fost începuturile vieții lui, celei cu fapte bune.

Auzind despre ava Alexandru în Vizantia, că este preaînțelept cu cuvântul și mare cu lucrul, îndestulat spre mântuirea multor suflete, Marcel, lăsând Efesul, s-a sârguit a merge către acela. Într-acea vreme fericitul Alexandru, împreună cu frații săi, petreceau lângă biserica Sfântului Mina. Apoi lângă marginea Mării Negre a zidit o mănăstire preacinstită, în care cu adevărat a așezat o rânduială nouă, însă mai frumoasă decât altele, ca astfel neîncetat, ziua și noaptea, să se slăvească Dumnezeu prin cântarea psalmilor; și cântau frații în biserică schimbându-se pe ceasuri.

Venind Marcel în Vizantia, s-a cunoscut cu unul din frații acelui locaș, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru și l-a îmbrăcat în rânduiala monahicească, văzând mai înainte într-însul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dânsul ceva dumnezeiesc, zicând despre amândoi, adică despre Iacov și despre Marcel, astfel: „Andrei a urmat mai întâi lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el”. Pe Iacov socotindu-l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, căci îi vedea pe amândoi cu un duh arzând de dragostea către Dumnezeu; deși Iacov era ca Andrei, purtând jugul lui Hristos, însă Marcel fiind ca Ioan, în multe daruri l-a covârșit pe Iacov. Căci era cu adevărat la un chip cu Sfântul Ioan, feciorelnicul și cuvântătorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fără de prihană și cu înțelepciunea cea de Dumnezeu insuflată.

Nevoindu-se în locașul acela vreme îndelungată și câștigând darul mai înaintei-vederi, a văzut mai dinainte moartea dascălului său, care era să fie degrabă, adică a lui ava Alexandru, spunând că după moartea aceluia se va da lui cinstea începătoriei. Dar el fiind tânăr, nevoind să stăpânească pe cei mai bătrâni și să-i aibă spre ocârmuire – pentru că iubea mai vârtos să fie ocârmuit de alții –, a ieșit pe ascuns din mănăstire și înconjura laturile cele dimprejur, cercetând pe sfinții părinți, care în multe chipuri se nevoiau și primea de la fiecare deosebit folos. În acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus către Domnul și a fost căutat Marcel de toți frații, cu un gând să-l pună pe Marcel în locul lui Alexandru, și, negăsindu-l, se întristară.

Apoi pe un oarecare Ioan, bărbat bătrân cu bună înțelegere, căruia și acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea cărunteței sale și pentru bună înțelegere cea desăvârșită, l-a pus egumen al locașului. Despre acesta înștiințându-se Sfântul Marcel, îndată s-a întors în locașul său și s-au bucurat frații de întoarcerea sa. Iar lui ava Ioan îi era iubit, căci foarte mult îi era de trebuință și de ajutor în locașul său, ca mâna lui cea dreaptă. După câtăva vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat mănăstirea la un loc mai fără de zgomot, care era în Bitinia, aproape de țărmuri, ce se numea Irineos, care va să zică pașnic, căci cu adevărat acel loc era pașnic și liniștit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburările și gâlcevile poporului. Deci, s-a mutat cu mănăstirea și acea lege frumoasă pe care o așezase Cuviosul Alexandru. Adică, mărind pe Dumnezeu ziua și noaptea, prin cântări de psalmi în biserică, schimbându-se frații pe rând la aceasta, pentru care pricină acea mănăstire și până acum se cheamă a Neadormiților.

Acolo s-a încredințat lui Marcel toată ocârmuirea și grija mănăstirească, ca unui credincios în toate și iscusit întru toată slujba, căruia chiar și începătoria degrabă era să i se încredințeze. Despre acest lucru singur mai înainte vedea cu ochii cei mai înainte-văzători, însă și altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Căci egumenul unei mănăstiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptător contra Sfântului Duh, ci altul - pentru că acela era din numărul celor lepădați, iar acesta unul din cuvioși, bărbat mai înainte-văzător, acesta a proorocit fericitului Marcel, că are să fie nu numai păstor al oilor celor cuvântătoare, ci și numele lui va fi slăvit peste tot pământul, pentru mulțimea și sfințenia faptelor lui cele bune. Mulți dintre elini, din romani și din barbari, prin învățătura lui, lăsând rătăcirea părintească, s-au întors către Dumnezeu și L-au preamărit.

Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a întors în mănăstire. Dar mai înainte de a ajunge el acolo, aveau frații între dânșii o împotrivire și o prigonire ca aceasta pentru dânsul. Adică, unii îl lăudau către egumen, zicând că pentru smerenie a fugit când era să moară ava Alexandru, ca să nu-l facă pe dânsul egumen; iar alții, care erau mai trândavi, ziceau - neștiind fapta bună a lui Marcel - căci cunoscând că era să aleagă egumen pe Ioan, a fugit ca să nu-i fie rușine pe urmă. Acestea le ziceau frații ca niște oameni, iar Hristos Însuși Adevărul a pus în mintea egumenului și a zis acestea ca să arate fapta bună a lui Marcel: „Nu este trebuință ca să vă prigoniți în zadar, căci eu cunosc pe bărbatul acesta mult îmbunătățit, precum vă veți încredința dimineață”.

În acea vreme mănăstirea era foarte săracă și monahii erau prea iubitori de străini. De aceea au făcut o moară și au cumpărat un asin bătrân, ca, slujind la moară, să facă pâine pentru străini. Egumenul, chemând pe Marcel, i-a zis: „Știindu-te sârguitor, îți dau grija asinului și aceasta să nu crezi că e o slujbă ușoară, căci este de nevoie și trebuincioasă, și orice slujbă vei face asinului, va fi de folos nouă tuturor. Dacă dobitocul se va trece cu vederea și noi și străinii ne vom lipsi de pâine”. Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a făcut ca Marcel să se arate ocărâtor; dar minunatul Ioan, știind ceea ce are să fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai că a primit slujba, ci cu dragoste și cu osârdie a dat și în scris ca să fie îndatorat la slujba asinului cât va trăi de-a pururea pomenitul.

Așa slujea asinului totdeauna cu atâta sârguință și îngrijire, încât se minunau toți și se spăimântau de smerenia lui cea înaltă. Apoi a fost rugat de frați să înceteze de a mai paște pe cei necuvântători, vrednic fiind a se face păstor celor cuvântători. Nu după multă vreme ava Ioan ducându-se către Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Mănăstirii Neadormiților și era foarte milostiv către cei săraci, hrănind în toate zilele mulțime de flămânzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, căci precum a înmulțit odinioară cele cinci pâini și doi pești, dând hrană la cinci mii de oameni, așa și în locașul lui Marcel bucatele cele puține le înmulțea prin minune nevăzută, încât ajungea nu numai fraților hrana, ci și mulțimii săracilor și străinilor, spre ospățul cel de toate zilele, precum mai pe urmă vom arăta.

Înmulțindu-se turma cea cuvântătoare și în toate zilele adăugindu-se numărul fraților, era de trebuință păstorului să mai lărgească ogradă, să facă locaș de rugăciune mai mare, ca să fie mai multă hrană, precum și altele care se cuvin vieții omenești, pentru atâția bărbați duhovnicești, care se adunaseră la dânsul - care era ca o oglindă a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrană săracilor, iar Dumnezeu, spre Care își pusese nădejdea, nelăsând pe cei ce-I slujesc Lui, a rânduit cele de trebuință lor în acest chip.

Un tânăr oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viața după Dumnezeu, a pus gând să se facă monah, ca să dobândească desfătarea cea veșnică. Defăimând slava cea deșartă și toată odihna trupească, a luat pe slugile și bogăția sa și a venit la Cuviosul Marcel, cerând să se facă monah, apoi a dăruit mănăstirii toate bogățiile sale. Cuviosul, cunoscând că un prooroc că nu numai boierul, ci și slugile lui vor să sporească în fapte bune, l-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu slugile lui. Cu acea avere mai întâi a zidit o biserică nouă din piatră, foarte frumoasă și foarte mare, apoi a înnoit toată ograda mănăstirii și mulțime de chilii vechi. Încă și o bolniță răsfățată s-a zidit, asemenea și case de străini; și s-au săvârșit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrană și îmbrăcăminte și altele de trebuință mănăstirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtătorul de grijă a toate, celor ce căutau mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui acestea toate le-a adăugat.

Pretutindeni străbătea vestea despre Cuviosul Marcel și despre orânduiala mănăstirii Neadormite, încât mulți râvneau orânduiala aceea, luând povățuitori de la dânsul. Precum ieșeau râurile din Edem așa pornea din locașul lui Marcel, prin toate mănăstirile și toate cetățile, orânduiala și obiceiurile cele monahicești, precum și cântarea Bisericii cea neîncetată. Puteai vedea în fiecare mănăstire egumen din locașul lui Marcel și toată orânduiala din mănăstirea Neadormiților; încât tuturor mănăstirilor care se aflau în părțile acelea, Sfântul Marcel le era începător de rânduiala, arhimandrit, dătător de lege și îndreptător. Mulți, după proorocirea lui Macedonie mai înainte-văzătorul, se aduceau către Dumnezeu din rătăcirea elinească, prin ducerea de mâna a lui Marcel. Apoi, cetele îngerilor celor pământești cei ce ziua și noaptea cântă lui Dumnezeu se înmulțeau. Însă acum este vremea a spune și despre unele din minunile lui Marcel.

Trei episcopi fiind robiți de barbari, apoi izbăvindu-se din robie, se întorceau întru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe lângă locașul lui Marcel, s-au abătut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste și odihnindu-i, când au vrut să plece a vrut să le dea ceva de cheltuială pe cale, pentru că erau foarte săraci. Chemând pe economul cu numele de Iulian, l-a întrebat câți bani are în cămară? Iar el a zis: „Zece arginți”. Deci a poruncit cuviosul să-i dea toți acelor episcopi săraci. Dar el le-a dat numai câte unul, iar pe ceilalți i-a oprit pentru trebuințele mănăstirii. Sfântul, văzând mai înainte cu duhul, a chemat pe econom și i-a poruncit să dea și ceilalți arginți episcopilor. Mergând economul le-a mai dat încă câte doi și a făcut nouă, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru săracii care veneau în toate zilele.

După aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul și i-a dat lui, spre cheltuiala mănăstirii, nouăzeci de talanți de aur. Chemând Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mânia asupra lui, mustrându-i sgârcenia și a zis: „Iată, vrea Dumnezeu, prin mâna acestui om drept-credincios, să ne trimită o sută de talanți de aur. Dar, de vreme ce tu neascultînd porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obște al tuturor, Care vrea să ne răsplătească nouă însutit, ne-a lipsit de cei zece talanți”. Iar economul, rușinîndu-se, a căzut la picioarele lui și își ceru iertare. Acest Iulian mai târziu a fost mitropolit al Efesului și a avut viața plăcută lui Dumnezeu.

Cuviosul avea și darul tămăduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rană cumplită în gură, numai cu o singură atingere l-a vindecat. Pe Ștefan monahul, care avea mare încuiere a stomacului, încât nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipăindu-i pântecele și spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, îmbolnăvindu-se și fiind aproape de moarte, îndoită tămăduire i-a dat, adică trupească și sufletească, învățându-l mai întâi, precum se cădea, să nu fie neascultător la cele poruncite, nici să nădăjduiască spre adunarea cea vremelnică, ci să aibă nădejde în Dumnezeu, Care pentru toți deopotrivă se îngrijește; și așa îndreptând sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii și trupul. Dar ne stă înainte ca să povestim încă un lucru și mai minunat.

Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, având pe trupul său dureri de răni nevindecate, după ce a slăbit, deznădăjduindu-se a se mai vindecă cu tot meșteșugul doctoricesc, a alergat la nădejdea cea de pe urmă, adică la acest grabnic și fără plată doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a întrebat Cuviosul despre credință și, după ce a cunoscut credința lui cea rătăcită, a zis: „Cu neputință este a dobândi tămăduire, de nu se va lepăda mai întâi de păgânătatea sa și să primească credința cea creștinească”. Atunci samarineanul a făgăduit că de va dobândi tămăduire, îndată se va face creștin. Fiind rugat bătrânul, a vindecat pe bolnav cu rugăciunea și îndată cel tămăduit s-a adăugat către creștineasca mărturisire. Dar netrecând patru zile, iudeul acela s-a întors iarăși la păgânătatea sa, precum se zice: „Câinele s-a întors iarăși la urmă sa”. Dar i s-a întors și boala cea dintâi, că precum tămăduirea a urmat credinței, așa și depărtării lui de credință, a urmat boala cea dintâi. Apoi a fost nevoie, chiar și nevrând, să vină iarăși la Sfântul Marcel și să se lepede de păgânătate, spre a primi dreapta credință. Și plecând spre milă pe părintele cel fără de răutate, a dobândit iarăși tămăduire.

După câteva zile s-a dus ca porcul în tina noroiului său și l-a ajuns mai cumplită rană. Deci, ce face ticălosul? Aleargă iarăși fără de rușine la cuvios și aceasta s-a făcut de multe ori. Mai pe urmă cuviosul a zis: „Vezi, omule, că nu pe mine, ci pe Hristos amăgești. Căci nu eu, ci Hristos te tămăduiește și nu poți, înaintea ochilor Lui cei atoatevăzători, a tăinui necurăția inimii tale, cu buzele cinstindu-L și cu inima stând departe; cu cuvântul mărturisindu-L, iar cu lucrul întorcându-te la credința ta cea veche. Deci lepădă toată înșelăciunea și vicleșugul, întoarce-te din toată inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci și cu sufletul și îndată te vei tămădui. Iar ticălosul și nebunul evreu a răspuns sfântului: „Orice mi s-ar întâmpla voi răbda și credința mea părintească niciodată nu o voi lăsa!”.

Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dânsul tăcând. Deci, iudeul, ducându-se puțin de la locașul sfântului, îndată s-a îmbolnăvit greu în cale și a doua zi a murit cu trupul și cu sufletul. Înștiințându-se despre aceasta fericitul părinte, a plâns cu amar și a zis: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.

Dar să facem povestire, iarăși, despre tămăduirea altor credincioși.

Un bărbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urmă s-a făcut minunat în viața monahicească și multora spre pildă, mai înainte de călugărirea sa, fiind tare cu trupul și la luptă foarte lesnicios, deodată, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu răni de la picioare până la cap și se vătămase la dânsul nu numai pielea, dar și carnea și vinele, încât numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boală avea omul acela nu era cu putință a spune și cu neputință a se tămădui, cu nici un fel de doctorii omenești, fără numai cu cele dumnezeiești, al căror dătător era Sfântul Marcel.

Deci, când a căutat cel bolnav tămăduirea cu lacrimi, îndată, fericitul, ridicându-și mâinile cele cuvioase către Dumnezeu, a făcut, după obicei, rugăciune cu sârguință pentru cel bolnav. Apoi, atingându-se cu mâna de răni, a zis: „O, bărbat bun, nu se cuvine ție a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se luptă cu vrăjmașii cei nevăzuți a avea purtare de grijă pentru trup. Nădăjduiește că, dacă vei pune scăparea ta spre Cel Preaînalt, va fugi această rană de la locașul trupului tău”. Zicând acestea sfântul, îndată l-a lăsat durerea și s-a făcut precum se scrie în proorocia lui Iezechil: creștea carnea trupului său în vederea tuturor, oasele se acopereau, rănile se umpleau cu carne, vinele se îndreptau, încheieturile se întăreau și pielea se întindea. Și s-a făcut Chir sănătos, mai presus de nădejde. Niște vindecări ca acestea cu minuni, împărțea plăcutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mâinile sale, dar și acelora care erau departe.

O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul să nască, nu putea și nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moașele care-i slujeau la naștere. Deznădăjduindu-se cu toții, femeia era gata să moară, că nu vorbea și nici nu simțea nimic. Atunci bărbatul său, Evghenie, alergând la Cuviosul și udând cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Apoi, rugându-se Cuviosul și binecuvântând o pâine, a dat-o diaconului, ca degrabă să o pună pe pieptul bolnavei. Aceasta făcându-se, îndată femeia a născut pruncul și a scăpat de dureri. Venindu-și în simțire, întreba: „Unde este părintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a întors de la porțile morții?”. Întrebând-o când și ce fel avea fața acela de care vorbește, a spus chipul și asemănarea cuviosului cel ce i s-a arătat și toți au cunoscut că este Cuviosul Marcel, care s-a arătat ei și a izbăvit-o de moarte. Atât era de îmbunătățit acest fericit părinte și viața lui asemenea cu a îngerilor, încât și sfinții îngeri viețuiau împreună cu dânsul, pentru curățenia și sfințenia lui.

Serghie, egumenul mănăstirii care era lângă râul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit să-l vadă și fără seamăn a văzut singur mai multe decât cele ce i se spusese despre dânsul. Odată, stând la rugăciune, Serghie a văzut că în vremea când făcea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi îngeri luminați sprijinind pe sfântul de amândouă părțile, îl ridicau de la pământ și fața lui în rugăciune strălucea ca fulgerul. Serghie, văzând aceasta, tremura de frică și de spaimă, încât abia i-a rămas duhul într-însul. Dar și altor părinți mari le descoperea Dumnezeu cele despre plăcutul său Marcel. Elisei, egumenul mănăstirii care era în Edesa, dorind să vadă pe sfânt și să se înștiințeze despre viața lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu și i-a arătat Domnul în vedenie pe Marcel, în același chip precum era cu fața și cu chipul. Apoi și înălțimea bunătăților lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urmă Elisei lui Petru, ucenicul sfântului, care se întâmplase a fi la dânsul.

Un diacon oarecare al Sfântului Marcel, cu numele de Petru, într-o zi stătea aproape de el și a venit un episcop sărac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului său: „Împrumută-mă cu doi galbeni ca să dau săracului acestuia”. Petru însă se îndoia să-i dea banii. Deci i-a zis sfântul: „Ce folos îți este ție să-i păstrezi? Căci după două zile vei muri și vei lăsa lucrurile tale pustii”. Și era joi ziua aceea, iar Duminică, mai înainte de a se face ziuă, Petru a murit și au rămas lucrurile sale mănăstirii.

Era o cetate lângă Marea Neagră care se numea Pombiupoli. Într-însa era un egumen al unei mănăstiri cu numele Gavdiol, om atât de îmbunătățit, încât și pe draci îi gonea. La acesta a venit un oarecare frate din mănăstirea lui Marcel, cu numele Talasie și, șezând ei, au rugat câțiva frați pe egumenul acela, să primească niște monahi care fugiseră din acea mănăstire și iarăși se întorseseră. Egumenul nu voia, zicând că nu este cu cuviință să fugă din ascultare și iarăși să se întoarcă. Deci, ca să facă să-i primească, Talasie i-a zis: „Și din mănăstirea lui Marcel mulți s-au dus și iarăși i-a primit sfântul după ce s-au întors”. Iar Gavdiol i-a zis: „Să nu mă potrivești nicidecum cu Marcel, că Stăpânul meu Hristos mi-a descoperit că precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blândeții, așa și Marcel este preablând”. Cu adevărat, cuviosul avea pe lângă darul blândeții și darul prorociei, căci ceea ce prorocea, se și împlinea și pe cele de departe le vedea, ca și cum ar fi fost de față.

Odată, ucenicii lui plutind pe Marea Neagră pentru oarecare trebuințe mănăstirești și fiind învăluire și vifor mare, încât erau gata să moară, li s-a arătat cuviosul și i-a ajutat, povățuindu-i fără primejdie către liman. Ajungând ei în cetatea Anchiria, unul dintr-înșii, cu numele Pavel, s-a îmbolnăvit foarte și ceilalți voiau să-l lase acolo; iar el oftând din inimă cu plângere, a strigat: „Unde sunt rugăciunile tale, o! părinte Marcel, că tu m-ai încredințat lui Dumnezeu și iată, acum pier și ce este mai amar, mor afară de turma ta și departe de frații mei”. Zicând acestea bolnavul cu lacrimi în ochi, iar cuviosul fiind în mănăstire și auzind plângerea și mâhnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul său, că „unul din frații noștri trimiși la slujbă este în mâhnire și în boală”. Sculându-se, s-a rugat pentru dânsul și îndată s-a făcut Pavel sănătos. Apoi a însemnat Chesarie vremea și după ce s-au întors frații, s-a aflat că în acel ceas s-a însănătoșit Pavel în Anchira, când a văzut mai înainte părintele boala lui și s-a făcut rugăciune pentru dânsul.

Dumnezeu pedepsea odată pământul cu o foamete mare și a venit la cuviosul chelarul hambarului mănăstirii, cu numele Malh, spunându-i că se sfârșește grâul și abia poate să fie pâine pentru zece zile. Sfântul a zis: „Tu să te duci, fiule, să-ți faci ascultarea ta și să nu te îngrijești de nimic”. Malh, socotind că ava nădăjduia să-i vie pâine de undeva, dădea după obicei ceea ce era în hambar nu numai la trebuința fraților, ci și a săracilor. Trecând șapte zile și rămânând foarte puțin grâu în hambar, Malh a venit iarăși la sfânt, spunându-i despre isprăvirea griului. Ava, ca și mai întâi, l-a trimis la lucrul său, poruncindu-i să nu se îngrijească de aceasta.

După două zile, nemairămînînd nimic în hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculându-se, s-a dus la hambar și a poruncit lui Malh să-i deschidă. Acesta adeverea cu jurământ că n-a rămas nici un bob și nu are pentru ce să deschidă, dar l-a deschis și iată a văzut hambarul plin cu tot felul de pâine și s-a spăimântat, iar cuviosul defăima necredința lui. Din vremea aceea, n-a mai scăzut hambarul, până ce a trecut foametea, căci cât cheltuia chelarul într-o zi, pe atât se adăuga în cealaltă. Așa a hrănit cuviosul în vreme de foamete nu numai pe frați, dar și mulțime de săraci, de străini și de nevoiași. Toate acestea sunt lucruri minunate ale Domnului, săvârșite prin plăcutul Său, Marcel. Și această minune s-a auzit în toată cetatea împărătească și toți boierii au aflat despre dânsa. Dar urmează și altele și mai minunate.

Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din altă mănăstire, îmbolnăvindu-se de moarte a trimis la sfânt, rugându-l să vină la dânsul. Ajungând trimisul la mănăstirea lui Marcel, l-a găsit îndeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericești și nu era cu putință sfântului a alerga la acel bolnav îndată, până ce nu va sfârși vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericești.

În acea vreme bolnavul a murit. După aceasta cuviosul s-a dus și a găsit săvârșite toate cele de îngropare. Dar părintele, fiind tare în credință și ridicând ochii cei trupești și sufletești către cer și rugându-se cu credință și multă sârguința către Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, în cămara cea de taină a inimii sale, a pus mâna pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, râdeau zicând în cugetele lor: „Acest bătrân nu crede că cel ce zace este mort și încearcă cu mâinile”. Dar sfântul, atingându-se de cel mort, acesta îndată a înviat și, ridicându-se, a început să vorbească. Atunci toți s-au spăimântat și s-au cutremurat de acea înfricoșată minune a sfântului. Iar cuviosul poruncea tuturor să nu spună nimănui acea minune; dar nu se puteau tăinui măririle lui Dumnezeu și atâtea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.

Dar ce vom zice despre puterea și stăpânirea acestui mare părinte pe care o avea asupra diavolilor? Căci aceștia, ca niște praf ce se spulberă de un vânt mare, așa se izgoneau din oameni prin rugăciunea lui. Odată, s-au adus la dânsul patru îndrăciți, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau către sfânt: „Poruncește-ne să ieșim de vreme ce ai stăpânire peste noi”. Sfântul tăcea și nici cu ochii nu căuta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu în sine, zicând: „Miluiește, Doamne, zidirea Ta”. Căci vedea vicleșugul vrăjmașului care cu acele cuvinte voia să-l arunce în înălțarea minții. Astfel, tăcând sfântul, au ieșit dracii biruiți de smerenia lui. Dar cine va spune în amănunțime faptele minunate ale cuviosului părintelui nostru? Cine va număra darul lui Dumnezeu care era într-însul? Cine va spune credința lui cea mare și neîndoită, cu care putea să facă acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.

Dintre cele fără de număr spre folosul nostru și pentru preamărirea lui Dumnezeu, cel minunat între sfinții Săi, sunt și acestea: Odată se aprinse în Bizanț un foc mare, trimis de mânia lui Dumnezeu, încât ardea cetatea în flăcări, fiind pedepsită pentru păcate și nu era cu putință nicidecum a se stinge văpaia, care ardea toate și le îngropa în cenușă. Nu era nici o nădejde că să poată scăpa vreo casă de ardere, pentru că focul cuprinsese toată cetatea împrejur. Înștiințându-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugăciune, ridicându-și mâinile sus și vărsând lacrimi, îndată s-a potolit focul și n-a mai înaintat și s-a salvat jumătate din cetate, pentru că toată puterea focului s-a stins ca de niște ploi mari prin lacrimile cuviosului.

Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credința arian, s-a mâniat asupra unui om de sub stăpânirea sa, cu numele de Ioan, și a vrut să-l omoare. Iar el, neavând unde să se ascundă, a fugit în locașul Sfântului Marcel.

Ardavurie a trimis slugi după el ca să-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarăși a trimis boierul cu rugăminți și îngroziri să-l ia de acolo și l-a amenințat pe sfânt, ca să-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis înapoi și pe aceia. Mâniindu-se boierul a trimis ostași mulți ca să scoată cu sila din mănăstire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar împotrivi să-i omoare cu sabia. Când au înconjurat ostașii mănăstirea cu săbiile și voiau să strice ogradă, venind frații la sfânt, îl rugară cu lacrimi să-l dea pe Ioan ostașilor că nu cumva pentru dânsul - ziceau ei - să pierim și noi cei fără de vină. Cuviosul neascultînd pe frați, că era milostiv, nu a vrut să dea pe cel nevinovat în mâinile ucigașilor. Apoi, luând arma duhovnicească, adică puterea Sfintei Cruci, cu care îngrădindu-se a ieșit împotriva ostașilor și îndată a căzut mare frică peste ei, când au văzut Crucea cu raze stălucind ca un soare, iar împrejurul lui, mare văpaie de foc, fulgerând și tunând, încât aruncând armele s-au înspăimântat și au fugit. Auzind acestea, boierul s-a înspăimântat și, îmblânzindu-și mânia, l-a iertat pe Ioan.

De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie și de Aspar, tatăl său, este cu cuviință a spune sfârșitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai întâi după împărat, sub a cărui mâna era toată oastea și avea doi fii, pe Ardavurie și pe altul mai tânăr, cu numele Patrichie; și era potrivnic împăratului în multe lucruri. Apoi cu toată casa să îi era pe ascuns vrăjmaș împăratului și era foarte rău pentru toată Biserica lui Hristos, pentru că, ajutând arienilor, făcea mult rău drept-credincioșilor. Iar binecredinciosul și de Hristos iubitorul împărat Leon, care se numea cel Mare, fiind blând și temător de Dumnezeu, a răbdat până la o vreme, pe de o parte din nerăutate, iar pe de alta pentru că toată puterea oștii grecești era în mâna lui Aspar și aproape toți erau arieni. Casa acelui rău credincios, fiind gata a se risipi cu cădere de moarte și a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: „Un leu se lupta cu un balaur fiind fără măsură de mari, balaurul bătea pe leu cu coada și-l biruia, iar leul umbla împrejurul balaurului în deșert, neputând să-i facă nici un rău. Apoi, ostenindu-se amândoi, s-au odihnit. După puțină odihnă leul căpătând putere, deodată, ca dintr-un somn deșteptându-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare mânie și, trântindu-l la pământ, l-a biruit”.

Văzând aceasta în vis părintele Marcel, a proorocit că Aspar cu toată casa lui va fi pierdut de împărat, căci leul pe care-l văzuse închipuia pe împăratul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevărat că un balaur mușca și vătăma credința cea dreaptă.

Vedenia și proorocia sfântului au luat degrabă sfârșit, căci: binecredinciosul împărat Leon, vrând cu bunătatea și milostivirea sa să împace casa lui Aspar și din vrăjmaș să-l facă prieten, ba încă sîrguindu-se a-l aduce la sfânta credință, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tânăr, Patrichie, și voia să-l facă după sine împărat, pentru că el nu avea fecior. Deci gândea ca pe ginerele său să-l înalțe la împărăție, dar s-a făcut mare gâlceavă în poporul cel credincios, pentru că se temeau toți, ca până la sfârșit să fie chinuită Biserica lui Hristos prin vrăjmășia și răutatea arienească, căci ginerele împăratului era arian.

Adunându-se toți credincioșii cu episcopii și cu preoții, luând cu ei și pe bătrânul Marcel, au mers la împărat și au zis: „Să nu facă aceasta, adică să nu ridice la moștenirea împărătească pe cel rău-credincios, ci mai întâi ginerele împăratului să se lepede de credința cea arienească, iar de nu va voi, apoi să nu primească cinstea împărătească”. Împăratul Leon potolind poporul, făgăduia că va aduce pe ginerele său către dreapta-credință. Ginerele său, deși cu vicleșug venise la credință, totuși gâlceavă în popor nu înceta.

În acea vreme s-a descoperit răutatea și vicleșugul lui Aspar, că nu numai coroana împărătească căuta, ci capul împăratului, voind să-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul împotriva casei lui Aspar, nerăbdînd un vicleșug ca acela și voia să-l piardă cu totul. Iar el, temându-se, a fugit cu fiii săi în Calcedon și s-au închis în biserica Sfintei Mucenițe Eufimia, având cu sine mulțime de ostași, care au stat împrejurul bisericii, păzind viața lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte împărătești de pace și chemat în cetatea împărătească. Apoi, după puțină vreme, după sfatul împărătesc, Aspar împreună cu fiul său Ardavudie au fost omorâți de Zenon. Patrichie, ginerele împăratului, a fost trimis în surghiun, iar Ariadna, fiica împăratului, a fost luată de Zenon, care mai pe urmă a luat împărăția grecească după Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, după proorocia sfântului. Dar noi iarăși să ne întoarcem la Sfântul Marcel.

Când mergea poporul la împăratul Leon, cu episcopii și preoții, având cu dânșii pe acest părinte că pe un înțelept și prea- ales povățuitor, mulți din cei vrednici, au văzut pe îngerul lui Dumnezeu în chip de tânăr preafrumos, în haine albe și încins cu brâu de aur, mergând împreună cu Sfântul Marcel și sprijinindu-l de mâna lui. Astfel l-au văzut toată vremea, când mergea acolo cu poporul și iarăși când se întorcea de acolo până la ușa chiliuței sale, unde s-a făcut nevăzut. De aici arătat este, că era iubit de Dumnezeu acest fericit părinte, căci pe îngerii Săi îi trimitea spre slujbă ca să-l ducă în cale și să-l păzească. Astfel se împlineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine îngerilor Săi, ca să Te păzească în toate căile Tale, pe mâini Te vor lua, că nu cumva să se împiedice de piatră piciorul Tău.

Acum este vremea să spunem și sfârșitul Cuviosului. Șaizeci de ani săvârșind cuviosul în nevoințele monahicești, s-a apropiat de fericitul său sfârșit, petrecând toate zilele vieții sale cu plăcere de Dumnezeu. Și s-a asemănat proorocilor, prin mai înainte-vedere; patriarhilor, prin credință și nădejde neîndoită spre Dumnezeu, și mucenicilor prin omorârea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemănat lui Moise întru vedere de Dumnezeu și în dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotrivă lui David în blândețe, lui Petre Apostolul în râvna, lui Ioan întru feciorie și în știință și tuturor Apostolilor în darul tămăduirilor; căci era izvor tuturor tămăduirilor și râu al facerilor de bine cele cu minune.

Zăcând pe patul durerii, plângea mulțimea fraților, înconjurându-l, între care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecând cu vederea toate cele lumești, venise la viața monahicească, sporind în faptele cele bune mai mult decât alții. Acela, plângând, ruga pe sfânt că să nu-l lase singur fără de cârmă în marea acestei vieți, spre a se pierde în valurile ispitei, ci să-l ia și pe el. Iar cuviosul, căutând spre dânsul, a zis: „Îndrăznește, fiule, pentru că, după ducerea mea, degrabă vei veni după mine”. Și s-au adunat de prin mănăstirile cele din jur egumenii și frații, precum și arhiereii și boieri din Constantinopol ca să-l cerceteze și să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă. El, dând fiecăruia învățătura ce se cădea și multe vorbind spre folosul sufletului și pentru viața cea veșnică, s-a rugat ca să se depărteze de la dânsul, zicând că vrea să doarmă puțin. Depărtându-se toți, a adormit cu somnul cel fericit și cu odihna cea veșnică, dându-și sufletul său în mâinile lui Dumnezeu și l-au pus cu cinste în biserica pe care el însuși a zidit-o.

Fericitul Luchian plângând deasupra gropii lui, în a cincea zi i s-a arătat cuviosul în vedenie, zicând: „Pentru ce te mâhnești? Nu crezi că am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca și tu fără de zăbavă să fii împreună cu mine?”. După acea vedenie, a treia zi s-a odihnit întru Domnul și Luchian, mai trăind după părintele și învățătorul său opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel și după moartea sa a împlinit proorocia sa, degrabă luând după sine, precum a făgăduit, pe iubitul ucenic Luchian și împreună cu sfinții cu care s-a asemănat, s-a dus înaintea Stăpânului Său cel mai sfânt decât toți sfinții, în veselie și în bucurie veșnică, Căruia și noi ne închinăm, ca să ne învrednicim prin rugăciunile sfântului și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cel între sfinţi Părintele nostru Tadeu a fost rob slobozit al lui Teodor, care, cu putere împărătească, a luat Mănăstirea Studiţilor şi a făcut-o chinovie. Tadeu şi-a tuns parul capului în mănăstirea lui Teodor şi s-a făcut călugăr. Ducea viaţă bineplăcută lui Dumnezeu şi era iubit de toţi. Postea şi priveghea mult; îşi înfrâna limba, lua aminte la dumnezeieştile cuvinte, se culca pe pământ, era foarte supus şi nu avea altă avere decât hainele de pe el.

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, împărăţeau pe vremea aceea Mihai Bâlbâitul şi Teofil, fiul lui, împăraţi răucredincioşi şi luptători împotriva sfintelor icoane. Aceştia au închis pe unii episcopi şi stareţi binecredincioşi, iar pe alţii i-au surghiunit. Printre aceştia s-a aflat şi marele luptător Teodor, părintele şi stareţul Cuviosului Tadeu.

Odată s-a dus cu Teodor la palatul împărătesc şi acest purtător de Dumnezeu Tadeu. Aprins de râvnă dumnezeiască, a mustrat pe împăratul acela răucredincios înaintea întregului senat. Împăratul a poruncit să aducă icoana Mântuitorului să o pună pe pământ, iar pe Sf. Tadeu să-l aşeze pe sfânta icoană. Sfântul n-a vrut. Atunci a fost luat cu sila de nişte bărbaţi puternici şi ţinut deasupra ei, ca să nu se mişte. Şi i-a zis tiranul: „Iată ai călcat icoana lui Hristos! Primeşte dar şi celelalte învăţături ale noastre”.

Sfântul însă, luminat cu adevărat la suflet, i-a răspuns: „Eu, prea răucredinciosule şi tirane, plin de toată necurăţenia, n-am făcut asta cu voia mea, să mă ferească Dumnezeu!, ci prin viclenia ta şi nedreapta ta judecată. Eu, dimpotrivă, mă închin sfintei icoane a Domnului şi Dumnezeului meu, o sărut şi vreau cu dragă inimă să mor pentru ea!”.

Cu aceste cuvinte a fost făcut de ruşine ticălosul de împărat. Dar pentru că a fost ocărât de un ţăran, de un scit şi de un om de rând, a poruncit să fie trântit la pământ înaintea lui şi bătut fără milă. Şi l-au lovit mult cu ciomegele, până ce au socotit că şi-a dat sufletul. Crezând că a murit, l-au târât de picioare afară. Unii din cei ce erau acolo l-au legat şi l-au târât ca pe un stârv şi ca pe o necurăţenie prin tot târgul. L-au aruncat apoi lângă zidul cetăţii, în partea dinspre izvor, s-au întors şi s-au spălat.

Iar fericitul Tadeu, suferind toate cu mulţumire şi cu bărbăţie, a mai trăit trei zile, apoi s-a dus la Domnul.

TEATRU/FILM

TUDOR ȘOIMARU

Tudor Șoimaru (scriitor)
Date personale
Născut	29 decembrie 1898  București, România
Decedat	18 septembrie 1967 (68 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar[*]
Activitate
Limbi	limba română[1]
Modifică date / text

Tudor Șoimaru (n. 29 decembrie 1898, București, România – d. 18 septembrie 1967, București, România), pseudonimul literar al lui Gheorghe Drăgușanu, a fost un prozator, dramaturg, traducător și gazetar român.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Publicații originale
• 3Traduceri
• 4Note

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După absolvirea liceului din Pitești, începe studii universitare în Franța, fără a le finaliza. Debutează ca ziarist în 1918 în publicația „Cronica” din Iași. Ulterior a fost redactor la „Universul”, „Dreptatea” (1937), „Adevărul”, „România Literară” (1938), a publicat articole, reportaje, note de călătorie, cronici dramatice în „Viața Românească”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea”, „Viața Literară” etc.

Scriitor de orientare promodernistă și antigândiristă, a condus, împreună cu Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Pompiliu Constantinescu, revista „Kalende” (noiembrie 1928-martie 1929). A frecventat cenaclul ”Sburătorul” condus de criticul Eugen Lovinescu în anii 1925-1929. În revista „Kalende” a publicat bucăți de proză literară (Idilă, Tantal, Noua Eneidă), piese de un fantezism colorat și înclinație spre parodie. În 1936 îi apare un volum cu reportaje (Constanța), iar în 1938 Istoria vieții publice în România, unde sunt trecute în revistă doctrinele politice din spațiul românesc.

Adevăratul debut literar al lui Șoimaru s-a produs în ipostaza de dramaturg, cu piesa „Furtună în Olimp”, reprezentată pe scena sălii Studio a Teatrului Național din București, în stagiunea 1945-1946. Piesa este scrisă de pe poziții antirăzboinice, într-un registru mai de grabă burlesc, cu un dialog spumos și replici ingenioase, utilizând personaje și motive împrumutate din mitologia greco-romană. Piesa "Afaceriștii", reprezentată la Teatrul Municipal din București în stagiunea 1952-1953, are o structură vădit conformistă epocii respective (pentru această piesă i s-a decernat Premiul de Stat în 1954), vrea să fie o satiră anticapitalistă vizând corupția, venalitatea și imoralitatea demnitarilor din epoca regelui Carol al II-lea. Alte piese ale lui Șoimaru au ilustrat formula reconstituirii istorice dramatizate, încercând - cu rezultate modeste - resuscitarea unor momente din istorie. O „dramatizare liberă”, „Ce naște din pisică”, după „Ciocoi vechi și noi” de Nicolae Filimon, redactată cu iscusință și cu oarecare farmec în reconstituirea atmosferei, a fost reprezentată în 1954 la Iași.

Caracteristică pentru dramaturgia lui Tudor Șoimaru este combinarea meșteșugului teatrului bulevardier cu comandamentele extraliterare ale „artei” de propagandă impusă politic, pe coordonatele realismului socialist: un teatru cel mult agreabil, docil-convențional în formulele epocii, care a trecut rapid în uitare.

Cele două biografii - "Grigore Manolescu" și „Cezar Boliac” - etalează o proză gazetărească, sobră, fără ariditate, dar fără virtuți beletristice.

PUBLICAȚII ORIGINALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• În halat și papuci (în colaborare cu Victor Rodan și L. G. Legrel), cu caricaturi de A. Dragoș și V. Anestin, București, 1933
• Constanța, cu fotografii de N. Tomescu, București, 1936
• Istoria vieții publice în România, București, 1938
• Furtună în Olimp, București, 1946
• Afaceriștii, București, 1953
• Aranjamentul lui Pangrati, Bucuești, 1953
• Albăstrelele, București, 1955
• Grigore Manolescu, Biografie, București, 1959
• Cezar Boliac, Biografie, 1962
• Cântece și flăcări, București, 1968

TRADUCERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• A. Slavutschi: Povestirile lui Ivan Corobov, București, 1952
• A. Arbuzov: În ajun, București, 1957
• Vsevolod Vișnevski: Tragedia optimistă, București, 1957
• P. Malearevschi: Pasărea de piatră, București, 1959
• Romain Rolland: 14 iulie, în Teatrul revoluției, București, 1966

Tudor Şoimaru - In zilele Unirii (1966)

CARMEN MARIA STRUJAC

Carmen Maria Strujac
Date personale
Născută	29 decembrie 1949 (71 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Carmen Maria Strujac (n. 29 decembrie 1949, București) este o actriță română de teatru și film.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București în anul 1970. A activat ca actriță la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați. De asemenea, a jucat în mai multe filme, printre rolurile sale cele mai cunoscute fiind grecoaica Caliopi din seria Haiducii (1971), escroaca Agripina din Brigada Diverse în alertă! (1971) sau Maria Mureșan din Fiul munților (1981).

A părăsit România în 1980, emigrând în Italia. Are o fiică, cântăreața de operă Alexandra Coman.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Haiducii lui Șaptecai (1971) - Caliopi
• Zestrea domniței Ralu (1971) - Caliopi
• Săptămîna nebunilor (1971) - Caliopi
• Brigada Diverse în alertă! (1971) - Agripina
• Aventuri la Marea Neagră (1972) - Lola
• 1973 Apașii (Apachen), regia Gottfried Kolditz – sora lui Bagulé
• Ciprian Porumbescu (1973) - cântăreața Ilinca
• Ultimul cartuș (1973) - o doamnă din anturajul moșierului Jean Semaca
• Tatăl risipitor (1974) - Sabina
• Un august în flăcări (1974)
• Doctorul Poenaru (1978) - Roro, soția judecătorului Voican
• Dumbrava minunată (1980)
• Iancu Jianu haiducul (1981) – Domnița Ralu Caragea
• Fiul munților (1981) - Maria Mureșan
• Ștefan Luchian (1981)

Carmen Maria Strujac

Concert din muzica de Bach (Fragment) - 1975 - Carmen Maria Strujac, Ovidiu Iuliu Moldovan

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

ION LUICAN

Ion Luican
Date personale
Născut	29 decembrie 1907 Frumușani, Călărași, România Frumușani, Călărași, România
Decedat	1 septembrie 1992 (84 de ani) Frumușani, Călărași, România Frumușani, Călărași, România
Copii	Florina Luican (1945-2019)
Cetățenie	România
Ocupație	solist vocal
Activitate
Gen muzical	populară, romanțe, ușoară
Case de discuri	Odeon, Electrecord
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Modifică date / text

Ion Luican (n. 29 decembrie 1907, comuna Frumușani, județul Călărași — d. 1 septembrie 1992, comuna Frumușani, Călărași) a fost un cântăreț român de muzică populară, romanțe și muzică ușoară. Numele artistului este indisolubil legat de „șlagărul” M-a făcut mama oltean.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Studiile
  • 1.2Debutul și activitatea artistică
• 2Decesul
• 3Distincții
• 4Discografie
• 5Bibliografie
• 6Note
• 7Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Studiile[modificare | modificare sursă]

În perioada adolescenței urmează cursurile unui seminar teologic, unde învață să cânte pe note.^[1] Absolvă în 1934 Academia Regală de Muzică din București (unde i-a avut profesori pe Constantin Brăiloiu, Ion Chirescu),^[2] în 1943 Școala de cântări bisericești (aflată sub patronatul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei și Arhiepiscopiei Bucureștilor), iar în 1945 termină studiile liceale la Liceul „Matei Basarab” din București. Absolvă în 1956 Institutul Teologic de Grad Universitar din București.^[1]

Debutul și activitatea artistică[modificare | modificare sursă]

În 1932 este angajat ca „diseur” la restaurantul „Izvorul rece”.^[3]

Debutează la Radio în 1933; cântă în direct reclame muzicale. În același an câștigă la un concurs organizat de casa de discuri Odeon; devine angajat al firmei. Imprimă pe plăci de gramofon în Berlin și debutează cu piesele: „Mi-e dor de-acasă” de Elly Roman și „Să-ți cânt, samovare” de Max Halm în 1937.^[4]

În această perioadă, a anilor 1930-1940, cântă cu orchestrele: Petrică Moțoi (cu care a și debutat la Radio), Vasile Julea, Frații Stănescu, Elly Roman, Ernst Hönigsberg, George Corologos, Ionel Vlădescu. Din 1948 începe să abandoneze genul de muzică ușoară, în favoarea muzicii populare și a romanței.

În numeroasele turnee întreprinse cântă cu orchestrele „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, „Doina Argeșului” din Pitești; cu orchestrele de muzică populară ale filarmonicilor: „Banatul” (din Timișoara), Cluj și Ploiești; cu orchestrele: Ansamblului „Perinița”, Sfatului Popular al Capitalei, Teatrului de estradă „Ion Vasilescu”.

I-au fost colegi de scenă: Maria Tănase, Maria Lătărețu, Ioana Radu, Rodica Bujor, Mia Braia, Iustina Baluteanu, Gică Petrescu, Petre Gusti, Emil Gavriș, Angela Moldovan, Ileana Constantinescu, Lucreția Ciobanu etc.

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Se stinge din viață pe 1 septembrie 1992, în Frumușani. Este înmormântat în cimitirul Bisericii „Iancu Nou” din București.^[5]

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

I se decernează, în 1968, medalia Ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a.^[6][2][7] Este desemnat cetățean de onoare al municipiului București.^[8]

Ion Luican - M-a facut mama oltean

Ion Luican Dealu-i deal si valea-i vala

Ion Luican M-am jurat de mii de ori

Ion Luican - Mă dusei să trec la Olt

Ion Luican sa-mi canti cobzar

Ion Luican La umbra nucului batran

Ion Luican-Smaranda

ROMAN VLAD

Roman Vlad
Date personale
Născut	29 decembrie 1919[2][3][4][5]  Cernăuți, România
Decedat	21 septembrie 2013 (93 de ani)[2][3][4][5]  Roma, Italia
Căsătorit cu	Licia Vlad Borrelli[*]
Cetățenie	România  Italia  Regatul Italiei
Ocupație	compozitor pianist muzicolog[*] autor de non-ficțiune[*] compozitor de coloană sonoră[*]
Activitate
Studii	Universitatea Sapienza din Roma, Academia Națională Santa Cecilia[*]
Gen muzical	operă
Instrument(e)	pian
Premii	Medaglia ai benemeriti della cultura e dell'arte[*] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*][1] Nastro d'argento alla migliore colonna sonora[*] Premiul Enescu
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Roman Vlad (n. 29 decembrie 1919,^[2][3][4][5] Cernăuți, România – d. 21 septembrie 2013,^[2][3][4][5] Roma, Italia) a fost un compozitor, muzicolog și pianist român, naturalizat italian.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Roman Vlad s-a născut în orașul Cernăuți, România actualmente în Ucraina. A studiat pianul la Conservatorul din orașul natal. În 1938 imigrează în Italia, la Roma unde primește cetățenia italiană în anul 1951. A continuat studiile la Accademia nazionale di Santa Cecilia din Roma cu Alfredo Casella unde obține diploma în anul 1942. În același an obține Premiul George Enescu cu una dintre compozițiile sale.

După al doilea război mondial, Roman Vlad și-a continuat activitatea de pianist concertist și compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciați muzicologi, susținând conferințe și cursuri de muzicologie în toată Europa, în SUA și în Japonia; între 1954-1955 a susținut cursuri de muzicologie la Summer School of Music în Dartington Hall.

Roman Vlad a fost o personalitate importantă în lumea muzicală italiană și nu numai: director artistic al Academia Filarmonica Romana între anii 1955-1958 și 1966-1969, co-director al secțiunii muzicale din Enciclopedia dello Spettacolo (1958-1962), Președinte al Societății Italiene de Muzică Contemporană (1960), director artistic al Maggio Musicale în 1964 și al Teatrului Comunal din Florența (1968-1972), a fost Președinte al Società Aquilana dei Concerti (1973-1992), superintendent al Operei din Roma și director artistic la Scala din Milano. Începând cu anul 1967 a fost co-director al Nuova Rivista Musicale Italiana, între anii 1973-1989 a fost director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino. Între anii 1980-1982 și 1990-1994 a fost Președintele CISAC (Confédération Internationale des Auteurs et Compositeurs) iar din 1987 până în 1993 a fost Președinte al SIAE (Società Italiana degli Autori ed Editori). A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 primind premiul Nastro d'Argento pentru partiturile sale cinematografice.

Pe parcursul lungii sale cariere a primit numeroase recunoașteri oficiale printre care: Doctor Honoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al Koninlijke Academie voor Wetenschappen, Letteren en Schone Kunsten din Belgia, Commandeur des Arts et des Lettres à l'Académie des Arts et des Lettres în Franța.

A fost Președintele de Onoare al ediției 2001 a Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu”.

Roman Vlad - Sărutul - piesă pentru violă și violoncel dedicată lui Constantin Brâncuși (2017).

Roman Vlad: Cantata III "Le ciel est vide" (1952/1953)

Roman Vlad (*1982): Mademoiselle Pogány III (2016)

POEZIE

CARMEN SYLVA

Biografie

Biografie Carmen Sylva
Majestatea Sa Elisabeta, Regina a României, Principesă de Wied - pe numele său complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied - (n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916, Curtea de Argeş) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor.

S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin şi a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii României.

Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima regină a României.

Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină de România.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe.

Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale.

A făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.

A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani dar cuprins de o furie anti dinastică poetul a refuzat să ridice premiul. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu.

Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I, erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege formula cu valoare derogativă Carol îngăduitorul într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul.

Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia de la 1866 dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza.

Pseudonimul său literar era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin "Cântecul pădurii". Se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate!

A fost supranumită regina scriitoare, a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca.

Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvîrşirii spirituale, şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost!

Copacul

Caldul soare-al verii ţese-acum ferice
Fire lungi prin aer, tort de-argint curat;
Bate-o dulce boare câmpu' nourat
Legănând prin lanuri aurul din spice.

Frunzele gătite ca de sărbători
Râd, pe spate vesel capul şi-l aruncă
Un copac, el singur, gol de tot pe lunca
Stă-n trăita lume de cântări şi flori.

N-are bucurie nici de vânt şi ploaie,
Nici de cânt de păsări, nici de cuib cu pui;
Din podoaba-ntreagă a vieţii lui
Nu-i ramase bietul nici măcar o foaie.

Ce ruşine, Doamne! Cât de bucuros
Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe
Prin pustii cu neguri, printre stânci deşarte,
Ori să vie vântul să te-asvârlă jos.

Dar el stă, sărmanul, stă-nrădăcinat 
Iată vie-un fulger şi-o să mori! Nu plânge!
Nu! Veni furtuna vai, numai spre a frânge
Crengi din el, lăsându-l şi mai ruşinat! 

Sonet

Precum lumina unui singur soare
Prin lumea 'ntreagă-şi răspândeşte focul,
Chemând la viaţă nouă pe tot locul
Puterea cea'n etern renăscătoare,

Se luptă 'n veci prin nori să se strecoare
Şi' n văi şi munţi şi 'n codrii vezi tu jocul
Lucorii ei ce-aduce iar norocul
Bogatei toamne-a-tot-dăruitoare:

Un suflet mare tot aşa învie
Cu sfântu-i foc ce 'n juru-i răspândeşte
Pe cei ce stau pierduţi în letargie,

Nu vrea să facă robi şi nu orbeşte,
Că el e creator nici el nu ştie,
Dar singur Domn el totul stăpâneşte.

Fluturi sărutându-se

Cu gene-ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des -
Şi astfel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E parcă soarele-ar luci
Şi-ntr-însul ne-am uita de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă-mpresoară
Scântei, un rău adânc de foc -
Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte-n jurul meu!
Eu pier în stingerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii. 

OVID DENSUȘIANU

Ovid Densusianu

mnlr.ro

Biografie Ovid Densusianu
Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunţat Densuşianu; n. 29 decembrie 1873, Făgăraş, d. 9 iunie 1938, Bucureşti) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet român, membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti.

Biografie

* 1873 – Se naşte la Făgăraş pe 29 decembrie, având o întreagă descendenţă de cărturari. Făcând parte din familia Densuşianu, Ovid a fost fiul lui Aron Densuşianu, poet şi critic literar, profesor de limba latină şi literatură română la Universitatea din Iaşi. Aron şi Nicolae Densuşianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuş, Bizantius Densuşianu şi al Sofiei.
* 1880-1890 – Clasele primare le urmează la Satul Lung (ce actualmente face parte din orașul Săcele), Făgăraş, Braşov, Iaşi.
* 1881 – Se mută împreună cu familia la Iaşi, unde îşi va continua studiile la Liceul Naţional şi la Şcoala Instituţiilor Unite.
* 1890 – Susţine bacalaureatul, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iaşi, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide şi A. D. Xenopol.
* 1892 – Îşi ia licenţa „magna cum laudae” la Iaşi cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă şi română şi Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est.
* 1893 – Este numit profesor la un liceu din Focşani. În perioada următoare călătoreşte la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie şi critică literară, precum şi lingvistică (Aliteraţiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).
* 1894-1896 – Îşi continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obţine titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu şi un glosar bine documentate.
* Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Îşi ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
* 1897-1901 – Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii şi literaturii române de la Universitatea din Bucureşti, unde deschide primul curs cu o lecţie despre „Obiectul şi metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârşitul vieţii sale.
* 1898 – Publică Buletinul „Studii de filologie română”.
* 1901 – Îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informaţii vaste asupra formării şi evoluţiei limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române.
* 1905 – Este distins cu Premiul „Bibesco” al Societăţii de Lingvistică din Paris. Înfiinţează la Bucureşti Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societăţii Filologice”.
* 1907 – Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoştinţă Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare.
* 1913 – Întemeiază Institutul de Filologie şi Folclor.
* 1914-1916 – Ţine la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez.
* 1918 – Devine membru activ al Academiei Române, unde va ţine discursul de recepţie Şcoala latinistă în limba şi literatura română. Barbu Delavrancea.
* 1921-1922 – Se află la Praga.
* 1923 – Este ales membru de onoare al Societăţii de Etnografie.
* 1924 – Devine membru al Societăţii de Lingvistică de la Paris.
* 1923-1928 – Înfiinţează o nouă revistă, „Grai şi suflet”, publicaţie a Institutului de Filologie şi Folclor.
* 1925 – Iniţiază convocarea unui Congres al filologilor români şi susţine comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
* 1938 – Se stinge din viaţă la 8 iunie, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.

Opera (selectiv)

* Istoria limbii române (2 volume, 1901-1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii şi evoluţiei limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
* Graiul din Ţara Haţegului (1915)
* Sufletul latin şi literatura nouă (2 volume, 1922)
* Viaţa păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
* Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
* Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
* Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea şi Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale româneşti (2 volume, 1906-1907).

Aprecieri critice

Ovid Densusianu a întemeiat şi a condus revistele Viaţa nouă (1905-1925) şi Grai şi suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul şi etnografia. Este creatorul şcolii lingvistice de la Bucureşti. Studiile sale se remarcă prin bogăţia documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea ştiinţifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepţiei neogramatice căreia i-a fost ataşat. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuşi publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

Afilieri

* Membru al Academiei Române
* Membru al Societăţii de texte vechi franceze
* Membru al Societăţii de Lingvistică din Paris

Bibliografie

* Al Popescu Telega, Ovid Densusianu, Craiova, Editura Ramuri, 1934
* Dicţionar enciclopedic român, Bucureşti, Editura Politică, 1962-1964
* Marin Bucur, Ovid Densusianu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967
* Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p. 108-111
* Marin Buga, Ovid Densusianu, folclorist, Bucureşti, Editua Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 2003
* Ovid Densusianu în amintirea şi conştiinţa critică românească, ediţie îngrijită de Ion Diaconu şi Ioan Şerb, studiu introductiv de Ioan Şerb, Bucureşti, Editua Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 2005

Tainele clipelor

Ieri gândurile îmi păreau ca blocuri de granit

Pe care-eternitatea îngheţase,

Şi mă-nchinam la ele ca păgânul

Ce roagă marmurele sfinte să nu-l lase

De duhurile negre ispitit.

Azi gândurile-mi sunt ca trestii ce se pleacă,

Şi simt o bucurie ne-nţeleasă

Văzându-le aşa plăpânde

C-ar tremura şi de-un suspin,

De-o şoaptă...

O, vraja-ameţitoare a gândurilor blânde!

Ce oare a venit să schimbe dintr-o dată

Viaţa rece-a sufletului –

Ce mister?

Şi ce să fie raza rătăcită

Ce-a coborât s-aducă-nduioşare

În gândurile prinse-n lanţ de fier?

...Un cântec se aude-n stradă,

E cântecul banal, dar tragic, ce-nsoţeşte

Pe cei ce spun adio celor vii –

Şi soarele ferestrele dezmiardă...

O, cum uitasem, primăvară, c-ai să vii!

Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Cei fără stea

Au adormit în visul pietrei,

Au adormit şi i-am privit

Cum ochii lor uitase-ndată

Că mai-nainte cuprinsese –

Minune – câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu ştiu unde

Mergeau – atâtea drumuri sunt

Pe care chinul le deschide

Prin lume – şi ei toţi cu gesturi

Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină

Bolnavă de amurg, şi-n urmă,

Când întâmplarea ne-apropiase,

Am mers pe lângă ei privindu-i

Cum toţi tăcuţi păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată

Cum tresări cel mai bătrân.

Se ridică, făcându-şi cruce,

Şi zise zarea cercetând-o:

„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”

Din volumul „Sub stânca vremei”, 1919

Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968

Scorburile

Luminile ce fug de ele

Şi famecul măreţei înfrunziri

Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra

În care adăpost îşi caută

Hidoase vieţuiri.

Întunecimea lor le face totuşi

Şă fie mândre că într-una

Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,

Dar de mândria lor îşi râde codrul

Când ştie că pe el nu-l risipeşte

Nici furtuna.

Şi iarna, când frunzişul

Nu le mai turbură şi nu le umileşte,

Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,

Dar strălucirea albă a zăpeziei

Le-neacă şi holbarea neagră

A lor o biruieşte.

Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968

Din volumul „Raze peste lespezi”, 1924

RAINER MARIA RILKE

 

Biografie Rainer Maria Rilke

- s-a nascut la 4 Decembrie 1875, la Praga, ca fiu al lui Iosif si Sophia

- 1886 – bursier de stat la Scoala Militara Reala Inferioara din St Polten. Divortul parintilor- 1890 – Scoala Militara Reala Superioara Mahrisch-Weisskirchen- 1891 – termina Scoala Militara, frecventeaza Academia Comerciala din Linz

- 1892- pregateste bacalaureatul in particular, la Praga

- 1894 – Apare Leben und Lieder (Viata si cantece)- 1895 – Bacalaureat. Studiaza la Praga Istoria Artei, Filozofie si Literatura. Apare Larenopfer (Ofranda Larilor)

- Studii la Unversitatea din Munchen

- 1896 – Advent, Am leben bin (De-a lungul vietii), Weg-Warten (Cicori de vara)- 1900 – vizita la Tolstoi, la Jasnaia Poliana. Ii apare “Povestiri despre bunul Dumnezeu”- 1902 – apare “Cartea imaginilor” – poezie din 1898-1901- 1905 – apare “Ceaslovul”- 1906 – apare “Povestea de dragoste si de moarte a stegarului Cristoph Rilke”“Requiem. “Poezii din tinerete”- 1910 – apare “Insemnarile lui Malte Laurids Brigge”- 1914 – traducere Intoarcerea fiului risipitor de Andre Gide- 1923 – apar “Elegiile de la Duino”, “Sonetele catre Orfeu”- Moare la 29 Decembrie, la Valmont

Cântec de dragoste

Cum să-mi ţin sufletul acesta - cum

să nu se atingă de al tău? Cum să-l ridic

deasupra-ţi către altceva, din afară?

Ah, cum aş vrea să-l pot ascunde-acum,

la adăpost, pierdut în miez de seară,

pe-un loc străin, tăcut, unde nimic

nu-i lung fior, de câte ori adâncu-ţi se-nfioară.

Dar orice ne atinge pe noi doi, e-o-mbrăţişare

şi ne cuprinde ca arcuşul care

din două coarde-acelaşi sunet smulge.

Ci cărui instrument îi suntem strună?

Ce cântăreţ ne poartă-n a sa mână?

O, cântec dulce!

Seară

Seara îşi schimbă încet-încet veşmântul,

i-l ţin copaci la poale de ponor;

iată: acum s-a despărţit pământul

într-unul ce se-nalţă şi altul căzător;

eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă,

nici chiar întunecat precum o casă,

nici invocând nemărginirea toată

precum o stea în noapte avântată –

şi-ţi lasă,-nfricoşată viaţa ta,

nelămurită, spre-mpliniri crescând;

când mărginită, când înţelegând,

în tine când o piatră, când o stea.

Cel ce citeşte

Citeam de mult. Din după-masa ceea

când ploaia la ferestre fremăta.

Vântul de-afară nu-l mai cunoşteam

în cartea grea.

Priveam în carte cum te uiţi în oameni,

în oamenii întunecaţi de gânduri,

alături timpul se zgâia la rânduri.

Brusc paginile-au răsărit senine

şi-n locul bâiguielilor firave

sta scris pe toate seară, seară...

nu m-am uitat pe geam şi totuşi curg

cuvintele şi şiruri lungi se frâng

din rândurile lor împrăştiate...

Acuma ştiu că peste încărcate

grădini, sclipind, sunt bolţile departe;

soarele ar fi trebuit să mai coboare.

Şi-acum se lasă noaptea peste zare;

risipa se adună-n pâlcuri rare,

pe drumuri lungi trec oamenii în noapte

şi de departe ca şi cum ar creşte

nimicul întâmplat se desluşeşte.

Şi dac-acum ridic din carte ochii,

nimic nu mi-e străin şi totul mare.

aici trăiesc ce se petrece afară

şi peste tot nimic n-are hotare;

dar mă-mpletesc şi mai adânc în linii

când ochii mei pe lucruri se coboară,

pe simplitatea gravă a mulţimii;

atunci încet pământul se revarsă.

Şi bolta-ntreagă-ncearcă s-o cuprindă:

întâia stea e cea din urmă casă.

THEODOR ȘERBĂNESCU

Membru corespondent al Academiei Române

Theodor Șerbănescu
Poetul Theodor Șerbănescu
Date personale
Născut	29 decembrie 1839 Tecuci, România
Decedat	2 iulie 1901, (61 de ani) Brăila, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, traducător
Activitate
Educație	Școala Militară din Iași
Modifică date / text

Theodor Șerbănescu (n. 29 decembrie 1839, Tecuci – d. 2 iulie 1901, Brăila) a fost un poet și traducător român in cercul societății literare Junimea ^[1], membru corespondent, din 1894, al Academiei Române, la secțiunea literară.^[2]

Bustul lui Theodor Şerbănescu în parcul Cișmigiu din București (operă a sculptorului Filip Marin^[3] Monument cod LMI B-III-m-B-20044

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Scrieri
• 3Note
• 4Vezi și
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la Tecuci într-o familie care făcea parte din mica boierime. Tatăl sau era Eni Șerban, boiernaș, iar mama sa Smaranda. Si-au schimbat numele în Șerbănescu. Theodor Șerbănescu își va desăvârși studiile în orașul natal, la Iași și la București. A debutat cu poezii în „Ateneul român”. Colaboreaza la „Convorbiri literare”, „Albina Pindului”, „Literatura și arta română”.

Debutul de publicist este în „Steaua Dunării”. În anul 1868 devine membru al societății „Junimea”.^[4]

Urmează o carieră militară și în anul 1873 primește gradul de căpitan. Demisionează din armată și se retrage la Tecuci. În anul 1876 este numit prefect al județului Cahul. Reintră în armată în anul 1877 cu gradul de maior și participă la asaltul Plevnei. Scrie poezia „Marșul călărașilor”. Este avansat până la gradul de colonel, dar divergențele cu superiorii și firea sa boemă îl determină să se retragă din armată. În perioada când avea gradul de colonel, Theodor Șerbănescu a fost comandantul Regimenului 10 Dorobanți din Brăila.^[5]

În anul 1894 devine membru corespondent al Academiei Române. Cu versuri dedicate celor mai nobile sentimente, Theodor Șerbănescu este văzut de către Nicolae Petrașcu drept „un poet sentimental, natural, instinctiv”.^[6]

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Poezii alese, cu introduceri de Ion Petrovici și Nicolae Cartojan, Editura Scrisul Românesc, Craiova.
• În anul 1879 traduce, în colaborare cu Ollanescu-Ascanio, „Visul Dochiei” de Frédéric Damé.

Poet și epicurani

-De ce ,cu-atîta nepăsare,

Pe lîng-a noastră masă treci?...

E vesel vinul în pahare,

Iar tu pari trist...Vin'să petreci !

-La masa voastră n-am ce face;

Mai trist eu par decît nu sînt;

Lăsaţi-mă să-mi cat în pace

De calea mea pe-acest pămînt !

-Dar calea noastră-n lume-aice

E grea,- c- un ţel necunoscut !

Din cînd în cînd , e bine-amice

Să mai petrecem un minut.

-Ce-i un minut ce- i o plăcere ?

Cînd ce simt eu este un dor !

Cînd pentru dor nu-i mîngîiere

În sufletul nemuritor !

-Durere,dor,-orişice fie-

Vino-ntre noi,ia un pahar,

Îmbată-te şi în beţie

Îneacă orice gînd amar !

-Eu să mă-mbăt ?...Voi nu ştiţi dară

Ca de doi ochi de-azur ceresc

M-am îmbătat odinioară,

Că nu mai pot să mă trezesc !...

Revoltă

În durerea mea păgână

De-aş avea putere, eu,

Aş lua pământu'n mână

Şi-aş svârli în Dumnezeu.

Umbra

Şi pentru ce mai fug de tine?

Şi când lipseşti, de ce te cat?…

Ah! Nu eşti tu oricând în mine,

Cu dorul meu nealinat?

Dar când lipsești, pornesc spre tine

Ca vas gonit de aprig vânt,

Parcă n-ai fi etern în mine,

Oriunde eşti, oriunde sunt!

Ş-apoi când pot privi la tine,

Mă-ntorc şi plec şi plec oftând,

Parcă plecând nu vii cu mine,

Tu, umbra tristului meu gând!…

În cartea oarbelor destine,

Pe semen astfel mi-a fost dat:

Când te-oi vedea, să fug de tine,

Şi când lipseşti, eu să te cat.

PAVEL ȘUȘARĂ

Sari la navigareSari la căutare

Pavel Șușară
Date personale
Născut	29 decembrie 1952 (68 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	istoric de artă
Modifică date / text

Pavel Șușară (n. 29 decembrie 1952, Bănia, județul Caraș-Severin) este un autor, critic și istoric de artă, monograf, poet, publicist și scriitor român.

CUPRINS

• 1Prezentare
• 2Volume publicate
• 3Volume colective
• 4Premii și Onoruri
• 5Alte activități
  • 5.1Asociația experților și a evaluatorilor de artă din România
• 6Note
• 7Legături externe

PREZENTARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Specializat în istoria artei contemporane, Pavel Șușară este autorul unei monografii importante despre opera pictorului Corneliu Baba, dar și un poet având câteva volume de poezii publicate, pentru care a primit un premiu al Uniunii Scriitorilor din România în 1996.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, colaborator al postului de radio Europa Liberă, membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, expert în artă, atestat de Ministerul Culturii și membru al Uniunii Artiștilor Plastici. ^[1]

A debutat cu poezie în Almanahul literar, 1978^[2] si cu texte despre artă în revista Arta, 1982.

A avut numeroase colaborări cu studii și articole despre arta plastică, poezie, proză, eseu, articole polemice și de angajament civic la revistele: Arta, serie veche și nouă, SCIA, Almanahul Arta, Artelier, Balkon, Almanahul literar, Luceafărul (serie nouă), Contrapunct, 22, Dilema, România literară, Apostrof, Avantaje, Vineri, Amphion, Ianus, Observatorul Cultural etc.

Din 1992, Pavel Șușară a fost autorul unei rubrici permanente de critică de artă al revistei România literară. Colaborare a încetat abrupt în 2010, după ce una dintre cronicile plastice semnate de Pavel Șușară în această revistă a reprodus un text al său apărut cu ani în urmă, tot în revista România literară.^[3]

Între anii l993 și 2001 a fost colaborator permanent al postului de radio Europa liberă (cronică plastică).

In perioada 1996 - 1998 a colaborat permanent cu ziarul Libertatea (cronică plastică). A avut numeroase colaborări la radio și la televiziune, fiind realizatorul emisiunii Lentila de contact, TVR Cultural. Din 2007 până în prezent este colaborator cu rubrică permanentă de artă plastică la revista Acolada din Satu Mare. Este colaborator la Dicționarul enciclopedic.

A organizat expoziții în țară și în străinătate (Ungaria, Polonia, Italia), are participări la simpozioane, congrese și întîlniri de specialitate în țară și în cîteva țări europene ( Italia, Republica Moldova, Polonia, Ungaria, Finlanda).

Este Președinte al  Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România.

În 2018 a deschis în București Muzeul de Artă modernă și contemporană Pavel Șușară (MAMCO Pavel Șușară), instituție privată care promovează arta românească modernă și contemporană.

VOLUME PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Regula jocului (poeme), Editura Crater, 1996
• Urmuz - E vremea rozelor ce mor (versuri - satire și parodii politice), Editura Crater, 1998
• Veto (poeme în proză) Editura Crater, l998
• Tetraktys (poeme), Editura Brumar, Timișoara, 2000
• Opt povești adevărate/ cu ființe minunate (poezie pentru  copii), editura Aritmos, București, 2000
• Corneliu Baba (album monografic), Editura Parkstone, Paris, 2001 
• Sinuciderea se amînă (proză scurtă), editura Top Art, București, 2003 
• Universul din Cușcă (poem), Editura Eis, Iași, ediție bibliofilă, 2010
• Universul din cușcă (poem), Editura Brumar, 2011
• „Carcase de cristal” (cronici de televiziune), Editura Tracus Arte, 2012
• Sissi, Editura Tracus Arte, 2013
• Corneliu Baba (album monografic), ediția în limba română, Editura Monitorul Oficial, 2013

VOLUME COLECTIVE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Cartea cu bunici, coord. de Marius Chivu, Editura Humanitas, 2007
• Scriitori la poliție, coord. de Robert Șerban, Editura Polirom, 2016

PREMII ȘI ONORURI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1995 - Premiul pentru critică din partea U.A.P.^[4]
• 1997 - Premiul Fundației „Cella Delavrancea” ^[4]
• 2010 - Premiul Oreste Tafrali, Academia de poezie, Iași

În 2004, Pavel Șușară a fost declarat Cetățean de onoare al comunei Bania, iar în 2013, Cetățean de onoare al municipiului Caransebeș.^[5]

GRIGORE ȘOITU

Grigore Șoitu
Date personale
Născut	29 decembrie 1971 Constanța
Naționalitate	română
Ocupație	poet
Activitatea literară
Operă de debut	Anticulinare, 1996.
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Grigore Șoitu (n. 29 decembrie 1971, Constanța) este un poet român.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Opera
  • 2.1Poezie
  • 2.2Antologii editate și îngrijite
• 3Premii
• 4Referințe critice
• 5Referințe multimedia
• 6Referințe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la Constanța. Este Licențiat în Științe Juridice și Administrative, 1999 ^[1].

A debutat publicistic în Revista Vatra în 1994, iar în volum doi ani mai târziu, cu Anticulinare^[2]. În 1993, împreună cu poeții Sorin Dinco, Mircea Țuglea, Ileana Bâja, Mugur Grosu înființează la Universitatea Ovidius din Constanța Cenaclul de Marți ^[3], coordonat de criticul literar Marin Mincu, pe care-l va frecventa până în anul 1998.

În anul 2002, în colaborare cu Asociația Arte & Litere ASALT din Constanța, a realizat integral numărul 7/2002 al Revistei Vatra din Târgu Mureș România virtuală, prin transpunerea celor mai importante reviste culturale online în print ^[4][5].

Din 2014 este editorialist al publicației onlinei „Agenția de Carte” ^[6].

În anul 2016 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România împreună cu poetul Dan Mircea Cipariu, pentru un articol critic la adresa președintelui U.S.R., Nicolae Manolescu, fiind mai multe luări de poziție în spațiul public despre acest subiect, dintre care o amintim pe cea a organizației pentru apărarea drepturilor omului, ActiveWatch: " Raportul nr. 1 din 23 februarie 2016 al Comisiei de Monitorizare, Suspendare și Excludere din USR a propus excluderea din componența USR a scriitorilor Dan Mircea Cipariu și Grigore Șoitu, membri ai Grupului pentru Reforma Uniunii Scriitorilor din România (grusr.org), pe motiv că demersurile lor publice — articole publicate, acțiuni intentate în instanță — ‘au cauzat prejudicii materiale, morale și de imagine grave U.S.R. și membrilor acesteia’. Cei doi scriitori au prezentat în mai multe rânduri faptele pe care au afirmat că se întemeiază criticile și acțiunile lor publice la adresa USR și au acuzat public lipsa unui dialog în urma căruia să se realizeze o reformă a instituției USR[...] În plus, Raportul Comisiei de Monitorizare, Suspendare și Excludere menționează un articol critic al lui Grigore Șoitu la adresa activității de critic literar a lui Nicolae Manolescu ca un exemplu de atac la adresa USR, echivalând protejarea imaginii instituției cu protejarea intereselor și a imaginii conducerii actuale.."^[7] După excludere poetul a fost dat în judecată de conducerea Uniunii Scriitorilor, fiind învinuit c-ar fi încercat să înființeze o altă uniune^[8][9].

A participat la mai multe proiecte naționale și europene de lecturi publice, cum ar fi "Noaptea Cărților Deschise"^[10], "Maratonul de poezie și Jazz" ^[11][12] din cadrul "Nopții muzeelor" sau Festivalul Internațional de Poezie București ^[13].

În anul 2018 a înființat Asociația "Liga Literară din România"^[14], alături de scriitorii Claudiu Komartin, Mugur Grosu, Paul Vinicius, Octavian Soviany, Valeriu Mircea Popa, Ioan Vieru (poet) și Radu Aldulescu, o organizație care-și propune "să aducă un dram de normalitate în raporturile dintre actorii lumii literare, editoriale și publicistice". În decembrie 2018 a lansat prin Asociația L.L.R. proiectul de lecturi publice intitulat "ReSet, festival de poezie subversivă", în aula Bibliotecii Naționale a României, moderând în 2019 a doua ediție împreună cu poetul Cosmin Perța ^[15][16].

Poeziile sale au fost selectate în diverse antologii, dintre care amintim "Poezia română actuală" de Marin Mincu, Editura Pontica, 1998 și "Salonul ludicilor", Editura Tracus Arte, 2014 ^[17].

De-a lungul timpului a publicat în revistele „Vatra”, „Tomis”, „Poesis”, „Suplimentul de Marți până luni al ziarului Observator de Constanța”, „Agenția de Carte” și altele.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Poezie[modificare | modificare sursă]

• Anticulinare, Editura Arhipelag, 1996.
• Addenda, Editura Dacia, 2002, republicată în format electronic de Adrian Rezuș în colecția ÉQUIVALENCES, în 2004^[18].
• Spam, Editura Brumar, 2007^[19].
• Poeme de stânga, Editura Casa de pariuri Literare, 2011 ^[20].
• Melcoveste, o poveste și nu prea, poezie pentru copii ilustrată de Manuela Șoitu, Editura Tracus Arte, 2015, 2016 ^[21].
• După amiaza unui câine, Editura Paralela 45, 2018^[22].

Antologii editate și îngrijite[modificare | modificare sursă]

• Poemarți, o antologie marțolie, Editura Tracus Arte, 2014^[23][24].

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul POESIS pentru debut pe anul 1996, pentru volumul Anticulinare, în cadrul frontierei Poesis Satu-Mare.
• Nominalizare la „Premiul ASPRO pentru experiment” pentru volumul Addenda (București, 2002).
• Nominalizare la „Premiul Avangarda22” pentru volumul Spam (Bacău, 2007).

Anticulinare

si crede zeita c-o urmaresc doi ursi in picioare doua vulpi cu anterioarele ghilotinate sau n lup

PUR si

SIMPLU adica unul virgin hranit din gardul acela inmugurit sintetic ornat cu vata de zahar vad: "plinatatea ulciorului

ca o minima spasmodie" in sala de asteptare

marmura hartuita tectonic

lame ce rod peretii

cum si-au lasat autorii

saliva lor zgrunturoasa?

e prea frig prea dur

sa poti expira linistit

scuipatul ca zarul cimentuit

lovind sec podeaua

am mers purulent vreo doua

zeci de stanjeni trecatorii flegmau modest in paharul meu

de hartie ce onoare sa fliltrezi sa

filtrezi totul de la intaiul

cocktail

vad: "ce vedeti si voi

nimicul infasurat in mesada" pierd sirul elastic al plescaitului guma oprita la ultimul por mestecata incet cu varful

cariat

De unde răsar iepurii

(nu s' ce tot face iepurele)

poezia consumata in prima zi mirosul de hartie velina tusul sorbit cu ostentatie obiceiuri canine de autor odihnit bancheta ergonomica din fibra de sticla deasupra o bara luceste in cuarto

(nu s' ce face el cu dintii ciuliti ranjiti nu s' ce tot face de iepure face)

buzunarul in care clasezi umezeala cuvintele deseori somate cu apelativul: "n-am

batista monogramata" nimeni nu-ti cere sa te urmuzesti moda este drama severitatii te legi de bucuria asta textual itara braconierule boschita imaginatie (carolin iacob in deceniul opt) poet sunt ca o cumpana restrictiva

(nu s' ce tot mestereste

el in spate s' ce tot

s'agata rucsacul

de bara metalica

a banchetei

s' ce tot intreaba daca

De unde rasar iepurii

Vezi toate poeziile poetului Grigore Soitu

(nu s' ce tot face iepurele) poezia consumata in prima zi mirosul de hartie velina tusul sorbit cu ostentatie obiceiuri canine de autor odihnit bancheta ergonomica din fibra de sticla deasupra o bara luceste in cuarto (nu s' ce face el cu dintii ciuliti ranjiti nu s' ce tot face de iepure face) buzunarul in care clasezi umezeala cuvintele deseori somate cu apelativul: "n-am batista monogramata" nimeni nu-ti cere sa te urmuzesti moda este drama severitatii te legi de bucuria asta textual itara braconierule boschita imaginatie (carolin iacob in deceniul opt) poet sunt ca o cumpana restrictiva (nu s' ce tot mestereste el in spate s' ce tot s'agata rucsacul de bara metalica a banchetei s' ce tot intreaba daca am ajuns am ajuns s' ce tot rade soferul cu gura pana la mustati s' ce tot privesc calatorii s' ce tot striga ala fara haz daca l-a batut cumva in cuie s' ce se hlizeste iepuroaica) vezi dedicatia poemului murg cum ar incepe sa croncaneasca doar cu joburi si fine virginia woolf peste misirul muribund (se poate calari dedicativ) cuvintele s-au mirat valoric aliniate fara spatiu intre peretii urecheati (s' ce tot rasare in fata masinii s' ce tot asteapta s'ce semn s' ce stie iepurele ce-i ala semn 'ce daca e totuna cu un semn 'ce totuna cu o stare de ebrietate 'ce daca ii plac autostopistii) SFATURI UTILE SCRISOARE DE LA STOMACUL TĂU Am primit de ceva vreme, prin intermediul Doamnei Iudita Smărăndescu, rândurile de mai jos, care mi s-au părut foarte interesante şi utile. Pentru aceasta consider că trebuie să-i transmitem mulţumiri Doamnei, iar Dumneavoastră să citiţi cu atenţie şi să respectaţi întocmai cele prezentate. SCRISOARE DE LA STOMACUL TĂU Câteva reguli pe care e bine să le respecţi dacă vrei să-ţi fiu prieten: > 1. Hrăneşte-mă de trei ori pe zi şi respectă orele, pentru că eu sunt reglat ca un ceasornic şi-mi place să primesc ce vreau la orele la care vreau. Bunăoară, dimineaţa, la prânz şi seara. Şi... dimineaţa nu este ora 9, ci ora 8, pentru cei care nu înţeleg de ce iese soarele aşa devreme. > 2. Păstrează un interval de 5 până la 6 ore între mese ca să-mi dai timp să mă reglez şi să diger ce mi-ai dat să mănânc, indiferent chiar de ce sau de cât mi-ai dat să mănânc. > 3. Dă-mi cel puţin 2 litri de lichide să beau pe zi. Fii rezonabil şi înţelege că ciorba, cafeaua şi sosurile... NU sunt lichide. Dacă nu-ţi place apa (pe care totuşi ţi-o recomand!), încearcă măcar să nu mă otrăveşti cu chestii carbogazoase şi... bea sucuri naturale. > 4. Lasă-mă cu mâncatul seara. Am spus trei mese pe zi, fă un calcul rapid şi vei observa că ora maximă la care ai putea să serveşti cina este 19, deci scuteşte-mă cu alte ore obosite. > 5. Uită de ronţăiala dintre mese. Citeşte nişte studii şi vei afla că orele cele mai periculoase pentru organism sunt 10 şi 15 (adică fix între mese), deci nu te amăgi că dacă mănânci un covrig sau un croissant nu se pune. Ba se pune! Ţi-am cerut 5 ore între mese! Lasă-mă să-mi fac treaba şi să diger mizeriile pe care mi le-ai servit la masa de prânz. 6. u regulile de mai sus? Atunci fă măcar bine şi dormi un pic, că am şi eu limitările mele, şi nu prea mă pricep să mă menţin în formă dacă nu am de unde să-mi trag energia. > 7. A, să nu uit, cafeaua nu e bună pentru nimeni, alcoolul nici atât, dar dacă tot vrei să mă enervezi cu ele, bea-le în cantităţi cumpătate. > 8. Hrăneşte celula, nu stomacul. Mănâncă pentru a-mi da elementele nutritive de care am nevoie ca tu să poţi fi în formă pe parcursul întregii zile. Dă mâncării un gust plăcut,- nu zice nimeni să nu te delectezi cu chestii bune la gust, darrrrrrrrr adu-ţi aminte că lucrurile hrănitoare nu sunt neapărat cele mai complicat gătite. > 9. Nu mă deranjează dulciurile, poţi să balotezi câte vrei. Nu mă deranjează pâinea, e bună şi ea la ceva, nu mă deranjează sosurile sau prăjeala. Nu uita însă că dacă vrei să ţi le diger, o să-mi ia de două sau trei ori mai mult timp decât pentru un fruct sau o salată. Şi cât timp eu sunt ocupat să diger cartofii prăjiţi sau şhaorma, tu nu vei fi alimentat cu energie, pentru că eu voi fi concentrat aproape în întregime să scap de balastul din stomac. > 10. Noaptea să ştii că şi eu dorm. Dacă ai senzaţia că-mi face plăcere să ronţăi la mâncarea pe care mi-ai basculat-o tu la cina festivă de la ora 22:00 în loc să dorm, te înşeli. Prefer să fac ordine prin corp şi să te pun în formă pentru a doua zi ca să poţi să dai randament maxim. Aşa, mă enervez mai tare şi îţi împart toate caloriile alea de la Revelion care pe unde mi se năzare şi nu mai am nici un chef să fiu ordonat. > Uite aşa! GÂNDURI PESTE TIMP Aleksei Nikolaevici Tolstoi - Citate:  Rainer Maria Rilke - Citate: DIN ÎNȚELEPCIUNEA OMENIRII Vă rog să citiţi cu mare atenţie câteva picături din înţelepciunea omenirii. Pentru a nu vă plictisi prea mult nu am selecţionat decât 100! 1. Mulţi oameni prefăcuţi îşi pun prostia la adăpost prin obrăznicie; repede-i şi tu, şi o să se întâmple cu ei ceea ce se întâmplă balonului împuns cu acul. (Balzac) 2. " Diferenta dintre scoala si viata? La scoala ti se da o lectie, apoi un test. In viata, ti se da un test care te invata o lectie. – Tom Bodet- 3. Ce minunat e ca nimeni nu trebuie sa astepte cand vrea sa inceapa sa faca lumea un loc mai bun. – Anne Frank 4."...in lumea aceasta exista doua rase de oameni , doua si numai doua:"rasa" omului cu bun-simt si aceea a omului nesimtit. Peste tot le putem intalni pe amandoua; amandoua penetreaza in toate grupurile societatii. Niciun grup social nu este alcatuit in intregime din oameni simtiti sau nesimtiti>"( Omul in cautarea sensului vietii- Viktor Frankl ) 5. Adevarul este o flacara atat de luminoasa, incat multi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii inchid ochii ca sa nu vada, iar altii fug temandu-se sa nu fie arsi. Johann Wolfgang Goethe 6. "Putine lucruri ii sunt de ajutor unui om decat sa ii acorzi responsabilitate si sa ii arati ca ai incredere in el . "      ( Booker T. Washington ) 7. ( Goethe ) “Cu cât mai repede vei avea încredere în tine, cu atât mai repede vei şti cum să trăieşti.” Doamne, îţi mulţumesc pentru că îmi arăţi drumul către visele mele, îţi sunt recunoscător / toare pentru calităţile şi talentele mele cu ajutorul cărora voi ajunge la destinaţia dorită, iti multumesc pentru ca ma ajut... 8. "...trebuie sa simtim mai intai cum traieste restul lumii pentru a intelege pe deplin cate binecuvantari se revarsa asupra noastra..." ( Hal Urban ) 9. Timpul este viata. Este ireversibil si de neinlocuit. A-ti irosi timpul inseamna a-ti irosi viata, dar a fi stapanul lui inseamna a fi stapanul vietii tale si a obtine cel mai mult de la ea. ( Alan Lakein ) 10. "Doamne, da-mi ...seninatatea de a accepta ceea ce nu pot schimba, curajul de a schimba ce imi sta in putere sa schimb si intelepciunea de a face diferenta intre ele." ( Reinhold Nierbuhr- Rugaciune pentru seninatate ) 11. "Cel mai profund principiu al naturii umane este dorinta de a ne simti apreciati." ( William James) 12. "Si acum iata secretul meu, unul foarte simplu: doar cu inima poti vedea  corect; ceea ce este important este invizibil pentru ochi." ( Antoine De Saint-Exupery, "Micul Print" ) 13. Cei care s-au dezvoltat cel mai mult din punct de vedere spiritual sunt cei care au devenit experti in a trai. Si mai exista o bucurie si mai mare. Este bucuria comuniunii cu Dumnezeu . ( M.Scott Peck ) ‎ 14. Fiecare zi in care ne trezim este o zi buna. Fiecare respiratie este plina de speranta fata de o zi mai buna. Fiecare cuvant este o sansa de a schimba ceva rau in ceva bun." ( Walter Mosley ) 15. "Empatia lumineaza nevoile noastre profunde, fara sa ne permita vreodata sa uitam ca insasi supravietuirea noastra depinde de abilitatea de a ne intelege complet unii pe altii si de a ne raspunde reciproc cu sensibilitate."( Arthur P. Ciaromicoli ) 16. Dupa necazuri si pierderi ,oamenii devin mai intelepti. –(Benjamin Franklin ) 17. Mandria  se refera la cei care au dreptate. Smerenia – la ce este drept. –(Erza Taft Benson) 18. Mandria ne face artificiali, iar smerenia ne face adevarati.- ( Thomas Merton ) 19. Smerenia este o abordare a vietii care spune :” nu am toate raspunsurile si vreau contributia ta. “ – ( John Baldoni ) 20. Cand vorbesc ceilalti, asculta-i complet. Cei mai multi oameni nu asculta niciodata – ( Ernest Hemingway ) 21. Succesul in viata nu are nimic de-a face cu ce castigi sau cu ce cladesti pentru tine insuti. Succesul inseamna ce faci pentru ceilalti. –( Danny Thomas ) 22. Daca nu ai niciun pic de mila in inima, ai cea mai mare problema cardiaca. (Bob Hope ) 23. Flateaza-ma si s-ar putea sa nu te cred, Critica-ma si s-ar putea sa un te plac, Ignora-ma si s-ar putea sa nu te iert, Incurajeaza-ma si s-ar putea sa un te uit. ( William Arthur ) 24. Sa ierti inseamna sa eliberezi un prizonier si sa descoperi ca prizonierul acela erai tu . ( Lewis B. Smedes ) 25. Iertarea este aproape un act egoist datorita imenselor beneficii pe care le are cel care iarta. ( Lawana Blackwell ) 26. Ranirea unui dusman te coboara mai prejos decat el. Razbunarea te face egalul lui. Iertarea te ridica deasupra lui.- (Benjamin Franklin) 27. Iertarea este o indreptare interioara care usureaza inima.Iertam in primul rand pentru pacea mintii noastre. Odata ce am obtinut-o,o vom putea darui si altora, iar acesta este cel mai valoros dar pe care il putem oferi permanent celorlalti. – (Gerald Jampolski) 28. Un om intelept se va grabi sa ierte, pentru ca stie adevarata valoare a timpului si nu va suporta sa il piarda inutil. ( Samuel Johnson) 29. Lucrurile pe care le gandesti determina calitatea vietii tale. Sufletul tau ia culoarea gandurilor tale . – ( Marcus Aurelius ) 30. Hraneste-ti mintea cu ganduri inalte, pentru ca un vei ajunge niciodata mai sus decat gandesti. – ( Benjamín Disraeli ) 31. Primim raspuns la rugaciunile noastre nu atunci cand ni se da ceea ce cerem, ci atunci cand suntem provocati sa fim ceea ce putem fi . – ( Morris Adler ) 32. Thomas Paine: “Reputaţia este ceea ce cred oamenii despre noi; caracterul este ceea ce Dumnezeu şi îngerii ştiu despre noi.” 33. Bernard M. Baruch: “Arta de a trăi sălăşluieşte mai puţin în eliminarea propriilor necazuri, cât în dezvoltarea noastră pe măsura lor.” 34. Christopher Fry: “Imaginaţia este ochiul larg deschis care ne face întotdeauna să vedem adevărul mai viu.” 35. ( Henri Nouwen ) “Când realizăm că nu trebuie să scăpăm de durere, ci să o folosim pentru a ne mobiliza într-o căutare pentru viaţă, acea durere se transformă dintr-o expresie a disperării într-un semn al speranţei.”  36. Nu stim niciodata cand un moment anume si cateva cuvinte sincere pot avea un impact asupra unei vieti.” ( Zig Ziglar ) 37. “Trateaza-l pe om dupa cum pare a fi si-l vei face rau. Dar poarta-te cu el ca si cum ar fi ajuns la potentialul la care trebuie sa ajunga si-l vei face ceea ce trebuie sa fie « ( Goethe ) 38. Sa vezi ce a pus Dumnezeu de pret intr-o persoana, nu este o arta, ci un dar…din dragoste. Cand lipseste acest dar, lipseste dragostea. E ca si cum ar face o pauza, ar fi diferentiata… La Dumnezeu un exista asa ceva, dragostea Lui este nelimitata!!! 39.  "Un om de succes este acela care poate construi o fundatie solida cu caramizile pe care altii le arunca in el." - David Brink 40. "Daca A reprezinta succesul in viata, atunci A = x + y + z. Munca = x; y = joaca; iar z = sa stii sa-ti tii gura". - Albert Einstein 41. Gandul serii :" Viata este o succesiune de lectii care trebuie traite pentru a putea fi intelese." ( Ralph Waldo Emerson ) 42. <<Sa fie azi pace inlauntru tau. Ai incredere ca esti acolo unde este locul tau, unde e nevoie de tine. Nu uita de posibilitatile  infinite care se nasc din credinta in Dumnezeu, in tine si in ceilalti. Foloseste darurile pe care le primesti, care iti sunt date, si da in countinuare altora dragostea pe care o primesti. Fii multumita de felul in care esti tu, asa cum esti. Lasa aceasta intelepciune sa patrunda adinc, pana in maduva oaselor si daruieste sufletului tau cantec, muzica, dans, rugaciune si libertatea de a iubi. Asta exista pentru noi toti.>> ( preluat de pe    http://mamicile.wordpress.com/   ) 43. " Când urăşti pe cineva este ca şi cum ai înghiţi otravă ca să-ţi moară duşmanul." (Malachy McCourt) 44. Pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea ies izvoarele vietii!!  PV 4 : 23 45. "Blândeţea cuvintelor rostite la timpul potrivit a câştigat acolo unde violenţa ar fi pierdut." (Apollonios din Rhodos) 46. - Mare sacrificiu, cum să iert, Doamne, pe cel ce mi-a făcut atâta rău? - Răzbună-te pe Mine pentru el. Socoteşte-Mi Mie greşelile lui, căci Eu i-am preluat vina şi datoria. Gavriil STIHARUL 47. Sunt momente in viata, in care oricum ti-ar sta corpul, sufletul e in genunchi... 48. Nimeni nu este atat de intelept sau atat de prost pe cat se crede. F. Orestano 49. Intelept este acela care traieste in fiecare zi ca si cum in fiecare zi si in fiecare ceas ar putea sa moara. Quevedo 50. Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute. Cioran 51. Intelept este cel care a reusit sa inteleaga ca totul este de neinteles. Anonim 52. E nevoie de intelepciune pentru a intelege intelepciunea; muzica nu inseamna nimic daca audienta nu aude. Walter Lippman 53. Poti sa spui daca un om este istet dupa raspunsurile lui. Poti sa spui daca un om este intelept dupa intrebarile lui. Naguib 54. Cu cat s-a scurs mai mult nisip prin clepsidra vietii noastre, cu atat mai clar ar trebui sa vedem prin ea. Jean Paul 55. Intrega problema cu lumea aceasta este ca prostii si fanaticii sunt mereu foarte siguri pe ei, iar oamenii intelepti au intotdeanuna indoieli. Bertrand Russell 56. Stiinta reprezinta cunoastere organizata. Intelepciunea reprezinta vita organizata. Immanuel Kant   57. "Intamplarea nu este, nici nu poate fi, mai mult decat o cauza ignorata a unui efect necunoscut". Voltaire (nascut François-Marie Arouet; 1694-1778 - scriitor francez) 58. "Inteleptul stie ce ignora". Confuciu (551-479a.C. - filozof chinez) 59. "Precautii rareori se inseala". Confuciu (551-479a.C. - filozof chinez) 60. "Intelepciunea este fiica experientei". Leonardo da Vinci (1452-1519 - pictor, sculptor si inventator italian) 61. "Prea multa lumina e ca si prea multa umbra: nu te lasa sa vezi". Octavio Paz (1914 - scriitor mexican) 62. "A vedea, inseamna a crede; dar a simti, inseamna sa fii sigur". John Ray (1627-1705; naturalist englez) 63. "Prezentul se formeaza doar din trecut, si ceea ce se gaseste in efect, era deja in cauza". Henri Bergson (1859-1941; filozof francez) 64. "O memorie exercitata, este un ghid mai valoros decat geniul si sensibilitatea". Friedrich von Schiller (1759-1805; poet german) 65. "Dintre toate formele de a insela pe ceilalti, pozarea (falsei) seriozitatii, este cea care face cele mai multe ravagii". Santiago Rusiñol (1861-1931; pictor si scriitor spaniol) 66. "Orice lucru trebuie sa fie luat in serios; dar nimic in mod tragic". Luis Adolfo Thiers (1797-1877; istoric francez) 67. "Practica ar trebui sa fie produsul reflectiei, nu invers". Hermann Hesse (1877-1962; scriitor elvetian, de origine germana) 68. "La nimic nu foloseste stiinta daca nu se transforma in constiinta". Carlo Dossi (nascut Alberto Pisani Dossi; 1849-1910; nuvelist italian) 69. "Unde tuna un fapt, sa ai certitudinea ca a fulgerat o idee". Ippolito Nievo (1831-1861; scriitor italian) 70. "Niciodata nu se abate unul atat de departe ca atunci cand crede ca stie drumul". Poverb chinezesc 71. "Limbajul este imbracamintea gandului". Samuel Johnson (1709-1784; eseist si lexicograf englez) 72. "Omul care a comis o eroare si nu o indreapta, comite o alta eroare si mai mare". Confuciu (551-479a.C. - filozof chinez) 73. "Schimbarea este singurul lucru neschimbator". Arthur Schopenhauer (1788-1860; filozof german) 74. "Orice numar este zero inaintea infinitului". Víctor Hugo (1802-1885; poet si nuvelist francez) 75. "Stirile bune ajung totdeauna tarziu, iar cele rele prea devreme". Friedrich Martin von Bodenstedt (1819-1892; scriitor si traducator german) 76. "Dreptatea poate sa ne avertizeze asupra ceea ce este bine sa evitam; insa doar inima ne spune ceea ce este mai potrivit sa facem". Joseph Joubert (1754-1824; moralist francez) 77. "Tot ce se intampla de la cel mai mare pana la cel mai mic, se intampla in mod necesar". Arthur Schopenhauer (1788-1860; filozof german) 78. "Totul e posibil pentru acel care considera ca atare". William Ellery Channing (1780-1842; teolog american) 79. "Cel mai bun profet al viitorului este trecutul". Lord Byron, George Gordon (1788-1824; poet englez) 80. "Unde gasesti greseala, gaseste remediul". Henry Ford (1863-1947; industrias american) 81. "Veghind, lucrand si meditand, toate lucrurile prospera". Salustio, Caius Sallustius Crispus (85-35 a. C.; istoric latin) 82. "Evidenta este cea mai decisiva demonstratie". Cicerón (106-43 a. C.); politician si scriitor latin) 83. "Excesul este otrava dreptatii". Francisco de Quevedo y Villegas (1580-1645; scriitor spaniol) 84. "Doar inteligenta se examineaza pe sine insasi". Jaime Balmes (1810-1848; preot si filozof spaniol) 85. "Experienta nu consista in ce s-a trait, ci in ceea ce s-a reflectat". José María de Pereda (1833-1906; nuvelist spaniol) 86. "Exista o carte deschisa totdeauna pentru orice ochi: natura". Jean Jacques Rousseau (1712-1778; scriitor si filozof francez) 87. "Daca cauti bine, vei gasi". Platon (c.428-c.347 a.C.; filozof grec) 88. "Traim sub acelasi cer, dar nici unul nu avem acelasi orizont". Konrad Adenauer (1876-1967; politician german) 89.       “Dragostea este cea mai frumoasă muzică în partitura vieţii. Fără ea ai fi un etern necunoscut în corul imens al umanităţii."  (Roque Schneider ) 90. “Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate"  (William Shakespeare) 91. Prietenia sfarseste acolo unde incepe neincrederea.  Seneca 92. *Cand o persoana se afla jos in lumea acesta, un gram de ajutor este mai bun decât un kilogram de predica. - Edward George Bilwer-Lytton 93. *Cel care stie ca este iubit poate sa se multumeasca si cu o bucata de paine,  in timp ce tot luxul lumii nu satisface poftele celui insingurat. - Frances J. Roberts 94. Cuvintele bune pretuiesc mult si costa putin. - George Herbert 95. *     Poate ca Dumnezeu va dori sa cunosti multe persoane nepotrivite inainte de a  cunoaste persoana potrivita, pentru ca atunci cand o vei cunoaste in sfarsit, sa stii sa fii recunoscator.  (  Gabriel José García Márquez  ) 96.  "Si fapturile cele mai crude sunt dezarmate cand li se mangaie puii." (V.Hugo) 97. Alaturi de hidrogen, prostia e cea care se gaseste in cea mai mare cantitate in univers.  (Thomas Alva Edison) 98.   Problema cea mai mare in lume e ca prostii sunt absolut siguri de teoria lor, iar  desteptii sunt mereu  nesiguri pe ei. (Bertrand Russell) 99.   Da sansa fiecarei zile sa fie aceea cea mai frumoasa din viata ta. (Mark Twain) 100.    Nu plange ca s-a terminat, mai bine zambeste ca s-a intamplat. (Gabriel Garcia Marquez)