MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 30 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, TEATRU/FILM, SFATURI UTILE, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·       1018: Se incheie Pacea de la Bautzen (sau Pacea de Budziszyn), un tratat încheiat între imparatul Henric al II-lea al Imperiului Romano-german si regele Boleslaw I Chrobry al Poloniei, prin care s-au încheiat o serie de razboaie polono-germane pentru controlul Lusatiei, Boemiei,Moraviei si Slovaciei.

·      1561: A apărut „Tetraevanghelul”, prima carte românească tipărită de diaconul Coresi.

Diaconul Coresi, statuie în curtea bisericii Sf. Nicolae din Brașov – foto – ro.wikipedia.org

Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din Târgoviște. Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român dar și apariția limbii române literare.

·      1592: Este ales papa Clement al-VIII-lea.

Fabrizio Santafede – “Papa Clement al VIII-lea binecuvantand calugaritele carmelite” – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Clement VIII pe numele său de botez Aldobrandini Ippolito s-a născut în Fano la 24 februarie 1536 şi a murit la Roma pe 3 martie 1605. A fost Papa al Romei între anii 1592 și 1605. Era fiul unui vestit jurist și la rândul lui tot jurist bisericesc. Era credincios și ducea o viață modestă. In timpul pontificatului său va fi judecat, condamnat ca eretic şi ars pe rug, Giordano Bruno.

·       1648: Războiul de Optzeci de Ani - se semnează Tratatul de la Münster și Osnabrück care duce la sfârșitul conflictului dintre Țările de Jos și Spania.

·       1649: Moare decapitat regele Carol I Stuart al Angliei; (n.19 noiembrie 1600) .

Charles I (Daniel Mytens) – foto: ro.wikipedia.org

După moartea fratelui său mai mare, Henry Stuart devine rege. Pe timpul domniei sale este confruntat cu un război civil, fiind decapitat. Anglia e condusa de Oliver Cromwell, care instaureaza o dictatură personală.

·    1661: Cadavrul lui Oliver Cromwell este spanzurat, la doi ani dupa moartea sa.

Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei – in imagine, Oliver Cromwell per Gaspard de Crayer – foto: ro.wikipedia.org

După decapitarea lui Carol I al Angliei, Cromwell devine Lord Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei în 1653,impunand un fel de despotism puritan şi un regim auster in tara, domnind ca suveran absolut. Cromwell a murit la Londra pe 3 septembrie 1658. Fiul regelui decapitat,Carol al II-lea, s-a întors la Londra şi a fost încoronat pe 23 aprilie 1661. Pentru a răzbuna moartea tatălui său, el a exhumat corpul lui Cromwell si l-a executat demonstrativ prin spanzurare post-mortem in ziua de 30 ianuarie, la aniversarea executării tatalui sau, regele Carol I. Trupul lui Cromwell a fost aruncat într-o groapă,iar capul a stat infipt pe un stâlp în faţa Westminster Abbey până în 1685.

·       1695: Constantin Brâncoveanu primește ca recompensă pentru serviciile facute Curții din Viena, titlul de „principe al Imperiului". La 30 ianuarie 1695 Constantin Brîncoveanu (n.1654 – d.1714), domn al Munteniei (1688-1714), primeşte ca recompensă pentru serviciile făcute Curţii din Viena, titlul de”principe al Imperiului “. Constantin Brîncoveanu a fost adus la tronul Munteniei de marea boierime, fiind nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. Domnitorul a întreprins intense acțiuni politice și diplomatice pentru stăvilirea expansiunii țariste și otomane. Folosind o politică abilă, s-a menținut la domnie timp de 26 de ani. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată și de cererile mereu sporite ale Porții otomane, a îngreunat viața țăranilor și tîrgoveților. Constantin Brîncoveanu a dus o politică externă șovăitoare. In timpul războiului ruso-turc din 1710-1711, el a adoptat o atitudine de expectativă. Învinuit de trădare de către turci, a fost omorît la Constantinopol îndata de 15/26 august 1714, împreună cu ginerele și cei patru fii ai săi.

·     1703: Cei patruzeci și șapte de cavaleri ronin japonezi, sub comanda lui Oishi Yoshio, răzbuna moartea maestrului lor. Răzbunarea celor patruzeci și șapte de ronini (denumiți și cei patruzeci și șapte de samurai, vendeta Akō, sau incidentul Genroku Akō) a avut loc în Japonia la începutul secolului al XVIII-lea.

Atacul asupra portii principale a palatului de Kira. Ohotaka Genjo unul dintre roninii tineri, sparge poarta principala – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Povestea a fost descrisă de un cercetător japonez ca fiind o „legenda națională” a Japoniei care relatează cel mai celebru caz care a implicat codul de onoare al samurailor, bushidō. Legenda vorbește de un grup de samurai care au rămas fără stăpân (devenind ronini) după ce al lor daimyo (stăpân feudal) a fost obligat să comită seppuku (sinucidere rituală), pentru atacarea unui oficial judecătoresc pe nume Kira Yoshinaka. Roninii i-au răzbunat onoarea stăpânului lor după ce au așteptat și au plănuit cu răbdare uciderea lui Kira timp de peste un an. La rândul lor, roninii au fost și ei obligați să facă seppuku pentru uciderea lui Kira.

Pictură tradiţională niponă d etip Ukio-E care reprezintă momentul în care Asano l-a atacat pe Kira Sursa foto: Shutterstock – preluat de pe descopera.ro

Această legendă a fost popularizată în cultura japoneză ca fiind exemplul emblematic de loialitate, sacrificiu, perseverență și onoare, pe care toți oamenii trebuie să le păstreze în viața de zi cu zi. Povestea a fost popularizată în numeroase piese de teatru, inclusiv în bunraku și kabuki; din cauza cenzurii existente în timpul shogunatului din era Genroku, când se interzicea relatarea evenimentelor de actualitate, numele au fost schimbate. Chūshingura a fost scrisă cu aproximativ 50 de ani după desfășurarea evenimentelor, și numeroase dovezi documentare ale evenimentelor, dinainte de Chūshingura s-au păstrat.

Stampă Ukio-e care reprezintă momentul în care cei 47 de samurai şi-au îăndeplinit răzbunarea şi erau opriţi pe drum de săteni care-i invitau să bea şi să mănânce – foto: descopera.ro

Cenzura shogunilor a fost relaxată 75 de ani mai târziu, când istoricul Isaac Titsingh a documentat pentru prima oară povestea celor 47 de ronin ca fiind unul dintre evenimentele semnificative ale epocii Genroku. Popularitatea poveștii a ramas ridicata pana in zilele noastrea. Cu zece producții de televiziune doar în anii 1997–2007, Chūshingura este printre cele mai cunoscute povești din Japonia.

Painting of Ōishi Yoshio committing seppuku – foto: en.wikipedia.org

·   1820: Edward Bransfield descopera nordul continentului Antarctica.

Edward Bransfield (c. 1785 – 31 October 1852) rose to become an officer in the British Royal Navy, serving as a master on several ships, after being impressed into service at the age of eighteen in Ireland, where he was born. He is noted for exploring parts of Antarctica, sighting the Trinity Peninsula in January 1820 – foto: crystalinks.com

Necunoscut de Bransfield, cu două zile mai devreme, pe 28 ianuarie 1820 exploratorul rus Fabian Gottlieb von Bellingshausen a descoperit un țărm de gheață al Estului Antarcticei. Pe baza acestei observatii șia coordonatelor consemnate în jurnalul său de bord, Bellingshausen a fost creditat de unii istorici (de exemplu, istoricul britanic polar AGE Jones), cu descoperirea continentului. Bransfield făcuse o notă în jurnal sau referitoare la doi „munti inalti, acoperit cu zăpadă”, iar unul dintre acestia a fost numit ulterior în onoarea sa, Mount Bransfield de catre exploratorul polar francez Dumont D’Urville.

·       1840 - A apărut la Iaşi revista "Dacia literară", condusă de Mihail Kogălniceanu.

·       1847: Oraşul “Yerba Buena” din California este redenumit “San Francisco”.

·       1888: în România, are loc greva muncitorilor de la Atelierele căilor ferate din Galaţi, împotriva condiţiilor grele de lucru şi a abuzurilor săvîrşite de către conducerea atelierelor. Greva s-a încheiat cu satisfacerea integrală a revendicărilor greviştilor.

·     1889: Tragedia de la Mayerling. Într-o cabană de vânătoare de la Mayerling, la sud de Viena, au fost găsit corpurile neinsufletite ale arhiducelui Rudolf mostenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar,in varsta de 31 de ani, si al amantei sale, baroneasa Maria Vetsera, în vârstă de 17 ani.

Prințul Rudolf al Austriei (21 august 1858 – 30 ianuarie 1889), arhiduce de Austria și prinț moștenitor al Austriei, Ungariei și Boemiei, a fost unicul fiu și moștenitorul împăratului Franz Joseph I al Austriei și a soției acestuia, Elisabeta de Bavaria (cunoscută sub numele de Sisi) – foto: ro.wikipedia.org

Cei doi îndrăgostiţi s-au sinucis. Rudolf, era fiul împăratului Franz Joseph şi al printesei Elizabeth (“Sissi”). O boală venerică gravă ii afectase foarte mult starea de sănătate, in ultimii sai ani de viata.

Maria von Vetsera (Maria Alexandrine Freiin von Vetsera) (n. 19 martie 1871, Viena – d. 30 ianuarie 1889, Castelul Mayerling) a fost o baronesă austriacă, iubita lui Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei – foto: ro.wikipedia.org

Rudolf și Marie sunt găsiți morți în dimineața zilei de 30 ianuarie 1889 în pavilionul de vânătoare. Un suicid organizat de Rudolf și amanta sa sau un atentat politic. Zita, ultima împărăteasă a Austriei, a afirmat la sfârșitul vieții sale (1983) că Rudolf și Marie au fost asasinați din rațiuni politice.

·       1902: Se semneaza la Londra primul tratat de alianta anglo-japonez. Tratatul recunoștea interesele japoneze în Coreea, fără a crea obligatii Marii Britanii în cazul unui conflict ruso-japonez.

·       1920: România și Cehoslovacia stabilesc relații diplomatice la nivel de legație.

·       1925: Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Constantin al VI-lea, este exilat in Grecia de guvernul republican turc. Constantin VI (n. 1859 – 28 noiembrie 1930) a fost Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului din 17 decembrie 1924, până la 30 ianuarie 1925, pentru 43 de zile.

·       La 30 ianuarie - 1 februarie 1933 au loc mişcări greviste ale muncitorilor petrolişti din Ploieşti, România.

·    1933: Hitler este numit Cancelar. Este inceputul dictaturii acestuia in Germania.

Adolf Hitler – foto: ro.wikipedia.org

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

·       1943: Generalul Friedrich von Paulus, comandantul trupelor germane de la Stalingrad, este ridicat de Hitler la rangul de maresal.

Friedrich Wilhelm Ernst Paulus (n. 23 septembrie 1890 – d. 1 februarie 1957) a fost un general german din timpul celui de-al doilea război mondial, promovat în timpul luptelor de la Stalingrad la gradul de feldmareșal – in imagine, Generalul Paulus, în iunie 1942 la Harkov – foto: ro.wikipedia.org

Hitler l-a avansat pe generalul von Paulus la gradul de feldmareșal, în condițiile în care pentru Armata a 6-a germana nu mai exista nici o șansă de scăpare. Cum de-a lungul istoriei militare germane niciun feldmareșal nu se predase niciodată sau nu fusese capturat în viață, semnificația înaintării în grad era clară: dacă Paulus s-ar fi predat sau nu s-ar fi sinucis, ar fi devenit o rușine pentru armata germană. În ciuda unor asemenea consecințe și spre dezgustul lui Hitler, Paulus s-a predat cu restul de armată din subordinea sa , impreuna cu 90 de mii de soldati si 22 de generali. Vorbind în fața membrilor Marelui Stat Major, Hitler a declarat: „Ce mă doare cel mai mult este faptul că totuși l-am avansat la gradul de feldmareșal. Am vrut să-i dau această satisfacție finală… Un asemenea om murdărește în ultimul moment eroismul atâtor mulți alții. El ar fi putut să se elibereze de toată amărăciunea și să treacă în eternitate și nemurire națională, dar a preferat să se ducă la Moscova”.

·       1943 - Forţele aeriene britanice au lansat un masiv raid de bombardament asupra Berlinului la 10 ani de la investirea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar al Germaniei.

·     1945: Cel mai mare dezastru maritim din istorie. Nava Wilhelm Gustloff a fost torpilata.

MV Wilhelm Gustloff – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

MV Wilhelm Gustloff a fost o navă de pasageri germană care a fost torpilată și scufundată la 30 ianuarie 1945 de către un submarin sovietic în Marea Baltică, în timp ce efectua evacuarea unor civili, oficiali și personal militar german de la Gotenhafen, retrași datorită avansării Armatei Roșii în Prusia Orientala şi Pomerania. Estimativ, au murit 9.400 de oameni, inecati sau inghetati în Marea Baltică, în urma scufundarii vasului. motiv pentru care acest dezastru naval este socotit ca reprezentând cea mai mare pierdere de vieți omenești din istorie într-o singură scufundare a unui vas. Submarinul implicat în scufundare (S-13), a fost comandat de către Aleksandr Marinesko (român de origine). Sovieticii l-au onorat cu numeroase distinctii si i-au inaltat doua monumente. A murit alcoolic in 1963.

·       1948: La St. Moritz se desfasoara primele Jocuri Olimpice de iarna, dupa o pauza de 12 ani, datorata razboiului mondial. Au participat 669 sportivi (77 femei, 592 barbati) din 28 de tari. Japonia si Germania nu au fost reprezentate.

·      1969: Ultimul spectacol public Beatles, pe acoperișul Records Apple din Londra. Concertul improvizație este întrerupt de poliție.

January 30, 1969: The Beatles last live performance together. They spontaneously decided to get on the rooftop of their recording studio and play songs – foto: ro.pinterest.com

The Beatles a fost unul dintre grupurile a cărui muzică a fost cea mai influentă pentru era rock care a urmat. Grupul a fost alcătuit din John Lennon (vocal, chitară ritmică), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) și Ringo Starr (baterie). Ei au avut ca țintă generațiile de tineri rezultate de după al Doilea Război Mondial, în Anglia, SUA, etc. Fără dubiu, “The Beatles” este unul din cele mai faimoase și de succes grupuri în istoria muzicii rock, contorizând peste 1,1 miliarde de discuri vândute în lumea întreagă.

 

·       1972: „Bloody Sunday” (Duminica Sângeroasă) – Trupele britanice au ucis 13 catolici la o adunare din Londonderry (Irlanda de Nord). Un marş al catolicilor pentru drepturile civile ale catolicilor s-a incheiat cu o tragedie. 13 manifestanţi au căzut ucisi de gloanţele armatei britanice. rock, contorizând peste 1,1 miliarde de discuri vândute în lumea întreagă.

· 1990: Se deschide primul restaurant McDonald la Moscova.

30 ianuarie 1990: Se deschide primul restaurant McDonald in Rusia – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

McDonald’s a deschis primul său restaurant în Uniunea Sovietică. Aproximativ 15.000 de persoane au aşteaptat cu răbdare să mănânce un Big Mac.

·       1991: Bruxelles „Grupul celor 24" hotărăște să includă România între țările est–europene beneficiare de asistența în cadrul programului PHARE, program initiat în 1989 și având în vedere ajutorarea prin credite și asistență tehnico–economică a fostelor țări socialiste.

·       1992: La Praga are loc reuniunea Consiliului de Miniștri ai CSCE (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa – din 1994 se numește Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, OSCE). Se adoptă „Documentul de la Praga privind dezvoltarea pe viitor a instituțiilor și structurilor CSCE” și „Declarația Consiliului CSCE cu privire la neproliferare și transferul de arme”.

·       1995: Întâlnirea dintre președintele R. Moldova, Mircea Snegur, și Bill Clinton, președinte al SUA, prima de acest fel, este consacrată în principal ajutorului american destinat dezvoltării economiei de piață și reformelor politice din R. Moldova.

·       1995: Lucrătorii de la National Institutes of Health din SUA, anunta succesul unor studii clinice in testarea primului tratament preventiv pentru Anemia falciformă, (sicklemia sau drepanocitoza), o maladie ereditară autozomal recesivă, caracterizată printr-o formă anormală a hematiilor, acestea având o formă de seceră (sickle), în loc de disc biconcav. Această formă scade flexibilitatea hematiilor, rezultând astfel un risc crescut de complicații. Speranța de viață pentru indivizii bolnavi este mai mică. În 1994, în SUA, speranța medie de viață a persoanelor cu această maladie a fost în jur de 42 de ani la bărbați, și 48 de ani la femei, dar astăzi, datorită unei gestionări mai bune a bolii, pacienții pot trăi până la 50 de ani sau mai mult. În Marea Britanie, speranța de viață este estimată la 53-60 de ani Siclemia apare mai frecvent la persoanele din regiunile tropicale și sub-tropicale, unde malaria este comună. O treime din populația din Africa sub-sahariană prezintă gena, deoarece în zonele în care malaria este des întâlnită, prezența genei este benefică: astfel, oamenii care au doar una din cele două alele ale genei, deși nu devin imuni la malarie, sunt mult mai toleranți la infecție, prezentând simptome mai puțin severe, și având o mortalitate mult mai mică, atunci când sunt infectați. Prevalența bolii în Statele Unite este de aproximativ 1 la 5.000, afectând în special indivizii de origine africană.

·     2000 - Scurgerea de cianură de la Baia Mare

Pești morți in urma scurgerii de cianură de la Baia Mare (30 ianuarie 2000) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Accidentul minier din 2000 de la Baia Mare a constat într-o scurgere de cianură produsa lângă Baia Mare. Accidentul s-a produs la societatea Aurul S.A., un joint-venture al companiei australiene Esmeralda Exploration și al guvernului român. Cianura deversată a afectat râurile Săsar, Lăpuș, Someș, Tisa și Dunăre înainte de a ajunge la Marea Neagră. Apele poluate, în special Tisa și Dunărea, au provocat moartea unei mari cantități de pește în Ungaria și în Iugoslavia. Accidentul a fost unul dintre marile dezastre ecologice din Europa de după Cernobîl. S. C. Aurul, operatorul minier, este un joint venture format de Esmeralda Exploration și de guvernul român. Compania susține că are capacitatea necesară pentru a curăța un reziduu toxic minier numit tailing, care, sub formă de praf, începuse să fie împrăștiat de vânt. Promițând că va curăța aceste reziduuri și că va continua exploatarea aurului cu ajutorul cianurilor, compania a ales să-și depoziteze noile reziduuri într-un lac de baraj în apropiere de Bozânta Mare.

Voluntari activand in Tisa, in urma scurgerii de cianură de la Baia Mare (30 ianuarie 2000) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În noaptea de 30 ianuarie 2000 barajul a cedat deversând 100 000 de metri cubi de ape contaminate cu cianuri (aproximativ 100 de tone de cianuri) s-au împraștiat peste câmpuri și în sistemul hidrografic local. Esmeralda Exploration a dat vina exclusiv pe căderile importante de zăpada din zonă. Cinci săptamâni mai târziu, o altă scurgere, de astă dată cu metale grele, a lovit regiunea. Un dig a cedat în Baia Borșa și 20 000 de metri cubi de apă contaminată cu zinc, plumb și cupru s-au deversat în Tisa. Un an mai târziu, o altă scurgere de cianuri s-a produs în mod deliberat în România, în râul Siret.

·       2003 - Preşedintele american, George W. Bush, vorbeşte despre un posibil exil din Irak al lui Saddam Hussein.

·      2004: Un canibal este condamnat in Germania. Armin Meiwes in varsta de 42 de ani, a fost condamnat la opt ani şi jumătate de închisoare, pentru ca a ucis si mancat un barbat care s-a oferit voluntar. Victima: inginerul Bernd Brandes a fost dispus sa se lase mancat.

Bernd Brandes si Armin Meiwes – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·      2007: Este lansat pe piata Sistemul de operare Windows Vista. Noul sistem de operare Microsoft Windows Vista, este de atunci disponibil pentru publicul larg.

Windows Vista – foto – en.wikipedia.org

Produsul a fost lansat în România la 1 februarie 2007 de către co-fondatorul Microsoft, Bill Gates, în cadrul ceremoniei de deschidere a Centrului Global de Suport Tehnic de la București. Inițial disponibil doar în versiunea engleză, varianta în română a ieșit pe piață la 20 iunie 2007 și este disponibilă spre vânzare în toate edițiile și pe toate canalele de vânzare, în România și Republica Moldova. Pentru Republica Moldova este disponibilă spre vânzare și ediția Starter în limba română, un produs destinat piețelor în curs de dezvoltare. Cu aceeași ocazie a vizitei lui Gates, au fost lansate pe piața din România și sistemul Microsoft Office System 2007 (disponibil în română) și serverul de comunicație Exchange Server 2007.

Nașteri

·        58 i.I.Hr.: S-a nascut Livia Drusilla, (d. 29 septembrie 28 d.I.Hr.), soția imparatului roman Augustus.

Livia Drusilla – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Livia Drusilla (30 ianuarie 58 î.Hr. – 28 septembrie 29), cunoscută și sub numele de Livia Augusta, a fost soția împăratului roman Augustus precum și consilierul său. Ea a fost mama împăratului Tiberius, bunica paternă a împăratului Claudius, străbunica paternă a împăratului Caligula, și stră-stră-bunica din partea mamei a împăratului Nero. a fost zeificată de Claudius în anul 42.

·   133: S-a nascut imparatul roman Didius Iulian (Marcus Didius Severus Iulian Augustus).

Didius Iulianus (latină: Marcus Didius Salvius Julianus; 133 – 193) a fost împărat roman de la 28 martie la 1 iunie 193 – foto: ro.wikipedia.org

Dupa alte surse s-ar fi nascut pe 2 februarie 137. Iulian a urcat pe tron la 28 martie 193 dupa ce a cumparat sprijinul Garzii Pretoriene , care l-a asasinat pe predecesorul sau Pertinax. Iulian a fost ucis de un soldat în a treia lună a domniei sale (1 iunie 193). Succesorul său, Septimius Severus a supus Garda Pretoriana și i-a executat de soldații care l-au ucis pe Pertinax. Potrivit lui, Cassius Dio care a trăit în Roma în acele timpuri, ultimele cuvinte ale Iulian au fost: “Dar ce rău am făcut? Pe cine am omorât?”

·       1483 - S-a născut pictorul Raffaelo Sanzio (m.06.04.1520).

·       1621: S-a născut Gheorghe Rákóczi al II-lea, principe al Transilvaniei.

·       1721 - S-a născut pictorul italian Canaletto (m.17.10.1780).

* 1745: Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (30 ianuarie 1745 – 20 aprilie 1804), a fost al doilea fiu al Ducelui Frederic al III-lea de Saxa-Gotha-Altenburg și a soției acestuia, Luise Dorothea de Saxa-Meiningen. Decesul fratelui său mai mare, Frederic, în 1756 l-a transformat în moștenitorul ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg. Ducesa Luise Dorothea a fost intens preocupată de formarea fiilor ei, Ernest și August, și aceștia au fost educați de către un grup selectat de profesori. În perioada 1768-1769 ambii prinți au avut o călătorie educațională în Țările de Jos, Anglia și Franța, unde Ernest a întâlnit persoane importante din viața politică, a științei și a artelor.

În 1772 tatăl său a murit iar Ernest a moștenit ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg. El a fost interesat de conducători liberali și luminați, versatili artistic și științific. A promovat în ducatul său un sistem educațional, teatru, colecții de artă și biblioteci, precum și științele naturale, ceea ce a plasat ducatul în topul ducatelor saxone. În mod particular, el era interesat de astronomie și fizică. A numit specialiști competenți în toate aceste domenii, cum ar fi mecanicul și ceasornicarul Johann Andreas Klindworth, căruia i-a acordat titlul de mecanicul curții.^[1]

Împreună cu astronomul Franz Xaver von Zach, a fondat Observatorul din Gotha (Sternwarte Gotha), care a devenit centrul european al astronomiei. La Meiningen la 21 martie 1769, Ernest s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen (verișoara mamei sale). Cuplul a avut patru fii:

• Ernest (n. Gotha, 27 februarie 1770 – d. Gotha, 3 decembrie 1779).
• Emil Leopold August, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 23 noiembrie 1772 – d. Gotha, 27 mai 1822), cunoscut drept Augustus.
• Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 28 noiembrie 1774 – d. Gotha, 11 februarie 1825).
• Ludwig (n. Gotha, 21 octombrie 1777 – d. Gotha, 26 octombrie 1777).

* 1748: Frederic al V-lea Louis William Christian , Landgraf de Hesse-Homburg (30 ianuarie 1748 – 20 ianuarie 1820) a fost din 1751 până la moartea sa landgraf de Hesse-Homburg. A fost fiul lui Frederic al IV-lea, Landgraf de Hesse-Homburg și a soției acestuia, Ulrike Louise de Solms-Braunfels (1731–1792), fiica lui Friedrich Wilhelm, Prinț de Solms-Braunfels.

La 27 septembrie 1768 el s-a căsătorit cu Caroline de Hesse-Darmstadt, fiica cea mare a lui Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hessa-Darmstadt și a Carolinei de Zweibrücken. Cuplul a avut 15 copii din care 11 au atins vârsta adultă.

• Frederic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Homburg (1769-1829), căsătorit cu Prințesa Elisabeta a Regatului Unit (1770-1840)
• Ludwig Wilhelm (1770-1839), căsătorit cu Prințesa Augusta de Nassau-Usingen (1778-1846), divorțat în 1805
• Caroline (1771-1854), căsătorită cu Louis Frederick II de Schwarzburg-Rudolstadt (1767-1807)
• Louise Ulrike (1772-1854), căsătorită cu Prințul Charles Günther de Schwarzburg-Rudolstadt (1771-1825)
• Amalie (1774-1846), căsătorită cu Frederic, Prinț de Anhalt-Dessau(1769-1814)
• Auguste (1776-1871), căsătorită cu Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (1778-1819)
• Filip (1779-1846), căsătorit cu Rosalie Antonie, Contesă de Naumburg, Baroneasă Schimmelpfennig von der Oye (1806-1845)
• Gustav (1781-1848), căsătorit cu Prințesa Louise de Anhalt-Dessau(1798-1858)
• Ferdinand (1783-1866), ultimul Landgraf de Hesse-Homburg
• Maria Anna (1785-1846) căsătorită cu Prințul Wilhelm al Prusiei(1783-1851)
• Leopold (1787-1813), căzut în Bătălia de la Großgörschen

* 1757: Louisa Augusta de Hesse-Darmstadt (30 ianuarie 1757, Berlin - 14 februarie 1830) a fost prințesă germană. A fost fiica lui Ludovic al IX-lea, Landgrav de Hesse-Darmstadt. La 3 octombrie 1775 s-a căsătorit cu Ducele (mai târziu Marele Duce) Karl August de Saxa-Weimar-Eisenach. 

Louise de Hesse-Darmstadt

Prințesa s-a născut la 30 ianuarie 1757 în capitala Prusiei a lui Frederic cel Mare, Berlin, unde părinții ei s-au stabilit în timpul Războiului de Șapte Ani. Tatăl ei, Ludovic al IX-lea a accedat la conducerea landgrafului în 1768 și era la momentul nașterii ei general al armatei prusace.

Adesea el era departe de copiii lui și astfel, educația prințesei a stat în mâinile mamei ei, Caroline. Caroline a educat-o pe Louise în tradiția protestantă evanghelică și ea a devenit interesată de literatură și muzică.

Fiind cea mai mică fiică, cu opt frați, a fost important ca educația Louisei să îmbunătățească perspectivele ei de căsătorie. Din moment ce Ludovic al IX-lea a arătat puțin interes copiilor săi, căsătoria Louisei a devenit, de asemenea, o problemă de rezolvat de mama ei, cunoscută sub numele de "Marea Landgräfin" și von Zweibrücken datorită faptului că era expertă în politica internațională dinastică a Europei.

În 1773 Louise a călătorit împreuna cu mama și surorile ei Amalie și Wilhelmine la Beschau apoi la curtea rusă de la St Petersburg. Țarina Ecaterina a II-a a decis că Louise era nepotrivită ca soție pentru viitorul țar Pavel preferând-o pe sora ei, Wilhemine. Acest refuz și relația ei cu viitorul ei cumnat Pavel, au format-o pe Louise, transformând-o într-o figură cu o influență persistentă în statul rus. La vârsta de 18 ani Louise s-a logodit cu tânărul cavaler Karl August de Sachsen-Weimar. Căsătoria a avut loc la 3 octombrie 1775 și a fost în întregime în scop dinastic (surorile ei s-au căsătorit cu moștenitorii Prusiei și Rusiei) ducând la consolidarea ducatul de Saxa-Weimar în cadrul Sfântului Imperiu Roman.

Trei dintre copiii Louisei: Karl Frederic, viitorul Mare Duce, Carolina Luise și Bernhard.

Tânăra Louise s-a remarcat prin delicatețe și timiditate devenite handicap la o curte dominată de soacra ei, Ana Amalia. Goethe care era poetul curții și ministru pentru soțul ei (și companion în aventurile extraconjugale) a fost mișcat de farmecul ei, de inima nobilă și de ochii ei "de culoarea albăstrelelor", și i-a dedicat versurile:

“

J'en sais une, mince comme lys/ Dont la fierté n'est qu'innocence./ Nul - pas même Salomon -n'en vit de pareille.

”

În 1779 a născut o prințesă care a murit la vârsta de cinci ani și toți ceilalți copii au murit după numai câteva zile de la naștere. În același timp, soțul ei avea o relație de mulți ani cu actrița Karoline Jagemann, cu care avea trei copii.

Louise a născut un moștenitor în 1783, pe Karl Frederic, care mai târziu s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Pavlovna (sora Țarului Alexandru I al Rusiei) iar fiica lor, Augusta de Saxa-Weimar, s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm al Prusiei și a devenit prima împărăteasă a Germaniei.

Louise a avut marele ei moment în octombrie 1806. În ciuda experienței puține în Weimar, ea a avut o mare influență în cercurile literare. Bătălia de la Jena(14 octombrie) a dus la înfrângerea forțelor prusaco-saxone și a precipitat căderea Sfântului Imperiu Roman. Curând după bătălie, trupele franceze au înaintat în Weimar. Ceilalți membri ai familiei, fie au fugit fie luptau armata prusacă, însă Louise a rămas în Weimar ca mamă și protectoare a națiunii. La două zile după bătălie ea a intrat în conflict cu însuși Napoleon.

Inspirată de exemplul reginei Louise a Prusiei ea a reușit ca Weimar să fie jefuit mai ușor în comparație cu orașul Jena. Ducatul Saxa-Weimar-Eisenach a supraviețuit epocii napoleoniene. În 1815, politica ei în timpul războiului a asigurat ca la Congresul de la Viena, micul ducat nu numai că și-a păstrat teritoriul dar a devenit mare ducat.

Marea ducesă Louise a murit la 14 februarie 1830 la vârsta de 73 de ani. Louise și Karl August au avut șapte copii:

• Louise Auguste Amalie (1779–1784)
• o fiică (n./d. 1781)
• Karl Frederic (1783–1853)
• un fiu (n./d. 1785)
• Caroline Louise (1786–1816) - căsătorită cu Frederic Louis de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819)
• un fiu (n./d. 1789)
• Bernhard (1792–1862)

·       1781 - S-a născut Adelbert von Chamisso, scriitor şi naturalist de origine franceză; a scris proză fantastică, încadrată curentului romantic (“Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl”) (m.21.08.1838).

·       1808 - S-a născut traducătorul Grigore Pleşoianu (m.30.01.1857).

·       1832: Infanta María Luisa Fernanda a Spaniei (30 ianuarie 1832 – 2 februarie1897) a fost infantă a Spaniei și Ducesă de Montpensier. A fost cel mai mic copil a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții Maria Christina a celor Două Sicilii. 

Luisa Fernanda, ca. 1880

Când sora ei mai mare, Isabela a II–a a Spaniei, a accedat pe tron, Infanta Luisa Fernanda a devenit moștenitoare prezumptivă între 1833 și 1851, când s-a născut fiica cea mare a Isabelei.

Isabela a fost logodită cu verișorul lor primar, Francis, Duce de Cádiz, care era un cunoscut homosexual. Ruda lor, regele Ludovic Filip al Franței, și-a făcut calcule că din acest mariaj nu se vor naște copii și a planificat ca tronul Spaniei să revină în cele din urmă propriilor lui nepoți. Pentru acest scop, Luisa Fernanda a fost logodită cu Antoine, Duce de Montpensier (1824–90), fiul cel mic al regelui Ludovic Filip, care era de asemenea verișor primar al mamei Luisei.

Luisa Fernanda, care avea numai 14 ani, și Ducele Antoine în vârstă de 22, au avut nunta la 10 octombrie 1846; a fost o nuntă dublă, în aceeași zi căsătorindu-se și Isabela cu Francis. Luisa Fernanda și Antoine s-au mutat la Paris și mai târziu la Sevilla.

Relația dintre Isabela și sora ei a fost tensionată de conspirațiile lui Antoine împotriva reginei.^[1]

Tatăl lui Antoinea fost detronat în 1848. În același an, Luisa Fernanda care avea 16 ani a născut primul ei copil, María Isabel. După ce Isabela a II-a a fost detronată, familia a plecat în exil. Mai târziu, după ce a devenit văduvă, Luisa s-a întors la Sevilla unde a și murit.^[1] A fost înmormântată la El Escorial. Luisa Fernanda și Antoine au avut nouă copii, însă numai cinci au ajuns adulți.^[2]

Infanta Luisa Fernada cu soțul ei Antonie, Duce de Montpesier și patru dintre copiii lor.

• Infanta Maria Isabel (1848–1919), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Philippe, conte de Paris (1838–94), pretendent la tronul Franței. Au avut copii.
• Infanta Maria Amelia (1851–70).
• Infanta Maria Cristina (1852–79). După ce sora ei mai mică Mercedes a murit, s-a logodit cu Alfonso al XII-lea, care era cu cinci ani mai mic decât ea, însă Maria Cristina a murit înainte de nuntă.
• Infanta Maria de la Regla (1856–61).
• Infantele Fernando (1859–73).
• Infanta Maria de las Mercedes (1860–78), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar Alfonso al XII-lea. Nu au avut copii.
• Infantele Felipe Raimundo Maria (1862–64)
• Infantele Antonio (1866–1930), care a devenit Duce de Galliera în Italia. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Infanta Eulalia a Spaniei (1864–1958), fiica Isabelei a II-a, și au avut doi fii:

1) Infantele Alfonso (1886–1975), al 5-lea Duce de Galliera (1930–37), care s-a căsătorit cu Prințesa Beatrice de Edinburgh, fiica lui Prințului Alfred, Duce de Saxa-Coburg-Gotha și au avut trei fii.

2) Infantele Luís (1888–1945), care s-a căsătorit cu Marie Charlotte Say (1857–1943). Nu au avut copii.

• Infante Luis Maria Felipe Antonio (1867–74)

Prin Maria Isabel, ea a devenit străbunica: regelui Manuel al II-lea al Portugaliei, Luís Filipe, Duce de Braganza, Prințul Amedeo, Duce de Aosta, Prințul Aimone, Duce de Aosta, prințesa Dolores Czartoryski, prințesa Esperanza de Orleans-Braganza, Maria Mercedes de Bourbon (mama regelui Juan Carlos al Spaniei) și Prințul Henri, Conte de Paris.

·       1841: Félix Faure, politician francez (d. 1899)

·       1852: S-a nascut in localitatea  Haimanale, din judetul Prahova, Ion Luca Caragiale (astăzi comuna I.L.Caragiale, jud.Dambovita). A  fost unul dintre marii dramaturgi, pamfletari si ziaristi  români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române. A decedat in ziua de  9 iunie 1812 la Berlin

·       1855: Ioan Alpar, pictor (d. 11/24 octombrie 1901)

* 1866:  Vasile Hossu (n. 30 ianuarie 1866, Târgu Mureș – d. 13 ianuarie 1916, Budapesta) a fost episcop greco-catolic al Episcopiei de Lugoj și apoi al Episcopiei de Gherla.     Dr. Vasile Hossu s-a născut la Târgu Mureș în ziua de Trei-Sfinti Ierarhi de 30 ianuarie (11 februarie) 1866, părinții săi fiind Vasile Hossu, paroh si protopop districtual și Maria (născută Szebeni). A fost văr primar cu Ioan Hossu, preotul din Milaș, tatăl viitorului episcop cardinal Iuliu Hossu, martir al Bisericii Române Unite cu Roma.  Dr. Vasile Hossu a urmat clasele primare la colegiul reformat din orasul natal, patru clase la gimnaziul mic luteran de la Reghin (Reghinul sasesc la Sasi), iar clasele a V-a, a VI-a și o parte din clasa a VII-a de liceu, la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, de unde, ca elev în clasa a VII-a, a fost trimis de către mitropolitul Ioan Vancea la Roma, în toamna anului 1882, ca bursier al Colegiului grecesc Sf. Atanasiu a frecventat cursurile filozofice si teologice de la „Propaganda Fide”.

In 10 august 1883 a fost promovat la gradul academic de "Bacalaureat", in 21 iulie 1884 la gradul de "Licentiat", iar in 6 august 1884 la gradul de "Doctor" in stiintele filozofice.

In 22 iulie 1885 a fost promovat la "Bacalaureat" iar in 15 iulie 1887 la cel de "Licentiat" in stiintele teologice.

După obținerea doctoratului în filosofie, s-a îmbolnăvit grav și a revenit acasă, la finele lunii august 1887, nereușind să termine examenele în vederea promovării doctoratului în teologie.

Cu greu, s-a făcut bine, fiind îngrijit de mama sa. Corpul profesoral de la Colegiul de Propaganda Fide, luând în considerare succesele sale excepționale de la examenele anterioare din cei trei ani de studii teologice, în unanimitatea de voturi a propus Papei Leon al XIII-lea, să fie dispensat de restul examenelor, iar la 30 noiembrie 1887, a fost promovat doctor în teologie. La 15 noiembrie 1911 a fost transferat, printr-un alt decret imperial, la Gherla. La 10 decembrie al aceluiași an, transferul a fost confirmat de Sfântul Scaun Apostolic. Prin venirea Episcopului Vasile Hossu, a fost o mare bucurie în eparhia Gherlei, după arhipăstorirea unui ierarh, Ioan Sabo, care era imobilizat la pat, pe motiv de boală, de mulți ani. Toate ziarele și revistele românești din Transilvania au consemnat această veste. La sosirea în Gherla, în ziua de 6 august 1912, a fost întâmpinat cu mare căldură. Întronizarea solemnă a fost făcută în ziua de duminică 11 august 1912. În aceeași zi, printr-o circulară episcopală, a anunțat clerul eparhial că a luat conducerea eparhiei cu toate formele canonice.

Începutul păstoririi și-l face prin acte de disciplină spirituală, înființând Reuniunea de Misiuni Sfinte, reglementând problema pe atunci atât de spinoasă, a intențiunilor misale, punând-o sub controlul canonicului Ioan Ivașco. A luat măsuri pentru organizarea și ținerea exercițiilor spirituale pentru preoți, pe centre, la care participau preoți din protopopiatele mai apropiate. Așa s-au ținut astfel de exerciții spirituale la Dej, Bistrița, Șomcuta Mare, Baia Mare, Șimleu, Sighetu Marmațieietc. A început să facă vizitații canonice și sfințiri de biserici, să participe la întrunirile învățătorilor. A editat în 1914Șematismul în limba română, precum și o ediție în limba latină. A făcut, în rândul clerului, nenumărate promovări și a dat nenumărate distincții.

În iunie 1913 a ținut în Casa Magnaților din Budapesta un discurs împotriva înființării Episcopiei de Hajdúdorog. Prin discursul său a demonstrat contrariul față de cei care acuzau episcopatul român unit că nu ar fi fost destul de combativ și de hotărât în atitudine.

Și-a continuat vizitațiile canonice în toate părțile diecezei, iar la izbucnirea războiului mondial în 1914, a luat cele mai potrivite măsuri de ajutorate a familiilor celor mobilizați, dând dispensă arhierească de a se putea face clăci, în duminici și sărbători, în pentru ajutorarea familiilor cu bărbați duși pe câmpul de luptă. Noaptea de Ajun a anului 1915 a petrecut-o în mijlocul răniților veniți de pe diferite fronturi și cazați în Institutul corector, transformat în spital de campanie, azi închisoare. Dragostea față de învățământ și-a arătat-o și prin înființarea unei noi școli preparandiale pentru fete, pe care a așezat-o la început, în incinta reședinței episcopale, în care episcopul și-a restrâns propriul său spațiu de locuit. Alături de seminarul teologic și preparandia pentru băieți, preparandia pentru fete va fi un alt focar de cultură și educație creștinească românească, la Gherla.

Visul episcopului Vasile Hossu era să aibă în Gherla un complex de edificii mărețe, un mic Vatican românesc pe care, deși l-a început, n-a reușit să-l continue din cauza primului război mondial, rămânând în urma lui doar fundațiile.

Episcopul Vasile Hossu a fost trimis de primul ministru al Ungariei, István Tisza, la București, să încerce să înduplece guvernul român să nu intre în război împotriva Puterilor Centrale. La despărțirea de primul ministru român, Ionel Brătianu, acesta i-a spus să-i comunice lui Tisza că îi va trimite 600.000 de puști și baionete. Episcopul Vasile Hossu l-a îmbrățișat pe Ionel Brătianu și i-a spus: „Dumnezeu să Vă ajute!”  Îmbolnăvindu-se de inimă, a plecat să-și caute sănătatea la Budapesta, dar la 13 ianuarie 1916, a încetat din viață, în casa medicului Gheorghe Bilașcu. Ori de câte ori mergea în capitala Ungariei, în casa doctorului Bilașcu își avea reședința și o capelă. Osemintele i-au fost aduse la Gherla și îngropate în cripta catedralei. Ar fi dorit să fie înhumat la Mănăstirea Nicula, însă nu apucase să-și pregătească locul de veci.

1871: Gheorghe Brăescu, prozator român (d. 1949)

·       1882: Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 Hyde Park, New York, SUA^[7] – d. 12 aprilie 1945, Warm Springs[*], Georgia, SUA^[9]) a fost cel de-al treizeci și doilea președinteal Statelor Unite ale Americii (1933–1945). S-a remarcat ca fiind una dintre principalele figuri politice secolului XX-lea pe plan național cât și internațional, care a contribuit esențial la depășirea crizei economice mondiale și la înfrângerea Germaniei naziste în perioada celui de al Doilea Război Mondial. De asemenea, este singurul președinte din istoria Statelor Unite care a fost instituit în funcție pentru patru mandateconsecutiv. Roosevelt - forma pseudo-anglicizată a numelui olandez „Van Rozevelt” sau „Van Rozenvelt”, care înseamnă „din câmpia de trandafiri”. Primele nume de „Roosevelt” din Statele Unite ale Americii au fost Klaus si fiul său Nicolae de unde numele a început a se răspândi. Astfel, in 1828 s-a născut tatăl viitorului președinte al SUA, James Roosevelt. În 1880 se căsătorește cu Sara Delano, devenind doi ani mai târziu părinții lui Franklin Delano Roosevelt. Una dintre cele mai vechi familii din New York, Roosevelt s-au remarcat în mai multe domenii, în afară de politică. Strămoșul familiei Delano în America, în anul 1621 a fost Philippe de La Nua, primul hughenot în „Lumea Nouă”, al cărui nume a fost ulterior anglicizat. Pe data de 17 martie, 1905, Franklin Delano Roosevelt face primul pas către întemeierea unei familii, căsătorindu-se cu verișoara sa de gradul cinci, Anna Eleanor Roosevelt (1884-1962). Tatăl ei era frate mai mic al președintelui Theodore Roosevelt, care a fost idolul lui Franklin. Cuplul a avut șase copii: Anna Eleanor Roosevelt, James Roosevelt, Franklin Roosevelt, Elliott Roosevelt, Franklin Delano Roosevelt, Jr., John Aspinwall Roosevelt. Al treilea dintre aceștia nu a trăit decât aproape 8 luni. Soția lui FDR a jucat un rol deosebit de important în cariera lui politică, în special după 1921, când Franklin Delano Roosevelt s-a imbolnăvit de poliomielită și a început să conducă țara din scaunul cu rotile.

Câinele Fala i-a servit lui Roosevelt ca animal de companie pe durata șederii lui la Casa Albă și a devenit cunoscut ca „cel mai fotografiat câine din lume”.

Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 – d. 12 aprilie 1945) cel de-al treizeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1933 – 1945) – foto: ro.wikipedia.org

·       1885: Iuliu Hossu, episcop unit român, membru de onoare al Academiei Române, cardinal (d.1970). La 1 octombrie 1948, a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea de la Cluj, a celor 37 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea credincioșilor greco-catolici români de Biserica Romei, la ordinul lui Stalin și al slugilor sale din România (de fapt au semnat doar 36 de preoți dintre cei participanți). Atât autoritățile comuniste cât și conducerea Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Iustinian Marina personal, i-au propus scaunul de mitropolit al Moldovei, în schimbul renunțării la credința catolică și la legătura cu Roma, cu Scaunul Papal. Refuzând trecerea la ortodoxie, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldărușani, iar în 1950, la penitenciarul din Sighet. În anul 1955, a fost dus la Curtea de Argeș, iar în anul 1956, la Mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldărușani, unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții. La 28 aprilie 1969, a fost creat cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri. La 5 martie 1973, Papa a dezvăluit acest fapt, că episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, a fost creat cardinal, la ceva timp după decesul ierarhului român. Cardinalul Hossu a murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din București. La căpătâiul său s-a alfat episcopul Alexandru Todea. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu catolic. În data de 7 decembrie 1982 osemintele sale au fost mutate din mormântul inițial în actualul mormânt. Mutarea a generat un conflict între monseniorul Francisc Augustin, conducătorul de facto al Arhidiecezei de București, pe de o parte și familia Hossu respectiv episcopii clandestini Ioan Dragomir și Alexandru Todea pe de altă parte

·    1892: S-a născut la Barlad, omul politic roman Grigore Gafencu; (d. 30 ianuarie 1957, Paris).

Grigore Gafencu (n. 30 ianuarie 1892, Bârlad – d. 30 ianuarie 1957, Paris) a fost un om politic, diplomat și ziarist român – foto: ro.wikipedia.org

·       1894: Boris al III-lea Unificatorul, Țarul Bulgariei (n. 30 ianuarie 1894 Sofia, Principatul Bulgariei, Imperiul Otoman – d. 28 august 1943, Sofia, Bulgaria), născut Boris Klemens Robert Maria Pius Ludwig Stanislaus Xaver, fiul lui Ferdinand I, a urcat pe tron în 1918 după abdicarea tatălui său în urma înfrângerii Regatului Bulgariei în Primul Război Mondial. Aceasta a reprezentat a doua înfrângere majoră a țării în doar cinci ani, după dezastrul din Al Doilea Război Balcanic (1913). Prin Tratatul de la Neuilly, Bulgaria a trebuit să cedeze noi teritorii și să plătească vecinilor însemnate despăgubiri de război, ceea ce a amenințat stabilitatea politică și economică. Două forțe politice, Uniunea Agrariană Bulgară și Partidul Comunist Bulgar, cereau răsturnarea monarhiei și schimbarea guvernului.

·       1902: Ion Călugăru (Benjamin Croitoru), prozator român

·* 1905:        Eli Lotar (n. Eliazar Lotar Teodorescu, n. 30 ianuarie 1905, Arondismentul 18 din Paris, Franța – d. 10 mai 1969,^[1][2] Paris, Franța) a fost un fotograf francez de origine română.

A fost fiul poetului român Tudor Arghezi și al Constanței Zissu. Tudor Arghezi l-a recunoscut ca fiu în data de 29 noiembrie 1905. După ce a studiat la București, s-a întors la Paris în 29 decembrie 1924. În 1926 a devenit cetățean francez și a fost unul dintre cei mai buni fotografi ai Parisului anilor 1927-1932.^{[judecată de valoare]}

Francezii au botezat un parc cu numele Eli Lotar în orășelul Aubervilliers situat la nord de Paris, de-alungul canalului Saint Denis.

*1910 - S-a născut prozatorul A.C. Vaida ("Scîntei în beznă", "Procesul", "Anii mîniei") (m.21.04.1976).

·    

*1914 : Mircea Zdrenghea (n. 30 ianuarie 1914, Sebeșel, județul Alba - d. 28 aprilie 2001, Cluj) a fost un lingvist și filolog român. Mircea Zdrenghea a fost fiul învățătorului Vasile Zdrenghea și al lui Mărioara Zdrenghea, născută Hința, nepoata pictorului Sava Henția. Mircea Zdrenghea a urmat clasele primare in satul natal (Sebeșel), cele gimnaziale la Sebeș, iar cele liceale la Orăștie (1932). Apoi a absolvit Facultatea de Filologie a Universității "Regele Ferdinand" din Cluj (1932-1936), de unde a studiat cu întemeietorii școlii de filologie clujene: Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, și Nicolae Drăganu. În 1937 a absolvit Seminarul Pedagogic al Universității din Cluj. La data de 11 iulie 1942, Mircea Zdrenghea -a căsătorit cu Maria Modrigan (1920-2001).   1915 - S-a născut scriitoarea Viorica Tomescu.

·       1923 - S-a născut prozatorul american Norman Mailer.

* 1923: Leonid Iovici Gaidai (în rusă Леонид Иович Гайдай, n. 30 ianuarie1923, Svobodnîi, Regiunea Amur — d. 19 noiembrie 1993, Moscova) a fost un actor, regizor și scenarist rus de teatru și film. Artist al Poporului URSS (1989). Este cel mai popular regizor sovietic de filme de comedie.* 1925: Douglas Carl Engelbart (n. 30 ianuarie 1925, Portland, Oregon, SUA – d. 2 iulie 2013, Atherton, California) a fost un inventator american^[1] și un pionier al Internetului.^[2] Părinții săi au fost Carl Louis Engelbart și Gladys Charlotte Amelia Munson Engelbart. A devenit celebru prin invenția mausului (împreună cu Bill English).^[3] Ca pionier al interacțiunii om-calculator și lider al echipei care a inventat hipertextul și calculatoarele în rețea, a fost un precursor al interfeței grafice și un promotor al dezvoltării și utilizării rețelelor de calculatoare* 1926: Vasili Alexandrovici Arhipov (rusă Василий Александрович Архипов) (n. 30 ianuarie 1926 – d. 19 august 1998) a fost un ofițer superior (viceamiral) al Marinei Militare Sovietice. În timpul Crizei rachetelor cubaneze el a prevenit lansarea unei torpile nucleare prevenind astfel un război nuclear. Thomas Blanton (la acel moment director al National Security Archive) a declarat în 2002: "un om numit Vasili Arkhipov a salvat lumea".

·       1927: Sven Olof Joachim Palme ( Olof Palme (ajutor·info)) (n. 30 ianuarie1927 – d. 28 februarie 1986) a fost un om politic suedez.

Palme a fost liderul Partidului social-democrat din Suedia din 1969 până la asasinarea sa în 1986. În această perioadă a fost Prim-ministru de două ori, 1969-1976 și 1982-1986. Olof Palme s-a născut într-o familie înstărită, conservatoare din Östermalm, Stockholm, Suedia. Tatăl lui avea strămoși olandezi, iar mama lui, Freiin von Knieriem, avea strămoși germani din Țările baltice. Olof Palme și-a petrecut copilăria și adolescența în actuala casă a Ambasadei României în Suedia, din Östermalmsgatan 36, până la împlinirea vârstei de 12 ani. Clădirea ambasadei este cunoscută ca Palmeska, pentru că Sven Palme , bunicul lui Olof Palme, a cumpărat casa în 1918. Clădirea de pe Östermalmsgatan 36, în care familia Palme a locuit în prima jumătate a secolului al XX-lea, a fost achiziționată în anul 1970 de statului român, iar atunci, funcționează ca sediu al ambasadei României la Stockholm. ^[2]

Între 1947-1948 a studiat cu o bursă la Kenyon College din SUA, luându-și diploma în mai puțin de un an.^[3]

După ce a călătorit cu autostopul prin SUA, s-a întors în Suedia, unde a început să studieze dreptul la Universitatea din Stockholm, în 1952 fiind ales Președinte al Asociației Studenților din Suedia. În seara de 28 februarie 1986, Palme cu soția se întorceau acasă pe jos de la cinematograf, fără gardă personală. În centrul Stockholmului, la ora 23:21 CET au fost atacați de către un asasin care l-a împușcat pe Palme din spate de la mică distanță. Împușcătura i-a fost fatală lui Palme, iar soția a fost rănită de o a doua împușcătură. Palme a fost transportat la un spital, unde a fost declarat mort la ora 0:06 în ziua următoare. Soția a supraviețuit.

Crima este nerezolvată (2009).

Olof Palme, anii 1970 – foto: ro.wikipedia.org

·       1928 - S-a născut Ruth Brown (Weston), cântăreaţă americană.

·      1930: S-a nascut actorul american Gene Hackman.

Gene Hackman în iunie 2008 – foto: ro.wikipedia.org

Gene Hackman (n. 30 ianuarie 1930) este un actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1972 pentru rolul principal Jimmy “Popeye” Doyle interpretat în Filiera Franceză (The French Connection). Alte roluri și filme memorabile: Buck Barrow în Bonnie și Clyde, Șeriful “Little Bill” în Necruțătorul Unforgiven, Mississippi în flăcări, Conversația Conversation, Juriul Runaway Jury, Valul ucigaș Crimson Tide, Firma The Firm, Sperietoarea Scarecrow și Lex Luthor în Superman.

·       1931 - S–a născut scriitorul şi scenaristul George Şovu (ciclul de filme “Liceenii”).

·       1932: Constantin Grigore (Dinu) Săraru^[1] (n. 30 ianuarie 1932, comuna Slătioara, județul Vâlcea) este un director de teatru, dramaturg, eseist, publicist, romancier și scriitor român. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. S-a născut pe 30 ianuarie 1932, județul Vâlcea, fiu al învățătorului Costică Săraru și al Corneliei Săraru, din comuna Slătioara, la 8 km de orașul Horezu. Este tatăl ziaristei, redactor radio și TV, Ruxandra Săraru.

A fost directorul Teatrului Mic și Teatrului foarte Mic din București între anii 1977 și 1990. A făcut parte din C.C. al P.C.R. Mult timp este marginalizat de noile autorități rezultate după 1989. Însă președintele Ion Iliescu, ca urmare a sprijinului deschis acordat de Dinu Săraru în timpul campaniei electorale, în anul 2001 îl numește directorul Teatrului Național din București.^{[necesită citare]}

Și-a dat demisia din aceasta funcție în anul 2004, odată cu Ministrul Culturii și Cultelor Răzvan Theodorescu, iar presa a speculat că a făcut acest gest înainte să fie demis de noul președinte, Traian Băsescu.^{[necesită citare]}

Romanele sale pe teme țărănești "Niște țărani", "Dragostea și revoluția" și "Clipa", care i-au adus faima înainte de 1989, au fost puternic contestate de criticii literari după 1990, pentru adeziunea implicită la stilul romanului socialist, pe tema colectivizării. După cum se știe colectivizarea s-a realizat cu liberul consimțământ forțat și cu marele ajutor dat de Securitate. Romanul său Clipa a fost ecranizat în regia lui Gheorghe Vitanidis. În raportul Tismăneanu, prezentat în fața Parlamentului în 2007 a fost inclus în categoria Exponenți ai protocronismuluialături de Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru.

A fost unul din acționarii principali ai Băncii Internaționale a Religiilor, iar falimentul acesteia l-a implicat într-un scandal financiar de proporții.

·       1934 - S-a născut Melvin Endsley, cântăreţ şi compozitor country american.

* 1934: Hans Liebhardt (n. 30 ianuarie 1934, Apoldu de Sus, județul Sibiu (interbelic), d. 30 septembrie 2017, București) a fost un jurnalist și scriitorde limba germană, landler^[1] din România.

Și-a făcut studiile la Sibiu și Sighișoara, apoi a urmat "Școala de poeți" din București, adică Institutul de creație "Mihai Eminescu" (derivat din Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”). Și-a început cariera de jurnalist la ziarul de limbă germană Neuer Weg („Drum Nou”) în 1952. ^[2] Între 1970 și 1980 a fost redactor-șef adjunct la programul pentru minorități de la Televiziunea Română, de unde a revenit la ziarul Neuer Weg.^[3]

O vreme, Liebhardt a fost angajat simultan în redacțiile a două reviste: Neue Banater Zeitung (ziarul germanilor bănățeni), de limba germană, și Munkáslap (ziarul muncitorilor), de limba maghiară.^[4]

În ultimii ani de viață, a fost colaborator permanent al emisiunii în limba germană de la TVR 1, unde a moderat două rubrici difuzate lunar, Bukarester Geschichten („Povestiri bucureștene”) și Bücher und Bilder(„Cărți și imagini”).

A colaborat și la emisiunea în limba germană din București, realizată în cadrul Redacției Minorități a Societății Române de Radiodifuziune, având două emisiuni săptămânal: Wer wir sind und was wir wollen („Cine suntem și ce vrem”), miercurea, și Zeitgeschichte in Anekdoten („Istoria contemporană în anecdote”), vinerea.^[5] Aria de difuzare a emisiunilor acoperă Transilvania, Banatul și zona București.^[6]

Prin Decretul nr. 439 din 6 noiembrie 2000 s-a conferit medalia comemorativă "150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu" ... mai multor critici, istorici literari, poeți, editori, traducători, între care, la numărul curent 54 este și Hans Liebhardt (Germania), excelent traducător al operei eminesciene în limba germană;^[7]

Când a fost întrebat, în cursul unui interviu, de ce l-a elogiat pe Ceaușescu în poeme, Liebhardt a răspuns că aceste texte le-a confecționat numai din motive tactice, după ce fusese dat afară din redacția secției germane a Televiziunii.^[8]

Alături de personalități ca Joachim Wittstock și Eginald Schlattner, Hans Liebhardt a fost unul din puținii scriitori de limba germană rămași în România

* 1934: Giovanni Battista Re (n. 30 ianuarie 1934, Borno, Provincia Brescia) este un cardinal emerit, prefect al Congregației pentru Episcopi între anii 2000-2010. În martie 2013 a fost președinte al conclavului din 2013. Giovanni Battista Re provine dintr-o familie simplă din Val Camonica și care, din arhivele comunale, rezultă că familia sa este o veche familie care locuiește în Borno din 1630.

A intrat în Seminarul din Brescia la o vârsta foarte fragedă, în 1945, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, a urmând aici studiile medii și superioare și a frecventând cursurile de filosofie și teologie. A fost hirotonit preot la la 3 martie 1957 de către episcopul de Brescia, Giacinto Tredici. A studiat timp de trei ani la Seminarul Pontifical Lombard și a frecventat Universitatea Pontificală Gregoriană, unde a obținut licența în Drept Canonic. Din octombrie 1960 și tot anul 1961, a fost docent la Seminarul din Brescia și, în același timp, a exercitat și ministerul pastoral, ca vicar cooperator, în parohia Sfântul Benedict, la periferia Bresciei.

Stema cardinalului Giovanni Battista Re

Chemat în slujba Sfântului Scaun, la 1 iulie 1963 ca atașat la nunțiatura apostolică din Panama, a frecventat cursurile Academiei Diplomatice Pontificale. Începând cu 1967 a fost transferat la reprezentanța pontificală din Iran, unde a rămas până în ianuarie1971, când a fost chemat să slujească pe lângă Secretariatul de Stat, ca secretar particular al substitutului de atunci, Giovanni Benelli. La 12 decembrie 1979 papa Ioan Paul al II-lea l-a numit consilier al Secretariatului de Stat. La 9 octombrie 1987 a fost promovat secretar al Congregației pentru Episcopi și consacrat episcop de către papa Ioan Paul al II-lea în Bazilica Sf. Petru din Roma. La 7 noiembrie în același an a devenit arhiepiscop titular de Vescovio și secretar al Colegiului Cardinalilor.

În anul 1989 a fost numit substitut pentru probleme generale la Secretariatul de Stat. La 16 septembrie 2000 a fost numit prefect al Congregației pentru Episcopi și președinte al Comisiei Pontificale pentru America Latină. Ca substitut al Secretariatului de Stat, l-a însoțit pe papa Ioan Paul al II-lea în numeroase călătorii ale sale în Italia și în străinătate. Cu ocazia scurtei vizite pe care la 19 iulie 1998 a făcut-o la Borno, papa a salutat poporul după recitarea rugăciunii Angelus și a amintit de fiul acestei zone ca de „colaboratorul meu apropiat, drag și fidel” .

Când a fost consacrat episcop și-a ales motoul „Virtus ex alto”, ceea ce amintește necesitatea ajutorului care vine de sus pentru a putea realiza ceva valid. L-a ales în amintirea Cardinalului Benelli care, la rândul său, și-l asumase întrucât fusese motoul cardinalului Elia Dalla Cost, arhiepiscop de Florența, și care-l hirotonise preot.

A fost președinte al celei de-a zecea Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (octombrie 2001).

A fost proclamat cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea în consistoriul din 21 februarie 2001. Este titular al Bisericii Sabina e Poggio Mirteto.

·       1936 - S-a născut Horst Jankowski, pianist german de jazz.

* 1936: Koji Sasaki (n. 30 ianuarie 1936) este un fost fotbalist japonez.    

* 1936:   Ștefan Stoenescu (n. 30 ianuarie 1936, București) este un filolog, eseist și traducător (din și în limba engleză) american, originar din România.

Absolvent al Facultății de filologie română și engleză (catedra de limba și literatură engleză), Universitatea București (1962) (și ulterior al cursului de masterat în literatură comparată, Universitatea Cornell, SUA, 1990), a fost cadru universitar la Universitatea din București, Facultatea de Limbi Străine (1964-1987), până în septembrie 1987, când a cererut azil politic în SUA.

1937: S-a nascut actrita britanica de teatru și film, Vanessa Redgrave. Se poate spune că Vanessa provine dintr-o dinastie de actori, chiar și străbunicul ei a fost actor. Tradiție urmată de părinții ei Michael Redgrave și Rachel Kempson ca și de frații ei Lynn Redgrave și Corin Redgrave. După promovarea școlii de balet, Vanessa a studiat până în 1958 dramaturgia la "Central School of Speech and Drama". În același an debutează în teatru și film alături de tatăl ei. Printre succesele actriței talentate se numără acordarea unor distincții precum Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar, Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă), Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar (tv), ca și alegerea ei ca membră în ansamblul renumit de teatru "Royal Shakespeare Company". Din viața ei privată, între anii 1962 - 1967, Vanessa a fost căsătorită cu regizorul Tony Richardson cu care a avut 2 fiice, Natasha Richardson (1963–2009) și Joely Richardson (* 1965). După divorț a avut o serie de legături, pentru ca să se căsătorească în 2006 cu Franco Nero cu care are un fiu. Vanessa Redgrave este o adversară convinsă a producerii de arme nucleare, dar și o militantă pentru drepturile omului.

Vanessa Redgrave la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, 2011 – foto: ro.wikipedia.org

·       1937: Boris Spasski, jucător rus de șah

* 1939: Thomas Nägler (n. 30 ianuarie 1939, Slimnic, Sibiu - d. 4 noiembrie2011, Neuhausen auf den Fildern, Germania) a fost un arheolog și istoricsas din România, specializat în istoria Transilvaniei.

S-a născut într-o familie de agricultori, ca cel mai în vârstă dintre cei trei copii ai familiei Thomas și Anna Nägler. Un strămoș al familiei Nägler, originar zona orașului Strassburg din Alsacia, s-a stabilit în Transilvaniaîn 1756, cu ocazia colonizărilor inițiate de Imperiul Austriac

·       1941: Richard Bruce "Dick" Cheney (pronunțat în engleză /t͡ʃeɪniː/ sau /t͡ʃiːniː/^[1]; n. 30 ianuarie 1941, Lincoln, Nebraska) este cel de-al patruzeci și șaseleavicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, servind în echipa prezidențială al celui de-al patruzeci și treilea președinte, George W. Bush. Totodată, conform Constituției țării, în calitate de vicepreședinte al SUA, Cheney a fost și președinte al Senatului american, camera superioară a legislativului SUA, Congresul.

Anterior, a servit ca White House Chief of Staff, membru al Camerei Reprezentanților din partea statului Wyoming și ca secretar al apărării, în timpul președinției celui de-al patruzeci și unulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1989 - 1993), George H. W. Bush. În sectorul privat, Cheney a fost Chairman și Chief Executive Officer al controversatei companii Halliburton Energy Services.

·       1943 - S-a născut Marty Balin (Martin Buchwald), vocalist şi compozitor american (Jefferson Airplane, KBC).

·       1947 - S-a născut Steve Marriott, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Small Faces, Humble Pie).

* 1949: Dumitru Motreanu (n. 30 ianuarie 1949, Târgu Ocna) este un matematician român ce se afirmă în analiza neliniară, ecuații parțial diferențiale si matematică aplicată. A primit premiul „Simion Stoilow” al Academiei Române. Din anul 2000 este profesor la Universitatea din Perpignan (Franța). Este fiul avocatului Dumitru Motreanu și al funcționarei Venera-Cleopatra (născută Teodorescu). Studiile generale și liceale le-a făcut în orașul natal (1967), iar cele superioare la Iași (Facultatea de Matematică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în 1972).^[1] Și-a susținut teza de doctorat cu tema „Metode de topologie diferențială cu aplicatii la cohomologia mulțimilor diferențiale” (1978). A activat la cadrul catedrei de matematică a Universitatății „Alexandru Ioan Cuza” din Iași ca asistent (1972 - 1978), lector (1978 - 1990), profesor asociat (1990 - 1996) și profesor (1996 - 2000). Din anul 2000 este profesor la Universitatea din Perpignan. S-a afirmat în analiza neliniară, ecuații parțial diferențiale si matematică aplicată. A primit premiul „Simion Stoilow" al Academiei Române, a fost declarat „om al anului 1998”, iar biografia sa a fost inclusă în a XVIII-a ediție Who's Who in the World.^[1] A fost consilier editorial la „Moderiz Mechanics and alfathem” și colaborator al unor prestigioase reviste de matematică. A publicat numeroase articole, studii, unele în colaborare cu fiica sa Viorica, de asemenea doctor în matematică de specialitate în SUA, Elveția, Italia, Bulgaria, România, India și Germania. A luat parte la numeroase congrese, simpozioane, colocvii și conferințe de matematică desfășurate în Bulgaria, Canada, Grecia, Franța, Slovacia, Belgia, Austria, Polonia, Germania s.a. Este co-autor la redacția enciclopediei matematice „Encyclopaedia of Optim Kluwer Academic Publishers”

·       1951: Philip David Charles Collins (n. 30 ianuarie 1951, Chiswick, Londra) este un cântăreț, compozitor, toboșar și actor englez. Este cunoscut cel mai mult ca solist și toboșar al trupei de rock progresiv Genesis, dar și ca fiind un câștigător al Premiilor Grammy și al Premiilor Oscar. Este, de asemenea, un actor, apărând în numeroase filme.

Între anii 1984 și 1989 Collins, prin cântecele sale, este prezent în opt topuri americane dintre care în șapte participă ca un artist solo și într-un top ca solist al trupei Genesis. Majoritatea cântecelor sale au o tentă romantică, de dragoste, după cum reiese în cântece precum In The Air Tonight și Sussudio, iar în mică măsură întâlnim și cântece cu tentă politică, un exemplu fiind Another Day in Paradise devenind unul din șlagărele sale. Fiind cunoscut și pe plan internațional, Collins ajunge să fie în diverse topuri, printre acestea aflându-se și în topurile MTV. A început cariera artistică fiind membru al unei formații mai puțin cunoscută numită Flaming Youth, și apoi fiind membru al formației Genesis. Fiind membru al formației Genesis, Collins era toboșar dar și compozitorul formației. Cântecele sale erau cântate de solistul formației pe atunci Peter Gabriel, dar neavând priză la public drept dovadă intrând în topurile muzicale numai cu două cântece. Din 1975, Collins preia conducerea formației și devine solistul acesteia deoarece Peter Gabrielpărăsește formația. La sfârșitul anilor '70, cântecul Follow You, Follow Me a însemnat pentru Genesis un pas important înainte deoarece a ajuns în primele locuri ale topurilor muzicale. Artistul încearcă un experiment pentru a putea obține succesul, el începe și cariera solo dar continuă și alături de Genesis, acesta fiind un succes drept dovadă fiind confirmarea casei de discuri Atlantic Records ce constată vânzarea a peste 100 de milioane de discuri.

Philip David Charles Collins – foto: imdb.com

·       1951 - S-a născut Marv Ross, chitarist, vocalist şi compozitor american (Seafood Mama, Quarterflash).

* 1951: Tamara Chițaniuc (născută Ababii) - cântăreață de muzică populară, născută la 30 ianuarie 1951 la Căzănești, Telenești. Primele lecții de muzică le-a luat în corul din sat, iar mai târziu - de la acordeonistul Călin Grigore Roman în satul de baștină, unde exista un taraf, condus de acesta. Studiază dirijatul coral la Școala medie de muzică "Ștefan Neaga" din Chișinău (1966- 1969). În anii 1970-1971, solistă în orchestra ansamblului de dansuri populare "Joc" și capela corală "Doina", actriță la teatrul "Vasile Alecsandri" din Bălți (1972-1976), solistă în ansamblul de țigani (1977), și orchestra de muzică populară "Mugurel" (din 1977), ale Filarmonicii din Chișinău. Marele premiu la Festivalul - concurs de romanțe "Crizantema de argint" ( Chișinău, 1993). A colaborat cu Ion Dascăl, Dumitru Căldare. A înregistrat la radio Chișinău cântece populare.

·       1952: Silvia Marcovici (n. 30 ianuarie 1952, Bacău) este o violonistă românăde origine evreiască. În 1976 a emigrat în Israel și a dobândit cetățenia israeliană. În prezent ea trăiește în Franța. Silvia Marcovici s-a născut la 30 ianuarie 1952 la Bacău ca fiica a lui Avram Marcovici și a lui Ana, născută Katz.

A studiat vioara la Bacău și la București cu Harry Coffler si ulterior cu Ștefan Gheorghiu, care i-a fost dascăl de la vârsta de 12 ani. A cântat pentru prima oară în public la vârsta de 13 ani. În 1969 a dobândit al doilea Grand Prix la prestigiosul concurs Marguerite Long /Jean Thibaud, în acel an nefiind atribut premiul întâi. Tot în 1969 a obținut și premiul special al concursului prințului Rainier al III-lea de Monaco pentru interpretarea unei lucrări din muzica contemporană. În 1970 a cucerit premiul întâi la Concursul George Enescu din București. Debutul profesional și l-a făcut cu Residentie Orkest din Haga sub bagheta compozitorului Bruno Maderna. După ce a cântat ca solistă cu Orchestra Simfonică din Londra, la invitația lui Claudio Abbado a interpretat concertul al doilea pentru vioară de Béla Bartók împreună cu orchestra Teatrului La Scala din Milano. În 1972 a fost invitată de Leopold Stokowski să interpreteze concertul de Glazunov cu London Simphony Orchestra la Royal Festival Hall, concert ce va fi înregistrat de Decca cu ocazia zilei de naștere a 90-a a ilustrului dirijor. În anul 1976 Silvia Marcovici a emigrat în Israel din România, care se afla pe atunci în plin regim comunist. Emigrarea i-a permis un avânt în cariera internațională, fără vreun impediment politic. La începutul anilor 1980 ea s-a stabilit in R.F.Germania, unde a devenit profesoară la Musikhochschule din Saarbrücken; a predat de asemenea și la Academia de muzică a lui Tibor Varga din Sion, Elveția. În ultima vreme, predă la facultatea de muzică a Universității de arte din Graz, în Austria.

Silvia Marcovici a cântat cu mai multe orchestre din Europa și SUA: The Philarmonia, Royal Philarmonic Orchestra, Royal Concertgebouw Orchestra, Orchestra Natională a Franței, Orchestra simfonica a Academiei Santa Cecilia, New York Philarmonic, Chicago Simphony, Cincinnati, Atlanta, National Simphony (Washington D.C.), Philadelphia Orchestra, etc. Silvia Marcovici a lucrat cu dirijori faimoși ca Zubin Mehta, Claudio Abbado, Sergiu Comissiona, Placido Domingo, Riccardo Muti, Mstislav Rostropovici.

Concertează cu regularitate în America de Nord și America de Sud, Europa, Japonia, Israel. Cântă cu o vioară Albani, fabricată în jurul anului 1800.

Este căsătorită cu violonistul Diego Pagin, locuiește la Strasbourg și are doi copii. Împreună cu aceștia, Sarah (soprano) și Aimo (pian) susține adesea concerte în Franța, Elveția sau România.

Mircea Dogaru (n. 30 ianuarie 1955, Târgu-Mureș) este un istoric și scriitor român, colonel în rezervă.^[1] A publicat numeroase lucrări pe teme controversate ale istoriografiei românești. Este absolvent al Facultății de Istorie-Filosofie din București în 1979. Este repartizat ca profesor la Liceul nr. 13 din Capitală însă, în același an, renunță la învățământ în favoarea cercetării. Astfel devine cercetător-științific la Institutul de Istorie și Teorie Militară (1979-1999), specialitatea "Istorie militară antică, medievală și arheologie". Este specialist în istoria UE la Institutul Francez (1997) și în Politici de apărare NATO în Canada (1998). Obține în 1994 titlul de doctor în istorie militară. În calitate de publicist obține premiul pentru debut în 1984, devenind membru al UZP din 1999. Începând cu anul 2002 este profesor asociat la Facultatea de Istorie, Geografie, Filosofie a Universității Craiova.

·       

1959 - S-a născut Jody Watley, cântăreaţă şi compozitoare americană (Shalamar).

·       1961: Laura Grunberg, scriitoare româncă

·       * 1962: Abdullah II bin al-Hussein (arabă عبدالله الثاني بن الحسين) (n. 30 ianuarie 1962) este actualul rege al Regatului Hașemit al Iordaniei. Se află la conducerea țării de la decesul tatălui său, regele Hussein, la 7 februarie 1999. Abdullah al II-lea al Iordaniei s-a născut la Amman. Este fiul regelui Hussein al Iordaniei și al Antoinettei Avril Gardiner, cunoscută ca regina Muna a Iordaniei. A făcut școala primară la Colegiul Educațional Islamic din capitala Iordaniei, Amman. Mai târziu a studiat la St. Edmund's School (Hindhead) în Surrey, Anglia. Abdullah a studiat de asemenea și la Școala Eaglebrook și Academia Deerfield în Statele Unite ale Americii. După ce a părăsit Academia Deerfield a studiat la Pembroke College, în cadrul Universității Oxford. 

În 1980, a fost admis la Academia Militara Regala Sandhurst în Regatul Unit cu rangul de cadet. S-a alăturat regimentului de cavalerie 13th/18th Royal Hussars (Queen Mary's Own) după ce a primit comisia de Locotenent secund in anul următor. Regele Abdullah menține legaturi strânse cu Armata Britanica și este Colonelul Sef al regimentului The Light Dragoons, un regiment de tancuri și succesor al regimentului 13th/18th Royal Hussars. A studiat la Scoala Edmund A. Walsh pentru Serviciu Strain a Universitatii Georgetown unde a completat un program de cercetare și studii avansate, el fiind înrolat cu statut senior în Masteratul de Științe în programul de Serviciu Străin în anul 1987. Abdullah este căsătorit cu Rania Al-Yassin, acum Regina Rania al-Abdullah, născută în Kuweit și de origine palestiniană, care se remarcă prin munca ei filantropică dar este criticată pentru interviurile ei frecvent acordate presei Occidentale, îmbrăcămintea scumpă haute-couture (care intră în puternic contrast cu standardul de trai al populației) dar și din cauza suspiciunilor de nepotism și favoritism (fratele ei a devenit milionar și există zvonuri că Regina ar deține 17 companii în Iordania).^{[necesită citare]} Rania, o angajată în marketing la compania Apple Inc. din Amman, l-a cunoscut pe Abdullah la un dineu organizat de sora lui în ianuarie 1993. S-au logodit 2 luni mai târziu și s-au căsătorit în iunie 1993. Ei au patru copii:

• Hussein (n. 28 iunie 1994)
• Iman (n. 27 septembrie 1996)
• Salma (n. 26 septembrie 2000)
• Hashem (n. 30 ianuarie 2005)

Abdullah a enumerat ca fiind hobby-urile sale parașutismul, plimbarea pe motocicletă, cursele de raliu, scuba diving-ul, filmele de aventură, fotbalul și SF-ul, fiind un fan al seriei SF Star Trek. În 1996, a apărut în episodul Investigations din serialul Star Trek: Voyager, într-un rol nonverbal (el nu este membru al sindicatului Screen Actors Guild).

Pasiunea lui pentru industria filmului l-a determinat să creeze, pe 20 septembrie 2006, Red Sea Institute of Cinematic Arts(RSICA, în română: Institutul Marea Roșie de Arte Cinematografice) din orașul Aqaba de pe coasta Mării Roșii. Acest institut se află în parteneriat cu University of Southern California School of Cinematic Arts (în română: Școala de Arte Cinematografice din Universitatea Californiei de Sud). Când producătorii filmului Transformers 2: Răzbunarea celor învinșiau decis să filmeze în Iordania, Abdullah a trimis 38 de elicoptere militare să ajute la transportarea echipamentului în orașul Petra.

De asemenea, lui Abdullah îi place stand-up comedy. Când Gabriel Iglesias, Russell Peters și mulți alți actori de stand-up comedy au vizitat Iordania pentru un festival de comedie din 2009, regele i-a invitat la cină și i-a făcut o farsă lui Russell, cu ajutorul lui Iglesias și al ofițerilor de poliție de la aeroport.^[1] În 2013, un videoclip în care apărea Abdullah ajutând la împingerea unei mașini blocate în zăpadă în Amman, în timpul unui val de frig din Orientul Mijlociu, a devenit viral.^[2] Iar în 2017, un alt videoclip viral îl arată pe Abdullah purtând pijamale și ajutând la stingerea unui foc dintr-o pădure din apropierea palatului regal Abdullah a devenit rege la 7 februarie 1999 înainte de moartea tatălui său Regele Hussein. Hussein îl numise recent Prinț Moștenitor la 24 ianuarie, înlocuindu-și propriul său frate, Prințul Hassan al Iordaniei, care ocupa această funcție de mulți ani. Nu a fost o decizie populară. Mama lui Abdullah, Prințesa Muna al-Hussein, este de origine britanică iar regele nu era văzut de unii ca având suficientă legitimitate pentru a ascende la tron. Pe 28 noiembrie 2004 Abdullah a retras titlul de Prinț Moștenitor fratelui său vitreg, Prințul Hamzah al Iordaniei (pe care l-a numit în această poziție pe 7 februarie 1999, în conformitate cu dorințele tatălui său). Într-o scrisoare de la Abdullah adresată lui Hamzah, citită pe postul de televiziune național Iordanian, el a spus: "Faptul că tu deții această poziție simbolică ți-a restrâns libertatea și te-a stânjenit cu acordarea unor responsabilitați din partea noastră pe care tu erai perfect capabil să le îndeplinești". Nici un succesor nu a mai fost numit dar analiștii cred că cel mai probabil Abdullah intenționează să-l numească pe fiul său, Prințul Hussein, ca succesor la tronul țării

Abdullah II bin al-Hussein – foto: ro.wikipedia.org

* 1963: Thomas Conrad Brezina,^[6] (n. 30 ianuarie 1963,^[1][2][3] Viena, Republica Austria^[4]),^[7] este un scriitor austriac de cărți pentru copii. El este cunoscut mai ales pentru seria Gang Knickerbocker și poveștile lui despre bicicleta vorbitoare, Tom Turbo. El a publicat peste 550 de cărți^[6] și cărțile sale au fost traduse în 35 de ^[6] limbi. Seria Kids Knickerbocker descrie aventurile a patru prieteni între 9 și 14 ani, care rezolvă mistere, iar seria a fost adaptată pentru televiziune.

Eroina din cărțile Penny trăiește la o fermă și, în prima serie - Ce este o viață de câine, după toate?), salvează un câine de a fi ucis. O carte din serie a ajuns pe locul patru într-un sondaj de opinie din 2007 cu titlurile preferate ale copiilor germani.^[8]

Poveștile cu Tom Turbo se referă la o bicicletă vorbitoare capabilă de 111 cascadorii uimitoare.^[9] Împreună cu cei doi prieteni, Caro și Claro, și șeful său, Thomas Brezina, bicicleta rezolvă mistere. Dușmanul său principal este Fritz Fantom.

Brezina este, de asemenea, autorul seriei detectivistice Un Mister pentru Tine și pentru Tiger Team (cunoscută sub numele de "冒险 小虎队" în chineză), Un Super Mister pentru Tine și pentru Tiger Team(cunoscută sub numele de "超级 版 冒险 小虎队" în chineză ), și PSSST! SECRETUL NOSTRU! (cunoscută sub numele de "女生 冒险 小虎队" în chineză). Aceste cărți au fost traduse în chineză și vândute pe scară largă.^[10]

Grija pentru copii, drepturilor lor, dorințele și opiniile lor sunt deosebit de importante pentru el. Thomas a fost ambasadorul UNICEF Austria pentru copii din 1996 (UNICEF este o asociație internațională, care aduce în atenție cele mai multe nedreptăți suferite de copii din întreaga lume).^[6]

Thomas Brezina locuiește în Viena, pe malul lacului Neusiedl (Burgenland), și de multe ori pleacă în vacanță în Londra.^[11]

În prezent, el este co-prezentator al serialului Forscherexpress, serial pe care-l prezintă cu Kati Bellowitsch

* 1965: Emeric Imre (n. 30 ianuarie 1965, Cluj, regiunea Cluj) este un chitarist, muzician, interpret și compozitor român. Emeric Imre s-a născut la începutul anului 1965 în cartierul clujean Dâmbul Rotund. La îndemnul tătălui său s-a îndreptat spre muzică începând să studieze vioara din clasa I. Familia mai avea trei fete, iar Emeric era mezinul și răsfățatul tuturor. Mare iubitor de fotbal, practică acest sport timp de nouă ani. Părăsirea carierei sportive este unul din regretele care îl apăsă uneori. De multe ori la antrenamente Emeric se ducea cu vioara sub braț.

Au urmat apoi doi ani dezastruoși în materie de muzică, finalizând cu renunțarea la studiile muzicale.

În 1987 s-a căsătorit cu Aurora, care mai apoi a devenit mama copiilor săi, Bianca Patricia și Cristian Emeric Un nou drum i s-a așternut înainte când s-a aflat în clasa a VIII-a, tot în domeniul muzicii însă de această dată era vorba de un alt instrument, chitara. A ascultat „Eșarfa în dar” a lui Mircea Baniciu și de atunci viața sa a fost Cenaclul „Nicolae Tăutu” al Casei Armatei din Cluj. A ajuns acolo împreună cu Ghita Cucui, o colegă de liceu cu voce extraordinară.^[3] Aici i-a cunoscut pe Sorin Lăcătuș, Jean Emanuel Anton, Iosif Szabo, Călin Nemeș, Ioan Gyuri Pascu, Didi Ivănescu, Dan Marius Drăgan, Giusepe Poenaru, Florin Constantin Verdeș, Dorin Andone, Nicu Todea, Lucian Matiș, Eugen Pascu,Ina Marginean și alții. Erau „gașcă nebună și frumoasă a Clujului”, de pe vremea cenaclurilor studențești clujene din '83-'87

* 1966: Constantin Mazilu este un om politic român. În 2008 a devenit viceprimar în comuna Lăpușata, după care, în decembrie 2008 a devenit deputat PSD de Vâlcea^[1]. Din aprilie 2010 este membru UNPR^[1][2].

·       1968: Felipe al VI-lea de Bourbon și Grecia (Felipe Juan Pablo Alfonso de Todos los Santos de Borbón y de Grecia) (n. 30 ianuarie 1968, Madrid) este actualul rege al Spaniei. A urcat pe tron la 19 iunie 2014, după abdicarea tatălui său, regele Juan Carlos I. Felipe s-a născut la Madrid, fiind al treilea copil al regelui Juan Carlos și al reginei Sofia. Are două surori mai mari, Infanta Elena și Infanta Cristina. A fost botezat de arhiepiscopul Madridului, Casimiro Morcillo González, și a primit numele Felipe Juan Pablo Alfonso de Todos los Santos (în cinstea lui Filip al V-lea, primul Bourbon care a domnit în Spania, a bunicilor lui, Infantele Juan, Conte de Barcelona și Paul I al Greciei și a străbunicului său, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei), particula Todos los Santos fiind adăugată prin tradiție membrilor casei regale spaniole. La naștere a primit titlul de Infante, chiar dacă la vremea respectivă tatăl său nu era rege. Nașii săi au fost bunicul patern, Infantele Juan, Conte de Barcelona, și străbunica sa, regina Victoria Eugenia.

Felipe a urmat învățământul obligatoriu la Madrid, apoi a studiat un an la un liceu din Ontario, Canada, după care a urmat cursurile Universității Autonome din Madrid, unde a obținut o diplomă în drept. A făcut de asemenea câteva cursuri de economie și un master în relații internaționale la Universitatea Georgetown, SUA, unde l-a avut coleg pe vărul său din Grecia, Prințul Pavlos.

Felipe vorbește spaniola, catalana, franceza, engleza și puțină greacă Ca prinț de Asturia și-a început îndatoririle de viitor rege prin numeroase activități oficiale din diferite sectoare și aspecte ale vieții publice spaniole. Din anul 1995, a început să viziteze teritoriile autonome spaniole pentru o mai bună înțelegere a celor din regiunile respective și a avut întâlniri cu comunitățile locale. Permanent s-a întâlnit cu reprezentanții celor mai importante instituții și mai ales cu cei ce se ocupă de constituție. A ținut discursuri publice și private despre afacerile interne dar și internaționale. Atunci când tatăl său nu putea participa, Felipe a prezidat prezentarea anuală a Armatei și a participat la exerciții militare.

A vizitat multe state din Europa, lumea arabă, Orientul îndepărtat, Australia și Africa de Nord, în ideea de a juca un rol activ în promovarea intereselor economice și comerciale, ale limbii și culturii sale. Din 1996, Felipe reprezintă Spania la ceremoniile de investitură a diferiților președinți din America Latină.

Înalt de 1,97 m, Felipe a fost membru al echipei olimpice de iahting a Spaniei la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992, unde a ocupat locul al 6-lea. De-a lungul timpului, numele său a fost asociat cu diferite femei, însă doar două relații au fost mai importante: prima a fost cu o femeie de viță nobilă, dar care era cu 3 ani mai mare ca Felipe, ceea ce nu a fost bine văzut de casa regală, iar cea de-a doua cu un model norvegian care pozase și nud în cariera sa, lucru la fel de neplăcut pentru familia regală. Relația cu jurnalista de televiziune Letizia Ortiz a fost ținută departe de atenția publică până în 2003, când cuplul a anunțat oficial logodna.

În ciuda faptului că Letizia mai fusese căsătorită, doar civil, și era divorțată, publicul a acceptat-o, pentru că reprezintă femeia modernă, independentă, educată și împlinită profesional. S-au căsătorit la 22 mai 2004 la Madrid. Cuplul are două fete:

• ASR Infanta Leonor de Todos los Santos a Spaniei, născută la 31 octombrie 2005.
• ASR Infanta Sofía de Todos los Santos a Spaniei, născută la 29 aprilie 2007.

Felipe este nașul a cel puțin șapte copii:

• Prințul Constantinos-Alexios al Greciei, fiul lui Pavlos, Prinț Moștenitor al Greciei;
• Prințul Ernst August de Hanovra, fiul prințului Ernst August de Hanovra;
• Luis Felipe Gómez-Acebo y Ponte, fiul vărului său, Beltrán (fiul infantei Pilar);
• Miguel Urdangarín y de Borbón, fiul surorii sale, infanta Cristina;
• Prințesa Ingrid Alexandra a Norvegiei, fiica lui Haakon, Prinț Moștenitor al Norvegiei;
• Prințul Vincent al Danemarcei, al doilea fiu al lui Frederik, Prinț Moștenitor al Danemarcei
• Prințesa Sofia a Bulgariei, fiica prințului Constantin al Bulgariei (Constantin este la rândul său nașul fiicei lui Felipe, infanta Sofía).

La 19 iunie 2014 tatăl lui Felipe, regele Juan Carlos I al Spaniei a abdicat în favoarea lui Felipe, care a fost înscăunat rege al Spaniei în aceeași zi.^[2] După urcarea la tron, acesta a devenit cel mai tânăr monarh al Europei, fiind cu nouă luni mai tânăr decât regele Willem-Alexander al Țărilor de Jos.

Ca rege, Felipe are puteri politice limitate, Constituția din 1978 arătând că monarhul “arbitrează și mediază funcționarea instituțiilor”.

Cea mai presantă sarcină a lui este reformarea monarhiei. Un sondaj al Centrului pentru Studii Sociologice din Madrid a arătat că popularitatea monarhiei s-a prăbușit în ultimii ani ai domniei lui Juan Carlos, de la un nivel record de 75% ajungând la 38%.

În iunie 2015, Felipe i-a retras surorii sale, infanta Cristina, titlul de Ducesă de Palma de Mallorca, în urma scandalului de corupție în care este implicată.

După un an de domnie, Felipe a reușit să ridice nivelul de popularitate al monarhiei la 81%, potrivit cotidianului El País

·       1971 - S-a născut Gianina Corondan, prezentatoare la TVR. A devenit cunoscută prin realizarea rubricii “Meteo”, la PRO TV.

* 1971: Viesturs Kairišs (n. 30 ianuarie 1971) este un regizor de operă, film și teatru leton. Are o carieră de succes în Letonia și Germania, în calitate de regizor de operă. Filmele și piesele de teatru regizate de Kairišs au fost prezentate la mai multe festivaluri europene.

 * 1973: Mihaela Ciobanu (n. 30 ianuarie 1973, în București) este o handbalistăromână și spaniolă, acum retrasă din activitate, care a jucat pentru echipele naționale ale României și Spaniei. Ciobanu, care a evoluat pe postul de portar, este medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice din 2012, de la Londra. Începând din 1 octombrie 2018, Ciobanu este antrenor cu portarii la echipa românească CSM București.* 1973: Lee Seo-jin (Hangul: 이서진, n. 30 ianuarie 1973) este un actor sud-coreean. A devenit popular în Coreea după rolul avut în drama Damo. Este de asemenea cunoscut pentru gropițele din obraji. A avut o relație cu partenera sa din serialul "Lovers", Kim Jung Eun care a început în ianuarie 2007 și s-a sfârșit în 29 octombrie 2008.1974:    Christian Charles Philip Bale (n. 30 ianuarie 1974, Pembrokeshire, Marea Britanie) este un actor britanic.* 1975: Antônio Augusto Ribeiro Reis Jr. (n. 30 ianuarie 1975), cunoscut ca Juninho sau Juninho Pernambucano, este un fost fotbalist internațional brazilian. El este considerat cel mai buni executant de lovituri libere din toate timpurile loviturilor libere directe.^[3][4][5] Juninho a condus Olympique Lyonnais spre 7 titluri consecutive în Ligue 1, înainte de a părăsi clubul în 2009. El a marcat 100 de goluri în 350 de meciuri oficiale pentru Lyon,^[6] și 6 goluri în 40 de meciuri pentru naționala Braziliei. El s-a retras de la echipa națională după Campionatul Mondial de Fotbal 2006. Juninho are abilitatea să facă mingea să-și schimbe de două ori direcția în zbor și avea o precizie la loviturile libere de 97% în timp ce juca la Lyon, fiind cea mai înaltă precizie a unui fotbalist atinsă vreodată.* 1976: Cristian Brocchi (n. 30 ianuarie 1976, Milano) este un fost fotbalistitalian care ultima dată a evoluat la clubul S.S. Lazio. A jucat un meci la echipa națională de fotbal a Italiei, pe 15 noiembrie 2006, cu Turcia. În prezent activează în calitate de antrenor la AC Milan.* 1978: Grégory Delwarte (n. 30 ianuarie 1978, Chapelle-lez-Herlaimont, Belgia) este un fotbalist belgian care evoluează în prezent la La Louvière. De-a lungul carierei a evoluat la Roda JC, RAEC Mons dar și la Dinamo în Liga I.* 1978: Costina Cheyrouze (n. 30 ianuarie 1978, Constanța^[1]) este o actrițăromână de teatru, film, televiziune și radio.După obținerea diplomei de învățător-educator la Colegiul Pedagogic “C-tin Brătescu” din Constanța, Costina Cheyrouze a absolvit în 2004Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, secția Actorie la clasa profesorilor Adrian Pintea și Adrian Titieni. Atunci a lucrat și cu Calvin McClinton, Sanda Manu (Commedia dell'Arte) și Veniamin Filshtinsky (profesor de arta actorului la Institutul de Artă Teatrală din Sankt Petersburg). După doi ani în care a fost angajată la Teatrul de Stat Constanța, a fost alesă de Ion Caramitru să facă parte din echipa Teatrului Național București. 

ACTIVITATE LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

• Lily - Două pe fața, două pe dos de Theresa Rebeck, cu Marius Bodochi, coordonator Ion Caramitru, 2018
• Cocuța Micșoreanu - Allegro ma non troppo de Ion Minulescu, regie Răzvan Popa, 2014
• Helga - Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, cu Maia Morgenstern, regia Aleksandar Morfov, 2011
• Christine - Dineu cu proști de Francis Veber cu Horațiu Mălăele și Medeea Marinescu, regia Ion Caramitru, 2010
• Ann Deever - Toți fiii mei de Arthur Miller cu Victor Rebengiuc și Sanda Toma, regia Ion Caramitru, 2009

ACTIVITATE ÎN ALTE TEATRE

Teatrul Tony Bulandra din Tărgoviște

• Blanche DuBois - Un tramvai numit Dorință de Tennessee Williams, regie Suren Shahverdyan, 2009

Teatrul Jean Bart din Tulcea

• Contesa - Nunta lui Figaro de Beaumarchais, regia Radu Olăreanu, 2008

Teatrul de Stat Constanța

• Viviene - Scaiul de Georges Feydeau, regia Ion Lucian, 2008

• Femeia - Terorism de Oleg & Vladimir Presniakov cu Marius Bodochi, regia Felix Alexa, 2007

Teatru Itinerant

• Lydia - Spike Heels de Theresa Rebeck, regia Roberta Șerban, 2009

Teatrul Mic din București

• Ea - Crize sau o altă întâmplare de dragoste de Mihai Ignat, regia Traian Șoimu, 2006

Club Prometheus, București

• Dariușca - Salonul nr. 6 după A.P. Cehov, regia Adrian Berinde, 2004

Palatul Suțu, București

• Broadway Magic (cabaret), regia muzicală Calvin McClinton, 2004

Muzeul Literaturii Române, București

• Ain’t Misbehavin’ (cabaret), regia muzicală Calvin McClinton, 2002

RADIO

• Cam târziu, domnule Godot de Doru Moțoc, regia Mihai Lungeanu
• Elogiul nebuniei de Dumitru Solomon, regia Mihai Lungeanu
• Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare, regia Gavriil Pinte
• Frumoasa din pădura adormită, musical, regia Vasile Manta
• O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia Gavriil Pinte
• Pirandello, fiul Haosului de Venerus Popa, regia Mihai Lungeanu
• Povestea prea-frumoasei Eliza de Georgeta Răboj, regia Leonard Popovici

TELEVIZIUNE

Teatrul Național de Televiziune (TVR 2)

• O întâmplare cu haz de Goldoni, regia Constantin Dicu, 2010

FILM

• Educatoarea - Funeralii fericite, regia Horațiu Mălăele, 2013
• Copacul, regia Mihai Sofronea, 2013
• I’m a Walking Contradiction, regia Raia al Souliman, 2012

* 1980: Wilmer Eduardo Valderrama (n. 30 ianuarie 1980) este un actor american, cunoscut pentru interpretarea lui Fez din sitcom-ul That '70s Show.

* 1981: Dimităr Ivanov Berbatov (în bulgară Димитър Иванов Бербатов; n. 30 ianuarie 1981)^[2] este un fotbalist bulgar, în prezent liber de contract* 1981: Peter Crouch (n. 30 ianuarie 1981 în Macclesfield, Anglia) este un fotbalistenglez care evoluează la clubul Stoke City din Premier League.* 1982: Daiki Iwamasa (n. 30 ianuarie 1982) este un fotbalist japonez.* 1982: Nádson Rodrigues de Souza (n. 30 ianuarie 1982) este un fotbalistbrazilian.* 1982: Ricardo Dani (n. 30 ianuarie 1982, Felgueiras, Portugalia) este un fotbalist portughez care evoluează la clubul grec Skoda Xanthi. În perioada 2007-2010 a jucat pentru CFR 1907 Cluj, alături de care a devenit campion al României.* 1982: Corneliu Ștefan (n. 30 ianuarie 1982) este un deputat român, ales în 2016.* 1984: Junior "Cigano" dos Santos (n. 30 ianuarie 1984) este un luptător brazilian de arte marțiale mixte (MMA), fost campion UFC printre grei. La ora actuală (din 8 iunie 2015) el este pe locul 2 în clasamentul UFC oficial la categoria grea, după campionul interimar Fabrício Werdum^[7]și pe locul 2 în lume la categoria grea conform Sherdog

* 1984: Tan Xue (chineză simplificată: 谭雪; chineză tradițională: 譚雪; pinyin: Tán Xuě; n. 30 ianuarie 1984) este o fostă scrimeră chineză specializată pe sabie. A fost laureată cu argint la individual la Jocurile Olimpice de vară din 2004 și cu argint pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008. A fost și campioana mondială în 2002. A câștigat Cupa Mondială din 2001-2002 și 2006-2007.

  1985: Ximena Duque (n. 30 ianuarie 1985, Cali, Columbia) este o actriță care a crescut în faimă după participarea la reality show-ul „Protagonistas de novela 2”. S-a născut pe 30 ianuarie 1985 în Cali, Valle del Cauca, Columbia și la vârsta de 12 ani sa mutat la Miami, Florida, SUA, unde a început să studieze actorie, dicție și accent neutralizare. Duque are un fiu pe nume Christian Carabias Duque, născut pe 16 mai 2004 A avut roluri secundare în telenovele ca Soñar no Cuesta Nada sau El Amor no Tiene Precio. Prima sa adevărată realizare a fost participarea la telenovela Decisiones în anul 2005. În 2007 a urmat Pecados Ajenos unde a interpretat-o pe Maria. În 2008 are un rol important în telenovela Valeria, care, după spusele ei, a scos-o din anonimat. Însă El rostro de Analia a fost telenovela care i-a adus cea mai mare faimă. În 2009 a participat la producțiile Los Victorinos și Bella Calamidades. În 2010 a avut un rol important în Sacrificio de Mujer, apare si in telenovela de la Telemundo, Alguien te Mira. Ximena a aparut in filmul [Corazón valiente] ca rol principal alaturi de Fabian Rios Are un copil cu actorul Christian Carabias, pe care la cunoscut la Protagonistas de Novela 2 și cu care a avut ocazia de a juca în telenovela Valeria, însă cei doi sunt despărțiți.* 1985: Tomás Costa (n. 30 ianuarie 1985, Rosario, AS-a născut pe 30 ianuarie 1985 în Cali, Valle del Cauca, rgentina) este un fotbalist argentinian care evoluează la echipa Peñarol pe postul de mijlocaș.* 1985: Marcos Llorente Moreno (Madrid, 30 ianuarie 1995),  cunoscut ca Marcos Llorente este un jucător spaniol care joacă ca mijlocaș la Real Madrid.* 1985: Yuuri Morishita (森下 悠里 Morishita Yūri^?, n. 30 ianuarie 1985, Hachiōji)^[1] este o actriță japoneză care este reprezentată de agenție de talente Asche.* 1986: Jordan Carver (născută Ina-Maria Schnitzer^[3] pe 30 ianuarie 1986) este un fotomodel și actriță germană, stabilită în prezent în Statele Unite.* 1986: Lucas Rodrigo Biglia (Mercedes, Provincia de Buenos Aires, 30 ianuarie, 1986) este un fotbalist argentinian. Joacă ca mijlocaș și clubul său actual este AC Milan din Serie A din Italia.* 1987: Rebecca Quin este o wrestlerita profesionista irlandeza care in prezentul lucrează in brand-ul Smack Down sub numele de Becky Lynch.In prezent ea deține si titlul Women Champion feminin* 1988: Cătălin Petre Doman (n. 30 ianuarie 1988, Drobeta Turnu-Severin, Mehedinți) este un fotbalist român, aflat sub contract cu echipa ACS Poli Timișoara, care l-a împrumutat la Dunărea Călărași în 2018.* 1987: Arda Turan (n. 30 ianuarie 1987) este un fotbalist turc, care evoluează la clubul turcesc İstanbul Bașakșehir, împrumutat de la FC Barcelona, și la echipa națională de fotbal a Turciei.* 1989: Tomás Mejías Osorio, cunoscut doar ca Tomás (n. 30 ianuarie1989, Madrid, Spania), este un portar aflat sub contract cu Middlesbrough.* 1991: Ionuț Mihălăchioae (n. 30 ianuarie 1991, Bacău) este un jucător de fotbal român, care în prezent joacă pentru echipa Foresta Suceava. A făcut parte din Echipa națională de tineret a României. Este cunoscut pentru forța execuțiilor sale din lovitură liberă și incursiunile sale în sprijinul ofensivei.* 1993: Andrei Vasile Muntean (n. 30 ianuarie 1993, Sibiu) este un gimnast român.

Decese

·    680: A decedat Sfânta Balthild de Ascania ( n.în jurul 626), de asemenea numita Bathilda, Baudour, sau Bauthieult, soția și regina Clovis II, regele Burgundiei și Neustriei (639-658).

Saint Balthild of Ascania (around 626 – January 30, 680), also called Bathilda, Baudour, or Bauthieult, was the wife and queen of Clovis II, the king of Burgundy and Neustria (639–658). Her hagiography was intended to further her successful candidature for sainthood – foto: en.wikipedia.org

Bathilde a interzis vânzarea de sclavi creștini pe piețele straine. În plus, a denunțat principiul impozitului plătit pe numărul de persoane din gospodărie, care a avut uneori ca efect faptul că noii nascuti erau lăsati de parinti să moară. Nu se cunosc cauzele care au determinat-o sa paraseasca puterea. S-a retras la mănăstirea din Chelles fondata de ea.Bathilde a fost canonizata in secolul al X– lea de papa Nicolae al II- lea.

·       1181: Împăratul Takakura al 80-lea împărat al Japoniei (n. 1161)

·       1649: Carol I al Angliei (engleză Charles I of England) (n. 19 noiembrie 1600– d. 30 ianuarie 1649) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la execuția sa din ianuarie 1649.

Carol a fost cel de-al doilea fiu al regelui Iacob al VI-lea al Scoției. Din anul 1603, când tatăl său a devenit și rege al Angliei și Irlandei, s-a mutat în Anglia, iar aici și-a petrecut cea mai mare parte a vieții. Din anul 1612, urmare a morții premature a fratelui său mai mare, Henric Frederick, Prinț de Wales, a devenit moștenitorul tronului Angliei, Irlandei și Scoției. A fost căsătorit cu Henrietta Maria a Franței din anul 1625, după o tentativă nereușită, din anul 1623, de a se căsători cu infanta Maria Anna a Spaniei. Negocierile pentru căsătoria cu infanta Spaniei au culminat cu o vizită de opt luni al curții engleze în Spania, dar tratativele au eșuat datorită opoziției papei Urban al VIII-lea și datorită refuzului lui Carol de a se converti la catolicism.

După încoronare, Carol, care a fost adeptul puterii divine și absolute a regalității, s-a aflat într-o permanentă luptă cu parlamentul care încerca să-i reducă prerogativele de conducător absolut. În prima fază a domniei sale, a dus o dispută dură pentru putere împotriva Parlamentului, pe care de altfel l-a și dizolvat la 10 martie 1629. Văzând tendințele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobare, Parlamentul s-a opus regelui Carol I al Angliei. O altă cauză de conflict cu societatea engleză a fost și politica sa religioasă: ostil atât fundamentalismului cât și tendințelor reformatoare, și adoptând calea de mijloc, regele Carol I al Angliei a fost acuzat de supușii săi că ar fi filo-catolic, favorizează catolicismul și se opune reformei Bisericii Anglicane.Tensiunile politice și religioase cumulate în decursul anilor, au explodat în războiul civil englez: împotriva lui s-au ridicat forțele Parlamentului, care se opunea tentativelor sale de centralizare a puterii în sens absolut. Alături de Parlament s-au aliat Puritanii, ostili politicii sale religioase. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea regelui Carol I al Angliei, care a fost prins, judecat sub acuzația de trădare, condamnat la moarte și executat la 30 ianuarie 1649. Monarhia a fost abolită și în locul ei a fost instituită o republică. Aceasta însă, după moartea liderului ei principal (capul revoluției, care l-a detronat pe Carol), Oliver Cromwell, a intrat în criză, consimțind ca regele Carol al II-lea, fiul lui Carol I, să restaureze monarhia. Carol I al Angliei este sanctificat de Biserica Anglicană, care-l amintește pe 30 ianuarie. Carol, al doilea fiu a lui Iacob I al Angliei și a lui Anne a Danemarcei, s-a născut la castelul Dunfermline în 19 noiembrie 1600. De constituție slabă și bolnăvicios, la trei ani nu știa să vorbească^[1]. La moartea Elisabetei I, tatăl său devine rege, iar copilul din cauza sănătății precare, rămâne în Scoția. Anul următor sosește în Anglia, unde datorită îngrijirii lui Lady Carey, căruia îi fusese încredințat, învață să meargă și să vorbească. Carol, nu era iubit ca fratele său Henric, pe care el însuși îl adora și încerca să-l imite^[2]. În 1605, cum se obișnuia cu al doilea născut al regelui, primește titlul de Duce de York în Anglia, iar cu doi mai devreme primise titlul de Duce de Albany, în Scoția. La moartea fratelui său de febră tifoidă în 1612, Carol devine moștenitorul tronului Angliei, primind titlul de prinț de Galles, iar în 1616 devine conte de Chester. După căsătoria surorii sale Elisabeta și plecarea ei la Heidelberg, este singurul copil al cuplului regal rămas în Anglia. Noul prinț de Galles a fost foarte influențat de George Villiers, Duce de Buckingham, favoritul tatălui său. În 1623, Carol și ducele de Buckingam pleacă în Spania în vederea tratativelor pentru căsătoria lui Carol cu infanta Maria Anna, fiica lui Filip al III-lea, dar misiunea s-a încheiat cu un eșec, deoarece regele dorea convertirea lui Carol la religia romano-catolică. La întoarcerea în Anglia, cei doi îi propun lui Iacob I să pornească război împotriva Spaniei (era în plină desfășurare Războiul de Treizeci de Ani). Încurajat de consilierii săi protestanți, Iacob I a convocat Parlamentul pentru a cere ajutor financiar pentru război și pentru a cere aprobarea căsătoriei dintre Carol și Maria Henrietta a Franței. Parlamentul a votat aceste decizii, dar în același timp a criticat decizia precedentă a unei uniuni cu Spania. Pentru Iacob I, care începuse să arate semne de declin senil, era extrem de dificil să țină Parlamentul sub control, problemă cu care se va confrunta și Carol în timpul domniei. În ultimul an de viață a lui Iacob I, de fapt Carol și ducele de Buckingham dețineau puterea. 

Tânărul Carol I

Carol a urcat pe tron în martie 1625 și la 1 mai s-a căsătorit prin procură cu Maria Henrietta, mai tânără decât el cu nouă ani. Carol o văzuse pe Maria Henrietta la Paris, în timpul călătoriei în Spania. Cuplul s-a căsătorit apoi în 13 iunie 1625 în Canterbury . Carol a întârziat întrunirea cu Parlamentul până după cea de-a doua căsătorie, pentru a evita orice opoziție. La prima sesiune a Parlamentului, mulți membrii erau contrariați de această căsătorie cu o romano-catolică, temându-se că regele va elimina restricțiile impuse catolicilor și că va submina poziția oficială a bisericii anglicane. Deși el a promis Parlamentului că nu va atenua restricțiile impuse catolicilor, el a promis exact contrariul, în contractul secret de căsătorie cu Ludovic al XIII-lea al Franței. Mai mult, el a plasat sub comanda franceză o forță navală engleză, care putea fi folosită împotriva protestanților din La Rochelle. Carol a fost încoronat la 2 februarie 1626, la catedrala Westminster Abbey, de arhiepiscopul George Abbot, dar soția nu-i era alături, pentru că refuzase să participe la o ceremonie religioasă protestantă. Neîncrederea față de politica religioasă a lui Carol, a crescut considerabil datorită lui Richard Montague. Acesta a scris un pamflet împotriva învățăturilor lui Calvin, care a atras imediat ostilitatea Puritanilor. Un membru Puritan al Camerei Comunelor, John Pym, în timpul dezbaterilor, a atacat pamfletul defăimător a lui Montague, iar acesta drept răspuns a scris alt pamflet Appello Caesarem, (Fac apel la Cezar), aluzie la apelul sfântului Paul împotriva persecutării evreilor. Pentru a-l apăra pe Montague, Carol I îl face capelan regal și îl ia sub protecția sa, ceea ce face ca ostilitate Puritanilor să devină și mai mare. Decapitarea lui Carol I a fost programată pentru marți 30 ianuarie 1649. Celor doi copii rămași în Anglia sub controlul parlamentarilor, le-a fost permis să-l vadă în 29 ianuarie. Și-au luat rămas bun în lacrimi^[55]. Se spune că suveranul s-a îmbrăcat cu două cămăși de bumbac, pentru a evita să tremure de frig, iar mulțimea să creadă că tremură de frică^[56]. A fost dus sub pază la castelul Whitehall, în fața căruia fusese ridicată o platformă pentru execuție^[57]. Un șir de soldați îl separa pe Carol de mulțime, așa că ultimele sale cuvinte au fost auzite doar de cei ce erau cu el pe eșafod^[56] Carol a crezut că soarta îl pedepsea pentru că lăsase ca fidelul său servitor Strafford să fie executat^[58]. La ora 14, după ce a spus o rugăciune, Carol și-a aplecat capul și călăul i l-a retezat cu o singură lovitură decisă. Ultimele sale cuvinte au fost "Trec de la o lume coruptibilă la una incoruptibilă, unde e pace, toată pacea posibilă"^[59]. Philip Henry, care era prezent și a notat variatele faze ale execuției, a afirmat că o mulțime de persoane au trecut prin fața coșului în care era capul regelui, pentru a-și înmuia batistele albe în sângele său, începând astfel cultul regelui martir^[59]. Dar nici un alt cronist al epocii nu a povestit acest fapt, nici măcar Samuel Pepys^[60]. Și în zilele noastre se dezbate încă cine a fost călăul care l-a executat pe Carol I. Contemporanii neagă că s-ar fi tratat de Richard Brandon, călăul oficial al Londrei; se spune că ar fi refuzat chiar dacă ar fi primit 200 de sterline. Călăul a fost mascat și deghizat și chiar dacă după execuție era obiceiul să fie arătat mulțimii capul condamnatului cu cuvintele " Iată capul trădătorului", în acest caz călăul nu a spus nimic, poate pentru a nu-i fi recunoscută vocea. Examinarea trupului regelui în 1813, a arătat că gâdele a fost un expert în munca sa. Potențialii candidați au fost numeroși, dar adevăratul responsabil nu a fost individuat. Carol al II-lea când a devenit rege în 1660, a condamnat unsprezece persoane pentru moartea tatălui său, dar nici atunci nu a fost descoperită identitatea călăului. A doua zi după execuție, capul regelui a fost cusut de trup, îmbălsămat și pus într-un sicriu de plumb. Comisia a refuzat înmormântarea la Westminster Abbey.

Oliver Cromwell la sicriul lui Carol I, de Hyppolite Delaroche

Cromwell, unul din cei mai mari antagoniști ai regelui, a permis înmormântarea cu o ceremonie privată. În noaptea de 7 februarie trupul regelui a fost dus la Windsor, iar în 9 februarie un grup restrâns de fideli l-au înmormântat la capela St. Georgede la castelul Windsor. Carol al II-lea a vrut să construiască un mauzoleu regal în onoarea tatălui la Hyde Park, Londra, dar nu a reușit^[61]. După moartea lui Carol I, puterea a trecut definitiv în mâinile Parlamentului Lung și apoi în mâinile lui Oliver Cromwell, care a fost ales Lord Protector . Doar în 1660, fiul cel mare a lui Carol, Carol al II-lea al Angliei, a reușit să urce pe tronul Angliei. La puțin timp după moartea lui Carol a apărut o cărticică despre care s-a crezut imediat că era o monografie a suveranului. Cartea, cu titlul grec Eikon Basilike (Portretul regelui) conținea o exaltare a regelui și a politicii sale. Unul din cei mai fideli adepți a lui Carol, William Levett, care l-a urmat până în ziua execuției, a mărturisit că-l văzuse pe Carol scriind cartea^[62]. Membrii Parlamentului iritați și speriați de difuzarea cărții, l-au însărcinat pe poetul și scriitorul John Milton să scrie o carte cu subiect contrar monografiei, intitulată tot în greacă Eikonoklastes (Iconoclastă).

Henrietta Maria soția lui Carol I, portret de Van Dyck

În anii 20 Iacob I începuse tratativele cu Filip al III-lea al Spaniei pentru unirea copiilor lor Carol prinț de Galles și infanta Maria Ana. În 1623, pentru a completa acordul, l-a trimis pe Carol însoțit de Ducele de Buckingham la Madrid. Ajunsă la Madrid, delegația engleză a fost primită la curtea Spaniei cu toate onorurile, dar în scurt timp tratativele au precipitat. Noul papă Urban al VIII-lea, nu vedea cu ochi buni uniunea fiicei suveranului catolic al Spaniei cu prințul de credință protestantă. Astfel pentru a nu nemulțumi Sfântul Scaun, Filip al III-lea l-a anunțat pe Carol că pentru a se căsătorii cu fiica sa, va trebui să se convertească la religia romano-catolică^[69]. Cum era de așteptat, Carol a refuzat și delegația a părăsit Spania. Înainte de întoarcerea în patrie, Carol s-a oprit la Paris, la curtea tânărului Ludovic al XIII-lea al Franței. Aici o cunoaște pe sora lui Ludovic, Henrietta Maria. După falimentul tratativelor cu Spania, Carol a început tratativele pentru a se căsătorii cu tânăra prințesă. Puțin mai târziu, la 1 mai 1625 cei doi s-au căsătorit prin procură. Poporul englez chiar dacă nu-i iubea pe francezi, sărbătorea. Contemporanii o socoteau pe prințesă atrăgătoare. Iată ce spunea despre ea Van Dyck^[70]: "Avem acum o nouă, nobilă regină a Angliei, care cu adevărata ei frumusețe este cu mult superioară atât de curtate infante. Această fiică a Franței, cea mai tânără floare de Bourbon, are un aspect mai frumos și mai proaspăt, părul castaniu deschis, ochi care strălucesc ca stelele." Când s-a căsătorit cu Carol, Henrietta Maria era foarte tânără având cinsprezece ani. Catolică convinsă, în prima perioadă a căsătoriei nu a avut un raport prea bun cu soțul său. Dar după câțiva ani, între ei s-a instaurat un raport, dacă nu de dragoste, cel puțin de sinceră afecțiune. Henrietta i-a dat lui Carol nouă fii, dintre care cinci i-au supraviețuit tatălui. Când a izbucnit Războiul civil, Henrietta a fugit la curtea nepotului Ludovic al XIV-lea, unde mai târziu au ajuns și Anne Henrietta^[71], Carol și Iacob. Henrietta a murit în 1669 în Franța^[

Copii:

Copiii lui Carol I, Carol, Iacob, Maria de Antoon van Dyck

• Carol Iacob, duce de Cornovaglia n.13 martie 1629 mort la naștere.
• Carol al II-lea n. 29 mai 1630 - d. 6 februarie 1685. S-a căsătorit în 1663 cu Ecaterina de Braganza(1638-1705). Nu au avut copii. În schimb a avut mulți copii ilegitimi cu numeroasele sale amante. Cel mai faimos fiu a fost James Crofts.
• Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orania n. 4 noiembrie 1631 - d.24 decembrie 1660. S-a căsătorit cu William al II-lea, Prinț de Orange în 1648; au avut copii.
• Iacob al II-lea n. 14 octombrie 1633 - d. 16 septembrie 1701. S-a căsătorit cu Anne Hyde în 1659; au avut 8 copii, din care au supraviețuit două fiice Maria și Anna ce vor deveni suverane a Angliei. S-a recăsătorit cu catolica Maria d'Este în 1673; au avut copii.
• Elisabeta Stuart n. 29 decembrie 1635 - d. 8 septembrie 1640.
• Anna Stuart n. 17 martie 1637 - d. 8 decembrie 1640.
• Caterina Stuart n. 29 ianuarie 1639 a murit la naștere.
• Henry, duce de Gloucester n. 8 iulie 1640 - d. 18 septembrie 1660. A murit la 20 de ani de variolă.
• Anne Henrietta a Angliei n. 16 iunie 1644 - d. 30 iunie 1670. S-a căsătorit cu Filip duce de Orléans în 1661; au avut copii.

Carol I
Rege al Angliei, Scoției și Irlandei
Date personale
Născut	19 noiembrie 1600 Dunfermline, Scoția
Decedat	30 ianuarie 1649 (48 de ani) Palatul Whitehall, Anglia
Înmormântat	7 februarie 1649 Castelul Windsor
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (decapitare)
Părinți	Iacob I al Angliei Ana a Danemarcei
Frați și surori	Mary Stuart[*] Elisabeta de Bohemia Margaret Stuart[*] Sophia of England[*] Robert Stuart[*] Henric Frederick, Prinț de Wales
Căsătorit cu	Henrietta Maria a Franței
Copii	Carol II Mary, Prințesă a Angliei Iacob II Elizabeth a Angliei Anne a Angliei Henry, Duce de Gloucester Henrietta Anne a Angliei
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*] catolicism
Ocupație	Politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț de Wales
Familie nobiliară	Casa de Stuart
Rege al Angliei și al Irlandei
Domnie	27 martie 1625 — 30 ianuarie 1649
Încoronare	2 februarie 1626
Predecesor	Iacob I
Succesor	Carol II de jure Oliver Cromwell de facto
Rege al Scoției
Domnie	27 martie 1625 — 30 ianuarie 1649
Încoronare	8 iunie 1633
Predecesor	Iacob I
Succesor	Carol II

·       1652 - A murit pictorul francez Georges de la Tour (n.19.03.1593).

1661: Cadavrul lui Oliver Cromwell este spanzurat, la doi ani dupa moartea sa.

Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei – in imagine, Oliver Cromwell per Gaspard de Crayer – foto: ro.wikipedia.org

După decapitarea lui Carol I al Angliei, Cromwell devine Lord Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei în 1653,impunand un fel de despotism puritan şi un regim auster in tara, domnind ca suveran absolut. Cromwell a murit la Londra pe 3 septembrie 1658. Fiul regelui decapitat,Carol al II-lea, s-a întors la Londra şi a fost încoronat pe 23 aprilie 1661. Pentru a răzbuna moartea tatălui său, el a exhumat corpul lui Cromwell si l-a executat demonstrativ prin spanzurare post-mortem in ziua de 30 ianuarie, la aniversarea executării tatalui sau, regele Carol I. Trupul lui Cromwell a fost aruncat într-o groapă,iar capul a stat infipt pe un stâlp în faţa Westminster Abbey până în 1685.

·       1730: A murit tarul Petru al II-lea al Rusiei; (n.1715). A fost singurul fiu al Țareviciului Alexei Petrovici (fiu al țarului Petru I al Rusiei și al primei lui soții, Eudoxia Lopukhina) și al Prințesei Charlotte (fiica Ducelui Louis Rudolph de Brunswick-Lüneburg și cumnată a lui Carol Quintul). De asemenea, a fost singurul nepot pe linie masculină a lui Petru cel Mare. A devenit țar la vârsta de 11 ani, in anul 1727. A mutat Curtea la Moscova, care a redevenit capitală. S-a logodit cu Ecaterina, fiica lui Alexei Dolgoruky ,dar în ianuarie 1730, Petru a murit de variola, chiar în ziua în care urma să se căsătorească (19 ianuarie (s.v)/30 ianuarie s.n). A fost înmormântat în Kremlin. Odata cu moartea lui Petru, linia de sex masculin directă a dinastiei Romanovilor s-a încheiat. El a fost urmat pe tron de Anna Ivanovna, fiica lui Petru cel Mare.

Petru al II-lea
Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor
Împăratul Petru al II-lea, circa 1730
Date personale
Nume la naștere	Piotr Alekseievici
Născut	23 octombrie 1715 Sankt Petersburg
Decedat	30 ianuarie 1730 (14 ani) Moscova
Înmormântat	Kremlin
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg
Frați și surori	Grand Duchess Natalya Alexeyevna of Russia[*]
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	Biserica Ortodoxă creștinism ortodox[*]
Ocupație	Politician
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*] (6 mai 1727–1730)
Familie nobiliară	Casa Romanov
Domnie
Domnie	18 mai 1727 – 30 ianuarie 1730 (2 ani, 257 zile)
Încoronare	25 februarie 1728
Predecesor	Ecaterina I a Rusiei
Succesor	Ana a Rusiei

* 1777: Enrichetta d'Este (Enrichetta Maria; 27 mai 1702 – 30 ianuarie 1777^[1]) a fost o nobilă italiană. A fost Ducesă de Parma prin căsătoria cu verișorul ei primar, Antonio Farnese, Duce de Parma. Enrichetta a fost a treia fiică a lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena și a soției acestuia, Charlotte def Brunswick-Lüneburg. Fratele ei mai mare, Prințul Francesco, era moștenitorul ducatului Modena.

Tatăl ei a fost Duce de Modena și Reggio din anul 1695 după decesul nepotului său Francesco II d'Este, Duce de Modena. Mama ei a fost fiica lui Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Benedicta Henrietta de Wittelsbach. Mama ei era verișoară primară cu George I al Marii Britanii, Ernest, Duce de York și Albany și Sophia Charlotte de Hanovra, soția lui Frederic I al Prusiei.

Printre verișorii primari ai Enrichettei se includ: Maria Josepha de Austria, Electoare de Saxonia; Maria Amalia de Austria, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman;^[1] Maria de Modena, regina consort a regelui Iacob al II-lea al Angliei. Odoardo Farnese, Prinț Ereditar de Parma, tatăl Elisabetei Farnese, era un alt văr Farnese. Născută la Modena, ea a fost cel mai mic copil care a supraviețuit din cei cinci ai părinților ei; doi frați mai mici au murit la scurt timp după naștere iar mama ei a murit la naștere. Numai doi din cei cinci copii se vor căsători: Enrichetta și fratele ei Francesco.

În 1720 Francesco s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans, fiica lui Filip d'Orléans, regent al Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea. La curtea din Modena, Charlotte Aglaé s-a înțeles bine cu Enrichetta și cu surorilei ei mai mari Benedetta Maria Ernesta (1697–1777) și Amalia Giuseppina (1699–1778).

Enrichetta s-a logodit cu Antonio Farnese, Duce de Parma, a cărui mamă Maria d'Este era mătușa Enrichettei. Cei doi s-au căsătorit la Modena la 5 februarie 1728, prin procură, mirele fiind reprezentat de fratele ei Francesco.^[1]

Ea a călătorit la Parma unde și-a făcut o intrare magnifică la 6 iulie 1728. Antonio vizitase frecvent curtea din Modena și era prieten apropiat al fratelui Enrichettei.

Căsătoria a fost aranjată de secretarul de stat al lui Antonio, contele Anvidi. În ciuda așteptărilor lui Antonio, căsătoria a rămas fără copii.

Antonio a murit la 20 ianuarie 1731. A doua zi s-a anunțat că Enrichetta era însărcinată; s-a format un consiliu de regență pentru potențialul moștenitor alcătuit din Enrichetta, un episcop, primul secretar de stat și doi nobili de la curte.

S-a decis ca, dacă copilul va fi fată, ducatul să revină Infantelui Carlos al Spaniei care avea 12 ani și era fiul cel mare al Elisabetei Farnese soția regelui Filip al V-lea al Spaniei și nepoata lui Antonio Farnese.

Ducesa a fost examinată de mai mulți doctori fără să se confirme sarcina. Ca urmare, al doilea Tratat de la Viena de la 22 iulie 1731 l-a recunoscut oficial pe tânărul Infante Carlos ca Duce de Parma și Piacenza. Cum el era minor, bunica maternă Dorothea Sofia de Neuburg, văduva lui Odoardo Farnese, a fost numită regentă.

Cum Enrichetta continua să susțină că este însărcinată, Dorothea a ordonat examinarea ei de către patru moașe, care au raportat că Enrichetta era însărcinată în luna a șaptea. Știrea a făcut înconjurul Parmei și a curților europene. Regina Elisabeta a Spaniei a convins-o pe mama ei ca Enrichetta să fie examinată din nou în septembrie 1731; s-a raportat că de fapt nu era nici un copil iar Casa de Farnese s-a stins.

Evitând curtea tatălui ei din Modena, ducesa s-a mutat în palatul ducal din Colorno unde era sub arest la domiciliu escortată de garda elvețiană. În decembrie 1731, ea a fost forțată să se întoarcă la palatul ducal din Parma pentru a returna bijuteriile Dorotheei care era șefa consiliului de regență. ^[1]

La 23 martie 1740 la Piacenza, Enrichetta s-a recăsătorit cu Leopold de Hesse-Darmstadt, fiu al lui Filip de Hesse-Darmstadt și al Mariei Therese de Croÿ. Enrichetta și Leopold nu au avut copii. Leopold a murit în 1764 lăsând-o pe Enrichetta văduvă pentru a douaa oară. Enrichetta a murit la 30 ianuarie 1777 la vârsta de 74 de ani.

Enrichetta d'Este
Date personale
Nume la naștere	Enrichetta Maria d'Este
Născută	27 mai 1702 Modena
Decedată	30 ianuarie 1777 (74 de ani) Fidenza, Parma
Înmormântată	Emilia-Romagna
Părinți	Rinaldo d'Este, Duce de Modena Duchess Charlotte of Brunswick-Lüneburg[*]
Frați și surori	Amalia d'Este[*] Benedetta d'Este[*] Francesco al III-lea d'Este Gianfederico d'Este[*]
Căsătorită cu	Antonio Farnese, Duce de Parma Leopold de Hesse-Darmstadt
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Nobile[*] ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt Casa de Farnese Casa de Este
Ducesă de Parma
Domnie	5 februarie 1728 – 20 ianuarie 1731

·       1829 - A murit (asasinat la Teheran) Aleksandr S. Griboedov, dramaturg, compozitor si diplomat rus (n.1795).
* 1833: Augustin Dupré (n. Saint-Étienne la 6 octombrie 1748 – d. Armentières-en-Brie^[5] la 30 ianuarie 1833) a fost un gravor de monede și medalii francez. Augustin Dupré și-a început cariera de gravor la manufactura regală de arme.

Pe la 1770, s-a instalat la Paris, unde și-a gravat primele medalii.

Revoluția Franceză i-a dat ocazia să-și dezvolte arta. Schimbarea de regim și reforma monetară cereau o schimbare completă a tipurilor monetare. Un concurs, provocat de pictorul Louis David, a fost deschis în aprilie 1791 de Convenție, iar proiectul lui Dupré a fost reținut pentru moneda cunoscută sub denumirea de Louis conventionnel (în română Ludovic convențional sau Ludovic al Convenției). În urma acestei promovări, Dupré a fost numit Gravor general al monedelor, printr-un decret al Adunării Naționale, emis la 11 iulie 1791. Augustin Dupré a ocupat această funcție până în 1803, când a fost revocat printr-un decret de către Primul Consul, în data de 12 martie 1803. A fost înlocuit de Pierre-Joseph Tiolier

• 

  100 franci aur^[16], 1906, gravor Augustin Dupré; revers, circular: LIBERTÉ ÉGALITÉ FRATERNITÉ, cunună de ramuri de stejar; în centru, pe trei rânduri: 1oo / FRANCS / 1906; avers: circular, RÉPUBLIQUE FRANÇAISE^[17], în centru, Geniul Franței scrie, pe două rânduri CONSTI- / TUTION, pe o placă așezată pe o coloană; un mănunchi de fascii, în stânga coloanei și un cocoș spre stânga, în dreapta coloanei.
   
• 

  Piesă cu valoarea nominală de 5 franci, emisă în 1967, argint, 37 mm diametru, 25 grame; avers: circular: LIBERTE EGALITE FRATERNITE^[18]; în centru, Hercule având în stânga saJustitia, iar în dreapta sa Republica; în exergă, semnătura artistului gravor Augustin Dupré
   
• 

  Piesă cu valoarea nominală de 5 franci, emisă în 1967, revers: circular, RÉPUBLIQUE FRANÇAISE^[17], două ramuri înfrunzite (la stânga de laur, iar la dreapta de stejar), întretăiate la cele două capete; în centru, valoarea nominală și milesimul, pe trei rânduri: 10 / FRANCS / 1967
   
• 

  Dublu sol convențional de argint (24,16 grame); Stânga: avers: circular, LOUIS XVI ROI DES FRANÇOIS^[19], jos: milesimul 1792, A (litera monetăriei din Paris); în centru, cap spre stânga. Dreapta: revers: în centru, un mănunchi de fascii surmontate de o bonetă frigiană şi înconjurate de o cunună de ramuri de stejar; la stânga fasciilor este gravată cifra 2, iar la dreapta lor este gravată litera S (valoarea nominală de 2 sols); circular, în jumătatea superioară: LA NATION LA LOI LE ROI^[20], în partea inferoară: LAN 4 DE LA LIBERTE^[21]

·       * 1836: Betsy Ross (n. 1 ianuarie 1752 - d. 30 ianuarie 1836) a fost o femeie americană, despre care se spune că ar fi cusut primul steag american.

Betsy Ross s-a născut Elizabeth ("Betsy") Griscom în Philadelphia, Pennsylvania (după alte surse s-ar fi născut în Collingswood, New Jersey) fiind al optulea copil din cei 17 ai lui Samuel și Rebecca Griscom, care erau ambii membri ai grupării religioase a Quaker-ilor. Tatăl său a fost un maistru constructor. Betsy a urmat Friends School, numele școlii pentru copii quaker-ilor, unde a învățat să scrie și să citească și o meserie (probabil cele de cusătoreasă și de tapițer). De aici a rezultat și ucenicia sa ulterioară într-o mică firmă de tapițerie.

Pe când lucra în primul său serviciu, Betsy s-a îndrăgostit de un alt ucenic, John Ross, care era fiul unui demnitar din biserica numită Christ Church din Pennsylvania, fiind el însuși un membru al clerului episcopal. Dar cum quakerii dezaprobau total căsătorii între diferite comunități religioase, aidoma mamei și tatălui său, cuplul a părăsit Pennsylvania, trecând în 1773 "clandestin" Delaware River în New Jersey, unde au fost căsătoriți de William Franklin, fiul lui Benjamin Franklin. Ca urmare, ambii tineri au fost dezmoșteniți de comunitatea quaker-ilor.

În mai puțin de doi ani, cei doi au pornit o afacere în domeniul pentru care se pregătiseră, tapițerie. Oricum, deși o porniseră bine, afacerea lor a fost puternic afectată de Revoluția americană, datorită restricțiilor comerciale care afectau puternic obținerea materiilor prime și a reducerii semnificative a cererii. John s-a alăturat miliției din Pennsylvania, fiind rănit mortal de o explozie în 1776. După decesul soțului său, Betsy a preluat total afacerea pe care cei doi o porniseră ca parteneri.

Betsy Ross este amintită ca o artistă în realizarea steagurilor în timpul Revoluției Americane. Conform legendei create în jurul primul steag american, în iunie 1776, Betsy ar fi fost vizitată de George Washington, George Ross și Robert Morris, la vremea respectivă toți fiind trei membri ai Congresului Continental. Betsy se întâlnise anterior cu Washington, datorită afiliației lor cu biserica Christ Church (în plus ea cususe nasturi și butoniere pentru jachetele acestuia), iar George Ross era unchiul lui John. Ei anunțaseră că formaseră acel "comitet de trei" ! Veniseră cu gândul de a-i propune să coase un steag format din "stele și dungi", ce urma să devină primul steag american. Regula era ca stelele să aibă șase colțuri, dar Betsy s-a opus, susținând că stelele cu cinci colțuri ar fi mai potrivite. Lui Washington nu-i convenea schimbarea, deoarece credea că o stea cu cinci colțuri era mai greu de conceput decât una cu șase. Atunci, Betsy a luat o bucată de hârtie și a realizat numaidecât o stea perfectă, cu cinci colțuri. Asta evidențiază faptul că Betsy lucra la steaguri pentru guvern și calitățile excepționale pe care le avea. Oricum ar fi, ea a realizat primul steag cu stele și dungi, aducând în același timp un omagiu Americii, care mai dăinuie și astăzi.

Betsy Ross și doi copii prezentând steagul cusut de ea lui George Washington și altora

1857 - A murit traducătorul Grigore Pleşoianu (n.30.01.1808).
* 1858: Coenraad Jacob Temminck (n. 31 martie 1778 – d. 30 ianuarie 1858) a fost un aristocrat și zoolog olandez.^[2]

Temminck a fost primul director de la Rijksmuseum van Natuurlijke Historie (Muzeul de Istorie Naturală din Leiden) din anul 1820 și până când a decedat. Lucrarea sa, Manuel d'ornithologie, ou Tableau systématique des oiseaux qui se trouvent en Europe (1815), a fost lucrarea standard pentru păsările din Europa pentru mulți ani. Acesta a moștenit o colecție mare de exemplare de păsări de la tatăl său. În 1831, a fost ales membru străin la Academia Regală de Științe din Suedia.

A fost și autorul Histoire naturelle générale des Pigeons et des Gallinacées (1813–1817), Nouveau Recueil de Planches coloriées d'Oiseaux (1820–1839) și a contribuit la secțiunea despre mamifere din cadrul lucrării Fauna japonica (1844–1850) a lui Philipp Franz von Siebold.

Coenraad Jacob Temminck
Date personale
Născut	31 martie 1778 Amsterdam Olanda Amsterdam, Provinciile Unite[1]
Decedat	30 ianuarie 1858 Lisse, Țările de Jos
Naționalitate	olandez
Cetățenie	Țările de Jos
Ocupație	biolog ornitolog[*] zoolog[*] botanist[*] scriitor
Activitate
Domeniu	zoologie
Instituție	Naturalis Biodiversity Center[*]
Organizații	Academia Leopoldină Academia Regală Suedeză de Științe Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe

·       1867: A murit Împăratul Kōmei, al 121-lea împărat al Japoniei (n. 1831).  Împăratul Kōmei (n. 22 iulie 1831 – d. 30 ianuarie 1867) al 121-lea împărat al Japoniei. A domnit din 10 martie 1846 până în 30 ianuarie 1867. Numele său era Osahito.

Împăratul Kōmei
Al 121-lea Împărat al Japoniei
Date personale
Născut	22 iulie 1831 Kyoto, Japonia
Decedat	30 ianuarie 1867 (35 de ani) Kyoto, Japonia
Înmormântat	Higashiyama-ku[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Împăratul Ninkō Ōgimachi Naoko[*]
Frați și surori	Kazu-no-miya Chikako-naishinnō[*] Katsura-no-miya Sumiko-naishinnō[*] Katsura-no-miya Misahito-shinnō[*] Kuni Asahiko[*]
Căsătorit cu	Eishō[*] Nakayama Yoshiko[*]
Copii	Împăratul Meiji
Cetățenie	Japonia
Religie	Șintoism
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Imperială a Japoniei
Domnie
Domnie	10 martie 1846 – 30 ianuarie 1867
Încoronare	10 martie 1846
Predecesor	Împăratul Ninkō
Succesor	Împăratul Meiji
Regent	Tokugawa Ieyoshi Tokugawa Iesada Tokugawa Iemochi Tokugawa Yoshinobu

·       1889: Prințul Rudolf al Austriei (21 august 1858 – 30 ianuarie 1889), arhiduce de Austria și prinț moștenitor al Austriei, Ungariei și Boemiei, a fost unicul fiu și moștenitorul împăratului Franz Joseph I al Austriei și a soției acestuia, Elisabeta de Bavaria (cunoscută sub numele de Sisi).

Prințul Rudolf la vârsta de aproape patru ani, 1863

Arhiducele Rudolf Franz Karl Joseph s-a născut la 21 august 1858 la Schloss Laxenburg,^[1] un castel situat în apropiere de Viena, ca fiu al împăratului Franz Joseph I și a împărătesei Elisabeta. Prenumele Rudolf l-a primit în onoarea strămoșului său, Rudolf I al Germaniei, primul împărat germanic al dinastiei de Habsburg.

Prințul Moștenitor Rudolf a fost crescut împreună cu sora lui mai mare, Gisela de bunica paternă, Arhiducesa Sofia. Primul copil al părinților săi, o fiică pe nume Sofia, a murit la vârsta de doi ani înainte de nașterea lui Rudolf, în timp ce sora lui mai mică, Marie-Valerie, s-a născut la zece ani după Rudolf. Gisela și Rudolf au crescut împreună și au fost foarte apropiați. La vârsta de șase ani, el a fost separat de sora lui și a început educația pentru a deveni viitorul împărat. Acest lucru nu a schimbat relația cu sora lui Gisela de care a rămas apropiat până la căsătoria acesteia cu Prințul Leopold al Bavariei.

La șase ani a fost încredințat unui preceptor, generalul Charles-Léopold de Gondrecourt (1814 - 1888), erou de război și mare maestru la curte, cunoscut pentru severitatea sa. Prin metodele sale dure, chiar crude, a traumatizat copilul. După intervenția împărătesei, Gondrecourt a fost înlocuit cu colonelul Joseph Latour von Thurmburg (1820-1904), mult mai pedagog și liberal și care s-a făcut iubit de elevul său.

Rudolf a suferit de lipsa mamei sale care conducea lumea, de înfrângerea Austriei în fața Prusiei (1866), de crearea dublei monarhii (1867), de iubirea exclusivă a mamei sale pentru ultima născută (Marie-Valérie, 1868), de bârfele răspândite care susțineau că este copilul contelui Andrássy. În 1872, bunica sa, arhiducesa Sofia, care s-a ocupat de educația lui, a murit. Anul următor, sora lui, Gisela, s-a căsătorit la vârsta de 16 ani cu Prințul Leopold, o căsătorie de conveniență însă inutilă din punct de vedere politic.

Influențat de tutorele său Ferdinand von Hochstetter (care mai târziu a devenit primul superintendent al Muzeului Imperial de Istorie Naturală), Rudolf a devenit foarte interesat de științele naturale, începând cu o colecție de minerale de la o vârstă fragedă.^[1] (După moartea lui, porțiuni mari din colecția de minerale au intrat în posesia Universității de Agricultură din Viena.

Rudolf și tatăl lui nu vorbeau niciodată în afară de subiecte secundare cum ar fi vânătoarea. Împăratul, o natură secretoasă, se proteja prin ascunderea în spatele protocolului și i-a amintit din timp fiului său că protocolul nu permitea nici unei persoane - chiar și prințului moștenitor - să i se adreseze; prin urmare, tânărul prinț nu putea discuta cu tatăl său ceea ce avea pe inimă.

Spre deosebire de tatăl său care avea idei conservatoare, Rudolf avea idei politice liberale. Apropiat de cercurile progresiste și liberale, singura modalitate pe care a găsit-o pentru a critica linia urmată de tatăl său a fost să scrie numeroase articole în diverse ziare vieneze, publicate sub mai multe pseudonime și unde apăra idealul său. Din punct de vedere social el a luptat și cu privilegiile aristocrației, denunțând viața mizeră a muncitorilor. Pe plan diplomatic, el a respins tratatul cu Germania în favoarea unei alianțe cu Rusia și Franța.

Mai mult decât atât, Rudolf a preluat dragostea profundă a mamei lui pentru Ungaria. A fost frustrat de faptul că la vârsta de 30 de ani nu era decât prinț moștenitor în timp ce tatăl său a devenit împărat la 18 ani iar noul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea, pe care îl disprețuiește profund are 29. Temându-se că va muri înainte de a avea timp să termine lucrarea sa de liberalizare a imperiului (ca tatăl lui Wilhelm al II-lea, Frederic al III-lea, care a murit în 1888 după aproape trei luni de domnie), Rudolf este foarte afectat de soarta tragică a regelui Bavariei, Ludovic al II-lea.

Rudolf și soția sa Stéphanie, 1882.

În 1879 a început să caute o soție de rangul său, catolică și a cărui uniune nu va cauza sensibilități diferitelor popoare ale monarhiei. După ce a fost refuzat de infantele Spaniei și Portugaliei, ca și de prințesa de Saxa, Rudolf s-a căsătorit la Viena la 10 mai 1881 cu Prințesa Stéphanie, fiica regelui belgian Leopold al II-lea.

Pentru cuplul imperial, căsătoria este un paliativ: împăratul nu are în vedere că tatăl miresei este arivistul rege Leopold al II-lea. Împărăteasa o găsește pe Stéphanie prea tânără și urâtă (o va porecli mai târziu "cămila hidoasă" sau "țăranca flamandă"). Cei doi soți sunt într-adevăr nepotriviți, Rudolf este un tânăr seducător în timp ce mireasa lui, nu prea feminină, are încă un trup de copil.

Unicul lor copil, Arhiducesa Elisabeta Marie de Austria, s-a născut la 2 septembrie 1883 la castelul Laxenbourg. Nașterea micii prințese, supranumită "Erzsi" este o decepție pentru părinții ei care așteptau un fiu. Se presupune că Rudolf este tatăl lui Robert Pachmann, fiul arhiducesei Maria-Antoinette de Austria și Toscana.

Marie Vetsera

Căsătoria, fericită inițial, s-a soldat rapid cu un eșec. Rudolf este foarte inteligent, puțin convențional, impulsiv și foarte liberal în timp ce Stéphanie este serioasă, protocolară și ternă. Dezacordul dintre ei se mărește continuu și în cele din urmă Rudolf se întoarce la vechea lui viață de celibatar. Are multiple cuceriri și își ia ca amantă pe Mizzi Caspar în 1886.

În urma numeroaselor relații extraconjugale, prințul moștenitor face o formă de blenoragie foarte gravă. Și-a contaminat soția care nu mai poate avea alți copii. Rudolf "se vindecă" cu morfină, cocaină și alcool pentru a trece peste impotența lui. Încearcă din răsputeri să ascundă de tatăl său stările de depresie și anxietate.

În timpul verii anului 1888, într-o alarmantă stare fizică și psihică, el propune metresei sale Mizzi Caspar să se sinucidă împreună cu el. După ce este refuzat, Rudolf o întâlnește la începutul toamnei anului 1888 (prin intermediul verișoarei sale, contesa Marie-Louise Larisch) pe Marie, tânăra fiică a Elenei Vetsera. Între cei doi are loc o relație intimă; s-a spus că Marie era însărcinată în patru sau cinci luni în momentul morții ei.

La 26 ianuarie 1889, prințul Rudolf are o dispută violentă cu tatăl său însă nu se știe dacă împăratul era supărat pentru că Rudolf a cerut Papei anularea căsătoriei sale sau i-a cerut fiului său să rupă relația cu Marie Vetsera.

La 27 ianuarie, Rudolf se întâlnește cu verișoara lui Marie-Louise căreia îi spune că este în pericol. La întrebarea dacă pericolul vine de la Stéphanie, Rudolf a răspuns: "Stéphanie! O nu, aceasta este o nenorocire particulară. Pericolul care mă amenință este de natură politică."

La 28 ianuarie, Marie Vetsera și Rudolf părăsesc Viena separat pentru a se duce la cabana de vânătoare de la Mayerling, unde prințul urmează să vâneze împreună cu contele Joseph Hoyos și cu cumnatul său, Prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha. Rudolf a scris scrisori de adio familiei și a scris șefului de secție a Ministerului Afacerilor de Externe să deschidă biroul său și să distrugă toate scrisorile de la contesa Larisch și de la Marie Vetsera.

La 29 ianuarie, cei doi invitați, contele Hoyos și Prințul Philipp (soțul surorii Stéphaniei), au ajuns la Mayerling. Ei nu bănuiesc prezența Mariei Vetsera.

Rudolf și Marie sunt găsiți morți în dimineața zilei de 30 ianuarie 1889 în pavilionul de vânătoare. Un suicid organizat de Rudolf și amanta sa sau un atentat politic. Zita, ultima împărăteasă a Austriei, a afirmat la sfârșitul vieții sale (1983) că Rudolf și Marie au fost asasinați din rațiuni politice

Prințul Rudolf
Prinț Moștenitor al Austriei, Ungariei și Boemiei
Date personale
Nume la naștere	Rudolf Franz Karl Joseph
Născut	21 august 1858 Laxenburg, Imperiul austriac
Decedat	30 ianuarie 1889 (30 de ani) Mayerling, Austro-Ungaria
Înmormântat	Cripta Imperială de la Viena
Cauza decesului	sinucidere (plagă împușcată[*])
Părinți	Franz Joseph al Austriei Elisabeta, împărăteasa Austriei
Frați și surori	Arhiducesa Gisela a Austriei Arhiducesa Marie Valerie de Austria Arhiducesa Sofia a Austriei
Căsătorit cu	Prințesa Stéphanie a Belgiei
Copii	Arhiducesa Elisabeta Marie de Austria
Cetățenie	Austria
Religie	Biserica Catolică catolicism
Ocupație	ofițer naturalist Politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț moștenitor (1858–1889)
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

·       1897: Constantin Gogu, matematician și astronom român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1854)

* 1924: Ferdinand d'Orléans, Duce de Montpensier,^[1] franceză Ferdinand François Philippe Marie Laurent d'Orléans, Duc de Montpensier^[1] (9 septembrie 1884 – 30 ianuarie 1924) a fost membru al Casei de Orléansși prinț al Franței.   

Ferdinand a fost al optulea și cel mai mic copil al Prințului Filip, Conte de Paris și a soției acestuia, Maria Isabelle d'Orléans.^[1] Ferdinand a fost strănepot al regelui Ludovic Filip al Franței și al reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii.^[1]

Printre frații mai mari ai lui Ferdinand au fost: Amélie de Orléans regină a Portugaliei, Filip, Duce de Orléans, Hélène, Ducesă de Aosta, Isabelle, Ducesă de Guise și Louise de Bourbon-Două Sicilii.

La 20 august 1921, la Château de Randan, Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Isabel González de Olañeta y Ibarreta, a 3-a marchiză de Valdeterrazo, fiica lui Ulpiano González de Olañeta y González de Ocampo, al 2-lea marchiz de Valdeterrazo și a soției acestuia, Isabel de Ibarreta y Uhagón.^[1] Ferdinand și Maria Isabel nu au avut copii.

Ferdinand
Duce de Montpensier
Portret al Ducelui de Montpensier, 1920.
Date personale
Nume la naștere	Ferdinand François Philippe Marie Laurent
Născut	9 septembrie 1884 Château d'Eu, Eu, Seine-Maritime, Republica Franceză
Decedat	30 ianuarie 1924 (39 de ani) Château de Randan, Randan, Puy-de-Dôme, Republica Franceză
Înmormântat	Chapelle royale de Dreux[*]
Cauza decesului	Supradoză
Părinți	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
Frați și surori	Philippe de Orléans Prințesa Louise de Orléans Amélie de Orléans Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Isabelle de Orléans
Căsătorit cu	Maria Isabel González de Olañeta y Ibarreta, marchiză de Valdeterrazo
Cetățenie	Franța
Ocupație	explorator personal militar[*] scriitor
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Orléans

     
1926 - A murit Bucura Dumbravă, prozatoare. Născută la Bratislava, s-a stabilit în România de la vârsta de cinci ani. Pasionată excursionistă, a fost prima femeie care a ajuns pe vârful Omul. Unul dintre romanele ei, "Pandurul", a fost pus în scenă de Ion Şahighian, în 1942 (n.28.12.1868).

·       1928: Johannes Fibiger, medic danez, laureat Nobel (n. 1867)

·     1948: Este asasinat Mahatma Gandhi, conducator al mișcării de eliberare a Indiei. Se marchează drept „Ziua martirilor” (n. 2 octombrie 1869)

Mahatma Gandhi – foto: ro.wikipedia.org

Mahatma Gandhi (*2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar – †30 ianuarie 1948, New Delhi) cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore. “Tatăl naţiunii indiene”, Mahatma Gandhi a fost ucis cu trei gloanţe de un extremist hindus, in timpul unui serviciu de religios.Gandhi era criticat ca fiind prea tolerant fata de musulmanii din India. Mohandas Karamchand Gandhi, (Mahatma Gandhi inseamna “Suflet mare”), a condus miscarea de rezsistenta pasiva a indienilor fata de ocupantii britanici. Două milioane de indieni au participat la înmormântarea lui.

citate:
„A învăța că în viață, mai ușor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul și violența cu abnegația, ar trebui să fie un element fundamental în educația oricărui copil“.
„Trăiește ca și cum ai muri mâine și învață ca și cum ai trăi veșnic”.
„Ochi pentru ochi, și lumea va deveni oarbă“.
„Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi în lume”.

·       1951: Ferdinand Porsche, constructor german de automobile (d. 1875)
* 1953: Ernest Augustus III (germană Ernst August Christian Georg; 17 noiembrie 1887 – 30 ianuarie 1953), a fost Duce de Brunswick, nepot al regelui George al V-lea al Hanovrei, pe care prusacii l-au detronat în 1866. Ultimul monarh al Casei de Hanovra, Ernest Augustus a fost descendent direct al lui Henric Leul. Străbunicul lui Ernest, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland, al cincilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit, a devenit rege al Hanovrei în 1837 din cauza Legii Salice care i-a interzis reginei Victoriasă domnească în Germania.

Prințul Ernest Augustus de Hanovra, Prinț al Marii Britanii și al Irlandei, intitulat "Prințul Ernest de Cumberland" s-a născut la Penzing în apropiere de Viena ca al șaselea și cel mai mic copil al Prințului Moștenitor Ernest Augustus de Hanovra și a soției acestuia, Prințesa Thyra a Danemarcei.^[1] Tatăl său a succedat ca pretendent la tronul hanovrian și ca Duce de Cumberland și Teviotdale în 1878.

Tânărul prinț Ernst August a devenit moștenitor aparent al ducatului de Cumberland și, după moartea celor doi frați mai mari, și moștenitor al tronului din Hanovra.

În 1884, ducele conducător al ducatului de Brunswick-Wolfenbüttel, un văr îndepărtat, a murit și Ducele de Cumberland a pretins acel teritoriu. Cancelarul imperial Otto von Bismarck a reușit să obțină Consiliului Federal (Bundesrat) al Imperiului german să-l excludă pe duce de la succesiune. Bismarck a făcut acest lucru pentru că ducele nu a renunțat la pretențiile sale în mod oficial la regatul de Hanovra, care a fost anexat la Prusia în 1866, după încheierea războiului austro-prusac (Hanovra s-a situat de partea Austriei).
Prințul Albrecht al Prusiei a devenit regent de Brunswick. După moartea prințului Albrecht în 1906, ducele a spus că el și fiul său cel mare, Prințul George, vor renunța la pretențiile lor asupra ducatului pentru a permite lui Ernst să intre în posesia ducatului; această opțiune a fost respinsă de Bundesrat și regența a continuat, de data asta sub Ducele Johann Albert de Mecklenburg, care anterior fusese regent în Mecklenburg pentru nepotul său. Când fratele mai mare al lui Ernest, Prințul George, a murit într-un accident de automobil la 20 mai 1912, Wilhelm al II-lea al Germaniei a trimis un mesaj de condoleanțe Ducelui de Cumberland. Ca răspuns la acest gest prietenesc, ducele l-a trimis pe singurul său fiu în viață, Ernest, la Berlin pentru a-i mulțumi împăratului. Ernest și împăratul erau veri de gradul trei prin descendența de la regele George al III-lea al Regatului Unit.

La Berlin, Ernest s-a îndrăgostit de singura fiică a împăratului Wilhelm, Prințesa Victoria Luise a Prusiei. La 24 mai 1913, Ernest și Victoria Louise s-au căsătorit. Această căsătorie a încheiat ruptura de decenii între Casele de Hohenzollern și Hanovra. Nunta prințului Ernest Augustus și a prințesei Victoria Louise a fost, de asemenea, ultima mare adunare a suveranilor din Europa (mulți dintre ei erau descendenți atât ai reginei Victoria cât și ai regelui Christian al IX-lea al Danemarcei), înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Au participat în plus față de împăratul german și împărăteasă, ducele și ducesa de Cumberland, George al V-lea al Regatului Unit și regina Mary, țarul Nicolae al II-lea.

La anunțarea logodnei sale cu prințesa Victoria Louise, în februarie 1913, prințul Ernest Augustus a făcut un jurământ de loialitate față de împăratul german și a acceptat comanda cu rangul de căpitan de cavalerie și comandant de companie la husari Zieten, un regiment al armatei prusace în care bunicul său George al V-lea de Hanovra și străbunicul său (Ernest Ausust I) au fost colonei.

La 27 octombrie 1913, Ducele de Cumberland a renunțat oficial la pretenția sa asupra ducatului de Brunswick în favoarea fiului său. A doua zi, Consiliului Federal a votat pentru a-i permite prințului Ernest Augustus de Cumberland să devină suveran al ducatului de Brunswick. Noul Duce de Brunswick, care a fost ridicat la rang de colonel al husarilor, a preluat oficial conducerea ducatului la 1 noiembrie.

În timpul Primului Război Mondial ducele a fost promovat la rangul de general maior. La 8 noiembrie 1918 a fost obligat să abdice împreună cu ceilalți regi, mari duci, duci și prinți germani. În anul următor, ducatul britanic al tatălui său a fost suspendat în conformitate cu Legea privind privarea de titluri din 1917, ca urmare a serviciului ducelui în armata germană în timpul războiului, și Ernest Augustus și-a pierdut titlul de prinț al Regatului Unit care a fost suspendat în conformitate cu aceeași lege. Când tatăl lui a murit în 1923, Ernest Augustus nu i-a succedat la titlul de Duce de Cumberland.

Prințul Ernest a trăit să vadă cum unul dintre copii săi - fiica sa Federica - a devenit în 1947 regină a Greciei când soțul ei, prințul Paul al Greciei și Danemarcei i-a succedat fratelui său ca rege. Ducele de Brunswick este bunicul matern al reginei Sofía a Spaniei și al regelui Constantin al II-lea al Greciei.

A murit la castelul Marienburg în apropiere de Hanovra în 1953, la vârsta de 65 de ani.

Ernest Augustus III
Duce de Brunswick
Ernest Augustus, Duce de Brunswick, ca 1910.
Date personale
Nume la naștere	Ernst August Christian Georg
Născut	17 noiembrie 1887 Penzing, Viena
Decedat	30 ianuarie 1953 (65 de ani) Castelul Marienburg, Hanovra
Înmormântat	Hanovra
Părinți	Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Thyra a Danemarcei
Frați și surori	Princess Olga of Hanover[*] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland Prințesa Marie Louise de Hanovra Prince George William of Hanover[*] Prince Christian of Hanover[*]
Căsătorit cu	Prințesa Victoria Luise a Prusiei
Copii	Ernest Augustus IV Prințul George William Frederica, regină a Greciei Prințul Christian Oscar Prințul Welf Henry
Cetățenie	Germania
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț duce
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Duce de Brunswick
Domnie	1 noiembrie 1913 – 8 noiembrie 1918
Predecesor	William VIII
Șeful Casei de Hanovra
Domnie	30 ianuarie 1923 – 30 ianuarie 1953
Predecesor	Ernest Augustus II
Succesor	Ernest Augustus IV

·       1957 - A murit Grigore Gafencu, om politic, ministru de Externe al României (1938-1940), gazetar remarcabil (n.30.01.1892).

·       1963: Francis Poulenc, compozitor francez (n. 1899)
* 1969: Alfonso, Duce de Anjou, Duce de Cádiz (Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre, cetățean francez ca Alphonse de Bourbon) (20 aprilie 1936 – 30 ianuarie 1989) a fost nepotul regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței.

·       1975 - A murit compozitorul german Boris Blacher (n.19.01.1903).

·       1989: Alfonso, Duce de Anjou, Duce de Cádiz (Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre, cetățean francez ca Alphonse de Bourbon) (20 aprilie 1936 – 30 ianuarie 1989) a fost nepotul regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței.

Alfonso
Duce de Anjou; Duce de Bourbon; Duce de Cádiz
Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz în 1963
Date personale
Nume la naștere	Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre
Născut	20 aprilie 1936 Roma, Italia
Decedat	30 ianuarie 1989 (52 de ani) Colorado, SUA
Înmormântat	Convent of Las Descalzas Reales[*]
Cauza decesului	accident
Părinți	Infantele Jaime, Duce de Segovia Emmanuelle de Dampierre[*]
Frați și surori	Gonzalo, Duke of Aquitaine[*]
Căsătorit cu	María del Carmen Martínez-Bordiú y Franco
Copii	Francisco de Asís, Duce de Bourbon Luis Alfonso, Duce de Anjou
Cetățenie	Italia  Franța  Spania  Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	diplomat
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Cádiz[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Pretendent legitimist la tronul Franței
Domnie	20 martie 1975 – 30 ianuarie 1989
Predecesor	Jacques II
Succesor	Louis XX
Duce de Anjou
Domnie	3 august 1975 – 30 ianuarie 1989
Predecesor	Jaime, Duce de Anjou
Succesor	Louis, Duce de Anjou
Duce de Bourbon
Domnie	25 noiembrie 1950–1975
Succesor	Francisco, Duce de Bourbon

·       1991: John Bardeen (n. 23 mai 1908 — d. 30 ianuarie 1991) a fost un inginer și fizician american. Este singura persoană care a câștigat de două ori Premiul Nobel pentru Fizică: în 1956 pentru tranzistor, împreună cu William Shockley și Walter Brattain, și în 1972 pentru o teorie fundamentală a superconductivității convenționale împreună cu Leon Neil Cooper și John Robert Schrieffer, numită teoria BCS. A fost, totodată, prima persoană care a câștigat două Premii Nobel în același domeniu.

Tranzistorul a revoluționat industria electronică, permițând apariția Erei Informației, și a făcut posibilă dezvoltarea aproape tuturor dispozitivelor electronice moderne, de la telefoane la calculatoare și rachete. Realizările sale din domeniul superconductivității, care i-au adus al doilea premiu Nobel, sunt folosite în tehnologii medicale cum ar fi tomografia calculată și imaginile cu rezonanță magnetică.

În 1990, Bardeen a apărut pe lista celor mai influenți 100 de americani ai secolului, în revista Life

·       1993: Regina Alexandra a Iugoslaviei (greacă Αλεξάνδρα της Ελλάδος και της Δανίας) (25 martie 1921 – 30 ianuarie 1993) a fost soția ultimului rege al Iugoslaviei, Petru al II-lea și mama lui Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei. S-a născut la cinci luni după decesul tatălui ei, regele Alexandru I al Greciei, și a soției morganatice a acestuia, Aspasia Manos. Bunicul ei, regele Constantin I, a fost restaurat pe tronul Greciei la o lună după decesul lui Alexandru și s-a întors în Grecia din exil. Guvernul său a tratat oficial scurta domnie a lui Alexandru ca regență, ceea ce a însemnat că mariajul lui Alexandru, contractat fără permisiunea tatălui său, a fost din punct de vedere tehnic ilegală, căsătoria anulată și fiica cuplului, Alexandra, nelegitimă.

Steagul regal al reginei

La cererea mamei lui Alexandru, regina Sofia, a fost adoptată în iulie 1922 o lege care a permis regelui să recunoască validitatea căsătoriilor membrilor familiei regale fără acordul regal, chiar și retroactiv, deși pe o bază non-dinastică. Regele Constantin a emis un decret, publicat la 10 septembrie 1922, recunoscând căsătoria lui Alexandru cu Aspasia. Alexandra a devenit legitimă în ochii legii elene dar a continuat să nu aibă drept la succesiunea tronului. În 1944, s-a mutat la Londra, s-a căsătorit cu Petru al II-lea al Iugoslaviei și l-a născut pe Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei la 17 iulie 1945, în apartamentul 212 al Hotelului Claridge din Londra. Guvernul britanic a cedat suveranitatea asupra apartamentului, Iugoslaviei doar pentru o zi, astfel că prințul se va naște pe "teritoriul iugoslav". Copilul a fost crescut de bunica sa, Aspasia. Alexandra a fost declarată a fi suferit de boli mintale, și există relatări că ar fi avut numeroase încercări de suicid, deși acest lucru nu a fost nici confirmat nici respins de familia ei.

Regina Alexandra a murit la East Sussex, Anglia și a fost înmormântată în fosta reședință regală Tatoi din Grecia.

Alexandra a Iugoslaviei
Regină a Iugoslaviei
Regina Alexandra cu fiul ei, Prințul Alexandru
Date personale
Născută	25 martie 1921 Atena, Grecia
Decedată	30 ianuarie 1993 (71 de ani) East Sussex, Anglia
Înmormântată	Palatul Tatoi, Grecia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Alexandru I al Greciei Aspasia Manos[*]
Căsătorită cu	Petru al II-lea al Iugoslaviei
Copii	Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei
Cetățenie	Regatul Iugoslaviei
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Karađorđević
Domnie
Domnie	20 martie 1944 – 29 noiembrie 1945

·       1994: Pierre Boulle, autor francez (n. 1912)
* 1995: Gerald ('Gerry') Malcolm Durrell (n. 7 ianuarie 1925,^{[1][2][3][4][5]}Jamshedpur[*], India – d. 30 ianuarie 1995,^[2][3][4][5] Jersey) a fost un naturalist, conservaționist, autor și prezentator de televiziune. Este fratele mai mic al cunoscutului scriitor englez Durrell Lawrence. A fost un reputat cercetător în domeniul știintelor naturale și un miliant pentru protecția mediului inconjurator și pentru prezervarea speciilor amenințate de extincție.

Jump to navigationJump to search

Gerald Durrell
Gerald Durrell
Date personale
Născut	7 ianuarie 1925[1][2][3][4][5][6]  Jamshedpur[*], India
Decedat	30 ianuarie 1995 (70 de ani)[2][3][4][5][6]  Jersey
Părinți	Lawrence Samuel Durrell[*] Louisa Durrell[*]
Frați și surori	Margaret Durrell[*] Lawrence Durrell Leslie Durrell[*]
Căsătorit cu	Jacquie Durrell[*] (26 februarie 1951–1979) Lee McGeorge Durrell[*] (din 1979)
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	scriitor biolog conservationist[*] prezentator[*]
Activitate
Organizație	Durrell Wildlife Conservation Trust[*] Duke University
Premii	Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic[*] Ordinul Imperiului Britanic Order of the Golden Ark[*]

* 





































2005: Maxim Berghianu (numele de familie original: Berghian, n. 19 august1925, Sighișoara - d. 30 ianuarie 2005, București)^[1], a fost un demnitar comunist român.

În anul 1945, Maxim Berghianu a devenit membru al Partidului Comunist din România.

A fost membru al CC al PMR, președinte al Comitetului de Stat al Planificării. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

Maxim Berghianu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1959 - 1989.

A fost membru al CC al PCR (1955-1989); ulterior a fost prim-secretar al regiunii Cluj (1964) și al județului Ilfov (1978), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1965-1967), președinte al Consiliului de Stat al Planificării (1965-1972), ministru al Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe (1972-1978), ministru secretar de stat la Agricultură și Industria Alimentară (1979-1981), ministru al Muncii (1981-1990), ministru al turismului în guvernul Constantin Dăscălescu (28 martie 1985 - 22 decembrie 1989).

A fost căsătorit cu actrița Silvia Popovici (1933-1993).

Maxim Berghianu
Politicianul Maxim Berghianu
Date personale
Nume la naștere	Maxim Berghian
Născut	19 august 1925 Sighișoara, România
Decedat	30 ianuarie 2005, (80 de ani) București, România
Căsătorit cu	Silvia Popovici
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Etnie	română
Ocupație	autor scriitor Politician poet
Membru supleant al CC al PMR
În funcție 28 decembrie 1955 – 25 iunie 1960
Membru al CC al PMR / PCR
În funcție 25 iunie 1960 – 22 decembrie 1989
Președinte al Comitetului de Stat al Planificării
În funcție 22 decembrie 1965 – 13 octombrie 1972
Prim-secretar al județului Cluj, 1964 Prim-secretar al județului Ilfov, 1978
Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri
În funcție 1965 – 1967
Ministru al Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe
În funcție 1972 – 1978
Ministru secretar de stat la Agricultură și Industria Alimentară
În funcție 1979 – 1981
Ministru al Muncii
În funcție 1981 – 1990
Ministru al Turismului
În funcție 28 martie 1985 – 22 decembrie 1989
Deputat în Marea Adunare Națională
În funcție 1957 – 1989
Premii	1. Erou al Muncii Socialiste 2. A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România
Partid politic	Partidul Muncitoresc Român Partidul Comunist din România
Alma mater	Facultatea Muncitorească, Facultatea de Economie Generală, Institutul de Studii Economice București, Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu“, Școala Superioarã de Partid de pe lângã CC al PCUS (1962)
Profesie	tehnician la gaz metan, politician comunist

·       2007: Gheorghe Crăciun, scriitor român (n. 1950)

·       2008: A murit Vintilă Corbul, scriitor român (n. 1916). Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, ajutat de fostul ministru de externe  Stefan Andrei. Printre scrierile sale de mare succes se numara: “Idolii de aur – Dinastia Sunderland-Beauclair”, “Caderea Constantinopolului”. Vintilă Corbul s-a născut la 26 mai 1916 în București și provine dintr-o familie foarte bogată. Sofia, mama acestuia, deținea acțiuni la diverse bănci și studiouri de film americane, motiv pentru care vizitele în Statele Unite ale Americii erau experiențe curente. Constantin Popescu Corbul, tatăl adoptiv al autorului, provine dintr-o mică, dar înstărită familie boierească; deținea multe proprietăți în București și în țară, podgorie la Drăgășani și chiar un grajd cu cai de curse. Lui Vintilă Corbul i s-a sugerat de către părinți că tatăl său vitreg este de fapt tatăl natural. C.P. Corbul s-a căsătorit cu Sofia, mama lui Vintilă, după divorțul acesteia de Mihail Economu, și i-a adoptat imediat copilul. Astfel se explică numele complet al autorului: Vintilă Dumitru Economu Popescu Corbul.

Deși visa să devină ambasador, la îndemnul părinților, Vintilă Corbul urmează cursurile Facultății de Drept și devine magistrat. În paralel, pentru a-și alimenta propria pasiune, urmează Facultatea de Litere și Filozofie - secția Istorie. La doar 23 de ani, imediat după absolvirea facultății, Vintilă Corbul se angajează judecător.

Fiind un "răzvrătit", se căsătorește cu Ana Stoenescu, fata unui simplu muncitor.

Vintilă Corbul a fost, în al II-lea Război Mondial, locotenent de artilerie antiaeriană și, ulterior, pilotul comandantului forțelor aeriene române. După război, toate proprietățile familiei sunt confiscate. Vintilă Corbul și familia sa sunt evacuați și forțați să locuiască în bucătăria unui imobil șubrezit, într-una din cele patru camere locuite de patru familii. Diplomele sale nu mai sunt „valabile”; este exclus din magistratură din cauza originii sale burgheze și a arestării tatălui său de către comuniști. Ocupă un post de bibliotecar, la o bibliotecă de cartier, dar este dat afară din aceleași motive, după numai 6 luni. Vintilă Corbul, licențiat în istorie și magistrat, ajunge muncitor necalificat și, ulterior, inginer la ICAB (Întreprinderea Canal și Apă București), unde lucrează aproape 15 ani. La scurt, timp Ana Stoenescu divorțează și fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles.

Câțiva ani mai târziu se căsătorește cu Ioana Sân-Giorgiu, fiica scriitorului legionar Ion Sân-Giorgiu, ce fusese judecat și condamnat la moarte de regimul comunist. Ioana Sân-Giorgiu a fost dată afară de la Conservatorul de Arte Dramatice și se vede obligată să se angajeze muncitoare necalificată într-o fabrică de cuțite. Pentru a-și completa modestul venit, tânăra familie începe să traducă opere literare din limbile franceză și engleză.

Din cauza condițiilor grele de muncă, Vintilă Corbul se îmbolnăvește de tuberculoză oculară, intră în concediu medical și rămâne acasă. În perioada de aproape 2 ani în care își tratează boala, începe din nou să scrie la aproape 30 de ani de la apariția ultimului său roman. Idolii de aur - Dinastia Sunderland-Beauclair (3 volume) dă startul succeselor, cartea fiind editată mai târziu în franceză și poloneză. Din acel moment nu a mai fost nevoit să se angajeze.

În timp ce scria Căderea Constantinopolelui, cartea ce îl va lansa definitiv, Vintilă Corbul primește o lovitură foarte puternică. Ioana moare răpusă de cancer la numai 35 de ani, iar autorul este marcat definitiv și nu se mai căsătorește niciodată.

Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, împreună cu Eugen Burada.

S-au mutat într-un mic orășel lângă Paris, iar Vintilă Corbul a locuit până la moarte în același loc în care s-a stabilit. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză, rusă, arabă.

A început să scrie încă din adolescență. „Babel Palace” este scris la 16 ani și „Sclavii pământului” este al doilea roman scris de Vintilă Corbul, la numai 18 ani, ... și ultima carte publicată înainte de a fi trecut de către comuniști pe lista scriitorilor interziși.

Căderea Constantinopolului este creația cu cel mai mare succes al lui Vintilă Corbul și, totodată, cea mai vândută carte din beletristica românească, numai la primul tiraj având vânzări de 192.000 de exemplare.^{[necesită citare]} A fost editată în franceză, greacă, arabă, iar în Franța a fost difuzată și sub formă de teatru radiofonic.

„Cenușă și orhidee la New York” este prima carte apărută cu semnăturile Vintilă Corbul și Eugen Burada și pune bazele unei colaborări de aproape 29 de ani. A scris scenariile filmelor Un comisar acuză (1974), Revanșa (1978), Nea Mărin miliardar (1979) și Duelul (1981) - filme regizate de Sergiu Nicolaescu. Un clasament realizat de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România arată că „Nea Mărin miliardar” este cel mai vizionat film românesc din toate timpurile^[2]. Pelicula a fost vizionată de nu mai puțin de 14,6 milioane de români și are, de departe, cea mai mare cotă de popularitate în rândul telespectatorilor ultimelor două generații.

Operaliterară:

• Moarte și portocale la Palermo, cu Eugen Burada
• Cenușă și orhidee la New York, cu Eugen Burada
• Cavalcadă în iad, - 2 volume, închinate tatălui autorului, Generalul Constantin P. Corbul și participării României la cel de-al Doilea Război Mondial
• Căderea Constantinopolelui - 2 volume
• Dinastia Sunderland - Beauclair - Idolii de aur - 3 volume
• Asediul Romei 1527 - 2 volume
• Dinastia Sunderland - Beauclair 2 - Păsări de Pradă - 3 volume
• Uragan asupra Europei, cu Eugen Burada
• Salvați-mă! Sunt miliardar
• Sclavii pământului
• Babel Palace
• Roxelana și Soliman, cu Eugen Burada
• Oameni în Rolls-Royce, cu Eugen Burada
• Iubirile imposibile ale lui Petronius
• Casa din Cherry Street
• Hollywood - infernul viselor
• Groaza vine de pretutindeni, cu Eugen Burada
• Sunt regele Franței! Regele Soare!
• Împărateasa fără coroană
• Calea ducesei, cu Eugen Burada
• Plângi, plângi, balalaikă, cu Eugen Burada
• Atenție! Los Angeles va sări în aer
• Mafia și miliardarii
• Extaz, moarte și rock'n roll
• Miliarde și picioare lungi

Sursa - Prefață la Opere Complete, Colecția Adevarul, Bucuresti, 2007

Scenarii de film:

• Un comisar acuză (1974) - în colaborare cu Sergiu Nicolaescu, Eugen Burada și Mircea Gândilă
• Revanșa (1978) - în colaborare cu Sergiu Nicolaescu, Eugen Burada și Mircea Gândilă
• Nea Mărin miliardar (1979) - în colaborare cu Eugen Burada și Amza Pellea^[3]
• Duelul (1981) - în colaborare cu Sergiu Nicolaescu și Eugen Burada
• Miliarde și picioare lungi, ultimul său scenariu, după cartea omonimă, încă neecranizat

Vintilă Corbul
Date personale
Născut	26 mai 1916 București
Decedat	30 ianuarie 2008 Paris
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Naționalitate	român
Cetățenie	Franța
Ocupație	romancier, scenarist de filme
Limbi	limba franceză[1] limba română[1]
Activitatea literară
Operă de debut	Babel Palace (la 16 ani)
Note
Premii	Ordinul Meritul Cultural

* 2009: Teddy Mayer (n. 8 septembrie 1935 — d. 30 ianuarie 2009) a fost cofondatorul echipei de Formula 1 McLaren.

Teddy Mayer
Teddy Mayer
Date personale
Născut	8 septembrie 1935  Scranton[*], SUA[1][2]
Decedat	30 ianuarie 2009 (73 de ani)[3]  Anglia, Regatul Unit[4][5]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (boala Parkinson)
Număr de copii	2
Cetățenie	SUA
Ocupație	antreprenor
Activitate
Cauza decesului	boala Parkinson
Alma mater	Cornell Law School[*]
Număr de copii	2

·       2014: Maria Murărescu (cunoscută ca Marioara Murărescu, n. 1 octombrie 1947, Stoenesti – d. 30 ianuarie 2014, București) a fost o realizatoare consacrată de programe folclorice, fiind cunoscută în special pentru emisiunea TV Tezaur folcloric.

S-a născut în familia unui preot, după 18 ani de la căsătoria părinților ei.^[1] Despre copilăria ei, rememora: „Bunicul meu cânta la caval și mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineața, venea seara, îl vedeam rar, mă lăsa dormind, mă găsea dormind. Dar găseam lângă patul meu, când mă trezeam, o crenguță cu alune, sau fructe de pădure, și știam că a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mă jucam cu verișoarele mele, dar eram un copil mai retras.”^[2]

A urmat Conservatorul din București, fiind o studentă eminentă, însă a trebuit să renunțe la planul de a deveni soprană, după o operație de amigdalită care i-a schimbat vocea. În al patrulea an de studii a fost marcată de profesorii Emilia Comișel și Gheorghe Oprea, care i-au îndreptat pașii spre muzica populară. De la ei a învățat să privească „folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, și prin care putem să cunoaștem neamul acesta”.^[2] A debutat în radio.^[2]

În calitate de realizatoare de televiziune, numele îi este inseparabil de emisiunea Tezaur folcloric, pe care a realizat-o aproape trei decenii pe postul TVR. În timpul comunismului a fost constrânsă, conform propriilor declarații, să facă anumite compromisuri: „Dacă aș fi cedat intenției cenzurii de a-mi politiza emisiunea mi-aș fi pierdut publicul; dacă nu cedam deloc, mi se suspenda emisiunea.”^[3]Eroare la citare: Eticheta de început <ref> este malformată sau are un nume greșit Ea a străbătut țara în lung și-n lat, căutând piese originale de folclor, pe care le-a adunat în arhiva folclorică a emisiunii.

Alte emisiuni realizate și prezentate de Marioara Murărescu au fost Cântecul amintirii... amintirile cântecului (TVR 1) și Patrimoniu etno-folcloric (TVR Cultural).

Marioara Murărescu a fost decorată la 14 aprilie 2009 cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler.^[4] În cadrul ceremoniei de la palatul Cotroceni, președintele Traian Băsescu a declarat: „Este pentru mine o decorare ușoară pentru că nu trebuie să explic. O știu toți românii, știu toți cât vă datorăm pentru răbdarea, tenacitatea cu care ați căutat în tezaurul folclorului românesc. Știm toți câtă bucurie ne-ați adus prin promovarea tradițiilor populare și mai ales prin promovarea unor artiști populari, capabili să pună în valoare piesele din tezaurul folcloric românesc. Permiteți-mi să vă mulțumesc în numele românilor și al meu personal.”^[5]

A fost diagnosticată în 2008 cu cancer de sân, suferind două intervenții chirurgicale și mai multe ședințe de chemoterapie. Însă boala a recidivat după o vreme la tiroidă, ceea ce a făcut necesară o altă intervenție chirurgicală. În noiembrie 2012, ea declara că nu mai are motivația să se lupte cu boala, fiind hotărâtă să se bucure de familia ei. Din cauza bolii a trebuit să se pensioneze.^[6] Pe 7 iunie 2013 au apărut știri că ar fi internată în stare gravă la Cluj-Napoca.^[7][8]

Marioara Murărescu a decedat la 30 ianuarie 2014.

Marioara Murărescu
Marioara Murărescu la Festivalul Național Sâmbra Oilor, în 2006.
Date personale
Născută	1 octombrie 1947 Stoenesti
Decedată	30 ianuarie 2014 (66 de ani) București
Copii	Petre Murărescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	Producător și realizator de emisiuni de televiziune
Activitate
Cunoscută pentru	Tezaur folcloric, Muguri de Tezaur, Moștenitorii
Program de televiziune	TVR

·       2015: Jeliu Jelev, politician bulgar, fost președinte al Bulgariei (n. 1935)
* 2016: Francis Finlay, CBE (n. 6 august 1926, Farnworth, Lancashire, Anglia - d. 30 ianuarie 2016) a fost un actor englez de teatru, film și televiziune.

Finlay s-a născut la Farnworth, Lancashire, fiind fiul lui Margaret și Josiah Finlay.^[2] Catolic devotat,^[3] a făcut parte din British Catholic Stage Guild. A învățat la Școala St. Gregory the Great, dar a abandonat școala la vârsta de 14 ani și s-a pregătit singur în meseria de măcelar, obținând diploma City and Guilds în comerț. Și-a întâlnit viitoarea sa soție, Doreen Shepherd, atunci când au fost amândoi actori la Farnworth Little Theatre. Ei au avut trei copii (Stephen, Cathy și Daniel) și au locuit la Shepperton, Middlesex, fiind căsătoriți până la moartea ei, în 2005.

Finlay și-a început cariera pe scenă înainte de a absolvi cursurile RADA. Au urmat mai multe apariții la Royal Court Theatre, în special în trilogia Arnold Wesker. El este asociat în special cu National Theatre, mai ales în perioada în care a jucat acolo Olivier și cu Chichester Festival Theatre, unde a jucat o mare varietate de roluri, de la Primul gropar din Hamlet până la Josef Frank în Weapons of Happiness. El a jucat și în The Party, Plunder, Saint Joan, Hobson's Choice, "Amadeus", Much Ado About Nothing (ca Dogberry), The Dutch Courtesan, The Crucible, Mother Courage și Juno and the Paycock.

Jucându-l pe Iago (alături de Laurence Olivier în rolul Othello) în piesa Othello pusă în scenă de John Dexter în 1965 și în adaptarea sa pentru film, interpretarea lui Finlay i-a lăsat indiferenți pe criticii de teatru, dar actorul a primit mai târziu o înaltă apreciere pentru rolul din film și a fost nominalizat la Premiul Oscar.^[5] Criticul John Simon a scris că rolul din film i-a permis lui Finlay șansa de a oferi o interpretare mai subtilă și mai eficace decât a făcut-o pe scenă.

Finlay a jucat și pe Broadway în Epitaph for George Dillon (1958–59), precum și în producțiile pentru National Theatre și Broadway ale Filumenei (alături de soția lui Olivier, Joan Plowright) în 1980.

Primul succes major la televiziune a fost în rolul titular din serialul Casanova, regizat de Dennis Potter pentru BBC2. Ulterior, el a obținut în 1972, probabil, cel mai mare elogiu al carierei sale, pentru rolul lui Adolf Hitler în The Death of Adolf Hitler.

L-a portretizat pe dușmanul lui Richard Roundtree, Amafi, în Shaft in Africa (1973) înainte de a-l interpreta pe Porthos în filmele The Three Musketeers (1973), The Four Musketeers (1975) și The Return of the Musketeers (1989), regizate toate de Richard Lester. El a apărut și în multe alte filme, printre care The Wild Geese (1978).

A devenit celebru în rolul tatălui din controversatul Bouquet of Barbed Wire și a jucat alături de partenera sa din Bouquet of Barbed Wire, Susan Penhaligon, când l-a interpretat pe Van Helsing în filmul realizat de BBC Count Dracula (1977) cu Louis Jourdan în rolul principal.

El a apărut în două filme cu Sherlock Holmes în rolul inspectorului Lestrade, rezolvând crime săvârșite de Jack Spintecătorul (A Study in Terror și Murder by Decree). El a interpretat rolul profesorului Coram în episodul "Ochelarii de aur" (1994) din adaptarea realizată de Granada Television a povestirilor cu Sherlock Holmes cu Jeremy Brett în rolul principal. În 1984, Finlay a apărut la televiziunea americană în Colind de Crăciun. El a interpretat Fantoma lui Marley alături de George C. Scott în rolul lui Ebenezer Scrooge. El a fost invitat de onoare în rolul "The Witchsmeller Pursuivant" în prima serie a serialului de televiziune The Black Adder în 1983.

Finlay l-a interpretat și pe Sancho Panza (alături de Rex Harrison în rolul Don Quijote) în filmul de televiziune britanic The Adventures of Don Quixote (1973),^[7] pentru care a obținut un premiu BAFTA.^[8] El a câștigat un alt premiu BAFTA în acel an pentru rolul lui Voltaire într-o producție de televiziune non-muzicală a cărții Candide, realizată de BBC.

În 1988, Finlay a jucat rolul lui Peter Mahon în premiata miniserie de telviziune din Noua Zeelandă Erebus: The Aftermath.

În 2002 Finlay l-a portretizat pe tatăl personajului interpretat de Adrien Brody în filmul Pianistul (2002), regizat de Roman Polanski. Ultimele sale apariții au avut loc în serialul de televiziune Life Begins și în rolul tatălui lui Jane Tennison din ultimele două povestiri ale Prime Suspect (2006 și 2007). În 2007 a fost invitat de onoare în episodul radiofonic 100 din seria Doctor Who . În noiembrie 2008 Finlay a apărut în episodul 11 al serialului BBC Merlin, în rolul lui Anorah; Paznicul inorogilor.

Frank Finlay
Frank Finlay în Backstage Mutiny! (1985)
Date personale
Nume la naștere	Francis Finlay
Născut	6 august 1926 Farnworth, Lancashire, Anglia
Decedat	30 ianuarie 2016 Weybridge, Regatul Unit
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Doreen Shepherd (decedată)
Copii	Stephen Finlay[*]
Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film[*] actor de televiziune[*]
Alma mater	Royal Academy of Dramatic Art[1]
Alte premii
Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*] British Academy Television Award for Best Actor[*] (1974) pentru Play of the Month[*]

Sărbători

·         +) Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur; Sf Sfințit Mc Ipolit, episcopul Romei -  calendarul ortodox

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur (pictor maramureșan, sec.XVII) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia – d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz („Teologul„) și Ioan Gură de Aur.

·         Ziua internațională pentru nonviolență în școală

·         SUA: National Popcorn Day

·         Ziua mondială de luptă împotriva leprei

RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur; 

Sf Sfințit Mc Ipolit, episcopul Romei

+) Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

• • 

    Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

    Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

Punându-ne împreună într-o zi, când ți se va părea ție că este de cuviință, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune și celorlalți care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu și noi negreșit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvârși praznicul pomenirii noastre.

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăției lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăția după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărțire și prigonire între bărbații cei pricopsiți în învățături și îmbunătățiți. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat și a ispitit firea lucrurilor prin sine, și cum că era atât de mult îmbunătățit, încât puțin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.

Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei și aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micșorau, ca și cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios și atrăgător către pocăință. Erau însă alții care înălțau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca și cum ar fi fost în învățături mai cu pogorământ omenesc și cum că mai cu înlesnire povățuia pe toți, și îi chema către pocăință. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile și decât pe Grigorie atât pentru mulțimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât și pentru iscusința cugetărilor.

Alții iarăși cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înțelepciune și în învățătură elinească pe toți dascălii cei vestiți și pe elini, cum și pentru frumusețea cuvintelor și înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înțeleptul Grigorie biruia pe toți și cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin o pricină că aceasta a celor învățați s-a întâmplat de s-a despărțit mulțimea poporului. Și unii se ziceau Ioaniteni, alții Vasiliteni, iar alții Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înțelepți și zicând între dânșii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiții aceștia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deșert.

Pentru aceea, după câțiva ani, s-au arătat sfinții ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi și câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetății Evhaitenilor, care era om îmbunătățit și preaînțelept, după cum și scrierile lui îl arată. Și toți trei au zis către dânsul cu un glas:

„Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu și nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învățăturile spre mântuirea cea de obște și folosul oamenilor; și acelea pe care le-am învățat noi înșine, le-am dat și altora spre înmulțirea talantului nostru și nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veți vorbi de unul, cei doi urmează.

Deci, sculându-te, poruncește acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta și noi ne-am sârguit cât am fost vii, și după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea și să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ți se va părea ție că este de cuviință, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune și celorlalți care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu și noi negreșit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrși praznicul pomenirii noastre”. Acestea zicând, i se părea că sfinții se înălțau la cer, strălucind cu lumină nemărginită și chemându-se unul pe altul pe nume.

Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinții, potolind mulțimea și pe toți aceia care se sfădeau mai înainte. Aceștia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, și pentru învățătura lui cea mare, și pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.

Astfel, Sfântul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toți cei trei sfinți ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie și la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toți, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare și laude, precum li se cădea lor, și fiind această cu voia sfinților, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea.

Sfinții aceștia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan „Gură de Aur” (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept și subțire, cu nasul plecat, alb la față și cam palid, având pleoapele ochilor adâncite și luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în față, cu fruntea lată și mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică și rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire și nevoință.

Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toți înțelepții elinilor cu cuvintele și mai ales cu iscusința, înlesnirea și frumusețea vorbirii; și atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură și a săvârșit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuință să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toți i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei și al dragostei, râvnitor de obște cu iubirea de frați și cu învățătura lui; și a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos șase ani. Apoi s-a săvârșit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, și de episcopii cei pizmăreți.

Sfântul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscățiv și slăbănog la față, negricios și palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate și ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu fața cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate și destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci și pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învățătură foarte mult, și deprinzând toate învățăturile științei, din fiecare a câștigat biruință. Asemenea încă s-a iscusit și în filosofia cea practică și prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, când era de 37 de ani, ocârmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.

Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puțin cam palid, nasul lătăreț, sprâncenele potrivite, căutătura veselă și blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă și potrivită și pe margini se arăta cam afumată. Pleșuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieții pe cei ce au sporit în fapte, la atâta înălțime a cuvântării de Dumnezeu s-a suit, încât toți se biruiau de înțelepciunea lui, atât în cuvinte cât și în dogme; pentru aceasta a câștigat numirea de „Cuvântătorul de Dumnezeu”. El a ocârmuit Biserica Constantinopolului 12 ani și a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioșilor și când a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Și mergând la Arianz, moșia sa, unde, cugetând pururea la Dumnezeu și făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfârșit cu pace.

Dar de vreme ce de trei ori fericiții aceștia, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră, se cuvine și noi să prăznuim pomenirea lor și să le mulțumim pe cât putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un scop au avut, ca să întărească bună credință; apoi o nevoință au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind și sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul și cu gândul, pentru mântuirea sufletelor. Pentru care atât de rău au pătimit propovăduind credința cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obște ne-au făcut bine. De aceea și noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noștri de bine, și să le mulțumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.

Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvântători, deși mă tem și mă sfiesc, neaflând cuvinte cuviincioase și potrivite sfinților; pentru că pricina este mare și nu pot, nu numai pe câte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine și de care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge bună grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea și au izbăvit-o ca și cei 12 văzători ai Cuvântului și de Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de eresurile cele în multe chipuri; căci sfânta și preaînțeleapta Treime, nedespărțităși cea mai presus de ființă, a iconomisit ca ei să viețuiască într-acele vremuri ale eresurilor.

Acești cerești oameni și pământești îngeri, trâmbitele adevărului, preaînțelepții retori, tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă și să risipească pe ocărâtorii dreptei credințe și cu praștia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioșilor. Aceștia cu înțelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmașilor și au smerit toată înțelepciunea care se ridică împotriva cunoștinței de Dumnezeu, schimbând și prefăcând totul spre bine, netezind și îndreptând pe cele strâmbe, cum și toată asprimea și nedreptatea.

Treimea aceasta pământească ne-a învățat a ne închina Treimii cerești, precum se cade, și neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinței, zicând: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, și Dumnezeu purces este Duhul Sfânt. Sunt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una și aceeași este Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o deosebire, așa sunt cele trei persoane, care fac aceeași ființă.

Astfel, ne-au învățat să credem și să mărturisim despre Sfânta Treime, cei trei preasfințiți arhiepiscopi; și au întărit dogmele cele drepte cu învățături preaînțelepte, în prigoane, primejdii și războaie, până la moarte fiind prigoniți, ba încă și după moarte. Deci, adunați-vă toți câți v-ați folosit de la dânșii, veniți toată vârsta și firea, bărbați și femei, preoți și monahi, tineri și bătrâni, să mulțumim făcătorilor noștri de bine, să lăudăm pe dascălii și propovăduitorii bunei credințe, să binecuvântăm cei săraci pe cei îmbogățitori, cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvântători pe cuvântătorii de Dumnezeu, cei necăjiți pe mângâietori, sărmanii pe părinți, bolnavii pe doctori, străinii și lipsiții pe iubitorii de străini.

Pe scurt, să zic, toți deodată adunați-vă să mulțumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai mulți să-i dobândească. Dar să lăsăm altora să le povestească înțelepciunea lor, științele, posturile, privegherile și celelalte fapte bune și numai această să o zic, care mă face și mai mult să mă minunez, adică sârguința cea covârșitoare și grija care o aveau ca să mântuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni și următorii Lui cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscând că prin fapta aceasta păzește omul asemănarea cu Dumnezeu.

Căci nu este mai mare și mai minunată ispravă decât a se păzi cineva într-aceasta amăgitoare lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sârguiește a mântui și pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpânului care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmașului. Iar în ce fel au mântuit pe mulți oameni acești dascăli preaînțelepți, ascultați:

Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, și aceștia au tâlcuit firea celor ce sunt, adică a tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu și prin cunoștința lor s-au făcut înțelepți, încât au cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumusețea și mărimea lor, iar dascălii tâlcuiesc luminat cerurile și pământul, adică lumea cea văzută și cea nevăzută, cum este așezarea și rânduiala ei și care este pricină de le-au făcut pe ele Dumnezeu și altele asemenea.

Astfel, se potrivește să zicem graiul psalmistului: În tot pământul a ieșit vestirea lor și la toate marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi și cel Nou spre mântuirea noastră și aceștia au primit cu mulțumire poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua și noaptea, cugetând întru dânsele, și pe sineși făcându-se case curate ale Duhului Sfânt; apoi ne povățuiesc și pe noi să petrecem întru dânsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit și ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rânduială, și aducându-ne de mână spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, și sfinții aceștia ne tâlcuiesc și ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, și ne fac să înțelegem prin oarecare chin preaînțeleapta taină a unirii acesteia.

A trimis pe Sfinții Apostoli să propovăduiască în lume cunoștința lui Dumnezeu, să gonească întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri și către Dumnezeu să le întoarcă; s-au trimis și sfinții aceștia să propovăduiască lumii adevărata credință, să izgonească dintr-însa întunericul relei credințe, să se lupte cu ereticii și să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învățăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte și Sfintele Scripturi să ni le tâlcuiască, apoi, către mântuire și pocăință să ne povățuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanți și a câștigat cu dânșii alți cinci talanți.

A preamărit pe apostoli cu minuni, de care și acești sfinți n-au fost neîmpărtășiți, precum poate fiecare să se înștiințeze în istoria vieții lor. Domnul a învățat toate neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtășit de cuvintele acestor sfinți? Pe cine n-au învățat și nu învață până acum preaînțelepții aceștia? Nu atâta cu filozofești și geometricești științe, pe cât cu firești și bune sfătuiri povățuiesc minunații aceștia. Căci de vreme ce lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu cu înțelepciunea, ei totuși au voit să mântuiască cu propovăduirea pe cei ce credeau întru El.

Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit să mântuiască, prin înțelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învățăturilor lor. Astfel cu adevărat și mulți s-au mântuit prin dogmele lor și prin cugetările lor cele preaînțelepte, iar cu frumusețea cea firească a bunei făpturi și cu dulceața cuvintelor lor au adus la pocăință pe mulți.

Pe aceștia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine și păzitori. Aceștia sunt stâlpii cei neclintiți ai credinței noastre, peste care înțelepciunea lui Dumnezeu și-a întărit casa ei, pe care porțile iadului, adică ereticii cei rău credincioși și fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceștia sunt, după Sfinții Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceștia îi serbăm și noi astăzi, săvârșind pomenirea lor cu bucurie și cu credință. Nu precum o prăznuiesc robii pântecelui, cu băuturi și beții, nu cu multe feluri de bucate și cu benchetuiri; ci precum poftesc aceia, și precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, păzind câte ne-au poruncit de-a pururea pomeniții în scris, urmând vieții lor, faptele bune și nevoințele lor. Și făcând cele după puterea noastră, să păzim mântuitoarele porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci când îi prăznuim cum se cuvine pe sfinți, atunci și pe Dumnezeu Îl slăvim și pe sfinți îi cinstim, atunci și ei se bucură de noi, slăvindu-se și cinstindu-se.

O! luminători preastrăluciți în toată lumea și decât tăria aceasta mai cinstiți! O! fericită treime, închipuirea, asemănarea și strălucirea Preasfintei Treimi, care v-ați preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta ați propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieștile Lui porunci le-ați păzit, trupurile voastre cu înfrânare le-ați omorât, pe voi înșivă de toate patimile v-ați curățit, vase cinstite ale Sfântului Duh v-ați făcut, oglinzi prea strălucite ale lui Dumnezeu v-ați lucrat, cu Dumnezeu prin gândire v-ați unit, la săvârșirea faptei bune v-ați suit și ca bărbați desăvârșiți, la măsura vârstei lui Hristos ați ajuns.

Oile cele cuvântătoare ale lui Hristos bine le-ați păscut, sufletele voastre pentru ele le-ați pus și de vreascurile eretice le-ați curățit, pe eretici departe de la ele i-ați alungat, primejdii și izgoniri pentru adevăr ați suferit, pe diavolul și pe slugile lui i-ați biruit, și la fugă i-ați luat. Ne aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru bună credință le-ați pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-ați suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sânge; binecuvântam celelalte osteneli și dureri, care ați luat asupră-vă, cu Răsăritul și cu Apusul luptându-vă, ca să învățați pe toți.

Încă avem și scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minții, hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceața cea de obște și îndulcirea tuturor sfinților, moștenirea cea bine norocită și bogăția cea fericită, care am luat-o de la voi și o păzim ca pe o vistierie de mare preț, ca să treacă cu diadohisire (urmare) și să rămână din neam în neam pomenirea voastră veșnică și slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.

Ne rugăm și cerem de la voi, sfinților, să vă aduceți aminte de noi, netrebnicii robii voștri, că bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziți Biserica în pace, precum ați lăsat-o, să ne învredniciți a dobândi și noi acea negrăită veselie și prea dorita bucurie a întru tot lăudatei și mai presus de ființă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul cel Sfânt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, totdeauna, acum și pururea și în vecii cei nesfârșiți. Amin.

Ev. Matei 5, 14-19

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce nu se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia Cerurilor.

Ap. Evrei 13, 7-16

Fraţilor, aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi astăzi şi în veci, este Acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; ci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut niciun folos cei ce au umblat cu ele. Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului. Într-adevăr, trupurile dobitoacelor – al căror sânge e adus de arhiereu, pentru împăcare, în Sfânta Sfintelor – sunt arse afară din tabără. Pentru aceea, şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii. Aşadar, să ieşim la El afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui. Că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie. Aşadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care preaslăvesc numele Lui. Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; că astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu.

Predica Părintelui Ilie Cleopa la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi - Apostoli ai Cuvântului lui Dumnezeu

• Arhimandritul Cleopa Ilie

• • 

    Părintele Cleopa despre Sfinții Trei Ierarhi - Apostoli ai Cuvântului lui Dumnezeu

    Părintele Cleopa despre Sfinții Trei Ierarhi - Apostoli ai Cuvântului lui Dumnezeu

Cinstim astăzi pe Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocăinței, tâlcuitorii cei mai adânci ai Sfintei Scripturi. Lăudăm astăzi pe acești trei mari ierarhi, învățători și luminători ai lumii, vase alese ale Sfântului Duh, părinți ai evlaviei noastre, păstori plini de râvnă ai creștinilor, dascăli ai dreptei credințe, hrănitorii săracilor, apărătorii văduvelor și povățuitorii călugărilor.
 

„Începutul ințelepciunii este frica de Dumnezeu și priceperea este știința Celui Sfânt.” (Pilde 9, 10)

Iubiți credincioși,

Cu mila și cu îndurarea Preabunului nostru Dumnezeu Cel în Treime închinat și marit, am ajuns și în anul acesta la prăznuirea marilor ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și Ioan Gură de Aur. De aceea ne-am adunat astăzi la Sfânta Biserică pentru a cinsti după cuviință pe această treime de ierarhi, apărătorii Preasfintei Treimi, pe care îi laudă toata creștinătatea. Cinstim astăzi pe Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocăinței, tâlcuitorii cei mai adânci ai Sfintei Scripturi. Lăudăm astăzi pe acești trei mari ierarhi, învățători și luminători ai lumii, vase alese ale Sfântului Duh, părinți ai evlaviei noastre, păstori plini de râvnă ai creștinilor, dascăli ai dreptei credințe, hrănitorii săracilor, apărătorii văduvelor și povățuitorii călugărilor.

Sfinții Trei Ierarhi sunt cele trei vârfuri ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe, care au întrecut cu înălțimea vieții și a învățăturii lor pe mulți și ca niște apostoli după Apostoli au strălucit în lume. Toți trei fiind luminați de Duhul Sfânt, au avut aceeași înțelegere a Bisericii, au întărit canoanele și învățăturile dumnezeieștii Scripturi. Aceste trei vase ale Duhului Sfânt, pline de sfințenie și binecuvântate cu darul facerii de minuni și al frumoasei vorbiri, au mărturisit în lume dreapta credință, au explicat dogmele Bisericii, au îmbogățit sfintele slujbe și au vindecat și alinat multe boli și suferințe trupesti și sufletești ale oamenilor. Fiind luminați de Dumnezeu și dăruiți cu multă înțelepciune, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe împărații răucredincioși, au smerit pe cei mândri, au împărțit la săraci averile bogaților, au mustrat cu mare îndrăzneală păcatul, mai ales necredința, eresul, mândria, desfrâul, lacomia și zgârcenia, scriind multe învățături creștinesti. Ei au lăsat Bisericii lui Hristos, pe lângă viața lor sfântă, zeci de cărți teologice, care apără dogmele ortodoxe și viața morală și care formează un mare tezaur al lumii creștine.

Și acum să vă amintesc pe scurt viața și faptele fiecăruia din cei trei sfinți ierarhi:

Sfântul Vasile cel Mare a văzut lumina zilei în Cezareea Capadociei (Turcia de astăzi), dintr-o familie aleasă de creștini. Părinții săi, Vasile și Emilia, au avut zece copii. Îndemnați de Dumnezeu, au dat pe Vasile din copilărie la învățătura cărții, crescându-l de mic în frica lui Dumnezeu.

Fire adânc gânditoare, evlavioasă, tăcută, Sfântul Vasile a străbătut cu multă ușurință toată învățătura cea ritoricească și filosofia ce se putea oferi pe atunci de cea mai înaltă școală a faimoasei Atene. Aici s-a împrietenit cu marele Grigorie; aici a uimit pe dascălii sai; aici a deprins „firea filosofiei, care este - după cum singur spunea - gândul morții".

Îndemnat de Duhul Sfânt, a plecat apoi să viziteze toate mânăstirile și pustietățile Egiptului, iar de aici s-a dus la Ierusalim să se închine la Mormântul Domnului. După ce a primit botezul în râul Iordanului, s-a dus în Cezareea Capadochiei - patria sa - unde a fost făcut preot. Dar el, iubind mult liniștea și rugăciunea, s-a retras în părțile Pontului, unde a întemeiat o aleasă mănăstire, cu viață de obște. Venind aici și Sfântul Grigorie, au trăit împreună cele mai alese clipe de bucurii duhovnicești, pe care apoi adesea și le aminteau unul altuia. Aici au scris împreună neîntrecute cuvinte ascetice despre rugăciune, post, viața de obște, preoție, dragoste etc.

Nevoia în care se afla Biserica din Cezareea, strâmtorată de eretici, l-a silit pe marele Vasile să lase pustia și să vină în ajutorul Bisericii lui Hristos. În scurtă vreme, fiind ales episcop, cu multă putere și osârdie, biruiește pe începătorii eresurilor, împacă pe ortodocși, unește Biserica dezbinată, mângâie inimile păstoriților, hrănește pe cei săraci din hambarele bogaților, adapă pe cei însetați din izvoarele bunei credințe.

Sfintul Vasile era mare, nu atât ca statură, cât mai ales cu darul ce era într-însul, cu viața sa aspră, cu mintea sa adânc gânditoare. Avea și darul facerii de minuni, cu care adesea scotea duhurile necurate din oameni, vindeca boli grele, spunea cele viitoare. Viața lui era mai mult îngerească decât omenească. Neîncetat se ruga, învăța mereu, mângâia pe toți. Pentru aceasta s-a facut doctor bolnavilor, hrănitor flamânzilor, păstor adevărat al oilor celor risipite.

Aur pentru sine nu strângea, dar cu aurul învățăturilor sale pe toți îi îmbogățea. Haine bune nu purta, dar pe toți săracii Capadociei îi îmbrăca. Pâine de prisos pe masă nu avea, dar nimeni nu se întorcea de la el flămând și nemiluit.

Cine altul ca Sfântul Vasile a purtat atâta grijă de cei săraci, cine a făcut ca el din Cezareea o adevărată casă de oaspeți pentru străini, cu spitale pentru bolnavi, cu azile pentru bătrini și locuri de vindecare pentru suferinzi. Apoi îi înfrunta pe împărați, îi rușina pe eretici, îi smerea pe filosofi, uimea pe ritori, pe călugări îi povățuia, pe văduve le asculta, pe necredincioși îi aducea la credință, pe păcatoși îi primea și cu canon de pocăință îi vindeca.

Fiind din tinerețe bolnăvicios, în anul 379, Sfântul Vasile cel Mare s-a mutat la Domnul în vârstă de 51 de ani, după ce a păstorit Biserica lui Hristos, mai bine de opt ani.

Sfintul Grigorie Teologul s-a născut în orasul Nazianz, aproape de orașul Cezareea Capadociei. Părinții săi, Grigorie și Nona, fiind binecredincioși, l-au crescut de mic în buna credință, dându-l la învățătura cărții. Iubind mai mult frumusețea vorbirii, a învățat și a deprins mai mult ca oricare meșteșugul retoricei, de la cei mai aleși dascăli ai Atenei.

Întors la Nazianz, a fost făcut preot de tatăl său, ce era episcop acolo, apoi s-a retras cu Vasile la o mănăstire întemeiată de ei în Pont. Fiind chemat de tatăl său și de nevoile Bisericii împresurată de eretici, Sfântul Grigorie s-a reîntors în Nazianz. După multă stăruință, fiind făcut episcop de însuși prietenul său, Vasile, nu a primit scaunul cel încredințat lui, ci petrecea lângă bătrânul său tată, ajutându-l să biruiasca pe înverșunații eretici.

Fiind iubitor de liniște, nu a primit episcopia Nazianzului, dar cu gura sa cea plină de dar și cu măiestria cuvântului, pe toți ereticii i-a îmblânzit și i-a adus la credința cea adevărată. Apoi, fiind ales episcop al Constantinopolului, marele Grigorie a făcut aici adevărate minuni. Cine a vorbit mai frumos ca Sfântul Grigorie? Cine a apărat mai bine dogmele Bisericii? Cine a rostit cuvinte mai înalte despre Duhul Sfânt, despre dragoste, despre credința cea adevărata? Cine a uimit în Sinodul al II-lea Ecumenic pe toți episcopii? Cine a rușinat pe filosofi și a smerit pe ritori, mai mult ca el, cu adâncimea gândirii sale și cu dulceața vorbirii?

Dornic de singurătate, după doisprezece ani de păstorie, se retrage în satul sau natal, Nazianz, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu, pe care Îl iubea atât de mult.

Cu toate că Sfântul Grigorie Teologul era o fire mult mai sensibilă, adânc gânditoare, însetată după liniște, nimeni nu a vorbit vreodată mai frumos ca el din amvonul bisericii, nimeni nu a apărat mai cu tărie dogma Preasfintei Treimi, nimeni nu s-a ridicat mai mult cu vorbirea de Dumnezeu, decât Sfântul Grigorie. Din aceste pricini s-a și numit „Teolog", adica „Cuvântător de Dumnezeu".

Împăcat cu sine și cu Dumnezeu, în anul 389, Sfântul Grigorie Teologul trece la Domnul în vârstă de 60 de ani, lăsând Bisericii un neprețuit tezaur de cuvinte și învățături dogmatice.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în vestita cetate Antiohia Siriei, din părinți creștini, Secund și Antuza. Fiind singur la părinți, a fost dat la învățătura cărții, la cei mai aleși dascăli ai vremii de atunci. Murind tatăl său din tinerețe, fericitul Ioan și-a ales viața cea îngerească, retrăgându-se la o mănăstire și de aici într-o peștera, unde singur s-a nevoit în post și rugăciune patru ani.

Fiind apoi hirotonit preot de episcopul Flavian, slujea cu multa osârdie în Biserica cea Mare a Antiohiei. Aici rostea neîncetat cuvinte de învățătură, de pocăință și de mângâiere poporului însetat, încât s-a făcut cunoscut în toată cetatea. Pentru buna lui învățătură și frumusețea vorbirii a fost numit de toată creștinătatea „Gură de Aur". Ales Patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan, deși a primit cu sila această mare cinste, a păstorit turma lui Hristos cu mare osârdie, timp de nouă ani, ducând-o la vreme la apă și hrănind-o cu cuvintele sale cele aurite.

Sfântul Ioan Gură de Aur, zis și Hrisostom, a întrecut pe toți dascălii Bisericii noastre, nu atât prin înălțimea cuvintelor, nu prin asprimea învățăturilor, cât mai ales prin dulceața vorbirii sale, atât de curgătoare și pe înțelesul tuturor. Nimeni nu a vorbit mai mult ca Sfântul Ioan Hrisostom despre pocăință, despre folosul rugăciunii, despre mergerea cât mai frecvent la biserică, despre păcat, despre moarte, despre judecata și răsplata viitoare. Nimeni nu a tâlcuit mai bine ca el Sfânta Scriptură. Nimeni nu a hrănit turma sa cu mai multe învățături, nimeni nu a apărat mai bine pe săraci și pe văduve, nimeni nu s-a nevoit cu postul și rugăciunea mai mult decât Sfântul Ioan Gură de Aur.

El era păstorul cel adevărat, tatăl săracilor, apărătorul văduvelor, mângâietorul sărmanilor, hrănitorul flămânzilor, mustrătorul boierilor, primitorul izgoniților și învățător prealuminat a toată lumea. Doctor minunat al sufletelor, el știa să scoată cu cuvântul spinii patimilor din inimile oamenilor și apoi să pună alifie pe răni, prin învățăturile sale cele aurite.

Dar, ca întotdeauna, curajul și îndrăzneala cuvintelor sale i-au adus multe necazuri și încercări la sfârșitul vieții. Astfel, izgonit din scaun și exilat de împărat și de soția sa, Eudoxia, marele dascăl și păstorul cel bun, Sfântul Ioan Gură de Aur, moare în grea suferință, departe de oile sale în anul 407, având pe buze aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!"


Iubiți credincioși,

După ce am amintit, pe scurt, viața Sfinților Trei Ierarhi, să vă spun în puține cuvinte cum a luat naștere praznicul de astăzi.

Pe vremea împăratului bizantin Alexios Comnenul (secolul XI), s-a născut o neînțelegere între credincioșii din Constantinopol, privind cinstirea Sfinților Trei Ierarhi. Unii dintre ei cinsteau mai mult pe Sfântul Vasile, zicând despre el ca este mai înalt în cuvinte, ca unul ce a încercat și a ispitit firea lucrurilor prin sine, și cum că era atât de îmbunătățit, încât puțin lipsea de a-l asemăna cu îngerii. Nu făcea pogorământ legii, nici nu ierta cu ușurință, ci era aspru, neavând la el nici un lucru pământesc. Aceștia îl micșorau pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ca și cum ar fi fost oarecum împotriva marelui Vasile, fiindcă era îngăduitor și atrăgător la pocăință. Alții înălțau pe dumnezeiescul Hrisostom, precum că ar fi fost în învățături mai iertător și sfătuia cu ușurință pe toți, chemându-i la pocăință. Pentru aceasta îl cunoșteau mai mult ca pe Sfinții Vasile și Grigorie, atât pentru mulțimea cuvintelor celor curgătoare de miere, cât și pentru iscusința cugetărilor.

Altii cinsteau mai mult pe Sfântul Grigorie, ca cel ce a întrecut prin înțelepciune, prin frumusețea vorbirii și prin învățătura elinească pe toți dascălii cei vestiți. Ziceau, deci, că înțeleptul Grigorie îi întrecea pe toți și de aceea i se cuvenea întâietatea. Din această pricină s-au împărțit și credincioșii, încât unii se chemau ioaniteni, alții vasiliteni, iar ultimii grigorieni.

Văzind Sfinții Trei Ierarhi că se dezbină Biserica din cauza lor, s-au arătat în vis și în chip văzut, câte unul deosebit, apoi toți trei împreună, lui Ioan, mitropolitul cetății Evhaitelor, un păstor îmbunătățit și preaînțelept, zicindu-i:

„După cum ne vezi, noi suntem una la Dumnezeu și nu este între noi nici o ceartă sau împotrivire, ci fiecare fiind călăuziți de dumnezeiescul Duh, am învățat și am scris spre mântuirea cea de obște și folosul oamenilor. Tot ce am învățat noi am dat și altora spre înmulțirea talantului nostru și nu este între noi nici unul întâi sau al doilea, ci, dacă veți vorbi de unul, cei doi urmează. Deci, scoală-te și poruncește acestora ce se ceartă și se dezbină din cauza noastră, să nu se mai certe pentru noi, căci pentru aceasta și noi ne-am sârguit, atit în viață, cât și după moartea noastră să împăcăm lumea și s-o aducem la unire. Deci rânduiește-ne la toți trei o zi, când ți se va părea de cuviință și ne fă praznic cuviincios odată. Apoi spune și celorlalți creștini, care vor fi mai pe urmă, ca noi suntem una la Dumnezeu și vom fi mijlocitori în cer înaintea Preasfintei Treimi, pentru mântuirea celor ce vor săvârși praznicul și pomenirea noastră".

Zicând acestea i se părea lui Ioan că Sfinții Trei Ierarhi se urcă la cer, strălucind cu lumină nemărginită și chemându-se unul pe altul pe nume. Deci, sculându-se arhiereul evhaitenilor, a făcut precum i-au poruncit Sfinții Vasile, Grigorie și Ioan, potolind mulțimea și pe toți care se certau pentru ei. Astfel, Sfântul Episcop Ioan, aflind că în luna ianuarie se prăznuiesc toți acești sfinți: în ziua întâi, Sfântul Vasile, la 25, Sfântul Grigorie și la 27, Sfântul Ioan Gură de Aur, i-a unit pe toți trei, la 30 ianuarie, făcându-le slujbă, canoane, tropare și cântări de laudă precum se cuvenea. Deci, de aproape zece secole avem în Biserică sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi.

Suntem datori deci, fraților, să ținem cu evlavie această sărbătoare și să cinstim pe făcătorii noștri de bine, mulțumindu-le după putere, căci după datorie, nu putem. Să cinstim cu cuvinte de laudă pe cei trei cuvântători de Dumnezeu și să le urmăm credința, râvna pentru Biserică, dragostea lor pentru oameni, viața lor sfântă. Dar cum vom putea lăuda îndeajuns pe acești mari sfinți, dascăli și ierarhi ai Bisericii? Atât se cuvine să zicem, că dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult acești sfinți cu viața, cu cuvântul și cu scrisul, nu ar fi scăpat creștinătatea de slujirea idolească, de eresurile cele cumplite împotriva Preasfintei Treimi și de atâtea tulburari și grele păcate care nelinișteau obștea creștinilor. Dar Dumnezeu a rânduit de sus pe acești mari luminători să trăiască tocmai atunci când Biserica lui Hristos era învăluită și tulburată și înăuntru și în afară.

Acesti oameni ceresti și ingeri pamintesti, trimbitele adevarului, preaintelepti ritori, tunetele dumnezeirii celei nezidite, s-au sirguit sa smulga trecutul și sa risipeasca pe luptatorii impotriva dreptei credinte, alungind cu prastia cuvintelor lor pe lupii cei rai, care dezbinau Biserica dreptmaritoare. Acesti trei mari ierarhi și pastori, cu intelepciunea și darul dat lor de Dumnezeu, au surpat zidurile cele rele ale vrajmasilor și au smerit intelepciunea elineasca ce se ridica impotriva cunostintei de Dumnezeu, schimbind și prefacind totul spre bine, netezind și indreptind pe cele strimbe, risipind toata asuprirea și nedreptatea.

Treimea pământească a Sfinților Ierarhi, ne-a învățat a ne închina Treimii celei mai presus de minte și a mărturisi, după cum scrie în Crez, un singur Dumnezeu, închinat în trei persoane: Tatăl, Care este nenăscut și pricină a toate; Fiul, născut din Tatăl și Duhul Sfânt, Care este purces din Tatăl și făcut cunoscut nouă prin Fiul. Nu sunt trei Dumnezei, ci un Dumnezeu în trei persoane, care au aceeași ființă și prin care s-au făcut toate cele văzute și nevăzute.

Dar să lăsăm pe alții să le spună înțelepciunea, adânca cunoștință, postul, rugăciunea, milostenia și celelalte fapte bune pe care le aveau Sfinții Trei Ierarhi. Noi să ne minunăm de grija lor cea mare care o aveau pentru mântuirea oamenilor, pentru că de aceasta se îngrijeau mai mult decât toate, cunoscând că prin fapte bune păstrează omul asemănarea cu Dumnezeu.

În ce fel au miluit Sfinții Trei Ierarhi pe mulți oameni, o sa înțelegem din cele ce urmează: Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, iar acești sfinți au tâlcuit firea tuturor făpturilor și prin aceasta oamenii au cunoscut pe Ziditorul. Cerurile spun slava lui Dumnezeu prin frumusețea și mărimea lor, iar acești minunați dascăli explică cerurile și pământul, adică lumea cea văzută și nevăzută, cum este așezată, rânduiala ei și care este pricina pentru care le-a creat Dumnezeu. Ne-a dat Preabunul Dumnezeu, Testamentul Vechi și Nou spre mântuirea noastră, și acești mari sfinți ne-au explicat mai bine ca toți Sfânta Scriptură și ne-au îndemnat să păzim poruncile Domnului.

Mântuitorul S-a întrupat pentru noi, iar sfinții aceștia ne tâlcuiesc și ne fac cunoscută taina răscumpărării noastre prin întrupare, prin moarte și înviere. A trimis Hristos pe Sfinții Apostoli să propovăduiască în lume cunoștința de Dumnezeu, să piardă idolatria și să întoarcă lumea la dreapta credință în Dumnezeu. A trimis pe Sfinții Trei Ierarhi să propovăduiască adevărata credință, să izgonească din oameni întunericul necredinței, să rușineze pe eretici și să aduca la Hristos cât mai multe suflete.


Iubiți credincioși,

Vedeți grija Sfinților Trei Ierarhi pentru unitatea Bisericii? Vedeți grija lor pentru mântuirea oamenilor? Atât în viață cât și după moarte, sfinții se îngrijesc de unitatea Bisericii, de păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe, de sporirea noastră în fapte bune și de mântuirea lumii. Vedeți cum a rânduit pronia dumnezeiască pe acești mari ierarhi, tocmai în secolul IV, secolul cel mai lovit de eresuri și dezbinări, pentru a apăra unitatea credinței în Biserică, pentru a salva creștinătatea de eresuri și de idolatrie, pentru a smeri filosofia păgână și a întări dogmele dreptei credințe în lume?

N-au putut suferi Sfinții Trei Ierarhi dezbinarea Bisericii lui Hristos, ei care se jertfiseră să mențină corabia Bisericii în pace, să sporească sfânta credință, să risipească eresurile și să curețe sufletele oamenilor de patimi. De un gând cu ei sint toți sfinții și îngerii din cer, ca și toți păstorii și creștinii ortodocși. Toți se roagă înaintea Preasfintei Treimi pentru biruința Evangheliei, pentru pacea în lume și mântuirea sufletelor noastre.

Însă la această unitate creștină, în familie, în Biserică și în lume, trebuie să contribuie fiecare dintre noi. Gândiți-vă cât de mare păcat face un creștin - bărbat sau femeie - care strică pacea și unitatea familiei. Majoritatea divorțurilor de astăzi sint tocmai din această cauză. Ei bine, acești creștini care distrug familia cuiva și lasă copii orfani pe drumuri, sint blestemați de Dumnezeu și nu vor primi mântuirea așa ușor.

Gândiți-va la acești creștini care sar gardurile Bisericii lui Hristos, care leapădă Sfânta Cruce, Sfintele icoane, Sfintele Taine și tot ce avem mai scump. Aceștia, nu numai că se duc la adunările sectelor, dar intră și în casele ortodocșilor, cu scopul de a-i dezbina, de a semăna tulburare, îndoială și să atragă câți mai mulți la eresul lor. Nu sint ei oare asemenea lui Arie și celorlați începători de eresuri? Toți aceștia nu se pot mântui până nu se reîntorc în Biserică, de unde au plecat. Ei sint îndemnați la dezbinare de diavolul, care nu poate birui decât în tulburare, ură și îndoială. De aceea se și numește vrăjmașul nostru, „diavol", care înseamnă „împotrivnic". Toți cei ce se împotrivesc adevărului, luminii, Bisericii, păstorilor, sfinților și explică Evanghelia după capul lor, sunt fii ai celui rău care a dezbinat pe îngeri în cer și dezbină mereu lumea pe pământ.

Să ne ferim, fraților, de cei ce dezbină și tulbură casele, sufletele, obștea și Biserica Domnului și să ne rugăm permanent pentru unitatea ei. Dar, uneori, chiar copiii aceleiași mame se ceartă, se dezbină între ei. Aceasta este și mai rău. La fel și în Biserică, se dezbină uneori credincioșii noștri. Unii zic că țin sărbătorile pe stil vechi; alții zic că sunt în „Oastea Domnului". Alții zic că s-au pocăit și nu sunt ca ceilalți fii ai Bisericii. Oare de ce această dezbinare? Numai diavolul, vrăjmașul cel de obște se bucură de neunirea noastră!

Să nu ne dezbinăm unii împotriva altora, fraților. Toți sintem ai lui Hristos, toți sintem fiii Bisericii, dacă ascultăm de ea și de păstorii ei. Toți suntem ostașii lui Hristos, dacă ducem lupta cea bună cu răbdare până la capăt. La Dumnezeu se mântuiesc cel mai greu ereticii și cei mândri, dacă se întorc cu căință la Biserică. Iar cel mai ușor se mântuiesc cei smeriți, care ascultă și iartă pe toți.

Să rugăm pe Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, care sunt foarte cinstiți în țara noastră și au la Iași cea mai frumoasă biserică din Europa închinată lor, să se roage înaintea Preasfintei Treimi pentru întărirea dreptei credințe, pentru pacea și unitatea Sfintei Biserici și pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin. (Arhimandritul Cleopa Ilie)

Sf Sfințit Mc Ipolit, episcopul Romei

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ipolit, Episcopul Romei

• • 

    Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ipolit, Episcopul Romei

    Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ipolit, Episcopul Romei

Sfântul Sfințit Mucenic Ipolit, Episcopul Romei, pe Hristos Dumnezeu L-a mărturisit cu îndrăzneală; deci, a fost bătut de slujitorii ighemonului peste ochi, și alte chinuri i-au dat păgânii, apoi mai pe urmă, legându-i mâinile și picioarele, l-au aruncat în mare; și astfel împlinindu-și mucenicia, s-a făcut moștenitor Împărăției lui Dumnezeu.

În vremea împărăției lui Claudiu (41-54), fiind ighemon unul cu numele Vicarie și Ulpiu romanul, Chensorin era întâi sfetnic, cu dregătoria magistru; și fiind târât și întrebat, a mărturisit pentru Hristos; de aceea l-au aruncat în temniță. Apoi, multe minuni făcea dânsul cu puterea lui Hristos, încât și un mort a înviat; care lucru văzând toți ostașii, care se întâmplaseră acolo, au crezut în Hristos; drept aceea, le-au tăiat și capetele lor, fiind 20 la număr.

Apoi, au adus și pe fericitaHrisia fecioara la întrebare, ca pe una ce era creștină; și pe care spânzurând-o, cu vine de bou au bătut-o și cu foc i-au ars coastele ei, și au aruncat-o în temniță; iar după câteva zile scoțând-o, cu pietre i-au fărâmat fălcile ei și cu ciocan de plumb au bătut-o pe spate. Apoi, legând o piatră de grumajii ei, au aruncat-o în adâncul mării; și astfel sfânta fecioară și-a sfârșit patima sa cea pentru Hristos. Iar fericitul Savin a fost bătut pe trup cu ciocan greu, spânzurat pe un lemn și ars cu făclii, și răbdând niște chinuri ca acestea, și mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat duhul.

De acestea, înștiințându-se marele Ipolit arhiereul, a mers în Roma, la ighemon, și a mustrat sălbăticia și neomenia aceluia, numindu-l băutor de sânge. Iar pe Hristos Dumnezeu L-a mărturisit cu îndrăzneală; deci, a fost bătut de slujitorii ighemonului peste ochi, și alte chinuri i-au dat păgânii, apoi mai pe urmă, legându-i mâinile și picioarele, l-au aruncat în mare; și astfel împlinindu-și mucenicia, s-a făcut moștenitor Împărăției lui Dumnezeu.

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

TAMARA CHIȚANIUC

Tamara Chițaniuc (născută Ababii) - cântăreață de muzică populară, născută la 30 ianuarie 1951 la Căzănești, Telenești, decedata februarie 2007. Primele lecții de muzică le-a luat în corul din sat, iar mai târziu - de la acordeonistul Călin Grigore Roman în satul de baștină, unde exista un taraf, condus de acesta. Studiază dirijatul coral la Școala medie de muzică "Ștefan Neaga" din Chișinău (1966- 1969). În anii 1970-1971, solistă în orchestra ansamblului de dansuri populare "Joc" și capela corală "Doina", actriță la teatrul "Vasile Alecsandri" din Bălți (1972-1976), solistă în ansamblul de țigani (1977), și orchestra de muzică populară "Mugurel" (din 1977), ale Filarmonicii din Chișinău. Marele premiu la Festivalul - concurs de romanțe "Crizantema de argint" ( Chișinău, 1993). A colaborat cu Ion Dascăl, Dumitru Căldare. A înregistrat la radio Chișinău cântece populare.

Numai cantecul ramane - Tamara Chitaniuc, Teodor Negara, Serghei Lunchevici (Fluieras)

Tamara Chițaniuc - Lume, lume

Emisiunea "Zestrea Neamului" In memoriam Tamara Chițaniuc

SILVIA MARCOVICI

Silvia Marcovici
Date personale
Născută	30 ianuarie 1952 (69 de ani)[1]  Bacău, România
Cetățenie	România
Ocupație	violonistă
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Instrument(e)	vioară
Modifică date / text

Silvia Marcovici (n. 30 ianuarie 1952,^[1] Bacău, România) este o violonistă română de origine evreiască. În 1976 a emigrat în Israel și a dobândit cetățenia israeliană. În prezent ea trăiește în Franța.

CUPRINS

• 1Familia, studiile și activitatea muzicală în România
• 2Emigrarea și continuarea carierei muzicale internaționale
• 3Note
• 4Bibliografie
• 5Legături externe

FAMILIA, STUDIILE ȘI ACTIVITATEA MUZICALĂ ÎN ROMÂNIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Silvia Marcovici s-a născut la 30 ianuarie 1952 la Bacău ca fiica a lui Avram Marcovici și a lui Ana, născută Katz.

A studiat vioara la Bacău și la București cu Harry Coffler si ulterior cu Ștefan Gheorghiu, care i-a fost dascăl de la vârsta de 12 ani. A cântat pentru prima oară în public la vârsta de 13 ani. În 1969 a dobândit al doilea Grand Prix la prestigiosul concurs Marguerite Long /Jean Thibaud, în acel an nefiind atribut premiul întâi. Tot în 1969 a obținut și premiul special al concursului prințului Rainier al III-lea de Monaco pentru interpretarea unei lucrări din muzica contemporană. În 1970 a cucerit premiul întâi la Concursul George Enescu din București. Debutul profesional și l-a făcut cu Residentie Orkest din Haga sub bagheta compozitorului Bruno Maderna. După ce a cântat ca solistă cu Orchestra Simfonică din Londra, la invitația lui Claudio Abbado a interpretat concertul al doilea pentru vioară de Béla Bartók împreună cu orchestra Teatrului La Scala din Milano. În 1972 a fost invitată de Leopold Stokowski să interpreteze concertul de Glazunov cu London Simphony Orchestra la Royal Festival Hall, concert ce va fi înregistrat de Decca cu ocazia zilei de naștere a 90-a a ilustrului dirijor.

EMIGRAREA ȘI CONTINUAREA CARIEREI MUZICALE INTERNAȚIONALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 1976 Silvia Marcovici a emigrat în Israel din România, care se afla pe atunci în plin regim comunist. Emigrarea i-a permis un avânt în cariera internațională, fără vreun impediment politic. La începutul anilor 1980 ea s-a stabilit in R.F.Germania, unde a devenit profesoară la Musikhochschule din Saarbrücken; a predat de asemenea și la Academia de muzică a lui Tibor Varga din Sion, Elveția. În ultima vreme, predă la facultatea de muzică a Universității de arte din Graz, în Austria.

Silvia Marcovici a cântat cu mai multe orchestre din Europa și SUA: The Philarmonia, Royal Philarmonic Orchestra, Royal Concertgebouw Orchestra, Orchestra Natională a Franței, Orchestra simfonica a Academiei Santa Cecilia, New York Philarmonic, Chicago Simphony, Cincinnati, Atlanta, National Simphony (Washington D.C.), Philadelphia Orchestra, etc. Silvia Marcovici a lucrat cu dirijori faimoși ca Zubin Mehta, Claudio Abbado, Sergiu Comissiona, Placido Domingo, Riccardo Muti, Mstislav Rostropovici.

Concertează cu regularitate în America de Nord și America de Sud, Europa, Japonia, Israel. Cântă cu o vioară Albani, fabricată în jurul anului 1800.

Este căsătorită cu violonistul Diego Pagin, locuiește la Strasbourg și are doi copii. Împreună cu aceștia, Sarah (soprano) și Aimo (pian) susține adesea concerte în Franța, Elveția sau România.

Glazunov: Violin Concerto - Silvia Marcovici, violin; Stokowski conducts the LSO

Silvia Marcovici, Valentin Gheorghiu - Ludwig van Beethoven: Sonata nr. 4 pentru vioară şi pian în

Silvia Marcovici, Valentin Gheorghiu - Ludwig van Beethoven: Sonata nr. 5 pentru vioară şi pian în

EMERIC IMRE

Emeric Imre
Date personale
Nume la naștere	Emeric Imre
Născut	30 ianuarie 1965 (56 de ani) Cluj-Napoca, România
Cetățenie	România
Ocupație	muzician · compozitor · interpret
Activitate
Origine	Cluj-Napoca
Gen muzical	folk · pop instrumental · muzică ușoară
Instrument(e)	chitară · vioară
Ani de activitate	1983 – prezent
Case de discuri	Euromusic
Colaborare cu	Emeric Set
Prezență online
Site web pagină Facebook Internet Movie Database canal YouTube
Modifică date / text

Emeric Imre (n. 30 ianuarie 1965, Cluj-Napoca, România) este un chitarist, muzician, interpret și compozitor român.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Viața personală
  • 1.2Educație
• 2Cariera artistică
  • 2.1După evenimentele din '89
  • 2.2Perioada "modernă"
• 3Nominalizări
• 4Creații muzicale importante
• 5Discografie
  • 5.1Albume de creație
  • 5.2Apariții pe albume colective
• 6Filmografie
• 7Note
• 8Bibliografie
• 9Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Emeric Imre s-a născut pe 30 ianuarie 1965, în cartierul clujean Dâmbul Rotund.

Mama sa era jumătate poloneză și jumătate romă, iar tatăl lui era jumătate maghiar și jumătate evreu.^[1]

Viața personală[modificare | modificare sursă]

La îndemnul tatălui său s-a îndreptat spre muzică, începând să studieze vioara din clasa I. Familia mai avea două fete, iar Imre este mezinul și răsfățatul tuturor.

Mare iubitor de fotbal, practică acest sport timp de nouă ani. Părăsirea carierei sportive este unul din regretele care îl apasă uneori. De multe ori, la antrenamente, Emeric venea cu vioara sub braț.

Au urmat apoi doi ani dezastruoși în materie de muzică, în final renunțând la studiile muzicale.

În 1987 s-a căsătorit cu Aurora, ce care mai apoi a devenit mama copiilor săi: Bianca Felicia și Cristian Emeric.^[2]

După aceea, urmează divorțul de Aurora și 2 băieți: Azad și Cezar.

Educație[modificare | modificare sursă]

Un nou drum i s-a așternut în față când s-a aflat în clasa a VII-a, tot în domeniul muzicii, însă de această dată era vorba de un alt instrument: chitara. A ascultat "Eșarfă în dar" a lui Mircea Baniciu și, de atunci, viața sa a fost Cenaclul "Nicolae Tăutu" al Casei Armatei din Cluj. A ajuns acolo împreună cu Ghita Cucui, o colegă de liceu cu voce extraordinară. Aici i-a cunoscut pe Sorin Lăcătuș, Jean Emanuel Anton, Iosif Szabo, Călin Nemeș, Ioan Gyuri Pascu, Didi Ivănescu, Dan Marius Drăgan și Florin Constantin Verdeș. Erau "gașca nebună și frumoasă a Clujului", de pe vrema cenaclurilor studențești clujene din '83-'87.^[2]

CARIERA ARTISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Anul 1983 a fost cel mai frumos an din viața artistului. Începuse să simtă gustul "războiului frumos dintre scenă și public". Primul spectacol oficial al "găștii de nebuni" a avut loc pe scena Casei de Cultură a Studenților (CCS) din Cluj-Napoca. Se cânta folk, se făcea pantomimă, umor și poezie. Din repertoriul "găștii nebune" făceau parte piese proprii și ale celor din Cenaclul Flacăra, căci "folkul era rege atunci în România". Pe lângă Casa Armatei, repetițiile mai erau găzduite de Casa Municipală de Cultură sau de Casa Tineretului. Dintre coordonatorii grupului au făcut parte Emilia Ivanov și Cornel Udrea. În 1984 a debutat la Cenaclul Flacăra împreună cu Ghita Cucui și Liviu Robu, formând alături de ei grupul "Notorius". Euforia scenei a fost curmată însă de înrolarea în armată. A fost militar la o unitate din Timișoara, în orchestra căreia a cântat la vioară și la chitară. La terminarea stagiului militar, Cenaclul Flacăra s-a desființat.^[2]

După evenimentele din '89[modificare | modificare sursă]

Evenimentele din 1989 reprezintă pentru el un moment mișelesc despre care îi este și acum lehamite să vorbească. Consideră că anii care au urmat "au adus mai multă libertate, dar și mult surogat".

În 1992 și-a reluat activitatea alături de Cenaclul Flacăra cu turnee și concerte în întreaga țară. Cenaclul lui Adrian Păunescu și-a încetat activitatea prin 2000.

Emeric Imre a luptat însă mai departe pentru promovarea folkului. Pe lângă participarea la manifestări precum turneul "Folk You" la a cărui înființare a avut o contribuție însemnată, timp de un an, organizează în fiecare joi, în localul clujean "Pub Zone", seri de folk. În spațiul puțin fastuos, dar primitor au cântat atunci nume sonore din breaslă: Dinu Olărașu, Adrian Ivanițchi, Tatiana Stepa, Florin Chilian, Vali Moldovan, Octavian Bud, Emilian Onciu, grupul "Orizont 77" (format din Magda Puskas, Vali Moldovan și Ghiță Danciu), Vasile Mardare, Dan Varna sau Hans Knall. Au mai participat la spectacolele de joi și invitați locali, precum câțiva din Cenaclul "Altfel", Florin Toloargă, Gabi Forfotă, Adriana, Olivia sau frații Florea, un grup care menține vie mișcarea folk studențească din Cluj.^[2]

Perioada "modernă"[modificare | modificare sursă]

În 2006 lansează albumul "Nebun de alb" înregistrat împreună cu Jimi El Laco (vioară și chitară), Roje (clape) și Sebi Lazăr (percuție), în studioul primului.

Împreună cu doi asociați (Marius și Relu) reușește să pună la punct o oază de întâmplări reale și melodioase în cadrul clubului "Autograf".

Înființează o trupă care se numește "Emeric & Friends și Prietenii", a cărei componență este:

Emeric Imre - chitară acustică și voce

Răzvan Krivach - voce și chitară electrică

Adelina Boloț - voce

Sorin Zamfir - percuție

Gabi Ghiță - clape.

Ulterior, trupa își schimbă numele în "Emeric Set".

În 2012 lansează albumul "Târziu". Este nominalizat la premiul pentru "Cel mai bun album folk al anului 2012". Piesa "Condamnare la toamnă" la premiul pentru "Cea mai bună piesă" iar Emeric Imre la titlul de "Cel mai bun artist folk".

În 2014 lansează albumul "Iarna mea cu ochii mari". La realizarea acestuia au contribuit, printre alții, Jimi El Laco (Nightlosers), Dumitru Fărcaș sau Magda Pușcaș.

Încet-încet, Emeric Imre devine unul dintre cei mai populari artiști folk, susținând un număr impresionant de concerte în toată țara.^[2]

NOMINALIZĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Nominalizări la Premiile Muzicale Radio România 2012: ^[3][4]

• „Cel mai bun album folk” al anului 2012 albumul Târziu. (Emeric Set)
• „Cel mai bun artist folk” al anului 2012 (Emeric Set)
• „Cea mai bună piesă” a anului 2012 piesa „Cântec de final” (Emeric Set)

CREAȚII MUZICALE IMPORTANTE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Emeric a compus peste 260 de lucrări în stil folk. Printre acestea se numără:

• „Nebun de alb” pe versurile poetului Adrian Păunescu (2006)
• „Bună varianta rea” pe versurile poetului Adrian Păunescu
• „Orație de nuntă” pe versurile poetului Adrian Păunescu
• „Noapte de unul singur” pe versurile poetului Adrian Păunescu
• „Jurământ” pe versurile poetului Adrian Păunescu
• „Condamnarea la toamnă” pe versurile poetului Adrian Păunescu
• „Cântec pentru Aurora” pe versuri de Emeric Imre
• „Respirarea aerului de sub aripă” pe versuri de Nichita Stănescu
• „Sinuciderea lui Don Juan” pe versuri de Ion Minulescu
• „Scrisoare supărată” pe versuri de Viorel Gârbaciu
• „Cântec de final” pe versuri de Dorin Tudoran
• „Povestea cavalerului cu brici” pe versuri de Emil Brumaru

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Albume de creație[modificare | modificare sursă]

• Nebun de alb (CD, 2006, reeditat în 2017)
• Târziu (CD, 2012, reeditat în 2017)
• Iarna mea cu ochii mari (CD, 2014)
• Jocul vieții (CD, 2018)

Apariții pe albume colective[modificare | modificare sursă]

• Cenaclul Flacăra – Vol. 4: Totuși iubirea (CD, 2007)
• Cenaclul Flacăra – Vol. 12: Front fără învingători (CD, 2008)
• Folk You 2007 (DVD, 2008)

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• După un an (scurtmetraj, 2013, regia Cristian Pascariu) ^[5]

Emeric Imre - Nebun de alb

Emeric Imre - Zeul aşteaptă

Emeric Imre - Noapte de unul singur

MARIOARA MURĂRESCU

Marioara Murărescu
Marioara Murărescu la Festivalul Național Sâmbra Oilor, în 2006.
Date personale
Născută	1 octombrie 1947 Stoenești, județul Argeș
Decedată	30 ianuarie 2014 (66 de ani) București
Copii	Petre Murărescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	Producător și realizator de emisiuni de televiziune
Activitate
Cunoscută pentru	Tezaur folcloric, Muguri de Tezaur, Moștenitorii
Program de televiziune	TVR
Modifică date / text

Maria Murărescu (cunoscută ca Marioara Murărescu, n. 1 octombrie 1947, Stoenești, Argeș – d. 30 ianuarie 2014, București) a fost o realizatoare consacrată de programe folclorice, fiind cunoscută în special pentru emisiunea TV Tezaur folcloric.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut în familia unui preot, după 18 ani de la căsătoria părinților ei.^[1] Despre copilăria ei, rememora: „Bunicul meu cânta la caval și mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineața, venea seara, îl vedeam rar, mă lăsa dormind, mă găsea dormind. Dar găseam lângă patul meu, când mă trezeam, o crenguță cu alune, sau fructe de pădure, și știam că a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mă jucam cu verișoarele mele, dar eram un copil mai retras.”^[2]

A urmat Conservatorul din București, fiind o studentă eminentă, însă a trebuit să renunțe la planul de a deveni soprană, după o operație de amigdalită care i-a schimbat vocea. În al patrulea an de studii a fost marcată de profesorii Emilia Comișel și Gheorghe Oprea, care i-au îndreptat pașii spre muzica populară. De la ei a învățat să privească „folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, și prin care putem să cunoaștem neamul acesta”.^[2] A debutat în radio.^[2]

În calitate de realizatoare de televiziune, numele îi este inseparabil de emisiunea Tezaur folcloric, pe care a realizat-o aproape trei decenii pe postul TVR. În timpul comunismului a fost constrânsă, conform propriilor declarații, să facă anumite compromisuri: „Dacă aș fi cedat intenției cenzurii de a-mi politiza emisiunea mi-aș fi pierdut publicul; dacă nu cedam deloc, mi se suspenda emisiunea.”^[3][4] Ea a străbătut țara în lung și-n lat, căutând piese originale de folclor, pe care le-a adunat în arhiva folclorică a emisiunii.

Alte emisiuni realizate și prezentate de Marioara Murărescu au fost Cântecul amintirii... amintirile cântecului (TVR 1) și Patrimoniu etno-folcloric (TVR Cultural).

Marioara Murărescu a fost decorată la 14 aprilie 2009 cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler.^[5] În cadrul ceremoniei de la palatul Cotroceni, președintele Traian Băsescu a declarat: „Este pentru mine o decorare ușoară pentru că nu trebuie să explic. O știu toți românii, știu toți cât vă datorăm pentru răbdarea, tenacitatea cu care ați căutat în tezaurul folclorului românesc. Știm toți câtă bucurie ne-ați adus prin promovarea tradițiilor populare și mai ales prin promovarea unor artiști populari, capabili să pună în valoare piesele din tezaurul folcloric românesc. Permiteți-mi să vă mulțumesc în numele românilor și al meu personal.”^[6]

A fost diagnosticată în 2008 cu cancer de sân, suferind două intervenții chirurgicale și mai multe ședințe de chemoterapie. Însă boala a recidivat după o vreme la tiroidă, ceea ce a făcut necesară o altă intervenție chirurgicală. În noiembrie 2012, ea declara că nu mai are motivația să se lupte cu boala, fiind hotărâtă să se bucure de familia ei. Din cauza bolii a trebuit să se pensioneze.^[7] Pe 7 iunie 2013 au apărut știri că ar fi internată în stare gravă la Cluj-Napoca.^[8][9]

Marioara Murărescu a decedat la 30 ianuarie 2014.^[10][11]

In Memoriam Marioara Murărescu: Imagini din prima ediţie Tezaur folcloric

Marioara Murărescu - In Memoriam

MUZICĂ PENTRU SUFLET

Night Blues Music - Dark Blues Ballads to Relax To - Best of Instrumental Electric Blues

Muzică pentru petreceri românești, ca altă dată 🎶 Populară și lăutărească de TOP

TEATRU/FILM

GHEORGHE BRĂESCU

Gheorghe Brăescu
Date personale
Născut	30 ianuarie 1871[1]  Iași, România
Decedat	15 martie 1949 (78 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor ofițer
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Apărare „Carol I” Școala Fiilor de Militari, Iași
Premii	Societatea Scriitorilor Români (1923) Societatea Scriitorilor Români (1924)
Modifică date / text

Gheorghe Brăescu (n. 30 ianuarie 1871, Iași^[2] - d. 15 martie 1949, București) a fost un militar, memorialist, prozator, romancier și comediograf român, participant activ al cenaclului artistic Sburătorul al lui Eugen Lovinescu.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Gheorghe Brăescu este fiul lui Alexandru Brăescu și al Mariei. A studiat la Institutele Unite și la Școala Fiilor de Militari din Iași. Studiile militare le-a realizat în România, la Școala de Ofițeri de Infanterie (sublocotenent), cât și în Franța, la Școala de subingineri de la Nancy.

S-a înrolat în Legiunea franceză, unde a luptat sub contract timp de doi ani. La întoarcere a urmat Școala Superioară de Război, a ajuns maior și inspector al vieții culturale din armată și a început să scrie literatură. Este printre puținii militari din România care pe lângă arme s-au ocupat și de literatură.

În timpul Primului război mondial a luat parte la campania din Transilvania, în 1916, unde a fost rănit și i s-a amputat brațul drept. Este luat prizonier și închis în lagărele germane de ofițeri din Straslund (pe insula Dänholm), Breseen (lângă Neubrandenburg) și Neisse (între Lamsdorf/Lambinovice și Oppeln/Opole, ambele acum în Polonia), apoi este eliberat, revine în țară unde este trecut în rezervă cu gradul de general, în 1918.

OPERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În volumele sale de schițe și nuvele Vine doamna și domnul general (retras din librării din cauza greșelilor de tipar), Doi vulpoi, Maiorul Boțan, Schițe vesele a surprins cu umor și ascuțit spirit de observație automatismele vieții militare din România antebelică, creând o tipologie umană mult mai variată decât la autorii anteriori. Este de asemenea autor de romane și de piese de teatru, mult inferioare schițelor.

A frecventat cenaclul lui Eugen Lovinescu, care era convins că schițele sale umoristice le depășesc în valoare pe cele ale lui Ion Luca Caragiale, și publică schițe în Sburătorul. Publică, între altele, și în Adevărul literar și artistic, Viața literară, Bilete de papagal, Revista Fundațiilor Regale, Viața românească, România literară. Gheorghe Brăescu a fost distins de două ori cu Premiul Societății Scriitorilor Români pentru volumele „Doi vulpoi” (1923) și „Schițe vesele” (1924).

VOLUME PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Schițe[modificare | modificare sursă]

• Vine domnul și doamna general, 1919
• Maiorul Boțan, 1921
• Cum sunt ei, 1922
• Schițe umoristice, 1922
• Doi vulpoi, 1923
• Schițe vesele, 1924
• Nuvele, 1924
• Un scos din pepeni, 1926
• Schițe alese, 1927
• Alte schițe vesele, 1928
• La clubul decavaților, 1929

Romane[modificare | modificare sursă]

• Moș Belea, 1927
• Conașii, 1935
• Primii și ultimii pași, 1939
• Margot, 1942

Teatru[modificare | modificare sursă]

• Ministrul, 1941-1942

Memorialistică[modificare | modificare sursă]

• Amintiri, 1937

Diverse[modificare | modificare sursă]

• Educațiunea socială a națiunii armate, 1914

„Un scos din pepeni” de Gheorghe Brăescu, 1972

DINU SĂRARU

Constantin Grigore (Dinu) Săraru^[1] (n. 30 ianuarie 1932, comuna Slătioara, județul Vâlcea) este un director de teatru, dramaturg, eseist, publicist, romancier și scriitor român. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut pe 30 ianuarie 1932, județul Vâlcea, fiu al învățătorului Costică Săraru și al Corneliei Săraru, din comuna Slătioara, la 8 km de orașul Horezu, în satul Olari. Este tatăl ziaristei, redactor radio și TV, Ruxandra Săraru^[2].

A fost directorul Teatrului Mic și Teatrului foarte Mic din București între anii 1977 și 1990. A făcut parte din C.C. al P.C.R. Mult timp este marginalizat de noile autorități rezultate după 1989. Însă președintele Ion Iliescu, ca urmare a sprijinului deschis acordat de Dinu Săraru în timpul campaniei electorale, în anul 2001 îl numește directorul Teatrului Național din București.^{[necesită citare]}

Și-a dat demisia din aceasta funcție în anul 2004, odată cu Ministrul Culturii și Cultelor Răzvan Theodorescu, iar presa a speculat că a făcut acest gest înainte să fie demis de noul președinte, Traian Băsescu.^{[necesită citare]}

Romanele sale pe teme țărănești "Niște țărani", "Dragostea și revoluția" și "Clipa", care i-au adus faima înainte de 1989, au fost puternic contestate de criticii literari după 1990, pentru adeziunea implicită la stilul romanului socialist, pe tema colectivizării. După cum se știe colectivizarea s-a realizat cu liberul consimțământ forțat și cu marele ajutor dat de Securitate. Romanul său Clipa a fost ecranizat în regia lui Gheorghe Vitanidis.

Controverse[modificare | modificare sursă]

În raportul Tismăneanu, prezentat în fața Parlamentului în 2007 a fost inclus în categoria Exponenți ai protocronismului alături de Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru.

A fost unul din acționarii principali ai Băncii Internaționale a Religiilor, iar falimentul acesteia l-a implicat într-un scandal financiar de proporții.

Filmul "Ticăloșii"[modificare | modificare sursă]

În prezent, după romanul său Ciocoii noi cu bodyguard, regizorul Șerban Marinescu a realizat un film de lung metraj.

CARIERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• anii 1950-1960 - Redactor la "Radiodifuziunea Română"
• anii 1960-1963 - Secretar general de redacție la Revista Secolul 20
• anii 1963-1964 - Jurnalist, la ziarul "Scânteia Tineretului"
• anii 1964-1968 - Secretar general de redacție la revista Luceafărul
• anii 1968-1969 - Șef al "Publicațiilor Televiziunii Române"
• anii 1969-1977 - Redactor-șef adjunct si apoi redactor șef al "Redacției Culturale a TVR"
• anii 1977-1990 - Director al "Teatrului Mic" și "Teatrului foarte Mic"
• 2001-2004 - Director al "Teatrului Național "Ion Luca Caragiale" din București

OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1966 - "Teatrul românesc și interpreții contemporani;"
• 1973 - "Al treilea gong" (piesă de teatru);
• 1974 - romanul "Niște țărani", (debut în proză), Editura Eminescu, București;
• 1976 - "Clipa", roman, Editura Eminescu; ecranizat în 1979
• 1981 - 1986 - "Dragostea și Revoluția",
  • volumul I "Toamna roșie",
  • volumul II "Cei care plătesc cu viața",
  • volumul III "Speranța";
• 1987 - "Adevăruri de toată ziua", roman, Editura Eminescu
• 1992 - "Un fluture alb cu sânge pe aripi"
• 1993 - "Iarba vântului",
• 1996 - "Trilogia țărănească" (triptic de romane), Editura Rao Contemporan
• 1997 - "Crima pentru pământ" (piesă de teatru)
• 2004 - "Ciocoii noi cu bodyguard", Editura Rao
• 2005 - "Generalul Revoluției cu piciorul în ghips" - Dialog cu generalul Victor Atanasie Stănculescu, volum de interviuri, Ed. Rao
• 2011 - "Ultimul bal la Șarpele roșu", Editura Rao
• 2013 - "Ultimul țăran din Slătioară", Editura Adevărul Holding^[3]
• 2015 - "Ultimul bal la Șarpele roșu; Carnavalul cătușelor", Editura Rao
• 2017 - "Ura din ochii vulpii" - o istorie a Teatrului Mic, Editura Rao
• 2017 - "Râmnicul meu", Editura Praxis
• 2017 - "Corrida", Editura Rao
• 2018 - "Marele premiu la Monte Carlo sau dedublarea", Editura Rao

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul Academiei Române pentru romanul "Niște țărani"
• Premiul pentru scenariul cinematografic "Clipa"
• Premiul "Mihai Eminescu" pentru "Iarba vântului"
• Premiul "Liviu Rebreanu" pentru "Crima pentru pământ"

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu #3 - invitat, scriitorul Dinu Săraru

GEORGE ȘOVU

George Șovu
Date personale
Născut	30 ianuarie 1931[1]
Decedat	29 august 2016 (85 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor
Activitate
Limbi	limba română
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

George Nicolae Șovu (n. 30 ianuarie 1931, comuna Țițești, județul Argeș, d. 29 august 2016) a fost un romancier, autor de proză scurtă, scenarist, inspector școlar, autor de manuale de limbă și literatură română. A fost autorul scenariilor pentru celebra serie de filme Liceenii.

CARIERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut în comuna Țițești din județul Argeș, fiind al patrulea din cei șapte copii ai unei familii de țărani. A urmat cursurile Școlii Normale „Carol I” din Câmpulung-Muscel (1944-1951) și apoi pe cele ale Facultății de Limba și Literatura Română din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1951-1955), absolvind ca șef de promoție.

După absolvirea studiilor universitare, a lucrat ca redactor și secretar de redacție la Agenția Română de Presă (1955-1961), apoi ca profesor de limba și literatura română la Liceul nr. 39 din București, unde mai târziu a îndeplinit și funcția de director. A deținut o lungă perioadă (1974-1991) funcția de inspector de limba și literatura română la Inspectoratul Școlar al Municipiului București, predând în același timp la Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București. A ieșit la pensie la 1 septembrie 1992.

George Șovu este prezent în dicționarele și istoriile literare editate sub egida Academiei Române, sau în lucrările coordonate de Ion Rotaru, Hristu Cândroveanu, de pildă lucrarea „Seniorii literaturii noastre”, datorată scriitorului și gazetarului Florentin Popescu. Personalitatea scriitorului G. Șovu este reflectată in cele mai importante enciclopedii de profil, cum ar fi: „Who’s who în România” (ediția princeps, București, 2002), „Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului și de pretutindeni” (volumul V, București, 2003), „Dicționarul de personalități” (ediția a V-a, intitulat „Fiii Argeșului”), precum și în cele două volume de evocări ale personalităților născute pe meleaguri muscelene, intitulate Neosteniți întru LUMINĂ, sub semnătura lui Ion C. Hiru.

ROMANCIER[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A scris romane de dragoste și mai ales inspirate din lumea adolescenților, stilul său constituind reluarea unei „tradiții” interbelice, mai apropiată de literatura de consum (paraliteratură).^{[necesită citare]}

SCENARIST[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Succesul seriei de filme Liceenii se datorează în mare parte implicării lui George Șovu ca scenarist; deși numele filmelor nu indică o succesiune anume, personajele și împrejurările alese – viața de liceu – determină o asemenea unitate. Un „exercițiu pregătitor” pentru seria Liceenilor, unde își fac debutul câteva dintre personajele impuse mai târziu, a fost Declarație de dragoste (1985), în regia aceluiași Nicolae Corjos. În schimb, seria demarată în 1987 cu filmul eponim (Liceenii), s-a continuat prin Extemporal la dirigenție (lansat în același an, 1987) și Liceenii Rock'N'Roll, lansat în 1992.

Scenariul celui din urmă se depărtează ca abordare de primele filme, colaborând cu regia și imaginea pentru a crea un produs emancipat, liber de constrângerile aduse filmului înainte de 1989. Scenariul pentru Liceenii Rock'N'Roll descrie unele dintre primele scene de dragoste cu nuditate explicită întâlnite în filmul românesc post-decembrist. Dintre ele, scena la care se face referire cel mai adesea se petrece la Dana acasă, când ea și Mihai fac dragoste.

O abordare cu atât mai diferită este cea din Liceenii în alertă, realizat în 1993 sub regia lui Mircea Plângău, conceput ca film polițist cu nelipsitele accente comice. Scenariul imaginează peripețiile foștilor colegi de liceu, ajunși la vârsta adultă.

SCRIERI PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Romane[modificare | modificare sursă]

• Fregata «Iluzia», dramă veselă, în colaborare cu Gheorghe Scripcă (1972)
• Cadența generației (1974)
• Declarație de dragoste (1978)
• Dragul nostru Alex… (1981)
• O vară de dor (1983)
• Dans în foișor (1984)
• Fascinații (1985)
• Furtună de mai (1985), ediția a II-a, cu titlul Căpitanul Rox (1991)
• Tandrețe (1986)
• Extemporal la dirigenție (1987)
• Dimineața iubirii (1987)
• Întâlnire-n oglindă (1989)
• Liceenii (1992)
• Liceenii în alertă (1993)
• Dragoste si moarte (1994)
• Misterele din vila părăsită (2005)
• Dialog tainic (2000)
• Virginitate - în colaborare cu Mihai Opriș (2000)
• Romanticii (2003)
• Iubirea e mereu regină (2006)
• Romanticii (2009)
• Lumina neuitării, roman-evocare (2010)
• Cântecul destinului (2012)
• O iubire care nu moare (2013)
• Te rog, Făt-Frumos!.. (2013)

Romanele alăturate scenariilor pentru seria Liceenii (în număr de cinci, inclusiv Declarație de dragoste) au fost republicate de editura Garamond în 2003.

Volume de povestiri[modificare | modificare sursă]

• Scrisori de acreditare (1976)
• Jarul din palmă (1979)
• Răspuns la post-restant (1981)
• Liliac alb în ianuarie (1984)
• Ochii timpului, amintiri (1988)
• Martor incomod (1999)
• Picătura de viață, publicistică (2007)
• Rugăciunea unui înger (2012)

Manuale[modificare | modificare sursă]

• ABC - Capitala țării mele; text: George Șovu ; il.: Petre Hagiu (1976)
• Spiru Haret; text: George Șovu ; il.: Ion Panaitescu (1976)
• Patrie, partid, popor: culegere de literatură patriotică pentru clasele V-VIII - de Petru Demetru Popescu și Gheorghe Șovu (1976)
• De românească învățătură - Silvestru Boatcă și George Șovu (1992)
• Limba și literatura română - antologie de texte comentate cls. a IV-a; Silvestru Boatcă, Simona Prună și George Șovu (1996)

Scenarii de film[modificare | modificare sursă]

• Declarație de dragoste (1985)
• Liceenii (1986)
• Extemporal la dirigenție (1988)
• Liceenii Rock'n'Roll (1991)
• Liceenii în alertă (1993) – în colaborare cu Mihai Opriș
• Liceenii, în 53 de ore și ceva (2010)

George Sovu, Scriitori Romani Contemporani

COSTINA CHEYROUZE

Costina Cheyrouze
Date personale
Nume la naștere	Costina Ciuciulică
Născută	30 ianuarie 1978 Constanța, România
Căsătorită cu	Denis Cheyrouze (2013)
Cetățenie	România
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Înălțime	1m68
Roluri importante	Blanche DuBois, Ann Deever
Modifică date / text

Costina Cheyrouze (n. 30 ianuarie 1978, Constanța^[1]) este o actriță română de teatru, film, televiziune și radio.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După obținerea diplomei de învățător-educator la Colegiul Pedagogic “C-tin Brătescu” din Constanța, Costina Cheyrouze a absolvit în 2004 Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, secția Actorie la clasa profesorilor Adrian Pintea și Adrian Titieni. Atunci a lucrat și cu Calvin McClinton, Sanda Manu (Commedia dell'Arte) și Veniamin Filshtinsky (profesor de arta actorului la Institutul de Artă Teatrală din Sankt Petersburg). După doi ani în care a fost angajată la Teatrul de Stat Constanța, a fost alesă de Ion Caramitru să facă parte din echipa Teatrului Național București.

ACTIVITATE LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Lily - Două pe fața, două pe dos de Theresa Rebeck, cu Marius Bodochi, coordonator Ion Caramitru, 2018
• Lady Capulet - Romeo și Julieta de Shakespeare, regia Yuri Kordonski, 2019
• Cocuța Micșoreanu - Allegro ma non troppo de Ion Minulescu, regie Răzvan Popa, 2014
• Helga - Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, cu Maia Morgenstern, regia Aleksandar Morfov, 2011
• Christine - Dineu cu proști de Francis Veber cu Horațiu Mălăele și Medeea Marinescu, regia Ion Caramitru, 2010
• Ann Deever - Toți fiii mei de Arthur Miller cu Victor Rebengiuc și Sanda Toma, regia Ion Caramitru, 2009

ACTIVITATE ÎN ALTE TEATRE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Teatrul Tony Bulandra din Tărgoviște

• Blanche DuBois - Un tramvai numit Dorință de Tennessee Williams, regie Suren Shahverdyan, 2009

Teatrul Jean Bart din Tulcea

• Contesa - Nunta lui Figaro de Beaumarchais, regia Radu Olăreanu, 2008

Teatrul de Stat Constanța

• Viviene - Scaiul de Georges Feydeau, regia Ion Lucian, 2008

• Femeia - Terorism de Oleg & Vladimir Presniakov cu Marius Bodochi, regia Felix Alexa, 2007

Teatru Itinerant

• Lydia - Spike Heels de Theresa Rebeck, regia Roberta Șerban, 2009

Teatrul Mic din București

• Ea - Crize sau o altă întâmplare de dragoste de Mihai Ignat, regia Traian Șoimu, 2006

Club Prometheus, București

• Dariușca - Salonul nr. 6 după A.P. Cehov, regia Adrian Berinde, 2004

Palatul Suțu, București

• Broadway Magic (cabaret), regia muzicală Calvin McClinton, 2004

Muzeul Literaturii Române, București

• Ain’t Misbehavin’ (cabaret), regia muzicală Calvin McClinton, 2002

RADIO[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Cam târziu, domnule Godot de Doru Moțoc, regia Mihai Lungeanu
• Elogiul nebuniei de Dumitru Solomon, regia Mihai Lungeanu
• Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare, regia Gavriil Pinte
• Frumoasa din pădura adormită, musical, regia Vasile Manta
• O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia Gavriil Pinte
• Pirandello, fiul Haosului de Venerus Popa, regia Mihai Lungeanu
• Povestea prea-frumoasei Eliza de Georgeta Răboj, regia Leonard Popovici

TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• O grămada de caramele (sezonul 3), 2019

Teatrul Național de Televiziune (TVR 2)

• O întâmplare cu haz de Goldoni, regia Constantin Dicu, 2010

FILM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Educatoarea - Funeralii fericite, regia Horațiu Mălăele, 2013
• Copacul, regia Mihai Sofronea, 2013
• I’m a Walking Contradiction, regia Raia al Souliman, 2012

Costina Cheyrouze Showreel

SFATURI UTILE 30 Ianuarie

EXPERIENȚA CU MĂRUL ȘI APA CALDĂ

Merele sunt unele dintre cele mai des intalnite fructe din camara unei case, avand in vedere ca le avem in bucatarie mai mereu. Sunt sigur ca multi dintre voi cumparati mere din supermarket si va plac la nebunie. Sunteti siguri ca faceti alegerea corecta?

Ati auzit de mere "ceruite" pentru a rezista mai mult timp la raft?

Ei bine trebuie sa stiti ca 90% din merele pe care le cumparati din supermarket sunt tratate cu ceara toxica pentru a rezista mai mult timp la raft. Aceasta ceara este extrasa din produse petroliere si poate conduce la aparitia unora dintre cele mai de temut boli cum ar fi cancer, diabet, afectiuni ale tiroidei, boli de inima, etc, asta daca este consumata pe termen lung.

Cel mai bine pentru tine si familia ta ar fi sa gasesti o sursa sigura de unde sa cumperi mere netratate cu aceasta ceara toxica.

Revenind la subiectul articolului, va invit sa descoperiti o metoda sigura prin intermediul careia puteti descoperi daca merele au fost sau nu tratate cu ceara toxica din produse petroliere.

Metoda:

Luati un mar cumparat de la supermarket, asezati-l intr-un castron, apoi incepeti sa turnati peste acesta apa fiarta, putin cate putin.

In cazul in care observati ca pe suprafata marului incepe sa se desprinda o pojghita albicioasa, atunci cu siguranta acel mar a fost acoperit de ceara toxica ce poate produce cancer

Ce este de facut?

In cazul in care nu aveti posibilitatea sa achizitionati mere naturale si netratate, exista o modalitate destul de ingenioasa pentru eliminarea chimicalelor de pe suprafata lor.

Turnati intr-o oala 2-3 litri de apa calduta (poate fi si de la robinet), apoi peste apa, adaugati 200-300 de ml de otet si 2-3 linguri de bicarbonat de sodiu. Amestecati bine pana la dizolvare, apoi spalati merele cu acea apa.

Aproximativ 95% din chimicalele de pe suprafata merelor va fi inlaturata prin aceasta metoda!

Totusi, cel mai indicat ar fi sa cumparati mere din surse sigure, mere naturale care sunt atat de benefice organismului uman!

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 30 Ianuarie

CÂTEVA GLUME

Mergi pe o autostrada cu viteza constanta . In stanga ta este o prapastie. In dreapta ta este un avion care zboara la joasa altitudine cu aceeasi viteza ca tine; nici nu te depaseste, nici nu poti sa il depasesti. In fata ta ruleaza o autospeciala de pompieri cu aceeasi viteza ca tine, dar nu o poti depasi, iar in spatele tau... un elefant. Ce faci ca sa iesi din aceasta situatie?     ??? Raspuns:  te dai jos din carusel si altadata nu mai bei ca porcu`... --------------------------------------------------------------------------------------   De ce exista atatea organizatii impotriva hainelor de blana si nici una impotriva hainelor de piele? R: Pentru ca e mai simplu sa hartuiesti femeile bogate decat gastile de motociclisti ______________________________________________

Femeia la volan - e ca o stea: pe ea o vad toti, dar ea - pe nimeni.
_________________________________________________________

Viata e trista, in schimb salariul e hazliu.
_________________________________________________________

- Prin ce se deosebeste sotia de un terorist?
- Cu teroristul poti sa mai negociezi ...
_________________________________________________________

- Unde jucatorii nostri de fotbal joaca mai bine - in atac sau in aparare?
- In cazinou.
________________________________________________________

Boxerii au fost intrebati despre pericolul sportului pe care-l practica.
10% au spus ca boxul este periculos pentru sanatate. 90% nu au inteles intrebarea.
__________________________________________________________

Serviciul pompieri: intra seful in vestiar, cu mainile in buzunar, spune
incet:
- Baieti, pregatiti-va incetisor, arde cladirea fiscului...
__________________________________________________________

Doi condamnaţi la moarte.
- Vreo ultimă dorinţă?
- Aş vrea să ascult un disc cu Guţă.
- De acord! Şi tu?
- Pe mine vă rog să mă omorâţi înaintea lui!  

--------------------------------

- Un an intreg de tratament la psiholog, facut degeaba!
- Pai, nu te-ai vindecat?
- Depinde ce intelegi tu prin vindecat; acum un an ma credeam
Napoleon, acum sunt un nimeni!
____________________

- Alcoolul ucide.
- Si ce? Apa te face nemuritor?
_________________

Toata lumea trebuie sa creada in ceva... Eu cred ca o sa mai beau o bere!

  ____________________________________________________ 

 

Aveam nevoie de cateva zile libere de la serviciu, si imi tot scremeam creierii cum sa-l induplec pe sef sa-mi acorde zilele dorite.
Mi-am dat seama ca numai facand pe nebunul, o sa inteleaga ca nu se poate folosi de serviciile mele.
In acea zi am ajuns mai devreme la munca, si m-am agatat de tavan, punandu-mi totodata si picioare pe tavan.
Imediat una dintre colegele de birou, blonda, m-a observat cocotat acolo sus si m-a si intrebat ce fac.
- Ssst, i-am spus, fac pe nebunul ca sa iau cateva zile libere. Ma dau drept bec !
Cateva secunde mai tarziu, seful si-a facut aparitia in birou, si desigur ca m-a si intrebat ce fac.
- Sunt un bec luminos ! am exclamat eu.
- Ai inceput sa deviezi, omule ! a zis el. Iti dau o saptamana libera ca sa-ti revii la normal.
Cum a zis asta, am si sarit jos si am iesit din birou. Colega mea blonda a venit si ea imediat dupa mine, iar seful a si intrebat-o unde se duce.
- Imi pare rau, sefu', dar nu pot sa lucrez pe intuneric ! a raspuns ea cu seriozitate.

- Imi aduc aminte ca prin anii '70 am fost luat prizonier...povestea un batranel nepotului sau.
- Da' ce, bunicule, pe atunci eram in razboi?! intreba nepotul, mirat.
- Nu, baiete...raspunse bunicul. Atunci m-am casatorit cu bunica-ta!

  

-Cum se zice mai nou in loc de "a umbla cu cioara vopsita"?
-A iesi cu tiganca blonda!  

Un betiv, plin de bunavointa, explica:
-Apa este un lichid incolor si insipid care se foloseste la spalatul rufelor si despre care unii spun ca se poate bea.

- Unde lucreaza sotul tau?
- La serviciul de paza si protectie.
- Aha...e gardian.
- Nu, e muncitor la fabrica de prezervative.

-Mama, daca imi dai bani de inghetata, iti voi spune ceva interesant despre tata!
-Uite 10 lei, ce stii despre tatl tau?
-Nimic special, voiam doar sa vad cu cat se plateste barfa!

Cioc ! Cioc!!
-Cine e?
-Zana cea buna!!
-Si de ce ai un topor???
-Nu sunt bine dispusa azi .

Ion şi Vasile trag peste noapte la un hotel.

Pe la miezul nopţii Vasile face un atac de cord şi moare.

Sună Ion la 112, vine ambulanţa, poliţia, ancheta, tot tacâmul.

La final poliţistul îl întreabă pe Ion:

- Bade, n-ai auzit, o zis ceva, o gemut? Dă-ne mai multe detalii !

- Apoi o zis că îi rău.

- Ş-apoi tu ce i-ai zis ?

- D-apoi cui îi mai ii bine în ziua de azi?

Ea: - Un sarut si voi fi a ta pentru totdeauna!
El: - Multumesc pentru avertisment!

-Cum se numeste un barbat care sta pe locul din dreapta al unei masini pe care o conduce o blonda?
-Un curajos!

El a apucat-o strans de mana. "Ma iubeste!", s-a gandit ea. "Polei", s-a gandit el.

Pe un forum
Cum se poate spala spuma poliuretanica de pe maini? Sa-mi bag piciorul!!! Acum si de pe tastatura!

De ce oare FRF sau Comitetul Olimpic nu crează o selecționată formată exclusiv din țigani??? Cu ei, indiferent de proba sportivă, sigur luăm toate medaliile de aur.

Vine un soldat tânăr la o doamnă, nu încep ei bine să-și facă treburile că se aude soțul gazdei.
- Fugi repede la balcon.
- Ce, sunt nebun… dacă mă aruncă acesta de la etajul 10????
- Eu pot face minuni, te trag odată de penis și să te transformi în fluture – spune doamna.
Îl trage, și ca prin minune soldatul nostru devine fluture și zboară. Ajunge el în parc, aterizează pe o bancă și începe să înjure deoarece nu știe cum să revină la normal…. Se gândește el și hotărăște să se tragă singur de locul cu pricina, poate merge vraja. Se trage de penis – devine soldat, mai trage odată-fluture, încă odată – soldat… fiind minunat de ceea ce i se întâmplă, deja de vreo cinci minute era când fluture când soldat, și ar mai fi continuat dacă nu auzea fraza:
- Domnule soldat, nu este de ajuns că dormiți la post, dar vă și masturbați…..

In instanta, la un proces de viol...
-Acuzat, iti recunosti fapta?
-Da domnule judecator si sunt gata sa-mi ispasesc pedeapsa, dar am pretentia ca partea vatamata sa-mi plateasca pentru ca i-am dat jos chilotii!
Acuzata sare:

- Nu se poate, singura i-am dat jos!

GÂNDURI PESTE TIMP

ION LUCA CARAGIALE

Ion Luca Caragiale a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Wikipedia

Născut: 30 ianuarie 1852, Comuna I. L. Caragiale

Data morții: 9 iunie 1912, Berlin, Germania

Copii: Mateiu Caragiale, Luca Caragiale, Ecaterina Logadi

Părinți: Luca Șt. Caragiale, Ecaterina Chiriac Karaboas

Soție: Alexandrina Burelly (căs. 1889–1912)

Ion Luca Caragiale
Date personale
Născut	1/13 februarie 1852  Haimanale, Țara Românească
Decedat	9 iunie 1912 (60 de ani)[1][2][3][4]  Berlin, Regatul Prusiei, Imperiul German
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Căsătorit cu	Alexandrina Burelly (7 ianuarie 1889)
Copii	Mateiu Caragiale Luca Caragiale Ecaterina Logadi
Naționalitate	Român
Cetățenie	Țara Românească  Principatele Unite  Regatul României
Etnie	Grecii din România
Ocupație	dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist
Limbi vorbite	limba română[5] limba germană
Pseudonim	Policar, I., L., I.L.C., C., Ion, Luca, Falstaff, Nastratin, Zoil, I. L. Caragiale
Partid politic	Partidul Conservator-Democrat
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1873 - 1912
Limbi	limba română
Mișcare/curent literar	naturalism
Subiecte	politică, cultură, cotidian, gramatica limbii române, istorie
Specie literară	Comedie, Dramă, Schiță, Nuvelă, Pamflet, Poezie
Operă de debut	octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, cu rubrica de anecdote intitulată „Curiozități”
Influențe[ascunde] Vasile Alecsandri, Costache Caragiale, Iorgu Caragiale, Honoré Daumier, Nicolae Filimon, Anatole France, Paul Gavarni, Costache Halepliu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Heliade Rădulescu, Eugène Labiche, Frédérick Lemaître, Niccolò Machiavelli, Titu Maiorescu, Cilibi Moise, Teodor Myller, Iacob Negruzzi, Anton Pann, Edgar Allan Poe, Victorien Sardou, Eugène Scribe, William Shakespeare, Émile Zola
A influențat pe[ascunde] Ioan A. Bassarabescu, Gheorghe Brăescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Radu Cosașu, Horia Gârbea, Paul Gusti, Eugène Ionesco, Ioan Lăcustă, Constantin I. Nottara, Dumitru D. Pătrășcanu, I. Peltz, Victor Ion Popa, Mihail Sebastian, Mihail Sorbul, George Mihail Zamfirescu, Paul Zarifopol, Apcar Baltazar
Note
Premii	Ordinul național „Steaua României”
Membru post mortem al Academiei Române
Semnătură
Modifică date / text

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852^[6] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.^[7] A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Viața

Caragiale tânăr

S-a născut la 1 februarie 1852,^[6] în satul Haimanale^[8] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână.^[9] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești^[10], iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.^[11] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)^[12]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin.^[13] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

I.L. Caragiale - revizor școlar la Pitești

În 1870, după moartea tatălui, tânărul Caragiale a trebuit să asigure traiul zilnic pentru el, mama și sora sa.

În anul 1881, s-a aflat într-o situație dificilă, fără serviciu. În urma unor demersuri a reușit să obțină postul de revizor școlar la circumscripția școlară alcătuită din județele Neamț și Suceava, cu reședința (cancelaria) în Piatra Neamț, începând cu 1 octombrie 1881. La Piatra Neamț, în anii 1881-1882, a avut ca ajutor (subrevizor) pe institutorul ardelean Ion Parhon, originar din Cetatea Baltă, tatăl viitorului savant endocrinolog, prof. univ. dr. Constantin I. Parhon, membru al Academiei Române.

După aproape cinci luni de la numirea ca revizor în districtele moldovene, scriitorul a cerut să fie permutat în aceeași calitate la circumscripția districtelor Argeș-Vâlcea. Prin Decretul nr. 448, din 22 februarie 1882, publicat în Monitorul Oficial”, nr. 264, din 26 februarie / 10 martie 1882, a fost transferat în postul solicitat, cu reședința în Pitești^[14].

Revizoratul școlar era subordonat direct Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, însă colabora cu reprezentanții autorităților județene (prefect, subprefect, director de prefectură) și orășenești (primar, ajutor de primar, consilieri). În anii 1882-1883, prefecți ai județului Argeș au fost: colonelul Alexandru Budișteanu (30 iunie 1881 - 13 ianuarie 1883); (fratele tău, colonelul, ulterior generalul Constantin Budișteanu, consilier județean, deputat și senator de Argeș) și G. Boian (13 ianuarie 1883 - 21 octombrie 1883); primari: N. Viișoreanu (1880-1883, cu întreruperi), fost prefect de Argeș (în 1861 și 1867); Ioan I. Rădulescu, primar cu delegație (în 1882 și 1883), pe anumite intervale de timp, însă primar în 1884, profesor de istorie și geografie la gimnaziu, până în 1879, apoi deputat (deputații și senatorii erau obligați să demisioneze din funcțiile bugetare avute înainte de alegeri). Pe lângă problemele de învățământ, revizorul școlar răspundea și de activitatea culturală^[15][16].

I.L. Caragiale cunoscuse orașul Pitești înainte de anul 1882, încă în etapa adolescenței, atunci când însoțise trupa de actori condusă de unchiul său, Iorgu Caragiale, cu ocazia turneelor prin țară.

În conformitate cu prevederile legale, cu regulamentele și instrucțiunile în vigoare, revizorul școlar efectua inspecții și anchete, conducea conferința anuală a învățătorilor programată vara, lua parte la diferite manifestări culturale, sărbători legale și naționale etc. Revizorul I.L. Caragiale a procedat în activitatea sa în funcție de condițiile existente în județul Argeș.

În perioada revizoratului școlar, dramaturgul Ion Luca Caragiale a locuit în Pitești, în cea mai mare parte a timpului, la hotelul-restaurant „Dacia” din strada Șerban-Vodă, local central de local de categoria I, cu saloane și separeuri în restaurant, cu sală de spectacole, club, bar, cafenea, cofetărie, grădină de vară cu scenă și ring de dans. Localul se situa la nivelul celor similare din București, Hotelul „Dacia” era renumit și prin spectacolele de varietăți susținute de actori profesioniști români și străini.

La Pitești, dramaturgul a avut mai mulți cunoscuți apropiați, dintre care pot fi amintiți Ion Trifonescu (1852-1900), avocat, profesor de istorie la gimnaziu, ajutor de primar și ofițer al stării civile în 1883-1884, Toma Trifonescu (1856-1930) frate cu Ion Trifonescu, profesor de limbă română, avocat, președinte de tribunal, deputat de Argeș, în casa căruia revizorul a fost invitat de multe ori, pe Ion Rădulescu, profesor de istorie-geografie, avocat, primar, deputat, conducător al filialei argeșene a Societății „Carpații” (împreună cu Nicolae Dimancea, avocat, deputat), prieten și colaborator al lui Titu Maiorescu.

În perioada revizoratului de la Pitești, I.L. Caragiale a definitivat capodopera sa literară, comedia „O scrisoare pierdută”, a cărei premieră a avut loc la 13/25 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București.

Activitatea revizorului școlar I.L. Caragiale a încetat la Pitești în primăvara sau vara anului 1883. Prin jurnalul Consiliului de Ministru, publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 188, din 23 martie / 4 aprilie 1883, institutorul Gheorghe I. Arsenescu, de la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Pitești, a fost numit provizoriu revizor școlar al județelor Argeș și Vâlcea. În „Monitorul Oficial”, nr. 23 din 1/13 mai 1883, s-a publicat numirea definitivă. Nu se știe dacă Gh. I. Arsenescu a luat în primire postul de revizor la data numirii provizorii sau la data numirii definitive. Este posibil ca institutorul să fi rămas la clasă până la finalizarea examenelor (iunie 1883), eventual până la începerea noului an școlar 1883-1884 (16 august 1883.)^[17]

După anul 1883, I.L. Caragiale a revenit de mai multe ori la Pitești, inclusiv în etapa directoratului său la Teatrul Național din București (1888-1889).

Scriitorul s-a stabilit definitiv cu familia la Berlin în anul 1905, însă vizitele sale în țară n-au încetat. În anul 1908 l-a însoțit la Pitești și în alte orașe pe Take Ionescu, șeful Partidului Conservator-Democrat, într-un turneu electoral. Cu această ocazie a revăzut și alți cunoscuți din reședința județului Argeș.

Exilul voluntar la Berlin

Ion Luca Caragiale

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”.^[18]

Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate».^[18] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.^[18][19][20]

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, îl determin pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primăvara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).^[21]

Mormântul lui Ion Luca Caragiale din cimitirul Șerban Vodă

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”^{[necesită citare]} Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”^{[necesită citare]}

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco.^{[necesită citare]} Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am.'"^{[necesită citare]}

Activitatea literară

Ziarist, publicist, poet

Vlahuță, Caragiale, Barbu Delavrancea

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea democratică.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța - 1907, București). În această perioadă a apărut și Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale.

Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte furtunoasă într-una din ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.

După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.

În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar.

În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu articole politice și literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.

Caricatură de Constantin Jiquidi.

Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.

Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor.

Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de participare la Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul, Constituționalul, Epoca), dar și în publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite:

„Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea „Momentelor” (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!”

—Marin Bucur

Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen și așa destul de elastic.

Din relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.

Moftul român

I.L. Caragiale - După o viață de om..., în Revista Adevărul de Joi - de Nicolae S. Petrescu-Găină

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialești, Moftul român s-a dovedit și un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 și a avut colaboratori numeroși (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de I. L. Caragiale, a apărut la București.

Conferențiar

Caragiale a fost atras de contactul cu publicul, arătând o predilecție deosebită pentru participarea la conferințe și șezători literare, frecvente în epoca sa. În acele împrejurări și-a manifestat calitățile de „causeur” fermecător și inteligent, de interpret neîntrecut al textelor sale. La Ateneul Român, instituție fondată în 1865 din inițiativa unor cărturari patrioți (Constantin Esarcu, dr. Nicolae Kretzulescu, Vasile Alexandrescu-Urechia) și care își propunea - programatic - să contribuie la răspândirea în cercuri cât mai largi a științei și a culturii, Caragiale a început să conferențieze din 1892. Dramaturgul a prezentat la Ateneu conferința Gaște și gâște, care a provocat iritarea societății Junimea și a lui Titu Maiorescu.

La 9 mai 1893 Caragiale a ținut o conferință la clubul muncitorilor despre Prostie și inteligență, făcând aluzii la Maiorescu. La Buzău, la 15 martie 1896, a prezentat conferința Prostie, „în fața unei colosale adunări”.

Din 1898 a interpretat, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre Momentele sale, încredințate publicului mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899). În seria conferințelor științifice și culturale (care aveau loc, de regulă, joia și duminica seara), Caragiale era programat cu „lecturi literare”, la 9 ianuarie 1900, presa bucureșteană înregistrând cu entuziasm evenimentul:

„O conferință a eminentului nostru prozator este un adevărat și fericit eveniment literar”

Dintre intervențiile sale a răzbătut ceva din farmecul deosebit al acestui geniu al cuvântului (scris și vorbit):

„Citind, el trăiește acele scene și ne face și pe noi să le trăim. Intră în personajele sale și le imită limbajul, privirile, vocea, gesturile și expresiile. Te face să râzi cu hohote, iar în părțile mișcătoare, te înduioșează. Caragiale este ceea ce se numește un temperament artistic, de o superioritate absolută, netăgăduită în surprinzătoarea ei complexitate”

—Universul, 1898

Director de teatru

Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.

Caragiale și „Junimea”

I. L. Caragiale

De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Mai multe dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale au fost cauzate și de calitatea sa de junimist și de redactor la ziarul conservator și junimist, Timpul (1878 - 1881).

Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în 1879 în Convorbiri literare (în care au fost publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, a cărei premieră a avut loc la 13 noiembrie cu mare succes, în prezența reginei. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Național din București și i-a prefațat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale.

La 9 mai 1892, Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferință cu titlul Gaște și gâște literare, împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul Două note, ruptura cu Titu Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinți că a obținut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relațiilor personale între critic și autorul articolului Două note. Caragiale a reluat legătura cu Titu Maiorescu abia la 15 februarie 1908, când i-a trimis acestuia o felicitare cu prilejul zilei de naștere.

Scriind despre Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885), și referindu-se la tipologie („Există aceste tipuri în lumea nostră? (...) Dacă sunt, atunci dela autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”), Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzația de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu și Gherea, evidențiază realismul tipurilor și al mediului social:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”.^{[necesită citare]}

Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficțiune artistică”, prilej de a ne înălța „în lumea ficțiunii ideale”.

Caragiale și Vlahuță

Caragiale și Mateiu Caragiale

Șeful literar al Junimii, Maiorescu, a arătat mult timp față de Caragiale o foarte vie solicitudine, ceea ce a dus la o colaborare statornică timp de zece ani. Piesa O noapte furtunoasă a avut următoarea dedicație: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei”. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura Haimann și a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a menținut relații cordiale cu toți ceilalți membri ai Junimii, îndeosebi cu Iacob Negruzzi, creatorul și redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, căruia i-a dedicat O scrisoare pierdută, N. Gane).

În anii activității sale la Convorbiri a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a și tradus mai multe texte din Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română în Germania. Ruptura cu Junimea a devenit definitivă în 1892, când și-a întrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari și a lui Titu Maiorescu a devenit obsesivă. Abia peste câțiva ani, în timpul colaborării la Epoca (1896), fostul junimist a regretat despărțirea de Maiorescu și a evidențiat marile calități ale criticului, cu un rol de primă mărime în cultura română, alături de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908, de ziua de naștere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis o călduroasă telegramă:

„Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereții un bătrân școlar urează ilustrului învățător la mulți ani cu sănătate și veselie. Trăiască Maiorescu! Caragiale.”

La răspunsul de mulțumire, Caragiale a replicat cu o altă urare:

„Bătrânul școlar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată cu atâta grație din partea ilustrului și totdeauna neuitatului învățător. Încă o dată, la mulți ani, cu sănătate și veselie, trăiască Titu Maiorescu.”

Fără să fi reușit o reluare a colaborării la Convorbiri literare, conștient de locul uriaș deținut în cultura noastră de prestigioasa revistă ieșeană, Caragiale a încercat în anul următor (1909) „o nouă și ultimă expresie a unei «mea culpa»“ :

„Un școlar puțin însemnat, care a știut mai mult să te supere decât să se folosească de învățăturile dumitale, își permite, cu tot respectul, a-ți trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu întru mulți ani, sănătos, cuminte și vesel! așa cum din tinerețe îl știe bătrânul școlar. I. L. Caragiale”

—Șerban Cioculescu

^{[necesită citare]}

Maiorescu consimțise în aceste împrejurări doar o reluare a relațiilor literare, nu și a celor personale, cu cel care îl insultase. Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, Titu Maiorescu a relevat într-o scrisoare către Duiliu Zamfirescu simbioza interesantă dintre o mare inteligență și nestatornicia unui caracter dificil și imprevizibil:

„Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc”

—Titu Maiorescu

^{[necesită citare]}

Nu mai puțin revelatoare, în această direcție, a fost și părerea lui Duiliu Zamfirescu. El credea că spiritul malițios al lui Caragiale față de lucrările unor confrați citite la Junimea ar fi putut fi trecute cu vederea grație „marii lui inteligențe”. Dramaturgul era „o fire atât de fantastică și de muncită, în care arama și diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu). Structura omenească a lui Caragiale, ca și aceea artistică, era duală: una de ironist și farsor, cu o rezervă nesecată în direcția manifestărilor umoristice și cinice, și alta de sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!”), neliniștit și măcinat de melancolii ascunse și ciudate la un asemenea temperament.

Caragiale și ASTRA

Articol principal: ASTRA.

Palatul ASTRA de la Sibiu

Caragiale s-a bucurat de un mare respect în rândurile tuturor artiștilor și ale militanților pentru cauza națională. În acest sens sunt edificatoare câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care Vasile Goldiș i-a trimis-o, la 26 februarie 1911, în perioada colaborării sale la Românul: „Poate nici nu poți să-ți dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naționale. Să ne ajuți acum cu puterea de leu a d-tale la biruință. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiță literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieșit din sufletul lui Caragiale și să fie iscălit numele Caragiale. Atât ne trebuie și învingerea noastră e sigură.”

În acest timp, la Brașov, Andrei Bârseanu a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică și în manifestările anuale ale Societății de lectură a studenților. Printre militanții societăților culturale românești din Transilvania care l-au cunoscut pe Caragiale, s-au aflat și Valeriu Braniște, George Moroianu și Zaharia Bârsan, ultimul scriind chiar și un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară (1901): „Este un fapt îmbucurător această afecțiune din partea publicului, mai ales în țara românească unde munca scriitorilor e răsplătită așa de ingrat.”

Coșbuc și Caragiale (de la stânga la dreapta)

În Gazeta Transilvaniei de la Brașov au apărut articole și informații despre sărbătorirea lui Caragiale la București. Cel mai important moment al legăturilor lui Caragiale cu ASTRA a fost reprezentat de adunarea generală jubiliară a Asociațiunii, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de activitate (Blaj, 28 - 30 august 1911). Au fost prezenți Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Octavian Codru Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petra Petrescu. La sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a ASTREI, de la Blaj, în zilele de 14 - 17 august 1911, au participat peste patruzeci de mii de români, veniți din toate județele țării. Printre delegații trimiși de organizațiile culturale de la București s-au aflat și scriitorii: N. Iorga, G. Coșbuc, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Victor Eftimiu. În programul serbărilor, pe lângă expoziții, conferințe și alte acțiuni, a fost prevăzut și un zbor demonstrativ al aviatorului Aurel Vlaicu: „Caragiale a plâns de emoție văzând cutezanța și măiestria lui Vlaicu” (V. Eftimiu). Serbarea a fost apreciată, în ansamblu, ca „cea mai impunătoare manifestație românească, din Transilvania, de la 1848 și până atunci”. Au mai fost prezenți la manifestări Sextil Pușcariu și Jan Urban Jarník.

„De la început Asociația a fost a lui Șaguna și a lui Suluțiu, și a sibienilor și a blăjenilor ... și aceasta alcătuiește însușirea ei de căpetenie și cea mai scumpă... Unde dezbină legea unește cartea, lumina... ”

—Nicolae Iorga

^{[necesită citare]}

Sărbătorirea maestrului

Statuia lui Ion Luca Caragiale, pe când se afla în fața Teatrului Național din București. Pentru realizare, statuii lui Lenin i s-a retezat capul, care a fost înlocuit cu cel al dramaturgului.^[22]

25 de ani de activitate literară

La 23 februarie 1901, un grup de prieteni au sărbătorit 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale. Pentru consemnarea evenimentului, scriitorul a pus această dată și pe una dintre cele mai reușite fotografii ale sale. Evenimentul a devenit „național”. Marii săi prieteni - scriitori, artiști, ziariști, oameni politici - i-au organizat un banchet prezidat de Petre Grădișteanu. Au luat cuvântul atunci, spre a-l omagia pe marele sărbătorit: Delavrancea, Constantin Mille, Tache Ionescu, Alexandru Ciurcu și actorul Iancu Brezianu. B.P. Hasdeu i-a trimis o felicitare foarte elogioasă și prietenească. La banchet, maestrului i s-au oferit câteva daruri simbolice: o călimară de bronz, un ceasornic de buzunar, o pană de argint și un tablou pictat de I.V. Voinescu. În acea zi, a fost tipărit un număr de revistă festiv și unic, pe opt pagini, cu titlul Caragiale. Pe copertă avea un desen de N. S. Petrescu și o caricatură de Constantin Jiquidi, iar textele - proză și poezii - au fost semnate de cei mai de seamă prieteni ai sărbătoritului.

Evenimentul a consolidat argumentul cel mai convingător pentru etapa de consacrare deplină a marelui scriitor, care, prin comediile, schițele și nuvelele sale, a căror forță satirică este simțită până în prezent ca neîntrecută, a rămas cel mai mare creator de tipuri în dramaturgia română, concurând, ca și Balzac, starea civilă. El a reconstituit o amplă imagine a societății contemporane, văzută mai ales din unghiul comicului, dovedind un adevărat geniu al situațiilor dramatice și al limbajului, care îl situează printre marii comediografi ai lumii.

Jubileul de 60 de ani

În 1912, în România au fost organizate acțiuni de sărbătorire a lui Caragiale, cu prilejul jubileului de 60 de ani, cu participarea celor mai importanți scriitori ai timpului. Marele dramaturg a răspuns la numeroase urări primite din țară și străinătate: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”. În martie, a refuzat subscripția publică propusă de prof. Constantin Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensă națională. În primăvara anului 1912 a sosit în România cu scopul de a susține și a prezenta debutul lui Mateiu Caragiale prin publicarea în revista Viața românească a unui grup de poezii (1 aprilie 1912).

Premii

Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe reprezentații, Teatrul Național din București acorda în primul deceniu al secolului trecut premii bienale. Printre autorii premiați în luna aprilie 1912 s-au aflat: Dimitrie Anghel, pentru piesa Cometa; I. L. Caragiale, pentru piesele: D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă și Năpasta; Victor Eftimiu, pentru piesele: Akim, Ariciul și sobolul, Ave Maria, Crăciunul lui Osman și Înșir'te Mărgărite.

La 25 ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de la Teatrul Național, pentru piesa D-ale carnavalului, din partea unui juriu format din Vasile Alecsandri, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Grigore Ventura și V.A. Urechia.

Opera literară

Articol principal: Operele lui Ion Luca Caragiale.

Imaginea lui Ion Luca Caragiale pe o marcă poștală din Republica Moldova

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Volume

• „Schițe (Traduceri și originale)”, 1897
• „Momente”, 1901
• „1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”, 1907
• „Novele, povestiri”, 1908
• „Teatru. Opere complecte”, 1908
• „Momente, schițe, amintiri”, 1908
• „Schițe noue”, 1910

În alte limbi

• Az elveszett levél (O scrisoare pierdută), traducere în limba maghiară de Kádár Imre, cu o prefață de Bánffy Miklós, Erdélyi Helikon, Kolozsvár, 1934. Ediție solicitată de Academia Română.^[23]

Considerații estetice

Articol principal: Câteva păreri.

Elaborat în 1896, studiul Câteva păreri reprezintă un adevărat „breviar” al esteticii scriitorului. Socotit de unii comentatori un naturalist, un zolist în nuvelele sale psihologice, opțiunea estetică a scriitorului este categorică și definitorie pentru idealul de artă ca sinteză a fantaziei: „noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr´un cum” (s.n.). Condiția obligatorie a artei este talentul, puterea de invenție a scriitorului, expresivitatea și niciodată considerente de școală, de grup social sau de curent literare, saturate de teorii și de erudiție fără sens: „A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într´o formă, care să îmbrace o viață ce se diferențiază într´un chip absolut hotărît de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți”.

Aprecieri critice

Bustul lui Ion Luca Caragiale (sculptor Andrei Ostap, 1956), în Grădina Publică din Galați - Monument istoric cu cod LMI: GL-III-m-B-03131

Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Conștiința de artist impecabil și scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul „sosului greșelilor de ortografie și punctuație” și a „enormelor greșeli fundamentale”. Sică Alexandrescu a propus o tipărire corectă, la baza căreia să stea un text confruntat științific cu edițiile „Socec”, „Șaraga”, cu manuscrisele lui Caragiale, „un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi, ținându-se seamă, riguros, consecvent, dar cu mult discernământ de ultimele reguli academice stabilite”.^[24]

A. E. Baconski schițează unele „înrudiri și vecinătăți” între Caragiale și Tudor Arghezi. La ambii este evident același patriotism, aceeași țintă a satirei, lovind în categoriile profesionale cu o spoială de cultură, cu un jargon franțuzit. Baconski remarcă la amândoi „pasiunea pentru stil, pentru o anumită arhitectură stilistică, mai simplă la Caragiale, mai savantă la Arghezi”.^[25]

Nicolae Steinhardt a constatat în eseul său, Secretul” Scrisorii Pierdute”, că opera lui Caragiale a fost citită până în 1975 din două perspective. Perspectiva „stângistă” (avându-i ca reprezentanți pe Alexandru Piru și Ovid S. Crohmălniceanu) era caracterizată prin supralicitarea criticii burgheziei românești, considerată „dreapta” românească, a viciilor și a regimului ei politic, și cea „naționalistă”, avându-i ca reprezentanți pe N. Grigorescu, Nicolae Iorga, Lovinescu, N. Davidescu, care îl blamau pe scriitor pentru pretinsa ură față de neamul său. Nicolae Steinhardt a introdus a treia perspectivă, a unui Caragiale profund creștin, creatorul unei lumi în care atmosfera generală... e blândețea, stâlp al creștinismului.^[26]

Articol principal: Comediile domnului Caragiale.

Ion Luca Caragiale (1901)

Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorința de a-l apăra pe scriitor de atacurile din presa contemporană, care îl acuzau de imoralitate (acuzație bazată pe lumea personajelor de joasă speță în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale erau inspirate din realitatea socială a timpului, Maiorescu atrăgea atenția că artistul recrea realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică, în sensul că el generaliza.^[27]

Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că „e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se bucură. (…) Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect. Românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi.”^{[necesită citare]}

Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: „Teatrul lui Caragiale este nonpsihologic, nu ca o carență a artei dramaturgului: stilul popular și gritesc al comediei sale este prin el însuși antipsihologic. (…) În cazul celor mai importante figure comice, Caragiale păstrează foarte puțin din structura tipului tradițional. Prin distrugerea unității personajului și a umanității lui, prin creația omului dezorientat în afara vieții morale, cu comportament discontinuu, o omului fără calități, dramaturgul roman este unul dintre creatorii structurii eroului farsei moderne.”

În opera Studii critice, 1890, Constantin Dobrogeanu-Gherea spunea că „Analiza psihică a tipurilor nu e destul de adâncă, tipurile sunt mai ales descrise și analizate din punctul de vedere exterior. Adâncile mișcări sufletești, cari caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, ori sunt făcute cu mai puțină măiestrie decât caracterizarea tipului și caracterului exterior.”

Șerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc.”^{[necesită citare]}

Distincții

• Membru post-mortem al Academiei Române (1948).^[28]
• Cetățean de onoare post-mortem al municipiului Ploiești (din februarie 2016).^[29]