MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  8 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, POEZIE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT,  SFATURI UTILE, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         1238 – Mongolii Hoardei de Aur conduse de  Batu Khan ard orasul rusesc Vladimir. În noiembrie 1237, Batu Han și-a trimis ambasadorii la curtea lui Iuri al III-lea al Vladimirului, cerându-i să se recunoască vasal. O lună mai târziu, hoardele asediau Riazanul. După șase zile de lupte sângeroase, orașul a fost cucerit și distrus. Alarmat de veștile primite, Iuri și-a trimis fiul să-i țină în loc pe invadatori, dar mongolii au fost victorioși din nou. După ce au ars din temelii Kolomna și Moscova, hoardele au asediat Vladimirul pe 4 februarie 1238. După numai trei zile, capitala cnezatului Vladimir-Suzdal a fost cucerită și devastata. Familia cneazului a pierit în flăcări in biserica in care se refugiase, în vreme ce șeful casei princiare s-a retras în grabă spre nord. După ce a traversat Volga, el a adunat o nouă armată, care a fost mai apoi distrusă în totalitate de mongoli pe 4 martie 1238, în bătălia de pe râul Sit.

·         1575 – Este  fondată Universitatea din Leiden, in Tarile de Jos.

·         1622 - Regele Iacob I al Angliei a dizolvat Parlamentul englez.

Iacob portret de John de Critz, c. 1605 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iacob (engleză James; n. 19 iunie 1566, Edinburgh, Scoția — d. 27 martie 1625, Theobalds Park, Grafschaft Hertfordshire, Anglia) a fost rege al Scoției ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567 și rege al Angliei și Irlandei ca Iacob I de la 24 martie 1603 până la moartea sa. (…) Iacob și-a îndeplinit majoritatea obiectivelor în Scoția, dar a avut de înfruntat multe dificultăți în Anglia, inclusiv Complotul Prafului de Pușcă (Gunpowder Plot) în 1605 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), precum și conflicte repetate cu parlamentul englez. Conform unei tradiții care începe cu istoricii de la mijlocul secolului XVII, înclinația lui Iacob către absolutism politic, iresponsabilitatea sa financiară, și menținerea unor favoriți impopulari au furnizat premisele Războiului Civil Englez. Istoricii recenți, cu toate acestea, au revăzut reputația lui Iacob, și l-au tratat ca pe un monarh serios și preocupat de responsabilitățile sale.

·         1796: S-a înființat un Consulat general francez la București.

·      1807 - A avut loc Batalia de la Eylau. Împăratul Napoleon s-a confruntat cu ruşii şi prusacii, lângă Königsberg în Prusia de Est, intr-una dintre cele mai sangeroase batalii pe care le-a purtat. Pe câmpul de luptă avea 55 000 de soldaţi epuizati de unsprezece zile de mars în zăpadă, care s-au confruntat cu 60.000 de ruşi şi prusaci. Napoleon a invins cu pretul unor pierderi considerabile, pierderi care au fost enorme si in randurile adversarilor sai.

Bătălia de la Eylau (8 februarie, 1807) Parte din Războiul celei de-a Patra Coaliții – (Șarja Grenadierilor Călare din Garda Imperială franceză) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Eylau a opus, pe parcursul zilei de 8 februarie 1807 o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon I unei armate ruse, aflate sub conducerea generalului Beningsen, susținute de un corp prusac condus de generalul L’Estocq. A fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din cadrul Războaielor napoleoniene, ambele armate pierzând între o treime și aproape jumătate din efective, în funcție de estimări.

·         1856 – Domnitorul Barbu Ştirbei decretează desfiinţarea robiei în Muntenia. „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“ a aveut drept urmare desfiinţarea robiei ţiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare ţigan, din Casa fondului de despăgubire.Prin lege tiganii erau obligaţi să se statornicească, iar nomazii să se aşeze în satele unde doresc, cu obligaţia de a avea locuinţe şi gospodării proprii. Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856.

·         1859: Are loc primirea entuziastă a domnitorului Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti, după dubla sa alegere ca domn, unde rosteşte Proclamaţia către ţară. „Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!” Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866).

·         1880: Franța, Germania și Marea Britanie recunosc independența de stat a României.

·         1904 - Bătălia de la Port Arthur (8 – 9 februarie 1904) Flota japoneză atacă pe neaşteptate fortareaţa rusă Port-Arthur, China, distrugând și blocând flota rusă.. Începe războiul ruso-japonez (1904-1905), încheiat prin Tratatul de pace de la Portsmouth; (1905).

Bătălia navală de la Port Arthur (8 februarie 1904 – 9 februarie 1904) Parte din Războiului Ruso-Japonez (Gravură japoneză reprezentând distrugerea unei nave japoneze) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia navală de la Port Arthur (8 – 9 februarie 1904) a fost bătălia de început al Războiului ruso-japonez. Războiul a început cu un atac de noapte prin surprindere a unei grupări de nave japoneze formată din distrugătoare aparținând Marinei Imperiale Japoneze asupra Marinei Imperiale Ruse aflată ancorată la Port Arthur în provincia Manciuria (actualmente sectorul Lüshunkou al municipiului Dalian), lupta continuând pe uscat a doua zi dimineața.

Lupta s-a încheiat neconcludent și în continuare au avut loc lupte sporadice în afara Port Arthur care au continuat până în mai 1904. Pierderea de la Port Arthur pentru ruși – și mai ales pentru țarul Nicolae al II-lea – a fost nu numai de neconceput, dar de asemenea a avut efect psihologic teribil asupra regimul imperial rus, asupras poporului rus de la nobilime în jos până la iobagii recent emancipați, care și-au pierdut încrederea în armată.

Port Arthur a fost un factor de cauzalitate directă pentru Revoluția Rusă din 1905 pe lângă încă și mai dezastruoasele înfrângeri rusești în Primul Război Mondial.

·   1907 – (21 februarie s.n.) Inceputul Răscoalei Ţărănesti din 1907

“Răscoala Țărănească din 1907“ (O patrulă de cavalerie observă casele incendiate de către răsculaţi lângă Buzău) – foto: ro.wikipedia.org

Răscoala ţărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoşani şi s-a răspândit, în perioada următoare, majoritatea judeţelor ţării. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei părţi din populaţia rurală a ţării. Principala cauză a fost nemulţumirea ţăranilor legată de inechitatea deţinerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari. Răscoala a durat până la sfîrşitul lunii martie, cînd a fost înăbuşită prin forţă armată. (8/21).

·         1915: Controversatul film al lui D. W. Griffith, "Nașterea unei națiuni" (The Birth of a Nation), a avut premiera la Los Angeles. Nașterea unei națiuni (denumire originală The Birth of a Nation, numit inițial The Clansman) este un film mut dramatic din 1915 regizat de D. W. Griffith bazat pe romanul și piesa de teatru The Clansman, ambele scrise de Thomas Dixon, Jr.. Griffith a realizat și scenariul (împreună cu Frank E. Woods) și este producător al filmului (cu Harry Aitken). A avut premiera la 8 februarie 1915. Filmul a fost inițial prezentat în două părți separate de o pauză.

·       1916 - Conform legendei, aflat la Zürich, în cafeneaua „Cabaret Voltaire”, scriitorul Tristan Tzara creează un nou curent de avangardă: dadaismul.

Tristan Tzara (n. 16 aprilie 1896, Moinești – d. 25 decembrie 1963, Paris) este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist român evreu, născut în localitatea Moinești din România și stabilit mai târziu în Franța, cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Dadaismul este un curent literar-artistic, apărut în Europa în anul 1916, caracterizat prin ridicarea hazardului la rang de principiu de creație, prin negarea oricărei legături între gândire și expresie. Generația de artiști de după Primul Război Mondial, confruntată pentru prima dată cu ororile unui război care nu dădea semne că s-ar apropia de sfârșit a fost una din cele mai radicale din istoria umanității. Intelectualii, dezertorii, refugiații politici, toți revoltații împotriva absurdității acestui conflict, se reunesc în mod regulat în jurul scriitorului român Tristan Tzara, organizatorul Cabaretului „Voltaire”, în Zürich, capitala Elveției, pe atunci stat neutru.

Vrând să răspundă absurdului prin absurd, ei își manifestă revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice. Marcel Iancu , pictor român, va scrie: „Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaței pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț așa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine.” Astfel, manifestul dadaist a fost publicat într-un prim și singur număr al revistei Cabaret Voltaire (Zürich, 1916).

·         1919: Primul zbor comercial Paris – Londra.

·         1924 – In America se aplica prima executie prin gazare, in inchisoarea din Carson City, Nevada

In prezent, in 5 state din SUA este încă legala executia prin gazare. Gee Jon, un chinez condamnat pentru crimă, a fost prima persoană care a fost executata prin gazare.

·        1941 -Este datat Testamentul lui Iuliu Maniu.

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

“Sufletul mi-l închin atotputernicului Dumnezeu, tot devotamentul meu şi dincolo de mormânt mult încercatului meu neam românesc, iar iubirea mea o leg cu fraţii şi nepoţii mei şi cu bunii mei prieteni, care nici întru cele mai grele persecuţii nu m-au părăsit în calea grea care mi-a fost hotărâtă de soartă.”

Acesta era punctul 1 din testamentul lui Iuliu Maniu, locuitor din Bădăcin, domiciliat în Bucureşti, strada Caragea Vodă 27, pe care l-a semnat la Braşov, în faţa notarului dr. Nicolae Ioaneş, pe data de 8 februarie 1941. Făcut într-un moment de răscruce şi pentru el şi pentru vremurile prin care trecea, a căror grozăvie o intuise, Iuliu Maniu a dorit să-şi îndrepte gândul înspre urmaşii apropiaţi, dar şi îndepărtaţi, dorind ca aceştia să devină folositori perpetuării neamului. în acest scop, punctul 2 al articolului II, grăieşte:

„Întreaga moşie, toate casele, edificiile, toate imobilele din comunele Şimleu, Bădăcin, Lampert şi Ilişina, cu tot fondul, viu şi mort, ca tot ce aparţine acestor realităţi, le las şi vor deveni proprietatea venerabilului Capitlu episcopesc greco-catolic intact român din Oradea, pentru scopurile ordinului de călugăriţe române greco-catolice franciscane din care face parte sora mea Cornelia. Dacă acest ordin de momentul morţii mele nu va fi organizat, eu doresc să fie organizat, iar averea aceasta să fie conservată sub denumirea Fundaţiei Ioan, Clara şi Cornelia Maniu. Pe imobilul din Bădăcin să se organizeze un claustru de călugăriţe, menit să ocrotească şi să instruiască tineri români greco-catolici şi să se îngrijească bolnavi. La educaţia băieţilor şi fetelor educaţi în acest institut să se pună fondul principal pe dezvoltarea caracterului şi a simţului de morală creştină şi de iubire de neam ca devotament pentru muncă şi altruism. Dacă veneratul Capitlu, din orice motiv, ar fi împiedicat să înfiinţeze acest institut, averea se va folosi pentru alte scopuri culturale şi de binefacere româneşti…”.

·         1942 – Japonia invadeaza colonia britanica Singapore.

·         1946 – Dictatorul portughez Salazar a interzis partidele de opoziţie. António de Oliveira Salazar (n.28 aprilie 1889 — d.27 iulie de 1970), a fost fondator și președinte al partidului corporatist Uniunea Naționala. Salazar a înființat partidul „Estado Novo”, care a condus regimul dictatorial de extremă dreaptă din Portugalia în perioada 1932 – 1974.

·         1946: Este dată publicității o notă a guvernului român conținînd observațiile acestuia la prevederile Tratatului de pace și se exprimă regretul că nu s-a recunoscut cobeligeranța României.

·         1948 – Crearea  Armatei Populare din Coreea de Nord comunistă.

·         1948 – Se incheie Jocurile Olimpice de la St.Moritz in Elvetia. Au participat 28 de naţiuni, 669 sportivi, (77 femei, 592 barbati) intr- un numar de 22 de probe olimpice. Jocurile au fost primele  care s-au desfasurat  după al doilea război mondial si s-au organizat la  12 ani de la ultimele Jocuri de iarnă în 1936.

·         1949 – In Ungaria comunista, Cardinalul Mindszenty a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru înaltă trădare.

·         1950 – Este creata  in Germania de Est comunista, politia politica (STASI).

·        1960 – Primele opt stele comemorative sunt instalate în celebra Hollywood Walk of Fame.

Several stars on the Walk of Fame at 6801 Hollywood Boulevard, (near the Dolby Theatre) with Street performers and passersby – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Hollywood Walk of Fame (în traducere liberă: Aleea Celebrității din Hollywood) este o alee ce se întinde de-a lungul Bulevardului Hollywood și Străzii Vine din Los Angeles, California, în trotuarele căreia au fost încorporate la distanță de 1,8 m una de alta stele realizate din terrazzo și alamă și inscripționate cu numele diverselor vedete din industria de divertisment americană, cărora s-a dorit să li se aducă astfel un omagiu. Orientat de la est la vest pe Bulevardul Hollywood, de la Strada Grover la Bulevardul La Brea (2,1 km), și de la nord la sud pe Strada Vine, între Strada Yucca și Bulevardul Sunset (0,7 km), Hollywood Walk of Fame a fost creată în 1958 și avea la 8 noiembrie 2011 2454 de stele în cinci colțuri cu numele unor celebrități din diverse domenii ale industriei de divertisment: regizori, actori, muzicieni, producători și chiar personaje fictive.

·         1963 – Regimul  generalulului  de brigadă Abdul Kerim Kassem din Irak  este rasturnat in urma unei lovituri de stat organizate de regimul Baas arab socialist. 

·          1984 – Deschiderea oficiala celei de-a XIV-a editii a Jocurilor Olimpice de iarna de la Saraievo, Iugoslavia de catre presdintele Mika Spiljak. În 1984, Jocurile Olimpice de iarnă au avut loc pentru prima dată într-o ţară socialistă. Ospitalitatea oamenilor din Sarajevo a fost extraordinara. La vremea aceea nu exista nicio indicaţie privind, razboiul care va devasta oraşul câţiva ani mai târziu. Au participat 49 naţiuni, 1272 sportivi (274 femei, 998 barbati). România s-a prezentat cu o delegație de 19 sportivi (trei femei și 16 bărbați). Nu s-a obținut nici un punct.

·         1990: Consiliul F.S.N. emite Decretul-lege privind pensionarea cu reducere de vîrstă a unor categorii de salariați.

* 1990 – Prin Decretul nr. 111 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a fost reorganizat CIE (dată la care se aniversează ziua Serviciului de Informaţii Externe).

·         1991: Parlamentul adoptă noua lege a salarizării (Legea nr.14/1991).

·         2003: Bagdadul predă inspectorilor ONU documentele referitoare la programele de armament nucelar și biochimic de pe teritoriulIrakului.

·         2006: Egiptologul american Otto J. Schaden a dat publicității descoperirea unui nou mormânt de faraon în Valea Regilor.

Nașteri

·         120 –  S-a nascut astrologul grec Vettius Valens (d. cca. 175), contemporan cu astronomul, matematicianul si astrologul Claudius Ptolemeu. Lucrarea sa majoră este “Antologia”, zece volume  scrise în perioada 150-175 in limba greaca. Este cel mai amplu și  detaliat tratat despre astrologie, care a supravietuit din acea perioadă.

·         412 – S-a nascut Proclus Lycaeus ( d.17 aprilie 485), filosof grec neoplatonician, cu o mare influenta in filosofia medievala occidentala precum și in gandirea islamica. Proclus (d. 17 aprilie 485 d.Hr.), a fost unul dintre ultimii marii filozofi clasici fiind autorul unuia dintre sistemele cele mai elaborate și complet dezvoltate de neoplatonism Majoritatea operelor sale reprezintă comentarii asupra dialogurilor lui Platon, printre acestea fiind: Alcibiades, Cratylus, Parmenides, Republica, Timaeus. Proclus a scris și un comentariu asupra Elementelor lui Euclid.

·         1191 – S-a nascut cneazul Iaroslav al II- lea al Vladimirului; (d. 30 septembrie 1246). Iaroslav al II- lea ( decedat la.treizeci septembrie 1246) a fost mare cneaz al Vladimirului (1238-1246), si a reconstruit țara și capitala după invazia mongola din Rusia.

·         1290: Regele Afonso al IV-lea al Portugaliei (d. 1357)

* 1404: Constantin al XI-lea Paleologul (Konstantínos Dragásis PaleológosΚωνσταντῖνος Δραγάσης Παλαιολόγος, n. 8 februarie 1404, Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit – d. 29 mai 1453, Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost din 1449 până în 1453 ultimul împărat bizantin și a murit la cucerirea Constantinopolului (1453). Numele Dragases este derivat din numele mamei sale Eelena Dragaš, Dragaš fiind familie nobilă sârbă. Konstantínos a fost succesorul fratelui său Ioan al VIII-lea Paleologul.

Constantin al XI-lea s-a născut la 8 februarie 1405, fiind al patrulea dintre cei șapte fii ai împăratului Manuel al II-lea (1392-1425) și a murit la 29 mai 1453, căzând în ultima luptă, odată cu cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani conduși de sultanul Mehmed al II-lea Fatih (1432-1481).^[1][2]

Tatăl său era împăratul Manuel al II-lea Paleologul (1350-1425), iar mama sa, Elena (cca.1372-1450), era fiica unui cneaz sârb, Constantin Dragaš, de unde și supranumele Dragases al viitorului împărat. De asemenea, i se mai spunea și Porfirogenetul (supranume întâlnit și la alți împărați bizantini), deoarece se născuse în camera de purpură a palatului (iatacul imperial)

Constantin al XI-lea Paleologul
Constantin al XI-lea Paleologul
Date personale
Născut	8 februarie 1404  Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit
Decedat	29 mai 1453 (49 de ani)  Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit
Părinți	Manuel al II-lea Paleologul Helena Dragaš[*]
Frați și surori	Demetrios Palaiologos[*] Andronic Paleologul Ioan al VIII-lea Paleologul Thomas Palaiologos[*] Theodore II Palaiologos[*]
Căsătorit cu	Theodora Tocco[*] (1 iulie 1428–noiembrie 1429) Caterina Gattilusio[*] (august 1441–august 1442)
Cetățenie	Imperiul Roman de Răsărit
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Împărat
Familie nobiliară	Dinastia Paleolog
Byzantine emperor[*]
Domnie	6 ianuarie 1449
Predecesor	Ioan al VIII-lea Paleologul
Succesor	nimeni

·         1591: Guercino (Giovannni Francesco Barbieri), pictor italian (d. 1666)

·         1720: mpăratul Sakuramachi (japoneză 桜町天皇; 8 februarie 1720 - 28 mai1750) a fost al 115-lea împărat al Japoniei, ^[1] potrivit ordinii tradiționale de succesiune.^[2]

Domnia lui Sakuramachi s-a întins din 1735 până în 1747

·         1792: Carolina Augusta (n. 8 februarie 1792, Mannheim - d. 9 februarie 1873, Viena), cunoscută și sub numele Karoline Auguste, a fost împărăteasă a Imperiului Austriac din 1825. Din căsnicia ei cu împăratul Francisc I al Austriei nu au rezultat descendenți. Retrasă și fără ambiții politice, Carolina Augusta și-a dedicat întreaga viață scopurilor caritabile, fiind numită "mama săracilor". A construit din propriile resurse mai multe orfelinate, spitale, precum și locuințe pentru muncitori ("Carolinäum", în districtul al V-lea al Vienei, pe Arbeitergasse).

Obeliscul Carolina din Cluj pe amplasamentul său inițial (1897). În dreapta a fost dezvelit în anul 1902 Ansamblul monumental Matia Corvin.

La Cluj a fost ridicat Obeliscul Carolina, o coloană monumentală în amintirea vizitei efectuate de împărăteasă. Obeliscul Carolina se găsește astăzi în Piața Muzeului (fosta Piață Carolina), însă a fost amplasat inițial în piața centrală a orașului, în apropiere de locul unde se află astăzi ansamblul monumental Matei Corvin.

Cel mai însemnat muzeu din Salzburg poartă în memoria împărătesei numele "Salzburger Museum Carolino Augusteum".

Caroline Augusta de Bavaria
Date personale
Nume la naștere	Karoline Charlotte Auguste von Bayern
Născută	8 februarie 1792 Mannheim, Germania[1]
Decedată	9 februarie 1873 (81 de ani) Viena, Austro-Ungaria[2]
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Maximilian I Iosif de Bavaria Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt
Frați și surori	Prințesa Augusta de Bavaria Elisabeta Ludovica de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria Prințesa Sofia de Bavaria Maria Anna de Bavaria Prințesa Amalie Auguste de Bavaria Ludovic I al Bavariei Prințul Karl Theodor de Bavaria
Căsătorită cu	Wilhelm I de Württemberg (1808-1814) Francisc I al Austriei (1816-1835)
Cetățenie	Regatul Bavariei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	regină[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Împărăteasă a Austriei; Regină a Ungariei și a Boemiei
Domnie	29 octombrie 1816 – 2 martie 1835

·         1798: Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei (rusă Михаи́л Па́влович; Mikhail Pavlovich) (8 februarie 1798 - 9 septembrie 1849) a fost fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg.

Marele Duce Mihail s-a născut Sankt Petersburg și a fost fiul cel mic al împăratului Paul I și al soției sale Sophie Marie Dorothea de Württemberg, rebotezată în Rusia ca Maria Fiodorovna. A fost fratele viitorilor țari Alexandru I și Nicolea I și al Marelui Duce Constantin Pavlovici.

Copil, Marele Duce Mihail l-a avut preceptor pe generalul M.I. Lamsdorff, dar în cea mai mare pate a fost educat de mama sa, împărăteasa Maria Fiodorvona. Ea a încercat să-și devieze fiul de la arta războiului predându-i știința însă fără folos

La St. Petersburg la 20 februarie 1824, Mihail s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Württemberg (1807–1873), fiica Prințului Paul de Württembergși Charlotte de Saxa-Hildburghausen. Charlotte a luat numele de Elena Pavlovna după convertirea la religia ortodoxă. Au avut cinci copii:

• Marea Ducesă Maria Mihailovna (9 martie 1825 Moscova – 19 noiembrie 1846 Viena); a murit necăsătorită
• Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna (26 mai 1826 Moscova – 28 ianuarie 1845 Wiesbaden); s-a căsătorit cu Adolf, Duce de Nassau și a murit la naștere.
• Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna (28 august 1827 – 12 mai 1894), s-a căsătorit cu Ducele Georg August de Mecklenburg-Strelitz
• Marea Ducesă Alexandra Mihailovna (28 ianuarie 1831 Moscova – 27 martie 1832 Moscova)
• Marea Ducesă Anna Mihailovna (27 octombrie 1834 Moscova – 22 martie 1836 Sankt Petersburg)

Palatul Mihailovski a fost construit de Carlo Rossi pentru Marele Duce Mihail între 1819–1825. Astăzi, palatul este muzeu.

Stră-stră-strănepotul Marelui Duce Mihail, Ducele Georg Borwin de Mecklenburg este actualul Șef al Casei de Mecklenburg-Strelitz.

Marele Duce Mihail Pavlovici
Date personale
Născut	8 februarie 1798 Sankt Petersburg, Rusia
Decedat	9 septembrie 1849 (51 de ani) Varșovia
Înmormântat	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
Părinți	Pavel I al Rusiei Sophie Dorothea de Württemberg
Frați și surori	Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*] Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei Alexandru I al Rusiei Nicolae I al Rusiei
Căsătorit cu	Elena Pavlovna de Württemberg
Copii	Marea Ducesă Maria Mihailovna Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna Marea Ducesă Alexandra Mihailovna Marea Ducesă Anna Mihailovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 1819: John Ruskin (n. 8 februarie 1819,Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 20 ianuarie 1900,Coniston, Cumbria[*], Regatul Unit) a fost un scriitor, critic de artă și filozof englez. Ruskin a exercitat o remarcabilă influență asupra cercurilor intelectuale ale Angliei din epoca victoriană. A devenit cunoscut mai ales prin studiile sale aprofundate asupra arhitecturii și artelor plastice în general și asupra condițiilor istorice și sociale corespunzătoare. Ruskin consideră că cele mai remarcabile realizări ale artei trecutului sunt legate de existența unor condiții favorabile în societate și afirmă că numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevație spirituală.

Fiu al unui bogat negustor de sherry, Ruskin primește o educație aleasă în școlile din Londra și Oxford. Din 1869, John Ruskin este profesor de Istoria Artelor în Oxford, unde rămâne până în 1879. În această funcție a îmbogățit colecția de artă a universității cu numeroase tipărituri, desene și fotografii din proprietatea sa personală și a înființat o academie de desen. În 1883 i s-a oferit din nou o catedră universitară, pe care însă o refuză în semn de protest împotriva practicării disecțiilor pe cadavre din laboratoarele universității.

* 1820: William Tecumseh Sherman (n. 8 februarie 1820 – d. 14 februarie1891) a fost un ofițer, om de afaceri, profesor și scriitor american. A servit ca general în armata unionistă în timpul războiului civil american(1861–1865), pentru care a fost apreciat ca un comandant și strateg militar remarcabil, dar a fost și criticat pentru duritatea sa și pentru aplicarea politicii pământului pârjolit în cadrul războiului total împotriva Statelor Confederate ale Americii. Istoricul militar Basil Liddell Hart a spus despre Sherman că a fost „primul general modern

Sherman a servit sub comanda generalului Ulysses S. Grant în 1862 și 1863 în timpul campaniilor care au dus la căderea fortăreței confederate de la Vicksburg, pe râul Mississippi și au culminat cu înfrângerea armatelor confederate în statul Tennessee. În 1864, Sherman i-a urmat Grant la comanda armatei unioniste de pe teatrul vestic de război. Sub conducerea sa, armata nordului a ocupat orașul Atlanta, o victorie care a contribuit masiv la realegerea lui Abraham Lincoln în funcția de Președinte al Statelor Unite. Marșul care a urmat și campania din Caroline a subminat puternic capacitatea Confederației de a mai continua luptele. El a acceptat capitularea tuturor forțelor armate confederate din Caroline, Georgia, și Florida în aprilie 1865.

Când Grant a devenit președinte, Sherman i-a urmat la comanda Forțelor Armate ale Statelor Unite (1869–1883). În această calitate, a fost responsabil cu Războaiele Indiene din vestul Statelor Unite. A refuzat constant intrarea în politică, și în 1875 și-a publicat Memoriile, care constituie una din cele mai celebre relatări ale războiului civil.

·         1828: Jules Verne (nume complet Jules Gabriel Verne; n. 8 februarie1828,^{[5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16]} Nantes, Franța^[17][18] – d. 24 martie1905,^{[5][19][7][8][9][10][11][12][13][15][16]} Amiens, Franța^[20][18]) a fost un scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice.

În 1863, editorul Pierre-Jules Hetzel (1814-1886) i-a publicat primul roman, Cinci săptămâni în balon, al cărui succes uriaș a dus la semnarea unui contract de douăzeci de ani pentru o serie de Călătorii extraordinare, o parte din cele 62 de romane care au format-o fiind serializate în publicația pentru tineret Magasin d'éducation et de récréation. Minuțios documentate, romanele lui Jules Verne tratează atât prezentul tehnologic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea (Copiii căpitanului Grant (1868), Ocolul Pământului în optzeci de zile (1873), Mihail Strogoff (1876), Steaua Sudului(1884), Vulcanul de aur etc.), cât și lumi imaginare (De la Pământ la Lună(1865), Douăzeci de mii de leghe sub mări (1870), Robur Cuceritorul(1886),

Fratele său, Paul Verne, a contribuit la Ediția Nr. 40 a Festivalului Francez de la Mont-Blanc, unde a adăugat operele colecției de povestiri ale fratelui său, Doctor Ox, în 1874. Opera lui Jules Verne este populară în întreaga lume, conform Index Translationum^[21], cu un total de 4702 traduceri în 148 de limbi. Verne ocupă locul al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie. În 2011, el era de asemenea autorul de limbă franceză cel mai tradus pe plan mondial.Jules Verne a rămas cel mai tradus scriitor de romane; potrivit statisticilor UNESCO operele sale au fost traduse. Anul 2005 a fost declarat "anul Jules Verne" cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la moartea autorului, fiind marcat în Franța și în alte țări francofone, printre care și România, prin reeditări ale volumelor sau ale unor opere de exegeză despre Jules Verne.

Honorine du Fraysne de Viane (1830-1910) îl seduce repede pe Jules Verne. Într-o scrisoare entuziastă către mama sa, el remarca: "Nu știu, draga mea mamă, dacă nu vei observa câteva diferențe între stilul acestei pagini și cel al precedentei, căci nu ești obișnuită să mă vezi elogiind în asemenea măsură o familie, iar perspicacitatea ta naturală te va face să crezi că este ceva necurat la mijloc! Cred că m-am îndrăgostit de tânăra văduvă de douăzeci și șase de ani! Ah, de ce are doi copii! N-am noroc!"^[66]. După câteva zile se decide să se căsătorească și promite să devină serios și să renunțe la stilul său de viață boem. Pentru aceasta, trebuie să-și găsească o situație stabilă, deoarece literatura nu-i aduce decât venituri modeste, insuficiente pentru a hrăni o soție și doi copii.

Împreună cu viitorul său cumnat, Ferdinand de Viane, planifică o serie de investiții la Bursă și, devenind agent la fel ca prietenul său, Dumas fiul. Pentru a începe afacerea, are nevoie de 50.000 de franci, pe care-i cere tatălui său. Acesta se neliniștește, crezând că este o nouă toană de moment a fiului său^[67], dar cedează în cele din urmă. Jules începe lucrul la Bursă sub îndrumarea agentului elvețian Fernand Eggly, originar din Geneva^[68].

Auguste Morel decedase cu doar zece luni în urmă și, conform uzanțelor vremii, Honorine purta încă doliu.^[69]. Datorită mariajului cu Auguste Lelarge, Aimée De Viane devenise cumnata lui Henri Garcet, vărul lui Jules Verne, prietenul acestuia, Charles Maisonneuve^[70], făcându-i legătura cu Eggly. Cuprins de frenezie, viitorul mire se ocupă de toate problemele în timpul lunii decembrie a anului 1856. Pe 2 ianuarie 1857, Pierre Verne îi dă lui Jules, printr-un act notarial, o zestre de patruzeci de mii de franci, iar pe 8 ianuarie tinerii semnează contractul de căsătorie în fața notarului Auguste Lelarge, mariajul având loc pe data de 10.

Cuplul și cei doi copii locuiesc până pe 15 aprilie într-un apartament de pe bulevardul Poissonnière, mutându-se pe strada Saint-Martin odată cu sosirea mobilierului Honorinei de la Amiens. Vocația bursieră a lui Jules Verne e mediocră, reușind, conform spuselor prietenului său Félix Duquesnel "mai mult să spună vorbe bune decât să facă afaceri"^[71]. Însă mariajul avea să-i lase un gust amar lui Verne, sfârșind prin a-l deranja și a-l determina să-și caute amante^[72]. Este un părinte distant, neglijând educația copiilor.

Când nu e la Bursă, se închide între pereții cabinetului său și scrie toată ziua^[73]. În această perioadă scrie nuvela San Carlos, iar în 1857 editorul Heu îi publică prima culegere de cântece, Rimes et mélodies, pe muzica lui Hignard. În 1858, Verne are parte de a treia criză de paralizie facială. Pe 17 februarie se joacă premiera operetei într-un act Monsieur de Chimpanzé, scrisă tot cu Hignard. Acesta din urmă îopérette en un acte, toujours avec Hignard. În același an, face câteva vizite la Nantes și, pe 15 iulie, îi scrie tatălui său: "Alfred Hignard îmi oferă, la fel ca și fratelui său, o călătorie gratuită în Scoția. Mă grăbesc să-mi dau acordul pentru această călătorie încântătoare.

În 1859 întreprinde o călătorie în Anglia și Scoția alături de Aristide Hignard. În timpul ei își notează o serie de impresii, pe care le transcrie la revenirea în țară și, în 1862, îi prezintă manuscrisul lui Hetzel, care îl refuză. Drept urmare, Verne îl va folosi pentru redactarea romanelor sale scoțiene.

Între 1860 și 1861, familia se mută de trei ori: de pe strada Saint-Martin pe Bulevardul Montmartre nr. 54, apoi pe Bulevardul Magenta nr. 45 și, în sfârșit, pe Pasajul Saulnier nr. 18^[75].

Pe 2 iulie 1861, tot datorită lui Alfred Hignard, cei doi prieteni și Émile Lorois se îmbarcă într-o călătorie spre Norvegia. Scriitorul revine acasă la cinci zile de la nașterea fiului său, Michel, pe 4 august. Deși îl descrie ca "un copil teribil", apariția lui bulversează viața scriitorului, nepregătit pentru această nouă responsabilitate care-i impune să găsească un echilibru între proiectele sale literare și nevoia de a-și susține familia devenită mai numeroasă^[76]. Își continuă experiența la Bursă, alături de prietenii vechi și de cei noi, printre care se numără Hector Malot.

Un aspect particular al vieții lui Jules Verne privește relația sa cu Estelle Hénin, cu care face cunoștință în 1859^[77]. Marguerite Allotte de la Fuÿe o menționează în biografia sa din 1928: "o muritoare, una singură, a captivat câteva anotimpuri această inimă ascunsă. Sirena. unica sirenă, a fost îngropată în cimitirul de corali"^[78]. După spusele ei, Estelle a murit în 1885, dată preluată și de Jean-Jules Verne, care notează că ea locuia în Asnières^[79]. În teza sa despre Jules Verne (1980), Charles-Noël Martin confirmă existența Estellei Duchesne, dar este de părere că ea a decedat pe 13 decembrie 1865^[80]. Estelle Hénin se căsătorise cu Charles Duchesne, funcționar notarial în Cœuvres, pe 30 august 1859. În 1863, Estelle se instalează la Asnières, în timp ce soțul ei continuă să lucreze la Cœuvres. Vizitele lui Jules Verne la locuința familiei Duchesne din Asnières au loc între 1863 și februarie 1865. Estelle moare după nașterea fiicei sale, Marie^[81]. Unii erudiți în Jules Verne presupun că Marie Duchesne ar fi fiica scriitorului.

Jules Verne a lăsat în urma sa o operă plină de o creativitate extraordinară. Este unul dintre primii autori care au îmbinat cu succes literatura de aventuri cu cea science-fiction și fantastique. Interesul arătat pentru știință și faptul că a abordat în romanele sale teme care aveau să se concretizeze în secolul XX (zborul pe Lună, submarinul, etc.) îl face să fie mai mult decât un vizionar: pe baza descoperirilor științifice și tehnice, el duce până la capăt consecințele progresului tehnic. Romanele sale au fost deseori ecranizate, poveștile lor spectaculoase pretându-se perfect producțiilor hollywoodiene. Personajele sale sunt repere ale imaginației populare (de exemplu Phileas Fogg, căpitanul Nemo sau Mihail Strogoff).

În opera sa se regăsesc lucruri care nu existau în acele vremuri, fiind realizate abia după 50 sau 100 de ani (elicopterul, submarinul, scafandrul autonom, zborul în spațiu, etc.)^[111]. În particular:

• primul model de ATV - vehicul european locuit menit să aprovizioneze Stația Spațială Internațională - a fost botezat Jules Verne^[112].
• Asociația franceză Jules Verne Aventures este dedicată redescoperirii planetei și sensibilizării opiniei publice în ceea ce privește protejarea speciilor amenințate cu dispariția.
• Trofeul Jules-Verne este o competiție în cadrul căreia un echipaj trebuie să realizeze în zbor ocolul Pământului în 80 de zile, fără escală și fără ajutor.
• Vladimir Putin afirma că "e greu să găsești în Rusia de astăzi cineva care, copil fiind, să nu fi fost pasionat de Jules Verne sau Dumas."^[113]
• În 2012, Monetăria Parisului a scos o piesă de argint de 10€ cu efigia lui, ca parte a colecției "Euro pe regiuni". Ea reprezintă Picardia, regiunea în care și-a petrecut ultima perioadă a vieții.
  

  Jules Verne – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         1834 – S-a născut chimistul Dmitri Ivanovici Mendeleev, creatorul “legii periodicităţii” şi al tabelului periodic al elementelor. Dimitri Ivanovici Mendeleev (n. 27 ianuarie 1834 (S.N. 8 februarie), Tobolsk, Imperiul Rus – d. 20 ianuarie 1907 (S.N. 2 februarie), Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un chimist rus care a publicat un tabel periodic al elementelor asemănător cu cel actual. Tabloul lui Mendeleev era o reprezentare mai completă a relației complexe dintre elementele chimice, și, pe de altă parte, cu ajutorul acelui tabel, Mendeleev a fost capabil să prezică atât existența altor elemente (pe care le-a numit eka-elemente) nici măcar bănuite a exista pe vremea sa, precum și a proprietăților lor generale. Majoritatea previziunilor sale au fost confirmate de descoperirile ulterioare din chimie.

Dimitri Mendeleev in 1897 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

* 1857: Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei (8 februarie 1857 – 28 august 1895) a fost prințesă germană. A fost al doilea copil al Prințului Friedrich Karl al Prusiei și a soției acestuia, Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau.^[1]Palatul Elisabeth-Anna a fost numit în onoarea ei după decesul ei timpuriu în 1895.

Tatăl Elisabetei, Prințul Friedrich, era fiul cel mare al Prințului Carol al Prusiei care era fiul cel mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Mama Elisabetei, Maria Anna, era fiica cea mică a Ducelui Leopold al IV-lea de Anhalt și a Prințesei Frederica Wilhelmina a Prusiei.

Printre frații ei s-au inclus Maria, Prințesă de Saxa-Altenburg, Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn și Prințul Friedrich Leopold al Prusiei. Prin sora ei Louise Margaret, Elisabeta Anna a fost mătușa Margaretei, Prințesă Moștenitoare a Suediei.

Elisabeta Anna a fost nașa Prințesei Patricia de Connaught, care era o altă nepoată a ei.

La 18 februarie 1878, Elisabeta Anna s-a căsătorit cu Frederic Augustus, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.^[1] Au fost două nunți duble: Prințesa Charlotte a Prusiei (fiica Prințului Moștenitor și a Prințesei Moștenitoare) s-a căsătorit cu Bernhard, Prinț Ereditar de Saxa-Meiningen în aceeași zi ca și Elisabeta la Berlin.^[2]

Datorită statutului crescut al Prusiei, la nunți au participat multe personaje importante, inclusiv regele Leopold al II-lea al Belgiei și soția sa, regina Marie Henriette.^[3] De asemenea, a participat Prințul de Wales; una dintre mirese (Charlotte) era nepoata lui.^[4]

Elisabeta Anna șu soțul ei au avut doi copii:

• Ducesa Sophia Charlotte (2 februarie 1879 - 29 martie 1964); s-a căsătorit cu Prințul Eitel Friedrich al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.^[5]
• Ducesa Margaret (13 octombrie 1881 - 20 februarie 1882), a murit la vârsta de 1 an

Elisabeta a murit la 28 august 1895, înainte ca soțul ei să devină Mare Duce.^[6] Înaintea decesului ei, soțul ei a construit un nou palat de reședință; după moartea ei, Frederic a numit palatul Elisabeth-Anna în onoarea ei. Mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit cu Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, fiica lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg

Elisabeta Anna a Prusiei
Mare Ducesă Ereditară de Oldenburg
Date personale
Născută	8 februarie 1857 Potsdam, Brandenburg
Decedată	28 august 1895 (38 de ani) Fulda
Părinți	Prințul Friedrich Karl al Prusiei Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau
Frați și surori	Prințul Friedrich Leopold al Prusiei Prințesa Luise Margarete a Prusiei Prințesa Maria a Prusiei
Căsătorită cu	Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
Copii	Sophia Charlotte, Prințesă Eitel Friedrich a Prusiei Ducesa Margaret
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Holstein-Gottorp

* 1868: Lionel Walter Rothschild FRS^[6] (n. 8 februarie 1868 – d. 27 august 1937) a fost un politician și zoolog britanic.

·         1878: Martin Buber, filosof german (d. 1965)

·         1880: Franz Marc (n. 8 februarie 1880 – d. 4 martie 1916) a fost unul din cei mai importanți pictori ai expresionismului german.

Marc a studiat la Academia de Arte Frumoase München începând cu 1900. Între 1903 și 1907, locuind la Paris, a descoperit puternice afinități cu arta lui Vincent van Gogh. Prietenia creată între Marc și un alt pictor german, August Macke, în decursul anului 1910, a fost un factor determinant al creării, în anul următor, a mișcării artistice cunoscută sub numele de Der Blaue Reiter (în traducere: călărețul albastru). Alături de Marc și Macke au fost prezenți ca membri fondatori: Wassily Kandinsky, care a generat ideea desprinderii de mișcarea artistică cunoscută ca Neue Künstlervereinigung, precum și alți artiști de renume, așa cum au fost Alexej von Jawlensky și Marianne von Werefkin.

In timpul bataliei de la Verdun din Primul Razboi Mondial, unde a si murit, acesta a fost angajat de armata germana sa picteze camuflaje pe tancuri.

·         1888 - S-a născut Giuseppe Ungaretti, poet şi eseist italian ("Bucuria naufragiilor", "Viaţa unui om", "Deşertul şi dincolo de el") (m.1970).

·         1894: Ludwig Marcuse, filosof german (d. 1971)

·         1899: Theodor V. Ionescu, membru al Academiei Române (d. 1988)

* 1913: Konstantin Despotopoulos (în greacă Κωνσταντίνος Δεσποτόπουλος; n. 8 februarie 1913 – d. 7 februarie 2016) a fost un filosof grec, membru de onoare al Academiei Române (din 1993).

·         1915: Robert, Arhiduce de Austria-Este, al doilea fiu al împăratului Carol I al Austriei (d. 1996)

* 1915: Takeshi Kamo (8 februarie 1915 - 26 martie 2004) a fost un fotbalist japonez.

·    1916 - S-a născut Corneliu Mănescu, ministru de Externe al României în perioada 1961-1972, semnatar al “Scrisorii celor şase”,întocmită în martie 1989, împotriva regimului Ceauşescu; (m. 26 iunie 2000).

Corneliu Mănescu – foto: ro.wikipedia.org

Corneliu Mănescu (n. 6 februarie 1916, Ploiești – d. 26 iunie 2000, București) a fost un om politic român, care a fost, printre altele, ministru de externe al României. (…) La 19 septembrie 1967 a fost ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU; a fost prima dată când un reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție. A deținut funcția până la data de 23 septembrie 1968. (…)

În 1989 a fost unul din semnatarii „scrisorii celor șase” în care foști lideri comuniști îl criticau pe Nicolae Ceaușescu. În timpul revoluției române din 1989 atât la Timișoara, cât și la București s-a vorbit despre el ca despre un posibil succesor al lui Ceaușescu. La 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.

·         1921: Lana Turner, actriță americană de film (d. 1995)

·         1925: John Uhler Lemmon al III–lea (n. 8 februarie 1925 - d. 27 iunie 2001), cunoscut sub numele de Jack Lemmon, a fost un popular actor de filme american, câștigător a numeroase premii cinematografice.

Jack Lemmon

Jack Lemmon

Jack Lemmon s-a născut într-un lift din orașul Newton statulMassachusetts, o suburbie a Bostonului, unde tatăl său era președintele unei companii de gogoși. După ce a urmat Academia Phillips și Universitatea Harvard, Lemmon s-a înrolat în Marina Militară a Statelor Unite. După terminarea stagiului militar, a început să lucreze ca actor în teatru, radio si televiziune.

Debutul pe marele ecran l-a avut într-un rol episodic în filmul din 1949 The Lady Takes a Sailor, dar nu a fost remarcat până la debutul oficial alături de Judy Holliday în It Should Happen to You din 1954.

A devenit unul din actorii preferați ai regizorului Billy Wilder, jucând în filmele sale Unora le place jazz-ul (Some Like It Hot), Apartamentul (The Apartment), Irma La Douce și Avanti.

Lemmon a fost primul actor care a obținut premiul Oscar atât pentru "Cel mai bun actor in rol principal" cât și pentru "Cel mai bun actor în rol secundar". A primit Oscarul pentru rol secundar în filmul Mister Roberts(1955), iar pentru rol principal în filmul Salvați tigrul (Save The Tiger) din (1973). A fost de asemenea nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolurile sale din Unora le place jazz-ul (1959) (Some Like It Hot), The Apartment(1960) (Apartamentul), Days of Wine and Roses (1962) (Vin și trandafiri), The China Syndrome (1979) (Sindromul), Tribute(1980) (Tributul) și controversatul Missing(Disparut)1982. În 1988 a fost distins cu "Lifetime Achievement Award" (Premiul pentru întreaga carieră) din partea AFI (American Film Institute -- Institutul American de Film).

Ultimul film în care a jucat Jack Lemmon a fost The Legend of Bagger Vance (Legenda lui Bagger Vance), regizat de Robert Redford și prezentat in cinematografe în anul 2000.

·         1926 - S-a născut scenograful Mioara Buescu.

* 1928: Ennio De Giorgi (n. 8 februarie 1928,^[1][2] Lecce, Italia – d. 25 octombrie1996,^[1][2] Pisa, Italia) a fost un matematician italian care a adus contribuții importante la teoria ecuațiilor cu derivate parțiale și la fundamentele matematicii.* 1929: Roger William Byrne (n. 8 septembrie 1929 – d. 6 februarie 1958) a fost un fotbalist englez, unul dintre căpitanii din istoria lui Manchester United.

·    1931 – S-a născut actorul James Dean, o legenda a cinematografiei americane, mort intr-un tragic accident de automobil; ( 30 septembrie 1955).

James Dean în rolul rebelui fără cauză, Jim Stark – foto: ro.wikipedia.org

James Byron Dean (n. 8 februarie 1931, Indiana – d. 30 septembrie 1955, Paso Robles) a fost un actor american de teatru și film, care a marcat tineretul american post-belic, mai ales prin rolul lui Jim Stark din filmul “Rebel fără cauză” (Rebel Without a Cause).

S-a născut în Marion, Indiana, într-o familie de fermieri, Winton și Mildred Wilson Dean. La vârsta de 9 ani rămâne orfan de mamă și este trimis de tatăl său în grija unei mătuși din Fairimont. În timpul liceului joacă baschet, ia lecții de vioară și step, deprinde o mare pasiune pentru teatru și bricolaj. În 1949, după absolvirea liceului, se mută în California, locuind împreună cu tatăl și mama sa vitregă.

Din dorința tatălui său urmează cursuri juridice, înscriindu-se la Colegiul Santa Monica, dar nu peste mult timp se transferă la U.C.L.A, dornic să studieze actoria. Acest fapt va atrage furia tatălui său, care va refuza să-l mai întrețină material.

James Dean își începe cariera artistică apărând în diverse spoturi publicitare. Din lipsă de bani este nevoit să renunțe la studii și încearcă să obțină de lucru la Hollywood. Urmând sfaturile unor prieteni, Dean se va muta la New York unde va reuși să joace teatru, obținând roluri pe Broadway. Marea șansă a vieții sale este admiterea la "Actor`s Studio", unde are ocazia să studieze cu Lee Strasberg, și unde îi va avea colegi pe Marlon Brando și Paul Newman. Va primi roluri episodice în diverse emisiuni și seriale de televiziune: Kraft Television Theater; General ElectricTheater; etc. Activitatea sa teatrală este încununată cu succes, primind numeroase premii și cronici favorabile pentru rolul din piesa "Imoralistul" de André Gide.

Astfel reușește să obțină primele sale roluri în filme la Hollywood. Încă din 1951, anul debutului său în cinematografie, se face remarcat, la început în filme nesemnificative, dar mai apoi va reputa un succes răsunător datorat colaborării cu Elia Kazan, primul regizor ce îi oferă un rol principal, cel al lui Cal Trask din "La Est de Eden" (1954). James Dean este distins cu o nominalizare la premiul Oscar, (prima nominalizare post-mortem din istoria Academiei Americane de Film). Această performanță va fi urmată rapid de încă două succese răsunătoare; rolurile din "Rebel fără cauză" de Nicholas Ray și "Uriașul", prezentat publicului după moartea actorului.

Moartea sa tragică, la numai 24 de ani într-un accident de mașină pe șoseaua californiană 466, în apropiere de Paso Robles, îl va transforma în idolul unei întregi generații ce se identifică în imaginea tânărului sensibil, nonconformist și rebel, reprezentant al conflictului dintre generații.

·         1932: Emanoil Petruț (n. 8 februarie 1932, Mărășești - d. 8 august 1983) a fost un actor român de teatru și film.

Emanoil Petruț a copilărit și a urmat studiile generale în orașul natal, Mărășești, iar studii liceale la Focșani, unde interpretează “roluri de compoziție” pe scena teatrului “Pastia”. După un asemenea spectacol, susținut la matineu, George Vraca l-a sfătuit să se facă actor. În 1948 este trimis, pe cheltuiala orașului Mărășești, la Facultatea de Teatru din Iași, după primul an transferându-se la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din București, pe care îl absolvă în 1953. Debutează în film în 1951 (În sat la noi , r. Jean Georgescu) și în teatru în 1952 (cu trei roluri în Nepoții gornistului, pentru care primește Premiul de Stat). Între 1953 și 1957 joacă pe scena Teatrului “ Nottara”, apoi pe cea a Teatrului Național, unde se și angajează. În cei 18 ani de activitate scenică pe scena TNB, interpretează peste 100 de roluri, cele mai multe principale: Arbore din Apus de soare de B. Șt. Delavrancea, Nehludov din Învierea de Lev Tolstoi, Torvald din Nora de Ibsen, Răzvan din Răzvan și Vidra de B. P.Hașdeu etc. În film, realizează cu precădere partituri istorice, pe care le interpretează cu distincție și intuiția exactă a psihologiei personajului. În 1964 primește Premiul Festivalulului Cinematografic de la Mamaia pentru filmul Tudor (r. Lucian Bratu)^[1] iar în 1971, premiul ACIN pentru filmul Frații (r. Gică Gheorghe, Mircea Moldovan).

Cu un timbru inconfundabil de un mare dramatism a ajuns să fie vocea lui Decebal sau a lui Mihai Viteazul în filme istorice de mare succes semnate de Sergiu Nicolaescu.^[2]

A fost căsătorit cu Catinca Ralea, personalitate culturală remarcabilă, fata academicianului Mihai Ralea.

Filmografie:

• Brigada lui Ionuț (1954)
• Alarmă în munți (1955)
• Secretul cifrului (1959)
• Porto-Franco (1961)
• Tudor (1962)
• Merii sălbatici (1964)
• Amintiri din copilărie (1965)
• Sărutul (1965)
• Runda 6 (1965)
• Amprenta (1967)
• Dacii (1967) - dublaj de voce
• Răzbunarea haiducilor (1968)
• Răpirea fecioarelor (1968)
• Tinerețe fără bătrânețe (1968)
• Lupta pentru Roma I (1968) - coproducție RFG/România/Italia
• Lupta pentru Roma II (1969) - coproducție RFG/România/Italia
• Mihai Viteazul (1971) - dublaj de voce
• Frații (1970)
• Decolarea (1971)
• Parașutiștii (1972)
• Cu mîinile curate (1972)
• Ciprian Porumbescu (1973)
• Aventurile lui Babușcă (1973)
• Cantemir (1973)
• Frații Jderi (1974)
• Agentul Straniu (1974)
• De bună voie și nesilit de nimeni(1974)
• Trei scrisori secrete (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
• Patima (1975)
• Evadarea (1975)
• Alarmă în deltă (1975)
• Alexandra și infernul (1975)
• Oaspeți de seară (1976)
• Războiul independenței (1977)
• Aurel Vlaicu (1977)
• Severino (1978)
• Pentru patrie (1978)
• Revanșa (1978)
• Vlad Țepeș (1979)
• Clipa (1979)
• Ultima frontieră a morții (1979)
• Lumina palidă a durerii (1980)
• Burebista (1980)
• Iancu Jianu, zapciul (1980)
• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Liniștea din adîncuri (1982)
• Întunericul alb (1982)
• Femeia din Ursa Mare (1982)
• Cucerirea Angliei (1982)
• Întoarcerea Vlașinilor (1983)
• Racheta albă (1984) - serial TV

Printre partenerii de filme îi găsim pe Geo Barton, Simona Bondoc, George Vraca, Alexandru Giugaru, Ștefan Ciubotărașu,Toma Caragiu, Olga Tudorache, George Calboreanu, Ștefan Mihăilescu-Brăila , Liviu Ciulei , Monica Ghiuță, Cornel Coman, Mircea Albulescu, Silviu Stănculescu, Ion Marinescu, Ileana Popovici, Marga Barbu, Amza Pellea, Florin Piersic, Vlad Rădescu, Sebastian Papaiani, George Constantin etc

Emanoil Petruț
Date personale
Născut	6 februarie 1932  Mărășești, România
Decedat	8 august 1983 (51 de ani)[1]  București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film[*]

·         1932: John Towner Williams (n. 8 februarie, 1932) este un compozitor, dirijor și pianist american. Într-o carieră de aproape șase decenii, Williams a compus unele dintre cele mai cunoscute coloane sonore din istoria filmului, inclusiv seria Star Wars, Jaws, Superman, seria Indiana Jones, E.T. the Extra-Terrestrial, Hook, Jurassic Park, Schindler's List, Home Alone și primele trei filme din seria Harry Potter. A avut o lungă colaborare cu regizorul Steven Spielberg, compunând muzica pentru toate filmele acestuia, exceptând două.

Alte lucrări importante ale lui Williams includ tema pentru patru Jocuri Olimpice, NBC Sunday Night Football, tema NBC Nightly News, rededicarea Statuii Libertății, tema pentru DreamWorks Pictures și seria TV Lost in Space. De asemenea, Williams a compus numeroase concerte clasice și a servit ca dirijor principal al orchestrei Boston Pops Orchestra între 1980 și 1993; în prezent este dirijorul laureat al acestei orchestre.

Williams a câștigat cinci Premii Oscar, patru Globuri de Aur, șapte Premii BAFTA și 21 de Premii Grammy. Cu 48 de nominalizări la premiile Oscar, Williams este pe locul 2 în topul persoanelor cu cele mai multe nominalizări după Walt Disney. John Williams a primit prestigiosul premiu Richard Kirk la ediția din 1999 a premiilor BMI Film and TV Awards. Premiul este acordat anual compozitorului care a adus contribuții importante muzicii de film și televiziune. Williams a fost inclus în Hollywood Bowl Hall of Fame în 2000 și a fost beneficiar al Kennedy Center Honors în 2004

John Williams s-a născut pe 8 februarie 1932 în Flushing (Queens), New York ca fiu al lui Esther și John Williams Sr. Tatăl său a fost percuționist de jazz care a cântat în Cvintetul Raymond Scott.

În 1948, familia Williams s-a mutat în Los Angeles unde John a studiat la North Hollywood High School, absolvind în 1950. A studiat apoi la University of California at Lost Angeles (UCLA) și a studiat în particular cu compozitorul italian Mario Castelnuovo-Tedesco. În 1952, Williams a fost recrutat în United States Air Force unde a dirijat și adaptat muzică pentru Air Force Band ca parte a sarcinilor sale.

După ce serviciul său pentru Air Force s-a încheiat în 1955, Williams s-a mutat în New York și a intrat la Juilliard School, unde a studiat pianul cu Rosina Lhévinne. În această perioadă, Williams a lucrat ca pianist de jazz în multe cluburi din New York și uneori în studiouri, în special pentru compozitorul Henry Mancini. Colegii săi de studio au inclus pe Rolly Bundock la bas, Jack Sperling la tobe și Bob Bain la chitară. Williams era cunoscut ca "Little Johnny Love" Williams la începutul anilor 1960 și a lucrat ca adaptor muzical și lider de trupă pentru o serie de albume ale cântărețului Frankie Laine.

Williams a fost căsătorit cu actrița Barbara Ruick din 1956 până la moartea acesteia pe 3 martie 1974. Împreuna cu Barbara, Williams a avut trei copii: Jennifer (născută în 1956), Mark (născut în 1958) și Joseph (născut în 1960). Fiul cel mic al lui John a fost membru al trupei Toto. Williams s-a căsătorit cu a doua lui soție, Samantha Winslow, pe 21 iulie 1980.

John Williams la Boston Symphony Hall după ce a dirijat Boston Pops, mai 2006

Articol principal: Filmografia lui John Williams.

Deși cunoscător al multor stiluri compoziționale ale secolului al XX-lea, stilul cel mai cunoscut al lui Williams poate fi descris ca o formă de neoromantism, inspirat de muzica pentru orchestră mare de la sfârșitul secolului al XIX-lea - în special stilul compozitorului Richard Wagner și conceptul său de laitmotiv.

După ce și-a terminat studiile la Juilliard, Williams s-a întors în Los Angeles unde a început să lucreze ca orchestrator pentru studiourile de film. Printre alții, Williams a lucrat cu compozitorii Franz Waxman, Bernard Herrmann și Alfred Newman. De asemenea, Williams a fost și pianist de studio, interpretând pentru coloanele sonore unor compozitori precum Jerry Goldsmith, Elmer Bernstein și Henry Mancini. Williams a înregistrat cu Henry Mancini coloanele sonore pentru Peter Gunn (1959), Days of Wine and Roses (1962) și Charade (1963). Williams (adesea trecut ca Johnny Williams) a compus muzica pentru diferite programe TV în anii 1960: primul episod al serialului Gilligan Island, Kraft Suspense Theatre, Lost in Space (1965-1968), The Time Tunnel (1966-1967) și Land of the Giants.

În timp ce lucra la Universal Studios, Williams a fost trecut în genericul a numeroase filme, cel mai important fiind The Creature from the Black Lagoon din 1954. Prima compoziție importantă pentru film a lui Williams a fost pentru filmul de categoria B Daddy-O în 1958 iar doi ani mai târziu a fost trecut prima dată în generic pentru filmul Because They're Young. A atras curând atenția Hollywood-ului pentru abilitățile sale de a compune muzică jazz, pentru pian și muzică simfonică. Williams a primit prima sa nominalizare la Premiile Oscar pentru coloana sonoră a filmului Valley of the Dolls (1967) și a fost nominalizat din nou pentru Goodbye, Mr. Chips (1969). Williams a câștigat primul său premiu Oscar pentru muzica sa adaptată a filmului Fiddler on the Roof (1971). În 1972 a compus muzica pentru thriller-ul psihologic al lui Robert Altman, Images (înregistrat împreună cu celebrul percuționist Stomu Yamashta) care i-a adus o nouă nominalizare la ediția din 1973 a premiilor Oscar. La începutul anilor 1970 reputația lui Williams a crescut mulțumita coloanelor sale sonore compuse pentru filmele de dezastru al producătorului Irwin Allen, compunând muzica pentru The Poseidon Adventure (1972) și The Towering Inferno (1974). De asemenea, a compus muzica pentru filmul Universal, Earthquake (1974) pentru regizorul Mark Robson, completând astfel o "triadă" de coloane sonore pentru cele mai de succes filme de dezastru ale deceniului. În plus, a compus o coloană sonoră foarte memorabilă pentru filmul The Cowboys (1972), un film western având în rol principal pe John Wayne și regizat de Mark Rydell.

În 1974, Williams a fost contactat de regizorul Steven Spielberg pentru a compune muzica filmului ce a marcat debutul său regizoral, The Sugarland Express. Tânărul regizor a fost impresionat de muzica lui Williams pentru filmul The Reivers (1969) iar Spielberg l-a convins pe Williams să compună muzica pe care o dorea pentru oricare dintre filmele sale. S-au reunit anul următor pentru al doilea film al lui Spielberg, Jaws. Unanim considerat un thriller clasic, tema principală formată din două note a devenit sinonimă cu rechinii și cu pericolul care se apropie. Muzica pentru Jaws i-a adus lui Williams al doilea premiu Oscar, primul pentru coloană sonoră originală.

La puțin timp dupa aceea, Williams și Spielberg au colaborat pentru următorul lor film, Close Encounters of the Third Kind (1977). Într-un mod neobișnuit pentru un film de la Hollywood, Spielberg și Williams au dezvoltat scenariul și conceptele muzicale concomitent, deoarece acestea erau strâns legate în film. În timpul colaborării lor de doi ani, au creat tema distinctivă formată din cinci note care are rol atât de muzica de fundal cât și de mod de comunicare al extratereștrilor.

În aceeași perioadă, Spielberg l-a recomandat pe Williams prietenului său și regizorului George Lucas, care avea nevoie de un compozitor pentru ambițiosul său film epic, Star Wars (1977). Williams a oferit o coloană sonoră orchestrală în stilul lui Richard Strauss și al compozitorilor din Epoca de Aur a Hollywood-ului, Max Steiner și Erich Wolfgang Korngold. Tema principală, "Luke's Theme", este printre cele mai cunoscute din istoria filmului iar "Force Theme" și "Princess Leia's Theme" sunt exemple clasice de laitmotiv. Atât filmul cât și coloana sonoră au avut un succes masiv iar Williams a câștigat încă un premiu Oscar. În 1980, Williams s-a întors pentru a compune muzica din The Empire Strikes Back, unde a introdus "The Imperial March" ca temă pentru Darth Vader și Imperiul Galactic. Trilogia originală Star Wars s-a încheiat în 1983 cu filmul Return of the Jedi, unde Williams a introdus tema "Emperor's Theme", "Parade of the Ewoks" și "Luke and Leia". Ambele coloane sonore i-au adus lui Williams nominalizări la premiile Oscar.

Williams a colaborat cu regizorul Richard Donner pentru a compune muzica din filmul Superman (1978). Temele eroice și romantice ale coloanei sonore, în special marșul principal, fanfara Superman și tema de dragoste, cunoscută sub titlul "Can You Read My Mind" au fost folosite în toate filmele Superman ulterioare. Pentru filmul din 1981, Raiders of the Lost Ark, Williams a compus o temă principală răsunătoare cunoscută sub titlul "The Raiders March" pentru a acompania eroul filmului. A compus teme separate pentru a reprezenta Chivotul Legii, personajul Marion și pe naziști. Teme suplimentare au fost compuse pentru celelalte filme din serie, Indiana Jones and the Temple of Doom (1984), Indiana Jones and the Last Crusade (1989) și Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull (2008). Williams a compus o muzică emoționantă și sensibilă pentru filmul fantastic al lui Spielberg din 1982, E.T. the Extra-Terrestrial. Muzica transmite ideea filmului de inocență copilarească, în special o temă vioaie pentru libertatea zborului și o temă bazata pe coarde și harpă pentru a reprezenta prietenia dintre Elliot și E.T. Ultimele două secvențe ale filmului au marcat o situație rară în istoria filmului, aceea că muzica era înregistrată iar apoi filmul era modificat pentru a se potrivi cu muzica. Williams a primit al patrulea său premiu Oscar pentru această coloană sonoră.

Filmul din 1985, The Color Purple este singurul film al lui Spielberg pentru care Williams nu a compus muzica. Producătorul filmului, Quincy Jones, a dorit să compună și să adapteze personal muzica pentru film. De asemenea, Williams nu a compus muzica pentru Twilight Zone: The Movie, dar Spielberg nu a regizat decât o secvență din film. Producătorul și regizorul principal al filmului, John Landis, l-a ales pe Jerry Goldsmith să compună muzica. Colaborarea dintre Spielberg și Williams a fost reluată în 1987 pentru filmul Empire of the Sun și a continuat până în prezent, cuprinzând genuri ca thriller science fiction (Jurassic Park, 1993) sau tragedii sobre (Schindler's List din 1993 și Munich din 2005). Spielberg a spus "Este un privilegiu onorabil să-l numesc pe John Williams un prieten".

În 1999, George Lucas a lansat o serie de "prequel" pentru trilogia originală Star Wars. I-a cerut lui Williams să compună muzica pentru toate cele trei filme, începând cu The Phantom Menace. Alături de temele din filmele precedente, Williams a creat noi teme care vor fi folosite ca laitmotive în Attack of the Clones (2002) și Revenge of the Sith (2005). Cel mai important dintre acestea a fost "Duel of the Fates", o muzică corală agresivă folosind versuri din sanscrită. La fel de importantă a fost "Anakin's Theme", care începe ca o melodie copilărească dar se transformă într-o idee a sinistrei "Imperial March". Pentru Attack of the Clones, Williams a compus "Across the Stars", o temă de dragoste pentru Padmé Amidala și Anakin Skywalker (oglindind tema de dragoste din al doilea film al trilogiei originale, The Empire Strikes Back). Ultimul film din trilogia nouă a combinat multe dintre temele celor cinci filme anterioare precum și noi teme pentru General Grievous și pentru punctul culminant al filmului, numit "Battle of the Heroes". Puțini compozitori au compus muzica pentru o serie de o asemenea mărime. Toate cele șase filme din seria Star Wars însumeaza peste 14 ore de muzică.

În noul mileniu, Williams a fost contactat pentru a compune muzica din adaptarea cinematografică a seriei Harry Potter. A compus muzica pentru primele trei filme ale seriei cinematografice. La fel ca și tema pentru Superman, cea mai importantă temă a lui Williams din Harry Potter, numită "Hedwig's Theme", a fost folosită în toate filmele ulterioare pentru care Williams nu a compus muzica (Harry Potter and the Goblet of Fire, Harry Potter and the Order of the Phoenix, Harry Potter and the Half-Blood Prince, Harry Potter and the Deathly Hallows, Part 1 și Harry Potter and the Deathly Hallows, Part 2), compuse de Patrick Doyle, Nicholas Hooper și Alexandre Desplat. La fel ca și temele sale principale pentru Jaws, Star Wars și Indiana Jones, fanii au ajuns să identifice filmele Harry Potter cu muzica lui Williams. I s-a cerut să revină pentru a compune muzica din ultimul film al seriei, Harry Potter and the Deathly Hallows, Part 2 dar regizorul David Yates a declarat că "programele lor nu erau compatibile" deoarece trebuia să-i prezinte lui Williams o variantă brută a filmului mai devreme decât era posibil.

În 2008, Williams s-a întors la seria Indiana Jones pentru a compune muzica pentru cel de-al patrulea film, Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull. Piesa "The Adventures of Mutt" de pe această coloană sonoră i-a adus lui Williams un Premiu Grammy pentru Cea mai bună compoziție instrumentală. Este singura coloană sonoră din seria Indiana Jones care să nu fie nominalizată la Oscar. În 2008, a compus muzica pentru două documentare, Warner at War și A Timeless Call, ultimul regizat de Steven Spielberg.

Williams a compus muzica pentru The Adventures of Tintin: Secret of the Unicorn, film ce a fost lansat pe 21 decembrie 2011, primul film din trilogia cinematografică bazată pe benzile desenate ale lui Hergé. Filmul continuă colaborarea sa cu regizorul Steven Spielberg și a lucrat cu producătorul Peter Jackson pentru prima dată. După Tintin a terminat muzica pentru filmul War Horse, regizat de Steven Spielberg, pentru care a primit a 22-a nominalizare la Globurile de Aur. Pe data de 24 ianuarie 2012 muzica lui Williams pentru The Adventures of Tintin: The Secret of the Unicorn și War Horse au fost nominalizate la premiile Oscar. Prin această realizare, a trecut pe locul 2 în topul persoanelor cu cele mai multe nominalizări, după Walt Disney.

În 2012 Williams a compus muzica pentru filmul Lincoln, film ce a marcat a 26-a colaborare a sa cu regizorul Steven Spielberg. Atât filmul cât și coloana sonoră au primit recenzii pozitive iar pentru muzica sa Williams a primit a 48-a nominalizare la Premiile Oscar plus o nouă nominalizare la Premiile BAFTA și Globurile de Aur.

John Williams dirijând la Hollywood Bowl, septembrie 2009

Din 1980 și până în 1993, Williams a fost succesorul lui Arthur Fiedler ca dirijor principal al Boston Pops Orchestra. Williams nu l-a cunoscut niciodată pe Fiedler personal dar a vorbit cu el la telefon. Sosirea sa în calitate de dirijor principal în primăvara anului 1980 i-au permis ca orchestra să interpreteze o parte din noile sale compoziții pentru The Empire Strikes Back, împreună cu piese preferate ale publicului din perioada Fiedler.

Williams aproape a terminat asocierea sa cu Boston Pops în 1984. Considerată o practică normală de exprimare a opiniei, o parte dintre instrumentiști au comentat în timp ce citeau notele unei noi compoziții Williams în timpul repetițiilor; Williams a părăsit brusc sesiunea și și-a depus demisia. Inițial a citat conflictul cu calendarul său compozițional ca fiind motivul demisiei dar mai târziu a recunoscut că lipsa de disciplină și respect din partea instrumentiștilor a fost principalul motiv. După rugămințile conducerii și scuzele personale ale interpreților, Williams și-a retras demisia și a continuat să fie dirijorul principal timp de încă nouă ani. În 1995 a fost urmat de Keith Lockhart, fost dirijor al Cincinnati Symphony Orchestra și Cincinnati Pops Orchestra.

Williams este acum dirijorul laureat al orchestrei, menținându-și astfel afiliația și cu orchestra mare, Orchestra Simfonică din Boston. Williams dirijează orchestra Pops la câteva ocazii anual, în special în perioada sărbătorilor și pentru o săptămână de concerte în luna mai.

Williams a compus multe lucrări concertistice, inclusiv o simfonie; un Concert pentru corn compus pentru Dale Clevenger, cornistul principal al Orchestrei Simfonice din Chicago; un Concert pentru clarinet compus pentru Michele Zukovsky (clarinetista principală a Orchestrei Filarmonicii din Los Angeles) în 1991; o sinfonietta pentru ansamblu de suflători; un Concert pentru violoncel interpretat de Yo-Yo Ma și Orchestra Simfonică din Boston la Tanglewood în 1994; concerte pentru flaut și vioară înregistrate de Orchestra Simfonică din Londra; și un Concert pentru trompetă, care a avut premiera în interpretarea Orchestrei Simfonice din Cleveland și a trompetistului principal Michael Sachs în septembrie 1996. Concertul său pentru fagot, "Five Sacred Trees", care a avut premiera în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din New York și a lui Judith LeClair în 1995, a fost înregistrată pentru Sony Classical de către Williams împreună cu LeClair și Orchestra Simfonică din Londra. De asemenea, este și un pianist desăvârșit, după cum se poate observa în coloanele sonore unde furnizează părțile solo pentru pian.

John Williams
John Williams la Avery Fisher Hall în 2007
Date personale
Nume la naștere	John Towner Williams
Născut	8 februarie 1932 (87 de ani), New York, Statele Unite ale Americii Long Island, SUA
Căsătorit cu	Barbara Ruick[*]
Copii	Joseph Williams[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	Americani Albi
Ocupație	Compozitor, dirijor, pianist
Activitate
Alte nume	Johnny Williams, John T. Williams
Studii	Juilliard School[*], University of California, Los Angeles
Gen muzical	Muzică de film, muzică clasică contemporană
Instrument(e)	Pian
Ani de activitate	1952 - prezent
Premii	Bursă Guggenheim[*] National Medal of Arts[*] Grammy Award for Best Instrumental Composition[*] Premiul Oscar pentru cel mai bun cântec original[*] Premiul Oscar pentru cea mai bună muzică de film[*] Premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră Premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră Premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră Kennedy Center Honors[*] Premiul AFI pentru întreaga carieră Grammy Award for Best Score Soundtrack for Visual Media[*] Ordinul Artelor și Literelor[*] Premiul Oscar Premiul Globul de Aur Premiul Saturn British Academy of Film and Television Arts

·         1938 - S-a născut Ray Sharpe, cântăreţ american.

·         1941 - S-a născut Tom Rush, cântăreţ şi chitarist folk american.

* 1941: Nicholas King "Nick" Nolte (n. 8 februarie 1941) este un actor american de film.

A jucat în filme ca The Deep (1977), 48 Hrs. (1982), Down and Out in Beverly Hills (1986), Another 48 Hrs. (1990), Everybody Wins (1990), The Prince of Tides (1991), Cape Fear (1991), Lorenzo's Oil (1992), Affliction(1997), The Thin Red Line (1998), Hulk (2003), The Good Thief (2003), Hotel Rwanda (2004), Tropic Thunder (2008), and Warrior (2011).

Nick Nolte a fost nominalizat de trei ori la Premiul Oscar; de două ori pentru cel mai bun actor: în 1992 și 1999, pentru rolurile din Prințul Mareelor și, respectiv, Trauma, iar în 2012 a fost nominalizat pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul din filmul Războinicul, realizat în 2011.

* 1941: Gelu Voican-Voiculescu (n. 8 februarie 1941, București) este un om politic român, care a deținut funcția de viceprim-ministru în Guvernul provizoriu Petre Roman (1989-1990). De asemenea, a fost senator de Buzău în legislatura 1990-1992, ales pe listele partidului FSN, precum și ambasador în Tunisia și Maroc.

Pe 13 iunie 2017, a fost trimis alături de Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții în judecată, pentru infracțiuni contra umanității

Gelu Voican-Voiculescu s-a născut la data de 8 februarie 1941 în orașul București. El provine din familia principelui Mihail Sturdza, ministru de externe în guvernul național-legionar. A absolvit Liceul "I.L. Caragiale" din București în anul 1957 și s-a înscris la Institutul de Cercetări Petrolifere al Facultății de Geologie, de la care a fost exmatriculat în anul 1959 fiind considerat "un exponent al reacțiunii interne, aflat în contact cu reacțiunea externă". Exmatricularea sa a avut loc în contextul creat de valul de represiuni împotriva tineretului, care a urmat Revoluției din Ungaria din 1956. A fost incriminat pentru faptul că purta cruciuliță la gât și că făcea pictură modernistă, nonfigurativă.^[2]

După exmatriculare, a lucrat un an ca sondor la Întreprinderea de Foraje București, după care i s-a permis să se reînmatriculeze la Facultatea de Geologie a Universității din București, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1963, obținând diploma de inginer geolog. După absolvirea facultății, a lucrat 3 ani ca inginer la Schela de Extracție Videle, după care s-a transferat ca cercetător la Institutul de Cercetări Geologice pentru hidrocarburi unde a lucrat până în 1970.

În anul 1970 este arestat și anchetat pentru atingere adusă securității statului prin trădare de secrete de serviciu și spionaj economic, fiind considerat un agitator periculos în rândul tinerilor. Gelu Voican a argumentat ca motive adevărate ale arestării sale faptul că a fost implicat în demonstrația studenților din ziua Crăciunului din 1968, fiind în legătură cu Ana Șincai, cea care a condus această demonstrație. A fost eliberat din închisoare după trei luni, fără nici o condamnare din lipsă de probe.

Cu ajutorul unor prieteni, s-a angajat corector la revista Viața Românească unde a lucrat până în anul 1973, când i s-a permis să se angajeze în specialitatea sa la un atelier de proiectare din cadrul IPROMIN, principalul institut de proiectări miniere din România. Deși institutul a fost desființat în martie 1974, atelierul de geotehnică unde lucra Voican a rămas în București sub forma unei filiale aparținând de alte institute din provincie. Aici a lucrat la elaborarea de studii geotehnice ale obiectivului minier Roșia-Poeni.

În iulie 1985 este arestat din nou și condamnat la 1 an și 6 luni de închisoare în baza articolului 166 din Codul penal de la acea vreme - „propagandă împotriva orânduirii sociale“, fiind acuzat de difuzare de manifeste anticomuniste. Ulterior, potrivit propriilor mărturisiri, Gelu Voican Voiculescu a fost și actorul unui proces de drept comun, fiind acuzat de înșelăciune în dauna avutului obștesc prin falsificarea unor deconturi și însușire de bani pentru niște deplasări. Motivele presupuse ale arestării sale sunt, după Gelu Voican, faptul că deținea cópii a zeci de cărți pe teme legate de ezoterism și de aspectele inițiatice ale societăților secrete.

Și-a efectuat pedeapsa la secția specială a penitenciarului Rahova, în ciuda pedepsei reduse, fiind eliberat după numai un an în urma unei amnistii. În perioada octombrie 1988-august 1989, organele Securității au descins de mai multe ori la domiciliul său și i-au confiscat „cărți și înscrisuri“.

Gelu Voican Voiculescu a participat activ la evenimentele din timpul Revoluției din decembrie 1989. El a participat ca delegat al Frontului Salvării Naționale, alături de gen. Victor Atanasie Stănculescu și de prof. Virgil Măgureanu, la procesul intentat lui Nicolae Ceaușescu din 25 decembrie 1989 și la execuția liderului comunist. Tot el s-a ocupat și de înhumarea soților Ceaușescu.

După Revoluția din decembrie 1989, el a deținut funcția de viceprim-ministru în primul guvern provizoriu și responsabil cu controlul serviciilor secrete (28 decembrie 1989 - 28 iunie 1990).

Printr-un decret semnat în 26 decembrie 1989 de către Ion Iliescu, Direcția Securității Statului era trecută în componența Ministerului Apărării Naționale. În data de 31 decembrie 1989, imediat după arestarea gen. Iulian Vlad și a apropiaților acestuia, președintele CFSN, Ion Iliescu, l-a numit pe Gelu Voican Voiculescu, la acea dată viceprim-ministru în Guvernul provizoriu, în funcția de comandant al structurilor fostului "Departamentul al Securității Statului" ^[3].

Începând din 2 ianuarie 1990, generalul Nicolae Militaru, împreună cu Gelu Voican Voiculescu, a coordonat preluarea de către MApN a Securității, trecându-se la analizarea organigramei acesteia și la creionarea viitoarelor structuri informative ale României. Ele au avut ca bază personalul și logistica Securității. "Ca viceprim-ministru, dormea în Palatul Victoria, fără să se despartă de un pistol automat, de dosarele de la Securitatea Municipiului București (făcute cadou de securiștii pe care îi angajase) și de carnețelele sale".^[4] Până în martie 1990 (când a fost înființat Serviciul Român de Informații), Gelu Voican s-a ocupat de gestionarea arhivei fostei Securități.

Fostul ofițer de Securitate, Liviu Turcu a afirmat într-un interviu din noiembrie 2006 de la emisiunea "Marius Tucă Show" de la Antena 1, că "în faza finală e evenimentelor din decembrie 1989", Gelu Voican Voiculescu a luat o echipă de militari înarmați "în condiții extrem de delicate și de incerte" și a pus la zid o unitate militară a Serviciului de Informații Externe, somându-i să-i dea rețeaua de informatori români din Occident.^[5]

În urma alegerilor de la 20 mai 1990, a fost ales senator de Buzău pe listele FSN (Frontul Salvării Naționale). În calitate de senator a făcut parte din Comisia de validare. A demisionat din Parlamentul României la data de 19 martie 1992 (demisie aprobată prin Hotărârea Senatului nr.12/1992).

În anul 1994, Gelu Voican a fost numit în funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar în Tunisia de către președintele Ion Iliescu. El a fost rechemat din funcție doi ani mai târziu, prin Decretul nr.580 din 22 noiembrie 1996, după ce declarase că nu-l poate reprezenta în străinătate pe noul președinte, Emil Constantinescu.

După alegerile din noiembrie 2000, Voiculescu a început demersurile pentru a-și continua cariera diplomatică. Prin Decretul nr.496 din 6 iulie 2001, Gelu Voican Voiculescu a fost acreditat în calitatea de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Maroc. S-a reîntors în România în ianuarie 2005, după încetarea mandatul său de ambasador.

În noiembrie 2006, Liviu Turcu l-a menționat pe Gelu Voican Voiculescu pe celebra „Listă Turcu” a demnitarilor care au colaborat cu Securitatea, afirmând că există un fond informativ la nivelul Securității Municipiului București despre acesta.^[6]Voican s-a apărat afirmând că Liviu Turcu dorește să îl compromită ca „participant activ la revoluția din 1989“, adăugând că nu a fost colaborator al Securității, nu a avut angajament, nici pseudonim, și nici nu a fost nici ofițer acoperit.^[7]

În prezent, el deține funcția de prim-vicepreședinte al Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO). După ce președintele OADO, Florentin Scalețchi, a fost arestat preventiv în data de 2 noiembrie 2006 și se afla în imposibilitate de a-și exercita funcția, Gelu Voican Voiculescu (comisar al Organizației) a fost mandatat, la 11 noiembrie 2006, de către Consiliul Director al OADO pentru a conduce temporar organizația.^[8],^[9]

În anul 2004 a fost numit de președintele României Ion Iliescu membru al Colegiului Național al Institutului Revoluției Române.

Este pasionat de studiul astrologiei.

·         1942 - S-a născut Terry Melcher, producător, compozitor şi cântăreţ american.

* 1943: Sabin Pautza (Sabin Păuța) (n. 8 februarie 1943, Cîlnic, lângă Reșița) este un recunoscut compozitor, doctor în muzică și profesor universitar

Studii:

1965 Absolvent al Universității Naționale de Muzică din București, specialitatea dirijat si pedagogie muzicala.

1970 Absolvent Academia Muzicală „Chigiana” din Siena, Italia, specialitatea compozitie si dirijat orchestra cu Franco Donatoni, Franco Ferrara și Bruno Maderna

1995 Doctor in Music –The London Institue for Applied Research, England

2005 Doctor în Compoziție, al Academiei de Muzică „Gh. Dima”, din Cluj-Napoca

Carieră:

1966 - 1984 Asistent, apoi lector universitar la Universitatea de Arte “G. Enescu” din Iași

1987 - 2011 Director artistic și prim-dirijor al celei mai vechi orchestre din New Jersey, Plainfield Symphony Orchestra

2011 - prez. Conductor Emeritus for life - Plainfield Symphony Orchestra

1986 - 2005 Associate Professor la ATLAN INSTITUTE din New York

1984 - 2010 Profesor la New York University

2009 - 2014 Profesor la „St. Rose” University - Albany- N.Y

1991 - 2005 Profesor la Rutgers University - New Jersey

2005 - 2013 Profesor universitar - Universitatea ”Emanuel”din Oradea.

Preda Master Clases la diferite universitati din Romania: Universitatea de Vest din Timisoara, Univeristatea din Pitesti, Universitatea din Targoviste, Universitatea de Muzica „George Enescu” din Iasi.

Compoziții:

1. “Ave Maria” – pentru cor mixt (1956)

2. "Patru colinde" – pentru cor mixt (1966)

3. “Byzantine Alleluia" – pentru cor mixt (1967)

4. “Antiphonon Melos” – Oratoriu dramatic pentru cor și orchestră (1967)

5. “Seykylos Hymn” – pentru orchestră (1968)

6. "Suita Brevis" – pentru cvintet de suflători (1968)

7. "Cvartetul de coarde nr. 1" (Sonata a quarto) (1969)

8. “Musica per Due” – pentru flaut și pian (1970)

9. “Interludium” – pentru pian solo (1970) Editura Peters

10. “Estratto” – pentru pian solo (1971)

11. “Cinci piese pentru orchestră mare” – Editura Muzicală București, LP Electrecord (1972)

12. “Lacul” – madrigal pentru cor mixt (1972)

13. “Ofranda copiilor lumii” – pentru cor triplu mixt (1973) Premiul G.Enescu al Academiei Romane Editura Muzicală București, LP Electrecord

14. “Laudae” – pentru 10 soliști, Editura Muzicală București (1973)

15. “Păsări migratoare” – madrigal pentru cor mixt (1973)

16. “Canti Prophani” – suită pentru cor de copii și orchestră (1974)

17. “Suita Mărgană” – pentru cor mixt (1975)

18. “Noi umblăm și colindăm” – colind pentru cor mixt (1975)

19. “Pastel” – madrigal pentru cor mixt (1976)

20.  "Cvartetul de coarde nr. 2" (Jocuri I) (1977)

21. “Jocuri I” – pentru orchestră de coarde (1977)

22. “Jocuri II” – pentru cvartet de coarde și orchestră, LP Electrecord (1978)

23. “Eroii” – madrigal pentru cor mixt (1979)

24.  "Cvartetul de coarde nr. 3" (1979) LP Electrecord

25. “Columne” – cantată pentru cor și orchestră (1979)

26. “Jocuri III” – pentru violă (violoncel) și orchestră (1979)

27. “Jocuri IV” – pentru vioară și orchestră (1980)

28. “O Altă Poveste de Dragoste” – Operă (1980)

29. “Nocturne” – pentru soprană și orchestră (1980)

30. “Velerim și Veler Doamne” – pentru cor mixt (1966, rev. 1980)

31. “Hayku” – trei lieduri pentru soprană și orchestră (1981)

32. “Lumină” – cantată pentru cor și orchestră (1981) LP Electrecord

33. “Missa Brevis” – pentru soprană, cor și orgă (1982)

34. “Două interludii” – la “O Altă Poveste de Dragoste” pentru suflători (1982)

35. Simfonia nr. 1 – pentru orchestră mare (varianta I), (1982)

36. Trio nr. 1 – pentru coarde (1981, rev. 1983)

37. “Ebony Mass” – pentru cor și orgă (1985)

38. Două preludii – pentru clarinet (trompetă) și pian (1986)

39. “Pace” – mini cantată pentru cor de copii și orchestră (1987)

40. Simfonia nr. 1 – varianta a doua, “In Memoriam”, (1988-89)

41. Dublu concert – pentru violoncel (violă), pian și orchestră (1990)

42. Simfonia nr. 2 – “Sacra” pentru cor, mezzo-sopran și orchestră (1992)

43. “A Musical Journey” – pentru orchestră (1993)

44. “Rita Dove Triptych” – pentru soprană și orchestră (1993-94)

45. “Simfonietta” – pentru orchestră (1995)

46. Jocuri V-“Clopote” (CHIMES) în memoria lui Martin Luther King Jr.  (1995) Premiul Martin Luther King Jr.

47. Simfonia de Camera – (1996)

48. “Moodswings” (Virée D’Humeur) –pe versuri de Tristan Tzara (1996)

49. Concert pentru saxofon si orchestra – (1997)

50. “Jocuri VI” – pentru clarinet și violă (1997)

51. “Ludus Modalis” – cvartet de coarde nr. 4 (1998)

52. “Ode To Hope” – cantată pentru cor și orchestră (1999)

53. Concertino – pentru violoncel și orchestră (2000)

54. Trei BOSSA NOVA (2001)

55.”Blues And Trouble” pentru orchestra de camera (2002)

56. Preludio, Bossa , Postludio – per quatro fsgotti (2003)

57. FRESCA pentru cor mixt si orchestra (2004)

58. Triptic Antic- Ciclu de lieduri pe versuri de Nicolae Coman (2006)

59. Bassklavierkonzert - Concert pentru bas clarinet, pian si orchestra (2007)

60. Capriccio - pentru orchestra de coarde (2007)

61. Concert pentru flaut si orchestra (2008)

62. Jocuri VII-”Schassburger Capriccio” pentru orchestra de coarde (2008)

63. Pastorala-Sonata a quattro flauti (2009)

64. Jocuri XIII-”Hexagon”-sextet pentru suflatori, coarde, pian si percutie(2009)

65. Elegie-pentru violina si orchestra (2010) - In Memoriam Stefan Ruha

66. Divertimento I pentru orchestra (2010)

67. Divertimento II pentru orchestra (2010)

68. Divertimento nr.3 pentru patru fagoti (2010)

69. Divertimento nr.4 pentru Oboi, Fagot, Viola si Violoncel (2010

70. DE PROFUNDIS –Poem pentru cor mixt (2011)

71. Peste Varfuri –Madrigal pentru cor mixt (2011)

72. Jocuri IX (Ecouri) pentru combo si orchestra (2012)

73. Piano Trio Divertimento nr.4)(2012)

74. PROMETHEUS –Poem simfonic –(2012)

75. Divertimento V pentru cvartet de clarineti (2013)

76. FABRIZIO Muzical pentru copii (versuri Patricia Brady-Danzig- 2013)

77. Schlagzeug Konzert -Concert pentru percutie si orchestra (2014)

Concerte:

A concertat în cele mai mari săli din Statele Unite, Europa și Australia, printre care:

„Carnegie Hall” din New York,

„Santa Cecilia” din Roma,

Richard Wagner „Jugendfestspieltreffen” din Bayreuth,

„Chopin” din Varșovia,

„Philarmonic Hall” din Sydney.

Activitatea dirijorala cuprinde in medie un numar de douazeci de concerte pe an in Romania si in strainatate.

·         1943 - S-a născut Creed Bratton, chitarist american (Grass Roots).

* 1946: Gheorghe Sbora (n. 8 februarie 1946, în Craiova)^[1] este un fost antrenor de handbal român, considerat unul din cei mai semnificativi profesori de specialitate din orașul natal^[2][3] și un preparator de marcă la nivel național^[4]. Antrenor secund sau principal al echipelor naționale feminine pentru toate categoriile de vârstă, Sbora a participat la două Campionate Mondiale, a concurat în cupe europene la nivel de club, iar în 1999 i s-a decernat distincția de antrenor emerit^[5]. La Craiova, Gheorghe Sbora a promovat în loturile de junioare și mai departe la senioare handbaliste precum Nicoleta Pleșoianu, Ileana Balaci, Gabriela și Ileana Tulea, Marilena Pătru sau Victorina Stoenescu

* 1946: Cristina Stamate (n. 8 februarie 1946, București, România – d. 27 noiembrie 2017,^[1] București, România^[1]) a fost actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.

S-a căsătorit la vârsta de 20 de ani cu actorul Dan Ivănescu, fiind căsătorită cu acesta timp de 11 ani.

Filmografie:

• Grăbește-te încet (1981)
• Secretul lui Bachus (1984)

Teatrul de Revistă Constantin Tănase

• Arca lui Nae și Vasile
• Bufonii regelui
• Dai un ban, dar face
• Idolul femeilor
• Nimic despre papagali
• Poftă bună lui Tănase
• Revista revistelor
• Te aștept diseară pe Lipscani
• Ura... și la gară
• Vara nu-i ca iarna

Teatrul Național de Televiziune

• Evantaiul

Teatrul Național Radiofonic

• Scene din viața lumii mari
• Stăpânul tăcerii

Cristina Stamate
Date personale
Născută	8 februarie 1946  București, România
Decedată	27 noiembrie 2017 (71 de ani)[1]  București, România[1]
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Căsătorită cu	Dan Ivănescu[*]
Ocupație	actriță actriță de film[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București

·         1946 - S-a născut Adolpho "Fito" de la Para, baterist american (Canned Heat).

* 1947: John Richard Gott III (născut în Louisville, Kentucky, Statele Unite ale Americii) este un astronom și profesor universitar de astrofizică la Princeton University, care este cunoscut în lumea științifică și academică pentru două teorii cosmologice, una referitoare la călătoria în timp, iar cealaltă referitoare la sfârșitul rasei umane (în original, the Doomsday argument)* 1949: Christy Ruth Walton (născută Tallant, 8 februarie 1949) este fosta soție a lui John T. Walton (decedat în 27 iunie 2005), unul dintre fii lui Sam Walton, fondatorul Walmart. În iunie 2005, ea a moștenit averea soțului ei de 18,2 miliarde de dolari. Christy Walton este cea mai bogată femeie din lume, cu o avere de 41,7 miliarde de dolari conform Forbes (ianuarie 2016).

·         1950 - S-a născut England Dan (Danny Seals), cântăreţ şi compozitor american.

* 1951: Anton-Joseph Ilk (n. 8 februarie 1951, Vișeu de Sus, Regiunea Baia Mare) este un etnolog și scriitor de limba germană, originar din România.

Părinții săi au fost Anton și Elisabeth Ilk, născută Zeppelzauer.

A urmat școala de cantori, apoi teologia, fiind hirotonit preot în 1977. În perioada 1977-1984 a fost capelan în Satu Mare, iar din 1984 preot în Baia Mare.

În anul 1998 a emigrat în Austria, unde a fost preot paroh în localitatea Alkoven.^[1] Din 2016 este preot pensionar în orașul Eferding.^[2]

Încă din tinerețe a cules folclor din regiunea locuită de țipțeri. Din 1970 a debutat cu publicații în ziare și reviste de limba germană din România. Prima carte i-a apărut în 1984, "Ter Zipser mit ter Laater".

* 1951: Văsălie Moiș (n. 8 februarie 1951) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Satu Mare pe listele partidului FSN și deputat în legislatura 2000-2004 ales în județul Satu-Mare pe listele partidului Partidului România Mare. În legislatura 1990-1992, Văsălie Moiș a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel, Japonia și Ungaria iar în legislatura 2000-2004 a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Tunisiană și UNESCO. În legislatura 1990-1992, a fost vicepreședinte al Senatului, membru al Comitetului Adunării Constituante și șef al Delegației Parlamentare Române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, unde a creat Grupul Țărilor Latine. Este autorul proiectelor Legii Stemei și a Sigiliului de Stat și al Legii Sărbătorii Naționale a României. În calitate de președinte de ședință, a condus dezbaterile Senatului la adoptarea Legii fondului funciar, Legea societăților comerciale, Legea frontierei, Legea SRI și Legii Privatizării. Este autorul a două articole din Constituție: obligațiile Statului Român față de românii din străinătate și libertatea economică. În anul 1990 a condus Delegația Parlamentară Română la reuniunea de la Madrid a CSCE unde a semnat, în numele României, înființarea Adunării Parlamentare a OSCE. Este autorul lucrărilor de istorie "De la Aquile Heliaca la Stema României”, ” Părintele dr. Vasile Lucaciu, un apostol al Unirii Neamului Românesc”, ”Intoleranță și crima, 3 volume, ”Ținutul Secuiesc între himeră și trădarea României” și al romanului fluviu ”În spatele ușilor deschise”, din care au fost publicate, până în prezent, 6 volume, iar în final va cuprinde 20 de volume.

·         1954: Puiu Nistoreanu (n. 8 februarie 1954, municipiul Moinești, județul Bacău) este un economist român, cercetător, profesor universitar, formator și specialist în administrarea afacerilor - turism și servicii (managementul, marketingul, producția și comercializarea produselor turistice; dezvoltare durabilă; dezvoltare locală și regională)[1]; eseist și jurnalist. Este inițiatorul disciplinei Ecoturism și turism rural (debut anul universitar 1998-1999, curs universitar tiparit 1999) [2] în învățământul academic românesc; unul dintre pionierii studierii fenomenului turismului rural și ecoturismului din România (participant la World Ecotourism Summit — Québec 2002 [3]); unul dintre reputații specialiști ai domeniului.^[1]; [4] . S-a aflat între primii actori ai transformării și repunerii pe baze moderne a turismului rural românesc, la începutul anilor '90. Membru activ și pilon al Asociației Naționale de Turism Rural Ecologic și Cultural(ANTREC) - în intervalul 1994-1998.[5] Participant la cea de-a cincea aniversare a Eurogites, Viana do Castelo, Portugalia (septembrie 1995).

Puiu Nistoreanu a participat la elaborarea Raportului de țară în domeniul turismului – 2006, realizat de Autoritatea Națională pentru Turism din România și World Travel & Tourism Council (WTTC); a făcut parte din grupul interdisciplinar de experți ce a elaborat Strategia turismului românesc 2007-2013, precum și Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului în România (2009).[6], [7]

În prezent este profesor universitar în cadrul Academiei de Studii Economice din București (ASE), Facultatea Business și Turism (fosta Facultatea de Comerț), Departamentul Turism și Geografie, conducător științific de doctorat, membru al Școlii doctorale de la Academia de Studii Economice din București (ASE) - specializarea Administrarea Afacerilor

Puiu Nistoreanu
Date personale
Născut	8 februarie 1954 Moinești, județul Bacău, România
Părinți	Vasile și Mariea Nistoreanu
Căsătorit cu	Valentina Aurora Nistoreanu
Copii	Bogdan Gabriel Nistoreanu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	economist, cercetător, profesor universitar, eseist, jurnalist
Activitate
Alma mater	Academia de Studii Economice

* 1955: Livia Ante (n. 8 februarie 1955, Ploiești, România) este o pictoriță și scenografă română care trăiește și lucrează în Europa Occidentală

Livia Ante a studiat la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din București^[2], apoi a absolvit Școala Superioară de Arte Aplicate Duperre și Școala Natională de Arte Aplicate la Paris.^[3] S-a stabilit în 1976 la Stockholm și a obținut cetățenia suedeză. A revenit la Paris în 1983.^[4]

A realizat decoruri pentru Televiziunea Suedeză și Opera Regală din Stockholm, pentru Casa de Cultură din Nanterre și pentru primăria Parisului.

* 1960: Petru Știrbate (n. 8 februarie 1960, Ghiduleni, Rezina) este un medic și politician din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în perioada 2010-2014 și începând cu februarie 2015^[2] până în prezent, ales din partea Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM). Este membru al Comisiei parlamentare pentru protecție socială, sănătate și familie.^[3]

A fost șef de secție la Spitalul Raional Orhei.^[4] La alegerile locale din 2011a fost ales consilier în Consiliul raional Orhei însă a renunțat la mandat în favoarea funcției de deputat.^[5]

Pe 12 iunie 2013 lui Petru Știrbate i-a fost fost interzis accesul pe teritoriul regiunii separatiste transnistrene, pe motiv că este persona non grata.^[6]

Pe 17 septembrie 2015 el a părăsit Partidul Liberal Democrat din Moldova, menționând că va activa în calitate de deputat independent și că va susține în continuare guvernul pro-european.^[7]

Petru Știrbate este absolvent al Universității de Medicină și Farmacie "Nicolae Testimițanu" din Chișinău (1986).

Este căsătorit cu Ala Știrbate (n. 27 aprilie 1965, Orhei) și împreună au doi copii: Tatiana și Vadim

·         1961 - S-a născut Vince Neil (Vince Neil Wharton), vocalist american (Motley Crue).

* 1963: Gheorghe E. Cojocaru (n. 8 februarie 1963) este un istoric din Republica Moldova.

Gheorghe E. Cojocaru
Gheorghe E. Cojocaru la o prezentare în 2013
Date personale
Născut	8 februarie 1963 (56 de ani)
Cetățenie	Republica Moldova
Religie	Creștin-ortodox
Ocupație	Istoric
Activitate
Educație	Doctor în filozofie
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Patronaj	Academia de Științe a Moldovei
Lucrări remarcabile	”Cominternul și originile moldovenismului”
Cunoscut pentru	Conducător al Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova

* 1965: Mathilda May (de fapt Karima Mathilda Haim; n. 8 februarie 1965, Paris) este o actriță franceză.Mathilda May este fiica unei balerine scandinave, tătăl ei fiind un scenarist de origine greco-turcă. May studiază 10 ani balet, începând cariera de actriță la vârsta de 18 ani. Pentru rolul ei jucat în filmul Nemo, i se acordă ca tânără speranță, premiul Romy-Schneider. Prin anii 1980 ea este considerată ca cea mai bună descoperire a cinematografiei franceze, jucând în filme regizate de Claude Chabrol și Werner Herzog. Ea a mai încercat pe o perioadă scurtă, să cânte muzică Jazz.

·         1966: Oleg Kubarev (în belarusă Алег Кубареў, Aleh Kubareu; în rusă Олег Кубарев; n. 8 februarie 1966, Jodino) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist bielorus care a jucat pe postul de mijlocaș.

* 1966: Hristo Stoicikov (în bulgară Христо Стоичков, n. 8 februarie 1966, Plovdiv, Bulgaria) este un fost jucător de fotbal bulgar, retras din activitate și devenit antrenor.

·         1967: Florin Niculescu, violonist de jazz născut în România

* 1968: Sorin Apostu (n. 8 februarie 1968, Focșani) este un politician român, fost primar al municipiului Cluj-Napoca. Apostu a fost ales de două ori consilier local al municipiului Cluj-Napoca, în 2004 și 2008, iar în 2008 a fost desemnat ca viceprimar. Din această calitate, a devenit primar interimar în ianuarie 2009, după ce primarul Emil Boc a renunțat la funcție pentru a deveni Prim-Ministru al României. În 15 februarie 2009, a fost ales în funcția de primar la alegerile locale parțiale.^[1] În timpul mandatului de primar, Apostu a primit mită de la firmele aflate sub contract cu Primăria, mita fiind primită prin intermediul cabinetului de avocatură al soției; a fost anchetat și trimis în judecată de DNA, iar în cursul anchetei a fost suspendat din funcția de primar și obligat să-și dea demisia. În iulie 2014, a fost condamnat definitiv la 4 ani și 6 luni de închisoare pentru luare de mită.* 1968: Garyy Wayne Coleman (n. 8 februarie 1968 – d. 28 mai 2010) a fost un actor american, cunoscut pentru rolul său ca Arnold Jackson din sitcom-ul american Diff'rent Strokes (1978–1986). Era descris în 1980 „ca fiind unul dintre cele mai promițătoare talente din televiziune”. În pofida succesului avut ca actor copil, Coleman a avut probleme financiare mai târziu. În 1993, el și-a dat în judecată părinții și consilierul de afaceri pentru deturnarea activelor sale.De asemenea a fost parodiat in jocul Postal 2.Pe 26 mai 2010, Coleman oa fost internat la Utah Valley Regional Medical Center în Provo, Utah după ce a căzut și s-a lovit la cap.^[3] A murit la 12:05 p.m.MDT (18:05 UTC) pe 28 mai 2010* 1968: Joy Lynn Fawcett (născută Joy Biefeld;^[1][2] n. 8 februarie 1968, Inglewood, California) este o fotbalistă americană.* 1972: Paul Donald Wight II (n. 8 februarie 1972) este un wrestler profesionist american, mai bine cunoscut prin numele său de , Big Show. El a semnat cu WWE, unde a început să lupte din 1999, și a fost anterior Campionatul Mondial de Wrestling, unde a fost cunoscut sub numele de Big Show.* 1974: Seth Benjamin Green (n. 8 februarie 1974)^[1] este un actor american, comediant, care a făcut voiceover și este și producător de televiziune. Este binecunoscut pentru rolul său Daniel „Oz” Osbourne în Buffy, spaima vampirilor, dar și ca fiul Dr. Evil, Scott, din seria lui Austin Powers și Mitch Miller, That '70s Show. A făcut voiceover, având rolurile Chris Griffin din Family Guy, Locotenentul Gibbs din Titan Maximum, Jeff "Joker" Moreau din jocurile video Mass Effect. El este unul dintre creatorii și producătorii serialului de televiziune Robot Chicken, unde a dublat mai multe personaje. A apărut în filme precum Rat Race, The Italian Job, Can't Hardly Wait, Without a Paddle.S-a născut în Overbrook Park, părinții săi fiind Barbara (născută Gesshel), artistă, și Herb Green, un profesor de matematică. A fost crescut într-o familie de evrei, tocmai de aceea nu a avut nici o greutate să joace în filmul lui Woody Allen, Radio Days, un băiat evreu. Strămoșii săi sunt din Polonia, Rusia și Scoția.^[2] Adesea îi place să spună despre sine: „Dacă mă uit la părinții și rudele mele, sunt rus, scoțian și polonez. Acest lucru înseamnă că sunt foarte rezistent la băutură”.A început actoria de la vârsta de 7 ani,^[3] și are ca influențe Monty Python, Blackadder, Saturday Night Live, Richard Pryor, Bill Cosby, Porky's și Caddyshack.^[4] Primul său rol în film a fost cel din A Billion for Boris, din 1984. La vârsta de opt ani a jucat în filmul The Hotel New Hampshire alături de Jodie Foster și Rob Lowe. În anul 1987 a apărut în filmul Can't Buy Me Love, având rolul fratelui mai mic al lui Patrick Dempsey, Chuckie Miller. În 1988 a jucat în pelicula Big Business și în același an a lucrat și la pelicula My Stepmother Is an Alien. A urmat seria de televiziune Buffy the Vampire Slayer, în care a jucat alături de Alyson Hannigan.

·         1977: Rick Ross, rapper american

* 1977: Radu Vâlcan (n. 8 februarie 1977, București) este un actor și prezentator de televiziune român. A terminat Facultatea de marketing la Academia de Studii Economice din București. În adolescență își dorea să înființeze o trupă rock. În viață a fost călăuzit de bunica lui, care este cea mai importantă persoană din viață sa, fiind cea care l-a crescut.În 2010 Adela Popescu și Radu s-au întâlnit pe platourile de filmare unde se filma telenovela Iubire și Onoare. După cinci ani de când se cunoscuseră, Adela și Radu au hotărât să să se căsătorească. În 2015 s-au căsătorit,^[1] iar în 2016 li s-a născut primul copil

Din august 2009, Radu Vâlcan și-a început cariera în televiziune la Acasă TV, ca prezentator al emisiunii „Povestiri adevărate” și a învățat foarte multe de la întreaga echipă, oferindu--se posibilitatea să evolueze personal și profesional.

Înainte de a lucra la Acasă TV, a prezentat știrile sportive la Prima TV și emisiunea „Impact”. Din cauza televiziunii nu a mai avut timp de modelling, pe care l-a lăsat deoparte pentru o perioadă de timp, și nu s-a mai dus la prezentări de modă, făcând doar câteva spoturi pentru reclame.

În televiziune a ajuns datorită unei provocări pe care a acceptat-o, ceea ce i s-a părut interesant, iar mai târziu a început să îi placă. De curând^[Când?] a renunțat la postul de prezentator de la Acasă TV, pentru a se dedica actoriei, jucând în cea mai nouă telenovelă difuzată de postul de televiziune Acasă TV, „Iubire și Onoare”. Atunci a și intrat în atenția publicului, iar în același an a participat la emisiunea „Dansez pentru tine” de la Pro TV, unde a câștigat un premiu de popularitate în urma voturilor primite din partea publicului. Tot în 2009, Radu Vâlcan a fost desemnat „Cea mai sexy vedetă tv” în cadrul premiilor TV Mania.

* 1980: Dragoș Turea (n. 8 februarie 1980, Chișinău) este un regizor, scenarist si producător de film moldovean.

Dragoș Turea
Dragoș Turea prezintă documentarul său de lung metraj „Grădina Sovietică” la Documentary Campus, Networking Days 2018, Leipzig, Germania
Date personale
Născut	8 februarie 1980
Părinți	Valeriu și Larisa Turea
Cetățenie	Republica Moldova

* 1983: Vlad-Alexandru Cosma este un politician român, deputat în Parlamentul României din partea USL Prahova.

Este fiul fostului președinte al Consiliului Județean Prahova, Mircea Cosma, si fratele mai mic al Andreei Cosma.

La data de 12 iunie 2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus trimiterea lui în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la evaziune fiscală și spălare de bani. Acesta este suspectat că, împreună cu alți inculpați, ar fi disimulat sponsorizarea ilegală a unei campanii electorale prin intermediul unei facturi fiscale fictive cu o valoare de peste 1.000.000 lei

* 1983: Atiba Hutchinson (n. 8 februarie 1983, Brampton, Ontario, Canada) este un fotbalist aflat sub contract cu Beşiktaş JK.

* 1983: Olga Syahputra (născut Yoga Syahputra; 8 februarie 1983 – d. 27 martie2015) a fost un actor, comediant, și prezentator de televiziune din Indonezia. El a interpretat adesea travestiți pentru efect comic.

Cel mai mare dintre cei șapte copii ai Nur Rachman și Nurhida a fost inițial doar un fan care cere de multe ori pentru un autograf și fotografie cu idolul lui. Norocul a venit când a fost oferit pentru a juca în filmul Lenong Bocah.

* 1985: Habib-Jean Baldé (n. 8 februarie 1985 în Saint-Vallier, Saône-et-Loire) este un fotbalist francez născut în Guineea care joacă pentru U Cluj.* 1985: Jaba Dvali (n. 8 februarie 1985) este un fotbalist georgian care în prezent evoluează la clubul Dacia Chișinău.* 1987: Francisco Javier "Javi" García Fernández (n. 8 februarie 1987) este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul spaniol Real Betis.* 1989: Geanina Drăghici (n. 8 februarie 1989, Slatina) este o handbalistă care evoluează la CSM Slatina pe postul de coordonator de joc. Are 1,70 metri și 58 kg.

Are trei titluri naționale 🇹🇩 și o medalie de argint la juniori cu LPS Slatina.

În cariera sa a evoluat doar pentru Slatina, în Divizia A și Liga Nationala KZN Slatina 2008-2009 CSM Slatina 2009-2019

* 1989: Norbert Trandafir (n. 8 februarie 1989, Târgu Mureș) este un înotător român specializat pe stil liber, campion european la juniori în 2006, vicecampion mondial universitar în 2011 și laureat cu bronz la Campionatul European din 2012* 1989: What's UP (nume real: Marius Marian Ivancea; n. 8 februarie 1989, București) este un cântăreț și textier român.

What's UP s-a născut pe 8 februarie 1989 în București. Încă din copilarie, muzica a fost pentru acesta cea mai mare pasiune. La vârsta de 8 ani, a scris primele versuri și, iar la 13 ani a pățit pentru prima oară într-un studio muzical, iar un an mai târziu a devenit textier la Atomic TV. La 17 ani, What’s UP a scos primul sau videoclip. La scurt timp după, postul Atomic TV s-a inchis, moment în care What’s UP a luat pauză pentru a-și continua studiile.

La inceputul anului 2011 artistul a înființat Moondust Production. La scurt timp, proiectele au început să apară, printre care și pachete muzicale pentru emisiuni televizate (Kanal D, Antena 1, Euforia TV). La vârsta de 22 de ani, What’s UP a scos prima sa piesă de succes, „Habar n-ai tu”, în colaborare cu Maximilian, după care artistul a anunțat primul sau album, „Povestea inimii”. După acest featuring, What’s UP a apărut alături de Sisu în proiectele „Mintea mea” și „Dacă vrei”, iar mai apoi a colaborat cu DOC pentru piesa „Ceai”, care s-a bucurat de un real succes. La scurt timp, What’s UP a introdus un nou concept în România: Music-Video Serial, intitulat „Viața cu Whatzy”, care a debutat cu episoadele „De azi pe mâine” și „Europa vino-ncoace”.

Notorietatea artistului a crescut considerabil în momentul lansării hitului „K la meteo”, în colaborare cu Andra.^[1] Piesa a devenit rapid unul dintre hiturile anului 2012, fiind nominalizată la categoria „Best Romanian Act” la MTV Europe Music Awards.^[2]

În anul 2013 a urmat patru colaborări. Prima dintre ele a fost single-ul „In lipsa ta”, alături de Andreea Bănică. Cea de-a doua a fost “Cu drag”, împreună cu ADDA. Piesa „Arme” fiind colaborarea dintre What’s UP și Amna^[3], iar după acestea, What’s UP a colaborat cu Uddi pentru piesa „Scumpă domnișoară”. Tot în 2013 acesta a colaborat cu Iony și Cabron pentru hitul „Iarna pe val”.^[4]

În anul 2014, acesta a scos primul single solo; „Taxi”^[5] , piesa care cucerit topurile muzicale fiind capul de afiș al unui turneu prin mai multe orașe din România. Această piesă i-a adus artistului trei nominalizări la Romanian Music Awards 2014, la Best Male, Best Pop și Best Song.^[6]După ce a cucerit topurile muzicale, What’s UP a scos o nouă piesă: „Tânăr și nebun (Trăiește-ți viața!)”.^[7]

În anul 2015, What’s UP a lanstat piesa „Bine”. Acest single a depășit în câteva luni 10 milioane de vizualizari și s-a clasat săptămâni la rând în top 10 piese difuzate la radio și TV. Un an mai tarziu, What’s Up a lansat piesa „Piesa mea de dor”. În acelasi an, What’s Up a colaborat cu Cristina Vasiu pentru single-ul „Hoț de inimi”, melancolia unei „povesti ca un vis” și entuziasmul unei revederi.^[8]

În anul 2017, What’s Up a reusit din nou să cucerească toate topurile cu piesa „La tine”, lansând totodată și piesa „Facem ce vrem” în colaborare cu Florin Ristei, „A mea” alături de Ruby, împreună cu care a mai lansat în trecut și piesa „Nu pune la suflet”, care a strâns 30 de milioane de vizualizări pe YouTube.^[9] Tot în acest an, cântărețul a colaborat cu Ioana Ignat pentru piesa „Așa-mi vine”.^[10]

În anul 2018 acesta a lansat mai multe piese. Primul single din 2018 a fost „Ora 2”, urmat de „Hana”, aceasta din urmă fiind o piesă lansată pe 14 februarie, de Ziua Îndrăgostiților. A urmat apoi „Iartă-mă, mamă”, un single lansat de Ziua Femeii. În clipul piesei, artistul apare alături de mama sa.^[11] Primele șase luni ale anului au fost încheiate cu două noi lansări: „Doare” și „Cu tine pe mine”. What’s Up a mai colaborat și cu Anda Adam pentru „Marul lui Adam”. În august, acesta a lansat piesa „Dacă nu tu” pe care a dedicat-o soției sale cu ocazie zilei sale de naștere.^[12] Tot în 2018 artistul a scos cu un nou featuring de succes, Marius Moga, Shift & What’s Up – „Ma doare la Bass”^[13], dar și „Treaba mea”, în colaborare cu Șatra B.E.N.Z.^[14] Piesa a strâns milioane de vizualizări pe YouTube.

What's UP este căsătorit din august 2016 cu Simina Ivancea.

* 1990: Yacine Dridi (arabă ياسين إبراهيمي; Paris, Franța, 8 februarie, din 1990), este un fotbalist francez, născut în Algeria, și actuala lui echipă este Portodin Primeira Liga.

* 1992: Rolando Maximiliano "Bruno" Martins Indi (n. 8 februarie 1992) este un fotbalist olandez care evoluează la clubul Stoke City și la echipa națională de fotbal a Olandei pe postul de fundaș.

* 1994: Hakan Çalhanoğlu (n. 8 februarie 1994) este un fotbalist turc care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la echipa AC Milan din Serie A. 

* 1995: Joshua Kimmich (n. 8 februarie 1995, Rottweil, Germania) este un fotbalist german, care în prezent joacă la Bayern München în Bundesliga pe postul de fundaș dreapta.

* 1996: Markéta Jeřábková (n. 8 februarie 1996, în Plzeň) este o handbalistă din Cehiacare joacă pentru DHK Baník Most^[1] și echipa națională a Cehiei. Jeřábková, care evoluează pe postul de intermediar stânga, a făcut parte din selecționata Cehiei care a luat parte la Campionatul Mondial din 2017,^[2] fiind a doua marcatoare a echipei după Iveta Luzumová, cu 43 de goluri din 101 aruncări

Decese

·         1204 – A decedat imparatul bizantin Alexios IV Angelos (n.cca 1182). A domnit  din august 1203 până in ianuarie 1204. El a fost fiul Împăratului Isaac al II-lea Angelos și al primei sale  sa soții Irene.

·         1587: Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzațiilor, judecății și condamnării sale, respectiv a sfârșitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie.

Tatăl ei, Iacob al V-lea (engleză James) era nepot a lui Henric al VIII-lea, ceea ce a încurajat-o pe catolica Maria să emită pretenții la tronul Angliei. Mary fusese educată în Franța și se căsătorise cu moștenitorul tronului Franței în 1558. După moartea acestuia, în 1560, Maria s-a întors în Scoția, unde nu a fost agreată de popor. S-a căsătorit cu Henric Stuart, Lord Darnley. Darnley, însă, a fost ucis, probabil de bărbatul cu care Maria s-a remăritat după un timp, James Hepburn Bothwell. În 1568 a abdicat în favoarea fiului ei Iacob al VI-lea, și s-a refugiat în Anglia

Atât Maria cât și tatăl ei s-au născut la Palatul Linlithgow.

Maria s-a născut la 8 decembrie 1542 la Palatul Linlithgow din Scoția ca fiica regelui Iacob al V-lea al Scoției și a celei de-a doua lui soții, Maria de Guise. A fost singurul copil legitim al lui Iacob care a supraviețuit; Maria s-a născut prematur.^[1]O legendă populară, scrisă de John Knox, afirmă că Iacob, auzind pe patul de moarte că soția lui a dat naștere unei fetițe, a exclamat: "Cu o fată a venit, cu o fată va trece"^[2]

Casa Stuart care era originară din Bretania a câștigat tronul Scoției prin căsătoria lui Marjorie Bruce, fiica lui Robert Bruce, cu Walter Stewart, al 6-lea Înalt Stolnic al Scoției. Din acest motiv Iacob a spus că tronul a venit cu o femeie și o femeie va fi responsabilă pentru pierderea coroanei. Această declarație și-a dovedit adevărul mai târziu, dar nu prin Maria a cărui fiu de fapt a devenit regele Angliei. Sofia de Hanovra, fiica Elisabetei Stuart a devenit moștenitoarea reginei Anne a Marii Britanii iar fiul ei George a devenit rege al Marii Britanii, înlocuind Casa de Stuart în Anglia.

Maria a fost botezată la biserica St.Michael, situată în apropierea palatului, la scurt timp după naștere. Zvonurile s-au răspândit sugerând că Maria este fragilă și slăbită; la 14 decembrie, la 6 zile după naștere, tatăl ei a murit în urma unui colaps nervos în urma înfrângerii în bătălia de la Solway Moss, iar Maria a devenit regină.^[1] Cum Maria nu era majoră, Scoția a fost condusă de un regent până când Maria urma să devină adult.

Încă de la început, au existat două poziții diferite prin care se pretindea tronul: moștenitorul James Hamilton, al 2-lea Conte de Arran își susținea cererea pe baza dreptului său ereditar și o altă cerere a venit de la Arhiepiscopul de St Andrews, David Beaton. Cu toate acestea, Arran a devenit regent,^[3] până în anul 1554 când mama Mariei i-a succedat

Regele Henric al VIII-lea al Angliei a propus căsătoria dintre Maria și fiul său, Prințul Eduard, sperând într-o uniune între Scoția și Anglia. La 1 iulie 1543, când Maria avea șase luni, s-a semnat Tratatul de la Greenwich, prin care s-a promis că, la vârsta de zece ani Maria se va căsători cu Eduard și se va muta în Anglia, unde Henric va putea supraveghea creșterea ei.^[5] Tratatul punea condiția că cele două țări vor rămâne distincte legal și că, în cazul în care cuplul nu va avea copii, uniunea temporară se va dizolva.^[6]

Cardinalul Beaton a ajuns la putere din nou și a început să propună un pact pro-catolic pro-francez, care l-a înfuriat pe Henric.^[7] Beaton voia s-o trimită pe Maria în siguranța castelului Stirling. Regentul Arran s-a opus mutării însă a renunțat când susținători armați ai lui Beaton s-au adunat la Linlithgow.^[8] Contele de Lennox a escortat-o pe Maria și pe mama ei la Stirling la 27 iulie 1543 împreună cu o armată de 3500 de oameni.^[9]Maria a fost încoronată la capela castelului la 9 septembrie 1543.^[10]

Cu puțin timp înaintea încoronării Mariei, comercianții scoțieni care se îndreaptau spre Franța au fost arestați de către Henric iar bunurile lor au fost confiscate. Arestările au provocat furie în Scoția și Arran s-a alăturat lui Beaton și a devenit catolic.^[11] Tratatul a fost respins de Parlamentul scoțian în decembrie.^[12] Refuzul căsătoriei și reînnoirea alianței dintre Scoția și Franța l-au determinat pe Henric să pornească "Rough Wooing", o campanie militară destinată să impună căsătoria dintre Maria și Eduard. Forțele engleze au făcut o serie de raiduri pe teritoriile Scoției și Franței.^[13] În mai 1544, Contele englez de Hertford (mai târziu Duce de Somerset) a intrat în Edinburgh și scoțienii au dus-o pe Maria la Dunkeld pentru siguranță.^[14]

În mai 1546, Beaton a fost ucis de protestanți,^[15] și la 10 septembrie 1543, la nouă luni după decesul regelui Henric al VIII-lea, scoțienii au suferit o înfrângere grea în Bătălia de la Pinkie Cleugh. Maria a fost trimisă la Inchmahome Priory pentru trei săptămâni și s-a apelat la ajutorul Franței.^[16]

Regele francez, Henric al II-lea, a propus unirea Franței și Scoției prin căsătoria tinerei regine cu fiul său în vârstă de trei ani, Delfinul Francisc. Cu promisiunea ajutorului militar francez și un ducat francez pentru el însuși, Arran a fost de acord cu căsătoria.^[17] În februarie 1548, Maria a fost mutată, din nou pentru siguranța ei, la castelul Dumbarton^[18] Englezii au devastat în urma lor încă o dată Scoția, sechestrând orașul strategic Haddington. În iunie, a sosit mult așteptatul ajutor francez și s-a preluat controlul asupra Haddington. La 7 iulie 1548, Parlamentul scoțian a aprobat căsătoria dintre Maria și Francisc prin Tratatul de la Haddington

Maria la vârsta de treisprezece ani.

Maria în vârstă de cinci ani a fost trimisă în Franța pentru a petrece următorii treisprezece ani la curtea franceză. Flota franceză trimisă de Henric al II-lea și comandată de Nicolas de Villegagnon a navigat cu Maria de la Dumbarton la 7 august 1548 și a ajuns o săptămână mai târziu la Roscoff sau Saint-Pol-de-Léon în Bretania.^[20] Ea a fost însoțită de propria ei suită din care făceau parte și doi frați vitregi nelegitimi și cele "patru Marii", patru fete de vârsta reginei, toate pe nume Maria, fiice ale unora dintre cele mai nobile familii din Scoția: Beaton, Seton, Fleming și Livingston.^[21] Lady Janet Stewart, care era mama Mariei Fleming și sora vitregă a tatălui Mariei Stuart, a fost numită guvernantă.^[22]

Vivace, frumoasă și deșteptă (conform spuselor contemporanilor), Maria a avut o copilărie promițătoare.^[23] La curtea Franței ea a fost favorita tuturor, cu excepția soției regelui Henric al II-lea, Caterina de Medici.^[24] Maria a învățat să cânte la lăută și virginal^[25], era competentă la proză, poezie, echitație, vânătoarea cu șoimi, lucrul de mână și a învățat franceza, italiana, latina, spaniola și greaca.^[26]

Viitoarea ei cumnată, Elisabeta de Valois, i-a devenit prietenă apropiată.^[27] Bunica ei maternă, Antoinette de Bourbon, a avut o influență puternică asupra ei în timpul copilăriei.^[28] și a acționat ca principalul ei sfătuitor.^[29]

Portrete ale Mariei arată că ea avea capul mic de formă ovală, gâtul lung și grațios, părul castaniu luminos, ochii căprui sub sprâncene arcuite fin, pielea netedă și palidă, fruntea înaltă și trăsături regulate și ferme. A fost considerată un copil frumos și, mai târziu, ca femeie, izbitor de atractivă.^[30] În copilărie s-a îmbolnăvit de variolă dar acest lucru nu i-a marcat trăsăturile.^[31]

Maria era elocventă și mai ales înaltă pentru standardele secolului al XVI-lea (ea a atins o înălțime de 1,80 m);^[32] în timp ce fiul și moștenitorul regelui Henric al II-lea, Francisc, era bâlbâit și anormal de scund. La 4 aprilie 1558, Maria a semnat un acord secret prin care lăsa Scoția și pretenția ei asupra tronului Angliei, coroanei Franței în cazul în care va muri fără moștenitori.^[33] Douăzeci de zile mai târziu, ea s-a căsătorit cu Delfinul la Notre Dame de Paris și Francisc a devenit rege consort al Scoției.^[34][35] Nunta a reprezentat un eveniment important al Parisului deoarece în 200 de ani era prima dată când Delfinul se căsătorea la Paris.

După moartea fiicei regelui Henric al VIII-lea al Angliei, regina Maria I a Angliei, în noiembrie 1558, ea a fost succedată de sora ei vitregă, Elisabeta I. În conformitate cu A Treia Legea de Succesiune, trecută în 1543 de către Parlamentul Angliei, Elisabeta era moștenitoarea Mariei I a Angliei; de asemenea, ultimul testament al lui Henric al VIII-lea a exclus dinastia Stuart de la succesiunea asupra tronului englez. Cu toate acestea, în ochii multor catolici, Elisabeta era nelegitimă, și Maria Stuart, ca descendentă senior a surorii mai mari a lui Henric al VIII-lea, era regina de drept a Angliei.^[36]

Henric al II-lea al Franței i-a proclamat pe fiul său cel mare și pe nora lui, rege și regină a Angliei, și blazoanele lor au fost modificate cu armele regale ale Angliei.^[37] Pretenția ei asupra tronului englez a fost un punct sensibil peren între Maria Stuart și Elisabeta I.^[38]

Când Henric al II-lea a murit la 10 iulie 1559 din cauza rănilor suferite într-un turnir, Francisc în vârstă de 15 ani a devenit rege al Franței, iar Maria, în vârstă de 16 ani, regină consort a Franței.^[39] Doi dintre unchii Mariei, Ducele de Guise și Cardinalul de Lorena, erau acum dominanți în politica franceză,^[40] și s-au bucurat de o ascensiune numită de unii istorici la tyrannie Guisienn

Francisc al II-lea al Franței și Maria

După căsătorie, Maria și soțul ei au locuit în apartamentele regale de la Saint-Germain. Potrivit obiceiului, Maria i-a cerut Dianei de Poitiers (metresa regelui Henric al II-lea), un inventar cu bijuteriile primite de la rege pentru a le recupera.

Temperamentul regelui și sănătatea sa nu-i permiteau să îndeplinească necesitățile vieții cotidiene, cu atât mai puțin el nu putea guverna. Astfel, încoronarea lui programată inițial pentru duminică 17 septembrie 1559, a trebuit să fie amânată cu o zi în mod excepțional din cauza bolii sale. Astfel, Francisc al II-lea a fost primul rege care n-a fost încoronat într-o zi de duminică. Ascultând de sfatul soției sale, le-a dat putere unchilor ei de Guise. Francisc a declarat Parlamentului că a dat Ducelui de Guise controlul armatei în timp ce Cardinalul a preluat administrarea și finanțele. În teorie, mama sa, Ecaterina de Medici, trebuia să fie întotdeauna consultată, dar autoritatea reală a revenit fraților de Guise, care au devenit lideri ai regatului. Ecaterina a început să nutrească ranchiună împotriva Mariei.^[42].

Maria Stuart în doliu alb câștigând porecla de La Reine Blanche ("Regina Albă").

Situația a fost excelentă pentru familia Guise, dar ei știau că Francisc avea o sănătatea precară care nu-i va permite să trăiască o viață lungă, așa încât toate speranțele lor stăteau în copilul Mariei. Sănătatea Mariei a fost afectată de anxietatea din cauza situației delicate a mamei ei din Scoția. Totuși, doamnele de onoare au început să vorbească de simptomele Mariei legate de o sarcină. Familia Guise a răspândit aceste zvonuri și în cele din urmă Maria a început să adopte haine largi purtate de doamnele însărcinate. Ea a înțeles la sfârșitul lui septembrie 1560 că nu este însărcinată.

La 16 noiembrie, Francisc se plânge de dureri de cap și de frisoane. Sănătatea în declin a regelui nu putea fi formalizată de Guise, ca urmare a unei situații interne cu hughenoții și au ascuns acest lucru curții și ambasadorilor. Totuși, boala lui Francisc, localizată în urechea stângă a început să se răspândească la creier, lucru care i-a cauzat crize frecvente de delir. Familia Guise a făcut tot ce a putut pentru a-l salva pe rege, succesul lor fiind legat de eventualii copii ai lui cu Maria. Sub influența Cardinalului, în toate bisericile din oraș au avut loc procesiuni și întreaga curte s-a rugat însă Francisc a murit la 5 decembrie 1560.

Devenită văduvă, Maria a cedat coroana fratelui mai mic al lui Francisc, tânărul Carol al IX-lea a cărui mamă a devenit regentă și i-a cerut un inventar al bijuteriilor. Maria s-a retras pentru doliu într-o cameră întunecată timp de 40 de zile. Ea a ales pentru acest lucru mănăstirea Saint-Pierre-les-Damesnote, unde era stareță mătușa ei, Renée de Lorena.

În conformitate cu termenii Tratatului de la Edinburgh, semnat de reprezentanți ai Mariei la 6 iulie 1560, în urma decesului Mariei de Guise, Franța a decis să-și retragă trupele sale din Scoția și să recunoască drepturile Elisabetei asupra regatului Angliei. Maria a refuzat să ratifice tratatul.

Maria a purtat doliu succesiv pentru soțul și pentru mama ei, ale cărui rămășițe au fost aduse de la Edinburgh la Reims. La 14 august 1561, ea a părăsit definitiv Franța.

Maria a trăit în Franța de la vârsta de cinci ani și a avut puțină experiență directă a situației politice periculoase și complexe din Scoția.^[43] Ca un catolic devotat, ea a fost privită cu suspiciune de către mulți dintre supușii ei, ca și de către Elisabeta I, verișoara ei de-a doua.^[44] Scoția era sfâșiat între facțiuni catolice și protestante iar fratele vitreg nelegitim al Mariei, contele de Moray era un lider al facțiunii protestante.^[45] Spre dezamăgirea părții catolice, Maria a tolerat ascendența facțiunii protestante și l-a ținut pe fratele ei, Lordul Moray, în calitate de șef al sfătuitorilor ei.^[46] Consiliul ei particular format din 16 oameni și numit la 6 septembrie 1561 era dominat de lideri protestanți; numai patru dintre ei erau catolici.

Maria l-a trimis pe William Maitland de Lethington ca ambasador la curtea Angliei pentru a pune în discuție cazul ca Maria să fie numită moștenitoare prezumptivă a tronului englez. Elisabeta a refuzat s-o numească moștenitoarea ei temându-se că acest lucru ar fi o invitație pentru conspiratori s-o înlocuiască cu succesorul desemnat.^[47]

Maria Stuart și-a îndreptat atenția pentru a-și găsi un nou soț din regalitatea Europei. Când unchiul ei, Cardinalul de Lorena, a început negocierile cu Arhiducele Carol al Austriei fără consimțământul ei, ea a obiectat furioasă și negocierile au eșuat.^[48]Propria ei încercare de a negocia o căsătorie cu Don Carlos, moștenitorul aparent instabil psihic al regelui Filip al II-lea al Spaniei, a fost respinsă de către Filip.^[49] Elisabeta a încercat s-o neutralizeze pe Maria sugerând ca aceasta să se căsătorească cu protestantul englez Robert Dudley, Conte de Leicester (cumnatul lui Sir Henry Sidney, favoritul reginei), în care Elisabeta avea încredere și pe care se gândea că-l poate controla.^[50] Planul a eșuat în parte și pentru că mirele nu-și dorea această căsătorie.

Maria I
Date personale
Născută	8 decembrie 1542 Palatul Linlithgow
Decedată	8 februarie 1587 (44 de ani) Castelul Fotheringhay, Northamptonshire
Înmormântată	Catedrala Peterborough; Westminster Abbey
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (decapitare)
Părinți	Iacob al V-lea al Scoției Maria de Guise
Frați și surori	François III d'Orléans, Duke of Longueville[*] Robert Stewart, 1st Earl of Orkney[*] James Stewart Conte de Moray James, Duke of Rothesay[*] James Stewart[*] Adam Stewart[*] Robert Stewart[*] John Stewart[*] Lady Jean Stewart[*]
Căsătorită cu	Francisc al II-lea al Franței c. 1558; dec. 1560 Henry Stuart, Lord Darnley c. 1565; dec. 1567 James Hepburn, al 4-lea Conte de Bothwell c. 1567; dec. 1578
Număr de copii	3
Copii	Iacob I al Angliei
Cetățenie	Regatul Scoției
Etnie	Scoțieni
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină[*]
Familie nobiliară	Casa Stuart
Regină a Scoției
Domnie	14 decembrie 1542 – 24 iulie 1567
Încoronare	9 septembrie 1543
Predecesor	Iacob al V-lea al Scoției
Succesor	Iacob al VI-lea al Scoției
Regent	James Hamilton, Duce de Châtellerault (1542–1554) Maria de Guise (1554–1560)
Regină a Franței
Domnie	10 iulie 1559 – 5 decembrie 1560

·         1696: Ivan al V-lea Alekseievici (rusă Иван V Алексеевич; 6 septembrie [S.V. 27 august] 1666 – 8 februarie [S.V. 29 ianuarie] 1696) a fost co-Țar al Rusiei împreună cu fratele său vitreg mai mic Petru I) cu care a domnit între 1682 și 1696. El a fost fiul cel mic al lui Alexis I al Rusiei și a Mariei Miloslavskaia. Domnia sa a fost formală, el având serioase dizabilități fizice și mentale.

Ivan al V-lea a fost al 11-lea copil al Țarului Alexis. Cu o vedere slabă din naștere și bolnăvicios, capacitatea sa de a deține puterea supremă a fost contestată de către familia Narîșkin, care aspira să-l aducă pe tron pe fiul Nataliei Narîșkina, Petru. După decesul țarului Feodor al III-lea al Rusiei în aprilie 1682, facțiunilie Miloslavski și Narîșkin au pornit lupta pentru putere. Patriarhul Joachim a convocat o adunare care a decis tercerea coroanei în mâinile lui Petru, care pe atunci avea puțin peste zece ani, mama sa Natalia Narîșkina fiind regentă. Deși Ivan era mai mare decât Petru, el a fost ignorat din cauza faptului că suferea de o serie de handicapuri.Noua structură însă a fost pusă la încercare de revolta streliților, regimentele de infanterie înființate în timpul domniei țarului Ivan al IV-lea.

Majoritatea relatărilor suțin că revolta a fost încurajată de fiica țarului Alexis, Sofia, și de facțiunea Miloslavski, care doreau să-l aducă pe tron pe Ivan și să exercite puterea în numele lui. Streliții, cărora li se datorau sume mari de bani, erau indignați de felul în care comandanții lor îi exploatau ca forță de muncă necalificată și nu aveau nevoie de mult ca să pornească revolta.

La 15 mai, când s-a insinuat că familia Narîșkin l-a strangulat pe Ivan, mulțimea furioasă a pătruns la Kremlin cerând să li se spună adevărul. Natalia i-a adus pe Ivan și Petru în fața mulțimii ca să arate că Ivan era viu și nevătămat. În mod normal acest lucru ar fi fost suficient, însă Prințul Mihail Dolgoruki, șeful streliților, a intervenit și i-a condamnat pe rebeli. El a fost târât de pe scară și sfâșiat în bucăți sub privirile regente și ale lui Ivan și Petru.

Streliții au pătruns în palat și au ucis mai mulți membri ai familiei și facțiunii Narîșkin. La 23 mai Prințul Ivan Khovanski, liderul autointitulat al streliților, a cerut ca Ivan să fie desemnat țar împreună cu Petru. Sofia și consilierii ei au luat măsuri rapide de liniștire a streliților plătindu-le 240.000 de ruble din suma datorată.

În câteva luni Prințul Khovanski a fost demis și 12 regimente de streliți au fost transferate în serviciul de frontieră.

Ivan a avut o relație apropiată cu mama sa vitregă și cu fratele său vitreg, co-Țarul Petru. Ivan nu a vrut să devină Țar dar a fost convins să devină.

La 25 iunie 1682 Ivan și Petru au fost încoronați la catedrala Dormition ca "dvoetsarstvenniki" (țari dubli). Un tron special cu două locuri a fost creat pentru această ocazie (astăzi este afișat la Palatul Armurilor de la Kremlin). Deși Ivan a fost considerat "țarul senior", puterea reală era deținută de sora cea mare a lui Ivan, Sofia Alekseievna. Începând cu 1684 s-au emis monede cu figura ei iar în 1686 și-a asumat titlul de Autocrat.

Printr-un decret din 1686 s-a hotărât adunarea gunoaielor de pe străzile Moscovei. De asemenea, a fost abolită pedeapsa îngropării de viu, aplicată în special femeilor care își omorau soții.

În 1686 Rusia a devenit primul stat european care a semnat un tratat comercial cu China, Tratatul de la Nercinsk. În aprilie 1686 s-a semnat Tratatul de pace permanentă cu Polonia. Prin faptul că Rusia a sprijinit Polonia în războiul împotriva Turciei, polonezii au trebui să recunoască pentru totdeauna apartenența de Rusia a Kievului și a altor teritorii pe care Polonia le cucerise recent. Contribuția Rusiei a fost invazia Crimeei începută în primăvara anului 1687 și terminată rapid într-un eșec.

Când Petru a ajuns la maturitate, poziția Sofiei a devenit din ce în ce mai precară. Ea a sperat ca Ivan să aibă un moștenitor pe linie masculină, mascând astfel prelungirea regenței. Ivan, căsătorit în 1684, a avut în 1689 o fiică. La începutul anului 1689, Petru în vârstă de 16 ani, s-a căsătorit cu Evdokia Lopukhina. Golițin, principalul consilier al Sofiei, a început o a doua campanie în Crimeea terminată și asta printr-un eșec.

În august 1689 Petru fuge în mănăstirea-fortăreață Troițki-Sergius temându-se că viața lui e în pericol, deși nu există dovezi că Sofia plănuia o lovitură de stat împotriva lui Petru. Un număr tot mai mare de boieri și ofițeri s-a alăturat lui Petru. La începutul lui septembrie, Sofia deja nu mai avea sprijin suficient și a trebuit să se retragă la mănăstirea Novodevici. Golițin a fost exilat.

În ultimul deceniu al vieții sale, Ivan a fost complet umbrit de energicul Petru I. Ivan și-a petrecut zilele cu soția sa, Praskovia Saltykova, "în rugăciune și post, zi și noapte". Debilitate pretinsă a lui Ivan nu l-a împiedicat să aibă cinci fiice, dintre care una - Anna Ivanovna - va asuma tronul în 1730. Nepoata lui de la un alt copil, Anna Leopoldovna va deveni regentă a Rusiei în timpul minoratului fiului ei și strănepotului lui Ivan, Ivan al VI-lea. Ultimul descendent supraviețuitor al lui Ivan al V-lea, Ecaterina Antonovna de Brunswick, a murit în 1807 după ce a fost închisă toată viața ei.

La 27 de ani a fost descris de ambasadorii străini ca senil, paralitic și aproape orb. A murit doi ani mai târziu și a fost înmormântat la Catedrala Arhanghelului

Ivan al V-lea
Date personale
Nume la naștere	Ivan Alekseievici Romanov
Născut	27 august 1666 Moscova
Decedat	8 februarie 1696 (29 de ani) Moscova
Înmormântat	Cathedral of the Archangel[*][1][2]
Părinți	Alexei I al Rusiei[1][2][3] Maria Miloslavskaya[*][1][2][3]
Frați și surori	Petru I al Rusiei Sophia Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Yevdokia Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Catherine Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Natalya Alexeevna of Russia[*] Tsarevna Feodosia Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Maria Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Marfa Alekseyevna of Russia[*] Feodor al III-lea al Rusiei Tsarevich Alexei Alexeyevich of Russia[*] Tsarevich Dmitry Alexeyevich of Russia[*] Tsarevich Simeon Alexeyevich of Russia[*]
Căsătorit cu	Praskovia Saltykova
Copii	Maria Ivanovna Feodosia Ivanovna Ecaterina Ivanova Împărăteasa Ana a Rusiei Praskovia Ivanovna
Cetățenie	Țaratul Rusiei
Religie	Ortodoxie
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Tsar of All Russia[*] (1682–1696)
Familie nobiliară	Casa Romanov
Țar al tuturor Rusiilor
Domnie	7 mai 1682 – 8 februarie 1696, cu Petru I
Încoronare	25 iunie 1682
Predecesor	Feodor III
Succesor	Petru I
Regent	Sofia Alekseievna (1682–1689)

·         1725: Petru I (Petru cel Mare) (rusă Пётр I Алексеевич sau Piotr I Alekseievici; n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.

Petru în tinerețe.

Se naște la 30 mai 1672 –anul 7180 după calendarul folosit pe atunci în Rusia la Moscova și este fiul țarului Alexei Mihailovici și a celei de-a doua soții, Natalia Kirilovna Narîșkina. În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaș la tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, țarul Fiodor al III-leamoare fără să-și aleagă urmașul -Ivan, fratele său de 16 ani cu mintea tulbure sau Petru, fratele vitreg, iute ca argintul viu, aprig, isteț dar în vârstă de numai 10 ani? Mulțimea rostește numele lui Petru, care primește numele de Petru I. Însa țarevna Sofia, sora bună al lui Ivan și sora vitregă al lui Petru urzește planuri de răzbunare. Profită de faptul că trupele de streliți se răscoală și după multă violență, jafuri, omoruri obține ca din 29 mai să fie doi țari : Ivan și Petru, iar ea, țarevna Sofia este numită regentă, din cauza sănătății șubrede a lui Ivan. Boierii Dumei se supun. La 25 iunie 1682, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului, are loc în prezența patriarhului, a opt mitrolpoliți, patru arhiepiscopi, doi episcopi și opt arhimandriți, ciudata încoronare a celor doi țari ai Rusiei, dintre care unul bolnav și fără minte, iar celălalt un copil îngrozit.

Petru, de la primii pași a cunoscut oroarea, violența, minciuna. Doar mama sa, care îl înconjoară cu multă dragoste are chip curat și nevinovat dar trăiește ca într-un vis iar el simte o nevoie mistuitoare de a se mișca, de a porunci. Ca și sora lui vitregă, Sofia, de care se teme și pe care o urăște. Regenta ia o hotărâre de neclintit : fratele său, Ivan va rămâne alături de ea la palat, în vreme ce Petru și mama lui vor fi trimiși în satul Preobrajenskoe, în apropiere de Moscova. De învățat, învață la nimereală. Dobândește un talmeș-balmeș de cunoștințe rudimentare de aritmetică, geometrie, artilerie și fortificații, însă setea lui de cunoaștere este neostoită; deprinde știința navigației, se joacă în fiecare zi de-a războiul împreună cu banda gălăgioasă și veselă a tovarășilor săi de joacă, fii de boieri. La 27 ianuarie 1689 în vârstă de 17 ani se căsătorește cu Evdokia Lopuhina, o fată de 20 de ani, frumușică, de rang mijlociu.

La 6 octombrie 1689 pleacă la Moscova, după ce țarevna Sofia este trimisă la mânăstirea Novodevicie iar la 19 februarie1690 se naște fiul său, țareviciul Aleksei. În ciuda multelor și feluritelor îndeletniciri –manevre pe uscat și pe apă, petreceri și iubiri- Petru știe că lucrurile merg în țară din ce în ce mai rău. Boierii și oamenii de rând sunt vădit nemulțumiți de țar, pe care-l socotesc ușuratic, prea legat de sfetnicii străini, prins în jocuri militare fără noimă și ocări nerușinate împotriva Bisericii.

La 20 ianuarie 1695, în toiul iernii, dă porunca de mobilizare la luptă împotriva Turciei cu intenția de a cuceri Marea Azov. În plin război, la 29 ianuarie 1696 primește vestea că fratele său vitreg, șubredul Ivan, a murit subit la Moscova. Realizează repede că Rusia are nevoie urgentă de o flotă. O creează și prima bătălie navală ia sfârșit în avantajul rușilor. După ce împrăștie navele turcești ancorate în dreptul Azovului, flota țarului blochează estuarul spre a împiedica aprovizionarea. Ofițerii și inginerii austrieci calculează cu atâta precizie unghiul de tragere al tunurilor încât turcii sunt în pericol. Pe 18 iulie 1696 cetatea Azovului se predă. Țarul trimite 50 de bărbați ruși de neam în străinătate, pe cheltuiala lor, să deprindă arta navigației. Își dorește ca Rusia să devină statul cel mai puternic din Europa. De altfel, se arată gata să plece el însuși, într-o "Mare Ambasadă", prin țările apusene, ca să afle cum au progresat științele și să capete sprijin militar ori diplomatic împotriva dușmanilor dintotdeauna ai Rusiei.

Portret al lui Petru I de Godfrey Kneller, 1698. Acest portret a fost darul regelui Angliei, William al III-lea, pentru țarul Rusiei.

Petru știe că înaintea lui, un singur prinț rus a cutezat să treacă dincolo de granițele țării sale: marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea granițelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase ale boierimii și ale clerului, Petru nu se lasă. Marea Ambasadă va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneția, Londra, numai în Franța nu, de vreme ce Ludovic al XIV-lea îi sprijină pe turci.

Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăsește Moscova la 10 martie 1697 cu țarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov. Unul dintre scopurile principale ale Marii Ambasade este dobândirea unor cunoștințe avansate de tehnică și tehnologie. În Olanda, Petru s-a îndreptat spre Zaandam, un centru de construcții navale al cărui renume îl știa. La Amsterdam a căpătat și mai multe cunoștințe în domeniul construcțiilor navale și a vizitat numeroase ateliere și fabrici, câștigând experiență în fabricarea ceasurilor, gravura în cupru și participând la disecții anatomice.

Ajuns la Koppenbrugge este invitat la cină de prințesa electoare Sofia de Hanovra și de fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prințesă electoare de Brandenburg. Mănâncă cu mâna, se murdărește cu sos, nu știe la ce slujește șervetul. Însă, purtarea firească a lui Petru, vioiciunea și iuțeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta, care se simte cuprinsă de simpatie la vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de 25 de ani și-i întrece cu cel puțin jumătate de cap pe uriașii din garda ei, lat în umeri, cu chip hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea bombată, cu sprâncene arcuite și gura cărnoasă, umbrită de o mustață subțire.

Dornic să afle tot, aleargă în dreapta și-n stânga, oprește de nenumărate ori trăsura pentru că vrea să măsoare un pod, să cerceteze o moară de vânt sau să stea de vorbă cu oamenii de la joagăr, cutreieră șantiere, îi întâmpină pe pescuitorii de balene care se întorc din Groenlanda, se apucă să cerceteze practica tipografică, urmează cursurile de anatomie ale profesorului Ruysch. Deși nu este prea priceput, ia parte la intervenții chirurgicale și-și cumpără o trusă de chirurg de care nu se va mai despărți.

Petru vrea să fie o enciclopedie vie și să le împărtășească și compatrioților săi ceea ce a învățat. Și pentru ei, și pentru el a venit să culeagă tot ce ce se poate din știința Apusului. La Londra, intrigat de sistemul parlamentar englez, asistă, în mare taină, la o ședință a Camerei Lorzilor. Vizitează Observatorul Regale de la Greenwich și Arsenalul Woolwich. Regele Angliei William al III-lea îi dăruiește oaspetelui său un yaht, The Royal Transport.

Petru e nevoit să recunoască că roadele diplomatice ale călătoriei sale de 18 luni sunt mai degrabă negative. Nu reușește să-l convingă pe Leopold I, Împărat Roman să reia lupta împotriva Turciei.

Se întoarce în Rusia de urgență după ce primește un mesaj: s-au răsculat din nou streliții. Petru s-a întors din Marea Ambasadă cu 260 de cufere pline cu arme, instrumente științifice și matematice, unelte și un crocodil împăiat. A recrutat un număr mare de experți tehnici și militari care aveau să împărtășească rușilor cunoștințele lor.

Întors acasă omoară streliții, taie bărbile boierilor săi, își trimite soția să se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbaților să-și lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-și păstreze barba vor fi nevoiți să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veșmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăște ca "boierii, oamenii de la curte, funcționarii vor purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt". Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veșmintele astea nu sunt bune pentru clima aspră a Rusiei.

Obiceiurile din străbuni mai primesc o lovitură: reforma calendarului. La 20 decembrie 1699, când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârșitul veacului, Petru dă un ucaz prin care numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare an începând la 1 ianuarie și nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocși; se mulțumește cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile (trecerea la calendarul gregorian se va face la 1 februarie 1918 de către guvernul URSS). Hotărăște ca, la 1 ianuarie 1700 toată lumea să-și împodobească porțile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică și să-și facă urări de Anul Nou. Veselia asta silită nu tulbură inimile moscoviților. Unii șoptesc : "Cum a putut Dumnezeu să facă lumea iarna?" iar alții merg mai departe : "Biblia spune că Antihristul are să schimbe vremea. Petru I este așadar Antihristul".

În 1702, femeilor li se îngăduie să ia parte la întrunirile de societate, logodna devine obligatorie cu șase săptămâni înainte de căsătorie. Un an mai târziu apare la Moscova primul ziar rusesc, Știri din Moscova (Moskov-skie-novosti), care cuprinde în patru pagini, o mulțime de noutăți scurte despre ceea ce se petrece în Rusia și în Europa. Este tradusă Viața lui Alexandru Macedon de Quintus Curtius, se pregătesc manuale de aritmetică și chiar un dicționar.

În 1708 a creat opt enorme divizii teritoriale (gubernii) conduse de câte un guvernator care răspundea de siguranța publică, drumuri, administrarea justiției și taxe. Curând își dă seama că sistemul nu este satisfăcător. Necesitatea unui organism care să administreze Rusia în timp ce se afla în campanie l-a făcut să creeze Senatul în 1711.

Petru cel Mare după Bătălia de la Neva din 1704 de Nikolay Sauerweid, 1859.

Danemarca, Polonia și Rusia formează o coaliție împotriva suedezilor(are loc Marele Război al Nordului). Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul capitalei Copenhaga, debarcă în forță și obligă orașul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliție. La rândul său, regele August al II-lea al Poloniei, după ce cucerește Dunamunde, este învins la porțile Rigăi. Petru I ajunge la Narva, oraș suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700și constată că asediul începe prost; rușii sunt înfrânți de suedezi.

Întors în Rusia, Petru se dezmeticește. La porunca sa, toată Rusia se pune pe treabă. Se întăresc orașele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii și reface coaliția cu Polonia și cu Danemarca. În 1701, prima victorie a rușilor la Seremetiev asupra suedezilor este primită cu mare bucurie. În 1702, rușii obțin noi victorii în timp ce Carol al XII al Suediei îi învinge pe saxoni și polonezi și intră în Cracovia. La 11 octombrie 1702, fortăreața Noteburg capitulează în fața rușilor, apoi are loc prima victorie navală a rușilor, urmată de capitularea Narvei. Toate aceste victorii se datorează faptului că, grosul trupelor suedeze se afla în Polonia, unde în 1706, Carol al XII-lea silește Dieta de la Varșovia să-l proclame rege pe Stanislaw Leszczynski. Petru rămâne singur în fața regelui Suediei.

În 1708, Carol al XII este înfrânt iar din armata cea numeroasă și vitează nu mai rămân decât 24.000 de oameni, în zdrențe și vlăguiți. În iunie 1709, în Bătălia de la Poltava, Carol al XII-lea, rănit la piciorul stâng, asistă la atac purtat pe o targă, în timp ce Petru se află peste tot, aleargă, răcnește, împarte ordine, îmbărbătează pe unii îi ocărăște pe alții. Cele 72 de tunuri rusești nimicesc liniile dușmanului. Carol fuge la Tighina aflată sub ocupație otomană.

Petru se îndrăgostește de o țărancă suedeza, Marta, harnică, sănătoasă, veselă, scurtă și îndesată, lată în șolduri, cu ochi lipsiți de strălucire, bună la suflet și vitează. Marta îi va dărui lui Petru 12 copii, dintre care doar doi îi vor supraviețui: Anna, viitoare Ducesă de Holstein-Gottorp și Elisabeta, viitoare împărăteasă a Rusiei. Trece la ortodoxie și renunță la numele Marta, fiind botezată Ecaterina Alekseevna. Începe să capete asupra țarului o mare influență.

La 21 decembrie 1709, armata rusă își face intrarea triumfală în Moscova. Ecaterina a rămas în apropiere de Moscova unde se pregătește să nască (fiica lor, Elisabeta se va naște la 29 decembrie 1709). Între timp, Petru a restabilit pacea în Polonia și l-a adus înapoi pe tron pe August al II. Pe 19 februarie 1711 la 7 dimineața, în capela privată a prințului Mendikov, este oficiată în mare grabă și în cea mai strictă intimitate căsătoria lui Petru cu Ecaterina Alekseevna. La 7 mai 1724, Ecaterina este încoronată împărăteasă a Rusiei.

Negocierile de pace dintre Rusia și Suedia au început în 1718, dar au fost întrerupte când Carol al XII-lea a fost ucis în luptă în Norvegia. Noua conducătoare a Suediei, Ulrica Eleonora, a decis să continue războiul, sperând că din rândurile puterilor europene se va ridica o coaliție anti-rusă. Acest lucru nu s-a întâmplat și englezii i-au convins pe suedezi să reia negocierile cu rușii. Acordul de pace s-a semnat la Nystad la 30 august/10 septembrie 1721. Rusia primește pentru totdeauna Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia; Suedia primește în schimb restul Finlandei. Rusia avea acum acces la Marea Baltică de la Riga la Vyborg.

Văzându-și scopurile atinse după 21 de ani de război, Petru nu-și mai încape în piele de bucurie. Senatul, prin cancelarul Golovkin rostește o cuvântare mișcătoare la adresa lui Petru. "Senatul găsește de cuviință s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilință, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile...Trăiască Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!". Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârșește prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.

Deschide un Cabinet de Curiozități, în care strânge toate ciudățeniile naturii, este atras de pitici dar și de uriași; atras de tot ceea ce este monstruos și împotriva firii, ia parte, în camerele de tortură, la interogatorii, execuțiile capitale sunt pentru el un spectacol de la care n-ar lipsi pentru nimic în lume, este gata să opereze în orice moment, meseria de dentist îi place din ce in ce mai mult. Tot ceea ce face ține de capricii, de toane, de dorințe de-o clipa; este plin de energie, curios, repezit. La 16 aprilie1719, micul Piotr, Petrușka cum îi spun părinții, moare pe neașteptate, din pricina unei boli. Deznadejdea și durerea țarului nu cunosc margini. Va fi nevoit să lase moștenire coroana Rusiei celuilalt Piotr, fiul lui Aleksei? Are nevoie de încă un fiu. De puțină vreme are o nouă iubită, foarte tânără și strașnic de frumoasă, Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir care, pierzând tronul Moldovei în urma tratatului de la Prut, s-a refugiat împreună cu familia la Sankt-Petersburg.

În 1721, Persia pare ușor de cucerit din cauza răscoalelor și anarhiei de acolo iar țarul în fruntea oștilor se grăbește s-o ia înainte Turciei. Maria este însărcinată însă pierde copilul spre marea dezamăgire a țarului și este părăsită. În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărțire prin care Rusia dobândește orașele Baku și Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan și Astrabad, în vreme ce Turcia primește Tauris, Erivan și alte câteva ținuturi.

Petru I pe patul de moarte. Unii specialiști i-au atribuit acest desen, aflat în prezent la Ermitaj lui Gottfried Danhauer, deși părerea generală este că el aparține lui Ivan Nikitin.

Petru suferea de dureri de coloană, abcese și o infecție a căilor urinare. În ianuarie 1725 a suferit o operație de extragere a pietrelor urinare. În noaptea de 20 spre 21 ianuarie1725, Petru se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenția de urină. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. A sosit clipa să numească urmașul la tron. Totuși, țarul tace.

La 28 ianuarie, la ora șase dimineața, la 53 de ani și după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare își dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citește o proclamație prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea țarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu și capacul nu fusese pus pe sicriu, Natașa, mezina, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăște ca tatăl și fiica să fie îngropați în aceeași zi. În străinătate, vestea morții lui Petru este primită cu ușurare.

Petru I
Date personale
Nume la naștere	Peter Alekseyevich Romanov
Născut	9 iunie 1672 Moscova
Decedat	8 februarie 1725 (52 de ani) Sankt Petersburg
Înmormântat	Catedrala Sf. Petru și Pavel, St. Petersburg
Cauza decesului	cangrenă
Părinți	Alexei I al Rusiei Natalia Narîșkina
Frați și surori	Tsarevna Natalya Alexeevna of Russia[*] Tsarevna Yevdokia Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Catherine Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Maria Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Marfa Alekseyevna of Russia[*] Tsarevna Feodosia Alekseyevna of Russia[*] Ivan al V-lea al Rusiei Feodor al III-lea al Rusiei Tsarevich Alexei Alexeyevich of Russia[*] Tsarevich Dmitry Alexeyevich of Russia[*] Tsarevich Simeon Alexeyevich of Russia[*] Sophia Alekseyevna of Russia[*]
Căsătorit cu	Eudoxia Lopukhina Martha Skavronskaya
Copii	Alexei Petrovici, Țarevici al Rusiei Marele Duce Alexander Marea Ducesă Anna Elisabeta, țarină a Rusiei Marea Ducesă Natalia Marea Ducesă Natalia
Cetățenie	Țaratul Rusiei  Imperiul Rus
Etnie	rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	conducător[*] om de stat
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Casa Romanov
Împărat și Autocrat al întregii Rusii
Domnie	7 mai 1682–8 februarie 1725 (42 ani)
Încoronare	25 iunie 1682
Predecesor	Feodor III
Succesor	Ecaterina I

·         1772: Prințesa Augusta de Saxa-Gotha (30 noiembrie 1719 – 8 februarie 1772) a fost Prințesă de Wales între 1736 și 1751. A fost una dintre cele trei deținătoare ale acestui titlu care n-au devenit niciodată regină. Fiul cel mare al Prințesei Augusta, George al III-lea, a devenit rege în 1760 în vreme ce soțul ei, Frederick murise cu noua ani înainte.

Prințesa Augusta s-a născut la Gotha, ca fiică a lui Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (1676-1732) și al Magdalenei Augusta (1676-1740).

Nașterea primei lor fiice, Prințesa Augusta, a avut loc la St Jamesdupă ce Augusta a fost obligată de Frederic să plece de la Palatul Hampton Court în timp ce era în travaliu pur și simplu ca părinții lui să nu participe la naștere. De-a lungul căsătoriei lor, Augusta a stat de partea soțului ei în conflictul cu părinții lui. După moartea lui Frederic, rolul ei ca mamă a moștenitorului tronului a devenit unul mult mai important și ea a fost numită regent prospectiv, lucru care a provocat o controversă politică.La vârsta de 16 ani, fără să vorbească engleza, a sosit în Marea Britanie pentru ceremonia de nuntă care a avut loc aproape imediat, la 17 aprilie 1736 la Capela Regală a Palatului St James din Londra. În ciuda diferenței de 12 ani dintre soți, au avut un mariaj fericit. Au avut nouă copii, ultimul născut după decesul lui Frederick.

La scurt timp după aceea, ea a început să fie influențată de către John Stuart, al 3-lea conte de Bute, tutorele fiului ei, și s-au răspândit zvonuri că cei doi au avut o aventură. Chiar și după ascensiunea fiului ei pe tron ca regele George al III-lea, Augusta a suferit de ostilitate din partea publicului larg.

După ce ea a murit de cancer la gât, la vârsta de 52 de ani, la Casa Carlton, procesiunea funerară a atras scandalagii care au urmat sicriul strigând insulte grave

Augusta și Frederic au avut nouă copii:

• Prințesa Augusta (31 august 1737 - 31 martie 1813 ), s-a căsătorit în 1764 cu Karl Wilhelm Ferdinand, Duce de Brunswick; a avut copii
• George al III-lea (4 iunie 1738 - 29 ianuarie 1820), s-a căsătorit în 1761 cu Charlotte-Sophia, Ducesă de Mecklenburg; a avut copii
• Eduard, Duce de York (14 martie 1739 - 17 septembrie 1767)
• Prințesa Elisabeta (30 decembrie 1740 - 4 septembrie 1759)
• William, Duce de Gloucester (14 noiembrie 1743 - 25 august 1805), s-a căsătorit în 1766 cu Maria Waldegrave, Contesă Waldegrave; a avut copii
• Henry, Duce de Cumberland (27 noiembrie 1745 - 18 septembrie 1790), s-a căsătorit în 1771 cu Hon. Lady Anne Luttrell; fără copii
• Prințesa Louisa (8 martie 1749 - 13 mai 1768)
• Prințul Frederick (13 mai 1750 - 29 decembrie 1765)
• Prințesa Caroline Matilda (11 iulie 1751 - 10 mai 1775), s-a căsătorit în 1766 cu regele Christian al VII-lea al Danemarcei; a avut copii

Prințesa Augusta de Saxa-Gotha
Prințesă de Wales
Portret de Jean-Baptiste van Loo, după 1742
Date personale
Născută	30 noiembrie 1719 Gotha, Germania
Decedată	8 februarie 1772 (52 de ani) Casa Carlton, Londra
Înmormântată	15 februarie 1772 Westminster Abbey, Londra
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer esofagian)
Părinți	Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst
Frați și surori	Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Johann Adolf of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Wilhelm of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Johann August de Saxa-Gotha-Altenburg Friederike of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Moritz von Sachsen-Gotha-Altenburg[*]
Căsătorită cu	Frederick, Prinț de Wales
Copii	Prințesa Augusta George III Eduard, Duce de York Prințesa Elizabeth a a Marii Britanii William, Duce de Gloucester Henry, Duce de Cumberland Prințesa Louisa Prințul Frederick Caroline Matilda de Wales
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Saxa-Gotha-Altenburg Portret al Augustei de Saxa-Gotha, 1759

* 1797: Joséphine de Lorena (Marie Joséphine Thérèse; 26 august 1753 – 8 februarie 1797) a fost prințesă din Casa de Lorena și prin căsătorie, Prințesă de Carignan. A fost bunica paternă a regelui Carol Albert al Sardiniei.

Joséphine cu sora ei Charlotte, c. 1770

Marie Joséphine Thérèse de Lorena a fost al doilea copil din cei patru ai lui Louis de Lorena, Prinț de Brionne, membru al unei ramuri a Casei de Guise și printre cele mai infuente familii din Franța vechiului regim.

Mama ei aparținea puternicei familii din Casa de Rohan. Fratele ei, Charles Eugène de Lorena (25 septembrie 1751 – 11 noiembrie 1825), a escortat-o pe Maria Antoaneta din Viena în Franța în 1770, a devenit ambasador austriac în Franța și a fost ultimul descendent masculin al ramurei Guise din Casa de Lorena.

La 18 octombrie 1768 Joséphine s-a căsătorit cu Prințul Victor Amadeus de Savoia, fiul și moștenitorul Prințului de Carignan. Amadeus era fratele princesse de Lamballe,^[3] confidenta reginei Maria Antoaneta.

La 24 octombrie 1770, la Torino, Joséphine a născut un fiu, Prințul Charles Emmanuel de Savoia. Ea a murit la 43 de ani la Torino, la palatul Carignano și a fost înmormântată la Catedrala din Torino; a fost mutată la biserica Superga în timpul domniei regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei.

Joséphine
Date personale
Nume la naștere	franceză Marie Joséphine Thérèse de Lorraine italiană Maria Giuseppina Teresa di Lorena
Născută	26 august 1753 Versailles, Franța[1]
Decedată	8 februarie 1797 (43 de ani) Palazzo Carignano, Torino, Italia
Înmormântată	Basilica of Superga[*]
Părinți	Louis Charles of Lorraine, Prince of Lambesc[*][1] Louise Julie Constance de Rohan-Montauban Brionne[*][2]
Frați și surori	Charles Eugene of Lorraine, Prince of Lambesc[*][1] Joseph of Lorraine, prince of Vaudemont[*][3] Princess Charlotte of Lorraine[*]
Căsătorită cu	Victor Amadeus al II-lea, Prinț de Carignan
Copii	Charles Emmanuel, Prinț de Carignan
Cetățenie	Franța
Ocupație	salonnière[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Lorena

* 1878: Elias Magnus Fries (n. 15 august 1794, Femsjö, Jönköpings län - d. 8 februarie 1878, Uppsala) a fost un botanist suedez și specialist în micologie. El este privit, împreună cu compatriotul său Christian Hendrik Persoon, fondator al taxonomiei moderne (micologiei sistematice) în cadrul regnului Fungi. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Fr..

Elias Magnus Fries s-a născut în regiunea Småland din sudul Suediei, o zonă deosebit de bogată de ciuperci. Această ocazie, la care trebuie să fie adăugată și educația botanică care a primit-o de la tatăl său Thore Fries (1762–1839), pastor la biserica din Femsjö, care l-a încurajat mereu în ceea ce avea să devină: un interesat pe tot parcursul vieții în ciuperci și studiul acestora, o materie care astăzi se cunoaște sub denumirea „Știința micologică”.

Băiatul a urmărit mai întâi, din 1803, școala din Växjö apoi, din 1808, liceul tot acolo. Deja în 1810 a scris o primä micä lucrare despre flora din imprejurarea de Femsjö. La vârsta de 17 ani, el a cunoscut deja mai mult de 300 de specii. Se presupune că el a fi învățat limba latină înainte de cea suedeză. Astfel n-ar fi avut probleme să citească lucrări științifice de botanică de atunci, aproape toate scrise în latină.^[8]

În anul 1811 Fries a început studiul la Universitatea din Lund. În anul 1814 a obținut titlul de doctor în filosofie și botanică, fiind imediat preluat ca docent. Disertația s-a a scris-o despre Flora Suediae, o tematică care a dezvoltat-o mai departe în opera sa de mai multe volume Novitiæ floræ svecicæ, (până 1824). În anul terminării acestei lucrări a fost avansat la gradul de profesor asociat de botanică.^[9]

Între timp (1821) a fost admis ca membru al Kungliga Vetenskapsakademien (Academia Regală de Științe a Suediei), ceva mai târziu (1847) și unul al Svenska Akademien (Academia Regală Suedeză). Din 1828 Fries a fost numit Botanices Demonstrator, ceea ce a însemnat, că i-au fost încredințate sarcini de cercetare și excursii botanice și, de asemenea, a figurat în funcția de șef a "Grădini Botanice" din Lund.^[10] În același an s-a căsătorit Christina Wieslander.^[8]

În timp ce a fost la Lund, Fries a produs inovatoarea sa Systema micologica în trei volume (1821-1832), un sistem de micologie în care a clasificat ciuperci prin caracteristicile lor fizice și formele corpurilor de fructe (în special culoarea sporilor și structura suprafețelor purtătoare de spori (branhii, pori, dinți, falduri, suprafață netedă, etc, numite Hymenophore). Această lucrare seminală este fundamentul celei mai mari părți a taxonomiei micologice moderne pentru toate speciile cu excepția de trei grupuri de ciuperci pentru care Christiaan Hendrik Persoon este autoritatea fondatoare necontestată.^[11]

Fries a dezvoltat de asemenea un sistem de clasificare a lichenilor bazând pe caracterele ale corpului lor de fructe (organele care produc spori de reproducere). A prezentat acest sistem în lucrarea sa Lichenographia europaea reformata din 1831, care a fost acceptată pe larg, până ce folosirea microscopului a revoluționat cunoștințele în acest domeniu. Fries a fost prima persoană care a deosebit între lichenii cu elemente exterioare pe corpul fructifer și cele fără. Pentru această realizare îi s-a conferit Marea medalie de aur a lui Linnaeus.^[12]

Universitatea din Uppsala

În anul 1834, Fries Magnus a părăsit Universitatea din Lund, devenind profesor universitar de economie practică la Universitatea Uppsala, deci scaunul de profesură în botanică a fost ocupat de profesorul Wahlberg. Cel puțin a avut ocazia de a prelua în același timp conducerea grădinii botanice precum a muzeului local din oraș. El a fost, de asemenea, membru al parlamentului, reprezentând Universitatea Uppsala pe ziua națională 1844-1845 și 1847-1848 precum și membru al Comitetului Constituțional. Poziția sa de la Uppsala a fost lărgită prin funcția de profesor de botanică în 1851. Cu câțiva ani înainte, marele Carl von Linné a întreținut acest scaun de profesură la fel ca fiul său Thore Magnus (1832-1913) care a fost și rector al universității. Savantul a emeritat în anul 1859

* 1885: Nikolai Alekseevici Severțov (n. 5 noiembrie 1827 – d. 8 februarie 1885) a fost un explorator și naturalist rus.

* 1887: Baronul Girolamo de Alesani, în germană Hieronymus Freiherr von Alesani, (n. 1830, Zara – d. 8 februarie 1887, Cernăuți) a fost un înalt consilier habsburgic, deputat în Consiliului imperial (Reichsrat) precum Landeschef (Statthalter) al Ducatului Bucovina de origine italiană.

În anul 1858, tânărul Alesani, jurist promovat, nepot al canonicului arhiepiscopiei Zara și Spalato (Split) cu același prenume, și-a început cariera ca conceptist^[1], apoi secretar (1 mai 1859),^[2] numit de împărat consilier de guvern cu titlu și rang precum însărcinat cu conducerea districtului Split (15 octombrie 1861),^[3] avansând în 1864 la funcția de consilier prezidial, toate funcțiile în cadrul guvernământului militar și civil sub generalul comandant Feldmarschalleutnant (mai târziu Feldzeugmeister) Lazarus baron de Mamula (n. 22 mai.1795 – d. 12 ianuarie.1878) în Zara,^[4] urcând din nou în carieră după puține luni la rangul de căpitan de județ (Kreishauptmann). În urmare, Alesani a fost de mare folos pentru guvern ca delegat pentru regularea granițelor între Italia și Austria (1866).^[5]

Trento (Trient) pe la 1870

În anul 1864, el a fondat Partidul Constituțional în ciuda autonomiștilor, fiind ales deputat în dieta Dalmației pentru acest partid, iar pe 22 octombrie al anului a devenit și membru al Consiliului imperial (Reichsrat) din Viena.^[6] După ce generalul de origine croată Gabriel Joseph baron de Rodich (1812-1890)^[7] a preluat regimul peste Dalmația, acesta a favorizat compatrioții săi croați, oprimând marea minoritate a italienilor precum partidul constituțional.

Dezamăgit, Alesani a părăsit patria, rugând de altă funcție și a fost trimis ca consilier guvernamental (Hofrat) dirigent la Trento (1 octombrie 1870).^[8][9] În ziua de 18 aprilie 1871, el a fost onorat de către împărat cu Ordinul Leopold în rang de cavaler. În Trentino, consilierul a fost foarte apreciat și populația a avut mare încredere în el. Astfel a fost delegat ca deputat pentru Reichsrat.^[10] Pe 9 februarie 1872, deputații municipiului Arco au acordat politicianului cetățenia de onoare.

Pe 7 iulie 1874 a fost numit de către împăratul Franz Joseph I guvernator al ducatului Bucovinei,^[12] funcție pe care a început-o pe 18 octombrie al anului, întreținut-o până la moartea sa. Pe lângă domeniul de activitate administrativă, Alesani s-a angajat și ca politician pentru interesele Bucovinei. Astfel el a fost votat membru al Consiliului imperial (Reichsrat) din Viena pentru județului Cozmeni (1874-1879).^[13] După ordinul de retragere, hotărât de prim-ministrul Eduard conte de Taaffe, Alesani a fost ales membru al Dietei Bucovinei, mai întâi pentru Cozmeni, apoi pentru Siret, fiind subaltern mareșalului țării în acest domeniu.

Pentru ridicarea Universității din Cernăuți, Alesani s-a angajat puternic, făcând rost de un credit peste 250.000 fl. precum de donații de peste 50.000 fl. (la care a contribuit și el cu o sumă mare).^[14]

Pe 17 octombrie 1877, Alesani s-a căsătorit la Viena cu Eugenie (1858-1926), fiica marelui întreprinzător Eduard Haas von Teichen (1827-1880), [astăzi fabrica de producție de covoare și mobilier Philipp Haas & Söhne]. Soții au avut un fiu, Zeno (n. 18 august 1880, Cernăuți), inventor care aobținut mai multe patente privind atașamente pentru biciclete și motociclete în SUA și Canada. Prin această legătură Alesani a devenit milionar. Văduva Eugenie a mai trebuit să plătească încă în 1910 impozite anuare de peste 100.000 fl.^[15]

Guvernatorul a fost decorat pe 28 octombrie 1877 cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a^[16] și ca urmare ridicat la rangul de Baron austriac prin cea mai înaltă rezoluție al împăratului Franz Joseph I din 1 martie 1878 la Viena. Titlul baron era doar valabil pentru el și urmașii săi legali.^[17] Deja din primii lui ani în Bucovina s-a dezvoltat o prietenie foarte strânsă între Alesani și baronul Alexandru Wassilko de Serecki. Ambii s-au angajat intensiv pentru autonomia și egalitatea tutor etnii în imperiu sub scutul austriac. Pe panglica coroanei la înmormântarea guvernatorului, mareșalul Bucovinei Wassilko, a scris: „Prietenului meu fidel și neuitat.”^[18]

Politicianul, foarte apreciat de toate straturile și etniile populației bucovinene, a fost cetățean de onoare de Cernăuți. A murit surprinzător, la vârsta de numai 57 de ani, în urma unui stop cardiac

Girolamo de Alesani pe la 1868

·         1894 - A murit Iorgu Caragiale, dramaturg (n.1826).

·         1935: Max Liebermann, pictor și grafician, reprezentant de seamă al impresionismului german (n. 1847)

·         1938: István Auer, scriitor, poet și traducător maghiar (n. 1877)

* 1938: József Pogány cunoscut de asemenea sub numele de Joseph Poganysau de John Pepper (născut József Schwartz , 8 noiembrie 1886 - 8 februarie 1938), a fost un politician comunist din Ungaria, etnic evreu. Acesta a devenit ulterior membru al Internaționalei Comuniste la Moscova, din care a fost exclus în 1929. Mai târziu, a devenit funcționar al guvernului sovietic. Nu a reușit să supraviețuiască poliției secrete a regimului sovietic, fiind epurat în timpul Marii Terori din perioada 1937-1938.

József Pogány
József Pogány
Date personale
Născut	8 noiembrie 1886[1]  Budapesta, Austro-Ungaria
Decedat	8 februarie 1938 (51 de ani)[1]  Moscova, URSS
Cetățenie	Ungaria
Ocupație	diplomat jurnalist politician
Activitate
Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
Partid politic	Partidul Social-Democrat din Ungaria, Partidul Comunist Ungar, Partidul Comunist din SUA

* 1938: Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei (22 ianuarie 1872 – 8 februarie1938), a fost al patrulea copil și al treilea fiu al regelui George I al Greciei și a Marii Ducese Olga Constantinova a Rusiei. În familie era cunoscut drept "Greek Nicky" (Nicky grecul) pentru a-l distinge de vărul său, Nicolae al II-lea al Rusiei. Prințul Nicolae a fost un talentat pictor; adesea își semna lucrările "Nicolas Leprince."

La 29 august 1902, la Țarskoe Selo s-a căstorit cu Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, fiica Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și a Marie de Mecklenburg-Schwerin și singura soră a viitorului pretendent la tronul Rusiei, Marelui Duce Kiril Vladimirovici.

Prințul Nicolae
Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei
Date personale
Născut	22 ianuarie 1872 Atena, Grecia
Decedat	8 februarie 1938 (66 de ani) Atena, Grecia
Părinți	George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Maria Georgievna a Greciei Alexandra Georgievna a Greciei Constantin I al Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul George al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei
Căsătorit cu	Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei
Copii	Prințesa Olga Prințesa Elisabeta, Contesă de Toerring-Jettenbach Prințesa Marina, Ducesă de Kent
Cetățenie	Grecia
Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
Ocupație	pictor
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

* 1945: Italo Santelli (n. 15 mai 1866, Carrodano, Liguria – d. 8 februarie 1945, Livorno) a fost un profesor de scrimă italian specializat pe sabie, laureat cu argint la Jocurile Olimpice din 1900 de la Paris. Este considerat tatăl sabiei moderne. Printre elevi sai s-au numărat campionii maghiari János Garay, Gyula Glykais, Aladár Gerevich, Endre Kabos, Attila Petschauer și Sándor Pósta.

* 1949: Ion (Ioan) Uță, ortografiat și Ion Utza,^[1] (n. 22 decembrie 1891, Caracal, județul Romanați - d. 7/8 februarie 1949, munții Banatului) a fost colonel în Armata Română. Între 1948-1949 a fost lider al unei organizații anticomuniste la sud de Caransebeș, cu centrul în zona Domașnea, inițiator al „Blocului Național”. Colonelul a fost ucis de Securitate în februarie 1949.

După înăbușirea Rebeliunii legionare de către armată, pe 23 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a ordonat epurarea tuturor elementelor legionare din structurile statului. Circa 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse și orice activitate politică legionară a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați, iar reprezentanți ai armatei au fost numiți și în posturile de prefecți. Acestea sunt circumstanțele în care Colonelul Ioan Uță a fost numit prefect al județului interbelic Severin^[2], poziție pe care a deținut-o până la îndepărtarea mareșalului Antonescu de la conducerea statului.

A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor.^[1]

Monument în Teregova comemorând partizanii anticomunişti din Munţii Banatului şi Mehedinţiului.

În partea superioară, numele lui Ion Uță.

Condamnat la moarte, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului din București, Ion Antonescu a fost executat la Jilava, la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori. După execuția lui Antonescu, Guvernul Petru Groza a declanșat în țară o mulțime de arestări din rândul ofițerilor superiori din imediata apropiere a Mareșalului. Deoarece Colonelul Uță fusese numit prefect de Antonescu, se număra și el printre cei care trebuiau să fie arestați. În plus, Ion Uță era membru al Partidul Național-Țărănesc - Maniu^[3], încă un motiv ca să fie vânat de regimul comunist instalat în România de sovietici. Din aceste motive, în 1947, Ion Uță a fugit de acasă, împreună cu inginerul Aurel Vernichescu^[4], în regiunea muntoasă din sudul județului Severin, reușind să se sustragă valului de arestări.

Aurel Vernichescu s-a stabilit în zona Vârciorova, unde a înființat o grupare anticomunistă formată din 29 de luptători.^[4] Ion Uță și-a fixat cartierul general în Munții Banatului, având sub arme 20 de partizani anticomuniști^[3] și bazându-se pe grupări de spri­jin în comunele din zonă, care ajutau cu găzduire, alimente, informații, armament și muniție.^[4] În acest scop, Ion Uță își face o mulțime de prieteni și de cunoștințe în această parte a Banatului de sud, în special a județului Severin, prin comunele din jurul Caransebeșului, Teregovei și al Băilor Herculane.

Ion Uță a stat ascuns în pădurile din zonă, însă de multe ori, deghizat, el s-a deplasat între localitățile din județ, ba chiar și până la Timișoara, trecând prin Caransebeș și Lugoj, unde chiar a și poposit pentru scurtă vreme.^[2] Mai mult, el s-a întâlnit la Lugoj cu inginerul Aurel Vernichescu.

Prin trădare, colonelul Uță a fost ucis în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, într-o confruntare armată cu trupele de securitate, în zona satului Borlovenii Noi din județul Caraș-Severin.^[5] Organizația anticomunistă a continuat însă să existe și după moartea lui Ion Uță, până în anul 1955, dată până la care toți membrii ei au fost pe rând capturați și/sau uciși.

Ion Uță
Date personale
Născut	22 decembrie 1891
Decedat	8 februarie 1949 (57 de ani)
Cetățenie	Regatul României  Republica Populară Română
Ocupație	personal militar[*]
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul național „Steaua României” (8 iunie 1940) Ordinul Coroana României (27 ianuarie 1942)
Modifică date / text

Colonelul Ioan (sau Ion) Uță, fotografie din arhiva Memorialului Sighet.

* 1952: Hilda Charlotte Wilhelmine de Luxemburg, Mare Ducesă de Baden (5 noiembrie 1864 – 8 februarie 1952) a fost fiica lui Adolf, Mare Duce de Luxemburg și a Prințesei Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau.

Hilda s-a căsătorit cu Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden la 20 septembrie 1885 la Schloss Hohenburg. Din căsătorie nu au rezultat copii. Frederic și Holda au devenit Mare Duce și Mare Ducesă de Baden în 1907. Hilda a fost descrisă ca fiind inteligentă și interesată de artă.

Ei au fost deposedați de titlul și detronați în 1918, când toate monarhiile germane au fost răsturnate. În timpul revoluției germane, cumnata ei, regina Victoria a Suediei își vizita familia. După abdicarea împăratului german, revoltele s-au răspândit în Karlsruhe, la 11 noiembrie.

Fiul unui curtean a condus un grup de soldați până la partea din față a palatului, urmată de o mare mulțime de oameni. Hilda, precum și restul familiei, au părăsit palatul pe ușa din spate și au plecat la Palatul Zwingenberg în valea Neckar. Prin permisiunea noului guvern, li s-a permis să stea la Palatul Langenstein, care aparținea unui conte suedez, Douglas.^[1] In timpul acestor evenimente, Louise și-a păstrat calmul și niciodată nu a rostit un cuvânt de plângere.^[1] Guvernul a dat ordinul că fosta familie ducală să fie protejată, iar Langenstein să fie exceptat de la adăpostirea soldaților care se întorc, pentru că regina Suediei îi însoțea iar Baden nu trebuia să facă nimic pentru a ofensa Suedia.^[1] În 1919, familia a cerut permisiunea guvernului de a locui la Mainau, și li s-a spus că ei erau acum cetățeni privați și puteau face așa cum doreu.^[1] Hilda este descrisă ca un personaj vesel, cu capacitatea de a ușura lucrurile cu umorului ei, o abilitate pe care a folosit-o în timpul revoluției și în anii care au urmat, având grijă de soțul ei, care a avut o sănătate precară.^[1]

Cum Frederic și Hilda erau fără moștenitori direcți proprii, ei au lăsat moștenire castelul lor de la Mainau nepotului surorii lui Fredric, contele Lennart Bernadotte, care întâmplător a fost, de asemenea, cel mai mic strănepot al mătușei Hildei.

Hilda de Nassau
Date personale
Nume la naștere	Hilda Charlotte Wilhelmine
Născută	5 noiembrie 1864 Biebrich
Decedată	8 februarie 1952 (87 de ani) Badenweiler
Înmormântată	Q883348[*]
Părinți	Adolf, Mare Duce de Luxemburg Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau
Frați și surori	William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg
Căsătorită cu	Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Zähringen Casa de Nassau-Weilburg
Mare Ducesă de Baden
Domnie	28 septembrie 1907 – 22 noiembrie 1918

·       1957 - A murit Walther Bothe, fizician german. A studiat radiațiile cosmice și structura nucleară. Premiul Nobel pentru Fizică, în 1954, împreună cu Max Born (n. 1891)

Walther Wilhelm Georg Bothe – foto: ro.wikipedia.org

·         1957: John von Neumann (născut Margittai Neumann János Lajos; n. 28 decembrie 1903, Budapesta, Austro-Ungaria^[11] – d. 8 februarie 1957, Walter Reed Army Medical Center[*], Washington, SUA) a fost un matematician american evreu de origine austro-ungară cu importante contribuții în fizica cuantică, analiza funcțională, teoria mulțimilor, topologie, economie, informatică, analiza numerică, hidrodinamica exploziilor, statistică și în multe alte domenii ale matematicii, fiind unul din cei mai importanți matematicieni din istorie

John von Neumann
John von Neumann
Date personale
Nume la naștere	EL HOMBRE DEL MICROPROCESADOR
Născut	28 decembrie 1903[4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Budapesta, Austro-Ungaria[13]
Decedat	8 februarie 1957 (53 de ani)[4][14][6][7][8][9][10][11][12]  Walter Reed Army Medical Center[*], Washington, SUA[15][16][17]
Înmormântat	cimitirul Princeton[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de prostată)
Căsătorit cu	Klara Dan von Neumann[*] (1938–8 februarie 1957)
Copii	Marina von Neumann Whitman[*]
Cetățenie	Ungaria  SUA  Austro-Ungaria
Etnie	evrei așkenazi maghiar evrei
Religie	apostazia în catolicism[*]
Ocupație	casnică[*] Ma Mère[*] instalator fizician inginer inventator economist fizician nuclearist[*] profesor universitar
Activitate
Rezidență	Peninsula Balcanică
Domeniu	analiză funcțională[*] operator theory[*] matematică fizică
Număr Erdős	3
Instituție	Universitatea Princeton Universitatea Humboldt din Berlin Comisia pentru Energie Atomică din Statele Unite[*][1]
Alma Mater	La Marina[*] Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta Universitatea Georg-August din Göttingen
Organizații	Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*][1] Academia Americană de Arte și Științe[*] American Philosophical Society[*][2] Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe
Conducător de doctorat	I[*] Lipót Fejér
Doctoranzi	Donald B. Gillies[*] Maurice Pryce[*]
Cunoscut pentru	teoria jocului ergodic theory[*] teoria mulțimilor Von Neumann cellular automaton[*] Von Neumann neighborhood[*] Von Neumann universal constructor[*] Arhitectură von Neumann von Neumann algebra[*] von Neumann–Morgenstern utility theorem[*] von Neumann regular ring[*]
Premii	Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Carl-Gustaf Rossby Research Medal[*] (1956) Bôcher Memorial Prize[*] (1938)[3] Enrico Fermi Award[*] (1956) Josiah Willard Gibbs Lectureship[*] (1944) Fellow of the American Physical Society[*] Silliman Memorial Lectures[*] Fellow of the Econometric Society[*]

* 1960: John Langshaw Austin (28 martie 1911 – 8 februarie 1960) a fost un filosof al limbajului, ce a contribuit esențial la nașterea domeniului și a absolvit Balliol College, Oxford.

După ce a servit în MI6 (Contraspionajul britanic) în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, Austin a devenit White`s Profesor de filozofie și etică al Universității Oxford.

Ocupă un loc extrem de important în filozofia engleză a limbajului, alături de Wittgenstein pentru modul în care a examinat felul în care cuvintele sunt utilizate (use) pentru a elucida sensul (meaning) .Deși a fost admirat și apreciat ca profesor de filosofie, a publicat puțin în timpul vieții. Studenții au fost cei care i-au adunat lucrările și cursurile în cărți publicate postum, precum „Philosophical Papers“ (1961) și „Sense and Sensibilia“ (1962).

În lucrarea sa „A Plea for Excuses“ (1956), Austin ilustrează metoda sa de abordare a problemelor filosofice, pornind de la analiza subtilităților limbajului comun.

Lucrarea sa majoră, „How to Do Things with Words“ (1961), prezintă concepția sa despre limbaj. Comunicarea lingvistică este concepută ca un act complex („speech act“), în care apar prezentate pentru prima oară cele trei aspecte diferite ale limbajului: locuționar, ilocuționar și perlocuționar. Teoria sa va fi continuată de urmașul său, profesorul american John R. Searle.

·         1975: Sir Robert Robinson, chimist britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie pe 1947 (n. 1886)

* !979: Alexandru A. Philippide (n. 1 aprilie 1900, Iași - d. 8 februarie 1979, București) a fost un poet, scriitor, traducător, membru titular al Academiei Române^[1], președintele Secției Literare a Academiei, laureat al premiului Herder (1967).^[2] Este fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu).

Licențiat la Iași în 1921. A studiat în Franța și Germania între anii 1922-1928.

Opere:

Alexandru A. Philippide a tradus texte de Goethe, Schiller, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Baudelaire, Andersen, Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermontov, Rabindranath Tagore și alții.^[3]

A publicat volume de proză și versuri:

• Aur sterp, Ed. Viața Românească, 1922
• Stânci fulgerate, Ed. Fundațiilor Regele Carol II, 1930
• Visuri în vuietul vremii, Ed. Fundațiilor Regele Carol I, 1939
• Poezii, sumar antologic, 1962
• Monolog în Babilon, poezii noi, 1967
• Vis și căutare, 1979
• Floarea din prăpastie, nuvele fantastice, 1942
• Studii și portrete literare, Ed. Literară, 1963
• Studii de literatură universală, Biblioteca Școlarului, 1966

Alexandru A. Philippide
Academicianul Alexandru A. Philippide
Date personale
Născut	1 aprilie 1900[1]  Iași, România
Decedat	8 februarie 1979 (78 de ani)[1]  București, Republica Socialistă România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Alexandru Philippide
Căsătorit cu	Paraschiva (n. Nichimis)
Copii	Ana
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor traducător poet
Activitate
Domeniu	Scriitor, traducător
Alma Mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Societăți	Academia Română
Premii	Premiul Herder
Membru titular al Academiei Române

*

·         1983: Grigore Baștan, primul general parașutist român (n. 1923)

·         1985: Ioan Sima, pictor român (n. 1898)

* 1987: George Meniuc (n. 20 mai 1918, Chișinău - d. 8 februarie 1987) a fost un director de revistă, eseist, poet, prozator, publicist și traducător din Republica Moldova.Scrieri:

Poezii

• 1948 - Cântecul zorilor
• 1954 - Poezii
• 1956 - Strofe lirice
• 1957 - Poeme
• 1958 - Versuri alese
• 1969 - Vremea Lerului
• 1979 - Florile dalbe
• 1983 - Toamna lui Orfeu

Nuvele

• Delfinul
• Scripca prietenului meu
• Întunecatul april
• Cei trei
• Umbre
• Povestea vorbei
• Amurg
• Nostimă și cu picățele
• Negură
• Ultimul vagon
• Caloian
• Ceasornicul vesel
• Sentimentul de recunoștintă
• Prichindel
• Micul Icar
• Vagonul
• Era noapte
• Amintiri
• Accidentul
• Mătăhală

Eseuri

• 1940 - Imaginea în artă
• 1959 - Iarba fiarelor
• 1966 - Cadran solar
• 1967 - Eseuri

Cărți pentru copii

• Vulpea isteață, Editura Prut Internațional, Chișinău; ISBN 9975-69-354-7

George Meniuc
Portretul lui George Meniuc pe un timbru poștal din Republica Moldova
Date personale
Născut	20 mai 1918[1][2]  Chișinău, Regatul României[3]
Decedat	8 februarie 1987 (68 de ani)[2]  Chișinău, URSS
Cetățenie	URSS
Etnie	români
Ocupație	scriitor
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Limbi	limba moldovenească
Studii	Universitatea din București
Note
Premii	Ordinul Insigna de Onoare[*]

·         1994: Witold Lutoslawski, compozitor polonez (n. 1913)

·         1998: Halldór Laxness, scriitor islandez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (n. 1902)

·         1999: Dame Jean Iris Murdoch ['mə:dək] (n. 15 iulie 1919,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9]}Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[10][11] – d. 8 februarie1999,^{[1][3][4][5][6][7][8][9]} Oxford, Regatul Unit^[12]) a fost o scriitoare și filozoafă irlandeză, cunoscută ca autoare sub numele de Iris Murdoch. În 1978 a câștigat Premiul Booker.

Iris Murdoch s-a născut la Dublin (15 iulie 1919), dar a crescut la Londra, unde familia sa s-a mutat după ce ea împlinise un an.

După ce a studiat literatura greacă și latină, istorie antică și filozofie la Somerville College din Oxford, Iris își continuă studiile de filozofie la Newnham College din Cambridge, unde frecventează lecțiile lui Ludwig Wittgenstein.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Iris Murdoch începe să lucreze pentru UNRRA, organizație ONU, care se ocupa de refugiați. Acest tip de muncă o va face să călătoreasca în diverse țări din Europa, ca Austria și Belgia. Șederea în Belgia, în particular, va fi fundamentală pentru cariera sa filozofică, acolo având ocazia să-l întâlnească pe filozoful Jean-Paul Sartre și, de asemenea, să-i citescă operele, opere care se găseau mai greu în Marea Britanie.

Din 1948 a predat filozofia la Universitatea din Oxford. A scris un studiu despre filozoful și scriitorul francez Jean Paul Sartre, Sartre Romantic Rationalist („Sartre, un raționalist romantic”, 1953).

Iris Murdoch s-a remarcat ca scriitoare încă de la primul său roman publicat, Under the Net („Prins în mreje”, 1954). Începe o lungă carieră literară: ea va scrie neîntrerupt până în anul 1995, când va descoperi că suferă de boala Alzheimer. La Oxford l-a întâlnit și pe cel care-i va fi soț, scriitorul și profesorul John Bayley, cu care s-a căsătorit în 1956.

A murit la 9 februarie 1999, iar soțul său, care i-a stat alături pînă la sfârșit, o va aminti în două cărți: Elegy for Iris (1998) și Iris and Her Friends: A Memoire of Memory and Desire (1999).

Inspirându-se din viața și boala sa, a fost realizat filmul Iris, bazat pe memoriile soțului ei. În film, rolul este interpretat de Kate Winslet (în tinerețe) și Judi Dench (la bătrânețe).

·         2000: Ion Gheorghe Maurer (n. 23 septembrie 1902, București - d. 8 februarie 2000, București) a fost prim-ministru al României în perioada 1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne în perioada 11 ianuarie 1958 - 21 martie1961.

Tatăl său a fost alsacian, profesor de limba franceză în București, mama româncă. Prenumele lui era de fapt Jean. Ion Gheorghe Maurer a studiat științele juridice și a activat ca avocat, calitate în care i-a reprezentat în instanțele juridice pe ilegaliștii comuniști români. Pe la sfârșitul anilor '20 era asistent de procuror la Tribunalul din Sighișoara, cînd era Prim-Președinte dl. Dumitrescu. A încercat să intre în Baroul de Târnava Mare, dar n-a reușit. Atunci a intrat în Baroul Avocaților de București.

Prima soție s-a numit Lucreția. Ea era mai în vârstă decât el și avea un fiu din prima ei căsătorie, Alexandru Nicolescu, care a devenit ofițer.

S-a recăsătorit în 1949 cu Elena (Lili) Stănescu, cu care a avut un băiat, Jean Maurer, care trăiește la München.

Soția a murit cu un an înainte de moartea lui, dar — temându-se de producerea unui atac de inimă — fiul sau a ținut acest fapt în secret, deci Maurer a murit cu credința că soția sa încă mai trăiește și este tratată într-un spital.

După condamnarea represiunii mișcării de revoltă a muncitorilor din Brașov din noiembrie 1987, a fost pus în stare de arest la domiciliu.

După revoluția din 1989 a rămas sceptic, nu s-a mai implicat în viața publică. Într-un interviu acordat revistei "Flacăra" în 1992, el afirma că, în afară de Ion Iliescu, care îi mai cerea, prin 1990, câte un sfat, nici foștii, nici actualii demnitari nu-l vizitau

Ion Gheorghe Maurer
Date personale
Născut	23 septembrie 1902 București, România
Decedat	8 februarie 2000 (97 de ani) București, România
Căsătorit cu	Elena Maurer
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	avocat politician diplomat
Prim-ministru al României
În funcție 21 martie 1961 – 29 martie 1974
Președinte	Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceaușescu
Precedat de	Chivu Stoica
Succedat de	Manea Mănescu
Ministru al Afacerilor Externe
În funcție 15 iulie 1957 – 15 ianuarie 1958
Precedat de	Grigore Preoteasa
Succedat de	Avram Bunaciu
Președinte al Consiliului de Stat
În funcție 7 ianuarie 1958 – 21 martie 1961
Precedat de	Petru Groza
Succedat de	Gheorghe Gheorghiu-Dej
Membru al CC al PMR / PCR
În funcție 21 octombrie 1945 – 28 noiembrie 1974
Deputat în Marea Adunare Națională
În funcție 1946 - 1952 1957 – 1974
Premii	Ordinul Tudor Vladimirescu[*] Ordinul național „Steaua României” Erou al Republicii Socialiste România⁠ Order of the Victory of Socialism[*] Ordinul „23 August” Ordinul Steaua Republicii Socialiste România[*] Ordinul Coroana României
Partid politic	PCR
Alma mater	Liceul militar din Craiova; Facultatea de Drept la Universitatea din București; doctor docent în științe juridice
Profesie	jurist
Membru titular al Academiei Române

* 2005: Jean Petrovici (n. 19 iunie 1924, Roman - d. 8 februarie 2005, București) a fost un regizor de filme documentare român.

Filmografie:

• Pui de șoim (1953)
• Chemare (1957)
• O vizită prietenească (1958)
• Cartierul nostru (1959)
• Un om obișnuit (1960)
• Carnet de practică (1961)
• Oameni bogați (1962)
• Pretutindeni muncesc oameni (1963)
• Școala de la Meri (1964)
• Pasiuni (1965)
• Zilele Sighișoarei (1965)
• Scoica (1966)
• Ziua recoltei (1966)
• Tradiții (1967)
• Digul (1968)
• Muguri (1969)
• Atenție, fragil! (1969)
• Chimia în slujba agriculturii (1969)
• Cravata roșie (1969)
• Acoperișul (1970)
• Scurtcircuit (1970)
• Visele copilăriei (1971)
• A XXVII–a aniversare (1971)
• Vizita președintelui Consiliului de Stat al României, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în Finlanda (1971)
• Vizita președintelui Consiliului de Stat al României, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în Maroc (1971)
• Băile Felix (1972)
• Adunarea populară din 1 Mai (1972)
• Creșterea vacilor în I.A.S. (1972)
• Porumbeii și fanfara (1973)
• Vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceausescu în județele Vaslui și Iași (1973)
• Vizita oficiala a tovarășului Nicolae Ceaușescu în unele țări ale Americii Latine. Republica Cuba (1973)
• Vizita oficiala a tovarășului Nicolae Ceaușescu în unele țări ale Americii Latine. Oaspeți de onoare ai Republicii Costa Rica (1973)
• 23 August 1973 (1973)
• Universul lor (1974)
• După 16 ani (1974)
• Orizont XXX Bacău (1975)
• Efectele biologice ale curentului electric (1975)
• Avanpremieră (1976)
• Chimia româneasca la TIBCO ’75 (1976)
• Mihai Eminescu (1976)
• Nivea – semicentenar (1976)
• Partener comercial de prestigiu, chimia (1976)
• Platformele de foraj marin (8 filme) (1976-1982)
• Docul uscat (1977)
• O industrie a frumuseții (1977)
• Fabricat în România – „Gloria” – Platforma de foraj marin (1978)
• La închiderea ediției (1978)
• Nivea 50 – La închiderea ediției (1978)
• Petronauții (1978)
• Premieră în largul Mării Negre (1978)
• Treptele pietrei (1978)
• Colaborare și cooperare reciproc avantajoase (1979)
• Drumul pietrei (1979)
• Imprudențe mici, consecințe mari (1979)
• Industria chimică româneasca – prezent și perspectivă (1979)
• Industrialexport la salonul chimiei (1979)
• ICECHIM XXX (Album festiv) (1980)
• O nouă premieră industrială (1980)
• Prim plan – Cercetarea științifică în dezvoltarea industriei chimice (1980)
• Trei starturi (1980)
• Vasilache și Mărioara (1981)
• Geneza (1982)
• Constantin Lucaci (1985)
• Virtuozitate (1987)
• Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari (1988)
• Flăcările din adâncuri (1989)
• Un vis prometeic (1989)

* 2006: Michael Francis Gilbert sau Michael Gilbert (n. 17 iulie 1912,^[1][2][3]Lincolnshire, Regatul Unit – d. 8 februarie 2006,^{[4][1][5][6][7][2][3]} Kent, Regatul Unit^[8][9][10]) a fost un scriitor de thriller din Regatul Unit.

·         2007: Anna Nicole Smith (născută Vickie Lynn Hogan pe 28 noiembrie 1967, Houston, Texas, USA — d. 8 februarie 2007, Hollywood, Florida) a fost o actriță, fotomodel și vedetă de televiziune americană.

Vickie Lynn Marshall a fost unicul copil a lui Donald Eugene Hogan și Virgie Mae Tabers. Tatăl a părăsit familia când ea avea 2 ani, astfel ea va fi crescută numai de mama ei și mătușa Elaine. Când este în clasa IX se va muta la Mexia, Texas, un orășel situat la 130 km. de Dallas.^[2] După căsătoria mamei cu Donald R. Hart, ea va prelua numele de familie al tatălui vitreg. După absolvirea clasei a X-a, cunoaște pe Billy Wayne Smith, cu care se va căsători în 1985 și lucrează ca bucătăreasă. În anul 1986 va avea un fiu, dar căsătoria durează numai doi ani. Vickie Hart se mută la Houston unde dansează într-un local striptease, sub pseudonimul Nikki și Robin. Anna Nicole a avut încă din copilărie ca idol pe Marilyn Monroe, ea poartă și îmbrăcăminte asemănătoare ca Monroe, va fi descoperită de o agenție fotografică. Anna lasă să i se facă o operație estetică de mărire a sânilor. În anul 1992 se lasă fotografiată pentru revista playboy. În anul următor este aleasă "Playmate al anului 1993" și va fi angajată de Marciano la "Guess?-Jeans". Marciano este cel care a angajat și pe Eva Herzigová și Josie Maran. În același face reclamă de lenjerie intimă pentru firma Hennes & Mauritz (H&M). La data de 27 iunie 1994, când avea 26 de ani, devine cunoscută prin căsătoria cu miliardarul american J. Howard Marshall, rămânând văduvă după un an. Ea nu este amintită în testamentul soțului, dar după procesul cu fiul miliardului după sentința judecătorească ar trebui să primească 450 milioane de dolari, din care după cheltuielie de judecată îi rămân numai 88 milioane. Din anul 1994 debutează ca artistă în comedia "Naked Gun 33⅓: The Final Insult" unde va juca alături de Leslie Nielsen și Priscilla Presley. În același an joacă în filmul "The Hudsucker Proxy" alături de Jennifer Jason Leigh și Paul Newman. Urmează să joace în filmele de acțiune "To the Limit", "Skyscraper", sau în filme TV ca "The Anna Nicole Show", "Be Cool". La data de 8 februarie 2007, în vârstă de 39 de ani, moare la Memorial Regional Hospital din Hollywood, în urma unei supradoze de medicamente.

Anna Nicole Smith
Smith la MTV Australia Video Music Awards 2005, în Luna Park Sydney, Australia
Date personale
Nume la naștere	Vickie Lynn Hogan
Născută	28 noiembrie 1967 Houston, Texas, SUA
Decedată	8 februarie 2007 (39 de ani) Hollywood, Florida, SUA
Cauza decesului	accident[1] (Supradoză[1])
Căsătorită cu	Billy Smith (c. 1985–1993, divorțați) J. Howard Marshall II (c. 1994–1995, decesul lui) Howard K. Stern (c. 2006–2007, decesul ei)
Copii	Daniel Wayne Smith (1986–2006) Dannielynn Hope Birkhead (n. 2006)
Naționalitate	Americană
Cetățenie	SUA
Ocupație	Fotomodel, actriță, vedetă de televiziune
Activitate
Cauza decesului	Supradoză de droguri
Alma mater	Mexia High School[*]
Ani de activitate	1991–2007
Înălțime	180 cm
Partener(ă)	Larry Birkhead[*]

·         2009 – A murit asasinat  handbalistul Marian Cozma (n. 8 septembrie 1982), campion al Romaniei si Ungariei  la handbal masculin si castigator al Cupei Cupelor EHF. În noaptea de 7 spre 8 februarie 2009, Marian Cozma se afla în discoteca Patriota Lokal  din orașul maghiar Vesprem  împreună cu alți colegi, pentru a sărbători nașterea copilului unuia dintre colegii săi. A avut loc o altercație, Cozma fiind atacat de un grup de trei tigani, fiind înjunghiat de trei ori, inclusiv în inima. Alți doi colegi,croatul Ivan Pesic si sarbul Zarko Sesumau fost și ei atacați, primul fiind înjunghiat în rinichi, iar cel de-al doilea suferind un traumatism cranio-cerebral. Un alt handbalist  maghiar  născut in Romania, Ferenc Ilyes  , a încercat să-l salveze făcându-i respirație gură la gură, dar nu a reușit. Cozma mai fusese implicat într-un incident asemănător în 2005,  când a fost înjunghiat de un grup de opt persoane, suporteri ai unei echipe adversare, la Bucuresti, scăpând cu viață și reușind să revină în scurt timp pe teren. Procesul criminalilor  a durat  doi ani la tribunalul din Veszprem,  principalul acuzat  sustinandu-si  nevinovatia. Verdictul in procesul asasinilor lui Marian Cozma a fost: Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo au primit pedeapsa cu inchisoare pe viata, in timp ce Sztojka Ivan, 20 de ani inchisoare, fara drept de eliberare mai devreme de 15 ani. In memoria lui, Comitetul Director al Federatiei Romane de Handbal a decis ca  Centrul National Olimpic de Excelenta de la Sighisoara sa poarte numele sportivului, iar in Veszprem i  s-a ridicat o statuie.

Marian Cozma
Informații generale
Nume complet	Marian Cozma
Data nașterii	8 septembrie 1982
Locul nașterii	București, România
Data decesului	8 februarie 2009 (26 de ani)
Locul decesului	Veszprém, Ungaria
Naționalitate	Română
Înălțime	2,11 m
Greutate	120 kg
Poreclă	Păsărilă
Post	pivot
Cluburi de seniori*
Ani	Club
2002-2006	Dinamo Baumit
2006-2009	KC Veszprem
Echipa națională
Ani	Țară	Ap	(G)

·         2014: Maicon Pereira de Oliveira (n. 8 mai 1988 în Rio de Janeiro – 8 februarie 2014^[1]) a fost un jucător de fotbal brazilian. El a jucat pe la echipe ca Steaua București, Șahtior Donețk și alte cluburi din Ucraina.

* 2017: Rina Matsuno (jap. 松野 莉奈, Matsuno Rina; n. 16 iulie 1998, Tokio, Japonia – d. 8 februarie 2017, Japonia) a fost un idol japonez, fotomodel, actriță și cântăreață japoneză. Ea a fost din 2010 membra unei trupei de fete Shiritsu Ebisu Chuugaku, membra trupei Minichia Bears. A murit pe 8 februarie 2017 din cauza unei boli de inimă. Înainte de moartea sa, a postat pe contul ei de Instagram, pe 6 februarie, spunând că s-a întors dintr-o excursie cu familia la Hakone. Cauza decesului: aritmie cardiacă.

Sărbători

·         În calendarul Ortodox: Sf Mare Mc Teodor Stratilat, Sf Proroc Zaharia

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mare Mc Teodor Stratilat,

 Sf Proroc Zaharia

Sf Mare Mc Teodor Stratilat

Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat

• • 

    Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat

    Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat

Văzând locuitorii Evhaitei balaurul omorât de Sfântul Teodor s-au mirat și au strigat cu toții: „Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh.

Precum lumina soarelui veselește ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvântul despre mucenici strălucește în mințile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobește cu stelele, tot astfel și Biserica lui Dumnezeu, cu sfinții mucenici. Precum florile împodobesc câmpul, tot astfel și mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mângâiere celor necăjiți, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate și sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoințele cele mari ale mucenicilor sunt cununi strălucite ale sfinților, pentru că ei și-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit că gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea și Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaș al neamului omenesc, sârguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuința Raiului; și tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioși.

Acela și în vremurile noastre, zice Uar, sluga Sfântului Teodor, scriitorul pătimirii lui, a ridicat fiara cea cumplită asupra turmei lui Hristos, adică pe Liciniu, căruia, dreptcredinciosul împărat Constantin îi dăduse ca femeie pe sora sa. Acest Liciniu luând sceptrul de la păgânul Maximian și urmând aceluia în toate, a ridicat prigonire asupra celor ce erau însemnați prin dreapta credință și a trimis poruncă în toate cetățile și țările sale păgânești, prin care a ucis ostași viteji fără de număr. El a ucis pe cei 40 de mucenici în Sevastia și 45 de ostași în Nicopolia Armeniei, cum și pe Sfântul Andrian, fiul împăratului Prov. Asemenea și pe cei 70 de aleși ostași și boieri din palatul său și pe cei 300 de bărbați din Macedonia. Apoi, văzând preanelegiuitul că o mulțime fără de număr defăima poruncile sale păgânești și se ofereau bucuroși morții pentru dreapta credință, a poruncit să caute pe cei mai însemnați și mai cinstiți dintre creștini, citi erau prin cetăți și prin cetele ostașilor. Numai pe aceia îi silea la închinarea la idoli, nebăgând în seamă mulțimea cea de obște a credincioșilor, dar nădăjduind ca, prin frică, să silească pe toți cei ce erau sub stăpânirea lui.

Pretutindeni fiind cercetați cu mare sârguința cei mai însemnați creștini, s-a făcut înștiințare lui Liciniu, care pe atunci era în Nicomidia, și despre Sfântul Teodor Stratilatul, care se afla atunci în cetatea Iracliei, aproape de Marea Neagră, și a dovedit că este creștin și pe mulți îi întorcea la Hristos.

Sfântul Teodor era de neam din Evhaita, ce nu este departe de cetatea Iracliei, om viteaz și îmbărbătat, foarte frumos la față, înțelept și ales orator. Pentru aceea îl numeau Vrioritor, care se tâlcuiește "izvor de oratorie", și era pus de împărați ca stratilat, adică voievod, iar cetatea Iracliei era dată în stăpânirea lui, ca unui vrednic pentru vitejia sa, ce era vestită în acel timp, când a ucis un balaur în Evhaita. Nu departe de cetatea Evhaitei era un câmp pustiu. În partea dinspre miazănoapte și într-însul era o prăpastie mare și, în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toți, când ieșea din acel loc; și orice îi ieșea înainte, om sau animal, îl mânca. Auzind de aceasta, Sfântul Teodor, vrednicul ostaș al lui Hristos, fiind cu ceata sa pe acolo, a plecat singur, nespunând nimănui despre gândul său, înarmat cu obișnuitele arme și având la piept o cruce de mare preț, căci și-a zis în sine: "Voi merge și voi izbăvi moștenirea mea de acel cumplit balaur, cu puterea lui Hristos". Când a sosit în câmpul acela, văzând iarba verde, a descălecat și s-a culcat să se odihnească.

În partea de miazăzi a cetății Evhaita locuia o femeie drept-credincioasă, anume Eusebia, bătrâna, care cu câțiva ani mai înainte cerând cinstitul corp al Sfântului Teodor Tiron, care a pătimit pe timpul împărăției lui Maximian și Maximin, l-a îngropat cu aromate în casa sa din Evhaita și în toți anii săvârșea pomenirea aceluia. Aceasta, văzând pe al doilea Teodor, ostașul lui Hristos, numit stratilat, dormind în câmpul acela, a mers la dânsul cu mare frică și, luându-l de mână, l-a deșteptat zicându-i: "Scoală-te, frate, și du-te degrab din locul acesta, fiindcă nu știi ce este aici; iată, multora li s-a întâmplat moarte cumplită în locul acesta". Cinstitul mucenic Teodor al lui Hristos, sculându-se, a zis către dânsa: "Ce groază mare este aici, măicuță?" Roaba lui Dumnezeu Eusebia a zis: "Fiule, aici este un balaur mare și de frica lui nimeni nu poate să treacă, pentru că în toate zilele, balaurul, ieșind din cuibul său, pe oricine află, om sau dobitoc, îl ucide și-l mănâncă". Ostașul lui Hristos, Teodor, i-a zis: "Du-te maică și stai departe de locul acesta și vei vedea puterea lui Hristos".

Acea cinstită femeie plecând din locul acela, s-a aruncat la pământ plângând și zicând: "Dumnezeule al creștinilor, ajută-l în ceasul acesta". Sfântul mucenic al lui Hristos, Teodor, făcându-și semnul crucii s-a lovit în piept și, uitându-se la cer, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din ființa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie și mi-ai dat biruință asupra potrivnicului; Tu ești același, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruință din înălțimea Ta cea sfântă, ca să biruiesc pe vrăjmașul balaur". Apoi către calul său, vorbindu-i ca unui om, a zis: "Știm dumnezeiasca putere, tărie întru toți, în oameni și în dobitoace; deci, să mă ajuți pe mine, Hristoase, întărindu-te pe tine, ca să biruiesc pe cel potrivnic". Calul, ascultând cuvintele stăpânului său, aștepta ieșirea balaurului. Atunci mucenicul lui Hristos, apropiindu-se de prăpastie, a strigat cu glas mare către balaur: "Ție îți poruncesc în numele Domnului meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit de voie pentru neamul omenesc, să ieși din locul tău și să vii la mine". Balaurul, auzind glasul sfântului, a ieșit și se cutremura pământul în acel loc. Calul Sfântului Teodor s-a așezat cu picioarele pe balaurul cel înfricoșat care ieșise. Apoi, ostașul lui Hristos, Teodor, a lovit cu sabia pe balaur și, omorându-l, a zis: "Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, că m-ai auzit în ceasul acesta și mi-ai dat biruință asupra balaurului". Apoi s-a întors în pace, în calea sa, la cetele sale, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

Auzind de aceasta, toată cetatea Evhaitei și popoarele cele din jur, au ieșit cu toții în câmpul acela și, văzând balaurul omorât de Sfântul Teodor, s-au mirat și strigau cu toții: "Mare este Dumnezeul lui Teodor". Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Sfântul Teodor, viețuind în cetatea Iracliei, propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și mulți dintre elini se întorceau și se făceau creștini. Apoi, în toate zilele, popoarele veneau la Sfântul Botez și toată Iraclia a primit sfânta credință.

Acestea toate auzindu-le păgânul împărat Liciniu, s-a mâhnit foarte mult și a trimis din Nicomidia, unde era atunci, în cetatea Iracliei, niște protectori, cu ostașii lor, ca, luând pe Teodor Stratilat, cu cinste să-l aducă la dânsul. Ajungând la Iraclia, Sfântul Teodor i-a primit cu cinste, făcându-le ospăț mare și dându-le daruri ca unor oameni împărătești. Aceia au chemat la Liciniu pe sfântul, zicând: "Vino în Nicomidia, la împăratul care te iubește pentru că, auzind de vitejia, frumusețea și înțelepciunea ta, dorește foarte mult să te vadă, vrând cu laudă vrednică și cu daruri să te cinstească". Sfântul Teodor le-a zis: "Voia împărătească și a voastră să fie, dar astăzi și mâine bucurați-vă și vă veseliți. Apoi vom merge și vom face ceea ce se cade a face".

A treia zi, trimișii silind pe sfântul să meargă cu dânșii la împărat, el n-a mers, ci și pe unii din oamenii trimiși la dânsul i-a oprit, iar pe alții i-a trimis cu o scrisoare la împărat. În scrisoare i-a spus că nu-i este cu putință a lăsa cetatea în acel timp, când se face tulburare în popor, pentru că mulți, lăsând pe părinteștii zei se închină lui Hristos și acum aproape toată cetatea, întorcându-se de la zei, slăvește pe Hristos și așa se silește că cetatea Iraclia să se depărteze de la împărăția ta. De aceea rog, împărăția ta, să te ostenești și să vii aici, luând cu tine pe zeii cei mari și aceasta pentru două pricini: pe de o parte, ca să împaci pe poporul cel tulburat, iar pe de alta, ca să întărești dreapta credință către zei, aducându-le jertfă cu noi, înaintea a tot poporul. Pentru că, văzându-ne poporul că ne închinăm zeilor celor mari, toți ne vor urma și se vor întări în părinteasca credință. O scrisoare ca aceasta Sfântul Teodor a scris împăratului Liciniu, îndemnându-l să vină în Iraclia, pentru că sfântul voia să pătimească în cetatea sa, adică s-o sfințească cu sângele său vărsat pentru Hristos și să întărească și pe alții în sfânta credință, prin mucenicească și bărbăteasca sa nevoință. Liciniu, împăratul, luând scrisoarea aceea a stratilatului și, citind-o, s-a înveselit. Apoi, nezăbovind, a luat din oastea sa și din cetățenii care aveau dregătorie în Nicomidia ca la 8 000 și, bucurându-se, s-a dus în Iraclia cu boierii și voievozii săi, ducând cu ei și idolii cei mai mari, de aur și de argint.

În noaptea aceea, sfântul, rugându-se după obiceiul său, a avut vedenia aceasta: se vedea deschis acoperișul casei în care locuia și lumină cerească, ca un foc mare, l-a strălucit, pogorându-se pe capul lui și un glas s-a auzit de sus, zicându-i: "Îndrăznește, Teodore, că sunt cu tine". După acel glas, s-a sfârșit vedenia, iar sfântul a cunoscut că a venit vremea pătimirii lui pentru Hristos și se bucură cu duhul.

Auzind că împăratul se apropie de cetate, a intrat în camera sa de rugăciune, cea mai din lăuntru și s-a rugat cu plângere, zicând: "Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăsești pe toți cei ce nădăjduiesc în Tine și îi aperi, fii milostiv și mă păzește de înșelăciunea vrăjmașului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei și să nu se bucure vrăjmașul meu de mine. Fii cu mine, Mântuitorule, în nevoința mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfânt. Tu mă întărește, ca să rabd pentru Tine cu bărbăție, până la sânge și să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum și Tu, iubindu-ne, Ți-ai dat pe cruce sufletul pentru noi". Așa rugându-se Sfântul Teodor cu lacrimi și-a spălat fața, apoi, îmbrăcându-se luminos, a încălecat pe calul său frumos, pe care odinioară a ucis balaurul din Evhaita și astfel a ieșit cu oastea sa și cu cetățenii în întâmpinarea împăratului. Apoi i s-a închinat precum se cădea, făcându-i urare și zicându-i: "Bucură-te, împărate prea-puternic și atotstăpânitor".

Împăratul, primind cu mare dragoste pe Sfântul Teodor, l-a sărutat și i-a zis: "Bucură-te și tu, preafrumosule tânăr, viteazule ostaș, slăvitule stratilat, luminatule ca soarele, păzitorule înțelept al legilor părintești, vrednicule de diademă, pentru că ți se cade să fii împărat după mine". Și, vorbind amândoi multe lucruri vesele, au intrat în cetate cu timpane și trâmbițe, dănțuind și veselindu-se.

A doua zi, fiind pregătit împărătescul scaun, în mijlocul cetății, la un loc înalt de priveliște, a venit Liciniu, împăratul, cu toată slava sa și cu Teodor stratilatul. Apoi a început a lăuda cetatea, poporul și pe stratilat, zicând: "Cu adevărat locul acesta este vrednic a se numi scaun dumnezeiesc. Se cuvine ca astfel să se cheme locul acesta, deoarece cetatea este mare și oamenii drept-credincioși către zei. Cu adevărat într-alt loc nu se cinstesc zeii astfel ca aici și nici nu este alt loc mai cuviincios și mai potrivit pentru slujba marilor zei decât acesta. De aceea și Iraclie, minunatul și prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia și al zeiței Alimina, au iubit locul acesta și, în numele lor, s-a numit cetatea aceasta Iraclia. Cu adevărat vrednic este locul acesta de stăpânirea ta, domnule Teodor, ție ți se cade a stăpâni o cetate minunată ca aceasta, tu ești vrednic a cârmui atâta popor, deoarece ești drept-credincios către zei și toată dragostea ta este către dânșii, iar ziua și noaptea nu te îndeletnicești cu altceva decât numai cu aceasta, ca să placi zeilor elinești. Deci, acum arată înaintea noastră dragostea ta ce o ai către dânșii și adu-le jertfă cu închinăciune, ca tot poporul să vadă osârdia ta către zei și să știe că ești prieten zeilor celor mari și iubit de împăratul".

Acestea le zicea împăratul, momind și amăgind pe sfântul. Iar Sfântul Teodor i-a răspuns: "Împărate, fie voia ta. Însă să-mi dai în casa mea zeii elinești de aur și de argint pe care i-ai adus cu tine, ca mai întâi să-i cinstesc cu jertfe, cu cădiri, cu aromate și cu închinăciune, în noaptea aceasta și în noaptea cealaltă. Apoi, la arătare, când vei porunci, le voi jertfi înaintea a tot poporul". Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat și îndată a poruncit să se aducă zeii cei mari de aur și de argint, pe care, luându-i, Sfântul Teodor, i-a dus în casa sa. În noaptea aceea a sfărâmat și a zdrobit în bucăți mici pe toți idolii și i-a împărțit la săraci. După două zile, împăratul a trimis la sfânt, poruncindu-i să-și împlinească făgăduința la arătare, adică în acea zi să aducă jertfă zeilor, înaintea poporului.

Sfântul a făgăduit să împlinească aceea și, sculându-se, s-a dus la împărat cu sârguință, iar împăratul a ieșit la locul de priveliște în mijlocul cetății și, așezându-se pe scaun, a zis către dânsul: "Prea înțeleptule Teodor, alesule stratilat, cinstitule de împărații cei mai înainte de noi, iată a sosit ziua jertfei și a prăznuirii. Deci, adu jertfă zeilor la arătare, ca să vadă și ceilalți oameni osârdia ta către zei și să se învețe a fi mai sârguitori și mai calzi către dânșii". Împăratul zicând acestea, un sutaș, anume Maxentie, fiind de față, a zis către împărat: "Mă jur pe marii zei că astăzi a fost amăgită împărăția ta de necuratul acesta de Teodor, căci eu am văzut ieri capul de aur al zeiței Artemida în mâinile unui sărac care se veselea și, întrebându-l unde l-a găsit, mi-a spus că i l-a dat Teodor stratilat". Auzind aceasta, împăratul s-a cutremurat cu totul și, îndoindu-se, a tăcut multă vreme. Sfântul i-a răspuns: "Așa este, împărate, mă jur pe puterea Hristosului meu că cele ce-ți spune Maxentie, sutașul, sunt adevărate și bine am făcut că am sfărâmat zeii tăi, căci dacă nu au putut să-și ajute lor, fiind sfărâmați, apoi cum pot să-ți dea ajutor ție?"

Iar Liciniu auzind un răspuns că acesta al Sfântului Teodor, a rămas fără de glas ca un mut și ieșit din minte. Apoi, de multă mâhnire, punându-și dreapta pe obraz, se întrista, zicând: "Vai mie, vai mie, cum sunt de batjocorit. Ce să zic și ce să fac, nu știu. Fiind împărat atotputernic, am venit la omul acesta pierzător, adunând atâta mulțime de oameni și acum sunt batjocorit de toate taberele vrăjmașilor. Dar mai ales mă jelesc pentru că, pe zeii mei, purtătorii de biruință, ticălosul acesta i-a sfărâmat și i-a împărțit la săraci".

Apoi a zis către Sfântul Teodor: "Teodore, acestea sunt răsplătirile tale către zei pentru darurile ce ai luat de la dânșii? Acestea nădăjduiam eu când te cinsteam pe tine? Pentru aceasta am plecat din Nicomidia și am venit aici la tine? O! răule și necuviosule! Cu adevărat fiu al vicleșugului și locaș al vicleniei, care cu înșelăciune m-ai făcut să viu aici. Mă jur pe puterea marilor mei zei că nu-ți voi răbda aceasta, nici spre bine nu-ți va fi scornirea aceasta, o! prea nerușinatule".

Sfântul i-a răspuns : "Împărate fără de minte, de ce te mânii, vezi singur și înțelege bine puterea zeilor tăi. Căci de ar fi fost aceia cu adevărat dumnezei, apoi de ce n-au putut să-și ajute? De ce nu s-au miniat asupra mea când îi tăiam, nici n-au trimis foc să mă ardă? Ci, fiind neînsuflețită și nelucrătoare materie, se tăiau de mâini omenești ca aurul și ca argintul. Tu, împărate, te mânii și te superi, iar eu mă îmbărbătez și nu bag în seamă minia ta. Tu te mâhnești, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupți cu Dumnezeu, iar eu binecuvântez pe Dumnezeu. Tu hulești pe ade-văratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cântări. Tu te închini zeilor celor morți, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujești necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpân, Hristos, cel ce șade pe serafimii cei curați. Tu cinstești pe urâtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăiește în veci. Tu ești din Tracia, iar eu sunt boier al Romei. Tu ești Liciniu, vânturătorul, iar eu, Teodor, darul lui Dumnezeu. Nu te mânia, o, împărate, nici nu te iuți, pentru că acestea făcându-le, arăți tirania ta cea dinăuntru și te asemeni măgarului și catârului".

Atunci, Liciniu, împăratul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să-l întindă gol pe sfânt, în patru părți și să-l bată cu vâna de bou. Și băteau ostașii pe mucenic fără cruțare, schimbându-se de câte trei și patru ori. Apoi au dat sfântului șase sute de lovituri pe spate și cinci sute pe pântece și-l batjocorea împăratul zicându-i: "Teodore, așteaptă până ce va veni la ține Hristos Dumnezeul tău, Care te va scoate din mâinile celor ce te bat". Sfântul a răspuns: "Fă ceea ce vrei și nu înceta, căci nici necazul, nici strâmtoarea, nici bătăile, nici sabia, nici oricare muncă nu mă va despărți de dragostea lui Hristos".

Împăratul, mâniindu-se mai tare, iarăși i-a zis: "Oare mărtu-risești încă pe Hristos?" Și a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul și cu făclii aprinse să-l ardă și cu hârburi ascuțite să-i frece rănile. Sfântul, răbdând toate acestea cu bărbăție, nimic nu zicea decât numai: "Slavă Ție Dumnezeul nostru". După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfânt în temniță și să-i lege picioarele în obezi și să nu-i dea nimic să mănânce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce și l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfântul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Așa și Liciniu i-a pironit mâinile și picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfântului răni și dureri, căci au bătut un piron ascuțit și lung în părțile ascunse ale lui și cu briciul l-au tăiat. Alți tineri și copii, încordându-și arcurile cu săgeți, săgetau fața lui, încât i-au scos cu săgeți și luminile ochilor.

Eu - zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzând chinurile lui cele grele și auzind suspinele lui cele dureroase, aruncând cărticica pe care o scriam, am început să plâng înaintea picioarelor lui, zicând: "Binecuvântează-mă. Dă cuvântul tău cel mai de pe urmă robului tău". Iar stăpânul meu, ostașul lui Hristos - Teodor - a zis către mine cu glas blând: "Uare, nu lăsa slujba ta și nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele și ziua sfârșitului meu". Apoi, strigând către Domnul, el a zis: "Doamne, ai zis mai înainte: Eu sunt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sunt scoase, mi se rănește fața, mi se sfărâma dinții iar oasele pe cruce mi se frâng. Pomenește-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc și piroane; de acum, primește duhul meu, ca să mă duc din viața aceasta".

Acestea zicându-le, mucenicul a tăcut și n-a mai grăit nimic, pentru că tot trupul lui era sfărâmat. Iar Liciniu, socotind că acum mucenicul era mort, l-a lăsat pe cruce spânzurat. Atunci, înaintea schimbării străjii pentru noapte, îngerul Domnului l-a pogorât de pe cruce și l-a făcut cu totul întreg și sănătos, precum era mai întâi și, sărutându-l, i-a zis: "Bucură-te și te întărește cu darul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu. Dar pentru ce ai zis că te-a lăsat? Săvârșește-ți alergarea nevoinții tale, că vei veni către Domnul, ca să iei cununa nemuririi, cea pregătită ție". Îngerul, zicând acestea mucenicului, s-a făcut nevăzut, iar Sfântul mucenic Teodor, mulțumind lui Dumnezeu, a început a cânta: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și voi binecuvânta numele Tău, în veac și în veacul veacului.

Liciniu, nesosind încă ziua, a trimis doi sutași ai săi, pe Antioh și Patricie, zicând către dânșii: "Mergeți și aduceți trupul lui Teodor cel ce rău a murit, ca în raclă de plumb să se așeze și să-l arunc în adâncul mării, că nu cumva creștinii cei nebuni să-l ia". Sutașii, apropiindu-se de locul crucii, au văzut crucea, iar pe mucenicul cel răstignit pe dânsa nu l-au văzut. Atunci a zis Antioh lui Patricie: "Cu adevărat grăiesc galileenii, că Hristos al lor S-a sculat din morți; precum mi se pare și pe Teodor, robul Său, l-a înviat". Patricie, venind mai aproape de cruce, a văzut pe Sfântul Teodor șezând și lăudând pe Dumnezeu. Apoi, Patricie a strigat cu glas mare, zicând: "Mare este Dumnezeul creștinilor și nu este alt Dumnezeu afară de El".

Apropiindu-se amândoi sutașii de sfânt, au zis: "Rogu-te, mucenice al lui Hristos, primește-ne pe noi. Din ceasul acesta suntem și noi creștini". Acei doi sutași crezură în Hristos în acea zi, iar cu dânșii încă 70 de ostași. Înștiințându-se de aceasta, Liciniu a trimis pe Sixt, slujitorul său, și împreună cu dânsul 300 de ostași, ca să ucidă pe toți cei ce crezuseră în Hristos. Ei, mergând și văzând minunile ce le făcea Sfântul Teodor cu puterea lui Hristos, au crezut și aceia în Domnul nostru Iisus Hristos. Și s-a adunat mulțime nenumărată de popor în locul acela, strigând: "Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creștinilor, și nu este alt Dumnezeu afară de El". Apoi iarăși strigau: "Unde este Liciniu, tiranul, să-l ucidem? Pentru că noi avem ca Dumnezeu și Împărat pe Hristos, Cel propovăduit de Teodor".

Atunci s-a făcut mare gâlceava și tulburare în popor, precum și vărsare de sânge, pentru că a venit un ostaș cu sabia, anume Leandru, care s-a repezit asupra Sfântului Teodor, vrând să-l lovească, iar Sixt, slujitorul împăratului, l-a oprit, i-a smuls sabia din mâinile lui și l-a străpuns prin mijloc. Alt ostaș, pe nume Mirpos, repezindu-se, a ucis pe slujitor. Sfântul Teodor, potolind tulburarea poporului, a strigat: "Încetați, iubiților! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit, oprind pe îngeri ca să nu se facă izbândire neamului omenesc".

Sfântul Teodor multe grăind, rugându-i și sfătuindu-i, a potolit gâlceava și tulburarea poporului și mergea pe lângă închisoare. Dar în urma sa era toată mulțimea poporului și a ostașilor, iar cei ce erau în închisori, legați, strigau cu glas mare către sfânt: "Miluiește-ne, robul lui Dumnezeu, Celui de sus". Sfântul, dezlegându-i din legături, cu cuvântul și ușile temniței deschizând, le-a grăit: "Mergeți în pace și mă pomeniți, o! bărbaților". Apoi s-a adunat la dânsul toată cetatea și toți, lepădându-se de închinarea la idoli, prea-măreau pe Hristos, unul Dumnezeu, iar cei neputincioși se tămăduiau și diavolii din oameni se izgoneau, căci, de care se atingea sfântul numai cu mâna sau numai cu hainele, îndată acela câștiga tămăduirea.

Un ostaș oarecare, din cei mai de aproape ai lui Liciniu, văzând cele ce se făceau, a alergat la Liciniu, spunându-i: "Toată cetatea, lăsând pe zei, crede în Hristos, prin învățătura și vrăjile lui Teodor". Împăratul, umplându-se de mânie, îndată a trimis un speculator, ca să taie capul lui Teodor. Dar poporul, văzând pe speculator, a ridicat iarăși gâlceava și tulburare, sculându-se asupra lui Liciniu, voind să ucidă pe speculator. Sfântul i-a sfătuit cu blânde cuvinte să înceteze o scornire ca aceea, zicându-le: "Fraților și părinților, nu ridicați război asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie, de acum mi se cade să mă duc la Domnul meu, Iisus Hristos!"

Acestea zicând, a început a se ruga lui Dumnezeu, apoi a binecuvântat pe frați și s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi a zis sluga sa: "Fiul meu, Uare, să te îngrijești a scrie ziua săvârșirii mele, iar trupul meu să-l duci în Evhaita, spre stăpânirea strămoșilor mei, iar când și tu te vei sfârși, să poruncești să te îngroape de-a stânga mea". Și, rugându-se din nou, a zis: "amin". După aceasta și-a plecat sub sabie cinstitul și sfântul său cap și astfel s-a săvârșit, mucenicește, în opt zile ale lunii Februarie, sâmbăta, la trei ceasuri din zi. După tăierea lui, tot poporul a făcut cinste mare sfântului, întâmpinându-l cu lumânări și tămâie. Apoi, la loc cinstit a pus trupul lui, care, a fost dus apoi în Evhaita cu slavă, în opt zile ale lunii Iunie. Și se făceau acolo minuni mari și nenumărate, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și închinăciune, în veci. Amin.

*

* *

Se cuvine a ști că sunt doi sfinți Teodori mari mucenici în Evhaita. Cel dintâi, Tiron, și al doilea este acesta, Stratilat. Sfântul Teodor Tiron a pătimit mai înainte în împărăția lui Maximian și Maximin, nepotul său, în anul de la facerea lumii 5797, iar de la nașterea lui Hristos, 289. Și s-a așezat în Evhaita, precum se scrie despre el, în 17 zile ale acestei luni. După dânsul, mai pe urmă, a pătimit acest Sfânt Teodor Stratilat, la 22 sau 23 de ani, în zilele lui Liciniu. Pe vremea împărăției lui Constantin, în anul de la zidirea lumii 5820, iar de la nașterea lui Hristos 312, l-a mutat asemenea în Evhaita. Amândoi acești sfinții sunt evhaiteni.

Sf Proroc Zaharia

Viața Sfântului Proroc Zaharia

• • 

    Sfântul Proroc Zaharia

    Sfântul Proroc Zaharia

Zaharia se tâlcuiește pomenire a lui Dumnezeu. El era din neamul lui Israil și din seminția lui Levi, fiu al lui Varahie și s-a născut în Galaad. A venit din pământul haldeilor, fiind bătrân, și, când se afla acolo, a prorocit multe poporului israelitean și a făcut multe semne, spre dovadă.

Zaharia se tâlcuiește pomenire a lui Dumnezeu. El era din neamul lui Israil și din seminția lui Levi, fiu al lui Varahie și s-a născut în Galaad. A venit din pământul haldeilor, fiind bătrân, și, când se afla acolo, a prorocit multe poporului israelitean și a făcut multe semne, spre dovadă. Acesta a zis lui Iosedec că va naște un fiu și că va fi preot al Domnului în Ierusalim. El a binecuvântat și pe Salatiil, pentru fiul său, zicându-i: Vei naște fiu și-i vei da numele Zorobabel. În vremea lui Chir, împăratul perșilor, i-a dat semn despre Cris, împăratul lidenilor. El a prorocit încă și despre prădarea Ierusalimului, despre sfârșitul lui și despre începutul și sfârșitul neamurilor. Apoi despre surparea templului, până în sfârșit și despre încetarea prorocilor, a preoților iudei, a sâmbetelor și pentru îndoita judecată. În sfârșit, mai prorocind și multe altele, a adormit în pace, la adânci bătrâneți.

TEATRU/FILM

 EMANOIL PETRUȚ

Biografie

Emanoil Petruț (n. 8 februarie 1932, Mărășești; d. 8 august 1983) a fost un actor român de teatru și film.

A fost căsătorit cu Catinca Ralea, personalitate culturală remarcabilă, fata academicianului Mihai Ralea. Copilăria și studiile generale în orașul natal, studii liceale la Focșani, unde interpretează “roluri de compoziție” pe scena teatrului “Pastia”. După un asemenea spectacol, susținut la matineu, George Vraca l-a sfătuit să se facă actor. În 1948 este trimis, pe cheltuiala orașului Mărășești, la Facultatea de Teatru din Iași, după primul an transferându-se la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din București, pe care îl absolvă în 1953. Debutează în film în 1951 (În sat la noi , r. Jean Georgescu) și în teatru în 1952 (cu trei roluri în Nepoții gornistului, pentru care primește Premiul de Stat). Între 1953 și 1957 joacă pe scena Teatrului “ Nottara”, apoi pe cea a Teatrului Național, unde se și angajează. În cei 18 ani de activitate scenică pe scena TNB, interpretează peste 100 de roluri, cele mai multe principale: Arbore din Apus de soare de B. Șt. Delavrancea, Nehludov din Învierea de Lev Tolstoi, Torvald din Nora de Ibsen, Răzvan din Răzvan și Vidra de B. P.Hașdeu etc. În film, realizează cu precădere partituri istorice, pe care le interpretează cu distincție și intuiția exactă a psihologiei personajului. În 1964 primește Premiul Festivalulului Cinematografic de la Mamaia pentru filmul Tudor (r. Lucian Bratu)^[1] iar în 1971, premiul ACIN pentru filmul Frații (r.Gică Gheorghe, Mircea Moldovan).

Cu un timbru inconfundabil de un mare dramatism a ajuns să fie vocea lui Decebal sau a lui Mihai Viteazul în filme istorice de mare succes semnate de Sergiu Nicolaescu.

Filmografie

·         Brigada lui Ionuț (1954)

·         Alarmă în munți (1955)

·         Secretul cifrului (1959)

·         Porto-Franco (1961)

·         Tudor (1962)

·         Merii sălbatici (1964)

·         Amintiri din copilărie (1965)

·         Sărutul (1965)

·         Runda 6 (1965)

·         Amprenta (1967)

·         Dacii (1967) - dublaj de voce

·         Răzbunarea haiducilor (1968)

·         Răpirea fecioarelor (1968)

·         Tinerețe fără bătrânețe (1968)

·         Lupta pentru Roma I (1968) - coproducție RFG/România/Italia

·         Lupta pentru Roma II (1969) - coproducție RFG/România/Italia

·         Mihai Viteazul (1971) - dublaj de voce

·         Frații (1970)

·         Decolarea (1971)

·         Parașutiștii (1972)

·         Cu mîinile curate (1972)

·         Ciprian Porumbescu (1973)

·         Aventurile lui Babușcă (1973)

·         Cantemir (1973)

·         Frații Jderi (1974)

·         Agentul Straniu (1974)

·         De bună voie și nesilit de nimeni (1974)

·         Trei scrisori secrete (1974)

·         Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)

·         Patima (1975)

·         Evadarea (1975)

·         Alarmă în deltă (1975)

·         Alexandra și infernul (1975)

·         Oaspeți de seară (1976)

·         Războiul independenței (1977)

·         Aurel Vlaicu (1977)

·         Severino (1978)

·         Pentru patrie (1978)

·         Revanșa (1978)

·         Vlad Țepeș (1979)

·         Clipa (1979)

·         Ultima frontieră a morții (1979)

·         Lumina palidă a durerii (1980)

·         Burebista (1980)

·         Iancu Jianu, zapciul (1980)

·         Iancu Jianu, haiducul (1981)

·         Liniștea din adîncuri (1982)

·         Întunericul alb (1982)

·         Femeia din Ursa Mare (1982)

·         Cucerirea Angliei (1982)

·         Întoarcerea Vlașinilor (1983)

·         Racheta albă (1984) - serial TV

Printre partenerii de filme îi găsim pe Geo Barton, Simona Bondoc, George Vraca, Alexandru Giugaru, Ștefan Ciubotărașu, Toma Caragiu, Olga Tudorache, George Calboreanu, Ștefan Mihăilescu-Brăila , Liviu Ciulei , Monica Ghiuță, Cornel Coman, Mircea Albulescu, Silviu Stănculescu, Ion Marinescu, Ileana Popovici, Marga Barbu, Amza Pellea, Florin Piersic, Vlad Rădescu, Sebastian Papaiani, George Constantin etc.

Emanoil Petruț

8 februarie 1932 - S-a născut Emanoil Petruț, actor.

CRISTINA STAMATE

Cristina Stamate
Date personale
Născută	8 februarie 1946  București, România
Decedată	27 noiembrie 2017 (71 de ani)[1]  București, România
Cauza decesului	accident vascular cerebral
Căsătorită cu	Dan Ivănescu[*]
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Cristina Stamate (n. 8 februarie 1946, București, România – d. 27 noiembrie 2017,^[1] București, România) a fost actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Filmografie
• 3Teatru
• 4Note
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Este fiica actorului Cristian Stamate și a Cătălinei (n. Rusu), S-a căsătorit la vârsta de 20 de ani în 1966 cu actorul Dan Ivănescu, fiind căsătorită cu acesta timp de 11 ani, până la decesul lui în 4 martie 1977. Și după căsătorindu-se în 1979 cu Zanfir Pop, fiind căsătorită cu acesta 20 ani, până la decesul lui în 30 decembrie 1999 și după cu Ticu Dumitrescu până în 2014.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Grăbește-te încet (1982)
• Secretul lui Bachus (1984)

TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Teatrul de Revistă Constantin Tănase

• Arca lui Nae și Vasile
• Bufonii regelui
• Dai un ban, dar face
• Idolul femeilor
• Nimic despre papagali
• Poftă bună lui Tănase
• Revista revistelor
• Te aștept diseară pe Lipscani
• Ura... și la gară
• Vara nu-i ca iarna

Teatrul Național de Televiziune

• Evantaiul

Teatrul Național Radiofonic

• Scene din viața lumii mari
• Stăpânul tăcerii

CRISTINA STAMATE - Cuplet extraordinar (In memoriam)

Cuplete muzicale cu Nicu Constantin si Cristina Stamate

RADU VÂLCAN

Radu Vâlcan
Date personale
Născut	8 februarie 1977 (44 de ani) București
Căsătorit cu	Adela Popescu 2015 - prezent
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Alma mater	Academia de Studii Economice din București
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Radu Vâlcan (n. 8 februarie 1977, București) este un actor și prezentator de televiziune român. A terminat Facultatea de marketing la Academia de Studii Economice din București. În adolescență își dorea să înființeze o trupă rock. În viață a fost călăuzit de bunica lui, care este cea mai importantă persoană din viață sa, fiind cea care l-a crescut.

CUPRINS

• 1Viață personală
• 2Carieră
• 3Activitate în film și televiziune
• 4Note

VIAȚĂ PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 2010, Adela Popescu și Radu s-au întâlnit pe platourile de filmare unde se filma telenovela Iubire și Onoare. După cinci ani de când se cunoscuseră, Adela și Radu au hotărât să să se căsătorească. În 2015 s-au căsătorit,^[1] iar în 2016 li s-a născut primul copil.^[2] În prezent, au împreună 3 copii.

CARIERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Din august 2009, Radu Vâlcan și-a început cariera în televiziune la Acasă TV, ca prezentator al emisiunii „Povestiri adevărate” și a învățat foarte multe de la întreaga echipă, oferindu--se posibilitatea să evolueze personal și profesional.

Înainte de a lucra la Acasă TV, a prezentat știrile sportive la Prima TV și emisiunea „Impact”. Din cauza televiziunii nu a mai avut timp de modelling, pe care l-a lăsat deoparte pentru o perioadă de timp, și nu s-a mai dus la prezentări de modă, făcând doar câteva spoturi pentru reclame.

În televiziune a ajuns datorită unei provocări pe care a acceptat-o, ceea ce i s-a părut interesant, iar mai târziu a început să îi placă. Ulterior, a renunțat la postul de prezentator de la Acasă TV, pentru a se dedica actoriei, jucând în telenovela „Iubire și Onoare”. Atunci a și intrat în atenția publicului, iar în același an a participat la emisiunea „Dansez pentru tine” de la Pro TV, unde a câștigat un premiu de popularitate în urma voturilor primite din partea publicului. Tot în 2009, Radu Vâlcan a fost desemnat „Cea mai sexy vedetă tv” în cadrul premiilor TV Mania. 

ACTIVITATE ÎN FILM ȘI TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Anul	Titlul	Rolul	Notițe
2009	Povestiri Adevarate	Prezentator
2011	Pariu cu Viața	Tudor
2011	Iubire și Onoare	Amir bin Hussein el-Jisr	rotagonist 2 sezoane
2013	O nouă viață	Tudor
2015 2016	„Temptation Island-Insula iubirii	Prezentator
2016	#Selfie 69	Bărbat București 1

• 2017- My Little Pony Filmul- Regele Storm (dialog română) ^[3]

Amenajare interioară Smart Luxury - Acasă la Adela Popescu și Radu Vâlcan, Delta Studio Design

DRAGOȘ TUREA

• 
• 
• 

Dragoș Turea s-a născut la 8 februarie 1980 în Chișinău, RSSM. Își face studiile la Facultatea de Comunicare Audiovizuală a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, România. În 2006 obține licența în Arta Cinematografică, Regie Film și TV la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, Moldova.

Dragoș Turea își începe cariera ca regizor și producător de televiziune, fiind realizatorul mai multor emisiuni de divertisment locale. În 2007 lansează documentarul Vasile Mămăligă (scurtmetraj), film premiat de Uniunea Cineaștilor din Moldova. În 2009 Dragoș Turea devine fondatorul studioului „Parmis Film Studio” și începe producția următorului său proiect de autor, documentarul de lungmetraj Grădina Sovietică, iar după 10 ani de investigații îl lansează în premiera mondială la Sarajevo Film Festival 2019.

Dragoș Turea: „Documentarul „Grădina sovietică” ar putea sta la baza unui film de ficțiune”

IORGU CARAGIALE

Sari la navigareSari la căutare

Iorgu Caragiale
Date personale
Născut	1826 Constantinopol, Imperiul Otoman(Turcia)
Decedat	1894 București, Regatul Vechi al României (România)
Cetățenie	România
Ocupație	actor, dramaturg
Modifică date / text

Iorgu Caragiale (n. 1826, Constantinopol – d. 1894, București) a fost un actor și dramaturg român. Iorgu Caragiale este fiul lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Gheorghe Caragea în suita sa. Ca și ceilalți doi frați ai lui - Luca Șt. Caragiale și Costache Caragiale - s-a născut la Constantinopol în Imperiul Otoman.

Papura Voda (1994) - Iorgu Caragiali

JEAN PETROVICI

Jean Petrovici (n. 19 iunie 1924, Roman - d. 8 februarie 2005, București) a fost un regizor de filme documentare român.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Pui de șoim (1953)
• Chemare (1957)
• O vizită prietenească (1958)
• Cartierul nostru (1959)
• Un om obișnuit (1960)
• Carnet de practică (1961)
• Oameni bogați (1962)
• Pretutindeni muncesc oameni (1963)
• Școala de la Meri (1964)
• Pasiuni (1965)
• Zilele Sighișoarei (1965)
• Scoica (1966)
• Ziua recoltei (1966)
• Tradiții (1967)
• Digul (1968)
• Muguri (1969)
• Atenție, fragil! (1969)
• Chimia în slujba agriculturii (1969)
• Cravata roșie (1969)
• Acoperișul (1970)
• Scurtcircuit (1970)
• Visele copilăriei (1971)
• A XXVII–a aniversare (1971)
• Vizita președintelui Consiliului de Stat al României, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în Finlanda (1971)
• Vizita președintelui Consiliului de Stat al României, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în Maroc (1971)
• Băile Felix (1972)
• Adunarea populară din 1 Mai (1972)
• Creșterea vacilor în I.A.S. (1972)
• Porumbeii și fanfara (1973)
• Vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceausescu în județele Vaslui și Iași (1973)
• Vizita oficiala a tovarășului Nicolae Ceaușescu în unele țări ale Americii Latine. Republica Cuba (1973)
• Vizita oficiala a tovarășului Nicolae Ceaușescu în unele țări ale Americii Latine. Oaspeți de onoare ai Republicii Costa Rica (1973)
• 23 august 1973 (1973)
• Universul lor (1974)
• După 16 ani (1974)
• Orizont XXX Bacău (1975)
• Efectele biologice ale curentului electric (1975)
• Avanpremieră (1976)
• Chimia româneasca la TIBCO ’75 (1976)
• Mihai Eminescu (1976)
• Nivea – semicentenar (1976)
• Partener comercial de prestigiu, chimia (1976)
• Platformele de foraj marin (8 filme) (1976-1982)
• Docul uscat (1977)
• O industrie a frumuseții (1977)
• Fabricat în România – „Gloria” – Platforma de foraj marin (1978)
• La închiderea ediției (1978)
• Nivea 50 – La închiderea ediției (1978)
• Petronauții (1978)
• Premieră în largul Mării Negre (1978)
• Treptele pietrei (1978)
• Colaborare și cooperare reciproc avantajoase (1979)
• Drumul pietrei (1979)
• Imprudențe mici, consecințe mari (1979)
• Industria chimică româneasca – prezent și perspectivă (1979)
• Industrialexport la salonul chimiei (1979)
• ICECHIM XXX (Album festiv) (1980)
• O nouă premieră industrială (1980)
• Prim plan – Cercetarea științifică în dezvoltarea industriei chimice (1980)
• Trei starturi (1980)
• Vasilache și Mărioara (1981)
• Geneza (1982)
• Constantin Lucaci (1985)
• Virtuozitate (1987)
• Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari (1988)
• Flăcările din adâncuri (1989)
• Un vis prometeic (1989)

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Un exemplu de urmat (Leipzig, 1960)
• Pretutindeni muncesc oameni (Mamaia, 1964)
• Pasiuni (Mamaia, 1966)
• Tradiții (Tarbes, 1973)
• La echinocțiul de toamnă (ACIN 1984)
• Constantin Lucaci (Padova, 1986)
• Virtuozitate (ACIN 1987)
• Flacăra din adâncuri (ACIN 1989)

 MIOARA BUESCU

Mioara Buescu

Țară

 România

Număr

Mioara

Numărul familiei

Buescu

Naștere

București, România (1926)

Moarte

București, România (2006)

designer de teatru roman. Între 1951 și 1986, Mioara Buescu a proiectat peste șaptezeci de spectacole produse de Teatrul de Păpuși Țăndarică (azi, Teatrul de animație Țăndărică ). Printre acestea se numără: Elefănțelul curios (1963) de Nina Cassian, regia Ștefan Lenkisch , în care obiectele care compun decorul joacă un contrapunct ironic la personajul principal; Cele trei neveste ale lui Don Cristobal de Valentin Silvestru după Federico García Lorca , regia Margareta Niculescu , pentru care Buescu a creat un decor transformabil; Cabarettissimo(1969), regizat de Margareta Niculescu și Ștefan Lenkisch, în care Buescu a experimentat noi forme de păpuși și manipularea păpușilor ; Don Quijote (1979), regia Ștefan Lenkisch, cu marionete expresioniste; iar pentru producții inovatoare aleIrinei Niculescu, Frumoasele Pasiuni Electrice (Pasiuni electrice, 1980), Petrouchka (Petrușka) și Renard (1982), Buescu a proiectat marionete cu tije foarte mici.

A creat proiecte de teatru pentru regizoarea Irina Niculescu în Belgia, Canada, Polonia, Norvegia și Elveția, unde talentul ei a fost foarte apreciat. De asemenea, a conceput spectacole produse în Egipt, Germania și Danemarca.

Munca Mioarei Buescu ca scenograf a fost spectaculoasa si bogat inventiva. În opera ei era umor și era evocată o distanță ironică care era invariabil foarte tandră. În modelele ei de păpuși, ea a creat portrete de neuitat care exprimau o umanitate profundă.

POEZIE

ALEXANDRU A. PHILIPPIDE

Alexandru A. Philippide
Academicianul Alexandru A. Philippide
Date personale
Născut	1 aprilie 1900[1]  Iași, România
Decedat	8 februarie 1979 (78 de ani)[1]  București, Republica Socialistă România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Alexandru Philippide
Căsătorit cu	Paraschiva (n. Nichimis)
Copii	Ana
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor traducător poet
Activitate
Domeniu	Scriitor, traducător, poet
Alma Mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Societăți	Academia Română
Premii	Premiul Herder
Membru titular al Academiei Române
Modifică date / text

Alexandru A. Philippide (n. 1 aprilie 1900,^[1] Iași, România – d. 8 februarie 1979,^[1] București, România) a fost un poet, scriitor și traducător român, membru corespondent (1955) și titular (1963) al Academiei Române,^[2], președintele Secției Literare a Academiei, laureat al Premiului Herder (1967).^[3] Este fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu).

Licențiat la Iași în 1921. A studiat în Franța și Germania între anii 1922-1928.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[4]

OPERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Alexandru A. Philippide a tradus texte de Goethe, Schiller, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Baudelaire, Andersen, Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermontov, Rabindranath Tagore și alții.^[3]

A publicat volume de proză, versuri și eseuri:

• Aur sterp, Ed. Viața Românească, 1922
• Stânci fulgerate, Ed. Fundațiilor Regele Carol II, 1930
• Visuri în vuietul vremii, Ed. Fundațiilor Regele Carol I, 1939
• Poezii, sumar antologic, 1962
• Monolog în Babilon, poezii noi, 1967
• Vis și căutare, 1979
• Floarea din prăpastie, nuvele fantastice, 1942
• Studii și portrete literare, Ed. Literară, 1963
• Studii de literatură universală, Biblioteca Școlarului, 1966
• Scriitorul și arta lui, 1968
• Considerații confortabile, 1970, 1972
• Puncte cardinale europene, 1972
• Studii și eseuri, 2 volume, 1978

POEZII:

Astralis

glinzi ! adanci firide fara fund,

In voi statui de stafii se ascund !

Pe apa voastra cu fiori de stanca

Un zbor de vechi priviri pluteste inca

Si-alunecand din gol, in voi coboara

Naluca vremii de odinioara.

—

Pe drumuri care vin din

Nicaieri,

Din toamna primaverilor de ieri,

O, vested vis, te-ntoarce mai curand

Doboara-n mine viata, simt si gand,

Si potoleste-mi sufletul flamand.

Prin lumi de nouri vom calatori !

Vazduh mai nou din noi va inflori.

La capataiul cerului o stea inmugurita pentru noi va sta,

Din raze limpezi sa ne faca drum in lumea unde negurile iernii

Cladesc albastre manastiri de scrum in care luna toaca de vecernii.

C-un crin la carma, altul la catarg,

O luntre alba sa ne duca-n larg.

in haina lor de gheata cristalina

Sa salte-n aer albe baiadere.

Si cerul sa ne fie-o cupa plina

Cu picaturi albastre de tacere.

Deasupra noastra vantul isi coboara

Din zari in zari aripa lui tacuta, —

Si-atunci nemarginirea se-nfioara

Ca o enorma harfa nevazuta.

Si-acum — oglinzi adanci ! mari ochi pustii,

De sub pleoapa serilor tarzii,

Strapungeti cu privire de cristal

Pe totdeauna visul meu astral !

Stravechiul vis, carunt si obosit.

La tarmul vostru n-a mai poposit.

Si-n voi, adanci firide fara fund,

Pe veci statui de stafii se ascund.

Crinul

Paharnic alb, Crin blând, domol îmi varsă

Parfumul tău, căci inima mi-e arsă.

Mireasma ta puternică şi moale

Îmi dă fiorul sânurilor goale

De pe vitralii,

Scăldate-n adieri de evantalii.

Miresme moi ca mâinile, mărunte

Ca zâmbetele, lunecaţi pe frunte;

În jurul meu plutiţi ca nişte ape;

Lăsaţi pe ochi molatice pleoape,

Pe buze albe sărutări, pe gene

Odihna unui vis, şi ca un zbor

Răcoritor

De albe pene,

Învăluiţi-mi fruntea c-un fior.

Alb menestrel al lunei, sprinten Crin,

Îndeamnă gândul meu spre visuri bune,

De visul rău mă vindecă deplin,

În suflet dezmierdări de gheaţă-mi pune.

Din furca ta să torc un alb fuior

De moi miresme-n albă despletire,

Să simt în mine ca o fulguire

Cum se destramă albul tău fior.

Înspre apus fereastra s-a deschis.

Covorul, molcom lac de lână moale,

Răsfrânge-amurgu-n cutele-i domoale.

Din furca ta torc alb fuior de vis.

În suflet dezmierdări de gheaţă-mi pune,

De visul rău mă vindecă deplin,

Îndeamnă gândul meu spre visuri bune,

Alb menestrel al lunei, sprinten Crin.

Voci ale vechilor poeți

Voci ale vechilor poeți, mai clare

Decât sclipirea stelelor pe cer

În nopți de ger,

De mult v-aud venind din depărtare

Până-n ascunsul inimii ungher.

Odată-n munți văzui un om de ceață;

Pășea din pisc în pisc, gigant subtil,

Un nou Schlemihl

Dintr-un tărâm de dincolo de viață,

Ajuns aici într-un ciudat exil.

Dar eu, deprins cu visuri și vedenii,

Apropiam în gând pâclosul ins,

Din cer desprins,

De vocile ce străbătând milenii

Foc lung din ev în ev au tot aprins.

 GEORGE MENIUC

George Meniuc
Portretul lui George Meniuc pe un timbru poștal din Republica Moldova
Date personale
Născut	20 mai 1918[1][2]  Chișinău, România
Decedat	8 februarie 1987 (68 de ani)[2]  Chișinău, RSS Moldovenească, URSS
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Căsătorit cu	Mișcenko, Lidia Moiseevna[*]
Cetățenie	URSS  Regatul României
Etnie	români
Ocupație	scriitor traducător jurnalist
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Limbi	limba română limba rusă
Studii	Universitatea din București
Mișcare/curent literar	Proletcult
Specie literară	realism, realism socialist
Note
Premii	Ordinul Insigna de Onoare Premiul de Stat al RSS Moldovenești Premiul de stat al URSS
Modifică date / text

George Meniuc (n. 20 mai 1918, Chișinău – d. 8 februarie 1987) a fost un director de revistă, eseist, poet, prozator, publicist și traducător din RSS Moldovenească.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Scrieri
• 3Note
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Născut la Chișinău în 1918 într-o familie de origine proletară, George Meniuc a început a compune versuri in 1932, la vârsta de 14 ani, iar în 1934 a publicat prima poezie, La țară, în revista „Mihai Eminescu”.

A absolvit liceul „Mihai Eminescu” din Chișinău în 1937, după care și-a continuat studiile la Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filozofie (1937-1940), unde i-a avut ca profesori pe Tudor Vianu, Petre P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Mircea Florian ș.a. L-a avut coleg pe Ovidiu Bîrlea, cu care a și colaborat ulterior.^[3]

A debutat la București în anul 1939, cu placheta de versuri Interior cosmic, urmată în 1940 de volumul de eseuri Imaginea în artă. În 1940, după absolvirea facultății, George Meniuc s-a reîntors la Chișinău,^[4] fapt pe care avea să-l regrete ulterior.^[5] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost evacuat în Uzbekistan.^[6]

După al Doilea Război Mondial, regimul sovietic l-a constrâns la oportunism, deoarece a activat modest în publicistică și a scris poezie de inspirație folclorică și basme în versuri pentru copii, abandonând modernismul, considerat inacceptabil de autorități. A fost membru al PCUS din 1953.

Timp de peste doi ani și jumătate, George Meniuc s-a aflat în funcția de redactor-șef a revistei „Nistru”, organ al Uniunii Scriitorilor, perioadă în care au apărut 33 de numere.^[7]

Abia în 1969 îi este reconsiderată poezia din anii 1937-1940 și aceasta este republicată în volumul Vremea Lerului. În 1972 i-a fost decernat Premiul de Stat al RSSM pentru literatură, iar în 1982 a obținut titlul de Scriitor al poporului din Moldova. Beneficiază de traduceri în rusă, armeană, franceză, spaniolă (realizate și difuzate în Moldova și URSS).

A fost înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău.^[8] A avut trei căsnicii, din care a rezultat o singură fiică - Olga.

POEZII:

Apus

Un corn de brumă, fruntea, prin ploaia mâinilor,

Se-ntreabă tulburată: ne cheamă iarăși zarea?

Tu o mângâi mereu și-n stepă n-auzi zvonul,

Și-mi pare că amurgul a poposit pe mâini.

Ard lumi! Călătorii fiorului din țărnă

Au pregătit Cetatea. Apleacă-te prin vânturi

Și vino. Se aude, tot mai aproape, Omul.

Scrâșniri, eternitate. Eternitate, flăcări.

Tot mai sonor apusul de febra vieții noi

Îngenuncheat pe șipot și-atâtea oseminte.

Fâlfâitor viole ucișilor pe lespezi,

Ei cei mai singuri pentru Preludiul Bucuriei.

Vrei mâinile s-apropii de ceața zilei? Vino.

Vrei apelor din flaut văi muzicale? Vino.

Norodului incendii și cântec și maree

Oglinzi înfricoșa-vor prin meșterii de fier.

De dragoste

Svetlanei

Puica mamei cea frumoasa,

Ganduri grele ma apasa.

Sari din casa-n blugi ingusti

Au ca fata, au ca pusti.

Ca si mine, bietu-ti tata

Nu mai stie: esti baiata?

Liliana, fiica dalba,

N-ai tu rochii, n-ai tu salbe?

Spune-mi: sani, solduri rotunde

N-ai cu ce a le ascunde?

Blugii tai ingusti de fata

Toate formele-ti arata:

Spate gol, buricul gol,

Tusti din casa rostogol

Ah, erai mai delicata

Dragostea de altadata!

Nici prin ganda n-ai gandit

Cat de gingas m-a iubit

Dragu-ti tata, Filimon,

Cu gurita de cucon,

Cand venea la intalnire,

Luna, stelele de seara

Clipoceau in casa mare

Cu lumina lor subtire

Pe oglinzi si pe covoare

Ca la sfanta sarbatoare.

Strut de minta sus pe coarda,

Vazdogele, busuioc

O mireasma care arde

Ca si vrajile pe foc!

Parca-l vad: isi pune-n cui

Mandru palaria lui.

La oglinda sta un pic

Cu musteata-n varvaric.

Cand mi-a scos din cap basmaua,

Am simtit ca-i dandanaua

Neuitate nopti si zile

Subt zabreaua cu zambile.

Ah, era mai delicata

Dragostea de altadata!

Poem

Închid ochii. Vom trece prin stepa

Ocârmuită de regele morților.

În depărtarea marămilor grele de fir

Scrâșnește lupul încătușat.

Unde să mân? Hanul e înghețat.

Și sună argintul pe crengi, și sună colinde,

Și noi pribegim într-o mare tăcere

Până unde sfârșesc limpezimile.

Ehei! N-ați rătăcit voi, cai adăpați cu rachiu?

Nu-i sania vis și noaptea nu-i fum?

Clopoței. Clopoței. Clopoței.

Tot vifor, zăpadă, tot crengi închircite pe drum.

Tot râde șfichiul zurliu.

Ce vrăbii zglobii de metal! Ce sunet de chei!

O ciută șovăită umblă pe furiș.

Pădurile sună, aerul sună.

Și barba lui Șiușilă

Fâșie aspru pe gheață.

Moș Pământul s-a învălmășit în somn.

Noi trecem în grabă spre nu știu unde.

Moș Pământe! Moș Pământe!

Noi trecem în grabă spre nu știu unde.

Dă-mi mâinile tale din lemn de măr:

Vreau să mă pierd în grădinile lor.

Voi făuri omenirii un cântec al Preludiului

Și-al unui Luceafăr nerăsărit!

A fi Bucurie, și nu - devastat crepuscul.

Nu căutăm noi drumul pierdut?

Arcade cerești și moara de vânt

Sunt de-aici, de pe acest continent?

Le-a dus bătrânul Crăciun

Și jocul e bun.

E-n fiece jucărie un iureș latent,

Un lăutar nevăzut

Și-o horă cu pași nevăzuți, și-i destul.

Clopoței. Clopoței. Clopoței.

Ehei!

Ce vrăbii zglobii de metal! Ce sunet de chei!

Am trecut de țara focului

Și călătorim prin deșert

Până-n valea cu ceață.

Râurile Elivagar străbat zarea

În otravă, în pâclă, în scântei.

- Bună ziua, Nistru, Nistru bătrânu.

Vântul bate apele de piatră.

S-aude, s-aude din cele patru dealuri

Dulăul Ghenarului și răsuflarea peștelui...

Ehei!

N-ați rătăcit voi, cai adăpați cu rachiu?

Nu-i sania vis și noaptea nu-i fum?

Clopoței. Clopoței. Clopoței.

Tot vifor, zăpadă, tot crengi închircite pe drum.

Tot râde șfichiul zurliu.

Ce vrăbii zglobii de metal! Ce sunet de chei!

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mașina de scris a lui George Meniuc, expusă la Biblioteca Națională a Republicii Moldova

Poezii

• 1948 - Cântecul zorilor
• 1954 - Poezii
• 1956 - Strofe lirice
• 1957 - Poeme
• 1958 - Versuri alese
• 1969 - Vremea Lerului
• 1979 - Florile dalbe
• 1983 - Toamna lui Orfeu

Nuvele

• Delfinul
• Scripca prietenului meu
• Întunecatul april
• Cei trei
• Umbre
• Povestea vorbei
• Amurg
• Nostimă și cu picățele
• Negură
• Ultimul vagon
• Caloian
• Ceasornicul vesel
• Sentimentul de recunoștintă
• Prichindel
• Micul Icar
• Vagonul
• Era noapte
• Amintiri
• Accidentul
• Mătăhală

Eseuri

• 1940 - Imaginea în artă
• 1959 - Iarba fiarelor
• 1966 - Cadran solar
• 1967 - Eseuri

Cărți pentru copii

• Vulpea isteață, Editura Prut Internațional, Chișinău; ISBN 9975-69-354-7

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

SABIN PĂUȚA

Sabin Pautza (Sabin Păuța) (n. 8 februarie 1943, Cîlnic, lângă Reșița) este un recunoscut compozitor, doctor în muzică și profesor universitar.^[1]

CUPRINS

• 1Studii
• 2Carieră profesională
  • 2.1Activitate științifică și de cercetare
• 3Carieră artistică
  • 3.1Compoziții
  • 3.2Concerte
• 4Premii și distincții
• 5Note

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

1965 Absolvent al Universității Naționale de Muzică din București, specialitatea dirijat si pedagogie muzicala.

1970 Absolvent Academia Muzicală „Chigiana” din Siena, Italia, specialitatea compozitie si dirijat orchestra cu Franco Donatoni, Franco Ferrara și Bruno Maderna

1995 Doctor in Music –The London Institue for Applied Research, England

2005 Doctor în Compoziție, al Academiei de Muzică „Gh. Dima”, din Cluj-Napoca

CARIERĂ PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

1966 - 1984 Asistent, apoi lector universitar la Universitatea de Arte “G. Enescu” din Iași

1987 - 2011 Director artistic și prim-dirijor al celei mai vechi orchestre din New Jersey, Plainfield Symphony Orchestra

2011 - prez. Conductor Emeritus for life - Plainfield Symphony Orchestra

1986 - 2005 Associate Professor la ATLAN INSTITUTE din New York

1984 - 2010 Profesor la New York University

2009 - 2014 Profesor la „St. Rose” University - Albany- N.Y

1991 - 2005 Profesor la Rutgers University - New Jersey

2005 - 2013 Profesor universitar - Universitatea ”Emanuel”din Oradea.

Preda Master Clases la diferite universitati din Romania: Universitatea de Vest din Timisoara, Univeristatea din Pitesti, Universitatea din Targoviste, Universitatea de Muzica „George Enescu” din Iasi.

Activitate științifică și de cercetare[modificare | modificare sursă]

 Publica lucrari de muzicologie in tara si strainatate ca:
         1.„Franco Donatoni si noua scoala de compozitie italiana”. 
      2.„Prefigurari ale limbajului muzical modern in creatia lui Claude Le Jeune”.
        3 „Majestatea Sa Anacruza, sau rolul raporturilor erarhice ale sintaxelor componistice in definirea sensului si expresiei in procesul interpretarii muzicale”.

4. „Curs de armonie”-(Editura Universitatii EMANUEL, Oradea). 5. „Curs de Orcheatratie”-(Editura Universitatii EMANUEL, Oradea)

CARIERĂ ARTISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Compoziții[modificare | modificare sursă]

1. “Ave Maria” – pentru cor mixt (1956)

2. "Patru colinde" – pentru cor mixt (1966)

3. “Byzantine Alleluia" – pentru cor mixt (1967)

4. “Antiphonon Melos” – Oratoriu dramatic pentru cor și orchestră (1967)

5. “Seykylos Hymn” – pentru orchestră (1968)

6. "Suita Brevis" – pentru cvintet de suflători (1968)

7. "Cvartetul de coarde nr. 1" (Sonata a quarto) (1969)

8. “Musica per Due” – pentru flaut și pian (1970)

9. “Interludium” – pentru pian solo (1970) Editura Peters

10. “Estratto” – pentru pian solo (1971)

11. “Cinci piese pentru orchestră mare” – Editura Muzicală București, LP Electrecord (1972)

12. “Lacul” – madrigal pentru cor mixt (1972)

13. “Ofranda copiilor lumii” – pentru cor triplu mixt (1973) Premiul G.Enescu al Academiei Romane Editura Muzicală București, LP Electrecord

14. “Laudae” – pentru 10 soliști, Editura Muzicală București (1973)

15. “Păsări migratoare” – madrigal pentru cor mixt (1973)

16. “Canti Prophani” – suită pentru cor de copii și orchestră (1974)

17. “Suita Mărgană” – pentru cor mixt (1975)

18. “Noi umblăm și colindăm” – colind pentru cor mixt (1975)

19. “Pastel” – madrigal pentru cor mixt (1976)

20.  "Cvartetul de coarde nr. 2" (Jocuri I) (1977)

21. “Jocuri I” – pentru orchestră de coarde (1977)

22. “Jocuri II” – pentru cvartet de coarde și orchestră, LP Electrecord (1978)

23. “Eroii” – madrigal pentru cor mixt (1979)

24.  "Cvartetul de coarde nr. 3" (1979) LP Electrecord

25. “Columne” – cantată pentru cor și orchestră (1979)

26. “Jocuri III” – pentru violă (violoncel) și orchestră (1979)

27. “Jocuri IV” – pentru vioară și orchestră (1980)

28. “O Altă Poveste de Dragoste” – Operă (1980)

29. “Nocturne” – pentru soprană și orchestră (1980)

30. “Velerim și Veler Doamne” – pentru cor mixt (1966, rev. 1980)

31. “Hayku” – trei lieduri pentru soprană și orchestră (1981)

32. “Lumină” – cantată pentru cor și orchestră (1981) LP Electrecord

33. “Missa Brevis” – pentru soprană, cor și orgă (1982)

34. “Două interludii” – la “O Altă Poveste de Dragoste” pentru suflători (1982)

35. Simfonia nr. 1 – pentru orchestră mare (varianta I), (1982)

36. Trio nr. 1 – pentru coarde (1981, rev. 1983)

37. “Ebony Mass” – pentru cor și orgă (1985)

38. Două preludii – pentru clarinet (trompetă) și pian (1986)

39. “Pace” – mini cantată pentru cor de copii și orchestră (1987)

40. Simfonia nr. 1 – varianta a doua, “In Memoriam”, (1988-89)

41. Dublu concert – pentru violoncel (violă), pian și orchestră (1990)

42. Simfonia nr. 2 – “Sacra” pentru cor, mezzo-sopran și orchestră (1992)

43. “A Musical Journey” – pentru orchestră (1993)

44. “Rita Dove Triptych” – pentru soprană și orchestră (1993-94)

45. “Simfonietta” – pentru orchestră (1995)

46. Jocuri V-“Clopote” (CHIMES) în memoria lui Martin Luther King Jr.  (1995) Premiul Martin Luther King Jr.

47. Simfonia de Camera – (1996)

48. “Moodswings” (Virée D’Humeur) –pe versuri de Tristan Tzara (1996)

49. Concert pentru saxofon si orchestra – (1997)

50. “Jocuri VI” – pentru clarinet și violă (1997)

51. “Ludus Modalis” – cvartet de coarde nr. 4 (1998)

52. “Ode To Hope” – cantată pentru cor și orchestră (1999)

53. Concertino – pentru violoncel și orchestră (2000)

54. Trei BOSSA NOVA (2001)

55.”Blues And Trouble” pentru orchestra de camera (2002)

56. Preludio, Bossa , Postludio – per quatro fsgotti (2003)

57. FRESCA pentru cor mixt si orchestra (2004)

58. Triptic Antic- Ciclu de lieduri pe versuri de Nicolae Coman (2006)

59. Bassklavierkonzert - Concert pentru bas clarinet, pian si orchestra (2007)

60. Capriccio - pentru orchestra de coarde (2007)

61. Concert pentru flaut si orchestra (2008)

62. Jocuri VII-”Schassburger Capriccio” pentru orchestra de coarde (2008)

63. Pastorala-Sonata a quattro flauti (2009)

64. Jocuri XIII-”Hexagon”-sextet pentru suflatori, coarde, pian si percutie(2009)

65. Elegie-pentru violina si orchestra (2010) - In Memoriam Stefan Ruha

66. Divertimento I pentru orchestra (2010)

67. Divertimento II pentru orchestra (2010)

68. Divertimento nr.3 pentru patru fagoti (2010)

69. Divertimento nr.4 pentru Oboi, Fagot, Viola si Violoncel (2010

70. DE PROFUNDIS –Poem pentru cor mixt (2011)

71. Peste Varfuri –Madrigal pentru cor mixt (2011)

72. Jocuri IX (Ecouri) pentru combo si orchestra (2012)

73. Piano Trio Divertimento nr.4)(2012)

74. PROMETHEUS –Poem simfonic –(2012)

75. Divertimento V pentru cvartet de clarineti (2013)

76. FABRIZIO Muzical pentru copii (versuri Patricia Brady-Danzig- 2013)

77. Schlagzeug Konzert -Concert pentru percutie si orchestra (2014)

Concerte[modificare | modificare sursă]

A concertat în cele mai mari săli din Statele Unite, Europa și Australia, printre care:

„Carnegie Hall” din New York,

„Santa Cecilia” din Roma,

Richard Wagner „Jugendfestspieltreffen” din Bayreuth,

„Chopin” din Varșovia,

„Philarmonic Hall” din Sydney.

Activitatea dirijorala cuprinde in medie un numar de douazeci de concerte pe an in Romania si in strainatate.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Deține numeroase premii și distincții românești și internaționale, printre care:

premiul „George Enescu”, al Academiei Române,

premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România,

marele premiu al Televiziunii Române,

premiul de compoziție al „Concursului Internațional din Salt Lake City”, Utah,

premiul „Rudolf Nissim” al Uniunii Compozitorilor Americani,

marele premiu „Doctor Martin Luther King Jr.” pentru compozitie.

Activitatea sa internațională de dirijor și compozitor i-a adus in 1995 titlul onorific de Doctor în Muzică, acordat de Institutul pentru Cercetări Aplicate din Londra. Deasemenea, in anul 2005 Academia de Muzica „George Dima” din Cluj-Napoca i-a acordat titlul de Doctor In Muzica.

Este cetatean de onoare al orasului Plainfield din New Jersey si al orasului Resita, Caras-Severin precum si al Judetului Caras-Severin.

Liceul de Arta din Municipiul Resita poarta numele „Sabin Pautza”

Este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, al ASCAP

Uniunea Compozitorilor Americani si GEMA,

Uniuna Compozitorilor din Germania.

Membru onorific al Consiliului de conducere al Institutului Biografic American.

Numele lui Sabin PAUTZA figurează în “Who’s Who in Music” (1988-2003) și în volumul, “2000 de oameni de seamă americani” publicat de Institutul Biografic American. Compozițiile sale au fost înregistrate de către firma „Swift Music Group” din Statele Unite, în seria „Opera Omnia”, pe 15 CD-uri. De asemenea, editura muzicală „San Nicobian” din New York, i-a publicat in exclusivitate partiturile sale. Din anul 2014 arre loc la Resita Concursul si Festivalul International de interpretre pianistica si compozitie „Sabin Pautza” organizat de Societatea pntru Cultura „METARSIS” Doctor Honoris Causa al Universitatii „Valahia” din Targoviste. Membru al Clubului din 2007, Resita

Interviul săptămânii cu compozitorul Sabin Păutza

FLORIN NICULESCU

Florin Niculescu
Date personale
Născut	8 februarie 1967 (54 de ani)[2]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	muzician de jazz[*]
Activitate
Gen muzical	jazz swing music[*][1]
Instrument(e)	vioară jazz[*] vioară[1]
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Florin Niculescu (n. 8 februarie 1967,^[2] București, România) este un violonist român de muzică jazz, stabilit în Franța.

CUPRINS

• 1Familia
• 2Cariera
• 3Discografie
• 4Note
• 5Bibliografie
• 6Legături externe

FAMILIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Niculescu s-a născut într-o familie de muzicieni: tatăl (Corneliu Niculescu, membru al trupei lui Gheorghe Zamfir) și un unchi sunt și ei violoniști, mama estepianistă, iar o soră este violoncelistă. De la vârsta de 6 ani a urmat cursurile școlii de muzică "Dinu Lipatti" din București, iar apoi liceul de muzică "George Enescu" din același oraș.

Este căsătorit cu Vera, o actriță, cu care are două fetițe.^[3] Mai are o fată dintr-o căsătorie anterioară.^[4]

CARIERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 1991 s-a mutat la Paris.

În 1995 s-a alăturat trupei lui Romane, iar în 2001 a fost invitat de către Biréli Lagrène să se alăture proiectului său "Gipsy Project", proiect inspirat de Quintette du Hot Club de France.

A făcut înregistrări cu: Jimmy Rosenberg, Babik Reinhardt (fiul lui Django Reinhardt), Giani Lincan, Angelo Debarre, Hot Club de Norvège, Tchavolo Schmitt, Oscar Peterson, Jon Larsen, John McLaughlin, George Benson, Marcel Azzola, Regina Carter, Bucky Pizzarelli, Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, Charles Aznavour, Patricia Kaas, Patrick Bruel, Johnny Halliday și Henri Salvador.

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1995 - Portrait Of Django cu Hot Club de Norvège
• 1999 - L’Esprit Roumain - cu tatăl său, Corneliu Niculescu
• 2000 - Gipsy Ballad
• 2005 - Djangophonie
• 2008 - Florin Niculescu Plays Stéphane Grapelli

Concert Extraordinar de Jazz - Florin Niculescu

MUZICĂ PENTRU SUFLET

O generație de artiste, un colaj cu muzică ușoară de excepție a anilor '90

Top 100 Romantic Saxophone, Violin, Piano, Pan Flute Love Songs 💖 Best Relaxing Instrumental Music

SFATURI UTILE 8 Februarie

CANCERUL LA SÂN ȘI VITAMINELE

Cancerul la sân se caracterizează prin căpătarea unei tumori mamare maligne, iar grupurile de celule canceroase implicate pot migra şi cuprinde şi alte ţesuturi din vecinătatea sânilor.

Deşi tumorile mamare se pot datora unui număr mare de factori, cel mai important dintre ei este predispoziţia genetică.

Potrivit statisticilor, cancerul mamar este a două cea mai comună formă de cancer în rândul femeilor. În medie, 1 din 8 femei se îmbolnăvesc de cancer la sân în diferite etape de viaţă. Pentru populaţia feminină, mortalitatea prin cancer la sân este secundată doar de mortalitatea prin cancer pulmonar, în topul celor mai letale boli canceroase.

Cercetările au demonstrat că vitamina D are cele mai semnificative efecte asupra activităţii tumorale specifice cancerului la sân, urmată de adoptarea unei alimentaţii sănătoase şi a unui stil de viaţă activ, respectiv de luarea de măsuri pentru gestionarea stresului şi îmbunătăţirea calităţii somnului.

Studiile clinice recente întăresc tot mai mult ideea că vitamina D joacă un rol esenţial în prevenirea acestei forme de cancer.

Cercetătorii consideră că până la 90% dintre cazurile de cancer la sân se datorează deficienţei de vitamina D, care poate fi prevenită cu uşurinţă!

Potrivit medicilor de la Centrul pentru Boli Canceroase Moores San Diego din cadrul Universităţii California, cancerul la sân poate fi prevenit in proporție foarte mare prin administrarea de vitamina D în doze corecte. Pe fondul deficienţelor de această vitamina, tumorile mamare se formează, cresc şi se metastazează într-un ritm mult mai alert.

O echipa de cercetători a descoperit că femeile cu concentraţii serice mai mari de 25-hidroxivitamina D prezintă un risc de mortalitate prin cancer mamar cu 50% mai mic decât femeile cu concentraţii serice inadecvate ale aceleiaşi substanţe.

Așadar, nu mai sta pe gânduri și aprovizionează corpul cu cât mai multă vitamina D. Pe lânga expunerea la soare, despre care știm cu toții că este cea mai bună sursă de aprovizionare, în sezonul rece vă puteți folosi de următorele surse:

- Sardina şi tonul la conservă conţin multă vitamina D, şi sunt de obicei mai ieftine decât peştele proaspăt.

- Uleiul din ficat de cod conţine aproximativ 1,300 UI de vitamina D pentru fiecare linguriţă de produs.

- Peştele gras este o sursă bună de vitamina D. În această categorie intră tonul, macroul, somonul, păstrăvul şi țiparul. 

- Ciupercile pot produce şi ele vitamina D, atunci când sunt expuse la raze ultraviolete. Ciupercile de strat – Agaricus bisporus (Champignon) asigură până la 400 UI de vitamina D pentru fiecare porţie de 85 g sau aproximativ o cană de ciuperci tocate cubuleţe.

- Aproape toate tipurile de lapte de vaci din comerţ sunt fortificate cu vitamina D. Brânza şi îngheţata, însă, nu sunt de regulă obţinute din lapte fortificat.

- Vitamina D conţinută de ouă este concentrată mai ales în gălbenuş. De aceea este important să consumăm ouă cu tot cu gălbenuş, şi nu doar albusul.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 

Vă propun câteva glume :

·       - Vreau să divorţez, domnule avocat.
- Şi care e motivul, doamnă?
- Nu mi-a fost credincios.
- Adică?
- Adică mi-am dat seama că nu e tatăl copilului meu.

·        Dacă ţi se pare că înţelegi o femeie, ai dreptate… ţi se pare!

·       Profesoara vorbeşte despre temperatura corpului:

- Oamenii au 36,5°C, sălbăticiunile au 38°C, iar păsările au chiar 41°. Bulă, tu mă asculţi? Te rog să repeţi ce am spus!

- Oamenii au 36,5°C, când devin sălbatici temperatura creste la 38°C, iar când văd o păsărică, au chiar 41°...

·       Cea mai grozava zi este MAINE. Maine o sa facem sport, o sa ne apucam de invatatura, o sa muncim cu sarg, o sa incepem sa citim o carte, n-o sa mai mancam dupa sase seara... Dar nu stiu cum se face, ca atunci cand ne trezim, este mereu ASTAZI !!!

·       Stii cate bancuri cu blonde exista?
-... NICI UNUL! Toate sunt intamplari adevarate.

·       Ion şi Maria, seara târziu, stau la poartă singuri. Enervată că întârzie fie-sa, mama Mariei iese în prispa casei şi strigă:
- Mărie, mai lasă-l pe Ionel odată şi intră în casă!
Maria răspunde:
- Bine, mamă, stai că-l mai las o dată şi vin.

·       Un băieţel îl întreabă pe tatăl lui:
"Tati, cât costă să te căsătoreşti?.
Tatăl i-a răspuns: "Nu ştiu fiule, încă plătesc".

·       Soţia: "Mai bine mă căsătoream cu dracul!"
Soţul: "Aiurea, scumpo! Căsătoria între rudele de sânge este interzisă!"

·       Doi ardeleni se întâlnesc pe stradă:
- De ce eşti amãrât, Ioane?
- Cum să nu fiu amãrât, mãi Gheo, dacă mi-o murit un bou.
- Eh, uite aşe ne-om duce, unu' după altu'.

·       Gramatica
I: Ce timp gramatical este folosit in propozitia:
"Tu nu trebuia sa te fi nascut. "?
R: Prezervativ imperfect.

·       Bula la scoala. Invatatoarea ii intreba pe toti:
Ce avem de la porc?
Un coleg: Carne!
Ce avem de la gaina?
Un coleg: Oua!
Ce avem de la o vaca?
La care Bula: Teme acasa...

·       Adam se intoarce acasa noaptea tarziu. Eva, care il astepta fara sa doarma, il ia in primire: " Te vezi cu alta femeie, nu-i asa?" "Nu fi proasta, tu esti singura femeie de pe Pamant", ii raspunse el. Mai tarziu, in timp ce dormea, Adam se trezeste gadilat pe spate. "Ce faci acolo?", se enerveaza el. "Tu ce crezi...? Iti numar coastele..."

·       O doamnă îl întrebă odată pe dramaturgul George Bernard Shaw:
- Cum credeţi, de ce Dumnezeu a creat întâi bărbatul şi abia apoi femeia?
În stilul său inconfundabil, Shaw răspunse:
- Probabil, Dumnezeu nu dorea ca în timp ce va crea bărbatul, femeia să-l sâcâie cu sfaturile ei!

·       Viaţa e tristă la noi, în schimb salariul e hazliu. Varsta este numai o stare de spirit pe care ne-o construim singuri si nu are nimic de-aface cu articulatiile.

·       Un domn i s-a adresat în scris lui Voltaire cu obrăznicie şi în termeni lipsiţi de elementar respect.
Voltaire îi răspunde:
"Mă aflu în cea mai mică încăpere a casei. Scrisoarea dvs. e în faţa mea. Curând va fi în spatele meu"!

Florin Piersic si Chinezii

GÂNDURI PESTE TIMP 

Vă ofer câteva citate:

* Când avem un sentiment fără speranţă, o mare speranţă ne mai rămâne: că niciodată nu-l vom pierde.

I.L. CARAGIALE

        * Găseşti puteri noi în chiar slăbiciunea ta...Soarta-ţi lasă totdeauna câte o portiţă la vreme de cumpănă.

                                                                         M. CERVANTES

        * Când nu mai am nimic, de cine m-aş teme?

                                                                           P. CORNEILLE

• Trebuie să trecem peste dezamăgirile noastre; în asta constă arta de a trăi.

A.  J. CRONIN