MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU /10 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, GÂNDURI PESTE TIMP, TEATRU/FILM, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, POEZIE, 

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·       1258 – MONGOLII DISTRUG BAGDADUL. Oastea mongola a lui  Hulagu Khan fiul cel mare al lui Genghis Khan, dau asaltul final asupra infloritorului oras  Bagdad si masacreaza populatia. Califul Al Musta’sim este ucis fiind calcat in  picioare de caii mongolilor. Este sfarsitul dinastiei  Abbasizilor.

·         1355: Regele Ludovic I al Ungariei confirmă înțelegerea cu domnul Nicolae Alexandru, care în schimbul unor garanții de securitate, a acceptat suzeranitatea regală maghiară asupra Valahiei Transalpine ("Țara Românească")

·         1388: Se mentioneaza pentru prima dată, orașul–cetate Suceava, drept capitală a statului medieval Moldova.

Suceava, Cetatea lui Stefan cel Mare – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         1763 – Tratatul de la Paris pune capăt războiului de  sapte ani cunoscut si sub numele de razboiul franco-indian. Franta cedeaza Canada, Angliei. După şapte ani de război continuu, Franţa şi Marea Britanie au semnat în această zi în 1763 Tratatul de la Paris care a pus capăt ostilităţilor dintre cele două mari puteri europene. Franţa pierde toate coloniile sale din America de Nord ,cedand Canada, Valea Ohio şi malul stâng al Mississippi, Dominica şi Insulele Grenadine.Frantei ii raman insulele Saint-Pierre şi Miquelon, astăzi încă franceze.

Treaty of Paris (10 February 1763) – The combatants of the Seven Years’ War as shown before the outbreak of war in the mid-1750s.
blue: Great Britain, Prussia, Portugal, with allies
green: France, Spain, Austria, Russia, with allies – foto preluat de pe en.wikipedia.org

·    1819 - Simon Bolivar este numit președinte al Venezuelei și comandant suprem al armatei revoluționare.

Simón Bolívar – foto: ro.wikipedia.org

Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, cunoscut mai mult ca Simón Bolívar (n. 24 iulie 1783 în Caracas, Venezuela – d. 17 decembrie, 1830, în Santa Marta, Columbia) a fost conducătorul unor mișcări de independență în America de Sud, numite uneori „Războiul lui Bolívar”. Educația primită de Bolívar la San Mateo și Madrid conturează clar modul de gândire al Liberatorului.

Indieni, mulatri, metiși, creoli, negri, sclavi ori liberi, pentru Simón Bolívar sunt toți locuitori egali ai Venezuelei. Nu acceptă ideea de sclavie și chiar și-a eliberat pe ai lui când împrejurările i-au permis. Dorea independență și emancipare pentru statele sud americane pe care le vedea prospere într-o federație sub conducerea unui singur om, dar nu voia sa fie el acela.

Urăște ideea aducerii unui “rege al Americii”. Admira geniul lui Napoleon și ideile lui militare, dar a fost dezgustat de pretenția lui de fi împărat și de modul tiran în care guverna în Franța și în Imperiul Francez. Când se întoarce la Caracas, în iulie 1807 bărbatul de 24 de ani nutrește dorința de a rupe lanțurile stăpânirii spaniole, aprobând părerile baronului german că America spaniolă este coaptă pentru a fi liberă; are însă nevoie de un mare bărbat care să înceapă opera.

Când Francisco de Miranda pornește în 1806 din New York expediția de eliberare a Venezuelei, crede că acesta este “marele bărbat” dar se înșală; expediția eșuează. Condițiile politice din Europa au avut repercusiuni asupra statelor din America, iar valul stârnit de Napoleon a generat și dorința de eliberare a coloniilor ca Bătălia de la Ayacucho.

·     1840 - Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha  s-a căsătorit cu Regina Victoria a Regatului Unit, devenind prinț consort al acestei țări. Din această căsătorie s-au născut nouă copii: Victoria, Edward (mai târziu rege) Alice, Alfred, Helena, Louise, Arthur, Leopold, Beatrice.

Căsătoria Victoriei și a Prințului Albert (10 februarie 1840), de Sir George Hayter – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(…) În jurul anului 1836, ideea căsătoriei între Albert și verișoara lui, moștenitoarea tronului britanic, Prințesa Victoria de Kent (așa cum era titlul ei atunci) a apărut în mintea ambițiosului lui unchi, Leopold, regele belgienilor. Leopold a aranjat cu sora lui (mama Victoriei), să-l invite pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha și cei doi fii ai lui s-o viziteze în mai 1836, cu scopul de a o întâlni pe Victoria. Regele William al IV-lea a dezaprobat orice căsătorie cu Coburg și l-a favorizat pe Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos.

După ce Victoria s-a urcat pe tronul britanic pe 20 iunie 1837, ea a scris scrisori prin care își arăta interesul față de educația lui Albert însă fără să se grăbească să se căsătorească. În octombrie 1839, Albert și fratele său Ernest au plecat în Anglia, pentru a o vizita pe regină, cu scopul de a soluționa definitiv cererea în căsătorie. Albert și Victoria s-au simțit atrași unul de celălalt. Intenția reginei de a se căsători a fost declarată oficial pe 23 noiembrie 1839.

Cuplul s-a căsătorit pe 10 februarie 1840 la Capela Regală a Palatului St James. Cu patru zile înainte de nuntă, viitoarea soție i-a acordat titlul de Alteță Regală. La început nu a fost popular în rândul britanicilor. A fost perceput ca fiind dintr-un stat sărac și mic, puțin mai mare decât un județ englezesc. Primul ministru britanic, Lordul Melbourne, a sfătuit-o pe regină să nu-i acorde titlul de “Rege Consort”. Parlamentul chiar a refuzat să-l facă pe Albert peer – în parte din cauza sentimentului anti-german și a dorinței de a-l exclude pe Albert din orice rol politic.

Melbourne a condus un guvern minoritar și opoziția a profitat de căsătorie pentru a continua să-i slăbească poziția. Ei s-au opus la înnobilarea lui Albert și i-au acordat un venit mai mic decât consortului anterior, 30.000 £ în loc de 50.000 £. Timp de 17 ani, Albert a folosit titlul de “ASR Prințul Albert” până la 25 iunie 1857 când Victoria i-a acordat titlul de Prinț Consort.

·         1841: A intrat în vigoare "Actul uniunii", ce confirma oficial unirea Canadei Superioare cu Canada Inferioară (actul fusese semnat în 1840).

·         1864:  Este adoptată legea pentru organizarea puterii armate în România.

·         1867: Are loc, la Iași, premiera piesei "Răzvan vodă", de B.P. Hașdeu, prima dramă istorică românească importantă

·         1882: Bogdan Petriceicu Hașdeu este ales membru al Societății de lingvistică din Paris. Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hîjdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina – d. 25 august 1907, Câmpina) scriitor și filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.

·         1904: Împăratul Japoniei a declarat, în mod oficial, război Rusiei, condamnând pretențiile rusești asupra Coreei și Manciuriei

·         1921: În cadrul alegerilor parlamentare parţiale de la Soroca (România), Constantin Stere a întrunit o majoritate covîrşitoare de voturi, el candidînd din partea Partidului Ţărănesc Basarabean.

·         1933: In turul 13 al unui meci de box la Madison Square Garden din New York , Primo Carnera il invinge pe Ernie Schaaf. Schaff va muri 4 zile mai târziu in urma contuziilor.

·     1938 - Regele Carol al II–lea înlatură cabinetul Goga – Cuza și instaurează un regim de autoritate personală. În fruntea guvernului este numit patriarhul Miron Cristea

Cuza, Alexandru C. (A. C.) – Politician, Romania*08.11.1857-1947+the new Romania Cabinet, from left: Gheorghe Cuza, son of A.C. Cuza, General Ion Antonescu, Armand Calinescu, Istrate Micesco, A. C. Cuza, Octavian Goga, Virgil Potarca, I. Petrovici, and I. Lupas – Photographer: Weltbild- Published by: ‘Berliner Morgenpost’ Vintage property of ullstein bild – foto: gettyimages.com

La 10 februarie 1938 a avut loc înlăturarea, după 44 zile, a Guvernului Octavian Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938). Guvernul Goga a fost creat de Partidul Național Creștin din România, partid rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iași a Ligii Apărării Național Creștine (condusă de Alexandru C. Cuza) și a Partidului Național Agrar (condus de Goga). După demisia Guvernului, Regele Carol II-lea istaurează dictatura personală, a cărei realizare o urmărea încă de la urcarea pe tron, şi numeşte în fruntea guvernului pe patriarhul Miron Cristea.

·         1939: In timpul razboiului civil spaniol trupele nationaliste conduse de generalul Franco ocupa Catalonia si inchid granita cu Franta.

·         1940: Incep deportarile in masa a polonezilor din estul Poloniei recent ocupat de Uniunea Sovietica.

·         1941: Marea Britanie rupe relațiile diplomatice cu România și extinde asupra ei măsurile de blocadă

·         1942: Primul Disc de Aur a fost decernat de catre Compania RCA VICTOR americanului Glenn Miller, pentru melodia "Chatta Nooga Choo Choo"

·         1945: Armata 1 româna desfășoară operația pentru zdrobirea bastionului inamic din Munții Javorina (Cehoslovacia) (10 februarie – 18 martie)

·         1945 - Frontul Plugarilor, partidul lui Petru Groza, lansează o chemare către ţărani prin care acesţia erau chemaţi să treacă la împărţirea pămîntului moşierilor, asigurînd că guvernul FND "va consfinţi prin lege lucrările de confiscare a moşiilor şi de împroprietărire a ţăranilor". În lipsa oricăror reglementări legale, aceste acţiuni au dus la jafuri şi abuzuri cumplite.

·       1947 -  S-a semnat Tratatele de pace de la Paris prin care se reglementa încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Delegația Guvernului român a semnat cu Puterile Aliate și Asociate, Tratatul final al Conferinței de pace de la Paris. Conform Tratatului, României i s-au recunoscut drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord şi i s-a impus plata unor despăgubiri în contul reparaţiilor de război.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946 – cititi mai mult pe unitischimbam.ro) a fost urmată de Tratatele de Pace de la Paris, semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.
- De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia.
- De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflau Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

·         1947: Italia a retocedat Iugoslaviei Dalmația ocupată în timpul războiului

·         1955: România și Iugoslavia au semnat un acord cu privire la stabilirea regulilor de navigație în sectorul comun al Dunării.

·         1960: Ia ființă în senatul francez un grup parlamentar de prietenie Franța-România, cuprinzînd personalități marcante din toate partidele politice.

·        1962 - Schimb de spioni. Pilotul avionului U2 doborat de sovietici, Francis Gary Powers, este schimbat cu Rudolph Abel, un spion sovietic deţinut de către Statele Unite ale Americii.

Francis Gary Powers – foto: ro.wikipedia.org

Francis Gary Powers (n. 17 august 1929, Jenkins, Kentucky; d. 1 august 1977, Encino, Los Angeles, California) a fost un pilot american, care într-o acțiune de spionaj aerian a fost doborât la Ekaterinburg (Ural) de artileria antiaeriană sovietică. La 10 februarie 1962 el a fost cedat de sovietici Statelor Unite ale Americii, în schimbul agentului sovietic Rudolf Ivanovici Abel. Schimbul a avut loc pe podul Glienicke, un pod peste Havel care lega Berlinul de Vest cu Potsdam (RDG).

Rudolf Ivanovich Abel (July 11, 1903 – November 15, 1971) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         1965: Adunarea Generală a ONU alege România ca membru al Consiliului Economic și Social pentru o perioadă de trei ani.

·         1968: S-a înființat Societatea de Științe Istorice din România.

·         1970 - Reprezentativa de handbal masculin a României cucereşte pentru a treia oară consecutiv titlul de campioană mondială.

·         1990: Curtea Supremă de Justiție, sesizată de Procuratura Generală, hotărăște trimiterea în judecată pentru complicitate la genocid, în perioada timișoreană a Revoluției din decembrie 1989, pe membrii comandamentului instituit la Timișoara pentru înăbușirea și reprimarea Revoluției.

·         1997: Super calculatorul Deep Blue , fabricat de IBM, l-a înfrânt la șah pe campionul mondial Garry Kasparov. În mai 1997, Gari Kasparov a jucat la New York o partidă de șah cu supercomputerul IBM Deep Blue. Evenimentul a fost urmărit de milioane de oameni în timp real pe site-ul IBM. Din șase partide desfășurate pe parcursul a nouă zile, Kasparov nu a reușit să învingă computerul decât în prima partidă; în următoarele a obținut remiză, iar în timpul ultimei partide a renunțat, cedând nervos.

·         2003: Franța și Belgia se opun, la NATO, cererilor americane privind acordarea de sprijin pentru Turcia, în cazul unui atac împotriva Irakului. Franța, Rusia șiGermania adoptă o declarație comună, care se referă la prelungirea inspecțiilor din Irak.

·         2005: Coreea de Nord anunta ca poseda arme nucleare.

·         2006: A 20-a ediție a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Torino. Participă 2.500 de atleți din 85 de țări. (Italia, 10-26)

·         2009: Pentru prima dată are loc coliziunea a doi sateliți artificiali care orbitau în jurul Pământului, unul american și celălalr rusesc. Coliziunea s-a produs la ora 16:56 UTC la 789 km deasupra Peninsulei Taimîr, în Siberia; viteza sateliților în timpul coliziunii a fost estimată la 11,7 km/s.

* 2021 - Sonda chineză Tianwen-1 s-a plasat pe orbita lui Marte.

Sonda chineză Tianwen-1 s-a plasat cu succes pe orbita planetei Marte, miercuri, după o călătorie de aproape 7 luni. China devine astfel cea de-a 6-a ţară care ajunge pe orbita Planetei Roşii, după SUA, Rusia, India, Uniunea Europeană şi Emiratele Arabe Unite care au intrat, la rândul lor, de mai puţin de 24 de ore în acest grup select prin misiunea sondei orbitale Al-Amal (Speranţă).

Principalul obiectiv al misiunii Tianwen-1 este realizarea unei analize globale şi extensive a întregii planete, prin intermediul sondei orbitale dar şi a roverului care va fi trimis în locaţii de interes ştiinţific de la suprafaţa planetei.

Nașteri

·         1606: Christine a Franței (franceză Christine de France) (n. 10 februarie 1606- d. 27 decembrie 1663) a fost regentă a Savoiei între 1637 și 1663.

Christine s-a născut la Paris, a fost fiica regelui Henric al IV-lea al Franțeiși a celei de-a doua soții, Maria de Medici. Ca fiică de rege, ea a fost Fiică a Franței. Era sora mai mică a lui Ludovic al XIII-lea al Franței și a Elisabetei de Bourbon, regină a Spaniei, și sora mai mică a lui Gaston, Duce de Orléans și a Henriettei Maria, regină a Angliei.

S-a căsătorit cu Victor Amadeus I, Duce de Savoia pe 10 februarie 1619la Paris. Soțul său era fiul lui Charles Emmanuel I, Duce de Savoia și al soției sale Caterina Micaela a Spaniei. Caterina Micaela era la rândul ei fiica lui Filip al II-lea al Spaniei și a Elisabetei de Valois. Victor Amadeus a devenit Duce după moartea tatălui său în 1630 dar a murit în 1637. Christine a Franței a devenit regentă pentru cei doi fii ai săi: Francis Hyacinth și Charles Emmanuel II.

Maurice de Savoia împreună cu fratele său mai mic Thomas și-au disputat puterea cu cumnata lor Christine. Când primul ei fiu, Francis Hyacinth, a murit în 1638, ambii frați au început războiul civil piemontez având suport spaniol. Cele două partide au fost numite principisti(suporteri ai prinților) și madamisti (suporteri ai regentei).

După patru ani de lupte, Christine a fost victorioasă grație suportului militar francez. Nu numai că a păstrat ducatul pentru fiul ei dar ea a împiedicat Franța să dețină prea multă putere în Ducat. Când pacea a fost încheiată în 1642, Maurice s-a căsătorit cu nepoata sa în vârstă de paisprezece ani, Louise Christine, abandonând titlul de cardinal. Christine a condus Ducatul de Savoia până când fiul ei a putut prelua puterea.

A murit la Torino în 1663.

Copii: 

• Ludovic Amadeus (1622 - 1628)
• Louise Christine (27 iulie 1629 - 14 mai 1692), căsătorită cu unchiul ei Maurice de Savoia
• Francis Hyacinth (14 septembrie 1632 - 4 octombrie 1638), Duce de Savoia
• Charles Emmanuel II (20 iunie 1634 - 12 iunie 1675), Duce de Savoia
• Margaret Yolande (15 noiembrie 1635 - 29 aprilie 1663), căsătorită cu Ranuccio II Farnese, Duce de Parma
• Adelaide Henrietta (6 noiembrie 1636 - 18 martie 1676), căsătorită cu Ferdinand Maria de Wittelsbach, Elector de Bavaria
• Catherine Beatrice (6 noiembrie 1636 - 26 august 1637)

Prințesa Christina-Maria a Franței
Ducesă Consort de Savoia
Date personale
Nume la naștere	Christina-Maria
Născută	10 februarie 1606 Palatul Luvru, Paris, Franța
Decedată	27 decembrie 1663 (57 de ani) Palatul Madama, Ducatul Savoia
Înmormântată	Basilica di Sant'Andrea[*]
Părinți	Henric al IV-lea al Franței Maria de Medici
Frați și surori	Elisabeta a Franței Henrietta Maria a Franței Catherine Henriette de Bourbon[*] César de Bourbon, duce de Vendôme Gaston, Duce de Orléans Ludovic al XIII-lea al Franței Nicolas Henri, Duke of Orléans[*] Antoine de Bourbon[*] Jeanne-Baptiste de Bourbon[*]
Căsătorită cu	Victor Amadeus I, Duce de Savoia
Copii	Louise Christine, Prințesă Maurice de Savoia Francis Hyacinth, Duce de Savoia Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia Margaret Yolande, Ducesă de Parma Henrietta Adelaide, Electoare de Bavaria
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Bourbon
Domnie
Domnie	26 iulie 1630 – 7 octombrie 1637
Predecesor	Caterina Mihaela a Spaniei
Succesor	Francoise-Madeleine de Orleans

* 1766: Benjamin Smith Barton (n. 10 februarie 1766 – d. 19 decembrie 1815) a fost un botanist, naturalist și fizician american.

Tatăl lui Barton, reverendul Thomas Barton a fost un imigrant irlandez din Carrickmacross care a deschis o școală în apropiere de Norristown, Pennsylvania în 1751. Mama lui a fost Esther Rittenhouse, sora astronomului și matematicianului american David Rittenhouse.

În botanică, abrevierea lui de autor este Barton.

În 1815, Barton a murit de tuberculoză la New York.

* 1785: Claude-Louis Navier (n. 10 februarie 1785 – d. 21 august 1836), numele la naștere Claude Louis Marie Henri Navier (Pronunție în franceză: /klod lwi maʁi ɑ̃ʁi naˈvje/), a fost un om de știință francez, matematician, fizician și inginer, specializat în mecanică.

Ecuațiile de bază ale dinamicii fluidelor (ecuațiile Navier-Stokes) au fost numite astfel după cei doi oameni de știință care le-au formulat și fundamentat: Claude-Louis Navier și George Gabriel Stokes.

* 1786: György Ruzitska (n. 10 februarie 1786, Viena - d. 2 decembrie 1869, Cluj) a fost un compozitor, pianist și profesor de muzică maghiar, stabilit la Cluj.

A plecat în Transilvania în anul 1810, ca profesor de muzică particular, în familia contelui János Bánffy. S-a stabilit la Cluj în anul 1819, în calitate de corepetitor și dirijor, la Teatrul Național [maghiar]. În anul 1829, la Pesta, a avut loc premiera operei sale, Alonso. În anul 1835 a înființat la Cluj un conservator, devenind ulterior directorul acestuia. Din 1851 a fost și profesor de muzică la liceul catolic din oraș. Mormântul său se află în cimitirul Hajongard din Cluj.

Creație:

 Muzică religioasă: mise, recviem, Te Deum

Lucrări pentru orgă

Opera Alonso

·         1810: Miklós Barabás, pictor român de etnie maghiară

·         1815: Constantin Bosianu (n. 10 februarie 1815, București - d. 21 martie 1882, București) a fost un jurist și om politic român, membru de onoare al Academiei Române (din 30 iunie 1879), premierul României între 26 ianuarie 1865 - 14 iunie 1865. A fost și primul decan al Facultății de Drept din București.

Ulterior, activează ca parlamentar, în același timp fiind și decan al Baroului Ilfov (1871 - 1873). Spre sfârșitul vieții, Bosianu a îndeplinit timp de două săptămâni funcția de primar interimar al Capitalei, în decembrie 1878, iar în perioada 29 mai - 15 noiembrie 1879, Constantin Bosianu a fost ales președinte al Senatului.

Constantin Bosianu s-a stins din viață pe 21 martie 1882, la vârsta de 67 de ani.

Fiu al paharnicului Andrei Bosianu, tânărul Constantin își urmează studiile la prestigiosul liceu „Sfântul Sava”. În acest timp lucrează în administrația publică, fiind contabil, șef de birou, șef al Serviciului Controlului Obștesc din Departamentul Finanțelor. Beneficiind de o bursă, își continuă studiile la Anvers și Paris, unde obține licența în Litere, la Universitatea Sorbona (1844) și doctoratul în drept, în 1851.[1]

Revenit în țară, Bosianu devine profesor de drept roman Colegiul „Sfântul Sava”, apoi este numit conferențiar de contabilitate la Școala Centrală de Agricultură și director al Departamentului Dreptății. A desfășurat o bogată activitate unionistă, fiind secretar al Divanului ad-hoc al Țării Românești (septembrie – decembrie 1857) și vicepreședintele Comitetului Central al Unirii. Din poziția de membru în Adunarea Electivă a Munteniei, pe 24 ianuarie 1859 a votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești. După înființarea Facultății de Drept, devine unul dintre prestigioșii profesori invitați să facă parte din corpul didactic

Bosianu este apreciat pentru calitățile sale, astfel că domnitorul Cuza îl numește judecător la Înalta Curte de Justiție, iar din 1864 devine vicepreședinte al Consiliului de Stat. Constantin Bosianu este numit și președinte al Consiliului de miniștri între 26 ianuarie - 14 iunie 1865.

Din această funcție, el a contribuit la opera de organizare și modernizare a statului român prin mai multe legi, între care, legea organizării judecătorești, a reorganizării serviciului de percepție la orașe, a pensiilor pentru funcționarii civili și pentru gradele militare inferioare, legea lucrărilor publice, legea privind regularizarea și canalizarea Dâmboviței pentru prevenirea inundațiilor. De asemenea, în calitate de jurist, Bosianu a făcut parte din comisiile de redactare a legii rurale și a legii instrucțiunii publice.

Membru de onoare al Academiei Române

Constantin Bosianu
Date personale
Născut	10 februarie 1815 București, Țara Românească
Decedat	21 martie 1882, (67 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	jurist, politician
Prim-ministru al Principatelor Unite
În funcție 26 ianuarie 1865 – 14 iunie 1865
Precedat de	Mihail Kogălniceanu
Succedat de	Nicolae Crețulescu
Partid politic	PNL
Alma mater	Universitatea Sorbona (1844)
Profesie	jurist
1. Părinți: Fiu al paharnicului Andrei Bosianu 2. Profesor și prim decan al Facultății de Drept din București

·         1836 - S-a născut Grigore Ştefănescu, geolog şi paleontolog, membru al Academiei Române. Sub îndrumarea lui, s-a întocmit, în 1898, prima harta geologică a României, la scara 1:200.000 (m.20.02.1911).

·         1836: Eduard Wachmann, compozitor și dirijor român de etnie germană (d. 1908)

·         1843: Adelina Patti, soprană italiană (d. 1919)
* 1857: Maria Cuțarida-Crătunescu (n. 10 februarie 1857, la Călărași - d. 10/16 noiembrie 1919) a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România^[1]. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară.

Urmează liceul la Zürich unde în 1877 începe Facultatea de Medicină. Datorită dificultății lingvistice și a avantajelor pe care le aveau absolvenții cu diplome obținute în Franța, se transferă la Universitatea din Montpellier - Facultatea de Medicină. Stagiatura și pregătirea doctoratului l-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris, în 1884 susținând teza de doctorat și devine doctor în medicină (specializarea "boli ale femeilor și copiilor"). Pentru a obține libera practică în România, și-a echivalat diploma trecând examenul cu calificativul Magna cum laude.

A lucrat la Spitalul Brâncovenesc, Spitalul Filantropia și Fabrica de Tutun din București (s-a ocupat de asistența medicală a 2000 de muncitoare).

În 1897 inițiază înființarea societăților Leagănul și Societatea Maternă, ultimei dedicându-i-se în totalitate, pentru ca în 1904 să renunțe la cabinetul particular. În 1898 devine vicepreședinte a societății Cultura și ajutrul femeii. În 1899 la Fabrica de Tutun pune bazele primei creșe interne de fabrică din România care oferea ajutor mamelor muncitoare cu copii.

A participat la congrese internaționale medicale și feministe (1900 - Paris, 1907 - Bruxelles, 1910 - Copenhaga). În timpul Primului Război Mondial ocupă funcția de medic primar la Institutul și Internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). După război se retrage din activitatea medico-socială din cauza problemelor de sănătate.

Maria Cuțarida-Crătunescu Maria Cuțarida-Crătunescu – foto preluat de pe www.rador.ro
Maria Cuțarida-Crătunescu
Date personale
Născută	10 februarie 1857  Călărași, România
Decedată	16 noiembrie 1919 (62 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	medic

·         1859: Etienne, Alexandre Millerand (n. 10 februarie 1859 – d. 7 aprilie 1943) a fost un politician socialist francez. A fost prim-ministrul Franței în perioada 20 ianuarie - 23 septembrie 1920 și apoi președinte între anii 1920 - 1924, urmându-i lui Paul Deschanel.

Alexandre Millerand a fost avocat de profesie, socialist din convingere care a colaborat la legiferarea drepturilor muncitorești de odihnă prin stabilirea orelor de muncă.

* 1868: Prințul Waldemar al Prusiei (Joachim Friedrich Ernst Waldemar; n. 10 februarie 1868 – d. 27 martie 1879, Berlin, Prusia) a fost al șaselea copil al Prințului Moștenitor Frederic Wilhelm al Prusiei (mai târziu rege al Prusiei și împărat german sub numele Frederic al III-lea) și Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.

Waldemar a fost copilul favorit atât al Prințesei Regale cât și al soțului ei. A fost un băiat plin de viață, vesel, zgomotos, cu simțul umorului cu un caracter sensibil, independent și onest. Învăța repede și mama sa îi preda cu plăcere. Prințesa Regală scria că va fi nefericită când Waldemar va pleca la școală. Părea să-l prefere pe Waldemar mai mult decât pe frații lui mai mari, Wilhelm și Heinrich.

La mai puțin de patru luni după decesul mătușii materne, Alice, Mare Ducesă de Hesse, și a verișoarei primare, Maria, Waldemar s-a îmbolnăvit de difterie și a murit la Berlin la 27 martie 1879 la vârsta de numai 11 ani. A fost înmormântat la mausoleul regal Friedenskirche din Potsdam lângă fratele său mai mare, Prințul Sigismund al Prusiei (1864-1866).

Prințul Waldemar
Date personale
Nume la naștere	Joachim Friedrich Ernst Waldemar
Născut	10 februarie 1868 Berlin, Prusia
Decedat	27 martie 1879 (11 ani) Potsdam, Germania
Înmormântat	Friedenskirche, Potsdam
Cauza decesului	cauze naturale[*] (difterie)
Părinți	Frederic al III-lea al Germaniei Prințesa Victoria a Regatului Unit
Frați și surori	Wilhelm al II-lea al Germaniei Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințesa Victoria a Prusiei Prințesa Margareta a Prusiei Sofia a Prusiei Prințul Heinrich al Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

·         1873 - S-a născut Haralambie Lecca, publicist şi poet (m.09.03.1920).

·         1881: Nicolae M. Popescu, preot și istoric român, membru al Academiei Române (d. 1963)

·         1885: Traian Pop, jurist român (d. 1960)

·     1885 - S-a născut Alice Voinescu, scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru, traducătoare și prima româncă doctor în filosofie (d. 1961)

Alice Voinescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.

A fost un model intelectual, pe care epoca l-a transformat într-un model moral. Luciditatea cu care şi-a privit contemporanii, ca şi demnitatea, profunzimea şi prestigiul ei în epocă, o transformă într-un simbol al destinului intelectualului sub teroarea comunistă.

·         1890: Boris Pasternak, poet și prozator rus, laureat al Premiului Nobel (d. 1960). Este autor al romanelor “Sora mea”, “Viata ,” “A doua naştere” şi “Doctor Zhivago”
Finalizat în 1955, Doctor Zhivago este o epopee istorica care descrie  ”anii teribil din Rusia,” un roman de dragoste şi o poveste simbolică dar si o descriere obiectivă a vietii in timpul revoluţiei bolsevice. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit în anul precedent, este dat la topit.Celebrul roman “Doctor Jivago este  publicat in Italia in 1957 ,dar este  interzis în Uniunea Sovietică până în anul 1988.
În 1958 lui Pasternak i se decerneaza  Premiul Nobel pentru literatură, dar a fost constrâns sa să renunțe de “bună voie” la  acest premiu. A fost exclus în acelaşi an din Uniunea Scriitorilor sovietici. A murit în Peredelkino, o suburbie a Moscovei la 30 mai 1960.

Boris Leonidovici Pasternak – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

·         1890: Dona-Niculina Delavrancea, pictoriță română (d. 1971)

·         1894: Harold Macmillan, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1986)
* 1895: Arhiducele Wilhelm Franz de Austria, mai târziu Wilhelm Franz von Habsburg-Lothringen (ucraineană Василь Вишиваний, Vasil Visivanie; 10 februarie 1895 – 18 august 1948) a fost arhiduce de Austria, colonel în armata ucraineană și poet.

Arhiducele Wilhelm a fost fiul cel mic al Arhiducelui Karl Stephen de Austria și al Arhiducesei Maria Theresia, Prințesă de Toscana. S-a născut la moșia familiei, pe insula Lošinj, litoralul austriac (astăzi în Croația).

Acomodându-se la creșterea naționalismului din secolul al XIX-lea, tatăl său, arhiducele Karl Stephan, a decis ca ramura familiei sale de Habsburg să adopte identitatea poloneză și să combine loialitatea față de familia Habsburg cu loialitatea față de Polonia. A avut doi fii care au învățat poloneză încă de la o vârstă fragedă și a încercat să le insufle un sentiment de patriotism polonez. Fiul său cel mare, Karl-Albrecht, a devenit un ofițer polonez care a refuzat să renunțe la loialitatea sa poloneză chiar și sub tortura Gestapoului.
Cele două fiice ale lui au intrat prin căsătorie în familiile nobile lituaniene Radziwill și Czartoriski. Wilhelm, copilul cel mic, s-a răzvrătit și s-a identificat cu rivalii politici tradiționali ai polonezilor, ucrainenii. A dezvoltat o fascinație pentru cultura ucraineană; curând a început să vorbească fluent ucraineana și adolescent fiind a părăsit moșia familiei călătorind incognito timp de o săptămână prin satele huțuli în apropiere de Munții Carpați și Bucovina.^[1] Acest interes față de oamenii relativ sărăci ucraineni i-a adus porecla de "Prințul Roșu".

În 1913 el și fratele lui mai mare, Leo Karl, s-au înscris la Academia militară imperială de la Wiener-Neustadt.

Wilhelm în 1918.

În timpul Primului Război Mondial, atât tatăl său și fratele său Karl-Albrecht erau moștenitori ai tronului din Polonia care era controlată de către Puterile Centrale. Ambiția lui Wilhelm, cu aprobarea tatălui său, era de a a deveni regele Ucrainei.^[2] În ciuda tinereții sale, el a jucat un important rol istoric.

Ca membru al casei imperiale de Habsburg el a lucrat îndeaproape cu deputații ucraineni din parlamentul Imperiului austro-ungar într-un efort de a obține mai multe drepturi pentru minoritatea ucraineană, servind ca o legătură între liderii comunității ucrainene și împăratul Austriei Carol I. În timpul Primului Război Mondial Wilhelm și-a început cariera militară ca locotenet al regimentului 13 de ulani. După convalescența pentru tuberculoză, Wilhelm a preluat la data de 5 aprilie 1917 comanda unui detașament de ucraineni din Galiția, servind în rangul de căpitan.^[3] În timpul ocupației germane și austriece din Ucraina în 1918, el a comandat regimentul ucrainean care a eliberat Ucraina de Sud de la bolșevici. Din acel moment Wilhelm a devenit Vasil Visivanie (pentru că adesea purta o cămașă ucraineană brodată), nume pe care l-a preferat celui real și după terminarea războiului.^[4][5]

În timpul șederii sale în sudul Ucrainei, Wilhelm a devenit punctul central al luptei liniștite dintre doi aliați, Austro-Ungaria și Imperiul german, pentru viitorul Ucrainei. Habsburgii au sprijinit eforturile lui Wilhelm de a câștiga popularitate printre ucraineni precum și pentru a promova patriotismul ucrainean. Germanii, pe de altă parte, erau preocupați în primul rând de obținerea de cereale și au sprijinit regula lui Pavlo Skoropadski.

Wilhelm și regimentul său, 1918

În zona personală de ocupație a lui Wilhelm, țăranilor li s-a permis să-și păstreze terenurile pe care le-au luat de la proprietari în 1917 și Wilhelm a împiedicat forțele armate habsburgice să rechiziționeze cerealele. Ucrainenii care s-au opus rechiziționării în altă parte - inclusiv a celor care au ucis soldați germani sau austrieci - s-au refugiat pe teritoriul lui Wilhelm. Aceste acțiuni au indignat Germania și oficialii austrieci de la Kiev dar a crescut popularitatea lui printre localnicii ucraineni, care l-au numit cu afecțiune "Prințul Roșu" nu în sensul marxist ci pentru că era apropiat oamenilor obișnuiți. El s-a amestecat cu ușurință printre țăranii locali care au admirat capacitatea lui de a trăi pur și simplu ca și soldații lui.

Wilhelm a negociat cu ministrul de externe Ottokar Czernin autonomia Galiției de Est.^[1] În iulie și august 1917 Wilhelm însoțit de vărul lui kaiserul Carol a făcut un tur al Galiției de Est. Germanii se temeau că Wilhelm ar putea crea o lovitură de stat și să-l răstoarne pe Hetmanate. Într-adevăr, au existat mai multe tentative ale ucrainenilor pentru ca arhiducele Wilhelm să devină suveran al Ucrainei, transformând țara într-o monarhie. De fiecare dată el a amânat ținând cont de refuzul din motive diplomatice al împăratului austriac. Totuși, Carol I a rezistat presiunilor germane de a-l îndepărta pe Wilhelm din Ucraina.

În cele din urmă Wilhelm și soldații săi au plecat din Ucraina în 1918 din cauza condițiilor revoluționare de acolo și s-a mutat în Bucovina.^[6] După dizolvarea Austriei, Wilhelm a ordonat oamenilor săi să se deplaseze de la Bucovina la Liov pentru a susține cauza ucraineană. El însuși a fugit în acest oraș după ce forțele române au capturat Bucovina, însă președintele Republicii Ucrainei de Vest i-a spus că serviciile sale nu erau necesare iar Wilhelm s-a retras la o mânăstire din apropiere.

După ce a promis loialitate față de Republica Populară Ucraineană în 1919 a fost ridicat la rang de colonel și a lucrat la ministerul apărării din acestă țară. În semn de protest la Tratatul de pace a lui Petliura cu Polonia din 1920, pe care el l-a considerat a fi o trădare a Ucrainei de Vest, a demisionat și a trăit în exil la Viena și Paris.

Într-un interviu într-un ziar vienez, în ianuarie 1921, Wilhelm a mustrat public Polonia, condamnând pogromurile din Liov ca pe ceva care nu se întâmplă într-o țară civilizată și că este dezonorant pentru Polonia și polonezi. Acest lucru a cauzat o înstrăinare permanentă, publică, între Wilhelm și tatăl său Stephan. În 1921, Wilhelm a publicat o carte de poezie în limba ucraineană, «Mynayut Nistru» (Минають дні) - "Zilele trec".

În același an, a devenit implicat în diverse comploturi ale monarhiștilor și a altora care doreau să răstoarne noua ordine de după Primul Război Mondial. La Viena, el a fondat o organizație de veterani din Ucraina și s-a împăcat un timp cu rivalul său Pavlo Skoropadski. Atitudinea intransigentă a lui Wilhelm față de Polonia l-a făcut popular printre exilații ucraineni; a devenit lider al ucrainenilor și un candidat viabil la tronul Ucrainei.

Wilhelm în captivitate sovietică, 1948

În 1922, sub numele său ucrainean a părăsit Austria pentru Spania unde spera la suport financiar pentru aventura ucraineană de la vărul său, regele Alfonso al XIII-lea.^[7] Între 1925 și 1929 Wilhelm a lucrat în Spania ca agent imobiliar, apoi a plecat la Paris. În 1935, el a devenit implicat într-un scandal de fraudă cauzat de iubita lui, Paulette Couyba. În timpul procesului bine-mediatizat, Wilhelm a fugit de la Paris la Viena pentru a scăpa de închisoare.^[8]

La mijlocul anilor 1930, Wilhelm și-a reluat activitățile sale naționaliste ucrainene. A stabilit contactul cu vechi camarazi de arme din Galiția și cu Andrii Melnik, care conducea Organizația Naționaliștilor Ucraineni. Deși ca tânăr el a fost pro-evreu, Wilhelm a început să adopte anti-semitismului și a crescut aproape de un cerc din interiorul partidului nazist, condus de Alfred Rosenberg, care a pledat pentru un stat aliat ucrainean.

Atunci când prin 1941 a devenit clar pentru Wilhelm că naziștii nu vor sprijini independența Ucrainei, el s-a întors împotriva naziștilor și a făcut spionaj pentru britanici în cea mai mare parte din Al Doilea Război Mondial. Ultimii lui ani au fost ca spion pentru francezi împotriva Uniunii Sovietice

În 1947 a fost arestat de armata sovietică de contrainformații SMERSH din Viena și dus la închisoarea Lukianivka din Kiev. În timpul detenției a insistat să vorbească în ucraineană la interogatorii.^[10] La 12 august 1848 s-a luat decizia se a-l transporta în vestul Ucrainei pentru o pedeapsă cu închisoare de 25 de ani. Înainte ca acest lucru să se întâmple, la 18 august Wilhelm a murit de tuberculoză netratată^[11] și a fost îngropat într-un mormânt nemarcat.

Wilhelm este acum venerat de către naționaliștii ucraineni ca un luptator pentru independența Ucrainei față de Uniunea Sovietică.

Arhiducele Wilhelm
Date personale
Născut	10 februarie 1895 Pula, Austro-Ungaria
Decedat	18 august 1948 (53 de ani) Kiev, Uniunea Sovietică
Înmormântat	Lukyanivske Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Arhiducele Karl Stephen de Austria Arhiducesa Maria Theresia, Prințesă de Toscana
Frați și surori	Arhiducele Leo Karl de Austria Arhiducele Karl Albrecht de Austria Archduchess Mechthildis of Austria[*] Archduchess Eleonora of Austria[*] Arhiducesa Renata de Austria
Cetățenie	Austria  URSS  Austro-Ungaria  Republica Populară a Ucrainei Occidentale  Republica Populară Ucraineană  Germania Nazistă
Etnie	Austrieci
Ocupație	poet personal militar[*] politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Member of the House of Lords (Austria)[*]

* 1897: Judith Anderson, AC, (n. 10 februarie 1897,^[1] Adelaide, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[2] – d. 3 ianuarie 1992, Santa Barbara, SUA^[11]) a fost o actriță americană de origine australiană.^[12] A câștigat două premii Emmy și un premiu Tony și a fost nominalizată la premiile Grammy și Oscar.
Filmografie:

• Blood Money (1933)
• Rebecca (1940)
• Forty Little Mothers (1940)
• Lady Scarface (1941)
• Kings Row (1942)
• All Through the Night (1942)
• Edge of Darkness (1943)
• Laura (1944)
• And Then There Were None (1945)
• Specter of the Rose (1946)
• The Strange Love of Martha Ivers (1946)
• The Diary of a Chambermaid (1946)
• The Red House (1947)
• The Furies (1950)
• Salome (1953)
• The Ten Commandments (1956)
• Cat on a Hot Tin Roof (1958)
• Cinderfella (1960)
• Don't Bother to Knock (1961)
• A Man Called Horse (1970)
• Inn of the Damned (1975)
• Star Trek III: The Search for Spock (1984)

·         1898: S-a nascut dramaturgul german Bertolt Brecht; (d. 1956). Bertolt Brecht, născut Eugen Berthold Friedrich Brecht, (n. 10 februarie 1898, Augsburg, Regatul Bavariei — d. 14 august 1956, Berlinul de Est, Republica Democrată Germană) a fost un dramaturg, poet și regizor german, inițial expresionist, întemeietor al instituției teatrale „Berliner Ensemble”, inițiator al „teatrului epic”, a promovat o nouă teorie și practică a teatrului, bazate pe efectul distanțării epice.A fost unul dintre cei care au revoluționat teatrul secolului 20.

Bertolt Brecht – foto: ro.wikipedia.org

·         1902: Anton Holban, scriitor român (d. 1937)

·         1902: S-a născut fizicianul Walter Houser Brattain, supranumit “părintele tranzistorului”. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1956 (m. 13 octombrie 1987)
* 1906: Lon Chaney, Jr. (10 februarie 1906 – 12 iulie 1973), născut Creighton Tull Chaney, fiul celebrului actor de film mut Lon Chaney, a fost un actor american cel mai notabil pentru rolul lui Larry Talbot în filmul din 1941 The Wolf Man și în diferite alte filme crossover. De asemenea a portretizat alți monștri cum ar fi Mumia, Monstrul lui Frankenstein sau Contele Alucard în numeroase filme de groază produse de Universal Studios. Este, de asemenea, notabil pentru portretizarea lui Lennie Small în Of Mice and Men.

Inițial menționat în filme ca Creighton Chaney, el a fost ulterior prezentat pe generice ca "Lon Chaney, Jr." din 1935. Chaney a fost de origine engleză, franceză și irlandeză.

·         1910: S-a nascut la Chisinau soprana română Maria Cebotari; (d. 1949). A avut un rol exceptional in filmul coproductie romano-italiana, “Odessa in flacari”. Maria Cebotari (nume alternativ: Cibotari, nume de familie inițial: Cibotaru[1], n. 10 februarie 1910, Chișinău, Gubernia Basarabia – d. 9 iunie 1949, Viena), cântăreață de operă română, una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. La numai 24 de ani, Mariei Cebotari i-a fost conferit cel mai înalt titlu onorific (în arta dramatică) existent în Germania și Austria din acel timp: Kammersängerin. A jucat în opt filme, turnate în Germania și Austria, alături de vedete ale cinematografului de atunci, inclusiv alături de soțul ei, Gustav Diessl. Cel de al doilea soț, Gustav Diessl, a murit de un atac de cord la 20 martie, 1948. Suferind de pe urmele pierderii soțului la începutul anului 1949, soprana a acuzat dureri severe în timpul prezentației „Le nozze di Figaro” la Teatro alla Scala, la început, medicii nu i-a luat în serios simptomele. Cu toate acestea, la 31 martie 1949, ea a căzut în timpul interpretării operetei lui Karl Millöcker „Der Bettelstudent” în Viena. În timpul intervenției chirurgicale la 4 aprilie, medicii i-au constatat cancer la ficat și pancreas. A murit de cancer la 9 iunie 1949 la Viena. Cei doi fii rămași orfani au fost adoptați de un bun prieten al sopranei, pianistul britanic Clifford Curzon și soția acestuia Lucille. Este înmormântată în cimitirul Döblinger (Döblinger Friedhof) din Viena

·         1912 - S-a născut istoricul Vasile Netea (m.06.03.1989).

* 1915: Gheorghe Rășinaru (n. 10 februarie 1915 - d. 1994) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938 (Franța).

·         1916 - S-a născut Dan George, poet şi traducător (m.05.01.1972).

·         1919: Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț- d. 16 iunie 2013^[1]) a fost un cunoscut duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț și un militant al Mișcării Legionare.^[2]

Împreună cu Cleopa Ilie, Arsenie Boca , Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane

Una dintre controversele referitoare la Iustin Pârvu este legată de aniversările a 90, respectiv 92 de ani, când, conform unor înregistrări video postate pe YouTube, un grup de măicuțe de la Mănăstirea Petru Vodă i-au cântat starețului „Sfânta tinerețe legionară”

La Poiana Teiului din județul Neamț, Iustin Pârvu este cetățean de onoare, are un bust ridicat în curtea primăriei, iar o școală îi poartă numele.

·         1922 - S-a născut Arpad Gonz, fost preşedinte al Ungariri (1990-2000).

·         1925: Pierre Mondy, actor și regizor francez (d. 2012)

·         1930: Ioanichie Bălan, scriitor, duhovnic și arhimandrit român (d. 2007)

·         1931 - S-a născut scriitorul austriac Thomas Bernhard. Opera sa este străbătută de o viziune pesimistă asupra lumii şi de un umor grotesc. Prin romanele şi dramele sale, Bernhard a reuşit să provoace în numeroase rînduri opinia publică din ţara sa ("Fabrica de var", "Puterea obişnuinţei", "Dramaturgul") (m.12.02.1989).

·         1932 - S-a născut Rockin' Dopsie (Alton John Rubin), cântăreţ şi acordeonist zydeco american.

·         1933: Victor George Rebengiuc (n. 10 februarie 1933,^[1][2] București, România^[3]) este un actor român de film, teatru, radio, televiziune și voce, care a adus o contribuție importantă la dezvoltarea teatrului și cinematografiei românești. Este cunoscut și ca activist al societății civile. Din 1957, a fost membru al Teatrului Bulandra,jucând în peste 200 de roluri numai pe această scenă. După performanța sa în Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei, Rebengiuc a devenit o figură majoră în cinematografia românească și a devenit cunoscut mai ales pentru apariția sa în 1986 în Moromeții lui Stere Gulea. De asemenea, el a jucat în filmele lui Dan Pița (Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei) și Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Paradisul ultimelor opriri, Niki și Flo, Tertium non datur). Pe scenă Rebengiuc a jucat în piesele regizate de: Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Yuri Kordonsky, Gábor Tompa, Alexandru Dabija și alții. Fost soț al actriței Anca Verești, este căsătorit cu actrița Mariana Mihuț, colega sa de la Bulandra.

Viața lui Rebengiuc în regimul comunist i-a oferit o perspectivă anticomunistă, iar unele dintre filmele sale din anii 80 au fost cenzurate sau interzise de oficialii țării. În 1989 a participat la Revoluția Română, făcând parte din cei care au intrat în clădirea Televiziunii Române. Ulterior, Rebengiuc a vorbit împotriva forțelor politice despre care a crezut că reprezintă moștenirea regimului comunist în societatea modernă și a cerut condamnarea retrospectivă a comunismului. A avut o scurtă carieră în politică și, de la mijlocul anilor 1990, a susținut organizații non-guvernamentale.

A fost rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București și director al Teatrului Bulandra. Descris drept unul dintre „monștrii sacri ai teatrului și filmului românesc”, în 2008 i-a fost acordat un doctorat onorific din partea UNATC.^[4] Pentru popularitatea sa în România, el a primit o ofertă de la Pixar și a asigurat vocea personajului Charles Muntz în 2009 pentru versiunea românească a filmului Up

Născut în București, Rebengiuc a crescut într-o familie modestă. După ce părinții lui s-au separat când Rebengiuc avea trei ani, el și fratele său mai mic au fost crescuți de bunicii lor materni. A crescut în perimetrul orașului, în cartierele oamenilor cu venituri mici și, așa cum își amintește, familia sa fiind nevoită să schimbe mai multe locuințe din motive financiare.^[6][7][8]Ei au locuit în Dristor, apoi în Chiajna, Rahova, Dealul Spirii și, în cele din urmă, în nordul Bucureștiului. Tatăl său, Gheorghe, pe care cei doi fii l-au întâlnit rar, a fost ucis în al Doilea Război Mondial, murind în Bătălia de la Stalingrad, în 1942.^[8][9] Victor și fratele său au primit ulterior o pensie. Mama sa a lucrat ca funcționar și, chiar înainte de pensionare, era angajată a Ministerului Transporturilor.^[8] Rebengiuc consideră că și-a dobîndit calitățile actoricești pe cale genetică, de la tatăl său.^[7][8] El a menționat într-un interviu: „Am fost îndurerat de absența tatălui meu și, într-un fel, m-am simțit mereu ca și cum ar fi ceva lipsit, deși legătura dintre noi nu era puternică.”^[8]

Victor Rebengiuc și-a terminat studiile secundare la Liceul Militar, o școală căreia îi este recunoscător pentru că a insuflat în el un sentiment de disciplină.^[9] După o perioadă de colaborare cu o trupă de amatori din zona Vitan,^[9] Rebengiuc a intrat la Institutul de Teatru, la clasa Aura Buzescu, actriță care, alături de Clody Bertola, i-a inspirat tehnica de actorie.^[9][10]Printre artiștii care l-au modelat, Rebengiuc amintește și actorii sovietici Mihail Jarov și Ruben Simonov, ale căror interpretări în filme el le-a urmărit îndeaproape, și colegul său mai mare, actorul Radu Beligan:^[11] „Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. [...] Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.”^[11]

A absolvit în 1956, iar după un stadiu de șase luni la Teatrul Național din Craiova,^[8][12] s-a întors la București, stabilindu-se în vecinătatea Grădinilor Cișmigiu și începând lucrul la Bulandra.^[8] Rebengiuc era la acea vreme într-o relație cu actrița Anca Verești, cu care s-a căsătorit în 1960, divorțând cinci ani mai târziu.^[8]

Primul rol de teatru al lui Rebengiuc a fost Biff în piesa Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller în regia lui Dinu Negreanu, despre care, mai târziu, actorul își amintește că era netalentat și promovat din motive politice.^[10] De asemenea, el povestește că pregătirea pentru acest rol a făcut-o cu Liviu Ciulei, acest lucru fiind unul dintre puținele aspecte pozitive ale producției.^[10] În același timp, a început o colaborare cu Teatrul Mic și cu regizorul Radu Penciulescu, fiind împreună cu actorii Leopoldina Bălănuță, George Constantin și Olga Tudorache, unul dintre primii actori care au participat la proiect.^[13]Rebengiuc a apărut în mai multe producții experimentale ale lui Penciulescu: Doi pe un balansoar de William Gibson, Tango de Sławomir Mrożek și Richard al II-lea de William Shakespeare.^[13] Criticul de teatru Simona Chițan a văzut colaborarea ca un aspect al liberalizării după anii realismului socialist: „Penciulescu și Rebengiuc au deschis astfel [...] o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puși în scenă autori moderni la vremea respectivă.

Rebengiuc a debutat în cinematografe în 1956 cu filmul Mîndrie și a continuat cu roluri minore în mai multe filme, inclusiv Furtuna din 1960, adaptată de Andrei Blaier după o lucrare a lui Titus Popovici, Poveste sentimentală a lui Iulian Mihu(după Horia Lovinescu) și Darclée, povestea biografică a cântăreței de operă Hariclea Darclée. În 1965, Victor Rebengiuc îl interpretează pe Apostol Bologa, personajul central din filmul lui Ciulei Pădurea spânzuraților (adaptare după romanul omonim a lui Liviu Rebreanu). Filmul a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Cannes,^[8][11][14] și a fost primit cu ovații în picioare la Festivalul de Film de la Acapulco din Mexic.^[11]

S-a îndrăgostit de actrița Mariana Mihuț, cu care s-a căsătorit în 1965.^[9] Ei au un fiu, Tudor, născut în 1975, care a ajuns un arhitect cunoscut.^[7][9]

De când a devenit cunoscut publicului, Rebengiuc s-a consacrat drept unul dintre principalii actori ai generației sale și a câștigat laude atât pentru tehnica sa, cât și pentru abilitățile sale naturale.^[7][15] Filosoful Andrei Pleșu a scris despre el următoarele: „Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul "artistului". Singurul "semnal" al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicția tranșantă, atenția înnăscută față de limpezimea emisiei vocale și a mesajului. Și nu e vorba de afectarea obișnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostația virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor și pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr [...] și dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc.”^[15]

Actorul recunoaște că are o teamă de improvizație și povestește că s-a pregătit intens pentru fiecare dintre rolurile sale.^[11]Colaborând cu importanți regizori de scenă precum Ciulei, Cătălina Buzoianu și Andrei Șerban, Rebengiuc a câștigat faimă pentru performanțele sale în adaptările pieselor de teatru shakespeariene (Orlando în Cum vă place, Brutus în Iulius Caesar, rolul principal în Richard al II-lea) ca și în cele ale lui Henrik Ibsen (Bernick în Stâlpii societății și personajul principal din Rosmersholm), Anton Cehov (Mihail Lvovici Astroff în Unchiul Vania), Oscar Wilde (Jack în Importanta de a fi onest), Eugene O'Neill (Lungul drum al zilei catre noapte, Luna pentru cei dezmoșteniți) și Tennessee Williams (Stanley Kowalski în Un tramvai numit dorință).^[12] Înainte ca Penciulescu să plece în Suedia, el și Rebengiuc au lucrat și la versiunea Bulandra a piesei Vicarul de Rolf Hochhuth.^[13]

După debutul său în cinematografie, Rebengiuc a devenit o prezență regulată pe ecran. Următorul său film a fost Nay-dalgata nosht din 1967, de regizorul bulgar Vulo Radev, unde a jucat alături de Nevena Kokanova ca prizonier britanic. Doi ani mai târziu, sub conducerea lui Mihai Iacob, Rebengiuc a jucat în Castelul condamnaților. La sfârșitul anilor 1960 și 1970 a fost prezent în două adaptări pe ecran după lucrările scriitorului clasic român Ion Luca Caragiale (Cadou și O scrisoare pierdută). În 1972 și 1973, el a jucat două adaptări după scrierile lui Titus Popovici: Conspirația și Departe de Tipperary. De asemenea, în 1973, a apărut în filmul Dimitrie Cantemir în regia lui Gheorghe Vitanidis și, în anul următor, a avut unul dintre rolurile principalele în Zidul lui Constantin Vaeni. Rebengiuc a avut, de asemenea, rolul pricipal în 1976 în Tănase Scatiu (o adaptare a ciclului literar "Comăneștenilor" lui Duiliu Zamfirescu), care a fost prima sa colaborare cu regizorul Dan Pița. Doi ani mai târziu, el a apărut în Cianura și picătura de ploaie a lui Manole Marcus, în Buzduganul cu trei peceți de Vaeni și Profetul, aurul și ardelenii de Dan Pița. În 1979 a fost distribuit în Un om în loden, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

La sfârșitul anilor '70, Rebengiuc a trebuit să apară și într-o serie de producții de film pe care le recunoaște că erau de o calitate scăzută și că, în principal, erau pline de principiile ideologice noi impuse de regimul comunist și de președintele Nicolae Ceaușescu (vezi Tezele din iulie). De exemplu, el citează Buzduganul cu trei peceți, unde a portretizat personajul principal, Mihai Viteazul.^[11] Din filmele comuniste bazate pe viața lui Mihai, Rebengiuc spune: "Mihai Viteazul era însuși Ceaușescu cu barbă, mustață și cușmă și ceea ce scotea pe gură erau cuvântări ale lui Ceaușescu".^[11] Rebengiuc spune că nu are nici un regret că nu a fost invitat să joace în filme similare regizate de Sergiu Nicolaescu.^[9]

El recunoaște că a reușit să scape de majoritatea altor forme de susținere a cultului personalității liderului comunist, dar indică faptul că, fără permisiunea lui, mai multe dintre spectacolele sale au fost luate în considerare la concursuri în cadrul festivalurilor comuniste și că i-au fost trimise o serie de diplome pentru diferitele sale roluri.^[11] Își amintește că a refuzat să participe la festivalul Cântarea României, o formă cvasi-obligatorie la nivel național de competiție socialistă în domeniul artelor: „Nu am putut și am spus nu, domnule. [Au spus:] «Păi, dacă nu te duci te dăm afară.» Dă-mă afară! Ei, nu m-au dat.

n anii '80 a avut mai multe roluri în producțiile românești, începând cu filmul lui Pintilie din 1981 De ce trag clopotele, Mitică?, unde a jucat rolul Pampon, unul din rolurile principale, în timp ce soția lui, Mihuț, a fost distribuită ca iubita lui Pampon, Mița Baston. Pintilie, care a planificat producția de-a lungul câtorva ani, a povestit mai târziu că intenționa să-l distribuie pe Toma Caragiu în rolul lui Pampon și chiar a vorbit cu actorul înaintea de moartea acestuia în cutremurul din 1977.^[16] Deși acțiunea filmului se petrecea în timpul Belle Époque, și se baza pe piesa lui Caragiale, atmosfera sumbră a filmului și tonul ireverențios făceau aluzie la realitățile României comuniste, lucru care a determinat interzicerea lui înainte de premieră.^[9][17] Cooperarea dintre actor și regizor a cimentat prietenia lor: Rebengiuc îl numește pe Pintile „un mare regizor” și declară că îl iubește „ca pe un frate”.^[9]

Victor Rebengiuc în 1992

În 1983, Rebengiuc a apărut în Dreptate în lanțuri în regia lui Dan Pița.^[18] În același an, a colaborat cu Pița și la Faleze de nisip, bazat pe scenariul lui Bujor Nedelcovici. A jucat rolul chirurgului Theodor Hristea, care, după ce câteva dintre lucrurile sale sunt furate, se implică în anchetă și conduce interogarea unui om aparent nevinovat. Critica subtilă a autorităților a iscat un scandal: la câteva zile după ce Faleze de nisip a avut premiera, Nicolae Ceaușescu a vorbit în fața oficialilor Partidului Comunist Român din Mangalia, semalându-l ca o încălcare a cerințelor ideologice; ca rezultat, a fost interzis în cinematografe.^[19]

În 1986, Rebengiuc a fost figura centrală în filmul Moromeții, în regia lui Stere Gulea, o adaptare a cărții lui Marin Preda. Performanța sa a fost apeciată, Rebengiuc a fost privit ca identificându-se cu personajul său, țăranul patriarhal și rigid, Ilie Moromete.^[8][9][11] Rebengiuc a declarat în repetate rânduri că s-a simțit nesigur de participarea sa la film, indicând faptul că el era un citadin și că avea cunoștințe limitate despre lumea rurală.^[11][20] El a fost inițial considerat nepotrivit, dar a reușit să-l convingă pe regizor după ce s-a pregătit pentru acest rol, petrecând o lună în județul Teleorman, unde a locuit printre țărani.^[9] Rolul Moromete i-a adus lui Rebengiuc mai multe premii, printre care unul care i-a fost înmânat în timpul Festivalului de Film de la San Remo din Italia,^[7][20] și a câștigat laudele lui Pintilie.^[20] La scurt timp după aceea, a fost alături de Manuela Hărăborși Adrian Pintea în Pădureanca a lui Nicolae Mărgineanu.^[21]

În decembrie 1989, Rebengiuc a participat la Revoluția Română, care a reușit să răstoarne regimul Ceaușescu și să pună capăt dominației Partidului Comunist. S-a alăturat mulțimii de revoluționari care s-au îndreptat spre clădirea Televiziunii Române și a exprimat mesaje anticomuniste în fața camerelor de filmat.^[8] La începutul anului 1990, el s-a raliat cu protestatarii Golani din Piața Universității, exprimându-și opoziția față de partidul de guvernământ postcomunist, Frontul Salvării Naționale.

După sfârșitul comunismului, Rebengiuc a continuat să acționeze în producțiile cinematografice. În 1992, el a jucat ca primar al satului în filmul premiat al lui Pinilie, Balanța, rol pe care îl "mic, dar consistent".^[10] Replica sa din film "americanii sunt cei mai proști oameni din lume" este amintită ca o reflecție ironică a naționalismului fiind recuperat în discursul comunist și anti-capitalist.^[9]

În anul următor, el a fost în distribuția Cel mai iubit dintre pământeni, o altă adaptare după Marin Preda. Cel de-al doilea film al lui Pintilie cu Rebengiuc în rol principal, drama Prea târziu, a fost nominalizată la Palme d'Or; filmul vorbește despre nereușitele justiției din România postcomunistă iar Rebengiuc a jucat rolul lui Picior de Elefant.^[23] În 1997, el a jucat în Omul zilei, bazat pe un scenariu de Radu F. Alexandru, iar în 1999, alături de actori maghiari și români, a jucat în filmul lui Gábor Tompa, Apărarea chineză. De asemenea, Rebengiuc a jucat în rolul Grigore Cafanu în filmul lui Pintilie Terminus Paradis (1998), premiat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Veneția.^[24]

El a fost, de asemenea, sporadic prezent pe scenă la Bulandra, și a declarat că nu a fost interesat să joace în teatru experimental, indicând faptul că nu se potrivea cu gustul său.^[10] Între 1990 și 1996 a fost rectorul Institutului de Teatru.^[12]Vorbind în 2005, el a spus că obiectivul său final este de a fi "un mare actor", declarând că asta implică "să joc un rol și să nu am nimic să-mi reproșez după aceea. Să joc fără nici o pată, fără greșeală, asta mă face să continui".^[10]

A jucat rolul Caliban în producția din 1991 de la Bulandra Furtuna de William Shakespeare, unde a apărut alături de colegul său, Ion Caramitru.^[10] A jucat în mai multe roluri principale în piese clasice și, pentru rolul Nick Bottom din Visul unei nopți de vară în regia lui Ciulei, a primit premiul UNITER.^[15] A avut mai multe roluri principale în piese ale unui ovaționat regizor de teatru, Silviu Purcărete: Horazio în Teatrul Comic al lui Carlo Goldoni, Pelasgus în Suplicantele a lui Eschil și rolul principal în Regele Lear al lui Shakespeare.^[15] În 2001, Rebengiuc și soția lui au apărut împreună în Unchiul Vania al lui Anton Cehov, produs de Bulandra de către regizorul rus Yuri Kordonski.^[10][20] În același an, a fost Fetisov în Colonelul Pasăre al lui Hristo Boicev și a apărut în Așteptându-l pe Godot a lui Samuel Beckett (regizat de Alexandru Dabija și Gábor Tompa).^[20]

Rebengiuc a apărut, de asemenea, în prima sa producție majoră de televiziune, Tandrețea lăcustelor, adaptată de Dan Necșulea după un scenariu de Eugene Pretorian și difuzată de TVR1 în 2003. A ilustrat viețile oamenilor bogați și puternici după Revoluție, care își investesc energiile în subminarea pozițiilor celorlalți.^[25] În acelasi an, el a colaborat din nou cu Pintilie, jucand cu Răzvan Vasilescu în Niki si Flo, jucându-l pe colonelul Niki Ardelean. Personajul său, este descris de însuși Rebengiuc, ca fiind "un om modest, dar care își cunoaște propria valoare" este exasperat de intruziunea continuă a lui Flo în viața sa și, în cele din urmă, se oprește la crimă.^[9] Rebengiuc spune că lucrul cu scenaristul Cristi Puiu l-a impresionat.^[9][11] În 2004, el și Puiu au colaborat la filmul de scurt metraj "Țigările și cafeaua", care a primit Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Rebengiuc, care a portretizat unul dintre cele trei personaje (Tatăl), se declară "mulțumit" de colaborare,^[11] și că a trebuit să lucreze cu "unul dintre cele mai bune" texte.^[9] Această interpretare a câștigat, de asemenea, premii la Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca și la Festivalul de Film Anonimul în Delta Dunării

Cu echipa de la Bulandra, el a fost distribuit în rolul Tatăl din Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, în regia lui Liviu Ciulei. Rebengiuc a fost lăudat de criticul Valentin Dumitrescu că "acoperă printr-o prestație remarcabilă gama de tragic-grotesc și mit decanonizat al unei condiții insurmontabile".^[26] Rebengiuc a jucat într-o altă producție a lui Pintilie, Tertium non datur (pe baza unei povestiri a lui Vasile Voiculescu), jucând rolul Generalului.^[10] A colaborat cu Kordonsky la alte trei producții de scenă: Căsătoria după Nikolai Gogol, Conu' Leonida față cu reacțiunea după Ion Luca Caragiale, care a fost prezentată doar o singură dată, în timpul unei festivități UNESCO la Bușteni, și Inimă de câine după Mihail Bulgakov, unde era Preobrazhenski.^[9][10] Această ultimă piesă a fost prezentată și a avut suces la Teatrul József Katona din Budapesta în toamna anului 2007.^[27] Rebengiuc și-a reluat activitatea în producțiile de televiziune, apărând în scurte seriale La Urgență (difuzat de TVR 1 în 2006-2007), și în mai multe episoade la Pro TV în Cu un pas înainte.

La începutul anului 2008, a fost Willy Loman în producția Bulandra Moartea unui comis voiajor (regia Felix Alexa)^{[8][9][28][29]}A apărut din nou alături de Mihuț, care a interpretat-o pe Linda, în ceea ce a fost anunțat ca fiind revenirea sa în lumea teatrului.^[28] În timpul acelei perioade, Rebengiuc, împreună cu Gheorghe Dinică și Marin Moraru, a primit titlul de Doctor honoris causa de la Institutul de Teatru.^[30]

În perioada 2007-2008, Rebengiuc a fost distribuit în două filme: După EA^[31] și Nunta mută, producția de debut a prietenului și colegului său Horațiu Mălăele.^[32] De asemenea, a lansat o versiune audiobook a lui Lev Tolstoi "Moartea lui Ivan Ilici".^[33] În februarie, chiar înainte ca actorul să împlinească 75 de ani, jurnaliștii Simona Chițan și Mihaela Michailov au publicat De-a dreptul Victor Rebengiuc, o carte dedicată carierei sale actoricești, editată de Humanitas.^[7][9] Rebengiuc, care a discutat despre credința sa creștină în interviuri, a început să aplice măiestria sa ca actor la difuzarea religioasă, cu citiri ale Psalmilor.^[13]

Performanța sa în rolul Willy Loman a fost răsplătită cu un alt premiu UNITER în aprilie 2009.^[29][34] În același an, Rebengiuc a apărut în filmul lui Călin Netzer, Medalia de onoare, iar interpretarea sa ca erou de război fără voie a fost premiată la Festivalul de Film de la Torino și la Festivalul Internațional de Film de la Salonic.^[35][36] Rolul i-a adus un alt premiu pentru cel mai bun actor masculin la Festivalul de Film Transilvania, ediția 2010, unde a fost invitat de onoare.^[36] În octombrie 2010, a primit premiul Prometheus Opera Omnia pentru performanță artistică, acordat de Fundația Anonimul.^[37]

S-a angajat într-o colaborare cu Teatrul Național București (TNB), în rolul Joe Keller în Toți fiii mei de Arthur Miller în regia lui Caramitru. Criticul de teatru Silvia Dumitrache, care a numit spectacolul "plin de viață și dinamică, tensionat și tulburător", subliniază faptul că Rebengiuc a creat un portret "destul de pozitiv" al unui rol negativ, servind pentru a arunca "o lumină și mai tragică asupra piesei".^[34] Rebengiuc a fost, de asemenea, liderul unei alte producții TNB, Legenda Marelui Inchizitor, adaptată de Radu Penciulescu după parabola eponimă a lui Feodor Dostoievski.^[13][38] Criticul Dan Boicea, care a menționat că producția se bazează pe monologurile lui Rebengiuc, a susținut de asemenea: "Rebengiuc nu exagerează cu nimic, e pasional prin blândețe, e ritos prin felul în care își menajează energia, arătând că are rezerve de atac și arme ascunse. Nu răbufnește la climax, deși ar fi putut să cadă în acest păcat."^[38]

În 2011 a fost al doilea actor după Florin Piersic care a primit o stea pe "Walk of Fame" din București.

Filmografie:

• Mîndrie (1956)
• 1 Aprilie (1958) - Misu
• Furtuna (1960)
• Darclée (1961)
• A fost prietenul meu (1961)
• Omul de lînga tine (1961)
• Poveste sentimentală (1961)
• Cinci oameni la drum (1962)
• Pisica de mare (1963)
• Pădurea spânzuraților (1964), regia Liviu Ciulei (film premiat la Cannes 1965) - Bologa
• Nay-dalgata nosht - Cea mai lunga noapte (1967)
• Ifigenia în Taurida (1967)
• Regizorul (1968) - el insusi
• Surorile Boga (1968)
• Cadou (1969) (TV)
• Castelul condamnaților (1969) - Vasiliu
• Ofițerul recrutor (1969) - Capitanul Plume
• Cazul Pinedus (1970)
• Diavolul și bunul Dumnezeu (1970)
• Conspirația (1972) - Horia Baniciu
• Trenul blindat (1972
• Zestrea (1972)
• Ziariștii (1972) - Pamfil
• Departe de Tipperary (1973) - legionarul Horia Baniciu
• Șapte zile (1973)
• Dimitrie Cantemir (1973)
• Zidul (1974) - Ofiter SS
• Capcana (1974)
• Pescărușul (1974) - Boris Trigorin
• Mușchetarul român (1975) - La Mare
• Scrisori apocrife' (1975)
• Tănase Scatiu (1976), regia Dan Pița - Tanase Sotirescu zis Scatiu
• O scrisoare pierdută (1977) - Stefan Tipatescu
• Uitarea (1977)
• Cianura și picătura de ploaie (1978)
• Buzduganul cu trei peceți (1978) - Mihai Vitezul
• Profetul, aurul și ardelenii (1978) - Profetul Ezekiel Waltrope
• Doctorul Poenaru (1978) - Doctorul Mitica Poenaru
• Omul în loden (1979) - Dan Stamatiad
• Punga cu libelule (1980) Regia: Liviu Ciulei (1979) - el insusi
• Un echipaj pentru Singapore (1981) - Grigore Olteanu
• De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie (1981) - Iancu Pampon
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Ștefan Luchian (1981)
• Orgolii (1982) - acad.prof.dr. Ion Cristian
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Ștefan Tipătescu
• Faleze de nisip (1983), regia Dan Pița
• Dreptate în lanțuri (1983)
• Încrederea (1984)
• Piciu (1985)
• Padurea (1986) - Iorgovan Sr.
• Pădureanca (1987) - Busuioc
• Punct și de la capăt (1987)
• Moromeții (1987) - Ilie Moromete
• Secretul armei secrete (1988) - Împăratul
• Stâlpii societății (1988)
• Moartea unui artist (1991) - sculptorul Manole Crudu
• Marea sfidare (1989)
• Balanța, regia Lucian Pintilie (1992) - primarul satului
• Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - sef de cadre
• Prea târziu, regia Lucian Pintilie (1996)
• Spitalul special (1996) - Directorul spitalului Burlacu
• Omul zilei (1997)
• Cortul (1998) - Marcu
• Terminus paradis (1998) - Grigore Cafanu
• Viata de câine (1998) - lectura comentariului
• Kínai védelem /Apărarea chineză (1999)
• Transilvania. Istorie, legenda si mister (2001) - narator
• Tandrețea lăcustelor (2002) (TV) - Jorj
• Niki Ardelean, colonel în rezervă, regia Lucian Pintilie(2003) - Niki Ardelean
• Raport despre starea națiunii (2004)
• Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004) - tatal
• Boborul (2004)
• Hacker (2004) - Dl. Codrescu
• Marele jaf comunist (2004) - lectura
• Tertium non datur (2005) - general român
• După ea (2006) - Nea' Petrica
• La urgență, serial TV (12 episoade, 2006-2007)
• Cu un pas înainte (2007) - Paul Steiner (5 episodes, 2007)
• Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe (2007)
• Nunta mută (2008)
• La nouvelle vague du cinema roumain / Noul val din filmul românesc (2008) - el însuși
• Contra timp (2008) - procuror șef Iacob
• Contra timp 2 (2009) - Iacob
• Medalia de Onoare, regia Peter Călin Netzer (2009) - Ion I. Ion
• Deasupra tuturor (2009), dublaj de voce
• Fotografia (2010)
• Marți, după Crăciun (2010) - Nucu
• Tatăl fantomă (2011)
• Câinele japonez (2013), regia Tudor Cristian Jurgiu
• Cu lapte, fără zahăr (scurtmetraj) (2014), regia Răzvan Macovei și Andrei Florescu^[54]
• Mecanica nostalgică a întâmplărilor (2014) - Pensionarul
• Aferim! (2014) - meșterul Stan Paraschiv
• Deschide ochii (2015), serial TV - Horia Barbu
• Octav (2017) - Spiridon
• Charleston (2017) - tatăl Ioanei

Roluri în teatru:

• Dincă - Bălcescu de Camil Petrescu, regia Aura Buzescu (1955)
• Petre - Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu, regia Aura Buzescu (1955)
• Al doilea plutonier - Tragedia optimistă de Vsevolod Vișenski, regia Ion Cojar, Aura Buzescu, Vlad Mugur (1955)
• Contele Almaviva - Bărbierul din Sevilla de Pierre Beaumarchais, regia Vlad Mugur, Teatrul Național Craiova (1956)
• Jack Worthing - Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, regia Vlad Mugur, Teatrul Național Craiova (1956)
• Jim Curry - Omul care aduce ploaia de R. Nash, regia Liviu Ciulei (1957)
• Pierre - Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux, regia Liviu Ciulei (1957)
• Walter Lee - Un strugure în soare de Lorraine Hansberry, regia Lucian Pintilie (1961)
• Orlando - Cum vă place de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1961)
• Voghin - Copiii soarelui de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei și Lucian Pintilie (1961)
• Bolkonski - Război și pace de E. Piscator, după Lev Tolstoi, regia Dinu Negreanu (1962)
• Stanley - Un tramvai numit dorință de T. Williams, regia Liviu Ciulei (1965)
• Brutus - Julius Caesar de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1968)
• Kurt - Play Strindberg de Fr. Durrenmatt, regia Radu Penciulescu (1971)
• Higgins - Pygmalion de G. B. Shaw, regia Moni Ghelerter (1974)
• Bubnov - Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei (1975)
• Caliban - Furtuna de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 1978
• Tipătescu - O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia Liviu Ciulei (1979)
• Astrov - Unchiul Vania de Anton Pavlovici Cehov, regia Alexa Visarion (1985)
• Fundulea - Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, premiul UNITER (1991)
• Oratio - Teatrul comic de Carlo Goldoni, regia Silviu Purcărete (1992)
• Goering - Mephisto de Horia Garbea după K. Mann, regia Alexandru Darie (1993)
• Pelasgos - Danaidele după Eschil, regia Silviu Purcărete (1995)
• Alfred - Vizita bătrânei doamne de Friederich Durrenmatt, regia Felix Alexa 1993)
• Dodge - Copilul îngropat de Sam Shepard, regia Cătălina Buzoianu, premiul UNITER (1996)
• Pierre de la Manque - Petru de Vlad Zografi, regia Cătălina Buzoianu (1998)
• Lear - Regele Lear de William Shakespeare, regia Dragoș Galgoțiu (1999)
• Marat - De Sade de Peter Weiss, regia Silviu Purcărete (2000)
• Claudius - Hamlet de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 2000
• Serebreakov - Unchiul Vania de Anton Pavlovici Cehov, regia Yuriy Kordonskiy, Teatrul Bulandra București, 2001
• Fetisov - Colonelul Pasăre de Hristo Boicev, regia Alexandru Dabija,Teatrul Bulandra București, 2001
• Jevakin - Căsătoria de Gogol, regia Yuriy Kordonskiy, Teatrul Bulandra București, 2003
• Victor Rebengiuc - Top Dogs (Șomeri de lux) de Urs Widmer, regia Teodora Herghelegiu, Teatrul Arca București, 2004
• Tatal- Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 2005
• Preobrajenski - Inimă de câine de Mihail Bulgakov, regia Yuriy Kordonskiy, Teatrul National I. L. Caragiale, 2005
  premiul UNITER (2005)
• Domnul Rice - Molly Sweeny de Brian Friel, regia Alexandru Dabija, Teatrul Bulandra București, 2006
• Monsieur Jourdain/Domnul Jurdănescu - Burghezul gentilom după J.B.P. Moliere, regia Petrică Ionescu, Teatrul Național I. L. Caragiale, 2006
• Joe Keller - Toți fiii mei după Arthur Miller, regia Ion Caramitru, Teatrul National I. L. Caragiale, 2009
• Regele - Regele moare după Eugen Ionescu, regia Andrei și Andreea Grosu, Teatrul National I. L. Caragiale, 2017

Victor Rebengiuc
Date personale
Născut	10 februarie 1933 (86 de ani)[1][2]  București, Regatul României[3]
Căsătorit cu	Anca Verești (1960-1965) Mariana Mihuț (1965-prezent)
Copii	Tudor
Cetățenie	România
Ocupație	actor actor de teatru[*] actor de film[*]
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Ani de activitate	1955-prezent
Roluri importante	Apostol Bologa (în Pădurea spânzuraților) Ilie Moromete (în Moromeții) primarul satului (în Balanța)
Alte premii
Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] (2017) Premiul UNITER pentru cel mai bun actor[*] (2006) pentru Inimă de câine
Premii Gopo
Cel mai bun actor 2011 Medalia de onoare

·         1937 - S-a născut Don Wilson, chitarist american (The Ventures).

·         1939 - S-a născut Roberta Flack, cântăreaţă şi pianistă americană.

·         1940: Maria Butaciu, interpretă română de muzică populară

·         1941 - S-a născut Mihai Duţescu, poet şi prozator.

* 1941: Domnica Alexandrescu (n. 10 februarie 1941, Săceni, Teleorman, România^[1]) este o profesoară de chimie și fostă politiciană comunistă română, fost membru al C.C. al P.C.R. (24 noiembrie - 22 decembrie 1989) și fost deputat în Marea Adunare Națională, aleasă în județul Prahova (1985–1989).^[2]

După ce a absolvit Facultatea de Chimie de la Universitatea din București a obținut diploma de profesor, iar din 1985 a fost inspector școlar general.

* 1942: Mihai Dinu (n. 10 februarie 1942, București) este doctor în lingvistică matematică, prozodist, autor de studii filologice și de studii de teoria comunicării interdisciplinare.

Născut în București la 10 februarie 1942, Mihai Dinu este nepotul cunoscutului economist, sociolog și om politic Mihail Manoilescu (1891-1950) și fiul profesorului universitar Valeriu Dinu (1905-1997), ecologist și specialist în economie forestieră, precum și al Nataliei Manoilescu-Dinu (1920-1990), autoare a unor lucrări de referință în domeniul teologiei ortodoxe. A absolvit, în anul 1959, liceul Matei Basarab, după care a urmat Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Institutului de Construcții din București (promoția 1966) și Facultatea de Filologie a Universității din București (promoția 1971). În anul 1979 și-a susținut doctoratul în matematică cu teza intitulată „Metode algebrice, probabilistice și strategice în studiul teatrului” sub îndrumarea profesorului Solomon Marcus. În perioada 1966–1990, Mihai Dinu a fost cercetător și inginer proiectant principal la Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor din București.

În 1990 ocupă, prin concurs, postul de lector universitar la Catedra de Antropologie Culturală a Facultății de Jurnalism din cadrul Universității din București, parcurgând, succesiv, gradele de conferențiar (1993 –1998), profesor și decan al aceleiași instituții (1998– 1999). În străinătate, a fost profesor invitat la Facultatea de Limbi Moderne a Universității din Nantes (Franța, anii 1993, 1996 și 2002) și la Facultatea de Sociologie a Universității „Paul Valéry” din Montpellier (Franța) - 1998.

Din 1999 este redactorul șef al Revistei Române de Comunicare și Relații Publice pe care a înființat-o împreună cu profesorii universitari Ioan Drăgan și Paul Dobrescu. Din 1999 până în prezent, Mihai Dinu ocupă postul de profesor la Facultatea de Litere a Universității din București (după 2012, profesor emerit). Din 2004 este conducător de doctorat în științe filologice (15 doctorate finalizate până în prezent).
Volume de autor:

• Ritm si rimă în poezia românească, Editura Cartea Românească, 1986, 378 p.
• Introducere în teoria comunicării, Editura Universității din București, 1993, 244 p.
• Personalitatea limbii române – fizionomia vocabularului, Editura Cartea Românească, București, 1996, 367 p.
• Comunicarea – repere fundamentale, ediția I, Editura Științifică, București, 1997; ediția a II-a, Editura Algos, 2000, 362 p.; ediția a III-a, revăzută și * adăugită, Editura Orizonturi, 2007, 439 p.
• Chronosophia – chipuri ale timpului, ediția I, Editura Fundației Culturale Române, 2002, 356 p.; ediția a II-a, Editura Spandugino, 2012, 509 p.^[1][2]
• „E ușor a scrie versuri…” – mic tratat de prozodie românească, Editura Institutului Cultural Român, 2004, 280 p.
• Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, 2004, 303 p.
• „Bătrânul poet dintâi” – incursiune în poezia și poetica dosofteiană, Editura Academiei Române, 2007, 381 p.
• Un alt Bolintineanu – gânduri despre natura poeziei, Editura Spandugino, 2010, 372 p.
• Dincolo de cuvinte – polifonia inaudibilă a „Scrisorii pierdute”, Editura Spandugino, 2012, 385 p.
• Mică metodă de liră pentru începători (cu tubulatura digitației prozodice și optzeci de exerciții rezolvate), Editura Spandagino, 2014 ^[3]
• Natalia Manoilescu-Dinu - Mărturia unei vieți. Memorii, Editura Spandugino, 2014 (cuvânt înainte, note explicative și Epilog - pp. 631–760).

Mihai Dinu
Date personale
Născut	10 februarie 1942 (77 de ani) București
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	filolog, inginer, profesor universitar
Activitate
Alma mater	Institutul de Construcții din București; Universitatea din București
Organizație	Facultatea de Litere a Universității din București

·         1944 - S-a născut Peter Allen, cântăreţ, compozitor şi pianist australian.

·         1946 - S-a născut Clifford T. Ward, cântăreţ şi compozitor american.

·         1951 - S-a născut Cory Lerios, clăpar şi vocalist american (Pablo Cruise).
* 1951: Zeudi Araya (n. 10 februarie 1951 în Decamhare, Asmara) este o câștigătoarea a unui concurs de frumusețe și actriță din Eritreea. Araya este fiica unui politician și nepoata unui diplomat din Roma, În anul 1969 a fost aleasă "Miss Etiopia", a jucat câteva roluri în ca. 10 filme. Ea a fost descoperită de Luigi Scattini. În anul 1977 Zeudi Araya, apare pe prima pagină a unei reviste playboy din Italia. Ea a fost căsătorită din anul 1980 cu producătorul de filme Franco Cristald, iar după moartea lui trăiește împreună cu regizorul italian Massimo Spano, cu care are un fiu.
* 1951: Robert A. "Bob" Iger (n. 10 februarie 1951) este președinte și director executiv al The Walt Disney Company. El a fost numit președinte în anul2000, iar în 2005 l-a înlocuit pe Michael Eisner în funcția de director executiv al companiei. Iger a supravegheat achiziționarea studioului de animație Pixar în 2006, dar și preluarea companiei Marvel Entertainment.
Iger este căsătorit cu jurnalista Willow Bay și are patru copii: Katie și Amanda (din prima căsătorie) și Robert Maxwell și Will (din a doua căsătorie).
* 1952: Dumitru Diacov (n. 10 februarie 1952, Kargapolie, regiunea Kurgan, RSFS Rusă, URSS) este un politician din Republica Moldova, fost președinte și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova^[1] în câteva mandate consecutive începând cu anul 2005 iar anterior și între 1994 și 2001. Este fost președinte al Partidului Democrat din Moldova (din 2000 până în 2009). În anul 2009 îi cedează funcția de președinte de partid lui Marian Lupu.

Dumitru Diacov s-a născut la data de 10 februarie 1952, în localitatea Kargapolie din regiunea Kurgan (Rusia), într-o familie de deportați basarabeni. În anul 1969, devine student la Facultatea de Litere, secția Jurnalism, a Universității din Chișinău. În anul 1971, este transferat "prin selecție” la Facultatea de Jurnalistică a Universității de Stat din Minsk - Belarus, ale cărei cursuri le absolvă în anul 1974. А fost membru ULCT din anul 1966 și membru PCUS din anii studenției.

Fratele său, Ivan Diacov, este jurist și până în noiembrie 2015 a fost procuror al municipiului Chișinău

Până în anul 1977 a lucrat ca redactor și redactor-șef de emisiuni la Televiziunea Moldovei. Activează apoi în organele de conducere ale Organizației Tineretului Comunist (Komsomol) sovietic. În perioada 1977-1979, este secretar la Comitetul de Komsomol a Comitetului de Stat pentru Radio și Televiziune, apoi devine instructor pentru ideologie la Comitetul Central al Organizaței de Komsomol din Moldova. Între anii 1981–1984, Dumitru Diacov lucrează ca șef de departament la Comitetul Central al Organizaței de Komsomol din Moldova.

Din anul 1984 a fost corespondent în RSS Moldovenească al cotidianului moscovit Komsomolskaya pravda (pe atunci organ oficial al tineretului comunist din URSS). Sosește apoi la Moscova, în calitate de consilier al Secretarului Comitetului Central al Organizației de Komsomol din URSS (Moscova) (1986-1988).

Între anii 1988 și 1989 a fost consultant la Departamentul de Relații Externe al Comitetului Central al PCUS. În perioada 1989 - 1993, a fost șeful biroului Agenției de Știri TASS în România, la București.

În anul 1993 revine în Republica Moldova, activînd timp de un an în calitate de consilier și șef al Departamentului Politic al Ambasadei Republicii Moldova la Moscova.

Dumitru Diacov
Date personale
Născut	10 februarie 1952 (67 de ani) Kargapolie, Regiunea Kurgan, RSFS Rusă, URSS
Frați și surori	Ivan Diacov
Căsătorit cu	Tatiana
Copii	2
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	URSS  Moldova
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	Politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 29 iulie 2009
În funcție 6 martie 2005 – 5 aprilie 2009
În funcție 27 februarie 1994 – 25 februarie 2001
Al 4-lea Președinte al Parlamentului Republicii Moldova
În funcție 23 aprilie 1998 – 25 februarie 2001
Președinte	Petru Lucinschi
Prim-ministru	Ion Ciubuc Ion Sturza Dumitru Braghiș
Precedat de	Dumitru Moțpan
Succedat de	Eugenia Ostapciuc
Vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova
În funcție 1995 – 23 aprilie 1998
Președinte	Mircea Snegur Petru Lucinschi
Prim-ministru	Andrei Sangheli Ion Ciubuc
Precedat de	Nicolae Andronic
Succedat de	Iurie Roșca
Premii	Ordinul Republicii (21 noiembrie 2013) Ordinul de Onoare
Partid politic	Partidul Democrat din Moldova
Alma mater	Universitatea Belarusă de Stat[*]
Profesie	Jurnalist

* 1953:Ioan Chelaru (n. 10 februarie 1953, Pildești, Neamț, România) este senator român ales din anul 2004, în județul Neamț pe listele partidului PSD, ales în 2008 din partea Alianței PSD+PC și reales în 2012 din partea USL. Ioan Chelaru a avut o activitate parlamentară prodigioasă:

• în legislatura 2004-2008, Ioan Chelaru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Chile, Republica Finlanda și Republica Libaneză.

Ioan Chelaru a inițiat 31 de propuneri legislative, din care 8 au fost promulgate legi;

• în legislatura 2008-2012, Ioan Chelaru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Libaneză, Republica Franceză-Senat și Regatul Norvegiei. Ioan Chelaru a inițiat 42 de propuneri legislative, din care 5 au fost promulgate legi;

• în legislatura 2012-2016, Ioan Chelaru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Senat și Statul Plurinațional Bolivia.

Ioan Chelaru a inițiat 75 de propuneri legislative, din care 19 au fost promulgate legi.

* 1953: John Shirley (n. 10 februarie 1953, Houston, Texas) este un scriitor american de literatură științifico-fantastică și compozitor de muzică punk
Romane:

• Transmaniacon (1979)
• Dracula in Love (1979)
• City Come A-Walkin' (1980)
• Three-Ring Psychus (1980)
• The Brigade (1981)
• Cellars (1982)
• Câteva cărți din seria Traveler, serie de romane de aventuri (sub pseudonimul D. B. Drumm)^[1]
• Câteva cărți din seria 'Specialist', serie de romane de aventuri (sub pseudonimul John Cutter)
• A Song Called Youth Series (cunoscută și sub denumirea Eclipse Trilogy):
  • Eclipse (1985)
  • Eclipse Penumbra (1988)
  • Eclipse Corona (1990)
• In Darkness Waiting (1988)
• Kamus of Kadizar: The Black Hole of Carcosa (1988)
• A Splendid Chaos (1988)
• Wetbones (1991)
• Silicon Embrace (1996)
• "Demons" (2000, nuvelă)
• "...And the Angel with Television Eyes" (2001, nuvelă)
• "The View From Hell" (2001, nuvelă)
• "Her Hunger" (2001, nuvelă)
• Spider Moon (2002)
• Demons, o nouă versiune cu romanul sequel Undercurrents (2002)
• Crawlers (2003)
• Doom (2005, romanizarea filmului bazat pe jocul video pentru PC produs de Id Software)
• Constantine (2005, romanizarea filmului bazat pe personajul din benzile desenate DC/Vertigo)
• John Constantine, Hellblazer: War Lord (2006, bazat pe un personaj din benzi desenate, nu versiunea filmului)
• Predator: Forever Midnight (2006, Predator series tie-in)
• Batman: Dead White (2006, tie-in with Batman Begins)
• John Constantine, Hellblazer: Subterranean (2006)
• The Other End (2007)
• Alien: Steel Egg (2007)
• Black Glass (2008)
• Bleak History (2009)
• BioShock Rapture (2011)
• Borderlands: The Fallen (2011)

* 1956: Mariana Marin (n. 10 februarie 1956, București - d. 31 martie 2003 ^[1]) a fost o poetă din România din "generația literară '80" (Generația în blugi).

S-a născut în București, unde a absolvit Facultatea de Litere. Este considerată a face parte din "generația 80". A fost un membru activ al Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu și a publicat în volumul colectiv, editat de acesta, "Cinci".

Criticul Nicolae Manolescu, afirmă^[2]: Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată, laolaltă cu urmașele ei din secolul XX, într-o splendidă Elegie : „Mutilarea artistului în tinerețe la minus 15 grade./ Nici cazul Sylviei Plath nu e posibil/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, sărăcia acelui Ierusalim/ din care Else ma cheamă.”

Poeziile ei sunt traduse în limba franceză și e prezentă în reviste și antologii din Marea Britanie, Germania, SUA, Suedia, Ungaria și Polonia.
Volume de versuri:

• Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Editura AXA, Botoșani, 2001;
• Cinci (alături de Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter), cu ilustrații de Tudor Jebeleanu; Editura Litera, 1982;
• Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986;
• Atelierele (1980-1984), Editura Cartea Românească, 1990;
• Ia-ți boarfele și mișcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992;
• Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999;
• Zestrea de aur (antologie), Editura Muzeului Literaturii Române; prefață de C. Rogozanu, 2002

Mariana Marin
Date personale
Născută	1956
Decedată	2003
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poetă, scriitoare
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Postmodernism

·         1961 - S-a născut Robbie Nevil, cântăreţ, compozitor şi chitarist american.
* 1962: Clifford Lee Burton (n. 10 februarie 1962, Castro Valley[*], SUA – d. 27 septembrie 1986, Dörarp[*], Suedia) a fost un muzician american, al doilea basist al formației Metallica, acesta alăturându-se formației în 1982, înlocuindu-l pe Ron McGovney. Viața și moartea sa tragică au influențat cel puțin două piese și basiști ca Billy Sheehan, Les Claypool și John Myung.
Burton s-a născut în Castro Valley, California. Inițial, el a început să cânte la pian de la vârsta de 6 ani. În 1976, la vârsta de 14 ani, Burton a început să studieze chitara bas și a început să cânte în formații locale, în timp ce lua lecții de la profesorul Steve Hamady. Conform spuselor părinților săi, Cliff petrecea între 4 și 6 ore pe zi pentru a-și perfecționa dibăcia la bas, chiar și după ce s-a alăturat formației Metallica. După ce a terminat școala generală, el a luat cursuri de muzică la un colegiu de juniori.
Ceilalți membri ai trupei Metallica căutau un basist ce să fie mai priceput decât Ron McGovney. După cum povestesc ei în ,,Damage, Inc." , ei au asistat la un concert al formației lui Burton, Trauma, și au fost impresionați de solo-ul de chitară a lui Cliff(ce avea mai târziu să devină parte componentă a piesei (Anesthesia) Pulling Teeth). Membrii Metallica l-au "recrutat" pe Burton, după ce au acceptat să își schimbe locația de la Los Angeles la San Francisco. Publicul din Los Angeles era prea "rigid" pentru gusturile lui Burton. În timpul deplasărilor, Cliff punea "monopol" pe casetofonul mașinii obligându-și astfel colegii să asculte muzică variată începând de la The Misfits, Pink Floyd, și Thin Lizzy, la pianistul Glenn Gould și concerte de ale lui Bach.
În timpul unui turneu în Europa, Burton a decedat într-un accident în care autocarul formației s-a răsturnat, alunecând pe poleiul format; el a fost aruncat prin geam, autocarul căzând peste el. Kirk Hammett povestea ca în seara dinaintea accidentului, au avut o dispută pe tema patului în care urmau să doarmă. Disputa s-a încheiat printr-o tragere din cărți de joc, Cliff trăgând Asul de pică și alegându-și patul lui Kirk. Multe surse confimă ipoteza cum că șoferul autocarului ar fi fost sub influența alcoolului. Accidentul s-a petrecut în Suedia. Trupul lui Burton a fost înmormântat în San Francisco. La ceremonie, s-a cântat piesa „Orion" de pe albumul Master of Puppets. Din această cauză, Metallicanu a mai cântat live „Orion" în varianta completă până în noiembrie 2006, când a fost folosită ca o „punte” de legătură între 2 piese.
* 1962: Piero Pelù (n. 10 februarie 1962, în Florența) este un cântăreț și compozitor italian de muzică rock, cunoscut mai ales pentru activitatea sa în cadrul formației rock italiene Litfiba.

În iulie 1999, Pelù a părăsit Litfiba din cauza tensiunilor dintre el și chitaristul Ghigo Renzulli.

În 2000, el a lansat primul său album solo Né buoni né cattivi.

În 2002, duetul său cu cântăreața indoneziană Anggun, intitulat "L'amore immaginato" a atins poziția Nr.1 în topul ”National Italian Airplay Charts”, menținându-se pe această poziție pe durata a două luni.

În 2009, a revenit în Litfiba alături de co-fondatorul ei, Ghigo Renzulli.

* 1967: George Vincent „Vince” Gilligan (n. 10 februarie 1967) este un scriitor, producător și regizor american. E cunoscut pentru munca sa în televiziune, în special pentru că e creatorul, principalul scenarist și producătorul executiv al serialului Breaking Bad, co-creator al serialului The Lone Gunmen și scenarist și producător al serialului The X-Files
* 1967: Marcel Răducan (n. 10 februarie 1967, satul Grinăuți-Moldova, raionul Ocnița) este un om politic din Republica Moldova, deputat moldovean în Legislatura 2005-2009 ales pe listele partidului Blocul electoral Moldova Democrată. Din 2009 până în februarie 2015 a exercitat funcția de ministru al dezvoltării regionale și construcțiilor. Din 30 noiembrie 2018este Președinte al Consiliului Concurenței^[3].
* 1972: Nyomi Banxxx (născută Amanda Dee pe 10 februarie 1972 în Chicago, Illinois) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Nyomi, Naomi Bankxx, Nyaomi Banxxx, Naomi Knoxxx, Naomi Banxxx, Naomi Banks și Naomi.
* 1974: Elizabeth Banks (născută Elizabeth Irene Mitchell 10 februarie 1974)^[3] este o actriță, regizoare și producătoare de film americană. Ea și-a făcut debutul cinematografic în filmul independent Surrender Dorothy (1998) și e cunoscută în special pentru rolurile sale din filmele Seabiscuit (2003), The 40-Year-Old Virgin (2005), Invincible (2006), Definitely, Maybe (2008), W. (2008), Role Models (2008), The Uninvited(2009), The Next Three Days (2010), People Like Us (2012), Man on a Ledge (2012), Pitch Perfect (2012), Movie 43 (2013), The Lego Movie(2014) și seria de filme The Hunger Games (2012–15).
* 1981: Andy Johnson (n. 10 februarie 1981 în Bedford, Anglia) este un fotbalistenglez care evoluează la clubul Crystal Palace.

·         1983: Lucian Goian (n. 10 februarie 1983, Suceava) este un fotbalist româncare joacă pentru Mumbai City.^[1] Jucătorul evoluează pe postul de fundaș central și este fratele mai mic al fotbalistului Dorin Goian.

* 1988: Anastasia Veaceslavovna Boldîreva (în rusă Анастасия Вячеславовна Болдырева) (n. 10 februarie 1988, în Celiabinsk)^[1] este o handbalistă din Rusia care joacă pentru clubul românesc HC Dunărea Brăila. Boldîreva evoluează pe postul de coordonator.

* 1990: Mihaela Bulică (n. 10 februarie 1990, Slobozia, județul Ialomița) este o fostă scrimeră română specializată pe sabie.

* 1991: Emma Roberts Rose (n. 10 februarie 1991, Rhinebeck, New York, SUA) este o actriță și cântăreață americană. Ea este fiica actorului Eric Roberts și nepoata lui Julia Roberts. Roberts a devenit cunoscută pentru rolul ei ca Addie Singer în seria de televiziune "Unfabulous". Ea a lansat albumul de debut, care, de asemenea, a servit drept coloană sonoră Unfabulous show-ului și mai mult. Roberts urmat apoi o cariera solo, cântând de înregistrare două cântece pentru coloana sonoră a Ice Princess și Aquamarine (în care Roberts a jucat ca una dintre lideri). Roberts apoi a început să se concentreze asupra carierei sale care acționează, caracterul titlul din 2007 film Nancy Drew, și vocea ei-over debut în The Flight Before Christmas.

În 2008 și 2009, Roberts a jucat în filme Wild Child, Memoirs of a Teenage amnezic și Lymelife. Roberts a apărut în 2009 Hotelul pentru Caini și The Winning Season. În 2010, ea a apărut în Valentine's Day, care a jucat, de asemenea, Julia Roberts. Mai târziu în același an, ea a avut un rol principal în It's Kind of a Funny Story - e un fel de o poveste haioasa. Ea acum încearcă în continuare populara serie horror, Scream 4, împreună cu Neve Campbell, Courteney Cox și David Arquette.

* 1993: Mia Khalifa (în arabă: ميا خليفة; n. 10 februarie 1993, Beirut, Liban), cunoscută și sub numele de Mia Callista, este o personalitate libanez-americană a mass-mediei^[1], cunoscută pentru cariera sa de succes.

Născută in Beirut, Mia Khalifa s-a mutat în Statele Unite în 2000. A început să joace în filme în pornografice în octombrie 2014, iar în decembrie a fost clasată pe locul 1 pe site-ul Pornhub. Alegerea unei astfel de cariere a fost întâmpinată cu controverse în Orientul Mijlociu, în special pentru un film în care ea a comis acte sexuale în timp ce purta hijabul islamic. Cu toate acestea, ea a fost deziluzionată de industria pornografică, încetându-și cariera.

Mia Khalifa s-a născut pe 10 februarie 1993 în Beirut, Liban și s-a mutat cu familia ei în Statele Unite în 2000^[2]. Familia ei este catolică, și a fost crescută în această religie, deși nu mai practică.^[3] A trăit în mare parte în Montgomery County, câțiva ani mai târziu a absolvit Universitatea din Texas, El Paso, cu diplomă de licență în istorie

* 1994: Kang Seul-gi (n. 10 februarie 1994, Ansan[*], Coreea de Sud), cunoscută și ca Seulgi, este o membră a trupei de fete coreene Red Velvet. Ea a debutat în august 2014. Înainte de debutul trupei, a fost membră a trupei de pre-debut SM Rookies, de asemenea este și actriță. Ea vorbește coreeană(limba maternă) și japoneză, ea este dansatoare principală a trupei și a doua cântăreață principală.

* 1995: Naby Deco Keïta (n. 10 februarie 1995,^[2] Conakry, Guineea) este un fotbalist din Guineea. Joacă pe postul de mijlocaș la Liverpool FC din Premier League din Anglia.

* 1997: Chloë Grace Moretz (n. 10 februarie 1997) este o actriță americană de film. Ea și-a început cariera de actor la vârsta de 7 ani și a evoluat în filme ca The Amityville Horror (2005), (500) Days of Summer (2009), Diary of a Wimpy Kid (2010), Kick-Ass (2010), Let Me In (2010), Hugo(2011), Dark Shadows (2012) and Kick-Ass 2 (2013). 

Decese

Astăzi este o tristă zi în familia mea: se împlinesc 9 ani de când am operat-o de cancer mamar pe draga și scumpa noastră PUFULEȚ, dar, cum este o vorbă din popor, operația a reușit, pacientul a murit! Dumnezeu să o odihnească în pace și să ne dea posibilitatea de a ne întâlni din nou, cândva, într-o altă dimensiune! Va rămâne veșnic în sufletele noastre!

Decese

·         1162 – A murit regele Baldwin III al Ierusalimului  (n.1130). A domnit intre anii  1143-1162 si in timpul domniei sale regatul cruciatilor de la Ierusalim a devenit mai strâns aliat cu Imperiul Bizantin. A  încercat și nu a reușit să cucerească Damascul dar a  capturat importanta cetate egipteana Ascalon. A murit fără copii și a fost succedat de fratele său Amalric.

* 1598: Anne de Austria (16 august 1573 – 10 februarie 1598) a fost regină consort a Poloniei și Suediei prin căsătoria cu Sigismund al III-lea Vasa, rege al Poloniei și Suediei.

Anne a fost fiica cea mare al lui Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și a Mariei Anna de Bavaria. Bunicii paterni au fost Ferdinand I, Împărat Roman și Anna a Boemiei și Ungariei, fiica regelui Vladislav al II-lea al Boemiei și Ungariei.

Anne a devenit prima soție a lui Sigismund al Poloniei și Suediei la 31 mai 1592. Căsătoria a fost respinsă de mulți nobili (szlachta) ai regiunii polono-lituaniană, care se opuneau alianței cu Habsburgii.

Când Sigismund a trimis o misiune diplomatică la Praga, condusă de Cardinalul Radziwill, pentru mireasa lui, partidul anti-habsburgic împreună cu cancelarul Jan Zamoyski, a păzit granițele pentru a preveni intrarea arhiducesei în țară. Anna a evitat gardienii, a sosit în Cracovia și a fost încoronată regină a Poloniei, în mai 1592, de către Primas Karnkowski.

În 1594, ea și-a urmat soțul în Suedia, unde a fost încornată regină a Suediei în Uppsala, pe 19 februarie. Polonezii i-au cerut Annei ca ea să-și lase fiica în spatele granițelor din Polonia, cât timp vor sta în Suedia, iar Anna s-a temut că Suedezii îi vor cere același lucru atunci când avea să se întoarcă în Polonia, daca ar da naștere în timpul șederii în Suedia. Pe 19 aprilie 1594, Anna a născut o fată, însă copilul a murit la scurt timp. În timpul șederii sale în Suedia, Anna a fost implicată într-un conflict cu regina văduvă Gunilla Bielke, în principiu din motive religioase. Ea a acuzat-o pe Gunilla că furase obiecte de valoare de la Palatul Regal. Anna a fost considerată de restul ca fiind o femeie politicoasă, dar distantă și depresivă. Nu vorbea suedeza și privea poporul suedez ca niște eretici și rebeli și a refuzat să se arate în public, atunci când a fost forțată să facă acest lucru. La plecarea din Suedia, în iulie 1594, i s-au acordat regiunile Linköping, Söderköping și Stegeborg cu condiția ca ea să respecte credința protestantă a acestor feude.

Copii:

Anna și Sigismund au avut cinci copii, însă doar Vladislav a trăit până la maturitate:

• Anna Maria (23 mai 1593 – 9 februarie 1600)
• Caterina (19 aprilie 1594 – 16 mai 1594)
• Vladislav (9 iunie 1595 – 20 mai 1648), a domnit ca Vladislav al IV-lea Vasa al Poloniei din 1632 până în 1648
• Caterina (27 septembrie 1596 – 2 iunie 1597)
• Cristofor (10 februarie 1598 – 10 februarie 1598)

Anna a murit pe 10 februarie 1598 și Sigismund s-a căsătorit cu sora ei, Constance Renate de Habsburg.

Anne de Austria
Date personale
Născută	16 august 1573 Graz, Austria
Decedată	10 februarie 1598 (24 de ani) Varșovia, Polonia
Înmormântată	Catedrala Wawel, Kraków, Polonia
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Maria Anna de Bavaria
Frați și surori	Arhiducesa Maria Madalena de Austria Margareta de Austria, regină a Spaniei Arhiducesa Gregoria Maximiliana de Austria Arhiducesa Caterina Renata de Austria Constance de Austria Maria Cristina de Habsburg Arhiducesa Eleanor de Austria Leopold V, Archduke of Austria[*] Charles of Austria, Bishop of Wroclaw[*] Ferdinand al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Archduke Maximilian Ernest of Austria[*]
Căsătorită cu	Sigismund al III-lea Vasa
Copii	Anna Maria Caterina Vladislav al IV-lea Vasa Caterina Cristofor
Religie	catolicism
Apartenență nobiliară
Titluri	List of Lithuanian consorts[*] regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Prin naștere Casa de Habsburg Prin căsătorie Casa de Vasa
Regină consort a Poloniei Mare Ducesă a Lituaniei
Domnie	31 mai 1592 – 10 februarie 1598
Încoronare	31 mai 1592 Catedrala Wawel, Kraków
Regină consort a Suediei
Domnie	17 noiembrie 1592 – 10 februarie 1598
Încoronare	19 februarie 1594

* 1743: Marie Louise Adélaïde d'Orléans (13 august 1698 – 10 februarie 1743) a fost a treia fiică a lui Philippe Charles d'Orléans, Duce de Chartres, moștenitorul Casei de Orléans și a soției lui, Françoise-Marie de Bourbon, fiica cea mică recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale Madame de Montespan. A fost stareță la mănăstirea Chelles.

Adélaïde
Stareță de Chelles
Portret al tinerei Louise Adélaïde, de Pierre Gobert, ca. 1716
Date personale
Nume la naștere	Marie Louise Adélaïde d'Orléans
Născută	13 august 1698 Palatul Versailles, Franța
Decedată	10 februarie 1743 (44 de ani) Paris
Înmormântată	Église du Val-de-Grâce[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Filip al II-lea, Duce de Orléans Françoise-Marie de Bourbon
Frați și surori	Philippine Élisabeth de Orléans Angélique de Froissy[*] Louise Elisabeth de Orléans Louise Diane de Orléans Charlotte Aglaé de Orléans Marie Louise Élisabeth de Orléans Louis d'Orléans, Duce de Orléans Jean Philippe d'Orléans[*]
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	maică
Apartenență nobiliară
Abbess[*]
Domnie	6 iunie 1719

* 1752: Henriette a Franței^[1] (Henriette Anne; 14 august 1727 - 10 februarie 1752), a fost sora geamănă a Louisei Élisabeth a Franței, copilul cel mare al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska.

Madame Henriette
Prințesă a Franței
Henriette de Jean-Marc Nattier
Date personale
Nume la naștere	Henriette Anne de France
Născută	14 august 1727 Palatul Versailles, Franța
Decedată	10 februarie 1752 (24 de ani) Palatul Versailles, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Ludovic al XV-lea al Franței Maria Leszczyńska
Frați și surori	Prințesa Louise a Franței Prințesa Louise-Marie a Franței Princess Thérèse of France[*] Sophie-Philippine a Franței Prințesa Victoria a Franței Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Marie Adélaïde a Franței Charles de Vintimille[*] Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Philippe, Duke of Anjou[*]
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*] gambist[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         1755: Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689; d. 10 februarie 1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi.^[7] A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale iluminismului francez.

A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze.

Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“ ^[8], s-a bucurat de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecții de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.

În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertație istorică științifică asupra înfloririi și decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor), în care afirmă că „Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile“.^[9]

Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susține că „legea în general este rațiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această rațiune omenească“.^[10] Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și „substanțele superioare omului“ au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizat sub influența ideilor lui John Locke.

Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia puterile guvernului trebuie separate și echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea își păstrează și în prezent importanța istorică, fiind una dintre operele care au influențat decisiv elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influențat esențial scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

Operă:

• Les causes de l'écho;
• Les glandes rénales;
• La cause de la pesanteur des corps;
• 1711: La damnation éternelle des païens ;
• 1716: Système des Idées;
• 1721: Lettres persanes ("Scrisori persane");
• 1724: Le temple de Gnide, roman;
• 1730: Histoire véritable d'Arsace et Isménie, roman;
• 1734: Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence ;("Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor");
• 1748: De l'esprit des lois ("Spiritul legilor")
• 1750: La défense de « L'Esprit des lois »;
• Pensées suivies de Spicilège;
• 1939: Les cahiers de Montesquieu. Mes pensées ("Caietele lui Montesquieu. Cugetările mele").

Charles de Secondat, baron de Montesquieu
Charles de Secondat, baron de Montesquieu
Date personale
Nume la naștere	Charles-Louis de Secondat
Născut	18 ianuarie 1689[1][2][3]  los fardeles[*], Franța
Decedat	10 februarie 1755 (66 de ani)[1][4][2][3][5]  Paris, Regatul Franței[6]
Înmormântat	Saint-Sulpice[*]
Căsătorit cu	Jeanne de Lartigue[*]
Copii	Jean da Montesquieu secondat[*]
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	filozof scriitor romancier[*] sociolog[*] jurist-poet[*] avocat judecător Encyclopédistes[*] istoric politician

* 

* 1822: Prințul Albert Casimir August de Saxonia, Duce de Teschen (11 iulie1738 – 10 februarie 1822) a fost prinț german din Casa de Wettin. S-a remarcat ca un colecționar de artă și a fondat Albertina din Viena, cea mai mare colecție de desene și lucrări de grafică din lume.

A fost fiul cel mic al regelui August al III-lea al Poloniei (care era și Elector de Saxonia) și a reginei Maria Josepha de Austria, verișoară primară a împărătesei Maria Tereza. Prințul Albert de Saxonia a fost unul dintre nașii Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha (soțul reginei Victoria).

Tânărul Albert a fost ales de Arhiducesa Maria Cristina de Austria să-i fie soț. Aceasta a fost o favoare specială pe care împărăteasa Maria Tereza a făcut-o fiicei ei, de obicei căsătoriile erau făcute din rațiuni politice. Totuși, logodna și nunta au trebuit să aștepte moartea împăratului Francisc I; decorațiunile de la nuntă au fost negre deoarece era perioada doliului ținut pentru împărat.

Albert a primit ducatul de Teschen în Siliezia austriacă și titlul de Duce de Teschen. În perioada 1765-1780 a fost numit la Bratislava guvernator al Ungariei, apoi la Bruxelles, împreună cu soția lui, guvernator al Țărilor de Jos austriece, după moartea Prințului Karl Alexandru de Lorena în 1780.

Albert și Maria Cristina au avut un singur copil, prințesa Cristina de Saxonia, care a murit la 17 mai 1767, la o zi după naștere. Cuplul l-a adoptat pe nepotul Mariei Cristina - fiul fratelui ei Leopold și a Mariei Ludovica a celor Două Sicilii (ambii au murit în 1792 de foarte tineri) - Arhiducele Carol de Austria.

După moartea timpurie a soției sale în 1798 de tifos, el a trăit numai pentru colecția sa de artă.

Albert
Duce de Teschen Guvernator al Țările de Jos Austriece Guvernator al Ungariei
Date personale
Nume la naștere	Albert Kasimir August Ignaz Pius Franz Xavier
Născut	11 iulie 1738 Dresda
Decedat	10 februarie 1822 (83 de ani) Viena
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	August al III-lea al Poloniei Maria Josepha de Austria
Frați și surori	Maria Kunigunde of Saxony[*] Marie-Josèphe de Saxonia Maria Amalia de Saxonia Maria Elisabeth of Saxony[*] Maria Ana Sofia de Saxonia Princess Maria Christina of Saxony[*] Maria Margaretha of Saxony[*] Charles of Saxony, Duke of Courland[*] Prince Clemens Wenceslaus of Saxony[*] Frederic Christian, Elector de Saxonia Franz Xavier de Saxonia
Căsătorit cu	Arhiducesa Maria Cristina, Ducesă de Teschen
Copii	Prințesa Maria Theresia
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	colecționar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Domnie
Domnie	1758–1763
Predecesor	Iosif al II-lea
Succesor	Carol

·         1829: Papa Leon al XII-lea (n. 1760)

·      1837 - Poetulul rus Aleksandr Puşkin, a fost ucis într-un duel.

Aleksandr Sergheevici Pușkin – foto: cersipamantromanesc.com

S-a nascut pe 6 iunie 1799 si este considerat fondatorul literaturii ruse moderne.Este autorul fanteziei epice “Ruslan şi Ludmila”, al romanului în versuri “Evgheni Oneghin”, “Dama de pică” şi al dramei istorice “Boris Godunov”.

* 1855: Ferdinand de Savoia (Ferdinando Maria Alberto Amedeo Filiberto Vincenzo; 15 noiembrie 1822 – 10 februarie 1855) a fost fondatorul ramurii Genova a Casei de Savoia.

Prințul Ferdinand de Savoia
Date personale
Nume la naștere	Ferdinando Maria Alberto Amedeo Filiberto Vincenzo di Savoia
Născut	15 noiembrie 1822 Florența, Toscana
Decedat	10 februarie 1855 (32 de ani) Torino, Regatul Sardiniei
Înmormântat	Basilica of Superga[*]
Părinți	Carol Albert de Sardinia Maria Theresa a Austriei
Frați și surori	Victor Emanuel al II-lea al Italiei
Căsătorit cu	Prințesa Elisabeta de Saxonia
Copii	Margherita, regină a Italiei Thomas, Duce de Genova
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prince of Carignan[*] (1831–1855)
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Duce de Genova
Predecesor	-
Succesor	Prințul Thomas

* 1859: Prințesa Anna Maria Maximiliane Stephania Karoline Johanna Luisa Xaveria Nepomucena Aloysia Benedicta de Saxonia, Ducesă de Saxonia (4 ianuarie 1836 - 10 februarie 1859) a fost al șaptele copil și a patra fiică a regelui Ioan al Saxoniei și a soției lui, Prințesa Amalie Auguste de Bavaria. A fost sora mai mică a regilor Albert al Saxoniei și George al Saxoniei.^[1][2] Prin căsătoria cu Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana, Ana a devenit membră a Casei de Habsburg-Lorena, arhiducesă de Austria și prințesă a Ungariei, Croației, Boemiei și Toscanei. Ana a murit cu puțin timp înainte ca soțul ei să acceadă pe tron ca Mare Duce de Toscana.

Prințesa Ana de Saxonia
Mare Ducesă Ereditară de Toscana
Date personale
Nume la naștere	Anna Maria Maximiliane Stephania Karoline Johanna Luisa Xaveria Nepomucena Aloysia Benedicta
Născută	4 ianuarie 1836 Dresda, Regatul Saxoniei
Decedată	10 februarie 1859 (23 de ani) Neapole, Regatul celor Două Sicilii
Înmormântată	Santa Chiara[*]
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Ioan al Saxoniei Prințesa Amalie Auguste de Bavaria
Frați și surori	Albert I al Saxoniei George de Saxonia Prințesa Margareta de Saxonia Prințesa Sofia de Saxonia Prințesa Elisabeta de Saxonia Sidonie of Saxony[*]
Căsătorită cu	Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana
Copii	Arhiducesa Maria Antonietta
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin Casa de Habsburg-Lorena

* 1864: Antoinette de Merode (Antoinette Ghislaine; 28 septembrie 1828 – 10 februarie 1864), Prințesă de Monaco, fiica contelui Werner de Merode și a soției acestuia, contesa Victoire de Spangen d'Uyternesse (1797–1845).

S-a căsătorit la 28 septembrie 1846 la Bruxelles cu Carol al III-lea, Prinț de Monaco. Ea a achiziționat Castelul Marchais care este proprietatea familiei Grimaldi și astăzi. Din 1856 până la moartea ei a fost Prințesă consort de Monaco. Cuplul a avut un singur copil: Albert I, Prinț de Monaco.

Ea a fost sora lui Louise de Mérode și mătușa Mariei Vittoria dal Pozzo, care a fost timp de trei ani regină a Spaniei.

Antoinette de Mérode
Prințesă de Monaco
Date personale
Nume la naștere	Antoinette Ghislaine de Merode
Născută	28 septembrie 1828 Bruxelles, Belgia
Decedată	10 februarie 1864 (35 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Werner de Merode-Westerloo, Count of Merode-Westerloo[*][1]
Căsătorită cu	Carol al III-lea, Prinț de Monaco
Copii	Albert I, Prinț de Monaco
Cetățenie	Belgia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Mérode (prin naștere) Casa de Grimaldi (prin mariaj)
Domnie
Domnie	1856–1864

·        

*  1868: David Brewster, fizician scoțian (n. 1781)* 1872: Prințesa Feodora Victoria Adelaide de Hohenlohe-Langenburg (7 iulie 1839 - 10 februarie 1872) a fost fiica lui Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Prin căsătoria cu Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen a devenit Ducesă de Saxa-Meiningen după ascensiunea acestuia în 1866.

Feodora a fost cea mai mică din cei șase copii ai Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Feodorei de Leiningen. Mama ei a fost sora vitregă a reginei Victoria.

Feodora și-a întâlnit viitorul soț (și verișor de gradul doi), Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, în timp ce el se întorcea în Italia. Era proaspăt văduv și în doliu și îndurerat de pierderea primei soții, Charlotte. În ciuda recentei tragedii, Georg căuta o mamă pentru cei doi copii ai săi care erau mici. Feodora și Georg s-au logodit imediat. La 23 octombrie 1858, ei s-au căsătorit la Langenburg. Cuplul a avut trei fii:

• Prințul Ernst (27 septembrie 1859 - 29 decembrie 1941); s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen; au avut copii
• Prințul Frederick John (12 octombrie 1861 - 23 august 1914); s-a căsătorit cu contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld; au avut copii. A fost bunicul Prințesei Regina de Saxa-Meiningen, soția lui Otto, Prinț Moștenitor al Austriei. Prințul Frederic a fost ucis în bătălie, la Tarcienne, Franța.
• Prințul Victor (14 mai 1865 - 17 mai 1865)

Mariajul a fost unul nefericit. Georg nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Charlottei și Feodora nu era potrivită temperamental pentru viața pe care era de așteptat să o ducă.^[1] Nu avea dotări intelectuale sau artistice; chiar mai rău, ea a avut nici un interes în dezvoltarea acestora. În ciuda acestui fapt, Georg a încearcat s-o educe. El era un mare iubitor de arte, în special de teatru. Curând el a realizat că ea nu va fi la fel de spirituală și inteligent ca Charlotte. După decesul celui de-al treilea fiu, Feodora a părăsit Meiningen.^[1]

În ianuarie 1872, Feodora a contractat scarlatină și a murit luna următoare. În ciuda diferențelor dintre ei, Georg a rămas atasat de ea; când ea s-a îmbolnăvit, el el a fost cu adevărat înnebunit de durere și a trimis telegrame părinților ei de două ori pe zi.^[1] Anul următor după moartea ei, Georg s-a căsătorit pentru a treia oară cu Ellen Franz, o fostă actriță.

Feodora de Hohenlohe-Langenburg
Ducesă de Saxa-Meiningen
Feodora de Hohenlohe-Langenburg, la 21 de ani. Portret de Franz Xaver Winterhalter.
Date personale
Nume la naștere	Feodora Victoria Adelheid
Născută	7 iulie 1839 Stuttgart
Decedată	10 februarie 1872 (32 de ani) Meiningen
Înmormântată	Q2052704[*]
Cauza decesului	Scarlatină
Părinți	Ernst I Feodora de Leiningen
Frați și surori	Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg Prințul Victor de Hohenlohe-Langenburg Carl Ludwig II, Prince of Hohenlohe-Langenburg[*] Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Căsătorită cu	Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen
Copii	Prințul Ernst Prințul Frederick John Prințul Victor
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenlohe-Langenburg (prin naștere) Casa de Saxa-Meiningen (prin căsătorie)
Modifică date / text

* 1874: Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki) (n. 29 septembrie 1812, Cernăuca, Cernăuți - d. 29 ianuarie/10 februarie 1874, Cernăuți) a fost un istoric, politician austriac (între altele mareșal al Ducatului Bucovinei) și patriot român, membru al Academiei Române, care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; a fost, de asemenea, istoric și scriitor.

Hurmuzachi s-a născut într-o veche familie aristocrată (vezi familia Hurmuzachi), ca al doilea fiu al lui Doxachi Hurmuzachi, la domeniul familiei din Cernăuca, Imperiul Austriei (actualmente în Ucraina), în regiunea istorică a Bucovinei. Tatăl său era cunoscut pentru faptul că oferea refugiu liderilor politici români transilvăneni persecutați, întrând în datorii pentru a-i putea ajuta în continuare.

După absolvirea Liceului în Cernăuți, a studiat în perioada 1830-1836, împreună cu fratele său Constantin Hurmuzaki, la Facultatea de Drept a Universității din Viena.^[4]

La sfârșitul anului 1848, ministrul justiției, baronul Alexander von Bach, l-a chemat la Kremsier ca să ajute la decretarea hotărârilor luate și adoptarea regulamentelor pentru Bucovina cu cunoștințele sale speciale și locale, apoi i-a fost încredințată traducerea codului civil și codului penal din limba germană în limba română. Tot în acest timp a devenit colaborator al ziarului politic „Bucovina” care a contribuit mult în pregătirea unei noi ere pentru această țară. Ziarul a fost publicat în limba română și germană, fiind editat de către frații săi Gheorghe și Alexandru. În anul 1850 a fost numit de către cavalerul Anton von Schmerling, pe atunci ministru al justiției, membru al comisiei pentru elaborarea unui lexicon de terminologie juridică în limba română. El a preluat de asemenea examinarea manualelor românești pentru școlari utilizate în Bucovina, mai departe a tradus câțiva ani edictele și legile imperiale în limba sa maternă. Eudoxiu, a trăit, cu scurte întreruperi, mai mulți ani la Viena, practicând studii istorice privind Bucovina. I-a fost acordată permisiunea de utilizare a arhivelor imperiale, ceea ce a fost și foarte util pentru studiul său de istorie, început în 1851, la universitatea vieneză. Mai târziu a călătorit mereu între capitală și Cernăuți.^[5]

Petiția către împăratul Austriei pentru transformarea provinciei galițiene Bucovina într-un ducat a coroanei cu acest nume, a fost susținută și subscrisă de mulți respectați români bucovineni, între ei și Eudoxiu, împreună cu frații săi Alexandru, Constantin, Gheorghe și Nicolae. Petiția a fost formulată și postulată de Iordachi Wassilko de Serecki, în 1849, în „Promemoria [memorand] privind petiția țării (landului) Bucovinei din anul 1848”/„Promemoria zur Bukowiner Landespetition vom Jahre 1848“, scrisă în limba germană și română.^[6][7] Cererea a fost conformată, dar pusă în aplicare de abia în 1861.

În 1861, Eudoxiu a fost ales deputat în Dieta Bucovinei pentru județul Câmpulung Moldovenesc-Solca.^[8] La 8 februarie 1862, el a fost numit adjunct al mareșalului Bucovinei Eugenie Hacman de către împăratul Franz Joseph I, și după demisia lui, pe data de 5 decembrie 1862, a devenit noul căpitan al țării.^[9] Politicianul a deținut această funcție cu zel și devotament față de interesele familiei imperiale austriece, Imperiul Austriac și Ducatul până în 1870.^[5] De asemenea, politicianul a fost ales pentru legislatura a II-a deputat în Consiliului Imperial (Reichsrat), dar a putut fi învestit, din cauza unei pneumonie suferite, de abia pe 23 septembrie 1867.

Prin rezultatul alegerilor pentru parlamentul Bucovinei din 1870, Partidul Federalist Român a câștigat majoritatea mandatelor deputaților, și prin urmare, Alexandru baron Wassilko de Serecki a fost ales nou mareșal, la 16 august 1870. Colapsul cabinetului lui Alfred conte Potocki la Viena a provocat schimbări în raportul de forțe în parlament și, pe 16 decembrie 1871, Eudoxiu a fost din nou numit căpitan al ducatului. Această funcție a îndeplinit-o până la moartea sa în 1874.^[10][11]

Hurmuzaki s-a simțit foarte onorat pentru primirea sa în Academia Română la București, pe 2 august 1872.

Cu data atribuirii, pe 6 mai 1872 și diplomei de la Viena din 20 februarie 1873, în conformitate cu cea mai înaltă rezoluție al împăratului Franz Joseph I al Austriei, i-a fost acordat titlul personal de baron, ca semn de recunoaștere a serviciilor sale pentru imperiu și țară precum ca urmare a nobilimii vechi a familiei sale

Baronul a rămas necăsătorit și fără copii. Ultimul mareșal a Bucovinei a fost nepotul lui de frate, Alexandru baron de Hurmuzaki. În calitate de cetățean și demnitar al Imperiului Austro-Ungar, Eudoxiu a luptat mereu pentru drepturile românilor din tot imperiul, în special pentru cei din Bucovina, devenind așa împreună cu frații săi, una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești. Pentru această atitudine compatrioții săi de ieri și astăzi au fost și sunt foarte recunoscători. Deja în 1860, drept recunoștință, oamenii din Câmpulung i-au ridicat o movilă de piatră, numind-o „Movila lui Hurmuzachi”.^[14] În zilele noastre, numeroase instituții poartă numele acestui mare român: Multe școli, de exemplu, celebrul „Obergymnasium” din timpurile imperiale în Rădăuți, sau „Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de pretutindeni”^[15] afiliat Ministerului Afacerilor Externe. Dar, de asemenea, o mulțime de străzi și piețe, răspândite peste tot în România, sunt denumite după el.

El a scris un total de unsprezece cărți științifice și istorice, între ele cele cinci volume faimoase „Fragmente din Istoria Românilor”. Guvernul regal român a considerat că ar fi datoria sa să publice aceste cinci volume, plătite cu bani publici.

Membru titular al Academiei Române

Eudoxiu Hurmuzaki
Eudoxiu Hurmuzaki
Date personale
Născut	29 septembrie 1812[1]  Cernăuca, Noua Suliță, Ucraina
Decedat	10 februarie 1874 (61 de ani)[1][2]  Cernăuți, Austro-Ungaria
Frați și surori	Alexandru Hurmuzaki[3]
Cetățenie	Imperiul Austriac  Austro-Ungaria
Ocupație	politician istoric scriitor avocat
Membru al Camerei Deputaților din Consiliul Imperial Austriac
Alma mater	Universitatea din Viena

·        

* 1874 - A murit Jules Michelet, reputat istoric francez (n. 1798)

 Jules Michelet, portret de Thomas Couture – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Jules Michelet (n. 21 august 1798, Paris – d. 10 februarie 1874, Hyères) a fost un reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice. Doctor al Universității din Paris în 1819, profesor în 1827 la École Normale Supérieure, Michelet este cel care, în anii 1840, atrăgea la Collège de France sute de studenți fascinați de magia vorbelor sale, de exaltările și convingerile sale politice. Este cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români (unii dintre aceștia fiindu-i studenți la Collège de France).

*  1879 - A murit sculptorul, pictorul si caricaturistul francez Honoré Daumier.

Honoré Daumier – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Honoré Daumier (n. 26 februarie 1808, Marseille – d. 10 februarie 1879, Valmondois) a fost un pictor, sculptor, caricaturist și litograf francez. Daumier a lăsat în urma sa lucrări plastice din mai multe categorii de opere. În timpul vieții, cariera de grafician și caricaturist va umbri creația sa în domeniul picturii și al sculpturii. După moartea sa, va fi recunoscut ca unul dintre marii pictori ai secolului al XIX-lea.

În 1828, Daumier a produs primele sale litografii, pentru ziarul “Silhouette”. În 1830 a publicat primele sale caricaturi. Incisivitatea sa cuplata cu arta caricaturilor sale, i-au adus lui Daumier o celebritate imediata dar i-au adus si o condamnare în 1832 la şase luni de închisoare, pentru publicarea unei caricaturi care il reprezintă pe regele francez, Louis-Philippe in postura personajului Gargantua.

Honoré Daumier – “Gargantua”

·         1880: Adolphe Crémieux, avocat și politician francez de origine ebraică (n. 1796)

·      1918 - A murit sultanul otoman Abdul-Hamid al II-lea; (n. 1842).

Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea  - foto: ro.wikipedia.org

A fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman si a domnit de la data de 31 august 1876 până la detronarea sa la 27 aprilie 1909 . La 23 decembrie 1876,in urma presiunii puterilor europene revoltate de cruzimea cu care fuseseră reprimate revoltele din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria, a decretat prima Constituție a Imperiului Otoman, consfințind astfel trecerea de la monarhia absolutistă la monarhia constituțională.

Prima perioadă constituțională s-a încheiat în urma tulburărilor istorice la 13 februarie 1878 prin dizolvarea Parlamentului. A condus Imperiul în timpul razboiului ruso-romano-turc din 1877-1878. Războiul a avut ca urmare pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Turciei. A fost înlăturat de pe tron în 1909 de mișcarea Junilor Turci.

·   1923 - A încetat din viaţă fizicianul german Wilhelm Conrad Rontgen, descoperitorul razelor X , laureat al Premiului Nobel; (n. 1845).

Wilhelm Conrad Röntgen – foto: en.wikipedia.org

Wilhelm Conrad Röntgen (n. 27 martie 1845, Lennep, azi parte componentă a orașului Remscheid, Renania de Nord-Westfalia — d. 10 februarie 1923, München), fizician german. Ca profesor al universității Würzburg, studiind descărcările electrice în tuburi vidate, a descoperit în anul 1895 emisia unor radiații penetrante, pe care le-a numit radiații X care, după moartea sa și în pofida testamentului său, au fost denumite raze Röntgen. În anul 1901 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică. Motivația juriului Nobel: „ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite prin descoperirea remarcabilelor raze (raze X)”.

·        1932 - Moare romancierul, dramaturgul si jurnalistul britanic Edgar Wallace.

Edgar Wallace – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Edgar Wallace (n. 1 aprilie 1875, Greenwich, Londra – d. 10 februarie 1932, Hollywood, California) a fost un scriitor englez de thriller (romane criminalistice), regizor și jurnalist. Edgar Wallace, este un pseudonim, numele lui adevărat fiind „Richard Horatio Edgar”. A fost fiul nelegitim al unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra. A fost un autor extrem de prolific, scriind nu mai putin de 175 de romane şi thrillere, să nu mai vorbim nenumarate articole în ziare şi reviste. Se spune că munca sa a inspirat aproximativ 160 de filme.

·         1933 - A murit scriitorul Vasile Gherasim (n.1893).

·         1934: A decedat Vasile Goldiș, politician român, membru de onoare al Academiei Române; (n. 1862).  Vasile Goldiș (n. 12 noiembrie 1862, Mocirla, azi Vasile Goldiș, Arad – d. 10 februarie 1934, Arad) a fost un pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române.

·         1939 - A murit Papa Pius al XI-lea (Ambrogio Damiano Achille Rotti), unul dintre cei mai importanţi pontifi ai epocii moderne. În multe din enciclicele sale, a condamnat drept anticlericale naţional-socialismul şi comunismul. (n. 1857)

Pius al XI-lea – foto (1932) preluat de pe en.wikipedia.org

Pius al XI-lea, născut Achille Ratti, (n. 31 mai 1857, Desio, Regatul Lombardia-Veneția, Austro-Ungaria – d. 10 februarie 1939, Statul Cetății Vaticanului) a fost papă al Bisericii Catolice între anii 1922-1939.

·         1949 - A murit criticul literar şi romancierul Octav Şuluţiu (n.1909).

* 1952: Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – 10 februarie 1952) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism, și care și-a sfârșit cariera ca prizonier politic și victimă a regimului comunist. Cunoscut pentru stilul boem, poemele sale erau caracteristice generației celui de-Al Doilea Război Mondial din literatura română și strâns legate de lucrările prietenilor săi, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru și Ion Caraion. Împreună cu ei, Tonegaru reprezintă unul din ultimele valuri care au trecut prin Sburătorul, o societate literară modernistă formată în jurul criticului literar Eugen Lovinescu.

În același măsură antifascist și anticomunist, Tonegaru a participat la activități culturale subversive împotriva regimului autoritar a lui Ion Antonescu și a contribuit la revista Albatros a lui Dumitrescu până când aceasta a fost închisă de aparatul de cenzură al lui Antonescu. Înainte de 1945, a publicat în revista Kalende a lui Vladimir Streinu și a finalizat lucrările la volumul său "Plantații", din care o mare parte a fost dedicată imaginilor șocante ale războiului pe Frontul de Est. După ce Uniunea Sovietică a început să ocupe România, Tonegaru a fost un critic deschis al persecuției culturale și, alături de scriitorii Streinu, Pavel Chihaia și Iordan Chimet, a creat Asociația "Mihai Eminescu", o organizație caritabilă și un forum cultural al cărui scop era să ajute autorii marginalizați.

Implicat într-un proces al luptătorilor din rezistența anticomunistă, Constant Tonegaru a fost condamnat la doi ani și trimis la închisoarea Aiud, unde relele condiții de trai l-au dus la o boală pulmonară severă. A murit la scurt timp după eliberare și a fost recuperat în totalitate ca poet numai după Revoluția Română din 1989, în mare parte datorită prietenilor săi, Chimet, Chihaia și Barbu Cioculescu. Biografia lui Tonegaru este adesea descrisă ca fiind un simbol al sorții întregii sale generații, care a fost decimată de persecuția comunistă și i-a împiedicat să se afirme cultural.

Ca și Stelaru, Ion Caraion, Geo Dumitrescu și câțiva alți tineri scriitori, Tonegaru se opunea structural naționalismului, fascismului și militarismului, și a pus la îndoială dictatura de război a lui Ion Antonescu, precum și angajamentul cu Puterile Axei.^[5][6][7] Ei au lucrat împreună la revistă rebelă Albatros a lui Dumitrescu, pe care regimul Antonescu a interzis-o după o serie de probleme.^[5] Tonegaru a colaborat, de asemenea, la Kalende lui Streinu, o revistă mai convențională publicată în anii războiului.^[8][9]

La sfârșitul anului 1944, după lovitura de la 23 August, Tonegaru și Stelaru au devenit figuri dominante ale unei societati boeme centrate asupra restaurantelor din zona Gării de Nord, creând legături între ei și studenții Academiei de Arte din București.^[10] Sculptorul Ovidiu Maitec, care era familiarizat îndeaproape cu membrii acestui cerc, și-a reamintit: "Unul dintre [poeți] era îndrăgostit de o colegă de-a noastră. Povești cu tentative de sinucideri. Ne amuzam. Apăreau o vreme, apoi dispăreau.[...] Boemia pe atunci [...] era căutarea unei eliberari, a unei băi de sinceritate, și nu ipocrizie totală. Asta era nevoia acestei boemii. Nu neapărat a tipului marginalizat sau sărac. Ei credeau că sunt mult mai liberi, mult mai sinceri, mult mai autentici față de condiția lor, față de creația lor. Erau tipi fermecători, ca Tonegaru sau Stelaru, fermecători prin inteligența și jocul spiritului din nopțile de beție, în care se pierdeau, dar comunicau."^[10]

După ocuparea României de către Uniunea Sovietică, Constant Tonegaru a rămas avocat al libertății, alarmat de comunism și de începerea persecuției politice. În 1945, el, Chimet și Chihaia, după ce au asistat la debutul persecuției politice, au înființat Asociația "Mihai Eminescu", care a funcționat ca o organizație caritabilă ce a oferit fonduri pentru intelectualii anticomuniști marginalizați și a stabilit contacte cu aliații occidentali.^[1][7][11] Proiectul i-a implicat, de asemenea, pe Streinu, pe secretarul Nunțiaturii Catolice din România și pe tatăl lui Todorel Popa, medicul Grigore T. Popa, pe atunci decan al Facultății de Medicină.^[1][7] În același an, Tonegaru a primit Premiul scriitorilor tineri, acordat de Editura Fundațiilor Regale, o editură de prestigiu,^[2][3] pentru volumul de versuri "Plantații".^[1][2] Volumul a fost dedicat mentorului său, Streinu.^[2]

Activitățile lui Tonegaru l-au adus în atenția oficialilor. La sfârșitul anului 1946, după ce Grigore T. Popa a fost forțat să se ascundă, Tonegaru însuși s-a implicat în mai multe activități clandestine, organizând întruniri anticomuniste la care au participat sau au fost găzduiți intelectuali disidenți, cum ar fi Gheorghe Anghel, Petru Comarnescu, Vladimir Ghika și Dinu Pillat.^[1][7] Suspectând că locuința lui Tonegaru a fost pusă sub supraveghere, Asociația Eminescu a decis în cele din urmă să se despartă și să mențină activitatea la minimum, acordând asistență doar cazurilor disperate.^[1] Curând după ce regimul comunist a fost înființat la sfârșitul anului 1947 - începutul anului 1948, valul arestărilor a atins și membrii grupului, în timp ce Tonegaru a continuat să se expună

În martie 1949, a fost arestat de poliția secretă a regimului, Securitatea. Acesta i-a descoperit numele în timp ce investiga conexiunile Bucureștiului cu mișcarea de rezistență armată. La sfârșitul anului 1948, Tonegaru a obținut un pachet de la Crucea Roșie belgiană pentru Teohar Mihadaș, poet și fost membru al Gărzii de Fier fasciste, care, la rândul lui l-a dăruit unui luptător anticomunist în Bistrița natală.^[1] Ulterior, prins de Securitate, Mihadaș a fost torturat până când și-a implicat conexiunile sale.^[1] Potrivit unei relatări, ofițerii de la Securitate care au percheziționat mansarda lui Tonegaru l-au tratat ca un instigator și, după ce au interpretat greșit o bucată de hârtie pe care poetul schițase o poezie intitulată "Pistolul lui Werther", l-au presat să predea pistolul și l-au bătut în mod repetat cu cravașa.^[1]

Odată dus la închisoare la Bistrița, Constant Tonegaru a fost atribuit ofițerului de Securitate Viorel Gligor, care l-a inclus în același lot cu alte aproximativ 75 de persoane, așa-numitul lot de partizani, toți fiind deja supuși bătăilor și forțați să-și mărturisească apartenența la organizația anticomunistă "Garda Albă", care urmărea să-l aducă înapoi pe regele Mihai I.^[1] Acuzat de "hrănirea banditilor", Tonegaru a ajuns când dosarul fusese deja încheiat și, prin urmare, a fost cruțat de violență, dar a fost obligat să-și petreacă detenția într-o celulă rece, unde putea doar să doarmă doar pe un pat de ciment.^[1] A fost reținut fără proces în următoarele opt luni, ceea ce a încălcat chiar legislația restrictivă adoptată de parlamentarii comuniști.^[1] Asociația Eminescu a fost în întregime condamnată de Securitate, care a considerat-o "un grup de sabotori și spioni care slujeau Vaticanul și alte puteri străine",^[7] în timp ce Tonegaru a fost oficial acuzat de "conspirație împotriva securității statului".^[12] Odată ce implicarea lor în activitățile Asociației a fost suspectată de securiști, atât Chihaia, cât și Chimet au fost forțați să iasă din viața profesională și și-au petrecut următorul deceniu în marginea societății.^[7][11] Potrivit criticului literar Paul Cernat, rezistența lui Tonegaru la interogatoriile violente le-a salvat viețile.^[11]

La sfârșitul anului 1949, a fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani de închisoare, care a fost considerată o pedeapsă mai ușoară decât era de așteptat.^[1] În timpul procesului, Tonegaru a ridiculizat acuzațiile aduse împotriva lui, adresându-i judecătorului Zeno Barbu o promisiune că "pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putință zonele muntoase ale țării și că va umbla cu predilecție pe câmp".^[1] Tonegaru și tovarășii lui de suferință au fost înlănțuiți și duși la închisoarea din Aiud, o unitate care a găzduit o mare parte din fosta elită politică și socială a României.^[1] Folosind o versiune adaptată a codului Morse, pe care îl va bate în pereți, Tonegaru a aflat curând că îi are ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiță Popp, Nichifor Crainic.^[1]

Prost hrănit și expus la climatul rece, în cele din urmă Tonegaru s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară marcată de crize severe de hemoptizie.^[1] Mama lui a făcut încercări repetate ca fiul ei să fie grațiat, dar nu a primit un răspuns favorabil.^[1] Dup doi ani, pentru a nu fi considerate responsabile pentru moartea sa, oficialii închisorii nu i-au mai prelungit sentința cu un an drept "pedeapsă administrativă" și i-au permis lui Tonegaru să plece.^[1] Poetul a murit curând, ca urmare a complicațiilor, și a fost înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București.^[1] Criticul Ioan Stanomir menționează o "umilire finală" la care regimul l-a expus pe Tonegaru, episod relatat de Chihaia, care a fost prezent la înmormântare: trupul poetului s-a descompus în casă în timpul celor patru sau cinci zile cât i-a luat Primăriei să-i aloce un sicriu, iar cel pe care l-a trimis în cele din urmă, a fost semnificativ mai scurt decât era necesar

Opera:

• Plantații, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945
• Steaua Venerii, ediție îngrijită și prefață de Barbu Cioculescu, București, Editura pentru Literatură, 1969
• Plantația de cuie, ediție, studiu critic, note și variante de Barbu Cioculescu, București, Editura Vinea, 2003

Constant Tonegaru
Poetul Constant Tonegaru
Date personale
Născut	26 februarie 1919  Galați, România
Decedat	10 februarie 1952 (32 de ani)  București, Republica Populară Română
Cauza decesului	boală pulmonară[*]
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, jurnalist, activist, funcționar public
Limbi	limba română
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1936–1950
Mișcare/curent literar	avangardă, decadentism, suprarealism, Sburătorul, Albatros, Kalende
Specie literară	Genul liric
Operă de debut	1942 - în revista „Expresul”
Opere semnificative	„Plantații”
Note
Premii	Premiul Editurii Fundației Regale pentru Literatură și Artă

·         1955: Sonia Cluceru (n. 1892, Cuciulata, județul Brașov - d. 10 februarie 1955^[1][2]) a fost o actriță română de film, radio, teatru și voce din prima jumătate a secolului XX.

Sonia Cluceru s-a format la școala realistă a Aristizzei Romanescu. După 23 august 1944 s-a remarcat în rolurile comediei românești de moravuri (în piesele lui Ion Luca Caragiale, Alexandru Kirițescu, Tudor Mușatescu), dar și în cele ale comediei clasice (doamna Jurdain din „Burghezul gentilom”, doamna Pernelle din „Tartuffe” de Moliere), prin puterea de identificare cu personajele create, prin simplitatea umană și emoțională a jocurilor.

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actriței Sonia Cluceru i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”

Filmografie:

• Independența României, 1912
• Năbădăile Cleopatrei (regia Ion Șahighian), 1925

Sonia Cluceru
Date personale
Născută	1892
Decedată	1955 București, Republica Populară Română
Ocupație	actriță

* 1965: Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, din anul 1931 de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965) a fost Duce de Schleswig-Holstein și Șeful Casei de Oldenburg din 21 ianuarie 1934 până la moartea sa

Locul nașterii lui Friedrich, Grünholz Manor fotografiat în 2010.

Prințul Friedrich s-a născut la 23 august 1891 la Grünholz Manor în Schleswig-Holstein, Prusia ca al cincilea copil și singurul fiu al șui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderbug-Glücksburg și a soției acestuia, Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.^[1][2]

Tatăl Prințului Friedrich a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. După decesul tatălui său în 1885, el a succedat la șefia Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și la titlul de Duce.^[1][2]

Friedrich s-a căsătorit la 5 februarie 1916, la Coburg, cu verișoara sa de gradul doi, Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg, fiica lui Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha. Friedrich și Marie Melita au avut patru copii.^[1][2]

Când Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, Albert, Duce de Schleswig-Holstein, a murit la 27 aprilie 1931, tatăl lui Friedrich a devenit Șeful Casei de Oldenburg și a moștenit titlul de Duce de Schleswig-Holstein.^[1][2]

La 21 ianuarie 1934, Ducele Friedrich Ferdinand a murit și Friedrich a devenit Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.^[1][2]Ducele Friedrich a murit la 10 februarie 1965 la Coburg, Bavaria, Germania de Vest, la vârsta de 73 de ani.

Friedrich
Duce de Schleswig-Holstein
Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Wilhelm Christian Günther Albert Adolf Georg zu Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Născut	23 august 1891 Schleswig-Holstein, Prusia, Imperiul German
Decedat	10 februarie 1965 (73 de ani) Coburg, Bavaria, [Germania de Vest
Înmormântat	Schleswig-Holstein
Părinți	Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Frați și surori	Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Adelaide of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Princess Karoline Mathilde of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*]
Căsătorit cu	Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg
Copii	Hans Albrecht, Prinț Ereditar de Schleswig-Holstein Prințul Wilhelm Alfred Peter, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Marie Alexandra
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Predecesor	Friedrich Ferdinand
Succesor	Peter

* 1983: Emil Grünzweig (în ebraică אמיל גרינצוויג); n. 1 decembrie 1947, Cluj, Regatul României – d. 10 februarie 1983, Ierusalim, Israel) a fost un profesor de liceu de matematică israelian originar din România, activist în organizația de stânga „Pace Acum” (în ebraică שלום עכשיו - "Shalom Ahshav" care a militat lungă vreme pentru accelerarea negocierilor cu arabii palestineni și cu țările arabe de pe o poziție care prevede un compromis teritorial substanțial. Grünzweig, ofițer în rezervă, care a luptat în războiul din Liban, fost asasinat într-un atentat al unui contra-demonstrant de extremă dreapta, Yona Avrushmi, în timp ce participa la Ierusalim o demonstrație antiguvernamentală care cerea aplicarea concluziilor din februarie 1983 ale Comisiei de anchetă Kahan, care a investigat împrejurările masacrului de civili palestinieni de către forțe falangiste libaneze în tabărele de refugiați Sabra și Shatila de lângă Beirut. Ulterior, ca urmare a criticii de către comisia Kahan, ministrul apărării Ariel Sharon a fost nevoit să renunțe la acest portofoliu.

Emil Grünzweig s-a născut la 1 decembrie 1947 la Cluj, în România, într-o familie de evrei. Mama sa, Olga, a fost o supraviețuitoare a lagărului de exterminare de la Auschwitz. Familia, compusă din părinții Olga și Samuel (Shmuel) și fratele Eliezer au emigrat din România în Franța și în Brazilia. În vara anului 1963, după decesul tatălui său în Franța, în drum spre Israel, Emil și restul familiei au ajuns în statul evreiesc și s-au stabilit la Haifa. El a continuat studiile liceale la Școala Reală din Haifa, iar în 1965 s-a înrolat într-o unitate militară agricolă (de tip Nahal = Tineretul Pioner Combatant) cu baza în kibuțul Revivim în deșertul Negev. Ca parașutist în serviciul militar regulat, și apoi ca rezervist, a luat parte la Războiul de Șase Zile din iunie 1967, la Războiul de Uzură din 1967 - 1970, la Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973și la Războiul din Liban din 1982. Dupa terminarea serviciului militar regulat, Emil Grünzweig a devenit membru al kibuțului Revivim și și-a întemeiat acolo o familie. A lucrat mai ales în horticultură și a studiat matematica și filosofia la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Ulterior, ca profesor de matematică la școala regională Maaleh Bessor din kibuțul vecin Maggen (Maghen) și ca responsabil cu activitățile sociale, a investit mult timp și energie în munca educativă și socială cu tineri elevi veniți din kibuțurile din jur. După 1973 a organizat cu elevii jocuri de simulație de negocieri în subiecte conflictuale - ca de pildă în domeniul litigiului israelo-arab, în domeniul relațiilor de muncă în porturi și al relațiilor dintre sindicate, guvern și patronat, al relațiilor dintre cultele religioase și stat în Israel etc. Ulterior a plecat la Ierusalim pentru a-și pregăti teza de master la universitate și a lucrat în proiecte pedagogice în cadrul Institutului Van Leer. În această din urmă ocupație, a organizat tabere de vară comune pentru tinerii evrei și arabi cu scopul promovării înțelegerii dintre cele două popoare.

Emil Grünzweig
Date personale
Născut	1 decembrie 1947  Cluj, Regatul României
Decedat	10 februarie 1983 (35 de ani)  Ierusalim, Israel
Înmormântat	Israel
Cauza decesului	omor
Cetățenie	Israel
Etnie	evrei
Ocupație	profesor activist antirăzboi[*]
Activitate
Domiciliu	Cluj-Napoca Israel Franța Brazilia
Alma mater	Universitatea Ebraică din Ierusalim Hebrew Reali School[*]
Modifică date / text

·         1997: Constantin Drâmbă (n. 19 iulie 1907, Borșani, Bacău - d. 10 februarie 1997, București) a fost un matematician și astronom român, membru titular (din 1990) al Academiei Române. A contribuit la studiul problemei celor trei corpuri din astrodinamică.

Tatăl său, învățător, i-a oferit primele cunoștințe matematice. Clasele primare le-a urmat la Galați, iar pe cele superioare la București.

A fost licențiat în matematică în 1929.

A lucrat ca observator, calculator la Observatorului Astronomic al Academiei Române, apoi avansat ca observator suplinitor.

În 1934 a fost trimis la Paris pentru un stagiu de doi ani, unde a audiat cursurile profesorului Jean Chazy de la Sorbona.

Reîntors în țară, devine astronom definitiv, apoi conferențiar la Catedra de Astronomie și Geofizică la Facultatea de Construcții din București, de unde de unde a trecut la Institutul de Geologie, predând și la Universitatea din Bucureștigeometria descriptivă, analiza matematică și mecanica cerească (1949 - 1952).

În perioada 1952 - 1961 este profesor, șef de catedră la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești. În 1961 este definitivat ca profesor de astronomie la Facultatea de Matematică-Mecanică a Universității din București, iar din 1963 director al Observatorului Astronomic al Academiei Române din București.

În 1963 devine membru corespondent al Academiei, iar în 1990 a devenit membru titular.

A colaborat la Gazeta Matematică cu unele articole din geometria triunghiului.

A colaborat cu Observatorul Astronomic din Pulkovo în cadrul Anului Științific Internațional.

A studiat curbele loxodromice pe o suprafață. În teza de doctorat a studiat problema celor trei corpuri și a obținut ecuațiile traiectoriilor independent de mișcarea masei, partea originală a tezei fiind studiul ciocnirii duble imaginare, rezultatele sale fiind citate în lucrările lui Jean Chazy, ale astronomului Pierre Sémirot de la Observatorul din Bordeaux și la Congresul Astronomic din 1952.

Constantin Drâmbă
Constantin Drâmbă
Date personale
Născut	19 iulie 1907 Borșani, Bacău, România
Decedat	10 februarie 1997, (90 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	Astronom
Activitate
Membru titular al Academiei Române

·         2003 - A murit dramaturgul Dumitru Solomon („Transfer de personalitate”, „Socrate”, „Diogene”, „Ţara lui Abuliu”) (n.14.12.1932).

* 2004: Vasile Tăbârță (n. 1 ianuarie 1949, Zăicani, raionul Rîșcani, RSS Moldovenească, URSS – d. 10 februarie 2004, Chișinău, Republica Moldova) a fost un actor de teatru și film din Republica Moldova.

Vasile Tăbârță s-a născut la data de 1 ianuarie 1949 în satul Zăicani. A urmat cursuri de regie de teatru la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1967-1970).

După absolvirea facultății și până în anul 1998 a jucat ca actor pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din orașul Bălți. A interpretat peste 50 de roluri în spectacolele „Dragoste din mai” de A.Marinat, „Oameni energici” de V.Suksin, „Doi morți vii”, „Iorgu de la Sadagura” și „Despot Vodă” de Vasile Alecsandri, „Osânda” de I. Puiu, „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale, „Frunza de la urmă” de A.Cibotaru, „Angajare de clovni” de Matei Vișniec etc.

Apoi, între anii 1998-2004, a fost actor la Teatrul municipal „Satiricus” (I.L. Caragiale) din Chișinău. Printre rolurile care l-au făcut celebru aici au fost rolul central în „SRL Moldovanul” de Nicolae Esinencu, Levi Matei în „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, părintele din „Jertfe patriotice” după I.L.Caragiale și Vasile Alecsandri, Pampon în „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale.

De asemenea, a făcut parte din trupa de actori ai Asociației de creație „Buciumul”, din echipa de creație a emisiunii TV „Peștisorul de aur”, în calitate de regizor, autor de texte de estradă și scenarii cinematografice. A primit titlul de Maestru în artă, fiind decorat în anul 1999 cu medalia „Meritul Civic”.

Rolurile interpretate de el atât în piese de teatru, cât și în filme au fost preponderent roluri de comedie. Și-a făcut debutul pe marele ecran la "Moldova-film" în anul 1976 în filmul lui Iacob Burghiu Nu crede țipătului păsării de noapte. Cele mai celebre roluri de film interpretate au fost rolul țăranului din Cea mai bună dintre lumi sau o simplă zi de toamnă (1990), moș Ion în Moș Ion în Cosmos (1993) și bătrânul în Tunul de lemn (1986).

Vasile Tăbârță a încetat din viață în urma unei boli cronice la data de 10 februarie 2004 în orașul Chișinău.

Filmografie:

• Nu crede țipătului păsării de noapte (1976) – Neculae
• La porțile satanei (episod, 1980)
• Fii fericită, Iulia! (episod, 1983)
• Tunul de lemn (1986) - bunelul David
• Floare albastră (1987) - moș Goriță
• Corbii prada n-o împart (episod, 1988)
• Cea mai bună dintre lumi sau o simplă zi de toamnă (1990) – țăranul
• Văleu, văleu, nu turna! (1991)
• Moș Ion în Cosmos (1993) – moș Ion

Vasile Tăbârță
Vasile Tăbârță
Date personale
Născut	1 ianuarie 1949
Decedat	10 februarie 2004 (55 de ani)
Ocupație	actor

·         2005: A încetat din viaţă dramaturgul american Arthur Miller, un gigant al teatrului contemporan şi o conştiinţa a secolului XX, A murit de cancer la vârsta de 89 de ani. Printre cele mai cunoscute piese ale sale figurează “Moartea unui comis-voiajor” şi “Cruciatul”, un studiu devastator despre puterea isteriei maselor, inspirat de propria experienţă în perioada vânătorii de comunişti declanşată de McCarthy. A fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie şi soţul celebrei actrite de cinema Marilyn Monroe. (s-a nascut pe 17 octombrie 1915).

·         2008 - A încetat din viaţă actorul Roy Scheider, nominalizat la premiile Oscar pentru "Filiera Franceză" şi "All that Jazz", mai celebru pentru rolul poliţistului neînfricat din "Fălci" (n. noiembrie 1932).

·      2014 - S-a stins din viaţă populara actriţă americană Shirley Temple (n. 23 aprilie 1928). A fost considerată un copil-minune al cinematografiei mondiale si a avut un succes deosebit în filmele jucate de ea în anii’30-40.

* 2016: Stan Gheorghiu (21 martie 1949^[1] – 10 februarie 2016) a fost un jucător și antrenor de fotbal român. A debutat la șaisprezece ani ca portar la echipa locală Gloria CFR Galați care evolua în Divizia C. După efectuarea stagiului militar, Gheorghiu s-a transferat la FCM Galați cu care a promovat în Divizia A în 1974; a fost poreclit „Banks” datorită asemănării sale fizice cu portarul englez Gordon Banks.^[1][2] În 1975, a debutat la UTA Arad într-o înfrângere cu Jiul Petroșani, înlocuindu-l pe Silviu Iorgulescu; a jucat optsprezece meciuri pentru echipă. S-a retras la vârsta de treizeci și trei de ani în urma unei accidentări, ultima echipă pentru care a apărat fiind Unirea Focșani; aici a marcat șaptesprezece goluri, toate din penalti.^[2]

A antrenat echipele Unirea Focșani, FC Panciu, Foresta Gugești și FCM Adjud, pentru prima din acestea ocupând și postul de președinte de club în două rânduri. A fost observator al Federației Române de Fotbal, iar în perioada 1991 – 2010 a fost președintele Asociației Județene de Fotbal Vrancea.^[1]

Gheorghiu a murit la vârsta de 67 de ani, în urma unui infarct miocardic.

* 2018: Sir Alan Rushton Battersby (n. 4 martie 1925, Leigh[*], Anglia, Regatul Unit– d. 10 februarie 2018) a fost un specialist în chimie organică, cunoscut pentru lucrările sale în domeniul amprentelor genetice, al compusului Cobalamină și al plantelor alcaloide.

Pentru rezultatele sale, a primit în 1984, Royal Medal, în 1989, Premiul Wolf pentru Chimie, iar în 2000, Medalia Copley.

* 2018: Andrei Avram, lingvist român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1930)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: +) Sfântul Sfintit Mucenic Haralambie (sec. II-III), Sf Mc Valentina 

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (†202) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul sfințit mucenic Haralambie (grec. Χαράλαμπος, Haralambos) a fost episcop în Cetatea Magneziei din Asia Mică (în Turcia de astăzi), răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, a fost arestat din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei; mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Haralambie a fost martirizat împreună cu mucenicii Porfirie și Vaptos și alte trei mucenițe, în anul 202. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 februarie.

RELIGIE ORTODOXĂ

+) Sfântul Sfintit Mucenic Haralambie (sec. II-III),

 Sf Mc Valentina

+) Sfântul Sfintit Mucenic Haralambie (sec. II-III)

Sfântul sfințit mucenic Haralambie
Date personale
Naștere	secolul II
Mutare la Domnul (†)	202
Localizare	Magnezia, Asia Mică (Imperiul Roman)
Naționalitate	grec
Date cult
Tip	mucenic, ierarh
Data canonizării
Prăznuire la data de	10 februarie
Recunoaștere	pan-ortodoxă
Biserici patronate

Sfântul sfințit mucenic Haralambie (grec. Χαράλαμπος, Haralambos) a fost episcop în Cetatea Magneziei din Asia Mică (în Turcia de astăzi), răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, a fost arestat din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei; mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Haralambie a fost martirizat împreună cu mucenicii Porfirie și Vaptos și alte trei mucenițe, în anul 202. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 februarie.

Cuprins

 [ascunde] 

• 1Martiriul
• 2Moaștele
• 3Imnografie
• 4Iconografie
• 5Note
• 6Surse
• 7Legături externe

Martiriul

Haralambie este sfântul care a trăit până la cea mai înaintată vârstă: avea 113 ani atunci când a fost torturat și martirizat.

Lucian, numit de către împăratul Septimiu Sever ca proconsul (guvernator) al cetății Magnezia din Asia Mică și al teritoriului aferent, era foarte supărat de faptul că Haralambie, preot și apoi episcop în Magnezia, reușise să convertească foarte mulți păgâni și să facă din comunitatea creștină de acolo un exemplu și pentru alții. În plus, Lucian știa prea bine că, dacă voia să se mențină în grațiile împăratului, trebuia să se remarce și prin prigonirea creștinilor. El a ordonat arestarea episcopului Haralambie și i-a poruncit acestuia să se închine idolilor păgâni (statuile zeilor așezate în temple). La refuzul categoric al lui Haralambie, Lucian a dat ordin ca acesta să fie torturat până când își va renega credința și se va se închina zeilor păgâni. Torționarii săi au folosit un instrument cu care i-au jupuit pielea de pe tot corpul, supunându-l la chinuri inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier și l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulțumea călăilor săi, spunând: „Vă mulțumesc, fraților, că mi-ați reînnoit sufletul care dorește să se unească cu veșnicia!”. Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldați care îl păzeau, Porfirie și Vaptos au mărturisit credința lor în Hristos, dar au fost omorâți pe loc, prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos și au fost și ele imediat martirizate. Proconsulul Lucian, cuprins de mânie, a apucat el însuși instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Atunci, l-a scuipat în față pe sfânt, dar gura i s-a strâmbat și i s-a întors la ceafă. Lucian, disperat, l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale și să se milostivească de el. Sfântul martir, în bunătatea lui, s-a rugat pentru Lucian, care s-a vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulți dintre cei prezenți au trecut la creștinism, printre care și Lucian, care a căzut la picioarele sfântului episcop și l-a rugat să-l boteze. De asemenea, proconsulul Lucian a oprit persecutarea creștinilor din provincia pe care o guverna, intenționând să-i raporteze împăratului toate cele întâmplate. Între timp, Haralambie a făcut multe alte minuni, ca vindecarea unor bolnavi, redarea vederii unui orb, și chiar și învierea unor morți. Locuitorii întregii regiuni din jurul Magneziei au început să creadă în Iisus Hristos.

Împăratul Septimiu Sever, care se afla atunci la Antiohia (în vestul Asiei Mici), când a auzit toate acestea, a fost cuprins de mânie și a trimis o trupă de trei sute de soldați pentru a-l aresta pe Haralambie și a-l aduce în fața lui. Soldații nu s-au mulțumit doar cu arestarea sfântului ci l-au supus și la chinuri, legându-i barba în jurul gâtului și trăgându-l de ea pe drum.

Odată ajuns în Antiohia, Sfântul mucenic a fost supus la alte chinuri: soldații împăratului i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars fața și i-au jupuit pielea de pe trup; însă Sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu. Împăratul, uimit, a vrut atunci să-l pună la încercare pe Haralambie: a fost adus o persoană care era chinuită de un duh rău timp de 35 de ani, pentru a vedea dacă Haralambie ar putea alunga acest demon. Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, a făcut și această minune. Împăratul a exclamat: „Adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor!”. Apoi împăratul a adus în fața lui corpul unui tânăr băiat care murise cu trei zile în urmă, iar acest tânăr a înviat după rugăciunea făcută de Haralambie.

Văzând toate acestea, mulți oameni au început să creadă în Hristos Mântuitorul. Chiar și fiica împăratului, Galinia, a trecut la creștinism, zdrobind cu mâinile ei idolii dintr-un templu păgân. Prefectul Crispus l-a îndemnat pe împărat să-l ucidă cât mai grabnic pe Haralambie, pentru a stăvili astfel răspândirea creștinismului în provincia Antiohia. La noul refuz al Sfântului mucenic de a se închina zeilor păgâni, împăratul a dat ordin să i se zdrobească gura cu pietre și să i se ardă barba, dar sfântul a întors flăcările asupra chinuitorilor săi. Plin de răutate drăcească, împăratul Septimiu Sever, Sever împreună prefectul Crispus au hulit numele lui Dumnezeu, îndrăznind să-L provoace pe Dumnezeu și să-L cheme să vină pe pământ să-i înfrunte pe ei, „cei mai puternici din lume”". Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoșător, ridicându-i pe cei doi păgâni în aer și nu i-a lăsat pe pământ până când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult timp și, după ce și-a revenit din sperietură, împăratul a dat din nou ordin de torturare a sfântului.

În cele din urmă, la insistențele prefectului Crispus, împăratul a pronunțat sentința de condamnare la moarte a lui Haralambie, prin tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii pe care a făcut-o înainte de moarte, cerurile s-au deschis și sfântul a văzut pe Mântuitorul și pe îngerii săi. Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaștele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundență de fructe, roade și vin, iar sufletele oamenilor din acel loc să fie mântuite. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorințele și S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat. Fiica împăratului, Galinia, care trecuse la creștinism, a îngropat trupul martirului cu multă onoare.

Moaștele

Moaștele Sfântului Haralambie (mai precis, un fragment mare din craniul său) se aflau în altarul bisericii Sf. Gheorghe din Iraklitsa Veche (în Grecia). În anul 1922, au fost mutate la biserica din Iraklitsa Nouă^[1]. Un alt fragment (chiar mai mare) al craniului Sfântului Haralambie este păstrat în Mănăstirea Sfântul Ştefan de la Meteora. Este demn de remarcat faptul că racla în care se află moaștele datează din secolul XVII.

În biserica Mănăstirii Miclăușeni, din Iași, se afla moaștele a treizeci de sfinți, printre care și ale Sfântului Haralambie. Părticele din moaștele sale se mai află și la Mănăstirea Rașca, la Catedrala episcopală din Galați, precum și la bisericile bucureștene Stavropoleos, „Sfântul Dumitru” (Poșta), „Sfinții Arhangheli” (Oțetari) și „Sfântul Stelian”.

Sfântul sfințit mucenic Haralambie este cunoscut ca fiind apărător împotriva ciumei și a foametei. Confirmarea o găsim și în Acatistul închinat lui: „Bucura-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“. Istoria consemnează că oamenii au cerut ajutorul său în diferite situații grele, cum au fost „ciuma lui Caragea Vodă“ din 1813, dar și foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi, din 1795.

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Arătatu-te-ai, fericite Haralambie,

ca un stâlp nemișcat Bisericii lui Hristos

și sfeșnic lumii pururea luminos.

Strălucit-ai în lume prin mucenicie, înțelepte

și ai ridicat întunecarea idolilor.

Drept aceea roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, ca să ne mântuim noi.

Condac, glasul al 4-lea:

Ca o comoară de mult preț Biserica a câștigat capul tău,

Sfințite Mucenice, pătimitorule și purtătorule de biruință, Haralambie.

Drept aceea se și bucură, mărind pe Ziditorul.

Condac, glasul al 4-lea:
Podobie: "Arătatu-Te-ai astăzi..."

Făcutu-te-ai preoților strălucit purtător de lumină și părinților laudă și cinste înveselitoare, sfinte sfințite mucenice Haralambie. Că tu păzești de vătămare pe robii tăi.

Icos

Pe întrarmatul cel tare, pe ostașul lui Hristos și marele între mucenici, pe Haralambie cel mărit, adunându-ne, să-l lăudăm. Că pentru Hristos și pentru adevăr s-a luptat în chip strălucit și a propovăduit lămurit credința ortodoxă; înșelăciunea idolilor a surpat, pe împăratul cel nelegiuit l-a înfruntat și capul i s-a tăiat, bucurându-se și veselindu-se. Drept aceea cunună a luat din dreapta Celui preaînalt și a ajuns cetățean împreună cu îngerii. Pentru aceasta adunarea ortodocșilor sărutând preacinstitul lui cap și încununându-l cu laude și izbăvindu-se de multe necazuri și boli, se bucură, preaslăvind pe Ziditorul.

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sfințitul mucenic Haralambie, episcop al Magneziei, cel care prin sabie s-a săvârșit, se zugrăvește sub chipul unui bătrân cu barba albă (lungă și ascuțită, despicată în două).^[2]

În hagiografia și iconografia ortodoxă greacă, Sfântul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele rusești îl prezintă sub chip de ierarh (episcop).

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

• • 

    Viața Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

    Viața Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

„Mulți ani ai?”. Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”. Împăratul Sever a zis: „De ai trăit atâția ani, cum de n-ai venit până acum în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?”. Răspuns-a sfântul: „Mulți ani viețuind, o!, împărate și câştigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”.

Împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor și se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei viețuia sfântul episcop Haralambie. El învăța popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povățuindu-le la calea mântuirii și le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe proroci și pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înțelepțească și să meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin proroci și prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieții cerești, prin care vrăjmașii se izgonesc, șarpele se calcă, necredința se preface în credință, iar nălucirea diavolească piere și cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmașului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieții veșnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.

Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioși și adus la judecată și întrebare înaintea ighemonului Luchian și a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosința inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socotești, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câștiga-ți obiceiurile ce se cuvin la niște bătrâneți ca ale tale și să-ți alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunoscut”.

Sfântul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrânit și mi-am sfârșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sunt aproape”. Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri și ziseră: „Jertfește zeilor, o! răule bătrân”. Dar Sfântul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să știți că diavolii pe care îi cinstiți se cutremură și se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veșminte și dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat și l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap până la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulțumesc vouă, fraților, că strujind trupul meu cel vechi, mi-ați înnoit duhul, care dorește să se îmbrace în viața cea nouă și veșnică”. Zicând sfântul acestea, a căzut spaimă peste amândoi slujitorii care îl torturau și au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuși Hristos Care, luând asemănarea bătrânului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămâne fără vătămare”.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâșnit din dinți și a zis către dânșii: „O! slujitori răi și leneși la împlinirea poruncii, nu faceți cele ce vi s-au poruncit, ci apărați cu cuvinte pe cel osândit la chinuri”.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi și a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor și amândoi au fost tăiați pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie și Vaptos. Asemenea și trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos și preamăreau pe sfântul și preaputernicul său nume; deci și pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură și a început a-l chinui pe Sfântul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit și atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzând fără mâini la pământ, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergând și văzând mâinile aceluia agățate de trupul mucenicului, a scuipat în fața acestuia și îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinși de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: „Lasă mânia și întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îți este poruncit să nu răsplătești rău cu rău”. Iar Sfântul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleșug în limba mea. Să știți că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viața veșnică, iar pe cei pagini îi va pierde”.

Atunci toți strigară către Dumnezeu, zicând: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ți-am greșit Ție, Doamne. Iartă-ne pe noi, O! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noștri, ca să ne aduci la lumină și să ne faci vrednici vieții veșnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulțime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluiește-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agățate de trupul tău. Deci rânduiește-le la locul lor, ca să scapi de greutate, și eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede și eu în Dumnezeul tău”.

Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: „Mulțumim Ție, Stăpâne, Care ne păzești totdeauna și Care ai venit în trup! Învățătorul meu, caută spre smerenia celor ferecați și dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceștia și mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicând: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului și strălucitorul cerului, părtaș al îngerilor, împreună viețuitor al prorocilor, prieten al apostolilor și împreună vrednic ostaș al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale și am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor”. Și îndată se tămăduiră Luchie și Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfântul Botez, pe care l-a și câștigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creștinilor, până ce va înștiința pe împărat.

Într-acea vreme, mulți, alergând la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-și păcatele și cei bolnavi de diferite neputințe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toți de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Și Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos și toată Magnesia a primit credința lui, iar eu, însănătoșindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăției tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mânie și a strigat: „O! veșnici zei, cei necinstiți de oamenii necredincioși, de ce s-a întărit pe pământ acea grăire a mincinoșilor?”. Apoi îndată a trimis trei sute de ostași plini de neomenie și cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie și, punând multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergând ostașii și prinzând pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuțite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfântul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostași, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaților, slujitori diavolești, nu vedeți pe Hristos Dumnezeu și pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceți acestea o! împietriților cu inima? Dezlegați pe cel ce nu puteți să-l legați, că singuri să vă sloboziți din legături”.

La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostașii s-au înfricoșat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicând: „Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciților, iată a venit în stăpânirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine și poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toți fiind părăsit, am venit să-ți spun acestea ca să nu ți se întâmple și ție ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostași, s-a adus înaintea împăratului.

Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei țepușe lungi și a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc și să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cât mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte și a turnat peste capul sfântului mucenic, precum și pe fața și pe barba sa, zicând: „Mori, bătrânule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înșelăciunile tale”. Femeia aceea era soția împăratului și a zis către dânsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mânii pe Dumnezeu? Nu-ți va ajuta ție Sever când se va mânia Hristos asupra ta!”. Și, întorcându-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrânețile tale și Dumnezeu este cu tine și eu vreau să cred în El și să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingându-se focul și slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură și să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineață, vorbind cu împăratul sciților m-am mâniat pe tine și te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulți ani ai?”. Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împăratul Sever a zis: „De ai trăit atâția ani, cum de n-ai venit până acum în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfântul: „Mulți ani viețuind, o!, împărate și câștigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Pe cereasca fecioară am însoțit-o mie, adică împărăția Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Știi să înviezi morții?”. Sfântul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Și a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăți și prin munți, aruncându-l în păduri și bălți și în crăpăturile pământului ca să-l piardă.

Aducând aproape pe omul acela, îndată diavolul, simțind bună mireasmă a sfântului, a strigat: „Rogu-mă ție, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci poruncește-mi cu cuvântul și voi ieși! Iar de vei voi, apoi îți voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, și îndată el a început a spune: „Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întâi pe moștenitor, nu voi putea să iau moștenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătățile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el și de 35 de ani locuiesc aici”.

Sfântul Haralambie a zis diavolului: „Ieși din omul acesta și să nu-l vatămi nicidecum”. Și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!”. După trei zile a murit un tânăr și poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort și mulți din popor crezură în Hristos, văzând niște minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: „Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor și face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp și schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfește idolilor, Haralambie, ca să scapi de mâinile ucigașilor”. Sfântul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobește cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deșert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luați făclii aprinse, ardeți-i barba și pârliți-i fața”. Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieșit din barbă și, întorcându-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni.

Umplându-se de mânie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciților că ești vrăjitor, Haralambie, și voiești ca și de la mine să se întoarcă ostașii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneți cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zis: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde știi cine a fost Maria și cine Hristos?” Crisp zise cu mânie: „Diavole, mai înțelept ești tu decât mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înțeleg mai bine decât tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! Cap rău, grăiești împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc și, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălțime, zicând: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pământ, jos, să-Ți pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te și stai puțin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele și te voi prinde cu mâinile!”.

Niște hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală și fără de rușine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul și frică mare a căzut peste toți, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză și se auzeau de sus din nori glasuri înfricoșate, fulgere și tunete și au murit de frică mulți oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legați cu nevăzute legături și spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicând: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea și voi scrie numele Dumnezeului tău ca și pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, și a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu și te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care ești legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veșnic și neatins”. Apoi, cazând fericită Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu și dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugându-se sfântul, a încetat înfricoșata mânie a lui Dumnezeu, iar împăratul și eparhul, liberându-se de pedeapsă, au zis: „Stăpâne al cerului și Ziditorule al pământului, Cel ce locuiești în cer, miluiește-ne, caută cu milostivire pe pământ”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul și cu toți boierii în palatele sale și au petrecut trei zile, neieșind de frica cea dumnezeiască și de groaznica certare ce li se întâmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: „Mi se părea că stau lângă apă și am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiți tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă și în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieșea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoșat și nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzând pe tatăl meu și pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânșii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici și eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe când eram înăuntru, lingă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: „Ție-ți este dat locul acesta și celor ce sunt asemenea ție”. O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ție să-mi spui tâlcul ei.

Sfântul Haralambie i-a răspuns: „Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfântului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuința drepților, copacii cei mirositori sunt cetele sfinților îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viața veșnică, care prin Sfânta Cruce se dăruiește neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite și, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău și eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulțumit Domnului întâi și pe urmă vor fi nemulțumiți, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleștile amăgiri”.

După acea înfricoșată pedepsire ce s-a făcut, trecând 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăși și, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mână tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemând pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu și te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfântul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite și nebune”. Mâniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! ici că ale mele cuvinte sunt nepricepute și nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undița și să-l poarte de gât prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? O! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavolești și, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voiești moartea și lepezi viața? Pentru ce te școli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu și precum te sârguiești la rău, tot așa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru bună credință, va secera cele bune. Adu-ți aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine când erai legat și spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit și, fiind dezlegat din legături, acum Îl lași? Mulți puternici, fiind pedepsiți, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăși Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: „Jertfește zeilor, Galino!”. Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voiești, tată”. Împăratul, bucurându-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfește zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credința ta la a noastră și voiește să jertfească zeilor. Deci vino și tu, Haralambie, cu dânsa, în capiștea zeilor noștri și fă ceea ce noi dorim”. Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoiește. Apoi, fiica împăratului a mers în capiștea lui Dia și a lui Apolon și a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutați spre doamna Galini și miluiți-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrând în capiștea idolească, a chemat pe slujitori și le-a zis: „Pe care să-l surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gândești rău nici să batjocorești pe mântuitorii noștri, ca să nu se mânie și să clatine cerul și să răstoarne pământul”. Atunci, fericită Galini, apucând pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu ești zeu, apoi cum n-ai înțeles că am venit să te răstorn?”. Și zicând aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pământ, s-a sfărâmat în trei bucăți. Asemenea, apucând și pe Apolon, i-a zis: „Și tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pământ, făcându-te praf”. Apoi a sfărâmat pe ceilalți zei, care erau acolo. Și-au alergat slujitorii la Sever, zicând: „Stăpâne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum și soarele se va stinge și lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sunt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeți și chemați în această noapte 50 de meșteri și înnoind idolii, să-i puneți în capiștea lor, apoi să ziceți că au înviat din morți, precum și Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morți”.

Slujitorii, cu sârguință făcând așa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: „Vino la capiște, stăpâna, să vezi pe zei înviați”. Apoi a zis fericita Galinia: „Au înviat zeii? Voi merge să-i văd”. Intrând în capiște, a văzut pe idoli din nou ciopliți și a zis: "Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiți și batjocoriți, acum strălucesc cu mai mare cinste și slavă”. Fericita Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decât pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ție îți zic Dia, cela ce ai înviat din morți, să te duci iarăși la cei morți”. Aceasta zicând-o, iarăși a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplându-se de mânie, au spus iarăși împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de față pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărâmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sunteți amăgiți cu deșartă părere, îi numiți zei pe când ei sunt materie neînsuflețită”. Împăratul a zis: „Jertfește idolilor, sămânța necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am știut, iar de voiești și celorlalți zei ai tăi, voi face asemenea”. Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa și, întorcându-se către mucenicul Haralambie cu iuțime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă și îndată stâlpul cel uscat a odrăslit și a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoșat și a zis: „Ieși de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu ești Hristos sau înger sau proroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rog ție, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu”. Sfântul i-a zis ei: „Îndrăznește fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv și foarte lăudat”.

A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt și cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânșii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul și a crescut copac mare”. Și intrând, găsiră pe sfânt șezând și învățând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: „Fericită ești tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită ești că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de ești Tu Hristos cu adevărat?”. Răspuns-a Sfântul Haralambie: „Iertați-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos și în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeșnicule cel prealuminos, pentru că mulți prin învățătura ta s-au apropiat de Hristos!”. Acestea grăindu-le femeia, toți au căzut la picioarele Sfântului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând Într-însul, au primit mântuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată și, alergând înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat și s-a făcut copac mare.

Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpâne împărate, de nu vei porunci ca degrabă să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toți se vor amăgi de minunile făcute de dânsul și, lăsând pe zeii noștri și pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: „Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne; cânta-voi și voi înțelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”; apoi a mai zis și un alt psalm până în sfârșit.

Ajungând cu veselie la locul în care avea să-și sfârșească nevoința, a zis: „Mulțumesc, Ție, Doamne Dumnezeule, că ești milostiv și îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmași, ai sfărâmat iadul și durerile morții le-ai dezlegat. Pomenește-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru Împărăția Ta”. Astfel rugându-se el, s-au deschis cerurile și S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulțimea sfinților îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, și a șezut pe dânsul Domnul, zicând către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voiești și îți voi da ție”.

Sfântul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoșata Ta slavă. Doamne, de-Ți place Ție, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaștele mele și se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace și sănătate trupească, mântuire sufletească și îndestulare de grâu și vin, cum și înmulțire de dobitoace, pentru trebuința oamenilor. Doamne, Tu știi că oamenii sunt trup și sânge, iartă-le lor păcatele și le dă îmbelșugare din rodurile pământului ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature și să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăților; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău și îi izbăvește de boala ciumei”.

Astfel rugându-se sfântul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaș”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer și i-a urmat sufletul Sfântului Mucenic Haralambie. Atunci ostașii, ducându-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului și cum i s-a arătat Domnul și că a murit fără tăiere de sabie și au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare și frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului și, luându-l, l-a învelit în pânze curate și subțiri și l-a uns cu aromate și mir de mare preț și l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece și să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să viețuiască în dreapta credință creștinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp când era Sever în Antiohia, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijlocește pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie și totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și împărăția, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Mc Valentina

Viața Sfintei Mucenițe Valentina

• • 

    Viața Sfintei Mucenițe Valentina

    Viața Sfintei Mucenițe Valentina

Atunci cinstita Valentina și ea fecioară fiind și nesuferind să vadă neomenia și cruzimea celor săvârșite, s-a umplut de îndrăzneală și când i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lângă scaunul de judecată, se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele și l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit și pe ea. Și încetând a le mai chinui, a hotărât să fie arse în foc.

Sfânta Enata era din ținutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Când ighemonul Firmilian sta la judecată, a fost adusă viteaza fecioară Enata, care fiind întrebată dacă se leapădă de Hristos și ea mărturisind că Hristos este Dumnezeu, a fost chinuită cumplit.

Atunci cinstita Valentina și ea fecioară fiind și nesuferind să vadă neomenia și cruzimea celor săvârșite, s-a umplut de îndrăzneală și când i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lângă scaunul de judecată, se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele și l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit și pe ea. Și încetând a le mai chinui, a hotărât să fie arse în foc.

După aceasta a fost adus la pătimire Sfântul Pavel. Și după ce a suferit mai multe chinuri și s-a arătat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulțumind lui Dumnezeu și rugându-se pentru cei de o credință cu el, a primit tăierea cinstitului său cap, dându-și duhul în mâinile lui Dumnezeu.

GÂNDURI PESTE TIMP

IUSTIN PÂRVU

Iustin Pârvu
Arhimandritul Iustin Pârvu în februarie 2008.
Date personale
Născut	10 februarie 1919 Neamț, România
Decedat	16 iunie 2013, (94 de ani) Neamț, România
Înmormântat	Mănăstirea Petru Vodă
Cauza decesului	cancer la stomac
Naționalitate	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	Ieromonah
Modifică date / text

Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț – d. 16 iunie 2013^[1]) a fost un cunoscut duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț și un militant al Mișcării Legionare.^[2]

Împreună cu Cleopa Ilie, Arsenie Boca , Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane.^[3]

A făcut vâlvă cu o teorie conspirativă, și anume că cipul din pașaport ar conține numărul fiarei.^[4]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Controverse
• 3Moștenirea
• 4Cu și despre părintele Iustin Pârvu
• 5Note
• 6Legături externe
  • 6.1Web site-uri
  • 6.2Interviuri
  • 6.3Imagini
  • 6.4Video-uri

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Născut pe 10 februarie 1919, la Poiana Largului, Neamț.
• 1936, intră frate la Mănăstirea Durău.
• 1938-1940 devine membru activ la Mișcării Legionare
• 1939, se înscrie la Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica.
• 1942 – 1944, numit preot misionar pe frontul de est până la Odessa.
• 1948, este arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare. Trece prin închisorile Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. În ultima clipă, înainte de a fi trimis la "reeducare" la Pitești, este trimis să muncească, deținut fiind, în mină la Baia Sprie.
• 1960, este condamnat la încă patru ani de temniță pentru că nu s-a lepădat de credință.
• 1964, este eliberat și devine muncitor forestier.
• 1966 – 1975, preot-monah la Mănăstirea Secu.
• 1975 – 1990, viețuiește la Mănăstirea Bistrița.
• 1990 – 1991, este preot slujitor și duhovnic la Mănăstirea Secu.
• 1991, întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă - Neamț, al cărei stareț și principal duhovnic este.
• 2000, ridică o mănăstire de maici Paltin lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă de educație pentru copii și o bolniță pentru femei în vârstă.
• 2003, înființează o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită Glasul Monahilor.
• 2008, la data de 2 noiembrie este ridicat din gradul de Protosinghel la cel de Arhimandrit.
• 2008, înființează o nouă publicație de gândire și trăire românească, numită ATITUDINI.
• 2009, este inițiatorul campaniei împotriva actelor cu cip, lansând un APEL către țară
• Decedat la 16 iunie 2013.^[5]

CONTROVERSE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Una dintre controversele referitoare la Iustin Pârvu este legată de aniversările a 90, respectiv 92 de ani, când, conform unor înregistrări video postate pe YouTube, un grup de măicuțe de la Mănăstirea Petru Vodă i-au cântat starețului „Sfânta tinerețe legionară”.^[6][7][8]

MOȘTENIREA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La Poiana Teiului din județul Neamț, Iustin Pârvu este cetățean de onoare, are un bust ridicat în curtea primăriei, iar o școală îi poartă numele.

 Iustin Pârvu - Citate:

Pr IIOANICHIE BĂLAN

Ioanichie Bălan
Ioanichie Bălan - portret de Paul Mecet
Date personale
Născut	10 februarie 1930 Stănița, România
Decedat	22 noiembrie 2007, (77 de ani) Mănăstirea Sihăstria, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Religie	ortodoxă
Ocupație	duhovnic
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Educație	Institutului Teologic Universitar din București
Lucrări remarcabile	"Vetre de sihăstrie românească"
Modifică date / text

Ioanichie Bălan (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria) a fost un cunoscut duhovnic și arhimandrit român.

După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit la Mănăstirea Sihăstria. Se tunde în monahism de către IPS Sebastian Rusan, la data de 14 aprilie 1953 și este hirotonit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949 – 1971, îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii. Începînd cu anul 1955, se face remarcat ca un bun predicator și, mai ales, ca un apreciat scriitor. Între 1971 – 1990, sub presiunea autorităților comuniste, ierodiaconul Ioanichie Bălan este transferat la Mănăstirea Bistrița, județul Neamț. Între 1971 – 1975, urmează cursurile Institutului Teologic Universitar din București pe care îl absolvă cu licența „Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene“. A fost hirotonit ieromonah de către IPS Teoctist 2 februarie 1979, hirotesit apoi protosinghel în 1984 și arhimandrit în 1992. În 1990, revine la mănăstirea Sihăstria, unde își continuă activitatea misionară de popularizare a credinței ortodoxe.

VOLUME TIPĂRITE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mormântul lui Ioanichie Bălan din cimitirul Mănăstirii Sihăstria.

• Minastirea Sihastria (1977, 1989)
• Patericul românesc (București, 1980)
• Vetre de sihăstrie românească (București, 1981)
• Convorbiri duhovnicești (vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1984; vol. II, 1988)
• Mărturii românești la locurile Sfinte (Ed. Episcopiei Romanului 1986)
• Minastirea Bistrita (1990)
• Istorioare duhovnicești (1991, 2002, 2010)
• Călăuza ortodoxă în biserică I (Iași, 1991),
• Călăuza ortodoxă în familie și societate II (Iași, 1993, 2002)
• Pelerinaj la locurile sfinte (1992)
• Vietile sfintilor pe septembrie (1992)
• Rînduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (Iași, 1993)
• Puterea Sfantului Maslu (1993)
• Părintele Paisie duhovnicul, (Iași, 1993)
• Zece convorbiri cu Arhimandritul Cleopa Ilie (1994)
• Părintele Cleopa duhovnicul (Iași, 1994)
• Pelerinaj la Mormantul Domnului (1994)
• Convorbiri cu teologi ortodocși străini (Iași, 1994)
• Omagiu memoriei parintelui Dumitru Staniloae (1994)
• Lumina si faptele credintei (1994)
• Convorbiri duhovnicesti cu teologi ortodocsi din strainatate (1995)
• Mari duhovnici din Manastirea Sihastria, vol. 2 (1997)
• Pelerinaj la muntele Athos (1997, 2005)
• Sinaxar ortodox general: dictionar aghiografic (1998)
• Viața Părintelui Cleopa (1999)
• Sfinte Moaște din românia (1999)
• Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999)
• Sfantul Serafim de Sarov. Viata, nevointele si invataturile. (1999)
• Ne vorbeste Parintele Cleopa, vol. 1-19 (2001-1015)
• Vetre de sihastrie romaneasca: secolele IV-XX (2001)
• Ieroschimonahul Ioanichie Moroi: Egumenul Sihastriei (1904-1944) (2001)
• Sfintele icoane facatoare de minuni din Romania (2003)
• Sfanta Teodora de la Sihla - floarea duhovniceasca a Moldovei (2004)
• Sfantul Episcop Ioan: Mare Sihastru in Muntii Carpati (2004)
• Sfintele moaste din Romania (2004)
• Mosul Gheorghe Lazar: un sfant al zilelor noastre (2004)
• Fapte minunate de la Parintii Atoniti (2004)
• Patericul romanesc, vol. 1 (2005), vol. 2 (2011)
• Versuri duhovnicești (2006 și 2008)
• Predici la postul mare (2007)
• Un pridvor al raiului. Manastirea Sihastria (2008)
• Chipuri de calugari imbunatatiti, vol. 1 (2008), vol. 2 (2009)
• Pelerinaj la Muntele Athos (2010)

EDITOR[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Viețile Sfinților în 12 volume, după ediția mitropolitului Grigorie Dascălul de la București și Căldărușani din 1834 - 1836
• Cuvinte duhovnicești (1992)
• Puterea Sfîntului Maslu (1993)

IN MEMORIAM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Mi-e dor de cer. Viata Parintelui Ioanichie Bălan; Editura: Editura Manastirea Sihastria, 2010

Dumnezeule ceresc, (rugăciune de Părintele Ioanichie Bălan

Moartea s-a apropiat de noi şi nu ne pocăim. Sfârşitul a venit şi totuşi nu ne iubim. Bolile şi suferinţele ne-au cuprins, dar nu iertăm din inimă pe fratele nostru. Citim cărţi sfinte, dar nu ne cutremurăm. Ne rugăm puţin, lipsim de la biserică, nu miluim pe săraci, suntem stăpâniţi de nepăsare, împietrire şi griji pământeşti. Deaceea nimic nu sporim şi ne cheltuim în deşert viaţa aceasta scurtă.

Dă-ne smerenie şi râvnă la biserică. Dă-ne putere să iubim pe toţi, să răbdăm pe toţi, să sfârşim prin pocăinţă viaţa aceasta, ca să ne învredniceşti de cereasca Ta împărăţie! Amin.

IISUSE VESNIC CALATOR(*)

 Iisuse vesnic calator

 Prin lumea de pacate,

Tu bati strain si iubitor

 La usile-ncuiate.

Nimic Tu nu ceri nimanui

 Cand bati si-astepti sa vina,

Ci vrei sa lasi in fata lui

Din pacea Ta divina.

Ai vrea din viata Ta sa-i dai,

 Caci viata lui e moarta,

 Dar el nu vrea!

Tu plangi si stai

 Afara, langa poarta...

Tu Domnul Iubirii, ai sta

 Pe veci de veci cu dansul,

 Si bati, astepti..., dar el nu vrea

Si, stand, Te-apuca plansul.

Eram copil cand Te-am vazut

La poarta mea, Straine;

Si sa-Ti deschid ai tot batut

Sa intri si la mine.

Dar lumea-mi spune sa nu vin

 Ca viata Ta-i amara

Am vreme colo, mai tarziu,

Si Te-am lasat afara.

 De-atunci trecura ani sirag

Pe viata-mi amarata,

Tu tot ai plans,

 Straine drag, La poarta zavorata.

 Tarziu Ti-am auzit din nou

 Chemarea Ta duioasa,

Inceata, stinsa, un ecou:

 "O, lasa-ma in casa...

 O, lasa-n suflet sa-ti strabat

Cu pacea Mea cereasca

 Cat ceru-n larg si lumea-n lat

 Nu pot sa-ti daruiasca".

Dar lumea-mi spune sa Te las

 Afara si-asta data;

Tu iar la usa ai ramas

 Si usa incuiata...

Te-am auzit ani multi la rand

Chemandu-ma pe nume,

Dar n-am deschis, iar Tu, plangand,

Te-ai dus strain in lume.

 ...Dar astazi singur ma-nfior

 De-a mele fapte rele, Iisuse!

 Si Te chem cu dor In noaptea vietii mele.

 Mai vino iar, Iisuse bland,

 Mai bate iar o data.

Te-astept cu sufletul plangand

 Si usa descuiata.

 Sursa: Mi-e dor de Cer. viata Parintelui Ioanichie Balan, Ed. Manastirea Sihastria, 2010, pag. 39

Câteva citate: 

TEATRU/FILM

ARTHUR MILLER

Biografie Arthur Miller

Arthur Asher Miller (n. 17 octombrie 1915 - d. 10 februarie 2005) a fost un dramaturg și eseist american de origine evreiască. A fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie precum și soțul lui Marilyn Monroe.

A scris drame sociale într-o tehnică analitică ce amintește de teatrul ibsenian, de perfectă stăpânire scenică, cultivând monologul interior, suprapunerea planurilor, procedeul rememorărilor - pe tema alienării personalității în condițiile capitalismului.

Una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale este drama "Moartea unui comis-voiajor" ("Death of a Salesman"), jucată în premieră în 1949.

A fost căsătorit cu:

·         1940 - 1956: Mary Slattery;

·         1956 - 1961: Marilyn Monroe;

·         1962 - 2002: Inge Morath, având ca fiică pe regizoarea și scenaristaRebecca Miller.

SCRIERI

·         1945: Focus, roman care denunță intoleranța rasială;

·         1947: All My Sons ("Toți fiii mei"), în care sunt ilustrate drame de conștiință;

·         1949: Death of a Salesman ("Moartea unui comis-voiajor");

·         1953: The Crucible ("Vrăjitoarele din Salem");

·         1955: A View from the Bridge ("Vedere de pe pod");

·         1961: The Misfits ("Inadaptabilii"), care ilustrează căutarea sensului demnității într-o lume ostilă;

·         1964: After the Fall ("După cădere");

·         1968: The Price ("Prețul").

ARTHUR MILLER

Arthur Miller
Date personale
Nume la naștere	Arthur Asher Miller
Născut	17 octombrie 1915[1][4][5][6]  New York City, New York, SUA
Decedat	10 februarie 2005 (89 de ani)[1][5][6][7]  Roxbury⁠(d), Connecticut, SUA
Înmormântat	Connecticut
Cauza decesului	cauze naturale (insuficiență cardiacă)
Părinți	Isidore Miller[*][8] Augusta Barnett[*][8]
Frați și surori	Joan Copeland[*]
Căsătorit cu	Marilyn Monroe (29 iunie 1956–20 ianuarie 1961) Inge Morath (17 februarie 1962–30 ianuarie 2002) Mary Slattery[*] (1940–1956)
Copii	Rebecca Miller[*] Robert Miller[*] Jane Ellen Miller[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	Polish American[*]
Religie	Conservative Judaism[*]
Ocupație	dramaturg eseist scenarist jurnalist autor romancier[*] scriitor prozator[*]
Pseudonim	Jonathan Lovelett
Limbi	limba engleză[2]
Studii	Abraham Lincoln High School[*] Universitatea din Michigan
Mișcare/curent literar	internaționalism, Realism literar
Opere semnificative	Moartea unui comis-voiajor The Crucible[*] A View from the Bridge[*] All My Sons[*] After the Fall[*]
Influențe[ascunde] Henrik Ibsen William Shakespeare Sofocle
Note
Premii	Premiul Literar al Prințesei Asturiilor[*] Four Freedoms Award - Freedom of Speech[*] Praemium Imperiale[*] Tony Award for Best Author[*] Tony Award for Best Author[*] Premiul Pulitzer pentru Dramaturgie Tony Award for Best Play[*] Tony Award for Best Play[*] St. Louis Literary Award[*] Primetime Emmy Award for Outstanding Writing for a Miniseries, Movie or a Dramatic Special[*] Kennedy Center Honors[*] Laurence Olivier Award for Best New Play[*] Jefferson Lecture[*] Jerusalem Prize[*] doctor honoris causa por la Universidad Complutense de Madrid[*] Berlin Prize[*][3]
Semnătură
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Arthur Asher Miller (n. 17 octombrie 1915,^[1][4][5][6] New York City, New York, SUA – d. 10 februarie 2005,^[1][5][6][7] Roxbury^⁠(d), Connecticut, SUA) a fost un dramaturg și eseist american de origine evreiască. A fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie precum și soțul lui Marilyn Monroe.

A scris drame sociale într-o tehnică analitică ce amintește de teatrul ibsenian, de perfectă stăpânire scenică, cultivând monologul interior, suprapunerea planurilor, procedeul rememorărilor - pe tema alienării personalității în condițiile capitalismului.

Una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale este drama "Moartea unui comis-voiajor" ("Death of a Salesman"), jucată în premieră în 1949.

CUPRINS

• 1Viața personală
• 2Scrieri
• 3Referințe și note
• 4Vezi și

VIAȚA PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost căsătorit cu:

• 1940 - 1956: Mary Slattery;
• 1956 - 1961: Marilyn Monroe;
• 1962 - 2002: Inge Morath, având ca fiică pe regizoarea și scenarista Rebecca Miller.

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1945: Focus, roman care denunță intoleranța rasială;
• 1947: All My Sons ("Toți fiii mei"), în care sunt ilustrate drame de conștiință;
• 1949: Death of a Salesman ("Moartea unui comis-voiajor");
• 1953: The Crucible ("Vrăjitoarele din Salem");
• 1955: A View from the Bridge ("Vedere de pe pod");
• 1961: The Misfits ("Inadaptabilii"), care ilustrează căutarea sensului demnității într-o lume ostilă;
• 1964: After the Fall ("După cădere");
• 1968: The Price ("Prețul").

Moartea unui comis voiajor

Moartea unui comis voiajor

VICTOR REBENGIUC

Cu Victor Rebengiuc

Biografie

 Maestrul Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai mari actori de drama si de teatru. S-a nascut la data de 10.02.1933 in Bucuresti, cu o contributie importanta la dezvoltarea teatrului si cinematografiei romanesti. A absolvit U.N.A.T.C "I. L. Caragiale" Bucuresti în 1956, clasa prof. Aura Buzescu si Beate Fredanov. Este membru al trupei Teatrului Bulandra Bucuresti din 1957 . Joaca insa si in spectacolele altor teatre cum ar fi: Teatrul National Bucuresti, Teatrul Mic, Teatrul National din Cluj Napoca sau Teatrul Arca. In perioada 1990-1996 a fost rector al UNATC "I. L. Caragiale" Bucuresti, apoi in perioada 1996-1998 a fost directorul teatrului Buleandra. Este casatorit, din 1965, cu actrita Mariana Mihut si au impreuna un baiat pe nume Tudor. In anul 2004 a fost declarat actorul anului alaturi de o alta mare actrita romana, dar si internationala Maia Morgenstern. Victor Rebengiuc poate juca irefutabil orice rol, pentru ca el nu joaca niciodata rolul "artistului". Singurul "semnal" al angajarii sale specifice este cristalinitatea inconfundabila a rostirii, atentia innascuta fata de limpezimea emisiei vocale si a mesajului. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor si pentru limba. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, inainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevar si dintr-o rarisima inzestrare pentru firesc. Miracolul e ca, fiind mereu el insusi, acelasi in film sau in teatru ca si in viata zilnica, Rebengiuc reuseste sa nu se repete niciodata, adica sa fie, in fiecare personaj, altfel, si anume fidel personajului. De aceea, nu te poti satura, ca spectator, de Victor Rebengiuc, nu-i poti anticipa solutiile. Asta nu inseamna ca e vreodata "cautat", ingenios de dragul originalitatii, histrionic. Pare sa faca totul simplu, fara efort, fara obsesia vanitoasa a succesului. Ceea ce e din ce în ce mai rar...

Filmografie:

• Mîndrie (1956)
• 1 Aprilie (1958) - Misu
• Furtuna (1960)
• Darclée (1961)
• A fost prietenul meu (1961)
• Omul de lînga tine (1961)
• Poveste sentimentală (1961)
• Cinci oameni la drum (1962)
• Pisica de mare (1963)
• Pădurea spânzuraților (1964), regia Liviu Ciulei (film premiat la Cannes 1965) - Bologa
• Nay-dalgata nosht - Cea mai lunga noapte (1967)
• Ifigenia în Taurida (1967)
• Regizorul (1968) - el insusi
• Surorile Boga (1968)
• Cadou (1969) (TV)
• Castelul condamnaților (1969) - Vasiliu
• Ofițerul recrutor (1969) - Capitanul Plume
• Cazul Pinedus (1970)
• Diavolul și bunul Dumnezeu (1970)
• Conspirația (1972) - Horia Baniciu
• Trenul blindat (1972
• Zestrea (1972)
• Ziariștii (1972) - Pamfil
• Departe de Tipperary (1973) - legionarul Horia Baniciu
• Șapte zile (1973)
• Dimitrie Cantemir (1973)
• Zidul (1974) - Ofiter SS
• Capcana (1974)
• Pescărușul (1974) - Boris Trigorin
• Mușchetarul român (1975) - La Mare
• Scrisori apocrife' (1975)
• Tănase Scatiu (1976), regia Dan Pița - Tanase Sotirescu zis Scatiu
• O scrisoare pierdută (1977) - Stefan Tipatescu
• Uitarea (1977)
• Cianura și picătura de ploaie (1978)
• Buzduganul cu trei peceți (1978) - Mihai Vitezul
• Profetul, aurul și ardelenii (1978) - Profetul Ezekiel Waltrope
• Doctorul Poenaru (1978) - Doctorul Mitica Poenaru
• Omul în loden (1979) - Dan Stamatiad
• Punga cu libelule (1980) Regia: Liviu Ciulei (1979) - el insusi
• Un echipaj pentru Singapore (1981) - Grigore Olteanu
• De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie (1981) - Iancu Pampon
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Ștefan Luchian (1981)
• Orgolii (1982) - acad.prof.dr. Ion Cristian
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Ștefan Tipătescu
• Faleze de nisip (1983), regia Dan Pița
• Dreptate în lanțuri (1983)
• Încrederea (1984)
• Piciu (1985)
• Padurea (1986) - Iorgovan Sr.
• Pădureanca (1987) - Busuioc
• Punct și de la capăt (1987)
• Moromeții (1987) - Ilie Moromete
• Secretul armei secrete (1988) - Împăratul
• Stâlpii societății (1988)
• Moartea unui artist (1991) - sculptorul Manole Crudu
• Marea sfidare (1989)
• Balanța, regia Lucian Pintilie (1992) - primarul satului
• Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - sef de cadre
• Prea târziu, regia Lucian Pintilie (1996)
• Spitalul special (1996) - Directorul spitalului Burlacu
• Omul zilei (1997)
• Cortul (1998) - Marcu
• Terminus paradis (1998) - Grigore Cafanu
• Viata de câine (1998) - lectura comentariului
• Kínai védelem /Apărarea chineză (1999)
• Transilvania. Istorie, legenda si mister (2001) - narator
• Tandrețea lăcustelor (2002) (TV) - Jorj
• Niki Ardelean, colonel în rezervă, regia Lucian Pintilie(2003) - Niki Ardelean
• Raport despre starea națiunii (2004)
• Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004) - tatal
• Boborul (2004)
• Hacker (2004) - Dl. Codrescu
• Marele jaf comunist (2004) - lectura
• Tertium non datur (2005) - general român
• După ea (2006) - Nea' Petrica
• La urgență, serial TV (12 episoade, 2006-2007)
• Cu un pas înainte (2007) - Paul Steiner (5 episodes, 2007)
• Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe (2007)
• Nunta mută (2008)
• La nouvelle vague du cinema roumain / Noul val din filmul românesc (2008) - el însuși
• Contra timp (2008) - procuror șef Iacob
• Contra timp 2 (2009) - Iacob
• Medalia de Onoare, regia Peter Călin Netzer (2009) - Ion I. Ion
• Deasupra tuturor (2009), dublaj de voce
• Fotografia (2010)
• Marți, după Crăciun (2010) - Nucu
• Tatăl fantomă (2011)
• Câinele japonez (2013), regia Tudor Cristian Jurgiu
• Cu lapte, fără zahăr (scurtmetraj) (2014), regia Răzvan Macovei și Andrei Florescu^[54]
• Mecanica nostalgică a întâmplărilor (2014) - Pensionarul
• Aferim! (2014) - meșterul Stan Paraschiv
• Deschide ochii (2015), serial TV - Horia Barbu
• Octav (2017) - Spiridon
• Charleston (2017) - tatăl Ioanei

Morometii 

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

MARIA CEBOTARI

Maria Cebotari
Date personale
Nume la naștere	Maria Cibotaru
Născută	10 februarie 1910[1][2][3][4]  Chișinău, Imperiul Rus
Decedată	9 iunie 1949 (39 de ani)[1][2][3][4]  Viena, besetztes Nachkriegsösterreich
Înmormântată	Cimitirul Döbling[*]
Cauza decesului	cauze naturale (cancer pancreatic)
Căsătorită cu	Alexander Virubov (1929-1938) Gustav Diessl (1938-1948)
Copii	2 fii; după moartea sopranei, pianistul britanic Clifford Curzon i-a adoptat fiii.
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreață
Activitate
Gen muzical	Operă
Tipul de voce	Soprană
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1931–1949
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Maria Cebotari (nume alternativ: Cibotari, nume de familie inițial: Cibotaru^[5], n. 10 februarie 1910,^[1][2][3][4] Chișinău, Imperiul Rus – d. 9 iunie 1949,^[1][2][3][4] Viena, besetztes Nachkriegsösterreich) a fost o cântăreață de operă română, una dintre cele mai mari soprane din lume în anii '30 și '40 ai secolului al XX-lea.

Studiază la școala normală de fete Florica Niță și la Capela Metropolitană din Chișinău condusă de Mihail Berezovschi, după care urmează Conservatorul „Unirea” din Chișinău (1924-1929) cu Maria Zlatov, Gavreorie.

După terminarea studiilor la conservatorul din orașul natal, a fost angajată ca actriță la Teatrul de Artă din Moscova. În 1929 a plecat la Berlin, unde a luat lecții de canto. A debutat în 1931 la opera din Dresda în rolul lui Mimi din opera Boema de Giacomo Puccini. Aici a rămas ca solistă până în 1943. În perioada 1935 - 1943 a dat reprezentații și pe scena operei de stat din Berlin. Ulterior a fost angajată ca solistă permanentă a operei de stat din Viena, unde a rămas până la moarte (1949).

Foarte apreciate au fost reprezentațiile sale în operele lui Mozart și Richard Strauss (care a și scris pentru ea opera “Salomeea”, în care și-a interpretat rolul inegalabil). A luat parte și la festivalurile muzicale din Salzburg la invitațiile lui Bruno Walter și Herbert von Karajan. A avut mare succes în rolul contesei din opera Nunta lui Figaro de Mozart. Cebotari a cântat sub bagheta unor mari dirijori ca Fritz Bush, Arturo Toscanini, Clemens Krauss, Karl Böhm, Wilhelm Furtwängler.

La numai 24 de ani, Mariei Cebotari i-a fost conferit cel mai înalt titlu onorific (în arta dramatică) existent în Germania și Austria din acel timp: Kammersängerin.

A jucat în opt filme, turnate în Germania și Austria, alături de vedete ale cinematografului de atunci, inclusiv alături de soțul ei, Gustav Diessl.

CUPRINS

• 1Viața personală și moartea
• 2Comemorare
• 3Discografie
• 4Note
• 5Legături externe

VIAȚA PERSONALĂ ȘI MOARTEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cel de al doilea soț, Gustav Diessl, a murit de un atac de cord la 20 martie, 1948. Suferind de pe urmele pierderii soțului la începutul anului 1949, soprana a acuzat dureri severe în timpul prezentației "Le nozze di Figaro" la Teatro alla Scala, la început, medicii nu i-a luat în serios simptomele. Cu toate acestea, la 31 martie 1949, ea a căzut în timpul interpretării operetei lui Karl Millöcker "Der Bettelstudent" în Viena. În timpul intervenției chirurgicale la 4 aprilie, medicii i-au constatat cancer la ficat și pancreas. A murit de cancer la 9 iunie 1949 la Viena. Cei doi fii rămași orfani au fost adoptați de un bun prieten al sopranei, pianistul britanic Clifford Curzon și soția acestuia Lucille.

Este înmormântată în cimitirul Döblinger (Döblinger Friedhof) din Viena.

COMEMORARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La 5 octombrie 2004, la Casa Cineaștilor din Chișinău, a avut loc premiera filmului “Aria” de Vlad Druck, după scenariul lui Dumitru Olărescu, având ca subiect viața și opera sopranei Maria Cebotari. În România și Italia a jucat în coproducția Cătușe roșii (sau Odesa în flăcări), 1942), cenzurată ulterior de autoritățile comuniste și redescoperită de curând într-o arhivă din Italia.

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Strada Maria Cebotari din Viena

Imaginea Mariei Cebotari pe o marcă poștală din Republica Moldova (1994)

Portretul Mariei Cebotari pe o marcă poștală emisă de Republica Moldova (2005)

• Mozart, Le Nozze di Figaro (Böhm, 1938, Ahlersmeyer, Teschemacher, Schöffler, Wessely, Böhme) Preiser
• Puccini, Turandot (Keilberth, 1938, Hauss, Buchta, Hann, Eipperle, Harlan, Schupp, Kiefer), Koch-Schwann
• Schoeck, Das Schloss Dürande (Heger, 1943, Anders, Berglund, Fuchs, Domgraf-Fassbaender, Greindl, Hüsch), Jecklin
• R. Strauss, Salome (Krauss, 1947, Rothmüller, Höngen), Gebhardt
• puscin
• Recital - Maria Cebotari cântă arii (Mozart, J. Strauss, Gounod, Puccini and R. Strauss), Preiser - LV
• Maria Cebotari - Arien, Duette, Szenen (Mozart, Bizet, Verdi, Puccini), Preiser
• Recital - Maria Cebotari cântă: Richard Strauss (Salome, Feuersnot, Cavalerul rozelor, Daphne, Taillefer), Preiser
• Maria Cebotari: Arias, Songs and in Film, Weltbild
• Recital - Maria Cebotari singt Giuseppe Verdi (La Traviata, Rigoletto), Preiser
• Four Famous Sopranos of the Past (Gitta Alpar, Jarmila Novotna and Esther Rethy), Preiser - LV
• Bruno Walter Vol. 1, Symphony No 2 and No 4 (1948/50), LYS
• Helge Rosvaenge in Szenen aus André Chénier und Rigoletto - Duets, Preiser
• Helge Rosvaenge - Duets, Preiser - LV
• Grosse Mozartsänger Vol. 1 1922 - 1942, Orfeo
• Von der Königlichen Hofoper zur Staatsoper ‘Unter den Linden’, Preiser - LV

(S1#8) Maria Cebotari - Cântăreață de operă, una din cele mai mari soprano din istorie. [Austria]

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

La Vie En Rose! (Mantovani Orchestra) HD Beautiful & Romantic Continental Music Video Album!

Timeless Romantic Guitar Music - Romantic Guitar Melodies to Help You Relax and Heal Your Wounds

Saxofon Romantico - Sensual y Elegante Instrumental - Las Mejores Canciones Romanticas en Saxofon

POEZIE 

Dan George, poet şi traducător

Biografie George Dan
George Dan (10 februarie 1916, Cadievu, judeţul Caliacra, Regatul României - 5 ianuarie 1972, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Călinei (născută Duilaş) şi al lui Vasile Dan. După ce a absolvit Liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi, lucrează în Marina Militară, apoi în Marina Co­mercială, obţinând brevetul de ofiţer în 1940. După război se stabileşte în Bucureşti. În 1935 scoate la Călăraşi revista „Nenufar". Debutează în „Revista scriitorilor români" (1936), cu poezia Cufundare, semnată George Danubia; debutul editorial are loc în 1949, cu volumul de balade şi poeme Bună dimineaţa!

Din 1945 frecventează cenaclul Sburătorul. Cola­borează la revistele „Preocupări literare", „Viaţa românească", „Istm", „Festival", „Gazeta literară", „Contemporanul", „Tomis", „Astra", „Familia", „Ateneu" etc. Este redactor Ia „România liberă" (1946-1948) şi la „Flacăra" (1948-1949).

Din 1966 călătoreşte mult pe mare, către destinaţii orientale şi extrem-orientale. În acelaşi an participă ca traducător la Congresul internaţional al iranologilor de la Teheran, iar în 1971, la sărbătorirea a 2500 de ani de existenţă a statului irani­an. Traduce poezie persană şi indiană, din Baudelaire, Verlaine, Poe şi din literatura sovietică.

Cunoscut mai ales ca poet-traducător din poezia persană, Dan este el însuşi un poet prolific. După un scurt episod con­formist, versurile sale, de inspiraţie exclusiv marină sau dunăreană, mărturisesc pasiunea pentru meseria sa, cea de navigator. Orientul şi marea sunt cele două filtre esenţiale prin care este văzută lumea: Dobrogea este o „Persie mică", nalbele sunt flori orientale, versurile din Barcagiul Barbălată poartă drept moto un gazel, marea are „ochi de pisică siameză".

Acuarelele dunărene sunt proiecţii care şi ele au inflexiuni orientale: „Dintr-un fildeş lucrat foarte proaspăt / sfârcul alb ia o gâză în cioc; / ce subţire-i al smârcului oaspăt/despletindu-şi penajul din coc!"; „Pe-o fragedă tipsie de smarald, / un nufăr aburind în rouă, cald: / ou despicat prin dur albuş,/până-n polen de gălbenuş." Un număr important de poezii sunt scrise în călătoriile în jurul lumii, constituindu-se în mărturii transfigurate ale unor întâlniri cu alte civilizaţii.

Exotismului locurilor i se adaugă şi o oarecare teatralitate a personajelor, precum şi o grandilocvenţă a gesturilor acestora; rezultatul este o poezie în care totul se percepe într-un mod exotic, aventuros, cu un filon de patetism, dar şi de umor: „La bar ŤLa Calul Troiiť / se-ntorc din larg eroii / cu pumnii-n buzunare, / setoşi de răzbunare".

Această viziune este susţinută structural de poeme lungi, balade, romanţe, în care Dan versifică uşor, rostogolind cuvintele cu impetuozitate şi părând a se opri cu greu. Înrudirii cu Ion Minulescu, semnalată de Mioara Apolzan, i se adaugă aceea cu Panait Istrati, atmosfera baladescă fiind uneori asemănătoare, cum remarca Ion Vinea. Poet şi navigator, Dan s-a îndreptat în cele din urmă către traducerea de poezie „exotică" - persană şi indiană -, realizând traduceri din Saadi, Omar Khayyam, Firdousi, Tagore etc.

Opera

• Bună dimineaţa!, Bucureşti, 1949; ediţie îngrijită şi prefaţă de Marcel Gafton, cu o însemnare de Ion Vinea, Bucureşti, 1976;
• Decorat cu Ordinul Muncii, Bucureşti, 1949;
• Povestea tractorului de la minereu la brazdă (în colaborare cu Nicolae Jianu), Bucureşti, 1949;
• Rapsodia marinarilor, Bucureşti, 1954;
• Dunăre, Dunăre..., Bucureşti, 1955;
• Flori de mare, Bucureşti, 1957;
• Hamalii, Bucureşti, 1957;
• Goarna şi sirena, Bucureşti, 1959;
• Pui de lună, Bucureşti, 1960;
• Cântece de luptă, Bucureşti, 1962;
• Fildeşul negru, Bucureşti, 1965;
• Corabia cu cincizeci de catarge, Bucureşti, 1966;
• Din ochiul ciclonului, postfaţă Ion Vinea, Bucureşti, 1968;
• Fructe de mare, Bucureşti, 1970;
• Mater nostra, Bucureşti, 1971.

Traduceri

• Constantin Simonov, Prieteni şi duşmani, Bucureşti, 1949;
• K.M. Staniukovici, Povestiri marinăreşti, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Dina Haim);
• Serghei Mihalkov, Poezii, Bucureşti, 1957;
• Saadi, Grădina florilor (Golestan), prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1959;
• Poeţi persani, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1963;
• Rabindranath Tagore, Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1966, Poeme, prefaţă de Radu Boureanu, Bucureşti, 1967, Luna în creştere, Bucureşti, 1968;
• Firdousi, Şah-name (Cronica Şahilor), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1969;
• Privighetorile Persiei. Antologie de poezie persană (secolele X-XX), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1971;
• Omar Khayyam, Catrene, Bucureşti, 1972.

Simposion 

Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți:
de geniu, de trudă,
de ocazie și de nimic.
Poemele poetului de geniu
sunt nuci-de-cocos:
verzi, dau lapte răcoros,
și coapte - dulce miez untos...
Poemele poetului de trudă
sunt struguri tămâioși:
verzi - acră aguridă,
și copți - stafidă...
Poemele poetului de-ocazie
sunt castraveți:
verzi, car soare și oțet,
și copți - amari și galbeni ca invidia...
Versificările de poetastru
greoaie și-n doi peri -
sunt pepeni furajeri:
verzi, abia-i duci în brațe,
și nu se coc sub nici un astru...
Și cititori de patru feluri
aleg poeme după apetitul lor:
unii vor lapte și unt-de-cocos,
alții vor struguri stafidiți,
unii se mulțumesc cu castraveți,
iar alții mor după lubenițe...
Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți,
și patru feluri de poeme,
și cititori cu patru gusturi
- Poftă bună!...

Mihai Duţescu, poet şi prozator

Biografie Mihai Duțescu

DUTESCU Mihai, se naste la 10 febr. 1941, Sibiu. 
Poet si prozator. 

Liceul „Fratii Buzesti" din Craiova; Facultatea de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1963). 

Prof. (1963-l965); redactor la revista Ramuri (din 1965). 

Debuteaza cu poezie in Luceafarul (1962); debut editorial cu volum de versuri Noaptea nuntii (1969), urmat de Scrisori de dragoste (1971), Dulcea pierdere (1974), Pavaza de crini (1976), Darul de a iubi (1978), Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982), Muzeul de ceara (1983), Autoportret (1985), Zborul sagetii (1988), Patrie comunista (1989). 

Poet prolific, stapin pe o variata gama de versificatie, Mihai Dutescu inregistreaza reusite certe mai ales dupa 1980 - cu Venetia si Muzeul de ceara, in vreme ce proza publicata pina in prezent (A-ceasta iubire, 1979; Viata personala, 1981; Izgonirea negutatorilor, 1983; Un om, intr-o zi, 1987) nu depaseste stadiul de exercitiu in materie de roman.

D. debuteaza editorial cu volumul de poezii Noaptea nuntii (1969), in care nota intimist-sentimentala e imediat vizibila in versul de obicei fara relief, cu exceptia citorva arpegii lirice 

(„S-au naruit sub privighetori citeva cetati, citeva paduri, citeva suflete marmura si-a taiat vinele dar David a refuzat sa vorbeasca" - Echinoctiu)

. Saltul valoric este evident in volumul urmator, Scrisori de dragoste (1971), unde ciclul al doilea, Ceaiul de la ora cinci, se construieste pe o perspectiva ironica, dar si pe epica falsa a versului ce transmite senzatia de platitudine absoluta intr-un spatiu provincial, in care deriziunea momentelor si a gesturilor scurtcircuiteaza cu ceremonialul de fapt mimat: 

„intr-un acces de tuse o descoperi pe sotia episcopului si o invita la o polca muscind-o ceremonios de nas sporovaira verzi si uscate ba chiar pe un ton convulsiv o avertiza ca are in spate un decolteu pe care cu timpul se poate fuma" (Fostul magistrat)

In schimb, in ciclul ce da titlul volumului, se prelungeste tema si tonalitatea elegiaca din Noaptea nuntii, ca in XIII: 

„Canarul meu fruct galben desen incins tipat de singuratate si tu pe fundul camerei cu masca de somn pe figura Bule de aer ridici [] linga scheletele lucrurilor linga epavele marilor fotolii si ale cartilor roase".

Versul liber sau cel clasic, utilizat cu egala indeminare, au in comun o fluenta suspecta de facilitate prea mare in procesul de elaborare a poeziei. Culegerile urmatoare, respectiv Dulcea pierdere (1974), Imnuri orfice (1975), Pavaza de crini (1976) si Darul de a iubi (1978), se caracterizeaza printr-un registru in general declarativ. Buna stapinire a versificatiei nu poate escamota impresia de poezie industrioasa, in care celebrarea Daciei Felix, de pilda, a unei provincii (Moldova), a unui oras (ciclul Craiova) sau a unei personalitati (ciclul Brancusi) confirma observatia lui Eugenio D'Ors despre culoarea ce, prea multa fiind, ingrasa, iar apoi ucide spatiul plastic. Se desprind totusi insule de veritabil lirism, mai ales in cazurile de reintoarcere a poetului spre confesiunea de extractie neoromantica: „Poezia a doua mea viata Doamne! / ajuns la ea dupa moarte / inghetind steaua si spulberin-du-se / mie, policandre stinse, miinile / poezia principiu geometric si / religie a ochiului efemer" (Regretam o fotografie iubita). Ciclul Pavaza de crini primeste un ton grav, oracular aproape, anuntind poezia de maturitate a lui Mihai Dutescu din Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982) si Muzeul de ceara (1983), vertebrate de doua motive ce revin obsedant: pasarea si trupul. De altfel, ciclul Portret de pasare din volumul Venetia aduna conotatiile motivului existente, in chip disparat, si in plachetele anterioare. Exista in aceste volume multe poezii citabile, precum Eu, pasarea, sau Tablou flamand (ambele din Sa nu uiti, sa nu mori): 

„Cu fiecare respiratie mai putin aer sub clopotul de sticla pasarea cade impuscata frunza se face neagra mina mea oboseste usor altfel totul e bine rasare piatra apune floarea vulturii zimbesc si trec anotimpurile ca o turma de capre ce-si duc ciobanii morti in spate".

Trupul, „orga necintatoare" (Orga trupului) e „suma tuturor / mingiierilor" (Pasarea) intr-o laus vitae infiorata de elegie. Volumul urmator. Autoportret (1985), intr-un fel rezumativ, utilizeaza expresia concisa pina la sentinta, citeodata in defavoarea respiratiei sa zicem normale a poemului: 

„Printr-un spatiu vitrat 
chipul meu 
deasupra trupului meu 

Imitind pasarea si 
broasca testoasa, 
mersul si unduirea, 
zborul si caderea 
In ochiul pa-mintului" 
(Pantomima).

Enumerativul se amplifica in Zborul sagetii (1988), fiind grevat de explicativ si mai ales de elogiul programat din Patrie comunista (1989), unde reapar poncife-le din Imnuri orfice sau din primele cicluri din volumul Pavaza de crini. Prozatorul Mihai Dutescu e prezent in micul roman sentimental Aceasta iubire (1979). Viata personala (1981) este construit pe „meditatia amaruie asupra prezumtiei si goliciunii vietii personajului", artistul fotograf Martin Cabala (A. Cosma). 

Urmatoarele romane. Izgonirea negutatorilor (1983) si Un om, intr-o z (1987), nu depasesc stadiul naratiunii lineare, chiar si cu alternativa scenariului de film inserat in ultima carte. Autor prolific, Mihai Dutescu e citabil prin indemanarea cu care minuieste tehnica versului clasic si modern.

OPERA: Noaptea nuntii, versuri. Bucuresti, 1969; Scrisori de dragoste, versuri, Bucuresti, 1971; Dulcea pierdere, versuri, Bucuresti, 1974; Imnuri orfice, versuri, Bucuresti, 1975; Pavaza de crini, versuri. Bucuresti, 1976; Darul de a iubi, versuri, Craiova, 1978; Aceasta iubire, roman, Bucuresti, 1979; Venetia, versuri. Bucuresti, 1980; Viata personala, roman, Bucuresti, 1981; Sa nu uiti, sa nu mori, versuri, Craiova, 1982; Muzeul de ceara, versuri, Bucuresti, 1983; Izgonirea negutatorilor, roman, Craiova, 1983; Autoportret, versuri, Bucuresti, 1985; Un om, intr-o zi, roman, Craiova, 1987; Zborul sagetii, versuri. Bucuresti, 1988; Patrie comunista, versuri, Craiova, 1989.

REFERINTE CRITICE: E. Barbu, O istorie; A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, I, 1988.

Viaţa

Viaţa care ne-a fost hărăzită
de bunul nostru Dumnezeu
e o taină fără sfârşit,
chiar dacă vi se pare că
sunteţi atotcunoscători.
N-o să înţelegi niciodată
cursul destinului
tu, om fără minte
care ţi-ai pus pe faţă
masca lui Dumnezeu.
Puterea e mai trecătoare
decât zborul păsării,
mai instabilă decât tremurul
apei la ţărmuri.
Puterea ta, omule, e doar nisip,
el e regatul tău
atotştiutorule,
atâta meriţi!

Limba română

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână,
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

S-or duce zilele, iubiri fără margini
Vor trece sub marea uitare stăpână,
Dar niciodată n-o cădea în paragini
Doamna românilor, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume
Glasul ei cântec mereu ne adună,
Bunii şi răii nu au pe nume
Mai sfânt decât ea, decât limba română.

Pământu-acesta cât ne rămase,
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stau sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Făcuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună,
În ea ne rostim bucuria şi chinul,
În prea iertătoarea limbă română.

În ea se botează şi viii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună,
Au dus-o pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română.

Iar timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă, sub stelele sfeşnic,
Cu blânda mireasă, limba română.

Boris Pasternak

Biografie Boris Pasternak
Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie (stil vechi) (10 februarie) 1890 la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet şi scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.

În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamanul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului si a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.

La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petofi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.

În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit in anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, in Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi contrângerea sa să renunţe de bună voiela Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.

Bibliografie selectivă

Vremea începuturilor -- (1912 - 1914) 
Pe deasupra barierelor -- (1914 - 1916) 
Anul nouă sute cinci -- (1925 - 1926) 
Locotenentul Schmidt -- (1926 - 1927) 
A doua naştere -- (1930 - 1931) 
Doctor Jivago -- 1957 

Grea cruce sa iubesti pe unii...

Grea cruce sa iubesti pe unii.
Dar tu - ce simpla! De-nteleg
Secretul frumusetii tale,
Enigma vietii o dezleg.

S-aude, primavara, fosnet
De adevaruri, cum razbat.
Ca aerul îti e-ntelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamatul viselor s-aude
Atunci - si parca le si vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-asezi.

Usor e: te trezesti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Sa nu te mai mânjesti de-a pururi. 

Noapte de iarna

Ningea, ningea pe-ntreg pamântul,
În toata zarea.
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.

Cum, vara, roiesc musculite
În jurul luminii, noian,
Toti fulgii, toti fulgii din curte
Se-nvârtejeau la geam.

Lipea pe geam viscolul cercuri,
Sageti indicând departarea,
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.

Strângea tavanul luminat
Tot umbre bizare,
Destine ale încrucisarii,
Încrucisari de mâini, încrucisari de picoare.

Si doi pantofiori lunecau
Cu zgomot sec jos,
Pe rochie lumânarea îsi picura
Lacrimile, sfios.

Si totul pierea în pâcla zapezii,
Alba, carunta,
Ardea lumânarea pe masa,
O rugaciune de sfânta.

Si un ungher sufla în festila
Si focul ispitei învolburate
Îsi ridica precum un înger
Doua aripi încrucisate.

A nins toata luna, în februarie,
Si mereu, ca ninsoarea,
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea. 

 Intâlnire

Nameti pe-acoperisuri, cum iernii îi sta bine!
Ies sa mai fac miscare si-n usa dau de tine.
Esti fara palarie si, Doamne, n-ai galosi!
Ai strâns în mâini zapada, framânti un cocolos.

Copacii lânga garduri sunt supti de zari si bezna,
Esti emotionata, cu fulgi, inel, în glezna.
Baticu-i plin de apa, din mâneci parca-ti ploua,
În paru-ti se-nfiripa cinci picaturi de roua.

Balaie, o suvita îti lumineaza chipul,
Mijlocul, pardesiul si mâna si baticul.
T;i-i jilava, pe gene, zapada ca un fum,
Mi-apari dintr-o bucata, când te privesc acum.

Cin` te-a purtat prin mine, prin suflet, in ocoale,
Asa ca pe-o bucata de fier cu miezul moale?
In sufletu-mi, de-a pururi, tu o sa-nsemni femeie.
Ca lumea-i rea, imi pasa foarte putin, de-aceea.

Se dedubleaza noaptea din acel timp sfârsit,
Ramasera doar bârfe, dar noi, noi am murit? 

Mariana Marin

Biografie (1956 - 2003)

S-a născut în București, unde a absolvit Facultatea de Litere. Este considerată a face parte din "generația 80". A fost un membru activ al Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu și a publicat în volumul colectiv, editat de acesta, "Cinci".

Criticul Nicolae Manolescu, afirmă^[2]: Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată, laolaltă cu urmașele ei din secolul XX, într-o splendidă Elegie : „Mutilarea artistului în tinerețe la minus 15 grade./ Nici cazul Sylviei Plath nu e posibil/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, sărăcia acelui Ierusalim/ din care Else ma cheamă.”

Poeziile ei sunt traduse în limba franceză și e prezentă în reviste și antologii din Marea Britanie, Germania, SUA, Suedia, Ungaria și Polonia.

VOLUME DE VERSURI PUBLICATE

• Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Editura AXA, Botoșani, 2001;
• Cinci (alături de Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter), cu ilustrații de Tudor Jebeleanu; Editura Litera, 1982;
• Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986;
• Atelierele (1980-1984), Editura Cartea Românească, 1990;
• Ia-ți boarfele și mișcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992;
• Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999;
• Zestrea de aur (antologie), Editura Muzeului Literaturii Române; prefață de C. Rogozanu, 2002

CĂRȚI TRADUSE ÎN FRANCEZĂ

• "Au Carrefour des grandes routes commerciales" ediție bilingvă, EST-Samuel Tastet Editeur, traducere din limba română de Sébastien Reichmann, 1989
• "Les Ateliers", ediție bilingvă, EST-Samuel Tastet Editeur, traducere din limba română de Alain Paruit, 1992.

Al dracului! - Mariana Marin

Mi-e dor de poemele cărora doar eu însămi

le eram universul.

îmi urmăream târşâitul zilnic,

firişorul de păr câinesc

crescut pe vârful nasului

timp de o săptămână şi udat

(al dracului!) cu lacrimi amare;

fusta-nflorată rotită-n pulberea dimineţii,

scarabeul din inimă, clepsidrele minţii, amarul

şi poate-poate eram fericită.

Asta mi-aţi luat.

Posibilitatea de a mă număra eu pe mine însămi 

printre fiinţele lui Dumnezeu,

de-a mă bucura liniştită şi eu de ceva.

Nu mult: un pumn de ţărână vorbitoare,

un căuş de cenuşă aruncat pe-ntinsul mării,

un viermişor vesel şi cu bunsimţ.

N-aş fi aruncat atunci niciodată blestemul,

n-aş fi săpat la groapa voastră 

cu atâta poftă şi har.

Da, ştiu şi asta: neîncrederea în mine

a fost una din puţinele voastre bune intuiţii.

Bun. Luaţi-vă acum şi răsplata:

firişorul de păr câinesc crescut pe vârful nasului

timp de o săpămână (al dracului!) şi-amarul...

Elegie

Fusese obligată să trăiască

la limita existenţei

şi asta ani buni!

în cumplita existenţă a visului

şi a zidului gol.

Părul molatec nu i s-a lăsat

niciodată peste toate acestea,

nici pasului ei nu i s-a spus căprioară.

Mania secretă şi boala îi dăduseră totuşi ceva:

patima descrierii sinelui de jur împrejur şi-n adânc.

Morbul cu dulceaţă de gât i s-a agăţat într-o zi

şi privindu-se leneş, agale

a încetat jocul

care-o făcuse atât de frumoasă

şi rea.

Zidul

Eu nu te judec

şi doar ţi se pare

că lanţurile pe care le porţi

au fost închise de mine

cu nopţile în care ne-am iubit.

Nu este al meu cedrul Libanului

sub care stai şi plângi.

Iar turma de capre a minţii tale

n-a fost păscută de mine,

nu eu am înălţat din nou zidul

după ce s-a surpat.

Şi nu te judec.

Eşti liber şi aidoma mie într-o zi şi aici,

sub pământul spre care viţa-de-vie

toamna se-apleacă în ţăndări.

demonizată