MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 21 APRILIE 2024 - ISTORIE PE ZILE, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI, GÂNDURI PESTE TIMP, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, TEATRU/FILM, GÂNDURI PESTE TIMP (2),

ISTORIE PE ZILE

EVENIMENTE

753 î.Hr. - Conform legendelor, a fost construită Roma de către Romulus și Remus, marcând astfel nașterea vechiului Imperiu Roman.
Lupoaica, hrănind copiii gemeni Romulus și Remus – foto: ro.wikipedia.org
Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus și Remus pe 21 aprilie 753 î.Hr., și dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la așezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, și care au stat la baza noului oraș în secolul VIII î.Hr..
Orașul avea să devină capitala Regatului Roman (condus de o succesiune de șapte regi, conform tradiției), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. – 27 î.Hr., guvernată de Senat), și, în final, a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominația economică, precum și de asimilarea selectivă a civilizațiilor învecinate, în mod notabil, etruscii și vechii greci. În anul 64, în timpul domniei lui Nero, o mare parte a orașului a fost mistuită de incendiu. Orașul a fost reconstruit în timpul Flaviilor, dar mai ales în timpul împăraților Traian, Adrian și Caracalla.
De la fondarea Romei în 753 î.Hr., orașul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deși a pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celți (unul dintre cele trei triburi principale ale galilor) și, apoi, recuperată de romani în același an. Conform legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populației sale în schimbul a cinci sute de kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-și recapete orașul luptând mai degrabă decât să recunoască o înfrângere.
Totuși, în analele Romei se spune că răscumpărarea a fost plătită și, în timp ce un senator roman a protestat în fața conducătorului galilor (Brennus), spunând că greutățile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus și-a aruncat sabia peste greutăți și a rostit celebrele cuvinte: “Vae victis” (vai de cei învinși).
Dominația romană s-a extins asupra majorității Europei și malurilor Mării Mediterane, în timp ce populația ei depășea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de ani, Roma a fost cel mai mare, mai bogat și mai important din punct de vedere politic oraș al lumii occidentale, rămânând astfel și când a început declinul imperiului și împărțirea sa în două, chiar dacă, până la urmă, și-a pierdut statutul de capitală în detrimentul orașului Milano și, apoi, Ravenna, fiind depășită ca prestigiu de capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol.
1509 - Henric al VIII-lea al Angliei devine rege după decesul tatălui său, Henric al VII-lea.
Henric al VIII-lea- foto: ro.wikipedia.org
Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.
Portretul lui Henric VII ținând trandafirul roșu de Lancastrian, de Michael Sittow – foto: ro.wikipedia.org
Henric al VII-lea a domnit în Anglia între anii 1485 și 1509. El a fost întemeiatorul dinastiei Tudorilor. A oprit războiul celor două roze căsătorinde-se cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, a desființat trupele senioriale și a format camera înstelată.
1526 - Împăratul mogul Babur fondează în India, în urma victoriei în Bătălia de la Panipat, o dinastie islamică.
Mughal artillery and troops in action during the Battle of Panipat (1526) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Zahir-ad-Din Muhammad Babur sau Baber, din limba arabă: tigrul (n. 23 februarie 1483 Andijan – d. 5 ianuarie 1531 Agra) a fost un emir și comandant de oști de neam turcic-ceagatai, care își revendica descendența din Timur Lenk (pe linie paternă) și din Ginghis Han (pe linie maternă). Inițial emir al Ferganei, apoi emir al Kabulului, în perioada 1526 – 1527, a invadat India și a ocupat un teritoriu întins în nordul acesteia, întemeind Imperiul Mogul (în anii 1526-1530)
1535 - Fenomenul halou se observă deasupra Stockholmului și este descris în faimoasa pictură “Vädersolstavlan“.
“Vädersolstavlan”, Urban målare, Jacob Elbfas – foto: ro.wikipedia.org
1689 - Un mare incendiu cuprinde Biserica Neagra din Brașov, distrugând acoperișul și mobilierul din interior.
Biserica Neagră – foto: ro.wikipedia.org
Biserica Neagră (în germană Die Schwarze Kirche) este biserica parohială a comunității evanghelice luterane din Brașov, situată în centrul municipiului Brașov. Clădirea gotică a fost parțial avariată în incendiul din 1689, când zidurile ei s-au înegrit și a primit numele actual. Denumirea populară de după incendiu, „Biserica Neagră”, a fost acceptată oficial în secolul al XIX-lea.
Biserica Neagră este unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România, datând din secolele XIV-XV. Având o lungime de peste 89 de metri este considerată a fi cea mai mare biserică din România. Datorită mărimii ei, când a fost finalizată a primit titlul de Cea mai mare biserică dintre Viena și Constantinopol.
1809 - A început Bătălia de la Eckmühl, una dintre confruntările majore din Războiul celei de-a Cincea Coaliții.
Bătălia de la Eckmühl – foto: ro.wikipedia.org
Bătălia de la Eckmühl, denumită și Bătălia de la Eggmühl a avut loc între 21 și 22 aprilie 1809, fiind una dintre confruntările majore din Războiul celei de-a Cincea Coaliții. Bătălia a opus o armată franco-germană, la început sub comanda lui Davout, apoi a lui Napoleon I, unei armate austriece, conduse de Arhiducele Carol al Austriei. Bătălia a început în jurul orei 13:50, atunci când corpul de armată al lui Davout a atacat armata austriacă, superioară numeric, cu scopul de a o fixa, pentru a permite restului armatei franceze să intervină. Acest lucru se întâmplă și astfel Arhiducele Carol și generalul Bellegarde sunt prinși între două focuri.
Începută inițial în jurul satelor Ober-Leuchling și Unter-Leuchling, bătălia se mută treptat spre est, pe măsură ce francezii avansează și austriecii cedează teren. Generalul austriac Rosenberg lansează un atac violent asupra bavarezilor dar aceștia sunt în măsură să răspundă adecvat, astfel că întreaga armată austriacă risca să fie întoarsă. Ca atare, austriecii sunt nevoiți să se retragă și să se baricadeze la Eckmühl, wurtemburghezii reușind în același timp să ocupe Landach. În aceste momente este ucis de o ghiulea generalul francez Cervoni, chiar în timp ce se consulta cu mareșalii Davout și Masséna, care scapă însă neatinși.
Arhiducele Carol, dorind să păstreze cu orice preț ruta sa de retragere, drumul spre Landshut, pierde poziția de la Eckmühl, semn că a pierdut bătălia. Dorind să își acopere retragerea, Arhiducele aruncă în luptă cuirasierii lui Gottesheim, care sunt respinși de două ori, după o lungă și sângeroasă luptă cu cuirasierii francezii din diviziile Nansouty și St. Sulpice, luptă ce a avut loc în jurul localității Egglofsheim. Victoria franceză, deși importantă, nu a fost una decisivă strategic, deoarece trupele austriece s-au putut retrage în bună ordine în Boemia. Cu toate acestea, în urma bătăliei, corpul Arhiducelui Ludovic și corpul generalului Hiller au fost definitiv separate de grosul armatei austriece.
1836 - Forțele texane conduse de Sam Houston au învins armata generalului mexican Antonio López de Santa Anna în Bătălia de la San Jacinto.
Bătălia de la San Jacinto - pictură din 1895 de Henry Arthur McArdle (1836-1908) – foto: ro.wikipedia.org
Bătălia de la San Jacinto, din ziua de 21 aprilie 1836, din actualul comitat Harris din statul Texas, a fost bătălia decisivă a Revoluției Texane. În frunte cu generalul Sam Houston, armata Texasului a atacat și a învins forțele mexicane ale generalului Antonio López de Santa Anna într-o luptă care a durat doar optsprezece minute.
Circa 700 de soldați mexicani au murit, și 730 au căzut prizonieri, în timp ce doar nouă texani au murit. Santa Anna, președintele Mexicului, a căzut prizonier a doua zi. După trei săptămâni, el a semnat tratatele de pace care au dictat părăsirea regiunii de către armata mexicană, deschizând calea spre independența Republicii Texas.
Aceste tratate nu au recunoscut efectiv independența Texasului, dar au stipulat ca Santa Anna se angajează să facă lobby în acest sens la Ciudad de Mexico. Sam Houston a devenit o celebritate națională, iar strigătele de luptă ale texanilor, „Remember the Alamo!” și „Remember Goliad!” au rămas în istorie.
1836 - Forțele texane conduse de Sam Houston au învins armata generalului mexican Antonio López de Santa Anna în Bătălia de la San Jacinto.
Bătălia de la San Jacinto - pictură din 1895 de Henry Arthur McArdle (1836-1908) – foto: ro.wikipedia.org
Bătălia de la San Jacinto, din ziua de 21 aprilie 1836, din actualul comitat Harris din statul Texas, a fost bătălia decisivă a Revoluției Texane. În frunte cu generalul Sam Houston, armata Texasului a atacat și a învins forțele mexicane ale generalului Antonio López de Santa Anna într-o luptă care a durat doar optsprezece minute.
Circa 700 de soldați mexicani au murit, și 730 au căzut prizonieri, în timp ce doar nouă texani au murit. Santa Anna, președintele Mexicului, a căzut prizonier a doua zi. După trei săptămâni, el a semnat tratatele de pace care au dictat părăsirea regiunii de către armata mexicană, deschizând calea spre independența Republicii Texas.
Aceste tratate nu au recunoscut efectiv independența Texasului, dar au stipulat ca Santa Anna se angajează să facă lobby în acest sens la Ciudad de Mexico. Sam Houston a devenit o celebritate națională, iar strigătele de luptă ale texanilor, „Remember the Alamo!” și „Remember Goliad!” au rămas în istorie.
1851 - Filosoful britanic John Stuart Mill se căsătorește cu Harriet Taylor.
John Stuart Mill (1806 – 1873) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
John Stuart Mill (n. 20 mai 1806 – d. 8 mai 1873) a fost un filosof britanic al epocii victoriene, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului XIX, care a adus contribuții la dezvoltarea utilitarismului.
1864 - Alexandru Ioan Cuza sancționează Codul Penal care intra în vigoare în anul 1865. Codul penal de la 1865 (denumit și „Codul Cuza”) realizează unificarea legislativă penală și marchează începutul dreptului penal român după unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească. Pentru elaborarea acestui cod s-au folosit izvoare precum Codul penal francez (1810) și Codul penal prusian (1859). Codul Cuza consacra principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viață. Infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crime, delicte și contravenții.
1877: Pe toată lungimea graniței dunărene, artileria turcă bombardează malul românesc: Brăila, Calafat, Bechet, Oltenița și Călărași.
1882: La Sankt Petersburg, a fost încheiat un acord între România și Rusia, cu privire la lichidarea datoriilor din Războiul din 1877-1878.
1895 - Parlamentul Romaniei adopta Legea minelor, care reglementa exploatarea bogatiilor subsolului si introducea pentru prima data in Romania, masuri privind ocrotirea sociala, separarea drepturilor de proprietate asupra subsolului de drepturile de proprietate asupra solului, statul preluând proprietatea asupra zăcămintelor minerale şi metalifere.
Personalul minei Petrila in fata galeriei DEAK (aproximativ in anul 1915) – foto: valeajiului.blogspot.ro
1907 - După fuziunea tuturor elementelor politice conservatoare din România, Petre P. Carp este ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 – 14 mai 1913).
Petre P. Carp (183 – 1919) – foto: ro.wikipedia.org
Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași) a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.
1935 - Regele Boris interzice partidele politice in Bulgaria.
1944 – Femeile din Franța și-au câștigat dreptul de vot.
Suffragette Louise Weiss protests with other women demanding the vote in France in 1935 – foto preluat de pe www.connexionfrance.com
1948 - Primul aparat foto polaroid este lansat pe piata.
1949 - Maria Callas se căsătorește cu Giovanni Battista Meneghini, deși îi separă o diferență de vârstă de 37 de ani.
Maria Callas si Giovanni Battista Meneghini – foto preluat de pe dailymail.co.uk
1960: Inaugurarea orașului Brasilia, noua capitală federală a Braziliei (orașul a fost construit între anii 1957 și 1960 după planurile arhitectului Oscar Niemeyer și ale urbanistului Lucio Costa).
1963 - Are loc prima intalnire dintre celebrele trupe britanice The Beatles si The Rolling Stones.
1965 - Romania devine membra a Organizatiei Aviatiei Civile Internationale (OACI).
Steagul Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Organizația Internațională a Aviației Civile (engleză International Civil Aviation Organization acronim ICAO) este o agenție a Națiunilor Unite, care codifică principiile și tehnicile de navigație aeriană internațională, și care se îngrijește de planificarea și dezvoltarea transportului aerian internațional pentru a asigrura o creștere în siguranță și în ordine. Sediul general se află în Quartier International, Montreal, Canada.
Consiliul ICAO adoptă standarde și recomandă practici ce privesc navigația aeriană, prevenirea amestecului ilegal și facilitarea procedurilor de trecere a frontierei pentru aviația civilă. În plus, ICAO definește protocoalele pentru investigările accidentelor internaționale urmărit de autoritățile pentru transportul în siguranță în țările semnatarea ale Convenției Internaționale a Aviației Civile, mai cunoscută sub denumirea de Convenția de la Chicago.
ICAO nu trebuie confundat cu International Air Transport Association (IATA), o organizație de comerț pentru linii aeriene, cu sediul tot în Montreal.
1967: O lovitură de stat are loc în Grecia, instaurând un regim dictatorial supranumit ”Regimul Coloneiilor”, care a activat până pe 23 iunie 1974. Până pe 17 noiembrie 1973, acesta a fost condus de către Georgios Papadopoulos.
1979 – A avut loc vizita oficială de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în R Burundi.
1992 - A fost infiintata Confederatia Nationala a Patronatului Roman (CNPR).
1992: Se semnează, la București, Tratatul germano–român privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa.
1993 - La Tiraspol in Transnistria separatista, a început simulacrul de proces intentat de separatisti grupului de patrioţi români condus de Ilie Ilaşcu.
Pe banca acuzaţilor tribunalului ilegitim de la Tiraspol în cazul “grupului Ilaşcu”; de la stînga la dreapta: Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco şi Ilie Ilaşcu (1993) – foto: ro.wikipedia.org
1994 – (21-24 aprilie 1994) Bucureştiul a găzduit Conferinţa internaţională a Forumului Crans-Montana, sub deviza „Pieţele viitorului”; au participat peste 320 de personalităţi politice din străinătate (şefi de stat şi de guvern, preşedinţi/vicepreşedinţi de Parlament, miniştri, secretari/secretari adjuncţi de organizaţii internaţionale, ambasadori acreditaţi la Bucureşti), circa 340 de personalităţi politice din ţară, precum şi în jur de 375 de oameni de afaceri români şi străini; cu prilejul reuniunii a avut loc o întâlnire între Yasser Arafat, şeful OEP, şi Shimon Peres, ministrul de externe al Israelului.
1995 - Exploratorul Teodor Gh. Negoiță devine primul român care atinge Polul Nord, în cadrul unei expediții ruse de cercetare. Dupa ce a marsaluit zece zile in conditii de temperatura extreme, inginerul Teodor Gheorghe Negoiţă, directorul Programului Românesc de Cercetări Polare, a ajuns, la ora 6:00 dimineaţa (ora Bucureştiului), la Polul Nord.
Teodor Gheorghe Negoiţă – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Teodor Gh. Negoita a devinit astfel primul roman care a atins Polul Nord. A decedat pe 26 martie 2011, la varsta de 64 de ani. A condus prima statie romaneasca permanenta de cercetare si explorare din Antarctica, Statia Law-Racovita, fondata de el si inaugurata in 2006.
1997 - Secţia Parchetelor Militare a dispus începerea urmăririi penale pentru abuz în serviciu, împotriva generalului Victor Athanasie Stănculescu, acuzat a fi implicat în afacerea “Motorola”, în urma căreia Ministerul Apărării Naţionale ar fi fost prejudiciat cu opt milioane de dolari
2003 - Alegerea procurorului Curţii Penale Internaţionale (CPI), primul tribunal mondial permanent menit să judece individual persoane acuzate de crime de război, genocid precum şi alte încălcări flagrante ale drepturilor omului. Aceasta instituţie, înfiinţată în urma unui tratat ratificat de reprezentanţi din 87 de ţări.
2005 - A fost organizat la Bucureşti primul festival internaţional al filmelor de lung metraj: B-EST International Film Festival (21-24 aprilie 2005).
2005 - La Congresul P.S.D.din Romania este ales preşedinte al partidului Mircea Geoana.
Mircea Geoană- foto preluat de pe www.facebook.com
Mircea Dan Geoană (n. 14 iulie 1958, București) este un politician român, președinte al Partidului Social Românesc, formațiune pe care a fondat-o în aprilie 2015. De asemenea, Mircea Geoană este președintele Institutului Aspen România, o asociație non-profit, apolitică. Institutul are ca misiune promovarea unui dialog informat și critic pe diverse teme de interes pentru societatea românească. Mircea Geoană a fost președintele Partidului Social Democrat din aprilie 2005 până în februarie 2010, președinte al Senatului României din decembrie 2008 până în noiembrie 2011, senator, fost Ambasador al României în SUA și Ministru de Externe în Guvernul Năstase.
În 2001 devine membru al Partidului Social Democrat. După pierderea alegerilor pentru Primăria Capitalei în 2004, a fost nominalizat candidat al PSD pentru funcția de premier, în tandem cu Adrian Năstase. După pierderea alegerilor prezidențiale de către Adrian Năstase a devenit candidat la conducerea partidului, pe care a și câștigat-o în martie 2005, într-o confruntare cu aripa conservatoare a lui Ion Iliescu. În cursa pentru președinția PSD, Mircea Geoană a întrunit 964 de voturi pentru și 541 de voturi împotrivă, iar contra-candidatul său, Ion Iliescu, a obținut 530 de voturi pentru și 975 împotrivă
2009 - S-a anunțat descoperirea planetei extrasolare Gliese 581 e, care se rotește în jurul stelei Gliese 581 din constelația Balanța, aflată la 20 ani lumină de planeta noastră.
Gliese 581 e, Comparaţie cu Pământul – foto: ro.wikipedia.org
Gliese 581 e sau Gl 581 e este o planetă extrasolară care se rotește în jurul stelei Gliese 581 din constelația Balanța, aflată la 20 a-l de planeta noastră. Până în prezent, este a patra planetă din cele șase descoperite în acest sistem. Gliese 581 b este prima planetă de la stea, în jurul căreia se rotește în 3,15 zile. Planeta a fost descoperită la Observatorul din Geneva de o echipă condusă de Michel Mayor cu ajutorul instrumentului HARPS. Descoperirea a fost anunțată pe 21 aprilie 2009. Masa sa este de cca. 1,9 ori mai mare decât masa terestră și este cea mai apropiată planetă de Pământ ca mărime din jurul unei stele de pe secvența principală.
2012 - Inventatorul român, Corneliu Birtok-Băneasă, a primit medalia de aur la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva pentru un dispozitiv care permite reducerea consumului de carburant la autobuze cu până la 12%; invenţia, pe care a reuşit să o omologheze, a primit şi medalia de aur la Salonul Innova din cadrul Concursului internaţional Bruxelles – EUREKA (15 – 17 noiembrie 2012)
Corneliu Birtok-Băneasă – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
2019 – Cel puțin 290 de oameni au fost uciși și peste 500 răniți într-o serie de explozii la biserici și hoteluri din Sri Lanka.
Pe 21 aprilie 2019, cel puțin 290 de oameni au fost uciși într-o serie de explozii produse la trei biserici și patru hoteluri din mai multe orașe din Sri Lanka, inclusiv capitala comercială Colombo. Trei dintre explozii au avut loc în trei biserici, în timp ce alte trei au vizat trei hoteluri de lux – Shangri-La, Cinnamon Grand și Kingsbury – din centrul orașului Colombo. Prima explozie a fost raportată la Biserica „Sf. Anton” din Colombo. Celelalte explozii au avut loc la o jumătate de oră după aceasta, oficialii vorbind despre un atac coordonat. La câteva ore distanță, alte două explozii au avut loc la hotelul Tropical Inn din Dehiwala și în cartierul Dematagoda din Colombo.
2019 - Volodîmîr Zelenski a fost ales președinte al Ucrainei cu 73% din voturi.
Volodîmîr Zelenski – foto preluat de pe www.agerpres.ro
Volodîmîr Oleksandrovici Zelenski (n. 25 ianuarie 1978, Krivoi Rog, URSS) este o figură publică ucraineană, comediant, scenarist, producător și politician. Fondator, director artistic și lider al Studiîa Kvartal-95, companie de producție de emisiuni de televiziune și concerte. Actorul de comedie Volodimir Zelenski, nou intrat în politică, a obţinut duminică o victorie zdrobitoare în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din Ucraina în faţa preşedintelui în exerciţiu Petro Poroşenko, reflectând amploarea nemulţumirii alegătorilor faţă de puterea actuală, conform unui sondaj la ieşirea de la urne, citat de AFP şi DPA.
Umoristul de 41 de ani a obţinut 73,2% din sufragii, comparativ cu 25,3% pentru rivalul său de 53 de ani, conform acestui sondaj realizat la ieşirea de la urne de consorţiul ‘Exit Poll National‘ care reuneşte trei institute de sondare a opiniei publice. Zelenski, care a devenit cunoscut ca interpret al unui candidat fictiv într-un show de televiziune extrem de popular, s-a prezentat în campanie ca o alternativă la un sistem politic a cărui imagine a fost afectată de corupţia puternic înrădăcinată în Ucraina.

NAȘTERI

1652: Michel Rolle (n. 21 aprilie 1652 Ambert, Basse-Auvergne; d. 8 noiembrie 1719 Paris) a fost un matematician francez cu contribuții importante la istoria calculului diferențial și integral. Este cel mai cunoscut pentru Teorema lui Rolle (1691) și co-inventator al algoritmului lui Gauss (1690).

Date personale
Michel Rolle
Michel Rolle
Născut	21 aprilie 1652 Ambert, Basse-Auvergne
Decedat	8 noiembrie 1719 (67 de ani) Paris, France
Naționalitate	Franța
Cetățenie	Franța
Ocupație	matematician
Activitate
Rezidență	Franța
Domeniu	Matematică
Instituție	Académie Royale des Sciences
Cunoscut pentru	Teorema lui Rolle

1729 - S-a născut imparateasa Ecaterina cea Mare a Rusiei.
Ecaterina a II-a (1729 – 1796) – foto: ro.wikipedia.org
Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

1795: Vincenzo Pallotti (n. 21 aprilie 1795,^[1] Roma, Statele Papale – d. 22 ianuarie 1850,^[1] Roma, Statele Papale) a fost un preot italian, fondator al Congregației Societății Apostolatului Catolic. Papa Pius al XI-lea l-a numit „precursor al Acțiunii Catolice”. Vincenzo Pallotti s-a născut la Roma, la 21 aprilie 1795, într-o familie cu ascendență nobiliară.

Primele studii le-a făcut la școala de la San Pantaleone, apoi a mers la colegiu la Roma. La vârsta de 16 ani și-a manifestat dorunța de a deveni preot. La 16 mai 1820 a fost hirotonit preot și a celebrat prima sa liturghie la Frascati.

La 25 iulie 1820, devenea doctor în teologie și a fost numit profesor de teologie. Era un excelent teolog și ar fi putut face o strălucitoare carieră în învățământul acestei discipline, dar vocația sa l-a purtat mai degrabă spre apostolat.

Părintele Vincenzo Pallotti a servit la ospiciul Santa Maria degli Angeli, la Institutul Agrar de la Santa Maria della Misericordia, din 1827 director spiritual^[2] al Seminariului Roman, iar din 1833, director spiritual al Colegiului Urban Pontifical „De Propaganda Fide”.

Parcurgea orașul Roma aducând ajutor material și întărire sufletească populației care trăia în condiții mizere, predicând evanghelia, trăind cu puțin, și împărțind puținul pe care-l avea, ascultând spovezi și ajutându-i sufletește pe toți credincioșii care veneau la el.

Paralel, în contextul care era cel pe care-l trăia, cu ajutorul câtorva colaboratori, lucra la coordonarea tuturor inițiativelor apostolice care-i implica pe creștini, clerici și laici, astfel încât misiunea și acțiunea Bisericii să se întindă peste tot. Pallotti era convins de importanța carității și de punerea ei în aplicare de către toți catolicii pentru a aduce Vestea cea Bună tuturor.

Astfel, în 1835, a fondat Pioasa Societate a Misiunilor care va deveni Societatea Apostolatului Catolic, creată pentru animarea grupurilor de preoți și laici lucrând la acțiunea catolică

De altfel, încă din 1836, Părintele Vincenzo Pallotti a început să promoveze respectarea octavei Epifaniei, care și în prezent este celebrată; scopul său era un semn de apropiere de bisericile orientale.

Vincenzo Pallotti a murit prematur, la 22 ianuarie 1850, când nici nu împlinise 55 de ani, ca urmare a unei răceli. Opera sa a fost continuată de către colaboratorii săi, iar pallottinii sunt în prezent în număr de circa 2300, în întreaga lume.

BEATIFICARE ȘI CANONIZARE

A fost declarat venerabil în 1887 de către papa Leon al XIII-lea, care îl considera deja ca un sfânt.
A fost beatificat de către papa Pius al XII-lea, la 22 ianuarie 1950.
A fost proclamat sfânt de papa Ioan al XXIII-lea, la 20 ianuarie 1963.

Sărbătoarea sa a fost fixată pe data de 22 ianuarie.

Date personale
Vincenzo Pallotti
Vincenzo Pallotti
Născut	21 aprilie 1795^[1] Roma, Statele Papale
Decedat	22 ianuarie 1850 (54 de ani)^[1] Roma, Statele Papale
Înmormântat	Roma
Cetățenie	Republica Veneția
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	prezbiter[*] misionar
Venerație
Sărbătoare	22 ianuarie
Apartenența	Pallottines[*]
Sfinți

1816: Charlotte Brontë (pronunție ˈbrɒnti, n. 21 aprilie 1816 – d. 31 martie 1855) a fost o romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care obișnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală. S-a născut la Thornton și și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune ce li se oferea tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o școală ieftină pentru fiice de preot, la Cowan's Bridge, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari Maria și Elizabeth, moarte la 10 și respectiv 11 ani, i-a oferit lui Bronte materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.

În 1831 Brontë a fost trimisă la școala din Roe Head, Dewsbury. Corespondența cu prietenele cunoscute aici, care a durat până la moartea sa, constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre ea. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școala de la Roe Head ca guvernantă pentru alți trei ani. În tot acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile ei literare au fost însă descurajate de Robert Southey căruia îi trimisese un manuscris. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Brontë a plecat împreună cu sora sa Emily la Bruxelles ca să învețe limbi moderne, petrecând un an ca elevă, iar un al doilea ca profesoară la pensionul Heger. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor Branwell, surorile Brontë s-au concentrat din nou asupra activității literare, editându-și pe cont propriu poeziile și oferindu-și romanele la diferite edituri. În 1847 lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte un alt roman, „Jane Eyre” (1847), care era dedicat lui Thackeray și care a cunoscut un mare succes.

Coperta primei ediţii a romanului Jane Eyre

În anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell a murit, iar la înmormântare Emily a răcit și ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză. La sfârșitul anului a murit și Emily. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins și ea din viață, lăsând-o pe Charlotte singură. Aceasta a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, iar în 1855 s-a căsătorit cu vicarul tatălui său. A mai trăit încă un an și a murit de tuberculoză, în timp ce era însărcinată.

Date personale
Charlotte Brontë

Născută	21 aprilie 1816 Thornton, Yorkshire, Anglia
Decedată	31 martie 1855 (la 38 de ani) Haworth, Yorkshire, Anglia
Înmormântată	West Yorkshire
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Patrick Brontë[]^[2] Maria Branwell[]^[2]
Frați și surori	Emily Brontë^[2] Anne Brontë^[2] Elizabeth Brontë[]^[2] Maria Brontë[]^[2] Branwell Brontë[*]^[2]
Căsătorită cu	Arthur Bell Nicholls[*] (din 29 iunie 1854)^[3]
Naționalitate	engleză
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Etnie	englezoaică
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	guvernantă și scriitoare
Pseudonim	Currer Bell
Limbi	limba engleză^[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Realism, Romantism
Specie literară	roman
Opere semnificative	Jane Eyre Villette[]* Shirley[]* The Professor[]* Poems by Currer, Ellis, and Acton Bell[]*
Influențe[ascunde] Robert Burns, Robert Southey, Walter Scott
A influențat pe[ascunde] George Eliot, Thomas Hardy, Jean Rhys

1828 - S-a născut istoricul, esteticianul, filosoful şi criticul literar francez Hippolyte-Adolphe Taine; (d.1893).
Hippolyte Adolphe Taine (1828 –1893) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Hippolyte Adolphe Taine (născut în 21 aprilie 1828 la Vouziers , departamentul Ardennes, Franța – decedat în 5 martie, 1893, la Paris, Franța este un filozof și istoric francez.
1837: Fredrik Bajer, politician danez, laureat Nobel (d. 1922)

1865: Otto Franz Joseph Karl Ludwig Maria, Prinț imperial și arhiduce de Austria, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei (21 aprilie 1865 - 1 noiembrie 1906) a fost al doilea fiu al Arhiducelui Karl Ludwig al Austriei și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii. A fost tatăl lui Carol I al Austriei, ultimul împărat al Austriei.

Arhiducele Otto Franz și familia.

La 2 octombrie 1886, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Josepha a Saxoniei, fiica regelui George al Saxoniei. Au avut doi fii:

Arhiducele Karl Franz al Austriei (1887–1922), care a devenit ultimul împărat al Austriei. Căsătorit cu Zita de Bourbon-Parma; au avut copii.
Arhiducele Maximilian Eugen al Austriei (1895–1952). Căsătorit cu Prințesa Franziska von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst; au avut copii.

Mariajul a fost nefericit din cauza deselor infidelități ale arhiducelui. Cu una din amante, Maria Schleinzer, a avut doi copii:

Alfred Joseph von Hortenau (1892 – 1957)
Hildegard von Hortenau (1894 – ?)

Arhiducele Otto a murit la vârsta de 41 de ani de sifilis pe care l-a contractat în 1904. Fiul său cel mare, Carol, care a devenit moștenitor apoi împărat, în 1919 a plecat în exil și a murit de angină pectorală la vârsta de 34 de ani.

Asasinarea fratelui său mai mare, Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, la 28 iunie 1914, a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.

Date personale
Arhiducele Otto

Nume la naștere	Otto Franz Josef Karl Ludwig Maria von Österreich
Născut	21 aprilie 1865 Graz, Austria
Decedat	1 noiembrie 1906 (41 de ani) Viena, Austro-Ungaria
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	cauze naturale[*] (sifilis)
Părinți	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii
Frați și surori	Archduchess Maria Annunciata of Austria[*] Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei Arhiducesa Elisabeta Amalia a Austriei Arhiducele Ferdinand Karl de Austria Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei
Căsătorit cu	Prințesa Maria Josepha a Saxoniei
Copii	Carol I al Austriei Arhiducele Maximilian Eugen
Cetățenie	Austria
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Habsburg-Lorena

1887: Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg^[1]^[2] (21 aprilie 1887 - 15 aprilie 1957) a fost a doua fiică^[1]^[2] a lui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein și a soției sale, Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.

Date personale
Prințesa Alexandra Victoria
Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Prințesa Alexandra Victoria cu fiul ei, Prințul Alexander Ferdinand.
Nume la naștere	Alexandra Viktoria Auguste Leopoldine Charlotte Amalie Wilhelmine
Născută	21 aprilie 1887 Grünholz, Schleswig-Holstein, Prusia
Decedată	15 aprilie 1957 (69 de ani) Lyon, Franța
Părinți	Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Frați și surori	Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Adelaide of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[] Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein Princess Karoline Mathilde of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[]
Căsătorită cu	Prințul August Wilhelm al Prusiei Arnold Rümann
Copii	Prințul Alexander Ferdinand al Prusiei
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*] pictoriță
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Hohenzollern

1889: Paul Karrer, chimist elvețian, laureat al Premiului Nobel (d. 1971)
1914. Aurel Al. Leluțiu (n. 21 aprilie 1914, Olteț, comuna Viștea de Jos, județul Brașov — d. 23 decembrie 1980, Blaj) a fost un preot român unit, al patrulea fiu al familiei Alexandru și Maria Leluțiu. Tatăl său a murit în Primul Război Mondial, așa că unchiul său, căpitanul Alexandru Leluțiu, a rămas să se îngrijească de familie.
Tânărul Aurel Leluțiu a urmat liceul Aurel Vlaicu la Orăștie și apoi la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Proaspăt bacalaureat, în anul 1932, la doar 18 ani, datorită chemării sale religioase, este trimis să studieze 9 ani la Pontificio Atenaeo Urbano de Propaganda Fide, la Roma. Prietenul său, viitorul cardinal Alexandru Todea, îl va găsi la Roma peste 3 ani. Todea s-a întors la Blaj în anul 1940, în timp ce Aurel Leluțiu va rămâne încă un an, luând două doctorate, unul în teologie bizantină, altul în științe ecleziastice orientale, ambele obținute cu notă maximă (magna cum laude).
După finalizarea studiilor în cetatea eternă, se reîntoarce în țară, fiind numit profesor de religie la Liceul Sf. Vasile cel Mare din Blaj, iar episcopul greco-catolic Ioan Suciu l-a numit profesor de filosofie morală la Academia Teologică din Blaj.
Ziua Hirotonirii - 25 martie 1939 Preot Aurel Leluțiu împreună cu cardinalul Alexandru Todea
În anul 1948, în urma desființării Bisericii Române Unite cu Roma, a fost arestat și dus la mănăstirea Obreja, Alba. Printr-un concurs de împrejurări, scapă de aici și se ascunde până în anul 1951, când este arestat din nou, dus la București la Ministerul de Interne, judecat și condamnat pe viață. Această pedeapsă a fost comutată ulterior la 25 de ani, din care a executat 14 ani prin închisorile comuniste de la Jilava, Sighetu Marmației, Râmnicu Sărat, Pitești și Gherla. În închisoare a fost statornic în credință și a avut o comportare demnă. Era foarte aspru cu sine însuși, dar foarte îngăduitor față de ceilalți oameni. A fost eliberat la data de 23 august 1964.
A trecut la cele veșnice în urma unui atac de cord, la 23 decembrie 1980, în gara Câmpia Libertății de lângă Blaj.
Preot Aurel Al. Leluțiu
1915 - S-a născut actorul american Anthony Quinn; (d. 2001).
Anthony Quinn, c. 1955 – foto: en.wikipedia.org
Anthony Quinn (n. 21 aprilie 1915 – d. 3 iunie 2001) a fost un actor american de teatru și film, de origine mexicană, dublu laureat al premiului Oscar. Antonio Rodolfo Ouinn Oaxaca, pe numele său adevărat, el s-a născut în Chihuahua în timpul Revoluției Mexicane fiind cunoscut și ca pictor sau scriitor, dar mai ales pentru activitatea sa cinematografică, pentru roluri memorabile în filme precum: Zorba Grecul, Ultimul tren din Gun Hill, Lawrence al Arabiei, Tunurile din Navarone, The Message, Secretul din Santa Vittoria, Cocoșatul de la Notre Dame, La strada și altele. A câștigat premiul Academiei Americane de Film pentru rolurile secundare interpretate în peliculele Viva, Zapata! în anul 1952 și Poftă de viață în 1956.
1922 - S-a născut pianista de origine română Lory Wallfisch, stabilită în SUA; cântăreaţa a fost preşedinta Fundaţiei Enescu din Statele Unite ale Americii şi profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts; (m. 2011).

1925: Mia Barbu (n. 21 aprilie 1925, Buda, județul Ilfov – d. ?) a fost o cunoscută solistă de muzică populară și romanțe și profesoară de canto popular din România. S-a născut la data de 21 aprilie 1925 în localitatea Buda, județul Ilfov.^[1]

Studiile muzicale le face la Conservatorul din București cu profesorii Ioan Chirescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Zeno Vancea (istoria muzicii), Harry Brauner și Sabin Drăgoi (folclor). Se perfecționează apoi cu Elena Firănescu și Victoria Costescu-Duca (canto).^[1]

Pe 18 decembrie 1947 debutează la Radio București cu orchestra de muzică populară dirijată de Nicu Stănescu (va colabora cu Radiodifuziunea Română timp de 30 de ani).^[1]

Între 1951-1953 devine solistă-vocală la Ansamblul de cântece și dansuri al Capitalei.

Între 1953-1954 cânta la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” din București.^[2]

Între 1954-1956 ajunge solistă-vocală la Orchestra de muzică populară a Ansamblului „Ciocârlia” din București, activând sub bagheta dirijorului Victor Predescu.

Între 1955-1986 activează ca profesoară de canto popular la Școala de Muzică nr. 1 din București, actualul Liceu de muzică „Dinu Lipatti”.^[3]

În 1972 publică volumul „150 de Romanțe” iar în 1974 „Îndrumări metodice pentru predarea cântecului popular”.^[3]

A susținut numeroase concerte de muzică populară și romanțe, transmisii de radio și televiziune și a compus piese de muzică populară și romanțe pe versuri proprii sau ale altor textieri.^[3]

A fost membră în juriul de creație a Festivalului de romanțe „Crizantema de Aur”, ediția a XVI-a (1983), avându-i colegi pe: Nicolae Călinoiu, Nicolae Kirculescu, Gelu Solomonescu, Vasile Veselovski, George Sbârcea, Petre Codreanu, Viorel Cosma, Ioan Budoiu, Marcel Roșca, Sabin Păutza, Dan Verona. A fost distinsă în anul 1968 cu medalia „Ordinul Meritul Cultural” clasa a V-a pentru activitatea sa ca solistă de romanțe.

Date personale
Mia Barbu
Nume la naștere	Barbu Maria
Născută	21 aprilie 1925, Buda, județul Ilfov, România
Decedată	?
Ocupație	cântăreață
Activitate
Gen muzical	populară, romanțe, lied
Case de discuri	Electrecord
Premii	Ordinul Meritul Cultural

1926: Elisabeta a II-a (nume la naștere, în engleză Elizabeth Alexandra Mary; n. 21 aprilie 1926, Mayfair[*], Regatul Unit^[11]) este Regina a șaisprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth. Acestea sunt: Regatul Unit, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vicențiu și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis.

A urcat pe tron la 6 februarie 1952. Este cel mai longeviv monarh în viață din lume, iar în istoria Marii Britanii are cea mai lungă domnie, depășind-o pe Regina Victoria la 9 septembrie 2015. A domnit mai mult decât cei patru precursori ai ei la un loc (Eduard al VII-lea, George al V-lea, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea). Jubileele de Argint, de Aur și de Diamant ale Reginei Elisabeta a II-a s-au sărbătorit în 1977, 2002 și respectiv 2012.

Elisabeta s-a născut în Londra ca prim copil al Ducelui și Ducesei de York, mai tarziu cunoscuți ca Regele George al VI-lea și Regina Elisabeta, ea a fost educată în privat acasă. Tatăl ei a urcat la tron după ce fratele său, Edward al VIII-lea a abdicat în anul 1936, Elisabeta devenind urmașă la tron. Ea a început să preia obligațiile publice în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, servind în Serviciul Teritorial Auxiliar. În 1947, ea s-a căsătorit cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh, un fost prinț al Greciei și a Danemarcei, cu care are 4 copii: Charles, Prinț de Wales; Anne, Prințesă Regală; Andrew, Duce de York și Edward, Conte de Wessex.

Prințesa Elisabeta la vârsta de trei ani, în 1929.

Elisabeta s-a născut la Londra, la 21 aprilie 1926,^[14] fiind primul copil al Prințului Albert, Duce de York (viitorul rege George al VI-lea) și al Ducesei de York. Prințul Albert a fost al doilea fiu al regelui George al V-lea și al prințesei Mary de Teck, a cărei bunică a fost contesa Claudine Rhédey din Sângeorgiu de Pădure.

Elisabeta a fost numită după mama ei, Elisabeta Bowes-Lyon, după străbunica paternă, regina Alexandra, și după bunica paternă, Mary de Teck. Familia o alinta pe Elisabeta cu diminutivul Lilibet.^[15] În copilărie era foarte apropiată de bunicul său, George al V-lea, pe care l-a ajutat să se refacă după boala sa din 1929.^[16]^[17]

La naștere, Elisabeta era a treia în ordinea succesiunii la tronul britanic, în urma unchiului ei, Prințul de Wales (care avea să devină regele Eduard al VIII-lea), și a tatălui ei. Când tatăl ei a devenit rege în 1936, după abdicarea lui Eduard al VIII-lea, Elisabeta a devenit moștenitoarea tronului și a primit titlul de Alteța Sa Regală Prințesa Elisabeta.

Elisabeta avea treisprezece ani când a început cel de-Al Doilea Război Mondial, iar ea și sora ei mai mică, Prințesa Margaret, au fost duse la Castelul Windsor în Berkshire. Unii au propus ca prințesele să fie duse în Canada, la Castelul Hatley, însă mama lor a spus: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată.” ^[18] La vârsta de 13 ani, Elisabeta l-a cunoscut pe viitorul său soț, Prințul Filip al Greciei și Danemarcei.^[19] S-a îndrăgostit de el și a început să-i scrie, cât timp acesta era în Marina Regală.

În 1945, la vârsta de 18 ani, Prințesa Elisabeta și-a convins tatăl că ar trebui să i se permită să contribuie în mod direct la efortul de război. Ea a aderat la „Women's Auxiliary Territorial Service”, cu nr. 230873, și a fost instruită ca mecanic de locomotivă. În vara lui 1946, Prințul Filip a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta. S-au căsătorit la 20 noiembrie 1947. Filip îi este văr de gradul doi, prin regele Christian al IX-lea al Danemarcei, și văr de gradul trei, prin regina Victoria. Înainte de căsătorie, Filip a renunțat la titlul de Prinț al Greciei și Danemarcei, a luat titlul de Lt. Filip Mountbatten, după numele mamei sale, a fost naturalizat britanic și s-a convertit la anglicanism. Chiar înainte de nuntă a fost numit Duce de Edinburgh și a primit titlul de Alteța Sa Regală. Fostul rege Eduard, unchiul Elisabetei, nu a fost invitat la nuntă.^[22]

După căsătorie, cuplul și-a ales ca reședință Casa Clarence din Londra. Prințesa Elisabeta a mers în vizite oficiale împreună cu ducele de Edinburgh în Franța și în Grecia. Primul lor copil, Prințul Charles, s-a născut la 14 noiembrie 1948. Al doilea lor copil, Anne, s-a născut la 15 august 1950.

În vara lui 1951, Elisabeta și Filip pornesc într-un turneu oficial în Canada și Statele Unite. Turneul urma să fie continuat în Australia și Noua Zeelandă, însă a fost anulat din cauza agravării stării de sănătate a regelui George al VI-lea. Acesta s-a stins din viață la 6 februarie 1952, Elisabeta devenind regină.

Încoronarea reginei Elisabeta a II-a, iunie 1953.

Încoronarea oficială a avut loc la Westminster Abbey la 2 iunie 1953, iar ceremonia solemnă a fost condusă de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbury. La ceremonie au fost prezenți reprezentanții nobilimii britanice, alături de publicul larg, reprezentanți străini și ai Commonwealth-ului. Toți cei prezenți au asistat la întreaga procesiune în ciuda ploii torențiale. Ceremonia a fost transmisă la radio în întreaga lume și, pentru prima oară, la cererea reginei, a fost prezentă și televiziunea.

Noua regină și Ducele de Edinburgh s-au mutat la Palatul Buckingham.^[23] Odată cu urcarea pe tron a Elisabetei, potrivit tradiției, casa regală ar fi urmat să ia numele soțului ei, devenind Casa de Mountbatten. Cu toate acestea, regina Mary și primul ministru Winston Churchill s-au opus, iar casa regală și-a păstrat numele de Casa de Windsor, spre nemulțumirea ducelui, care s-a plâns că este „singurul om din țară care nu are voie să dea numele propriilor săi copii.” ^[24] În 1960, la câțiva ani după moartea reginei Mary și demisia lui Churchill, regina Elisabeta a acceptat ca urmașii ei și ai lui Filip pe linie masculină, care nu poartă titluri regale, să aibă numele de familie Mountbatten-Windsor.^[25]

În 1957, Elisabeta a făcut o vizită de stat în Statele Unite unde s-a adresat Adunării Generale a Națiunilor Unite. În același tur, a deschis a 23-a sesiune a parlamentului canadian, devenind primul monarh care deschide o sesiune parlamentară canadiană. Doi ani mai târziu, a vizitat din nou Statele Unite ca reprezentant al Canadei. În 1961, a făcut un tur în Cipru, India, Pakistan, Nepal și Iran.^[26]

În fiecare an, regina deschide sesiunea parlamentului britanic. Singurele excepții au fost în 1959 și 1963, când era însărcinată cu Prințul Andrew și, respectiv, cu prințul Edward.^[27]

Prințul Filip și Elisabeta a II-a, octombrie 1992.

În anii '60-'70 a avut loc decolonializarea Africii și a Caraibelor. Peste 20 de țări și-au câștigat independența față de Marea Britanie.

În 1977 a avut loc Jubileul de Argint (aniversarea a 25 de ani de domnie). În Commonwealth au avut loc numeroase evenimente aniversare, reafirmând popularitatea reginei. În 1978, Elisabeta a II-a l-a primit pe dictatorul comunist al României Nicolae Ceaușescu într-o vizită de stat în Marea Britanie.^[28]

În 1981, la numai șase săptămâni înaintea nunții Prințului Charles cu Lady Diana Spencer, un adolescent de 17 ani, Marcus Sarjeant, a tras șase focuri de armă înspre regină. Mai târziu s-a descoperit că au fost gloanțe oarbe. Sarjeant a fost condamnat la cinci ani de închisoare și eliberat după trei ani.^[29]

În 1991, în urma victoriei din Războiul din Golf, Elisabeta a II-a a devenit primul monarh britanic care s-a adresat Congresului Statelor Unite.^[30]

Anul următor a fost foarte dificil pentru familia regală, fiind marcat de despărțirea Prințului Charles de Diana Spencer și a prințului Andrew de Sarah Ferguson, precum și de divorțul Prințesei Anne de Mark Phillips. În plus, în timpul unei vizite de stat în Germania în octombrie, un grup de demonstranți furioși din Dresda au aruncat cu ouă în regină^[31], iar în noiembrie, Castelul Windsor a suferit mari pagube în urma unui incendiu.^[32] Într-un discurs ținut pe 24 noiembrie 1992, pentru a marca 40 de ani de la urcarea pe tron, regina a spus că anul 1992 a fost un „annus horribilis” pentru ea.

Elisabeta a II-a și George W. Bush în timpul unui dineu de stat la Casa Albă, 7 mai 2007.

Primul-ministru John Major a reformat finanțele regalității, astfel că, începând cu anul 1993, regina a început să plătească impozit pe venit pentru prima dată în istorie.

În 2002 regina a sărbătorit Jubileul de Aur, marcând astfel cei 50 de ani de domnie. Un milion de oameni au participat în fiecare zi în cele trei zile de sărbătoare la Londra^[33], iar entuziasmul manifestat de public pentru Elisabeta a fost mai mare decât au prezis mulți jurnaliști.^[34]

Deși Elisabeta s-a bucurat de o stare bună de sănătate de-a lungul vieții, în 2003 a suferit o intervenție chirurgicală la ambii genunchi, iar în iunie 2005 și-a anulat participarea la mai multe evenimente oficiale după contractarea unei răceli puternice.

În mai 2007, The Daily Telegraph a scris din surse anonime că regina este „exasperată și frustrată” de politicile premierului britanic Tony Blair și că și-a arătat îngrijorarea că forțele armate britanice au fost suprasolicitate în Irak și Afganistan.^[35] Totuși regina a admirat eforturile lui Blair pentru pace în Irlanda de Nord.^[36]

Elisabeta a vizitat pentru a 16-a oară Australia în octombrie 2011, într-un tur supranumit de presă „de rămas bun”, dată fiind vârsta reginei.^[37]

În ciuda vârstei înaintate, Elisabeta a declarat că nu are intenția să abdice,^[38] deși în timp tot mai multe dintre îndatoririle ei publice vor fi preluate de Prințul Charles.^[39]

Regina a sărbătorit Jubileul de Diamant în 2012, marcând 60 de ani de domnie, ea devenind șeful de stat britanic cel mai longeviv (depășindu-l pe Richard Cromwell) la 29 ianuarie 2012, la vârsta de 85 de ani. De asemenea, la 9 septembrie 2015, la vârsta de 89 de ani, a devenit monarhul britanic cu cea mai lungă domnie (depășind-o pe regina Victoria, care a domnit 63 de ani și 216 zile).

Regina Elisabeta a deschis Jocurile Olimpice de vară de la Londra la 27 iulie 2012 și pe cele paralimpice la 29 august. Tatăl ei, George al VI-lea, a deschis Jocurile Olimpice de la Londra din 1948, iar străbunicul ei, Eduard al VII-lea, pe cele de la Londra din 1908. De asemenea, Elisabeta a mai deschis Jocurile Olimpice de la Montréal din 1976, iar Prințul Filip pe cele de la Melbourne din 1956.

La 6 februarie 2017, ea a devenit primul monarh britanic care a celebrat Jubileu de Safir.^[40]

Prințul Filip s-a retras din îndatoririle oficiale ca soț al reginei în august 2017.^[41] Regina nu intenționează să abdice,^[42] totuși este de așteptat ca Prințul Charles să-și asume mai mult din volumul de muncă, în timp ce Elisabeta, care a sărbătorit 91 de ani în 2017, îndeplinește mai puține angajamente publice.

Regina Elisabeta și Prințul Filip la Toronto, Ontario, în Canada, 2010.

Fiind monarh constituțional, regina nu își exprimă opiniile politice în public. Ea are un profund sentiment al datoriei religioase și civice și ia în serios jurământul de la încoronare.^[43]^[44] Deține rolul oficial de șef al Bisericii Anglicane.

Credința reginei transpare în mesajele anuale de Crăciun difuzate în Commonwealth, cum ar fi cel din anul 2000 când a vorbit despre semnificația teologică a mileniului, cu ocazia aniversării a 2000 de ani de la nașterea lui Hristos.

Elisabeta sponsorizează peste 600 de organizații caritabile.^[45] Principalele hobby-uri ale reginei sunt echitația și câinii.^[46] De obicei poartă paltoane și pălării decorative, care îi permit să fie văzută cu ușurință într-o mulțime.^[47]

În 1957, Lordul Altrincham a acuzat-o pe regină că are discursuri de „școlăriță pedantă”, însă a fost o critică extrem de rară.^[48] La sfârșitul anilor 1960, în încercarea de a moderniza imaginea monarhiei, s-a făcut un documentar de televiziune despre familia regală și s-a televizat învestitura Prințului Charles ca Prinț de Wales.^[49]

În anii 1980 criticile la adresa familiei regale s-au intensificat, popularitatea Elisabetei atingând cel mai scăzut nivel în anii 1990. Sub presiunea opiniei publice, regina a început atunci să plătească impozit pe venit și a deschis Palatul Buckingham pentru public.^[50] Nemulțumirea față de monarhie a atins apogeul la moartea Prințesei Diana, însă popularitatea reginei a început să își revină după difuzarea discursului ei la cinci zile după moartea Dianei.^[51]

În noiembrie 1999, un referendum în Australia cu privire la viitorul monarhiei a favorizat menținerea acesteia.^[52] Sondajele din Marea Britanie din 2006 și 2007 au arătat un sprijin puternic pentru Elisabeta,^[53]^[54]^[55] iar referendumurile din Tuvalu în 2008 și Sfântul Vicențiu și Grenadine din 2009 au respins propunerile de a se aboli monarhia.

COPII

Nume	Naștere	Căsătorie		Copiii lor	Nepoții lor
Nume	Naștere	Dată	Soț/Soție	Copiii lor	Nepoții lor
Prințul Charles, Prinț de Wales	14 noiembrie 1948	29 iulie 1981 Divorț 28 august 1996	Lady Diana Spencer	Prințul William, Duce de Cambridge	Prințul George de Cambridge Prințesa Charlotte de Cambridge Prințul Louis de Cambridge
		29 iulie 1981 Divorț 28 august 1996	Lady Diana Spencer	Prințul Henry de Wales	Archie Harrison Mountbatten-Windsor
		9 aprilie 2005	Camilla Parker Bowles	N/A
Prințesa Anne, Prințesă Regală	15 august 1950	14 noiembrie 1973 Divorț 28 aprilie 1992	Mark Phillips	Peter Phillips	Savannah Phillips Isla Phillips
		14 noiembrie 1973 Divorț 28 aprilie 1992	Mark Phillips	Zara Tindall	Mia Tindall Lena Tindall
		12 decembrie 1992	Timothy Laurence	N/A
Prințul Andrew, Duce de York	19 februarie 1960	23 iulie 1986 Divorț 30 mai 1996	Sarah Ferguson	Prințesa Beatrice de York	N/A
Prințul Andrew, Duce de York	19 februarie 1960	23 iulie 1986 Divorț 30 mai 1996	Sarah Ferguson	Prințesa Eugenie de York	N/A
Prințul Edward, Conte de Wessex	10 martie 1964	19 iunie 1999	Sophie Rhys-Jones	Lady Louise Windsor	N/A
Prințul Edward, Conte de Wessex	10 martie 1964	19 iunie 1999	Sophie Rhys-Jones	James, Viconte Severn	N/A

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Elisabeta a II-a
[arată]
Elisabeta a II-a în 2015
Nume la naștere	Elizabeth Alexandra Mary
Născută	21 aprilie 1926 (93 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Mayfair[*], Regatul Unit^[11]
Părinți	George al VI-lea al Regatului Unit^[11] Elizabeth Bowes-Lyon^[11]
Frați și surori	Prințesa Margaret, Contesă de Snowdon^[11]
Căsătorită cu	Prințul Filip, Duce de Edinburgh (c. 1947)
Copii	Charles, Prinț de Wales Anne, Prințesă Regală Andrew, Duce de York Edward, Conte de Wessex
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Biserica Anglicană^[12] Biserica Scoției[*]^[13]
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	regină[] Prințesă (până la 6 februarie 1952)^[1] ducesă[]
Familie nobiliară	Casa de Windsor
Domnie
Domnie	6 februarie 1952 - prezent (68 ani, 71 zile)
Încoronare	2 iunie 1953
Predecesor	George al VI-lea

1931 - S-a născut Alexandru Balaban, inginer chimist, vicepreședintele Academiei Române din 11 aprilie 1995.
Alexandru T. Balaban - foto: ro.wikipedia.org
Alexandru T. Balaban (n. 2 aprilie 1931, Timișoara) este un profesor, inginer și chimist român, membru titular al Academiei Române. Are contribuții deosebite privind grafurile chimice și marcare izotopică.

1931: Gabriel-Marie-Joseph-Anselme de Broglie-Revel (n. 21 aprilie 1931) este un istoric și om de stat francez, membru de onoare al Academiei Române (din 2007).

Gabriel de Broglie

Date personale

Născut

21 aprilie 1931 (88 de ani)

Versailles, Franța

Copii

Charles-Édouard de Broglie[*]

Cetățenie

Franța

Ocupație

eseist[*]
oficial[*]

Activitate

Alma mater

Școala Națională de Administrație din Franța
Institut d'études politiques de Paris
Q3577698[*]

Premii

Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*]
cavaler al Ordinului Național de Merit[*]
Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*]
Commander of the French Order of Academic Palms[*]
Ordinul de Merit al Republicii Austria în grad de Comandor de Argint[*]
Grand Prix Gobert[*] (1985)
Commander with Star of the Order of Merit of the Republic of Poland[*]^[1]
Q3405357[*] (1987)
Ambassadors' Prize[*] (1990)
Albéric-Rocheron Prize[*] (1979)
Broquette-Gonin prize in history[*]
French Excellence Award[*] (2013)
Commander of the Order of Merit of the Italian Republic[*]
Ordinul Pro Merito Melitensi
Ordinul Național „Steaua României” în grad de mare ofițer[*]
Albéric-Rocheron Prize[*] (1981)

Membru de onoare al Academiei Române

1938 - S-a născut compozitorul și profesorul român Vasile Spătărelu ; (d. 2005).
Vasile Spătărelu (1938 – 2005) – foto: 433.ro
Vasile Spătărelu (n. 21 aprilie 1938, Tâmna, județul Mehedinți – d. 24 martie 2005, Galați, înhumat la Iași) a fost un compozitor român, profesor la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, creatorul secției Compoziție din cadrul Universitații de Arte George Enescu Iași. Compozițiile sale vizează domeniul scenic, simfonic, cameral, coral și vocal.
1941: Florea Voinea (n. 21 aprilie 1941 în Puchenii) este un fotbalist român care a jucat pe postul de atacant. statisticile carierei:
Meciuri jucate în Divizia A: 251 meciuri - 117 goluri
Meciuri jucate în Ligue 1: 50 meciuri - 18 goluri
Cupe europene: 16 meciuri - 2 goluri
Romania U-23 12 meciuri - 4 goluri
România "B" 2 meciuri - 3 goluri
Echipa națională de fotbal a României 1 meci - 0 goluri
Echipa olimpică de fotbal a României 1 meci - 0 goluri
1942 – S-a nascut Dumitru Iuga, disident anticomunist. (d. 2013)
Dumitru Iuga – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
Dumitru Iuga (n. 21 aprilie 1942 – d. 21 aprilie 2013) a fost tehnician la televiziunea română, disident anticomunist, fondatorul „Mişcării pentru libertate şi dreptate socială din România” (M.L.D.S.R.). Împreună cu alţi 30 de oameni a iniţiat o organizaţie care-şi propunea cucerirea prin mijloace nonviolente a libertăţii şi democraţiei.
Arestat încă din 10 septembrie 1983, a fost condamnat de Tribunalul Militar București, la 12 ani închisoare, degradarea militară şi interzicerea unor drepturi, pentru infracţiunea de complot. Alţi şase membri ai organizaţiei au fost condamnaţi la câte 5 ani, însă au fost eliberaţi în urma amnistiei din 1984.
Dumitru Iuga va fi eliberat la 9 septembrie 1989, în urma unui decret de amnistie. La 12 decembrie 1989 este însă din nou arestat pentru „tentativă la propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Va fi eliberat în 22 decembrie 1989, iar in ianuarie 1990 Direcția Procuraturilor Militare l-a scos de sub urmărirea penală.
1951: Ion Călin (n. 21 aprilie 1951, Vulpeni, Olt, România) este un politician român, membru al Partidul Social Democrat. În legislatura 2016-2020, Ion Călin este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Cehă, Republica Franceză-Adunarea Națională, Regatul Spaniei. Ion Călin a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:
- în legislatura 2004-2008: Republica Argentina, Regatul Spaniei, Albania;
- în legislatura 2008-2012: Regatul Spaniei, Republica Orientală a Uruguayului, Republica Venezuela;
- în legislatura 2012-2016: Republica Portugheză, Republica Orientală a Uruguayului, Republica Coasta de Fildeș.
Ion Călin a fost prefect al Prefecturii Dolj în perioada 2003-2004.
1951 - S-a născut William Totok, scriitor și publicist german originar din România.
William Totok - foto: ro.wikipedia.org
William Totok (n. 21 aprilie 1951, Comloșu Mare) este un poet, prozator, eseist și jurnalist german, originar din România. În perioada 1973–1979 a studiat, cu întreruperi, germanistica și romanistica la Universitatea din Timișoara, timp în care a lucrat și ca muncitor necalificat la o fabrică de cărămizi.
1956: Gheorghe Sarău, lingvist român
1957: Gabi Ionașcu (n. 21 aprilie 1957) este un senator român, ales în 2016.
1958: Andie MacDowell, actriță și fotomodel american

1963: Tatiana Stepa (n. 21 aprilie 1963, Lupeni, județul Hunedoara - d. 7 august 2009, București) a fost o cântăreață română de muzică folk. Tatiana este unul din cei trei copii ai familiei Stepa. Mama ei, olteancă din Gorj a fost dată slugă de la zece ani. Tatăl ei, moldovean din Roman, a fost copil de regiment. Cei doi au fugit în Valea Jiului să scape de sărăcie și de umilință. Tatiana a fost înconjurată de muzică de la o vârstă fragedă. A cântat prima dată pe scenă când era la grădiniță. În copilărie a urmat cursuri de balet, vioară și pian. A făcut vioara 8 ani, ca instrument principal. A făcut "Liceul de Arhitectură" din București. Aici a fost primul loc în care a auzit muzică folk. Pentru că făcuse vioara ani de zile, nu i-a fost greu să cânte la chitară. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraș, a debutat în Cenaclul Flacăra cu un cântec numit "Și-am să-mi fac o doină(versuri Adrian Gavrila) ", rămânând în componența acestuia până în anul 1985, după care, din anul 1992 până în anul 1996, a fost membră a Cenaclului "Totuși Iubirea", participând la peste 2.000 de spectacole, atingând un maxim de 50.000 de spectatori la un concert aniversar de la Galați. După interdicția din 1985 a "Cenaclului Flacăra" și a ei ca artistă, a lucrat vreme de 11 ani la mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la București.

Din anul 1996 până în 2009 a mai susținut peste 1.000 de spectacole pe majoritatea scenelor marilor orașe din România, Italia, Germania, Franța, Republica Moldova, Bulgaria. A fost invitată anual la toate marile festivaluri de muzică folk din țară (Om Bun, Folk you, Sighișoara, Folkfest, Bistrița, Alba-Iulia, Târgu Jiu, Baia Mare, Piatra Neamț, Galați etc.) și la alte festivaluri concurs de muzică folk și poezie. A compus atât pe versuri proprii, cât și pe ale unor poeți din literatura universală și română: Federico García Lorca, Esenin, Adrian Păunescu, Lucian Blaga, Elena Farago, Ioan Alexandru, Camelia Radulian. A cântat singură, apoi împreună cu Magda Pușkaș au format grupul Partaj.

Ultimul recital l-a susținut în cadrul festivalului Folk You de la Vama Veche în data de 31 iulie 2009.

A încetat din viață vineri, 7 august 2009, în jurul orei opt dimineața, la Spitalul Militar din București. Cântăreața avea 46 de ani și suferea de cancer de col uterin.

Date personale
Tatiana Stepa

Nume la naștere	Tatiana Stepa
Născută	21 aprilie 1963 Lupeni, România
Decedată	7 august 2009 (46 de ani) București, România București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Cancer de col uterin)
Cetățenie	România
Ocupație	Muzician, Compozitor, Vocalist
Activitate
Alte nume	Tatiana Filipoiu^{[necesită citare]}
Gen muzical	Muzică folk
Instrument(e)	Chitară
Ani de activitate	1982 - 2009
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Cenaclul Flacăra Cenaclul „Totuși iubirea“ Partaj

1966: Arhiducele Sigismund de Austria, Mare Duce de Toscana (Sigismund Otto Maria Josef Gottfried Henrich Erik Leopold Ferdinand Von Habsburg-Lothringen; n. 21 aprilie 1966) este actualul șef al ramurei toscane a Casei de Habsburg-Lorena. Sigismund s-a născut la Lausanne și este fiul Arhiducelui Leopold Franz de Austria și a primei lui soții, Prințesa Laetitia d'Arenberg, născută Laetitia de Belzunce (și adoptată de tatăl ei vitreg Erik, al 11-lea Duce de Arenberg).^[1] Sigismund a fost educat în informatică și a lucrat ca bancher.^[2]

În 1993 tatăl lui Sigismund, Leopold Franz, a renunțat la drepturile sale ca Șef al Casei de Habsburg-Toscana în favoarea fiului său, din cauza celei de-a doua căsătorii (după divorț) care a intrat în conflict cu legile romano-catolice ale Ordinului Sfântului Ștefan.

Sigismund a crescut în Uruguay și Elveția cu mama și tatăl său.

În 1999, Sigismund s-a căsătorit cu Elyssa Edmonstone (n. 1973), singura fiică a lui Archibald Bruce Edmonstone, al 7-lea baronet Duntreath și a celei de-a doua soții, Juliet Elizabeth Deakin.^[3] Arhiducesa este o stră-strănepoată a antrepenorului american Marshall Field, și verișoară de gradul trei cu Camilla, Ducesă de Cornwall. Familia Edmonstone este o veche familie scoțiană care a atins rangul de baronet în 1774; cel mai cunoscut membru al familiei este metresa regală Alice Keppel. Sigismund și Elyssa au divorțat la 25 iunie 2013. Cuplul are 3 copii:

Arhiducele Leopold Amadeo, Mare Prinț de Toscana (n. 9 mai 2001), moștenitor la conducerea Casei de Toscana
Arhiducesa Tatiana de Austria, Princess of Tuscany (n. 3 martie 2003)
Arhiducele Maximilian de Austria, Prinț de Toscana (n. 27 mai 2004)

Sigismund locuiește cu familia la Lausanne, Elveția.

Date personale
Arhiducele Sigismund
Născut	21 aprilie 1966 (53 de ani) Lausanne, Elveția
Părinți	Leopold Franz de Habsburg-Toscana Laetitia d'Arenberg[*]
Căsătorit cu	Elyssa Edmonstone (c. 1999–2013)
Copii	Arhiducele Leopold Amadeo, Mare Prinț de Toscana Arhiducesa Tatiana Arhiducele Maximilian
Cetățenie	Elveția
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Șeful Casei de Habsburg-Toscana
Domnie	1993 – prezent
Predecesor	Arhiducele Leopold Franz
Succesor	Arhiducele Leopold Amadeo

1968: Toby Stephens (născut la 21 aprilie 1969) este un actor englez de teatru și film, care a apărut în filme de la Hollywood, dar și de la Bollywood. Este cunoscut pentru rolul personajului negativ Gustav Graves din filmul cu James Bond, Die Another Day (2002), Edward Fairfax Rochester din adaptarea BBC a lui Jane Eyre (2006), și pentru rolul căpitanului Flint din serialul Vele negre. În mai 2007, Toby Stephens și soția lui, actrița neo-zeelandeză Anna-Louise Plowman, au avut primul lor copil, băiețelul Eli Alistair.^[2] Răposatul Simon Gray, renumit scenarist britanic, a fost anunțat ca naș a lui Eli.^[3] Stephens și soția lui au devenit pentru a doua oară părinți în mai 2009, când s-a născut fetița Tallulah.^[4] Cuplul a avut și al treilea copil, fetița Kura, în septembrie 2010.

Date personale
Toby Stephens

Născut	21 aprilie 1969 (50 de ani) Londra, Anglia, Regatul Unit
Părinți	Maggie Smith Robert Stephens
Frați și surori	Chris Larkin[*]
Căsătorit cu	Anna-Louise Plowman (2001–prezent)
Număr de copii	3
Copii	3
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Actor
Alma mater	London Academy of Music and Dramatic Art[]^[1] Aldro[] Seaford College[*]
Ani de activitate	1992–prezent
Alte premii
Theatre World Award[*] (1999)

1973 - S-a născut balerinul Alin Gheorghiu.
Alin Gheorghiu - foto: lioarabradu.ro
Alin Gheorghiu (n. 21 aprilie 1973) este un balerin român, prim solist al Operei Naționale București din anul 1993. Din 1992 a fost angajat la Opera Naţională Bucureşti, devenind din 1993 prim–balerin, iar din august 2002 solist la Landes Theater din Salzburg (Austria). Este unul dintre cele mai cunoscute nume ale baletului românesc.
De-a lungul carierei a colaborat cu instituții de profil din țară și din străinătate și a dansat alături de personalități ale lumii dansului ca Luciana Savignano, Raffaelle Paganini, Gheorghe Iancu, Adeline Pastor, Michelle Wiles, etc. A fost din 2002 solist la Landestheater Salzburg (Austria)
A câștigat Premiul I la Concursul Național de Balet (1989 și 1991), Marele Premiu la Festivalul de Dans de la Phenian (Coreea de Nord, 1998) și a fost distins cu „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, la Ambasada României de la Viena de către Președinția României în 2004.
1976.Iosif Moldovan (n. 21 aprilie 1976) este un deputat român, ales în 2012.

1985: Paul Mărăcine^[2]^[3] (n. 21 aprilie 1985), cunoscut sub pseudonimul Spike este un cântăreț și regizor român.

2002

În 2002 apare prima piesă la un concurs de pe un site și încep să se facă primele înregistrări. În urma unor discuții, Spike trimite un demo trupei Cosa Nostra, iar membrii trupei îi oferă șansa să apară pe următorul album care din nefericire nu a mai fost lansat. Urmează o perioadă de gândire în care se pun în ordine următoarele proiecte. Tot în această perioadă Spike începe o serie de concerte prin cluburile bucureștene alături de trupa Cosa Nostra și trupa Casino.

Spike nu mai comunică cu Cosa Nostra și pornește pe cont propriu. În următoarele luni, la îndemnul prietenilor, Spike pregătește un demo pentru „Acțiunea Instrumentalul” lansată de trupa Paraziții, dar în urma unor probleme, demo-ul nu a mai putut fi trimis, fapt care a pornit o perioadă de liniște și lipsă de inspirație. După ce s-au mai liniștit apele, Spike a lucrat un demo și l-a expediat către Roton. Răspunsul a ajuns într-o săptămână, iar casa de discuri părea interesată de piese și a mai cerut un demo până să-și facă o părere. După acest demo, nu s-a mai auzit nimic, și Spike a luat-o ca pe un refuz. Au urmat vreo 2 luni de pauză, iar când totul părea că se pierde, Spike primește un telefon în care este anunțat că piesa „Nimic Personal”, care era un demo pentru Roton, a intrat pe compilația Loop Records lansată de o casă de discuri. Piesele demo ajung la urechile băieților de la Paraziții care au fost interesați de ce se aude.

2004 - 2006

În 2004, în urma unui concert într-un club din București, Spike se întâlnește pentru prima oară cu Ombladon și află că s-ar putea să apară pe viitorul său album solo, Condoleanțe. Discuția se încheie și apare o colaborare între cei doi: „Probleme Personale”.

În 2005 semnează cu 20 CM Records/Roton și apare și pe albumul de debut Hai să vorbim al colegilor de la Anonim. În 2006 apare pe albumul Fabricant de Gunoi semnat Cheloo. Tot în 2006 este invitat de către Paraziții să cânte alături de ei și trupa Anonim în deschiderea concertului pe care rapperul 50 Cent l-a susținut în București.

În 2006 după câteva divergențe între membrii trupei Paraziții, Spike este îndemnat de Cheloo să rezilieze contractul cu 20Cm Records și semnează un contract exclusiv de producție cu labelul 16Hz. Pus într-o poziție dificilă, Spike semnează noul contract și începe munca la albumul "Relații cu Publicul".

“Relații cu publicul” este albumul de debut al lui Spike, lansat în decembrie 2006 prin 16HZ, 20CM Records, R.U.L. și Roton și distribuit prin SINCRON. Albumul a fost produs ca demo de către Spike și s-a înregistrat în studiourile 20cm Records într-o singură zi. După înregistrarea vocilor, Cheloo a re-orchestrat o mare parte din instrumentalele produse de Spike, lucru ce l-a distanțat pe Spike de Cheloo. S-au filmat videoclipuri la piesele “Bizar” cu Cheloo și “Sub papuc S.R.L.”. Albumul a fost înregistrat între 25 decembrie 2005 și 11 iunie 2006, în studioul 20 CM Records.^[4]

După lansarea albumului, în urma unui management defectuos atât din partea 16Hz cât și din partea Roton, Spike a decis să părăsească labelul 16Hz și să lucreze pe cont propriu.

La sfârșitul anului 2006 Spike se angajează ca Jr. Compositor la firma Digital Fx în cadrul agenției de post producție Chainsaw Romania, sub îndrumarea lui Adrian Cruceru. Un an mai târziu Spike părăsește agenția și se angajează în trustul INTACT ca broadcast designer la Antena 3. Rămâne angajat timp de un an, după care părăsește trustul și înființează studioul său personal de post-producție ce ajunge să poarte denumirea de The Evil Twin Studio.

2007 - 2010

Spike părăsește 20 Cm Records/ Roton^[5] și în 2007 se alătură casei de producție Music Expert, sub managementul lui Dorian Enache și a impresarului Cristi Ochiu. Totodată se alătură și labelului Okapi Soundînființat de Grasu XXl, GuessWho și Agresiv începe să lucreze la viitorul său album.^[6] În 2008, Spike dezvăluie o altă pasiune, regia, și filmează două videoclipuri pentru doi cunoscuți artiști români, Maximilian și Bitză. În primăvara anului 2009 lansează împreună cu Guess Who videoclipul regizat de el pentru piesa „Tu”, care va fi inclusă mai târziu pe albumele lor.^[7] Rămânem prieteni” este cel de-al 2-lea album al lui Spike și a fost lansat cu Gazeta Sporturilor și Cat Music, în data de 8 decembrie 2009. Concomitent a fost relansat și albumul lui Guess Who – Probe Audio (redenumit Locul Potrivit/Probe Audio),^[8] amândouă fiind distribuite prin intermediul GSP-ului în 60.000 de exemplare.^[9] Albumul a fost promovat și de videoclipurile “Banii”, “Scandal” și „Realitate”.^[10]

Spike produce un alt clip pentru Grasu XXl și Mitză (Agresiv), videoclip realizat în totalitate digital. În august 2009 filmează videoclipul piesei ”Banii”. Filmările s-au desfășurat în comuna Sinești, localitatea Hagiești, într-un un conac construit de familia Marghiloman în secolul XIX. Scenariul lui Spike imaginează un personaj fictiv, scriitor, care locuiește într-o zonă în care banii cad din cer și nu fac altceva decât să acopere peisajul și să zboare în toate direcțiile. ”Rămânem Prieteni”. Clipul pentru Scandal a fost filmat pe 28 noiembrie în capitală, la studiourile Atlantis, regizor fiind chiar Spike. La filmări au fost prezenți și Guess Who, Agresiv (Vlad, Mitză), Maximilian, Grasu XXL, euGEN, Dj Oldskull și mulți alți prieteni de-ai lor.

2010 - 2014

În februarie 2010 pornește împreună cu Guess Who în TU-r, un turneu național desfășurat în 22 de orașe (21 fără orașul în care a avut loc concertul inaugural),^[11] la care s-au strâns peste 16.000 de fani.^[12] Concertul inaugural a avut loc pe pe 11 februarie în Jet Set Events Hall (București) și a constat de fapt în lansarea albumului lui Spike, Rămânem Prieteni; cei doi au plecat în alte 21 de orașe,^[11] iar turneul s-a încheiat pe 24 aprilie în locul unde s-a ținut primul eveniment.^[12] La ultimul concert a fost lansată o nouă piesă numită „PI2DE”.^[13] În septembrie 2010 a început împreună cu Guess Who al doilea turneu național, numit reTU-r.^[14] Acesta a fost ultimul turneu în formula Guess Who și Spike, urmând ca la terminarea acestuia, în concerte, cei doi artiști să-și întâlnească separat fanii.^[14] Spike a regizat videoclipul cântecului „Realitate” pe parcursul a trei zile la începutul lunii august: o zi în parc, o zi în supermarket și o zi pe un acoperiș dintr-un gang (din Cotroceni).^[15] În videoclip apare și cunoscutul personaj euGEN (pe numele real Tiberiu Popovici).^[15] Videoclipul piesei „Realitate” a lui Spike a avut premiera pe reTU-r.ro pe 26 august 2010, iar odată cu el a fost publicat și un interviu cu artistul în care povestește cum au decurs filmările (la care a participat în calitate de regizor).^[16] Tot în septembrie a lansat Guess Who videoclipul piesei „Unu Altu” -^[17] o piesă mai veche care a fost refăcută și relansată special pentru publicul din mainstream (radio/TV). Clipul a fost filmat la Buftea la începutul lunii august de Spike.^[17]

Întrebat de ce a lăsat în vacanță partea de muzică, el a spus „Pentru că a prins contur faza asta cu videoclipurile”^[18]. Lora, Guess Who, Grasu XXL, Narcotic Sound și acum Andreea Bănică sunt artiștii care au trecut prin mâna lui Spike.^[19] Spike, asa cum anunță 1 Music Channel, este cel mai căutat regizor de clipuri din România.^[20]

2014 - The Evil Twin Studio

Spike a continuat să se ocupe de regie și de studioul său The Evil Twin. A regizat numeroase videoclipuri atât pentru prietenii săi de la Okapi Sound cât și pentru numeroase nume importante din industria muzicală românească: Horia Brenciu, Delia, Voltaj, Pavel Stratan, Raluka, Hi-Q, Voxis, Dya, Connect-R, etc.

2015

În 2015, Spike lansează alături de OkapiSound și Universal Music Romania, cel de-al 4-lea album oficial "Lumea Lui Paul". Albumul a fost produs în mare parte în perioada Ianuarie-Martie 2015, timp în care Spike s-a retras singur în casa de vacanță de pe lângă Brașov, unde a lucrat singur 2 luni de zile o mare parte din versuri și instrumentale. Albumul a fost finalizat, mixat și masterizat de Grasu XXl și Cristi Dobrică la OkapiSound. A urmat și un videoclip la piesa "Încerc", clip în care Spike și colegii de la Okapi (Grasu, Maximilian, GuessWho) s-au costumat și machiat în personaje penibile inspirate din starea muzicii românești la momentul de față. Lumea lui Paul a fost unul dintre cele mai apreciate albume de Hip Hop din 2015. Totodată Spike a fost unul dintre artiști apreciați la Media Music Awards 2015 alături de Lori cu piesa Suflete Pereche. La sfârșitul lui 2015, Spike regizează pentru Voltaj cel de-al doilea videoclip.

Date personale
Spike
Nume la naștere	Paul Mărăcine
Născut	21 aprilie 1985 (34 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț, regizor, grafician, producător^[1]
Activitate
Origine	română
Gen muzical	Hip-Hop, Rap
Ani de activitate	2002 – Prezent
Case de discuri	Evil Twin Roton 20 CM Records Okapi Sound Cat Music Universal Music Romania
Interpretare cu	Paraziții; Anonim/Guess Who; Grasu XXL; Lori; Mefix; Cheloo; Ombladon

1987: Anastasia Prîhodko (în ucraineană Анастасія Костянтинівна Приходько; în rusă Анастаси́я Константи́новна Прихо́дько) (n. 21 aprilie 1987 în Kiev, RSS Ucraineană, Uniunea Sovietică) este o cântăreață de muzică folk binescută pentru vocea sa gravă. Este câștigătoarea proiectului Fabrica de Staruri din Rusia.

La data de 7 martie 2009, interpreta a câștigat selecția națională din Rusia cu piesa „Mamo”, fiind desemnată ulterior ca reprezentanta Rusiei la Concursul Muzical Eurovision 2009, unde s-a clasat pe poziția cu numărul unsprezece.

Date personale
Anastasia Prîhodko Анастасія Приходько

Nume la naștere	Anastasia Kostiantînivna Prîhodko
Născută	21 aprilie 1987 (32 de ani) Kiev, RSS Ucraineană, Uniunea Sovietică Kiev, URSS
Cetățenie	Ucraina
Ocupație	Cântăreață
Activitate
Origine	Kiev, Ucraina
Studii	Kyiv National University of Culture and Arts[*]
Gen muzical	Folk, rock, pop
Tipul de voce	Contralto
Instrument(e)	Flaut, chitară, pian
Ani de activitate	2005-prezent
Case de discuri	Moon Records
Premii	Artist Emerit al Ucrainei Anastasia Prîhodko interpretând cântecul „Mamo” în finala preselecției naționale din Rusia pentru Eurovision, pe 7 martie 2009

1988: Robbie Amell (n. 21 aprilie 1988, Toronto, Canada) este un actor canadian.

Date personale
Robbie Amell

Născut	21 aprilie 1988 (31 de ani) Toronto, Canada
Cetățenie	Canada
Ocupație	actor jucător de hochei pe gheață[] model actor de film actor de televiziune[]
Activitate
Partener(ă)	Italia Ricci[*]
Rude	Stephen Amell

1992: Daniel Ilie Natea (n. 21 aprilie 1992, Sibiu) este un judokan român legitimat la secția din Brașov a CS Dinamo.
1996: Florentina Craiu (n. 21 aprilie 1996, Râmnicu Vâlcea)^[5] este o handbalistă română de handbal joacă pentru echipa de club CS Rapid București.^[6]^[7]
În 2014 a fost componentă a echipei naționale de handbal feminin pentru junioare a României care a câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial din Macedonia, ^[1]^[2]^[8] iar în 2016 alături de echipa națională de handbal feminin pentru tineret a României a cucerit medalia de bronz la Campionatul Mondial din Rusia.
1999: Katrin Klujber (n. 21 aprilie 1999, în Dunaújváros)^[1] este o handbalistă maghiară care joacă pentru FTC-Rail Cargo Hungaria^[

2007: Prințesa Isabella Henrietta Ingrid Margrethe a Danemarcei, Contesă de Monpezat (n. 21 aprilie 2007), este membră a familiei regale daneze. Este al doilea copil al Prințului Moștenitor Frederik al Danemarcei și a soției lui, Mary, Prințesă a Danemarcei. Este nepoata reginei Margareta a II-a a Danemarcei. În Linia de succesiune la tronul din Danemarca ocupă locul trei, după tatăl său și fratele mai mare, Christian.

Este prima prințesă născută în familia regală daneză de la nașterea mătușii sale, regina Anne-Marie a Greciei, în 1946.

Până când numele ei a fost anunțat la botez, părinții și media se refereau la ea ca "Lillepigen".^[2]^[3], o poreclă afectuoasă care înseamnă "micuța fetiță". Prințesa s-a născut la Rigshospitalet din Copenhaga, la ora 4:02pm. La naștere a cântărit 3,35 kg și a măsurat 50 cm. Nașterea prințesei a coincis cu celebrarea a 60 de ani de domnie a străbunicului său Frederic al IX-lea al Danemarcei și împarte aceeași zi de naștere cu regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit.

Botezul a avut loc la 1 iulie 2007 la Palatul Fredensborg. A purtat aceeași îmbrăcăminte de botez ca fratelui său. Numele de botez este Isabella Henrietta Ingrid Margrethe. Nașii au fost: Prințesa Mathilde, Ducesă de Brabant, Prințesa Alexia a Greciei și Danemarcei, Nadine Johnston, Christian Buchwald, Peter Heering și Marie Louise Skeel.^[4]

Numele ei are următoarea semnificație:

Isabella este varianta italiană a numelui latinizat Elisheva, care are etimologie biblică și cunoaște multe variante în diferite limbi. Frederik și Mary au spus mediei în ziua botezului că s-au decis asupra numelui cu două săptămâni înainte, după ce au căutat prin numele istorice regale daneze. Au ales numele soției regelui Christian al II-lea al Danemarcei, Isabella de Asturia, sora împăratului Carol al V-lea.^[5] Numele a fost pe poziția a 16-a ca popularitate pentru fetițele daneze născute în 2007.^[6]
Henrietta este numele mamei Prințesei Moștenitoare, Henrietta Donaldson, care a murit în 1997.
Ingrid este numele bunicii materne a Prințului Moștenitor, Ingrid a Suediei, care a murit în noiembrie 2000.

Margrethe este numele bunicii paterne, regina Margareta a II-a a Danemarcei

Date personale
Prințesa Isabella
Prințesa Isabella în 2010
Nume la naștere	Isabella Henrietta Ingrid Margrethe
Născută	21 aprilie 2007 (12 ani) Rigshospitalet, Copenhaga, Danemarca
Părinți	Frederik al Danemarcei^[1] Mary Donaldson^[1]
Frați și surori	Prințul Christian al Danemarcei Prințul Vincent al Danemarcei Prințesa Josephine a Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Religie	Church of Denmark[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Monpezat

DECESE

586 - A murit Leovigild (gotic: Liubagilds), regele vizigot al Hispaniei si Septimaniei de la 568 si pana la data decesului sau. Din anul 585 el a fost si rege al Galiciei.
Liuvigild, Leuvigild, Leovigild - foto: en.wikipedia.org
Este cunoscut pentru Codex Revisus sau Codul lui Leovigild , care permitea drepturi egale între vizigoti si populatia locala hispano- romana locala. S-a născut probabil in anul 525.
1073 - A murit Papa Alexandru al II-lea.
Papa Alexandru al II-lea (1010/1015 – 1073) – foto: ro.wikipedia.org
Papa Alexandru al II-lea (născut ca Anselmo da Baggio între 1010 și 1015 la Baggio lângă Milano; + pe data de 21 aprilie 1073 la Roma) a fost un papă al Romei. Încă din anii tinereții făcea parte din Curia Romană. Episcop al orașului Lucca din 1056, pe 30 septembrie 1061 a ajuns papă numindu-se Alexandru al II-lea. Cel mai puternic sprijin îl primea atunci din partea arhidiaconului Hildebrand (viitorul papă Grigore al VII-lea. Sprijinul acordat de Hildebrand este și dovada că Alexandru trebuie să fi făcut parte din tabăra favorabilă reformelor.
Încă trei ani de zile episcopii din Imperiu îl susțineau pe anti-papă Honoriu al II-lea. În 1064 au fost și ei ispuși să-l recunoască pe Alexandru (Sinodul de la Mantra din 1064). În timpul pontificatului lui urma să crească influența politică a bisericii. Deosebit de binevoitor era papa în legătură cu intențiile lui William Cuceritorul să ajungă# regele Angliei. Însă influența politică a papei a stârnit și tensiuni noi în raport cu partida imperială din Germania (în deosebi cu tânărul împărat Henric al IV-lea), deoarece Alexandru se opunea cu strictețe planurilor lui Henric să divorțeze de soția sa Bertha.
1109 - A murit Anselm de Canterbury, teolog de seamă, arhiepiscop de Canterbury (n. 1033)
Anselm de Canterbury sau de Aosta (1033 – 1109) – foto: ro.wikipedia.org
Anselm de Canterbury sau de Aosta (n. 1033 – d. 21 aprilie 1109), cel mai însemnat arhiepiscop de Canterbury, teolog și filosof neoplatonist, ieromonah și sfânt în Biserica Anglicană și Biserica Catolică. În filosofie e întemeietorul argumentului ontologic, iar în teologie e întemeietorul soteriologiei.
1142 - A murit Pierre Abelard (n. 1079), teolog si filosof francez, celebru pentru dragostea sa pentru Heloise.
Pagină din Abélard, “Apologia contra Bernardum” – manuscris din secolul XII – foto: ro.wikipedia.org
Pierre Abélard (sau Abailard) (1079 – 21 aprilie 1142) a fost filosof, logician, teolog francez. A studiat cu nominalistul Roscelin iar la Paris a fost elevul realistului Guillaume de Champeaux. Printre controversele purtate de Abélard se numără și aceea cu Fulbert, a cărui nepoată Héloïse a fost elevă, iubită și soție secretă a lui Abélard. Din anul 1118 se retrage la mănăstire. Abélard a jucat un rol important în cearta universaliilor. S-a opus teoriilor realiste dar totodată a avut o atitudine critică și față de teoriile nominaliste despre universal.

1509: Henric al VII-lea (28 ianuarie 1457 – 21 aprilie 1509) a fost rege al Angliei și a domnit între anii 1485 și 1509. El a fost întemeietorul dinastiei Tudorilor. A oprit războiul celor două roze căsătorindu-se cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, a desființat trupele senioriale și a format camera înstelată. Henric s-a născut la Castelul Pembroke din Wales în 1457, ca singurul fiu al lui Edmund Tudor, Conte de Richmond și a soției sale, Lady Margaret Beaufort.

Bunicul patern, Owen Tudor, făcea parte din familia Penmynydd originară din Wales, a fost paj la curtea regelui Henric al V-lea al Angliei. Se spune că Owen s-a căsătorit în secret cu văduva lui Henric al V-lea, Caterina de Valois. Unul dintre fiii lor a fost Edmund Tudor, tatăl lui Henric al VII-lea. Edmund a fost numit Conte de Richmond în 1452 și "oficial declarat legitim de Parlament".^[1]

Totuși, pretenția la tron a lui Henric derivă pe linie maternă prin Casa de Beaufort. Mama lui Henric, Lady Margaret Beaufort, a fost strănepoata lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster, al treilea fiu al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a celei de-a treia soții, Katherine Swynford. Katherine a fost metresa lui Gaunt timp de aproape 25 de ani; când s-au căsătorit în 1396 ei aveau deja patru copii, inclusiv pe străbunicul lui Henric, John Beaufort. Pretenția lui Henric era destul de slabă: pe linie maternă și dintr-o descendență nelegitimă.

Nepotul lui Gaunt, Richard al II-lea a legitimizat copii lui Gaunt cu Katherine Swynford printr-un act datat 1397. În 1407, Henric al IV-lea, care era fiul lui Gaunt cu prima soție, a emis un nou act confirmând legitimitatea fraților lui vitregi însă în același timp declarându-i neeligibili pentru tron.^[2] Acțiunea lui Henric al IV-lea a avut o legalitate îndoielnică deoarece copiii fuseseră legitimați anterior printr-un act al parlamentului.

Tatăl lui Henric a murit cu trei luni înainte de nașterea sa, Henric petrecând mult timp cu unchiul său, Jasper Tudor, fratele mai mic al tatălui său. În timpul primei domnii a lui Eduard al IV-lea, Henric a fost în grija lui William Herbert, Conte de Pembroke^[3]. Când yorkistul Eduard al IV-lea s-a reîntors pe tron în 1471, Henric, care făcea parte din Casa de Lancaster s-a refugiat în Bretania unde a petrecut următorii 14 ani, sub protecția Ducelui Francisc al II-lea de Bretania. În 1483, mama lui Henric își promova în mod activ fiul ca o alternativă la Richard al III-lea, în ciuda faptului că era căsătorită cu un yorkist, Lordul Stanley. În ziua de Crăciun a anului 1483, Henric a promis în catedrala Rennes că se va căsători cu fiica cea mare a lui Eduard al IV-lea, Elisabeta de York, care era moștenitoare a tronului după decesul fraților ei Prinții din Turn: Eduard al V-lea și Richard, Duce de York.^[4]

Cu bani și bunuri împrumutate de la gazda sa, Francis al II-lea, ducele de Bretania, Henric a încercat să ajungă în Anglia, dar conspirația a fost descoperită ducând la execuția co-conspiratorului principal, ducele de Buckingham.^[5] Susținut de primul ministru al Ducelui de Bretania, Pierre Landais, regele Richard al III-lea a încercat să-l extrădeze pe Henric însă acesta a scăpat în Franța. El a fost bine primit de francezi, care i-au oferit cu ușurință trupe și echipament pentru o a doua invazie.

Henric a navigat cu o mică forță franceză și scoțiană, ajungând la Mill Bay, Pembrokeshire, aproape de locul lui de naștere. A mers spre Anglia, însoțit de unchiul său Jasper și contele de Oxford. Țara Galilor era în mod tradițional un fief al Casei de Lancaster iar Henric a strâns o armată de aproximativ 5.000 de soldați.^[6]^[7]

Casa de Lancaster a învins Casa de York în Bătălia de la Bosworth din 22 august 1485. Câțiva aliați cheie ai regelui Richard al III-lea cum ar fi Contele de Northumberland și William și Thomas Stanley au trecut de partea cealaltă sau au părăsit câmpul de luptă. Moartea lui Richard al III-lea pe câmpul de la Bosworth a sfârșit Războiul celor Două Roze deși nu a fost ultima bătălie în care Henric a trebuit să lupte în acest război. Prima preocupare a lui Henric a fost să-și asigure tronul. A onorat promisiunea făcută în decembrie 1483 de a se căsători cu Elisabeta de York. Ei erau veri de gradul trei, ambii fiind stră-strănepoți ai lui John of Gaunt. Căsătoria a avut loc la 18 ianuarie 1486 la Westminster. Căsătoria a unificat casele aflate în conflict și-a dat copiilor săi o bază solidă de a pretinde tronul.

Unificarea caselor de York și Lancaster prin căsătorie a fost simbolizată prin emblema heraldică a Casei Tudor, Trandafirul Tudor, o combinație între Trandafirul Roșu al Casei de Lancaster și Trandafirul Alb al Casei de York.

După ce doi dintre fiii săi au murit, Henric al VII-lea a reușit totuși să-și asigure succesiunea la tron prin ultimul său fiu, fiind astfel primul rege în aproape 100 de ani care reușește să paseze coroana propriului urmaș.

Date personale
Henric al VII-lea
Portretul lui Henric VII ținând trandafirul roșu de Lancastrian, de Michael Sittow
Născut	28 ianuarie 1457 Castelul Pembroke, Wales
Decedat	21 aprilie 1509 (52 ani, 83 zile) Palatul Richmond, Anglia
Înmormântat	Westminster Abbey, Londra
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Edmund Tudor, 1st Earl of Richmond[] Margaret Beaufort[]
Căsătorit cu	Elisabeta de York
Copii	Arthur, Prinț de Wales Margareta, regină a Scoției Henric al VIII-lea al Angliei Maria Tudor, regină a Franței Edmund Tudor, Duce de Somerset Edward Tudor Katherine Tudor
Cetățenie	Regatul Angliei Țara Galilor
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*]
Familie nobiliară	Casa Tudor
Rege al Angliei
Domnie	22 august 1485 – 21 aprilie 1509 (23 ani, 242 zile)
Încoronare	30 octombrie 1485
Predecesor	Richard al III-lea
Succesor	Henric al VIII-lea

1574: Cosimo I de' Medici (12 iunie 1519 – 21 aprilie 1574) a fost Duce de Florența din 1537 până în 1574, domnind ca primul Mare Duce de Toscana din 1569.

Cosimo I de Medici, c. 19 ani (Jacopo Pontormo, c. 1538)

Cosimo s-a născut la Florența, fiu al faimosului condotier Giovanni dalle Bande Nere și al Mariei Salviati.

După asasinarea la 6 ianuarie 1537 a Ducelui Alessandro de' Medici, Consiliul Suprem al celor Patruzeci și Opt îl alege pe Cosimo în lipsa unui moștenitor legal al lui Alessandro. Oamenii din Consliul sperau că îl vor manevra foarte ușor pe Cosimo ținând cont de vârsta lui fragedă (optsprezece ani). Însă Cosimo îl înlocuiește pe comandantul oștii lui Alessando cu militari devotați lui: Stefano Colonna principe de Palestrina și Giovanni Medichino marchiz de Marignano.

În trecerea lui prin Neapole ca oaspete al viceregelui Pedro Alvarez de Toledo o cunoaște pe fiica acestuia, Eleonora. Tinerii se căsătoresc în anul 1539. Mireasa este frumoasă, cu păr blond-șaten, ochi albaștri și manifestă un comportament nobil și auster.^[2]

Deși inițial, cetățenii Florenței nu o simpatizează pe Eleonora deoarece aparține unei națiuni care-i subjugă, ducesa a știut să se facă iubită prin profunda ei religiozitate, prin acte caritabile, prin grație și prin politețea afișată la ceremoniile oficiale. Eleonora i-a dăruit lui Cosimo patru fii și o fiică.

Deși în aparență domnia lui Cosimo este armonioasă și calmă, regimul de teroare polițienească nu scapă ochiului atent al diplomaților străini. În anul 1557 Cosimo înfrânge rezistența Sienei. Cucerirea Sienei este urmată de trei ani de negocieri, la capătul cărora în 1560 Carol Quintul îl recunoaște pe Cosimo ca duce al Sienei.

În 1562, pe fondul unei epidemii de friguri pernicioase, Cosimo își pierde doi dintre fiii săi, pe Giovanni și Garcia, apoi, după cinci zile, pe soția sa Eleonora. După pierderea ei, Cosimo nu și-a mai regăsit echilibrul.

În 1570 este investit la Roma, în prezența Papei Pius al V-lea în demnitatea de Mare Duce al Toscanei. În pragul vârstei de 50 de ani își descoperă vocația de seducător. Începe o relație cu tânăra Eleonora degli Albizzi și îi transferă fiului său Francesco atribuțiile poltice și administrative, păstrându-și totuși autoritatea supremă. Tânăra Albizzi îi dăruiește un fiu lui Cosimo însă acesta pentru a evita complicațiile cu Francesco o înzestrează și o căsătorește cu unul din oamenii săi de încredere.

Se căsătorește cu Camilla Martelli, fiica unui gentilom sărac. Maiajul cu Camilla este unul nefericit; Camilla este rea, isterică, geloasă și îi grăbește lui Cosimo paralizia de picioare, de mâna dreaptă și de limbă.

La 25 aprilie 1574 Marele Duce moare la vârsta de 55 de ani lăsând Toscana fiului său Francesco. Înainte de prima sa căsătorie, Cosimo a avut un copil nelegitim cu o femeie necunoscută:

Bia de' Medici (1536 - 1 martie 1542)

Cu Eleonora, Cosimo a avut șapte copii:

Maria (3 aprilie 1540 – 19 noiembrie 1557), logodită Alfonso di Ercole II d'Este, dar a murit înainte de căsătorie
Francesco (25 martie 1541 – 19 octombrie 1587), succesorul lui Cosimo ca Mare Duce de Toscana
Isabella (31 august 1542 – 16 iulie 1576), a fost omorâtă de soțul ei Paolo Giordano I Orsini pentru că a fost infidelă
Giovanni (28 septembrie 1543 – noiembrie 1562), Arhiepiscopul Pisei și Cardinal
Lucrezia (7 iunie 1545 – 21 aprilie 1561), în 1560 s-a căsătorit cu Alfonso II d'Este, Duce de Ferrara și Modena
Pietro (Pedricco) (10 august 1546 – 10 iunie 1547), a murit la un an
Garzia (5 iulie 1547 – 12 decembrie 1562), a murit de malarie la vârsta de 15 ani
Antonio (1 iulie 1548 – iulie 1548), a murit la naștere
Ferdinando (30 iulie 1549 – 17 februarie 1609), succesor lui Francesco's ca Mare Duce de Toscana
Anna (19 martie 1553 – 6 august 1553), a murit la puțin timp după naștere
Don Pietro de' Medici (3 iunie 1554 – 25 aprilie 1604), și-a omorât soția, pe Eleonora di Garzia di Toledo pentru că a fost infidelă

După moartea Eleonorei în 1562, Cosimo a avut doi copii nelegitimi cu amanta sa, Eleonora degli Albrizzi:

O fiică născută în 1566 care a murit la botez
Giovanni (1567 - 1621), a fost recunoscut mai târziu

În 1570, Cosimo s-a căsătorit cu Camilla Martelli și au avut împreună un copil:

Virginia (29 mai 1568 - 15 ianuarie 1615), s-a căsătorit cu Cesare d'Este, Duce de Modena

Date personale
Cosimo I de Medici
Duce de Florența — Mare Duce de Toscana
Cosimo I de' Medici în armură, de Agnolo Bronzino.
Născut	12 iunie 1519 Florența
Decedat	21 aprilie 1574 (54 de ani) Florența
Înmormântat	Medici Chapels[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Părinți	Giovanni delle Bande Nere[]^[1] Maria Salviati[]^[1]
Căsătorit cu	Eleonora de Toledo Camilla Martelli
Copii	Bia de' Medici nelegitim Prințesa Maria Francesco, Mare Duce de Toscana Isabella, Ducesă de Bracciano Cardinalul Giovanni Lucrezia, Ducesă de Modena Prințul Garzia Ferdinando, Mare Duce de Toscana Anna de' Medici Prințul Pietro Virginia, Ducesă de Modena
Cetățenie	Republica Florentină[*]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Medici
Duce de Florența
Domnie	6 ianuarie 1537 – 21 august 1569
Predecesor	Alessandro de' Medici
Succesor	Titlu abolit
Mare Duce de Toscana
Domnie	21 august 1569 – 21 aprilie 1574
Predecesor	Titlu nou
Succesor	Francesco I de' Medici

1699: Jean Racine (n. 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franța – d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franța) a fost un dramaturg francez. S-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educație aleasă jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: "Creștin care a încălcat grația...") care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.

Vârsta de 18 ani îl găsește pe Racine orfan și sărac, dar cu o cultură vastă și cu o serie de relații în rândul Janseiștilor. A studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el încearcă să concilieze aspirațiile literare și cariera ecleziastică, dar în final, după un eșec în cariera ecleziastică, s-a devotat în întregime literaturii.

În 1664 a fost introdus curții regale, scriind un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière, în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes.

Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.

Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputația lui Racine. După o singură comedie, "Apărătorii", în 1668, revine permanent la tragedii și scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) și Fedra (1677).

Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze încă din 1673, Racine a fost înălțat la rang de cavaler în 1690. Este de asemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.

La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) și Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice și poetice.

Racine a murit în anul 1699 la Paris în urma unei tumori. La cererea sa, a fost înmormântat în Port Royal, dar după distrugerea localității, rămășițele sale pământești au fost mutate la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris. Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trăsături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.

Tragediile păgâne (fără Esthera și Athalia) prezintă un cuplu de tineri inocenți, atât unite, cât și despărțite de o iubire imposibilă, deoarece femeia este dominată de rege (Andromaca, Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra). Rivalitatea este adesea dublată de o rivalitate politică, pe care însă Racine nu insistă.

În acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru nașterea unei crize, personajele află că regele este ori mort, ori învins, astfel simțindu-se libere să își dezvăluie pasiunile. Dar, informația este foarte repede negată. Întoarcerea regelui pune personajele în fața greșelilor lor și îi împinge, depinzând de natura sufletului, să regrete, sau să pună capăt rebeliunii lor.

Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă. Tragedia sa a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganță și armonie. Tragediile sale, cu acțiune mai simplă și evenimente mai puține, interesează, mai ales, prin viața interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.

OPERE

Tebaida (1664), tragedie în cinci acte în versuri
Alexandru cel Mare (1665), tragedie în cinci acte în versuri
Andromaca (1667), tragedie în cinci acte în versuri
Les Plaideurs (noiembrie 1668), comedie în trei acte în versuri
Britannicus (1669), tragedie în cinci acte în versuri
Bérénice (1670), tragedie în cinci acte în versuri
Bajazet (1672), tragedie în cinci acte în versuri
Mitridate (1673), tragedie în cinci acte în versuri
Iphigénie (1674), tragedie în cinci acte în versuri
Phèdre (1677), tragedie în cinci acte în versuri
Esther (1689), tragedie în cinci acte în versuri

Athalia (1691), tragedie în cinci acte în versuri

Date personale
Jean Racine
Jean Racine
Născut	21 decembrie 1639^[2] La Ferté-Milon, Franța
Decedat	21 aprilie 1699 (59 de ani)^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13] Paris, Regatul Franței^[14]^[15]
Înmormântat	Saint-Étienne-du-Mont[*]^[16]
Cauza decesului	cauze naturale[] (cancer de ficat[])
Căsătorit cu	Catherine de Romanet[*]
Copii	Jean-Baptiste Racine[] Louis Racine[]
Cetățenie	Regatul Franței
Etnie	Francezi
Ocupație	dramaturg poet traducător autor libretist[*] istoric
Activitate
Limbi	limba latină limba franceză^[1]
Studii	Lycée Saint-Louis[*]
Pregătire	Antoine Le Maistre[] Pierre Nicole[] Claude Lancelot[] Jean Hamon[]
Mișcare/curent literar	clasicism
Specie literară	tragedie, comedie
Opere semnificative	Andromaca Fedra Athalie[]* La Thébaïde[]* Alexandre le Grand[]* Les Plaideurs[]* Britannicus[]* Bérénice[]* Bajazet[]* Mithridate[

1722: Damian Hugo Franz Adrian Anton von Virmond zu Neersen (n. 24 august 1666, Herten, Germania – d. 21 aprilie 1722, Sibiu, Imperiul Habsburgic) a fost un general imperial, ambasador al Sfântului Imperiu Roman la Constantinopol. Datorită meritelor sale deosebite în Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman a fost onorat cu titlul de „Conte al Sfântului Imperiu Roman” (Reichsgraf). Damian Hugo von Virmond a participat cu regimentul său la Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman, mai ales pe teatrul de operațiuni din Transilvania. A parcurs toate gradele militare (17 aprilie 1704: Generalfeldwachtmeister=general de brigadă, 15 august 1706: Feldmarschall-Leutnant), până la acela de Feldzeugmeister (3 mai 1716).^[1] În anul 1696 Virmond a intrat în serviciul imperial cu gradul de colonel al unui regiment alcătuit de ducele Johann Wilhelm von Pfalz-Neuburg pe cont propriu pentru împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman și luptei împotriva jugului otoman. Regimentul a fost recrutat în Franconia și adunat la Donauwörth pentru a fi luat în serviciul imperial la 3 iunie 1696. În ziua de 6 septembrie 1697 la Szeged și cinci zile mai târziu în Bătălia de la Zenta, regimentul colonelului Damian Hugo a luptat atât de onorabil conform raportului renumitului Feldmareșal Eugen de Savoia, încât împăratul i-a trimis o scrisoare de mulțumire și o recunoaștere. La 29 septembrie 1906 în Viena, a fost ridicat un monument de onoare pentru acest regiment care arată în relief pe Damian Hugo, în timp ce conduce regimentul său la „botezul de foc la Zenta“ Damian Hugo a intrat ulterior în serviciul diplomatic. Mai întâi a fost guvernator imperial în Mantova, iar în 1715 a fost numit ambasador la curtea regelui Carol al XII-lea al Suediei din Stralsund și în 1716 la curtea regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei la Berlin, unde a negociat cu rezultate favorabile respectiv neintervenția trupelor rusești în Marele Război al Nordului. De acolo a fost trimis în grabă în Polonia (august 1716), deoarece administrația habsburgică din Ungaria a fost îngrijorată din cauza insurgenților maghiari care se adunaseră în orașele de graniță poloneze (insurecția lui Francisc Rákóczi al II-lea).
La 21 noiembrie 1717 a primit omagiul orașului imperial Aachen și a ținut o intrare solemnă, care a fost ultima unui ambasador imperial special. Reprezentând împăratul, Damian Hugo, precum și nepotul său, Ambrosius Franz, au apărut pretutindeni cu mare fast. Cu astfel de intrări solemne și parade reprezentative cei doi au încercat să redreseze prestigiul în scădere al împăratului Carol al VI-lea. După victoriile strălucitoare ale prințului Eugeniu de Savoya în Războiul Otomano-Venețian (1714-1718), după cucerirea fortărețelor Timișoara și Belgrad, conducerea otomană a cerut tratative de pace. După rechemarea sa la Viena a fost numit în data de 12 martie 1721 general comandant al Transilvaniei și Țării Românești Austriece (Valahia Mică - vezi Pacea de la Passarowitz). În data de 21 aprilie 1722 a murit la Sibiu.
A fost înmormântat în Biserica Franciscană din Sibiu.
Damian Hugo von Virmond
1736 - A murit feldmareşalul Eugeniu de Savoia renumit strateg al Sfantului Imperiu Romano-German; (n.1663).

1785: Frederick al II-lea, Duce de Mecklenburg-Schwerin, numit cel Pios (germană Friedrich II Herzog von Mecklenburg-Schwerin; 9 noiembrie 1717 – 21 aprilie 1785) a fost Duce de Mecklenburg-Schwerin din 1756 până la moartea sa. Frederick s-a născut la Schwerin, ca fiu al lui Christian Ludwig al II-lea, Duce de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz. În copilărie și adolescență mătușa lui Ducesa Augusta de Mecklenburg-Schwerin a avut o mare influență asupra dezvoltării intelectuale și spirituale a lui Frederick, în esență în insuflarea credinței în pietism.

După decesul tatălui său în 1756, Frederick și-a asumat conducerea ducatului. La scurtă vreme după accesiunea sa țara a fost implicată în Războiul de Șapte Ani. Frederick a fost un susținător al Pietismului. El a încurajat sistemul școlar, a promovat industria textila și a abolit tortura.

În 1764 și-a mutat reședința de la Schwerin la Castelul Ludwigslust. În 1765 el a ordonat construirea Bisericii Imperiale (finalizată în 1770) realizată de arhitectul Johann Joachim Busch și a continuat extinderea Castelului Ludwigslust între 1772 și 1776. Frederick s-a căsătorit la 2 martie 1746 la Schwedt cu Ducesa Louise Frederica de Württemberg, fiica lui Frederick Louis, Prinț Ereditar de Württemberg și a Henriette Marie de Brandenburg-Schwedt. Ei au avut patru copii, care au murit de mici.

După decesul său, ducatul a fost moștenit de nepotul său, Friedrich Franz, fiul cel mare al fratelui său, Louis.

Date personale
Frederick al II-lea
Portret al Ducelui Frederick al II-lea de Georg David Matthieu, 1772
Nume la naștere	germană Friedrich
Născut	9 noiembrie 1717 Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
Decedat	21 aprilie 1785 (67 de ani) Ludwigslust, Mecklenburg-Schwerin
Înmormântat	Ludwigslust
Părinți	Christian Ludwig al II-lea Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz
Frați și surori	Louis Ulrike Sophie zu Mecklenburg[] Amalie of Mecklenburg[]
Căsătorit cu	Ducesa Louise Frederica de Württemberg
Cetățenie	Mecklenburg-Schwerin
Religie	luteranism
Ocupație	profesor universitar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg
Duce de Mecklenburg-Schwerin
Domnie	1756–1785
Predecesor	Christian Ludwig II
Succesor	Friedrich Franz I

1843: Prințul Augustus Frederick, Duce de Sussex (27 ianuarie 1773 – 21 aprilie 1843), a fost al șaselea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz.

Prințul Augustus

Prințul Augustus Frederick s-a născut la Palatul Buckingham. A fost educat acasă înainte să fie trimis la Universitatea Göttingen din Germania în vara anului 1786 împreună cu frații săi Prințul Ernest și Prințul Adolphus. Prințul Augustus, care suferea de astm, nu s-a alăturat fraților săi în instruirea militară primită al Hanovra.

A fost botezat la Palatul St. James, la 25 februarie 1773, de Frederick Cornwallis, arhiepiscop de Canterbury. Nașii săi au fost: Ducele de Saxa-Gotha-Altenburg, Ducele George Augustus de Mecklenburg și Prințesa Charles de Hesse-Cassel. În timp ce călătorea în Italia, a întâlnit-o pe Lady Augusta Murray (1768-1830), a doua fiică a celui de-al 4-lea Conte de Dunmore. Cuplul s-a căsătorit la Roma la 4 aprilie 1793, și din nou la Londra la 5 decembrie 1793, fără consimtământul regelui.

În august 1794, Prerogativele Curții au anulat căsătoria deoarece nu a fost aprobată de rege. Prințul Augustus a continuat să trăiască cu Lady Augusta până în 1801, când a primit o garanție parlamentară de 12.000 £. Lady Augusta a păstrat custodia copiilor și a primit un venit de 4.000 £ pe an. Ducele de Sussex s-a căsătorit a doua oară la 2 mai 1831 (din nou împotriva Actului de Căsătorie Regală) cu Lady Cecilia Letitia Buggin (1793-1873), fiica cea mare a lui Arthur Gore, al 2-lea Conte de Arran și a Elisabetei Underwood. Lady Cecilia nu a deținut niciodată titlul de Ducesă de Sussex. Totuși, a fost numită Ducesă de Inverness în 1840.

Ducele de Sussex a fost unchiul favorit al reginei Victoria. El a fost cel care a condus-o la altar pe regină. Ducele de Sussex a murit la Palatul Kensington în 1843. În testament a specificat că nu vrea funeralii de stat și a fost înmormântat la cimitirul Kensal Green la 5 mai 1843. Ducesa de Inverness a continuat să locuiască la Palatul Kensington până la decesul său în 1873.

Date personale
Prințul Augustus Frederick
Duce de Sussex
Portret de Louis Gauffier, 1793
Născut	27 ianuarie 1773 Palatul Buckingham, Westminster, Londra
Decedat	21 aprilie 1843 (70 de ani) Palatul Kensington, Londra
Înmormântat	Kensal Green Cemetery[*]
Părinți	George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz
Frați și surori	Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[] Adolphus, Duce de Cambridge
Căsătorit cu	Lady Augusta Murray (c. 1793; an. 1794) Cecilia Underwood, Ducesă de Inverness (c. 1831)
Copii	Augustus d'Este Augusta d'Este
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	duce
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce British prince[*]
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Președinte al Royal Society[*]
Domnie	1830 – 1838
Predecesor	Davies Gilbert[*]
Succesor	Spencer Compton[*]
Membru al Camerei Lorzilor[

1847: Friedrich von Gärtner (10 decembrie 1791, Koblenz – 21 aprilie 1847, Munchen) a fost un arhitect german.
Friedrich von Gärtner
1882: Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindăoani, județul Neamț - d. 21 aprilie 1882, Iași) a fost un filozof, scriitor și ministru român. S-a născut în satul Ghindăoani, comuna Crăcăoani, județul Neamț, la 15 noiembrie 1845, fiind descendent al unei familii de preoți. Chestiunea originilor lui Conta, și dovada faptului că era român, a fost discutată cu lux de amănunte de istoricul ieșean Florin Cîntec, în Memorie și uitare în cultura româna. Cazul Vasile Conta, Iași, Rd. Timpul, 2003. Urmează cursurile Școlii primare de la Tg. Neamț, unde îl are coleg pe Ion Creangă, iar mai apoi Academia Mihăileană sau Gimnaziul Central din Iași, unde a luat bacalaureatul în 1868.
În 1862, întrerupe studiile și însoțește o trupă de actori prin întreaga Moldovă, timp în care scrie o piesă de teatru jucată la Botoșani, iar în 1875 traduce piesa Miss Multon de Adolphe Belot.
În 1864, reia studiile liceale, terminate patru ani mai târziu, în 1868. După absolvire, funcționează ca profesor suplinitor la Catedra de filosofie. În același an, 1868, se înscrie la Facultatea de Drept din Iași.
În octombrie 1869 obține o bursă din partea „Societății pentru încurajarea junimii române la învățătură” („Pogor–Fătu”) și este trimis pentru studii comerciale în Belgia, unde urmează cursurile Institutului de Comerț din Anvers, pe care le încheie în 1871. După obținerea diplomei, în 1871, studiază și dreptul, dobândind, după numai un an, titlul de doctor în drept al Universității din Bruxelles. Revenit în țară, Vasile Conta va practica avocatura și va obține, prin concurs, Catedra de Drept Civil a Universității din Iași. A fost și un mare iubitor și apărător al Basarabiei. Tatăl său, preot de meserie, a început să-și desfășoare cariera preoțească în satul Ghindăoani din județul Neamț. Între anii 1865–1869, pe când era elev în ultimele clase ale Liceului Național din Iași, și-a petrecut vacanțele pe pământul Basarabiei, la Cahul, unde tatăl său, preotul Grigore Conta, era protoiereu, (aici a ajuns după ce a plecat de la Ghindăoani - Neamț). La vremea respectivă, sud-vestul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) aparținea României. Părintele Grigore își începuse cariera preoțească în satul Ghindăoani (com. Balțătești) din județul Neamț. Dar pentru că îi îndemnase pe țărani să-l dea în judecată pe arendașul moșiei la Divanul din Iași, acesta, uzând de prevederile Regulamentului Organic, pe atunci în vigoare în Țările Române, l-a surghiunit din sat. Stabilit la Târgu Neamț, ajunge protoiereu al acestui ținut, apoi, în 1865 a fost numit protoiereu la Cahul. În urma Războiului Crimeii, în 1856 s-a încheiat la Paris pacea prin care, printre alte prevederi favorabile, României i s-au restituit trei județe din sudul Basarabiei. Între acestea era și Cahul. Acestea sunt împrejurările datorită cărora adolescentul Vasile Conta, născut în Ghindăoani din ținutul Neamțului, a avut posibilitatea să-și petreacă vacanțele la Cahul, care era atât de îndepărtat de plaiurile copilăriei sale. La finele acestor vacanțe, petrecute în aceste locuri de câmpie, se simțea atât de bine încât credea că a scăpat definitiv de boala crudă ce-l chinuia (TBC). Conta n-a folosit aceste vacanțe numai în scopul întremării sale fizice ci a desfășurat o remarcabilă activitate culturală din care menționez Culegerea de poezii populare din împrejurimi, pe care le-a strâns într-o colecție intitulată "Cântece basarabene".
Între anii 1870-1872 Eminescu se afla la studii în Viena. Aici Vasile Conta îi trimite "Cântecele basarabene". Mihai Eminescu îi răspunde :
"Mi-ai trimis, domnule Conta, un prieten sincer ca să mă iau în ceasuri lungi și plictisitoare. A fost o revelație pentru mine "Cântecele basarabene". Multe din ele samănă cu cele din Moldova de sus. Ah!, cum aș dori să văd această parte înstrăinată ..."
Conta își va arăta în mod public dragostea pentru Basarabia. După cum se știe, imediat după războiul din 1877, rușii și-au manifestat intenția de a răpi din nou cele trei județe din sudul Basarabiei. Conta, acum profesor universitar și filozof de renume european, își folosește condeiul în apărarea Basarabiei și scrie în acest scop trei articole : „Basarabia”, „Chestia Orientului” și „Viitorul României pregătit de domnul Brătianu și Kogălniceanu”. Toate trei, dar mai ales ultimul, au avut un mare ecou, fiind reproduse în toate ziarele. Traduce și adnotează legi, practică avocatura publică, începând din 1875. În 1875-1876, publică în revista ieșeană Convorbiri literare prima sa lucrare filosofică, Teoria fatalismului, studiu ce apare, în 1877, și în limba franceză, la Bruxelles, apoi Teoria ondulației universale (1877), Încercări de metafizică (1878). Ultima lucrare a fost tradusă, în 1880, în limba franceză, la Bruxelles, cu titlul definitiv Introducere în metafizică.
Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra teoriei fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. El s-a manifestat ca un militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.
A susținut "prelecțiuni populare", organizate sub auspiciile "Junimii", intitulate: "Materialismul", "Fetișismul", "Starea economică" etc., apreciate de mari oameni de cultură, printre care și Mihai Eminescu, pe atunci redactor al "Curierului de Iași" și membru al "Junimii". Deși participant la ședințele "Junimii", și-a păstrat independența de gândire și de acțiune în politică. La Facultatea de Litere, în proiect figura și predarea unui curs de istorie critică a religiilor. Cariera politică a lui Vasile Conta a avut un caracter puternic reformator. În calitate de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, Vasile Conta a propus (fără a avea sprijinul parlamentar necesar), o lege a educației care prevedea profesionalizarea învățământului agricol, industrial, economic; eliminarea religiei din liceele de băieți; înființarea de licee pentru fete și acordarea, pentru acestea, a dreptului de a urma studii universitare; introducerea unui examen de capacitate pentru profesori, în concordanță cu cel francez.^[1]
La 10 aprilie 1881 demisionează din guvern și activează ca membru al Curții de Casație. Bolnav de ftizie, efectuează o ultimă călătorie în Italia, înainte de a muri. Corpul său a fost transportat la Iași, unde i s-au făcut funeralii naționale.
Mormântul lui Vasile Conta de la Cimitirul Eternitatea din Iași.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. Opere:
Teoria fatalismului (1875-1876)
Teoria ondulațiunii universale (1876-1877)
Încercări de metafizică (1879)
Bazele metafizicii (1890).

Lucrările sale filosofice s-au tipărit și în limba franceză la Paris, Bruxelles și Iași, bucurându-se de apreciere dincolo de granițele țării. Filosofia materialistă a lui Vasile Conta, ideile lui ateiste au avut un ecou în țară, în cercurile progresiste ale vremii, găsind adepți printre oamenii de știință, ca și în rândurile tinerilor; pentru unii dintre aceștia ea a constituit o punte de trecere spre concepția marxistă. Operele sale filosofice principale, publicate în timpul vieții sau postum, au apărut atât în românește cât și în franceză, mai toate bucurându-se de prefețe sau recenzii elogioase ale unor mari gânditori români și străini. Astfel, Teoria fatalismului, apărută în românește în anii 1875-1876, va fi tradusă în limba franceză de Dumitru Rosetti-Tescanu, cu o prefață de L. Büchner, va apărea la Paris în 1895; Originea speciilor, apărută în Convorbiri literare în anul 1877, va fi tipărită în limba franceză în 1888, la Iași; Încercări de metafizică (1879) va apărea și în franceză, la Bruxelles, în 1880 cu titlul Introduction a la Métaphysique . Postum vor apărea: Bazele metafizicii (în limba franceză, în traducerea lui D. Rosetti-Tescanu cu titlul Les fondaments de la métaphysique, Paris, 1890); Întâiele principii care alcătuiesc lumea (în limba franceză cu titlul Premiers principes composant le monde , 1888, Iași) ș. a. Prima ediție a operelor complete ale lui Vasile Conta apare în 1914, coordonată de Octav Minar, la editura C. Sfetea, București, și cuprinde, pe lângă operele menționate, scrisori, acte și manuscrise inedite (poezii, cugetări, discursuri parlamentare, articole politice, studii juridice, proiecte de lege și regulamente, însemnări, note explicative). Sunt publicate, în această ediție, scrisorile primite de Vasile Conta de la L. Büchner. Ch. Darwin, E. Haeckel, O. Liebmann, E. Tylor, E. Zeller, H. Ulvici, E. Reich, J. Lubbock, B. Müller, N. Morisson, H. Delboeuf, Eltlruh. Între edițiile operelor filosofice ale lui Vasile Conta se numără: Opere filosofice (Editura Cartea Românească, București, 1922, ediție îngrijită de Nicolae Petrescu); Opere filosofice (ediție îngrijită de N. Gogoneață, Editura Academiei, 1967); Scrieri filosofice alese (ediție îngrijită de Nicolae Gogoneață, Editura Minerva, București, 1975) ș.a. Lucrările lui V. Conta au fost recenzate de numeroase reviste străine de prestigiu printre care: Revue Philosophique, La Critique Philosophique, La Revue de Belgique, Athaeneum, Menschentum, Journal d’Hygiene ș.a. De o mare atenție se vor bucura în țară operele filosofului român din partea lui Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi, I. Nădejde etc. care vor puncta elogios realizările lui V. Conta nu numai în filosofie, dar și în conferințe publice, articole și discursuri parlamentare.

În istoria filosofiei românești, opera lui Vasile Conta a înscris o pagină memorabilă, aducând din nou - după lucrările lui Dimitrie Cantemir și Nicolae Bălcescu - cultura noastră pe arena științifică europeană. Scrierile lui Vasile Conta prezintă un moment important în evoluția gândirii românești. Materialismul său este o expresie a ideologiei elementelor radicale ale burgheziei românești din deceniul al VIII-lea și al secolului al XIX-lea. Gândirea sa filosofică s-a format, în condițiile orientării materialiste a științelor naturii în România, sub influența materialismului francez, a materialismului vulgar și a cuceririlor științelor naturii, în special a darwinismului.

Vasile Conta a încercat să realizeze o sinteză materialistă a marilor descoperiri făcute de științele naturii în secolul al XIX-lea, elaborând o teorie generală a evoluției pe care a intitulat-o "Teoria ondulațiunii universale". Evoluționismul lui Vasile Conta are, în ansamblu, un caracter mecanicist, dar cu toate acestea, concepția lui conține și unele elemente dialectice. În domeniul sociologiei, Vasile Conta a suferit influența lui Herbert Spencer, adoptând necritic "teoria organicistă".

A fost cel dintâi filosof român care a pus bazele «unui sistem filosofic propriu, original. Influențat de empirismul englez, pozitivismul francez și materialismul german, atacă chestiunile de bază ale epistemologiei, punând la baza cunoașterii experiența, în concepția sa, materia se metamorfozează neîncetat, luând forme niciodată identice unele cu altele, întreaga existență se supune "mișcării ondulatorii", care apare astfel ca o "lege fatală", adică necesară, a universului. Ca filosof determinist, afirmă că toate fenomenele de care se ocupă'"științele pozitive" sunt "regulate de către legi inflexibile". Respingând liberul arbitru, exclude deplina , libertate a voinței. ("Prin urmare, nu există nimic din tot ceea ce s-a numit voință liberă omenească sau dumnezeiască").

În concepția sa, există un determinism universal, care se manifestă în toate domeniile: natură, conștiință, economie și viața socială. Determinismul social este explicat prin apelul la datele istoriei, economiei și ale statisticii. Istoria este o știință care ne arată "legătura de cauză și efect sau legătura de evoluțiune ori metamorfozare ce există între faptele sociale ce se succedă în curgerea vremii". Ea a încetat de a mai fi "o poveste a faptelor eroice ale unor oameni de seamă", care acționau "după bunul lor plac", istoria căutând acum legi, legăturile dintre "faptele sociale". Dezvoltarea, progresul sunt rezultat al mișcării ondulatorii, care se înfăptuiește prin apariția și dispariția formelor materiale deosebite calitativ unele de altele; pe calea înlăturării vechilor forme materiale și a apariției unor forme noi, mai perfecte, pe calea luptei noului cu vechiul, în succesiunea permanentă din procesul evoluției formelor materiale, fiecare fenomen dispare odată co apariția altui fenomen mai perfect, exemple fiind luate din dezvoltarea ideilor sau procesul adevărului. Izvorul dezvoltării se află în interiorul fenomenelor, "în fiecare ființă vie, evoluțiunea complexivă rezultă mai cu seamă din echilibrul și lupta forțelor interne, adică a acelor forțe care se nasc din interiorul forțelor ce evoluează".

Vasile Conta este de asemenea reprezentantul uneia dintre cele mai virulente și devastatoare forme de naționalism și xenofobie. Este pentru revizuirea celebrului articol 7 care garanta cetățenia română etniilor conlocuitoare, în special evreilor, și susține teorii rasiste pentru purificarea națiunii de elementele alogene. În 4 septembrie 1879 ține un discurs în camera deputaților în care cere oferirea cetățeniei române doar acelor ”elemente” care se amestecă cu etnia română (excluzându-i aici pe turci și pe evrei). Tot el afirmă că „dacă nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca națiune“ și reprezintă una dintre cele mai cunoscute influențe rasiste asupra gândirii lui Zelea Codreanu

Date personale
Vasile Conta

Născut	15 noiembrie 1845 Ghindăoani, Neamț, România
Decedat	21 aprilie 1882 (36 de ani) București
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Frați și surori	Ana Conta-Kernbach
Cetățenie	România
Etnie	români
Ocupație	filozof
Activitate
Alma mater	Universitatea din Iași
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Lucrări remarcabile	Teoria fatalismului Teoria ondulațiunii universale Încercări de metafizică Bazele metafizicii

1892: Alexandrine, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin (23 februarie 1803 – 21 aprilie 1892) a fost fiica regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a reginei Frederica Louisa de Hesse-Darmstadt. Prin căsătoria cu Paul Frederick, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin a devenit Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin.

Date personale
Alexandrine a Prusiei
Prințesa Alexandrine, pictură de Friedrich Wilhelm Schadow.
Nume la naștere	Friederike Wilhelmine Alexandrine Marie Helene
Născută	23 februarie 1803 Berlin, Prusia
Decedată	21 aprilie 1892 (89 de ani) Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
Înmormântată	Schwerin Cathedral[*]
Părinți	Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Louise de Mecklenburg-Strelitz
Frați și surori	Charlotte a Prusiei Prințesa Louise a Prusiei Wilhelm I al Germaniei Prințul Carol al Prusiei Prințul Albert al Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei
Căsătorită cu	Paul Frederick, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
Copii	Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducesa Louise Ducele Wilhelm
Cetățenie	Imperiul German[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Mecklenburg-Schwerin
Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin
Domnie	1 februarie 1837 – 7 martie 1842

1905: Nicu I. Constantinescu (născut Nicu Chințescu^[1]; n. 1840, Craiova, Țara Românească — d. 21 aprilie 1905) a fost un politician român de orientare liberală, primar al orașului Buzău de 5 ori (între 1883-1888, 1889-1890, 1890-1892, 1895-1899 și 1901-1905) și deputat din partea PNL în mai multe legislaturi. În calitate de primar al orașului Buzău, întrucât primăria nu avea un sediu propriu, Constantinescu a comandat construirea în centrul orașului a Palatului Comunal,^[3] care este și astăzi clădirea-simbol a Buzăului. De asemenea, a asanat și a pavat oborul și a construit Bulevardul Parcului, cunoscut astăzi sub numele de Bulevardul Nicolae Bălcescu, care lega centrul orașului de Parcul Crâng. În timpul mandatelor sale s-au construit sedii pentru mai multe școli, inclusiv pentru liceul Al. Hâjdeu, astăzi denumit Colegiul Național B.P. Hasdeu.

Date personale
Nicu Constantinescu
Bustul lui Nicu Constantinescu, în fața Școlii nr. 1 din Buzău, aflată pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, stradă amenajată în timpul mandatelor sale
Născut	1840 Craiova, Țara Românească
Decedat	21 aprilie 1905 (65 de ani)
Ocupație	politician
Primar al Buzăului
În funcție 1883 – 1888
În funcție 1889 – 1890
În funcție 1890 – 1892
În funcție 1895 – 1899
În funcție 1901 – 1905

Partid politic	Liberal

1910:Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, n. 30 noiembrie 1835, Florida[*], Missouri, SUA – d. 21 aprilie 1910, Redding[*], Connecticut, SUA)^[19] a fost un scriitor, publicist, antreprenor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur.

În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul și buna sa dispoziție, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziția Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrități, între care autorul și criticul literar William Dean Howells, politicianul și autorul Booker T. Washington, inginerul și inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller și magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost „părintele literaturii americane”^[20].

Twain a murit în 1910 și este înmormântat la Elmira, statul New York. Samuel Langhorne Clemens s-a născut în localitatea Florida, statul Missouri, într-un hambar, fiul lui John Marshall Clemens (13 august 1798 – 24 martie 1847) și Jane Lampton Clemens (18 iunie 1803 – 27 octombrie 1890), al șaselea din șapte copii. Se spune că a avut o copilărie nefericită. Doar un frate și o soră au ajuns la vârsta maturității, și anume Orion Clemens (17 iulie 1825 - 11 decembrie 1897), respectiv Pamela (19 septembrie 1827 - 31 august 1904). Una din surorile sale, Margaret (31 mai 1830 - 17 august 1839) a decedat când Samuel avea patru ani, iar fratele său Benjamin (8 iunie 1832 - 12 mai 1842) a murit trei ani mai târziu. Alt frate mai mare, Pleasant (1828 - 1829), nu a trăit decât trei luni. Samuel a avut și un frate mai tânăr, Henry Clemens (13 iulie 1838 - 21 iunie 1858).

Vas cu zbaturi pe Mississippi

Când Samuel avea patru ani, familia s-a mutat la Hannibal, un oraș portuar pe fluviul Mississippi, care mai târziu a servit ca inspirație pentru orașul fictiv St. Petersburg din „Aventurile lui Tom Sawyer” și „Huckleberry Finn”. Missouri s-a numărat printre statele americane în care sclavia a fost legală din 1821, și de la o vârstă fragedă Twain a fost expus sclaviei, temă pe care a explorat-o în operele sale. Ca amănunt interesant, Twain a fost daltonist, fapt care i-a stimulat discuțiile ironice din cercurile sociale de atunci. În 1847, când Twain avea unsprezece ani, tatăl său s-a îmbolnăvit de pneumonie și a decedat în luna martie din același an. La scurt timp după aceea, Twain și-a găsit de lucru ca ucenic la un tipograf; la vârsta de șaisprezece ani a început să scrie articole amuzante și schițe. La optsprezece ani a plecat din Hannibal, lucrând ca tipograf la New York, Philadelphia, St. Louis și Cincinnati.

La 22 de ani, Twain s-a întors în Missouri. În timpul unei călătorii la New Orleans pe fluviul Mississippi, pilotul vasului, pe nume „Bixby”, l-a inspirat pe Clemens să devină pilot de vas cu zbaturi, meserie care, pe atunci, era una din cele mai bine plătite profesii din America.

Datorită faptului că vasele cu zbaturi din acea perioadă erau construite dintr-un lemn foarte uscat și ușor inflamabil, nu se foloseau nici un fel de lămpi sau felinare pentru iluminat, ceea ce făcea deplasarea foarte dificilă în timpul nopții. Piloții erau nevoiți să cunoască cursul fluviului în cele mai mici detalii pentru a putea opri la sutele de porturi și pontoane de pe maluri. Clemens a studiat cu meticulozitate cursul fluviului pe o distanță de aproximativ două mii de mile (3200 km) timp de mai bine de doi ani până a primit brevetul de pilot în 1859. În timp ce se pregătea pentru obținerea licenței de pilot, Samuel l-a convins pe fratele său mai tânăr, Henry Clemens, să lucreze împreună cu el pe Mississippi. Henry a fost ucis la data de 21 iunie 1858, când vasul pe care servea a explodat. Samuel s-a autoînvinovățit pentru moartea fratelui său și s-a considerat responsabil pentru tot restul vieții sale. În ciuda acestui fapt, a continuat să lucreze ca pilot pe fluviu până la izbucnirea Războiului civil din America în 1861, când traficul de pe Mississippi a fost mult redus.

Missouri, deși stat sclavagist și considerat ca făcând parte din Sud, nu a făcut parte din Statele Confederate ale Americii și a rămas loial Uniunii. Când a început războiul, Twain și prietenii săi au format o miliție confederată (eveniment descris în 1885 în nuvela „The Private History of a Campaign That Failed”), dar nu au fost implicați în acțiuni militare și miliția s-a destrămat după două săptămâni. Prietenii săi s-au înrolat în armata confederată; Twain s-a alăturat fratelui său Orion, care fusese numit secretar al guvernatorului statului Nevada, și a plecat spre vest. Au călătorit mai bine de două săptămâni într-o diligență peste Marile Câmpii și Munții Stâncoși până la orașul minier Virginia City, statul Nevada. Aceste aventuri în „Vestul Sălbatic” au contribuit semnificativ la formarea sa ca scriitor și au format baza celui de-al doilea roman al său, „Roughing It” (în traducere românească „Sub cerul liber”).

Mark Twain în tinerețe

Ajuns în Nevada, Twain a devenit miner, sperând să se îmbogățească descoperind argint. A petrecut mult timp în tabăra minieră alături de tovarășii săi - încă o experiență de viață de care s-a folosit în activitatea literară. După eșecul ca miner, a găsit de lucru la un ziar din Virginia City numit „the Daily Territorial Enterprise”. Acolo a început să folosească pseudonimul literar „Mark Twain”. În 1867, călătorind prin Europa și Orientul Mijlociu (eveniment aflat la baza colecției de scrisori de călătorie The Innocents Abroad), Twain l-a cunoscut pe Charles Langdon, care i-a arătat o fotografie a surorii sale, Olivia. Twain susține că s-a îndrăgostit la prima vedere; abia în anul următor a cunoscut-o pe Olivia. Cei doi s-au logodit în 1869 și s-au căsătorit în februarie 1870, la Elmira, New York. După ce s-au stabilit la Buffalo, Olivia a născut un băiat, Langdon, care din nefericire a murit de difterie la vârsta de un an și șapte luni. Twain și soția au mai avut trei fiice: Susy, Clara și Jean Clemens. Căsnicia lor a durat timp de 34 de ani, până la decesul Oliviei în 1904.

Twain a trăit mai mult decât Jean și Susy. El a trecut printr-o perioadă de depresie profundă, începută în 1896, pe când se afla într-un turneu de lecturi în Anglia, la aflarea veștii că fiica sa favorită, Susy, a murit de meningită. Decesul soției, precum și decesul altei fiice, Jean, la 24 decembrie 1909, i-a adâncit depresia.^[21]

În 1909, Twain este citat ca spunând:^[22]

„Am sosit cu Cometa Halley în 1835. Va apărea din nou la anul, și mă aștept să mă duc cu ea. Ar fi cea mai mare dezamăgire a vieții mele dacă nu mă duc cu cometa lui Halley. Atotputernicul a spus, fără îndoială: «Aici sunt ciudații ăștia doi, fără rost; au sosit împreună, trebuie să plece împreună».”

Samuel Langhorne Clemens - Mark Twain - a murit de angină pectorală la 21 aprilie 1910 în Redding, Connecticut. La aflarea veștii, președintele Statelor Unite, William Howard Taft a declarat:^[23]

„Mark Twain a dat bucurie -- distracție cu adevărat intelectuală -- la milioane de oameni, iar operele sale vor continua să facă plăcere altor milioane din generațiile următoare... Umorul său a fost american, dar el a fost aproape la fel de apreciat de englezi și alte nații ca și de conaționalii săi. El a creat o parte trainică a literaturii americane.”

Mark Twain a fost înmormântat lângă soția sa în cimitirul Woodlawn din Elmira, statul New York

Date personale
Mark Twain
Mark Twain
Nume la naștere	Samuel Langhorne Clemens
Născut	30 noiembrie 1835^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[14]^[15]^[13]^[16]^[17] Florida[*], Missouri, SUA
Decedat	21 aprilie 1910 (74 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[18]^[12]^[13]^[15]^[13]^[16]^[17] Redding[*], Connecticut, SUA
Înmormântat	Woodlawn Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	John Marshall Clemens[*]
Frați și surori	Orion Clemens[*]
Căsătorit cu	Olivia Langdon Clemens[*] (din februarie 1870)
Copii	Susy Clemens[] Clara Clemens[] Jean Clemens[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	americani[*]
Religie	ateism
Ocupație	jurnalist romancier[] autobiograf[] profesor umorist[] scriitor de literatură pentru copii[] memorialist de călătorie[] autor aphorist[] scriitor de literatură științifico-fantastică[] scriitor prozator[] publicist
Activitate
Pseudonim	Mark Twain, Sieur Louis de Conte
Limbi	limba engleză^[1] limba germană
Opere semnificative	Aventurile lui Huckleberry Finn Aventurile lui Tom Sawyer

1918 - Primul război mondial – Baronul Manfred von Richthofen, cunoscut drept „Baronul roșu” a fost ucis într-o confruntare aviatică.
Manfred von Richthofen (1892 – 1918) – foto: ro.wikipedia.org
Manfred von Richthofen (Freiherr Manfred Albrecht von Richthofen) (n. 2 mai 1892 în „Breslau” azi -Wroklaw d. la 21 aprilie 1918 în la Vaux-sur-Somme in Franta ), a fost un pilot de elită german in timpul primului razboi mondial avand la activ doborarea în timpul războiului celui mai mare numar de avioane de vânătoare inamice. A fost supranumit „Der Rote Baron”(Baronu rosu) , deoarece zbura cu un avion de culoare roşie.
Richthofen a fost numit de englezi „Baronul roşu” iar de francezi „Le Diable Rouge“ (Demonul roşu). Se pare Manfred von Richthofen a murit din cauza unei împuşcături venite de la sol, in timpul unei lupte aeriene . La 21 aprilie 1918 a fost îmormântat de britanici cu toate onorurile militare.In timpul carierei sale militare a avut un numar de 80 de victorii confirmate în lupta.

1918: Frederic al II-lea (germană Herzog Friedrich II von Anhalt) (19 august 1856 - 22 aprilie 1918) a fost Duce de Anhalt din 1904 până în 1918.

Date personale
Frederic al II-lea
Duce de Anhalt
Frederic al II-lea, Duce de Anhalt
Nume la naștere	Leopold Friedrich Eduard Karl Alexander
Născut	19 august 1856 Dessau, Anhalt
Decedat	21 aprilie 1918 (61 de ani) Ballenstedt, Anhalt
Înmormântat	Ziebigk[*]
Părinți	Frederic I, Duce de Anhalt^[1] Antoinette de Saxa-Altenburg^[1]
Frați și surori	Prințesa Elisabeth de Anhalt Prințesa Alexandra de Anhalt Aribert de Anhalt Eduard, Duce de Anhalt Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt
Căsătorit cu	Prințesa Marie de Baden
Cetățenie	Imperiul German[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Ascania
Duce de Anhalt
Domnie	24 ianuarie 1904 – 21 aprilie 1918
Predecesor	Frederic I
Succesor	Eduard

1922: Louis Duchesne (n. 13 septembrie 1843, Saint-Servan, Ille-et-Vilaine, Franța - d. 21 aprilie 1922, Roma), pe numele său complet: Louis-Marie-Olivier, Duchesne, teolog și istoric francez. S-a născut dintr-o familie de pescari bretoni; tatăl său s-a și pierdut pe mare la câțiva ani după nașterea sa. Deși orfan, Louis a studiat mai întâi la Colegiul Saint-Servan, iar apoi la Seminarul mic din Saint-Méen și la Colegiul Saint-Charles de Saint-Brieuc.

După o scurtă ezitare, dacă să facă sau nu o carieră științifică, s-a decis și a intrat în Seminarul mare (cu grad universitar) din Saint-Brieuc, de unde mai apoi a fost trimis în Italia, la Roma, să-și desăvârșească studiile teologice. La întoarcerea în Franța, în 1867, a fost hirotonit preot. Din același an până în 1871, a activat profesor la Colegiul Saint-Charles din Saint-Brieuc. În 1871 s-a transferat la Paris ca să urmeze cursurile la L'École des Carmes și la L'École des hautes études.

În 1873 a fost numit membru al Școlii franceze de la Roma, care chiar în acea perioadă se organiza ca secție a Școlii franceze de la Atena. Cu acest titlu el a fost însărcinat cu misiuni arheologice în Epir, în Tesalia, la Muntele Athos și în Asia Mică. El, însă, cel s-a dedicat în special istoriei antice a Bisericii (mai ales la Roma și în Galia/Franța), temă pe care a argumentat-o și a susținut-o și în teza lui de doctorat, pe care l-a luat în 1877, la Paris cu cel mai mare succes.

În ciuda refuzului său, în ianuarie 1877 a fost numit la catedra de istorie bisericească la Institutul Catolic, care tocmai fusese creat. Cursurile lui, foarte critice – mai ales cu privire la încreștinarea francilor și la originea Bisericii în Galia –, au provocat dispute aprinse și mari împotriviri, ceea ce l-a și făcut să părăsească catedra de la Facultatea de teologie în 1883 (chiar dacă și după această dată a continuat să țină un curs de istorie bisericească la L'École supérieuré des lettres încă 2 ani; până în 1885).

Din 1887 a predat istorie la L'École des hautes études, mai întâi ca maestru conferențiar, iar din 1892 ca director al studiilor.

După cum se poate vedea, a fost un istoric „sine ira et studio”. Deși operele sale i-au adus recunoaștere și prețuire (la cele spuse mai pot fi adăugate și faptul că a fost distins cu Legiunea de Onoare; a fost onorat și a lucrat pentru mai multe academii europene, cum ar fi cea din Bonn, din Göttingen, Roma și Torino; a fost onorat cu invitația și vizita din 26 ianuarie 1911 a ilustrului Étienne Lamy ca și în 1920, când mareșalul Lyautey i-a răspuns cu bunăvoință la invitație și l-a vizitat acasă la el), în egală măsură i-au adus neliniște și suferință (aspra judecată din partea ierarhiei bisericești, care i-a considerat opera prea modernistă și i-a pus-o la Index).

A plecat să-l întâlnească pe Domnul, pe care l-a slujit, în ziua de 21 aprilie 1922, la Paris.

Date personale
Louis Duchesne
Louis Duchesne
Născut	13 septembrie 1843^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Saint-Servan[*], Franța
Decedat	21 aprilie 1922 (78 de ani)^[1]^[2]^[8]^[4]^[5]^[6]^[7] Roma, Italia^[9]
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	lingvist[] istoric bisericesc[] istoric profesor[] preot catolic[]
Activitate
Alma mater	Institut Catholique de Paris[] École pratique des hautes études[]
Organizație	Institut Catholique de Paris[] École pratique des hautes études[] French School of Rome[*]
Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*] doctor honoris causa al Universității Jagiellone din Cracovia[

1946: John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunțat keɪnz) (n. 5 iunie 1883, Cambridge — d. 21 aprilie 1946) a fost economist britanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice și economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenționiste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale și monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice și boom-urilor economice. Este considerat de mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toți morți” este încă citată. John Maynard Keynes a fost fiul lui John Neville Keynes, un lector de economie de la Universitatea din Cambridge și al Adei Florence Brown, o autoare de succes și o reformistă în domeniul social. Fratele său mai tânăr, Geoffrey Keynes (1887-1982) a fost chirurg și bibliofil, iar sora sa mai tânără, Margaret (1890-1974), a fost căsătorită cu fiziologul Archibald Hill, câștigător al Premiului Nobel.

Keynes a fost foarte înalt, atingând înălțimea de 198 cm. A avut o legătură serioasă între anii 1908 șo 1915 cu pictorul Duncan Grant, membru al grupului Bloomsbury. A continuat să îl susțină financiar pe Grant pe parcursul întregii vieți a acestuia. Keynes a întâlnit-o în octombrie 1918 pe Lydia Lopokova, o binecunoscută balerină rusoaică. Cei doi s-au căsătorit și din cele mai multe relatări a reiese că cei doi au avut parte de un mariaj fericit. Din motive medicale, cei doi nu au putut avea copii, deși ceilalți doi frați ai lui au avut copii.

Keynes a fost în cele din urmă un investitor de succes, construindu-și o avere privată substanțială. A fost aproape ruinat în urma crahului bursier din 1929, însă și-a recuperat într-un timp scurt averile. De-a lungul vieții i-a plăcut să colecționeze cărți, de exemplu colecționând și protejând multe dintre lucrările lui Isaac Newton. A fost interesat de literatură în general și de dramă în special, sprijinind financiar teatrul Cambridge Arts, ceea ce a permis instituției să devină, cel puțin pentru un timp, o mare scenă britanică din afara Londrei.

Keynes a avut o reputație de temut ca participant la discuții talentat, iar Friedrich von Hayek a refuzat cu diferite ocazii să discute personal probleme economice cu el. Totuși, după ce a citit cartea lui Hayek, The Road to Serfdom Keynes a afirmat După părerea mea este o carte mare.... Moral și filosofic sunt de acord cu ea aproape în întregime: și nu numai de acord cu ea, ci de acord pe deplin. Hayek a afirmat despre Keynes că acesta a crezut despre el că este încă în mod fundamental un liberal englez clasic și că nu a fost foarte conștient de cât de mult s-a îndepărtat el de liberalul englez clasic. Ideile lui de bază erau încă cele ale libertății individuale. El nu s-a gândit destul de sistematic, pentru a vedea conflictele.^[17] Bertrand Russell l-a numit pe Keynes cea mai inteligentă persoană pe care a întâlnit-o vreodată, comentând: De fiecare dată când am discutat cu Keynes am simțit că mi-am luat viața în mâini. Keynes a beneficiat de o educație aleasă la institute de elită cum ar fi Eton unde a studiat matematica, clasicii și istoria și la King's College din Cambridge unde a studiat matematica, însă fiind interesat de politică a studiat domeniul economiei, avându-i ca profesori pe Arthur Cecil Pigou și pe Alfred Marshall.

Keynes a acceptat un post de lector în economie, la Cambridge, post fondat personal de Alfred Marshall, poziție din care a început să își formeze o reputație proprie. Curând a fost desemnat pentru un post la "Royal Commission on Indian Currency and Finance" unde și-a arătat considerabilul său talent în aplicarea teoriei economice problemelor practice. Experiența sa a fost cerută în timpul Primului Război Mondial. El era un sfătuitor al cancelarului Ministerului de Finanțe. Printre responsabilitățile sale erau desemnarea tipurilor de credite existente între Marea Britanie si aliații săi continentali. Supus încercărilor, "stăpânirea de sine și calmul său au devenit legendare", în cuvintele lui Robert Lekachman, ca atunci când a reușit să pună împreuna -cu dificultate- o mică rezervă de pesete Spaniole și le-a vândut pe toate pentru a sparge piața: a reușit, iar pesetele au devenit mai rare și mai scumpe. Keynes a fost conducător de discuții la reforma sistemului monetar mondial în Bretton Woods (1944), nu a putut însă să se opună poziției americanului Harry Dexter White. Printre altele – în memoria lui Silvio Gesells – el a adus în discuție o monedă de circulație internațională pe nume Bancor.

În mod special, numele său este asociat de cele mai multe ori cu teoria sa economică, respectiv cu recomandarea sa vehementă ca statul să se implice în evenimentele economice, asemeni teoriei lui Bobzien. Conform lui Keynes, statul trebuie să întrebuințeze măsuri politico-fiscale și monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală expansivă, pentru ca șomajul sa fie redus. În timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute (surplus saving). Fluctuațiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.

Ideile sale au pus fundamentul keynesianismului de astăzi și au fost dezvoltate în decursul timpului de economiști ai școlii keynesiene, deși în prezent, pentru explicarea efectelor pe termen lung, ele sunt judecate cu scepticism de aderenții neo-liberalismului.

De fapt, mesajul operelor sale este acela că ideile microeconomice pot fi complet false în context macroeconomic. Din punct de vedere al conținutului, Keynes are o încredere specială în puterea de conducere a conjuncturii interne.

Din punct de vedere academic, keynesianismul este o compoziție formată din neoclasic și înțelegere keynesiană. Pentru el economia de piață este ținută în frâu doar prin politica economică statală. Keynes a diagnosticat incompetența fundamentală a economiei de piață de a garanta societății o dezvoltare stabilă.

Deoarece Keynes recomanda intervenționismul, în 1930 a simpatizat cu fascismul italian, afirmând că intervenționismul statului fascist, asemănat unui paznic de noapte, ar oferi cele mai bune condiții pentru implementarea ideilor sale.

În teoria sa despre multiplicator a luat ideile fiziocrației lui François Quesnay.

Date personale
John Maynard Keynes
John Maynard Keynes
Născut	5 iunie 1883^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12] Cambridge, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[13]^[14]
Decedat	21 aprilie 1946 (62 de ani)^[1]^[15]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12] Firle[], Lewes[], Regatul Unit
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	John Neville Keynes[] Florence Ada Keynes[]
Frați și surori	Margaret Neville Keynes[] Geoffrey Keynes[]
Căsătorit cu	Lydia Lopokova[*] (din 4 august 1925)^[16]
Cetățenie	Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	economist matematician politician filozof profesor[] diplomat autor de non-ficțiune[] om de afaceri
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Alma mater	Eton College[] King's College[] Universitatea Cambridge
Organizație	Universitatea Cambridge
Partid politic	Partidul Liberal[*]
Premii	Companion of the Order of the Bath[] Adam Smith Prize[] Ordinul Bath Fellow of the Econometric Society[] Fellow of the British Academy[

1956 - A decedat compozitorului roman stabilit in Franta, Stan Golestan.
Stan Golestan (1875 – 1956) - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Stan Golestan (* 7 iunie 1875, Vaslui – † 21 aprilie 1956, Paris) a fost un compozitor român. A primit premiul pentru compoziție George Enescu în 1915. Devine critic muzical pentru revista Figaro, lucrând în paralel ca profesor de compoziție la „Școala de Muzică din Paris” – L’Ecole Normale de musique. Muzica sa este in majoritate inspiratǎ din folclorul românesc.

1961: Prințesa Isabelle Marie Laure Mercédès Ferdinande d'Orléans (7 mai 1878 - 21 aprilie 1961) a fost membră a familiei regale franceze orleaniste și, prin căsătorie, Ducesă de Guise.

Castelul Eu, locul nașterii Prințesei Isabelle Marie d'Orléans

S-a născut la Eu, Franța, ca al cincilea copil și a treia fiică a Prințului Filip, Conte de Paris și a Infantei Maria Isabel a Spaniei. Tatăl ei a fost pretendent orléanist la tronul Franței sub numele de Filip al VII-lea.

Prințesa Miou, după cum era numită de familia sa, și-a petrecut primii ani în Normandia, lângă părinții săi, contele și contesa de Paris. În 1886, când avea doar opt ani, legea exilului votată de guvernul celei de-a Treia Republicii a afectat membrii familiei sale. Tânăra Isabelle a părăsit castelul Eu pentru a merge cu părinții și frații săi la Casa Stowe din Marea Britanie, și la Villamanrique de la Condesa, Spania. După aceea, prințesa s-a putut întoarce din când în când în Franța, deoarece legea exilului a afectat în principal capetele caselor regale din Franța și moștenitorii lor direcți, iar femeile erau excluse din linia de succesiune prin Legea Salică.

Isabella a fost educată într-un mediu select, în care cultura și mai ales istoria, au jucat un rol important. Crescând, prințesa a devenit o femeie frumoasă, lucru care i-a permis, ajutată fiind și de calitatea de șef al Casei regale deținut de tatăl ei, să aibă mai mulți pretendenți. Dintre aceștia, cel mai notabil a fost viitorul rege Albert I al Belgiei, care a trebuit să renunțe în fața opoziției unchiului său, regele Leopold al II-lea, ce se temea de reacțiile de la Paris față de o căsătorie cu fiica unui pretendent exilat. La 30 octombrie 1899 Isabelle s-a căsătorit la Twickenham cu vărul ei primar, Prințul Jean, Duce de Guise (1874–1940). Jean era fiul prințului Robert, duce de Chartres (1840–1910) și a soției acestuia, Françoise d'Orléans (1844–1925).

Timp de mai mulți ani cuplul a trăit la Paris și la moșia lor de la Nouvion-en-Thiérache. Dar, în concordanță cu renumele familiei lor^[2], "familia Guise" s-a plictisit de Europa. De aceea, la un an după ce a dat naștere ultimului lor copil în 1909, cuplul a mers în Maroc și anul următor s-au stabilit acolo sub numele d’Orliac. Apoi, Prințul și Prințesa au dobândit în regiunea Larache un conac (astăzi hôtel Riad) și un vast domeniu unde au practicat o agricultură modernă.

În 1912, când Maroc a devenit prorectorat franco-spaniol, reședința de la Larache a trecut regimului spaniol în timp ce domeniile Maarif au trecut sub control francez.

După moartea fratelui Isabellei, Philippe de Orléans (1869–1926), și ridicarea soțului ei în rang de șef al Casei d’Orléans, Prințul și Prințesa au trăit în Europa. Ei s-au instalat la Manoir d’Anjou în Belgia de unde au condus mișcarea monarhistă franceză, cu ajutorul scriitorului și politicianului Charles Maurras și a "Action française".

Cuplul a avut patru copii:

Prințesa Isabelle de Orléans (1900–1983). Căsătorită prima dată cu Bruno, Conte de Harcourt (1899–1930) și a doua oară cu Pierre Murat, Prinț Murat în 1934.
Prințesa Françoise de Orléans (1902–1953). Căsătorită cu Prințul Christopher al Greciei în 1929. El a fost fiul regelui George I al Greciei și a reginei Olga. Ei au fost părinții Prințului Mihail al Greciei.
Prințesa Anne de Orléans (1906–1986). S-a căsătorit cu Amadeo de Savoia-Aoste, Duce de Aoste în 1927.
Prințul Henri, Conte de Paris (1908–1999). S-a căsătorit cu Prințesa Isabelle de Orléans-Braganza în 1931.

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial "ducele" și "ducesa de Guise" s-au întors pe domeniile lor marocane, însă "ducele" nu a suportat înfrângerea franceză din 1940 și a murit la puțin timp după începutul ocupației naziste. "Ducesa" a continuat cu acțiunile sale caritabile, vizitând regulat pe cei săraci și cu gestionarea în special a "Casei del Niño", un ajutor dedicat copiilor săraci, instituție fondată de ea.

Prințesa Isabelle a murit la Larache, Maroc, la vârsta de 82 de ani.

Date personale
Prințesa Isabelle de Orléans
Ducesă de Guise

Nume la naștere	Isabelle Marie Laure Mercédès Ferdinande d'Orléans
Născută	7 mai 1878 Eu, Franța
Decedată	21 aprilie 1961 (82 de ani) Larache, Maroc
Părinți	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
Frați și surori	Ferdinand, Duce de Montpensier Philippe de Orléans Amélie de Orléans Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Louise de Orléans
Căsătorită cu	Prințul Jean, Duce de Guise
Copii	Prințesa Isabelle, Contesă de Harcourt Françoise, Prințesă Christopher a Greciei Prințesa Anne, Ducesă de Aosta Prințul Henri, Conte de Paris
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans

1965 - A murit arhitectul roman Petre Antonescu (a proiectat printre altele Arcul de Triumf, cladirea Ministerului Lucrarilor Publice, azi Primaria Capitalei); (n. 1873).
Petre Antonescu (1873 – 1965) - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Petre Antonescu (n. 29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – d. 22 aprilie 1965, București) a fost un arhitect, pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice și academician român, care s-a impus printre personalitățile de frunte ale școlii de arhitectură românească, marcând activitatea arhitecturală din prima jumătate a secolului al 20-lea prin promovarea unui stil arhitectural neo-românesc. În 1945 a fost ales membru titular al Academiei Române.

1967: André-Louis Danjon (n. 6 aprilie 1890,^[1]^[2]^[3]^[4] Caen, Franța – d. 21 aprilie 1967,^[1]^[3]^[4] Paris, Franța) a fost un astronom francez născut în Caen. Părinții acestuia au fost Louis Dominique Danjon și Marie Justine Binet. Danjon a conceput o metodă de măsurare a „luminii Pămăntului” pe Lună folosind un telescop în care o prismă împarte imaginea Lunii în două imagini identice parte cu parte. Prin ajustarea unei diafragme cu scopul de a diminua una dintre imagini până când porțiunea însorită avea aceeași luminozitate aparentă ca și porțiunea luminoasă pe imaginea neajustată, a putut cuantifica ajustarea diafragmei și astfel a obținut o măsură reală pentru luminozitatea luminii Pămăntului. El a înregistrat măsurătorile folosind metoda sa (cunoscută acum ca Scala Danjon, pe care zero echivalează cu o Lună foarte puțin vizibilă) din anul 1925 până în anul 1950.

Printre contribuțiile sale notabile din domeniul astronomiei a fost proiectarea astrolabului impersonal (prismatic) cunoscut acum ca astrolabul Danjon, ceea ce a dus la o îmbunătățire a preciziei astrometriei optice fundamentale. O relatare a acestui instrument și a rezultatelor primilor ani ai funcționării sale sunt prezentate în Danjon's 1958 George Darwin Lecture to the Royal Astronomical Society (în Monthly Notices of the RAS (1958), vol.118, paginile 411 - 431).

De asemenea, Danjon a dezvoltat Danjon Limit, o măsură propusă a separării unghiulare minime a Soarelui și a Lunii, la care este vizibilă o semilună. Cu toate acestea, este probabil ca această limită să fie inexistentă.

A fost director al Observatorului din Strasbourg în anul 1930 până în anul 1945 și al Observatorului din Paris din anul 1945 până în anul 1963.^[6]

Danjon a fost președintele Societății astronomice din Franța (SAF) din anul 1947 până în anul 1949 și din anul 1962 până în anul 1964.^[7]^[8]

A fost premiat cu premiul Jules-Janssen din partea Société astronomique de France în anul 1950 și cu medalia de aur a Societății Astronomice Regale în anul 1958.

Danjon a murit în anul 1967 în Suresnes, Hauts-de-Seine.

Date personale
André-Louis Danjon
André-Louis Danjon
Născut	6 aprilie 1890^[1]^[2]^[3]^[4] Caen, Franța
Decedat	21 aprilie 1967 (77 de ani)^[1]^[3]^[4] Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Bagneux din Paris[*]
Naționalitate	Franceză
Cetățenie	Franța
Ocupație	astronom profesor universitar[*]
Activitate
Domeniu	Astronomie
Instituție	Universitatea din Strasbourg Universitatea din Paris
Alma Mater	École Normale Supérieure
Organizații	Academia Franceză de Științe
Premii	Medalia de aur a Societății Astronomice Regale Premiul Jules Janssen

1971: Nicolae Bagdasar (n. 5 februarie 1896, Roșiești, Vaslui - d. 21 aprilie 1971, București) a fost un filozof român, membru corespondent al Academiei Române din 1943. Școala primară a urmat-o în satul natal, iar liceul la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad (1909 – 1916).

Între octombrie 1916 – martie 1917 a urmat cursurile Școlii Militare de ofițeri de rezervă din Botoșani, fiind apoi repartizat la Regimentul 51 / 52 Infanterie, cu care participă la Primul Război Mondial.

După demobilizare, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, unde-și susține licența în iunie 1922, după care pleacă la specializare în Germania, unde își ia doctoratul în Filosofie la Universitatea din Berlin, în iunie 1926. Nicolae Bagdasar a fost profesor titular de limba germană la Școala Comercială Română din Salonic – Grecia (1926 – 1927), apoi la Școala Comercială “Nicolae Kretzulescu” din București (1927 – 1930).

Ca secretar al Societății Române de Filosofie (1928 – 1940), a întemeiat Editura Filosofică (1930 – 1944) și a devenit secretar de redacție al Revistei de Filosofie (1928 – 1943). Asistent universitar la Laboratorul de Psihotehnie al Facultății de Filosofie București (din 1 februarie 1928), asistent la catedra de Psihologie, Logică și Teoria Cunoașterii de sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru. În 1940 a devenit membru corespondent al Academiei de Științe Morale și Politice.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 6 iunie 1939^[1].

La universitatea ieșeană devine profesor titular la catedra de Filosofie Generală (Epistemologie și Metafizică), Istoria Filosofiei Moderne și Contemporane (1942 – 1949).

În 1943 devine membru corespondent al Academiei Române^[2], titlu care i s-a ridicat (și nu numai lui) de către regimul comunist, în 1948.

A fost co-director al revistei Ethos (1943 – 1946).

Destituit din învățământul superior (1949), devine director de secție al Institutului de Istorie din București (1949 – 1950), apoi consilier științific al Institutului de Istorie al Academiei R. P. R., referent științific al Institutului de Istorie și Filologie al Academiei (Filiala Iași), între anii 1953 – 1956, coordonator științific al Dicționarului Enciclopedic Român (1956 – 1958).

După pensia de merit (1959), lucrează la revizuirea operei sale, pentru o viitoare reeditare, până la dispariția sa din 21 aprilie 1971. În 1970 fusese ales membru al Academiei de Științe Sociale și Politice. A colaborat la numeroase reviste de specialitate și de cultură din țară și străinătate. Lucrările sale, de proporții, de valoare actuală, au fost elaborate de pe poziții raționaliste.

LUCRĂRI

Filosofia contemporană a istoriei, București, Societatea Română de Filosofie, 1930
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc (1936),
Mircea Djuvara, București, Tiparul Universitar, 1940,
Istoria filosofiei moderne, coordonator științific (I, 1927; II, 1938; III, 1939; IV, 1940; V, 1941),
Teoria cunoștiinței, 2 volume, București, Univers enciclopedic, 1995; ( ediții antecedente: 1941; ed. a II-a, 1944),

Antologie filosofică. Filosofi străini (1943), alte 3 opere postume, alte 14 lucrări lăsate în manuscris.

Nicolae Bagdasar

Date personale

Născut

5 februarie 1896
Roșiești, Vaslui

Decedat

21 aprilie 1971 (75 de ani)
București

Cetățenie

România

Ocupație

filozof

Activitate

Alma mater

Universitatea din București

Organizație

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Universitatea din București

Membru corespondent al Academiei Române

Membru al Academiei de Științe din România

1971: François Duvalier, supranumit „Papa Doc”, (n. 14 aprilie 1907,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Port-au-Prince, Haiti – d. 21 aprilie 1971,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Port-au-Prince, Haiti) a fost președinte al Haiti din 1957 până în 1964, iar apoi dictator (președinte pe viață) din 1964 până la moartea sa. Regimul său a fost marcat de corupție și de folosirea milițiilor sale private: tontons macoutes.

François Duvalier este tatăl lui Jean-Claude Duvalier^[7], zis Bébé Doc. Acesta, preluând funcția de șef al statului Haiti la moartea tatălui său, devenea cel mai tânăr șef de stat din lume, la vârsta de 19 ani.

Date personale
François Duvalier
François Duvalier
Născut	14 aprilie 1907^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Port-au-Prince, Haiti
Decedat	21 aprilie 1971 (64 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Port-au-Prince, Haiti
Cauza decesului	diabet zaharat
Căsătorit cu	Simone Duvalier[*] (27 decembrie 1939–1971)
Copii	Jean-Claude Duvalier[*]
Cetățenie	Haiti
Religie	Vaudou catolicism
Ocupație	politician medic
Președinte al Republicii Haiti
În funcție 22 octombrie 1957 – 21 aprilie 1971

Partid politic	PUN[*]
Alma mater	University of Haiti[*] Universitatea din Michigan

1976 - A murit prozatorul român A.C. Vaida (“Scîntei în beznă”, “Procesul”, “Anii mîniei”); (n.30.01.1910).

1977: Milton „Gummo” Marx (21 sau 23 octombrie 1892 sau 1893 – 21 aprilie 1977) a fost un actor american de comedie.

Născuți în New York, Frații Marx au fost copii unei familii de evrei imigranți din Germania.

Date personale
Gummo Marx
Gummo Marx
Nume la naștere	Milton Marx
Născut	23 octombrie 1893 New York City, New York
Decedat	21 aprilie 1977 (83 de ani) Palm Springs, California
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Părinți	Sam Marx[] Minnie Marx[]
Frați și surori	Groucho Marx Zeppo Marx Harpo Marx Chico Marx
Căsătorit cu	Helen von Tilzer (c. 1929–1976; moartea ei)
Număr de copii	1
Copii	Bob Marx[*]^[1]
Cetățenie	SUA
Etnie	evrei americani
Ocupație	Actor, agent de filme
Activitate
Număr de copii	1

1984: Marcel Iancu (cunoscut și ca Marcel Janco, în ebraică: מרסל ינקו, n. 24 mai 1895, București - d. 21 aprilie 1984, Ein Hod, Israel) a fost un pictor, arhitect și eseist român-israelian, de origine evreiască . A absolvit în 1917 Academia de Arhitectură din Zurich. A studiat pictura cu Iosif Iser. Încă din anii liceului scoate împreună cu Tristan Tzara și Ion Vinea revista "Simbol" (1912). Sosit la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, frecventează reuniunile artistice de la Cabaretul "Voltaire", unde îl cunoaște pe Hans Arp și se reîntâlnește cu Tristan Tzara, participând la inițierea mișcării dadaiste. În această perioadă prezintă afișe, măști, ilustrații, realizează scenarii și ține conferințe pe temele avangardei artistice. Celebre sunt afișul conceput pentru prima expoziție DADA în galeria lui Han Corray din Zürich și cel care anunța expoziția dedicată cubismului și artei negre. În 1919, la Basel, înființează împreună cu Hans Arp și Alberto Giacometti grupul "Artiștii radicali". După ce trece prin Paris (1921), se desparte de mișcarea dadaistă și de tendințele suprarealiste.

În 1922 revine în România, devenind unul dintre promotorii artei de avangardă. Face parte din cercul condus de poetul Ion Vinea, care edita revista "Contimporanul" (1924-1936) și participă cu tablouri la expoziții organizate împreună cu sculptorița Milița Petrașcu și pictorița Margareta Sterian. În spiritul efervescent al vremii, Marcel Iancu se afiliază unor grupări avangardiste cu o componentă eterogenă, ca "Art Nouveau" (1929-1932), "Grupul de artă" și "Criterion" (1933-1937), în care îi regăsim pe M.H. Maxy, Victor Brauner, Hans Mattis-Teutsch, Corneliu Michăilescu. Publică împreună cu Horia Creangă și Octav Doicescu un manifest: „Către o arhitectură a Bucureștilor” (Ed. Tribuna edilitară), o adevărată pledoarie pentru o capitală modernă.

În 1941 se stabilește în Palestina. După înființarea statului Israel, se afirmă ca profesor și animator al vieții culturale. Organizează grupul "Orizonturi noi" și o societate de creație artistică la Ein Hod, în 1953. Participă în 1952 la Bienala din Veneția.

În lucrările de început (în jurul anului 1920), se preocupă de relațiile dintre formă și culoare, cu aplicații la ambianță. În România și apoi la Ein Hod, continuă seria sa de reliefuri policrome și de picturi în ulei, în care sunt dominante problemele de construcție, rezolvate prin perspectiva unui spirit raționalist. Este și autor al unor lucrări de arhitectură, de exemplu Casa "Juster" (București, 1929).

Expoziții personale

București (între 1932 și 1939)
New York (1950)
Milano (1961)
Paris (1963)

Expoziții colective

Expoziția "Dada", New York (1954)

Expoziții retrospective

Tel Aviv (1959 și 1972)
București (1996) cu un excelent catalog și aparat critic.

Distincții

Premiul Dizengoff al orașului Tel Aviv (1951)

Premiul național Israel (1967)

Date personale
Marcel Iancu
Marcel Iancu
Născut	24 mai 1895 București, România
Decedat	21 aprilie 1984 (89 de ani) Ein Hod Israel
Copii	Josine Ianco-Starrels[*]
Naționalitate	român israelian
Cetățenie	România Israel Jewish[*]
Ocupație	arhitect pictor poet muzician sculptor[] ilustrator[]
Activitate
Domeniu artistic	arhitectură, eseist, pictură în ulei, colaj, basorelief, ilustrație, Found object, Linogravură, xylografie, acuarelă, pastel, design vestimentar, design de interior, scenografie, artă ceramică, frescă, tapiserie
Studii	Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București
Pregătire	Academia de Arhitectură din Zürich
Mișcare artistică	Postimpresionism, Simbolism, Art Nouveau, Cubism, Expresionism, Futurism, Primitivism, Dadaism, Artă abstractă, Constructivism, Suprarealism, Art Deco, Das Neue Leben, Contimporanul, Criterion, Ofakim Hadashim
Premii	Premiul Dizengoff, Premiul Sindicatelor, Premiul de stat al Israelului

1988: I. A. L. Diamond (născut Ițec Domnici la 27 iunie 1920, Ungheni, Regatul României [în prezent Republica Moldova] – d. 21 aprilie 1988, Beverly Hills, California, Statele Unite) a fost un scenarist american de origine româno-evreiască.

FILMOGRAFIE

Scenarist

Buddy Buddy (1981)
Fedora (1978)
The Front Page (1974)
Avanti! (1972)
The Private Life of Sherlock Holmes (1970)
Cactus Flower (1969)
The Fortune Cookie (1966)
Kiss Me, Stupid (1964)
Irma la Douce (1963)
One, Two, Three (1961)
Apartamentul (1960)
Unora le place jazz-ul (1959) (scenariu)
Merry Andrew (1958)
Love in the Afternoon (1957)
That Certain Feeling (1956)
Something for the Birds (1952)
Afaceri încurcate (1952)
Let's Make It Legal (1951)
Love Nest (1951)
It's a Great Feeling (1949) (story)
The Girl from Jones Beach (1949)
Two Guys from Texas (1948)
Romance on the High Seas (1948) (dialoguri suplimentare)
Always Together (1948)
Love and Learn (1947)
Never Say Goodbye (1946)
Two Guys from Milwaukee (1946)
Murder in the Blue Room (1944)

Producător asociat

Fedora (1978)
The Private Life of Sherlock Holmes (1970)
The Fortune Cookie (1966)
Kiss Me, Stupid (1964)
Irma la Douce (1963)
One, Two, Three (1961)
The Apartment (1960)

Some Like It Hot (1959)

Date personale
I. A. L. Diamond
Nume la naștere	Ițec Domnici
Născut	27 iunie 1920^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Ungheni, Moldova
Decedat	21 aprilie 1988 (67 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Beverly Hills, SUA
Cauza decesului	multiple myeloma[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	scenarist producător de film
Activitate
Cauza decesului	multiple myeloma[*]
Alma mater	Universitatea Columbia
Premii	Premiul criticilor de film din New York pentru cel mai bun scenariu Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original

1988: Prințesa Nadejda Petrovna a Rusiei (rusă Надежда Петровна; 3 martie 1898 – 21 aprilie 1988) a fost al treilea copil al Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei și a soției acestuia, Prințesa Milica de Muntenegru.

Nadejda s-a logodit înainte de izbucnirea Primului Război Mondial cu Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei, care a fost ucis în luptă. S-a căsătorit cu Prințul Nicholas Vladimirovici Orlov (1891–1961) în Crimeea, în aprilie 1917. Au fost printre Romanovii care au reușit să scape din Rusia Revoluționară în 1918, la bordul navei britanice HMS Marlborough. Fiica lor, Prințesa Irina Orlova, născută în martie 1918, a fost cel mai mic pasager aflat la bodul navei.^[1]

Orlovii au avut două fiice:

Prințesa Irina Nikolaievna Orlova (27 martie 1918 – 16 septembrie 1989); s-a căsătorit prima dată la Roma, la 27 martie 1940 (a divorțat în 1946) cu baronul Hans von Waldstatten (1918–1977); a doua oară s-a căsătorit la Haga, la 8 ianuarie 1960 cu Anthony Adam Zylstra (1902–1982) ^[2]
Prințesa Xenia Nikolaievna Orlova (27 martie 1921 - 17 august 1963); s-a căsătorit prima dată la Avon, la 27 martie 1940 (a divorțat în 1950) cu Paul-Marcel de Montaignac de Pessotte-Bressolles (n. 1909); a doua oară s-a căsătorit la Paris, la 14 martie 1951 cu Jean Albert d'Almont (1909–2003)^[3]

Prințesa Nadejda a divorțat în 1940. A murit la Chantilly, Franța în 1988, la vârsta de 90 de ani.

Date personale
Prințesa Nadejda Petrovna
Prințesa Nadejda în 1917.
Născută	3 martie 1898 Dulber[*], Ucraina
Decedată	21 aprilie 1988 (90 de ani) Chantilly, Franța
Înmormântată	Seine-et-Marne
Părinți	Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei Prințesa Milica de Muntenegru
Frați și surori	Prințul Roman Petrovici al Rusiei Princess Marina Petrovna of Russia[*]
Căsătorită cu	Prințul Nicholas Orlov
Copii	Prințesa Irina Orlova
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orlov Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

1992: Isaac Antcher (în rusă: Исаак Израилевич Анчер, Isaac Izrailevici Ancer; n. 21 ianuarie, 1899, satul Peresecina, Orhei, Basarabia, Imperiul Țarist – d. 21 aprilie 1992, Paris) a fost un pictor originar din Basarabia, naturalizat francez. Isaac Antcher s-a născut în satul Peresecina, într-o familie de comercianți evrei, fiind cel mai mic din cei 7 copii. A crescut în Orhei, unde a urmat școala primară și cea medie. În 1920 al plecat în Franța, la fratele său care se stabilise la Calais.

Din 1921 este student la Academia de artă Bezalel, din Ierusalim, unde i-a avut ca mentori pe Abel Pann, Boris Shatz și Raban. A făcut parte dintre pionierii chibuțului Haddera.^[5]

În 1924 a revenit în Franța, unde a lucrat în multe locuri pentru a se întreține (la firma Renault din Boulogne-Billancourt, professor de limba rusă) și alte slujbe ocazionale, noapte, pentru ca ziua să poată studia cu Raban la „Académie de la Grande Chaumière” din Paris.^[5]

În 1926 s-a căsătorit cu Fela Ber. A expus la „Salon d’Automne” și la „Salon des Tuileries” din Paris. Maeștrii săi au fost peisagiștii din Școala de la Barbizon și, îndeosebi, Corot.^[6]

În 1927, încurajat de faptul că a fost admis la „Salon d’Automne”, îi prezintă galeristului Léopold Zborowski un peisaj. Acesta i-l arată colecționarului Jonas Netter, la inițiativa căruia cei trei semnează un contract în baza căruia, pentru 2000 de franci pe lună, Zborowski urma să achiziționeze totalitatea lucrărilor sale.^[5] Pentru că Isaac Antcher nu și-a respectat contractul, Netter a întrerupt colaborarea cu Zborowski.^[6]

Criza din 1930 și moartea lui Zborowski l-au obligat să practice meserii umile spre a-și putea întreține familia.^[6]

În 1939, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Antcher s-a înrolat ca voluntar. În 1941 a fost demobilizat și și-a regăsit familia la Montpellier.^[5]

În 1943, familia Antcher s-a refugiat în Elveția. Isaac Antcher a fost internat într-un lagăr de muncă.^[5]

După Eliberare s-a întors la Paris, unde și-a găsit atelierul prăduit. A continuat să picteze toată viața.^[5]

În 1968 a fost lovit de hemiplegie și nu și-a mai putut folosi mâna dreaptă. Paradoxal, după aceea a realizat picturile cele mai semnificative.^[6]

La moartea tatălui său s-a întors la religie, devenind un mistic. Singur, îndepărtat de curente și mode, a mai avut doar două preocupări: pictura și religia.^[6]

A murit, în 1992, la Paris.

Date personale
Isaac Antcher
Isaac Antcher în 1950
Născut	21 ianuarie 1899^[1]^[2]^[3]^[4] Peresecina, raionul Orhei, URSS
Decedat	1992 (92 de ani) Malakoff, Franța
Cetățenie	Moldova
Ocupație	pictor
Activitate
Mișcare artistică	School of Paris[

1992: Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei (rusă Влад́имир Кир́иллович Ром́анов; 17 august/30 august 1917 – 21 aprilie 1992) a fost Capul Familiei Imperiale Ruse din 1938 până la moartea sa.

Mare Duce Kiril Vladimirovici, soția sa, Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha și cei doi copii mai mici ai lor: Marea Ducesă Kira și Marele Duce Vladimir Kirillovici.

Prințul Vladimir Kirillovici al Rusiei s-a născut la Porvoo în Marele Ducat al Finlandei, fiind unicul fiu al Marelui Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei și al Marii Ducese Victoria Feodorovna (născută Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha). Bunicii paterni ai lui Vladimir au fost Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și Marea Ducesă Maria Pavlovna (născută Ducesa Marie de Mecklenburg-Schwerin). Bunicii materni au fost Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei.

Familia lui Vladimir a fugit în Finlanda după Revoluția Rusă din 1917. Au părăsit Finlanda în 1920^[1] și s-au mutat la Coburg, în Germania. La 8 august 1922 tatăl lui Vladimir s-a autodeclarat curator al tronului Rusiei. Doi ani mai târziu, la 31 august 1924, a mers un pas mai departe și și-a asumat titlul de împărat și autocrat al tuturor Rusiilor.^[2] În aceste condiții, Vladimir devenea Țarevici (moștenitor al tronului) și Mare Duce cu titlul de Alteță Imperială.

În 1930 familia a părăsit Germania, mutându-se la Saint-Briac, în Bretania, Franța, unde își ținea tatăl său curtea imperială.^[3]

În anii 1930 Vladimir a trăit pentru o perioadă în Anglia, unde a studiat la Universitatea din Londra^[3] și a lucrat la fabrica de echipament agricol Blackstone din Lincolnshire. Mai târziu s-a întors în Franța. După decesul tatălui său la 12 octombrie 1938, Vladimir și-a asumat titlul de Cap al Familiei Imperiale Ruse.^[2] În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Vladimir a rămas la Saint-Briac-sur-Mer în Bretania. În 1942, Vladimir și anturajul său au fost plasați într-un lagăr de concentrare la Compiègne după ce el a refuzat să emită un manifest prin care să încurajeze emigranții ruși să sprijine Germania nazistă în războiul împotriva Uniunii Sovietice.^[4]

În 1944 armata germană, de teama unei invazii de coastă a aliațiilor, a mutat familia în interiorul Franței, apoi în Germania. Până în 1945 Vladimir a locuit într-un castel al soțului surorii sale mai mari, Maria Kirillovna, la Amorbach, în Bavaria. După înfrângerea Germaniei, lui Vladimir i-a fost frică să rămână în Germania, de teamă să nu fie capturat de sovietici, astfel că s-a mutat în Austria, lângă granița cu Liechtenstein. A încercat să treacă frontiera, dar nici Liechtenstein, nici Elveția nu i-au emis viză de ieșire, așa că a rămas în Austria, unde a trăit în zona de ocupație americană.

Mai târziu, mătușa maternă a lui Vladimir, Infanta Beatrice de Orléans-Borbon, i-a asigurat viză spaniolă, astfel că s-a mutat la Sanlúcar de Barrameda, în Andaluzia. După război a locut în principal la Madrid, făcând vizite frecvente la proprietatea sa din Bretania, precum și la Paris.

Vladimir s-a căsătorit cu Prințesa Leonida Georgievna Bagration-Moukhransky la 13 august 1948 la Lausanne.

Legea Casei Romanov spune că pot fi în ordinea succesiunii la tronul imperial numai copiii născuți în urma unei „căsătorii egale” – dintre un prinț Romanov și o prințesă dintr-o altă familie regală, nu doar nobilă; copiii născuți în urma unei căsătorii morganatice sunt excluși de la succesiune. Deși familia Leonidei domnise în Georgia în Evul Mediu timpuriu, strămoșii Leonidei pe linie masculină nu mai fuseseră domnitori sau regi încă din 1505, de atunci fiind nobili ruși simpli.^[5] Prin urmare, au existat unele controverse privind căsătoria lui Vladimir cu Leonida, unii considerând-o morganatică. Statutul regal al Casei de Bagration a fost însă permanent recunoscut de Rusia prin Tratatul de la Georgievsk din 1783 și a fost confirmat printr-un decret la 5 decembrie 1946 de Capul Familiei Imperiale Ruse.

Capii altor ramuri ale familiei imperiale, Vsevolod Ivanovici (ramura Constantinovici), Roman Petrovici (ramura Nicolaevici) și Andrei Alexandrovici (ramura Mihailovici) i-au scris lui Vladimir în 1969 spunându-i că soția sa nu are un statut la fel de înalt ca al celorlalte soții de prinți Romanov, iar căsătoria nu este egală.^[6]

Vladimir a putut intra în Rusia în noiembrie 1991 când a fost invitat să viziteze Sankt Petersburg de primarul Anatol Sobciak. Mare Duce Vladimir Kirillovici a murit din cauza unui infarct miocardic în timp ce vorbea la o adunare a bancherilor și investitorilor hispanofoni de la Miami, în Statele Unite, la 21 aprilie 1992. Trupul său a fost dus în Rusia și îngropat cu pompă la fortăreața Petru și Pavel din Sankt Petersburg. A fost primul Romanov care a primit asemenea onoruri după Revoluția Rusă. Cu toate acestea, autoritățile au insistat că acest lucru nu a fost un pas către restaurarea monarhiei, ci doar către ispășirea vinei istorice față de familia Romanov.^[7]

După decesul lui Vladimir, fiica sa, Maria Vladimirovna, și-a asumat titlul de Cap al Familiei Imperiale Ruse. Acest lucru a fost contestat de Nicolae Romanov, Prinț al Rusiei,^[8]^[9] care susține că el are cel mai înalt rang pe linie masculină după decesul lui Vladimir Kirillovici, de vreme ce el crede că Vladimir a încheiat o căsătorie morganatică.^[10]

„Poziția Marii Ducese Maria Vladimirovna de Șef al Casei Imperiale este recunoscută de către organizațiile monarhiste cele mai serioase din Rusia și majoritatea Șefilor Caselor Regale care au în continuare relații cu Casa Imperială”, susține Guy Stair Sainty, expert în genealogie regală și în heraldică.

Date personale
Vladimir Kirillovici
Mare Duce al Rusiei
Vladimir Kirillovici (al doilea din dreapta) cu părinții săi și sora sa, Kira
Nume la naștere	Vladimir Kirillovich Romanov
Născut	17 august/30 august 1917 Porvoo, Finlanda
Decedat	21 aprilie 1992 (74 de ani) Miami, Florida, Statele Unite
Înmormântat	Petru și Pavel, St. Petersburg, Rusia
Părinți	Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha
Frați și surori	Grand Duchess Maria Kirillovna of Russia[] Princess Elisabeth of Hesse and by Rhine[] Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei
Căsătorit cu	Prințesa Leonida Bagration de Mukhrani
Copii	Maria Vladimirovna, Mare Ducesă a Rusiei
Cetățenie	Finlanda
Ocupație	colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov
Șeful Casei Romanov
Domnie	12 octombrie 1938 - 21 aprilie 1992
Predecesor	Marele Duce Kiril Vladimirovici
Succesor	Disputat Prințul Nicolae Romanovici sau Marea Ducesă Maria Vladimirovna

1996 - Moare asasinat de trupele speciale ruse, primul presedinte al Republicii Cecenia, Djohar Dudaev.
Djohar Musaievici Dudaev (1944 – 1996) – foto: en.wikipedia.org
Djohar Musaievici Dudaev (n. 15 februarie 1944 – d. 21 aprilie 1996) a fost un general și politician cecen, liderul mișcării separatiste cecene din anii ’90, primul președinte al auto-proclamatei Republici Cecene Ichkeria. În trecut, Dudaev a fost general-maior de aviație, singurul general al Armatei Sovietice de naționalitate cecenă.

1998: Jean François Lyotard (n. 10 august 1924, Versailles, Franța – d. 21 aprilie 1998,Paris, Franța) a fost un filozof și eseist francez, unul din teoreticienii postmodernismului. Dupa obținerea licenței în filozofie (1950), a fost timp de zece ani profesor în învățământul secundar, apoi a predat filozofia la mai multe universități franceze și americane.

În anii '60 a desfășurat o intensă activitate militantă în jurul revistei "Socialisme ou Barbarie" (alături de Claude Lefort, Cornelius Castoriadis etc.) Filozofia lui, influențată de Kant (L'enthousiasme, 1986), Marx, Freud (Derive à partir de Marx et Freud, 1973; Economie libidinale, 1974), Husserl (La phenomenologie, 1954), propune o critică a formelor istorice, estetice, tehnice, lingvistice ale modernității (Instructions payennes, 1977; Le differend, 1983).

Tratatul La condition postmoderne (Condiția postmodernă) (1979) anunță și în filosofie sfârșitul modernității, prin epuizarea strategiilor sale narative.

Termenul de postmodern va fi reevaluat, după polemica sa cu Jurgen Habermas și Richard Rorty, din anii '80 (Le Postmoderne expliqué aux enfants (Postmodernismul pe înțelesul copiilor), 1986), și în eseurile din ultima parte a vieții, în sensul unei rescrieri sau anamneze a modernității (L'inhumain, 1988; Moralités postmodernes, 1993).

Date personale
Jean-François Lyotard
Jean-François Lyotard
Născut	10 august 1924^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Versailles, Franța
Decedat	21 aprilie 1998 (73 de ani)^[8]^[1]^[3]^[4]^[9]^[5]^[6]^[7] Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Copii	Corinne Enaudeau[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	filozof filolog[] scriitor lingvist[] epistemolog[] sociolog[] teoretician literar[] profesor universitar[] critic literar[*

2003: Eunice Kathleen Waymon n. 21 februarie 1933, Tryon[*], SUA – d. 21 aprilie 2003,Carry-le-Rouet[*], Franța cunoscută profesional sub numele de Nina Simone, a fost o cântăreață, compozitoare, pianistă și aranjoare americană.

Date personale
Nina Simone
Nina Simone în concert (Franța, 1982)
Nume la naștere	Eunice Kathleen Waymon
Născută	21 februarie 1933 Tryon, Carolina de Nord Tryon[*], SUA
Decedată	21 aprilie 2003 (70 de ani) Carry-le-Rouet, Franța Carry-le-Rouet[*], Franța^[1]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer mamar)
Copii	Lisa Simone[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american
Ocupație	Cântăreață, compozitoare, pianistă, aranjoare
Activitate
Alte nume	Nina Simone
Studii	Juilliard School[*]
Gen muzical	Jazz, blues, soul, gospel, folk
Ani de activitate	1954 — 2003
Case de discuri	Bethlehem, Colpix, Philips, RCA Victor, CTI, Legacy Recordings
Premii	doctor honoris causa Rock and Roll Hall of Fame

2008 - A murit in Canada, sculptorul român Nicăpetre (numele real: Petrică Bălănică); (n. 27 ianuarie 1936, Braila).
Nicăpetre - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Nicăpetre, pe numele lui civil Petre Bălănică, (n. 27 ianuarie 1936, Brăila — d. 21 aprilie 2008, Canada) a fost un sculptor român.

2010: Juan Antonio Samaranch (n. 17 iulie 1920 – d. 21 aprilie 2010) a fost președintele Comitetului Internațional Olimpic în perioada 1980 - 2001. S-a născut în familia unui bogat industriaș spaniol. A făcut școala de afaceri la Barcelona după care, odată cu terminarea războiului civil, a participat în conducerea afacerii familiei; ulterior a activat în domeniul bancar, de construcții și de afaceri imobiliare. A participat la competiții în box și hochei pe role. Implicat în mod constant în viața publică și politică în timpul dictaturii franchiste, în 1954 a fost ales în consiliul orășenesc al Barcelonei, ca și în Comitetul Olimpic spaniol; din acest moment începe să ocupe diferite funcții în Comitetul Olimpic Internațional (C.O.I.). Sub regimul (încă) fascist, a fost numit în 1977 ambasador în la Moscova. Juan Antonio Samaranch a fost membru în Falangă (partidul fascist) înființat de fiul dictatorului Miguel Primo de Rivera, partid mai târziu co-optat de dictatorul Francisco Franco pentru a deveni, prin fuziune cu alte mișcări de dreapta (catolice și conservatoare), partid unic.

Din 1980, ca președinte al C.O.I., a reușit să negocieze cu abilitate compromisuri între “beligeranții” războiului rece spre folosul sportului internațional; ulterior a fost acuzat pentru corupția din interiorul comitetului după scandalul legat de Olimpiada de iarnă la Salt Lake City, dar apoi a introdus reformele necesare care au reparat reputația forului.

Date personale
Juan Antonio Samaranch
Juan Antonio Samaranch
Născut	17 iulie 1920^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Barcelona, Spania^[11]^[8]^[9]^[10]
Decedat	21 aprilie 2010 (89 de ani)^[12]^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Barcelona, Spania^[13]
Înmormântat	Montjuïc Cemetery[*]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Copii	Juan Antonio Samaranch Salisachs[] María Teresa Samaranch[]
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	diplomat politician rink hockey player[] om de afaceri antrenor jurnalist oficialitate sportivă[]
Al 7-lea președinte al Comitetului Internațional Olimpic
În funcție 1980 – 16 iulie 2001
Precedat de	Michael Morris, 3rd Baron Killanin[*]
Succedat de	Jacques Rogge
Member of the Cortes franquistas
În funcție 16 iulie 1973 – 30 iunie 1977
Precedat de	Jose Maria de Muller y Abadal[*]
President of the Provincial Deputation of Barcelona
În funcție 1973 – 1977
Precedat de	Josep Maria de Muller i d'Abadal[*]
Succedat de	Josep Tarradellas i Joan[*]
Member of the Cortes franquistas
În funcție 6 noiembrie 1967 – 12 noiembrie 1971
În funcție 4 aprilie 1967 – 15 noiembrie 1967
Precedat de	José Antonio Elola-Olaso[*]
Al 8-lea
În funcție 26 decembrie 1966 – 9 septembrie 1970
Precedat de	José Antonio Elola-Olaso[*]
Succedat de	Joan Gich Bech de Careda[*]
Ambasador al Spaniei în Uniunea Sovietică
Succedat de	Luis Guillermo de Perinat y Elío[*]
Ambasador al Spaniei în Mongolia

Premii	Ordinul de Onoare[] Marele Ordin al regelui Tomislav[] Ordinul Isabelei Catolica cu Colan[] Ordinul Olimpic[] Princess of Asturias Award for Sports[] (1988) Grand Cross of the Order of Charles III[] Grand Cross of the Civil Order of Alfonso X the Wise[] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[] Gold Medal of the Generalitat of Catalonia[*] ...mai multe...
Alma mater	IESE Business School[*

2011: Liviu Alexandru Mera (n. 2 septembrie 1936, Ceaușu de Câmpie, jud. Mureș - d. 21 aprilie 2011, Vaslui) a fost un profesor de matematică la liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, președinte al echipei de fotbal „Viitorul” Vaslui și deputat de Vaslui în Parlamentul României în legislaturile 1996-2000 și 2000-2004 din partea Partidului Democrat.
Personalitate marcantă a orașului și județului Vaslui, profesorul Mera L. Alexandru s-a născut într-o numeroasă familie din Ardeal, tatăl său fiind preot greco-catolic. În 1940, din cauza cedării Ardealului de Nord, la vârsta de 4 ani se refugiază împreună cu familia pe teritoriul rămas sub guvernare românească. Familia își pierde toată agoniseala, fiind nevoită să trăiască într-o sărăcie cruntă. Urmează școala generală într-o localitate aflată la 7 km de casă, naveta pe jos fiind obligatorie zilnic. În timpul liceului, din cauza prigoanei comuniste, toți membrii majori ai familiei sunt arestați, judecați și aruncați în pușcării unde ispășesc ani grei de temniță.
Profitând de vârsta încă fragedă și de o conjunctură favorabilă, Mera L. Alexandru reușește să fugă în Moldova și ajunge la Iași. Aici, pentru a-și termina termina liceul, lucrează în timpul liber hamal în Gara Iași. Se înscrie la Facultatea de Matematică-Fizică din cadrul Universității ieșene și în paralel (tot pentru a se întreține) joacă fotbal la Constructorul Iași. La absolvirea facultății primește repartiție la școala din comuna Erbiceni, raionul Iași. Se transferă la proaspătul înființat liceu din orașul Negrești, raionul Iași, unde va preda matematică ani buni și va înființa prima echipă de fotbal din oraș.
Părăsește în 1968 liceul din Negrești, fiind numit Inspector școlar pe resurse umane al noului județ Vaslui. După câțiva ani în care s-a ocupat de organizarea învățământului vasluian, revine la prima iubire matematica și devine titular al catedrei din cadrul liceului Mihail Kogălniceanu din Vaslui. Catedra pe care nu o va mai părăsi până în 1996. Activitatea sa, de excepțional profesor, coincide cu perioada de aur a liceului, în care LMK-ul ajunge unul dintre liceele cele mai bune din Moldova. Este recompensat cu titlul de Profesor Evidențiat de către Ministerul Învățământului, fiindu-i astfel recunoscută înalta valoare și calitate profesională. Datorită activității și dedicației sale, zeci de generații reușesc să-și continuie studiile la diferite facultăți, croindu-și un drum în viață.
În paralel cu activitatea de profesor, pune bazele și conduce o lungă perioadă de timp, clubul de fotbal Viitorul Vaslui. Din funcția de președinte al acestui club, reușește să obțină rezultate notabile pentru fotbalul vasluian în acele timpuri. Prof. Mera L. Alexandru este cel care l-a descoperit și adus la Vaslui pe fostul jucător și apoi mare arbitru internațional Adrian Porumboiu, cei doi având o relație specială de prietenie până în ultimele clipe de viață ale profesorului și mentorului marelui om de afaceri. Deasemenea regizorul Corneliu Porumboiu a fost elev al prof. Mera L. Alexandru în perioada liceului.
În 1990 este ales de colectivul profesoral director al LMK, funcție pe care o va îndeplini, în paralel cu cea de profesor, până în 1996. Prof. Mera L. Alexandru nu a fost niciodată membru al P.C.R. chiar dacă presiunile de a se înscrie au fost foarte mari și continui. În memoria suferințelor prin care a trecut el și familia sa, la fiecare solicitare răspundea ironic: „Nu sunt încă pregătit pentru o asemenea onoare.”

2016: Valeriu D. Cotea (n. 11 mai 1926, sat Călimanu, com. Vidra, Județul Putna (interbelic) (astăzi județul Vrancea) - d. 21 aprilie 2016, Iași)^[1] a fost un oenolog român. Valeriu D. Cotea s-a născut în satul Călimanu, azi satul Vidra, ca fiul lui Dumitrache Cotea.^[2] A absolvit Facultatea de Agronomie din Iași. A trăit și și-a desfășurat activitatea la Iași.

Timp de peste 20 de ani (1976-2000) a reprezentat România la Oficiul Internațional al Viei și Vinului (OIV) cu sediul la Paris.

A fost membru titular al Academiei Române din anul 1993. Mai este și membru corespondent al Academiei Internaționale a Vinului, din 1998, al Academia Italiana della Vite et del Vino, din 1986, și al Academie Suisse du Vin din 1987. A înființat și condus Centrul de Cercetări pentru Oenologie de pe lângă Academia Română, cu sediul la Iași. În calitate de cercetător, a colaborat cu școli cu profil oenologic din multe țări, între care cele din Narbonne, Bordeaux, Montpellier, Dijon, Berlin, Geissenheim, Neustadt, Piacenza, Asti, Porto, Lisabona.

La 7 noiembrie 2008 numele academicianului a fost preluat de către o instituție de învățământ românească, Colegiul Tehnic „Valeriu D. Cotea” din Focșani, care l-a desemnat ca mentor.

Valeriu D. Cotea a decedat joi, 21 aprilie 2016, la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, în urma unui stop cardiorespirator^[3]. A fost înmormântat sâmbătă, 23 aprilie 2016, în Cimitirul Eternitatea din Iași, fiind condus pe ultimul drum cu garda de onoare, de o numeroasă asistență . După absolvirea școlii primare în comuna natală, Vidra, urmează Școala Normală la Focșani, Târgu-Jiu și Bacău, Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (1937 – 1946). Licențiat al Facultății de Agronomie din Iași în 1951, doctor în agronomie la București , în 1965.

TITLURI ȘTIINȚIFICE

membrul în colectivul de redacție al Buletinului Institutului de Cercetare pentru Viticultură și Vinificație;
membru în Consiliul de conducere al revistei Horticultura;
membrul la Comitetul științific la Revista di Viticultura e di Oenologia din Conegliano – Italia;
membru în Comitetul Asociației Oamenilor de Știință - Filiala Iași;
președinte al Comisiei de Oenologie din cadrul Oficiului Național al Viei și Vinului; vicepreședinte al Organizației Internaționale a Vinului (1977 – 1979);
președinte al Grupului de experți “Tehnologia vinului” din cadrul O.I.V (1989 – 1991);
președinte al Comisiei de Oenologie din cadrul O.I.V (1991 și în prezent);
membru expert al “American Society for Enology and Viticulture”;
membru de onoare al “Jugoslavenski Vinogradasko-Vinarsko”;
membru al “Groupe International Polyfënois”;
membru corespondent (1970) și membru plin (1990) al Academiei Științifice Agricole și Silvice;
membru corespondent al Academia Italiana della Vite e del Vino (1986);
membru corespondent al Académie Suisse du Vin (1987);
membru corespondent al Académie Internationale du Vin (1988);

membru corespondent al Academiei Romane din 1990 și membru titular de la 7 septembrie 1993.

Valeriu Cotea

Date personale

Născut

11 mai 1926
Vidra, România

Decedat

21 aprilie 2016 (89 de ani)
Iași

Părinți

Dumitrache și Ancuța Cotea

Căsătorit cu

Victoria Cotea

Copii

Valeriu V. Cotea

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

oenolog

Activitate

Educație

Facultatea de Agronomie din Iași

Reprezentant

al României la Oficiul Internațional al Viei și Vinului (OIV)

Cunoscut pentru

1. Fondator al Centrului de Cercetări pentru Oenologie de pe lângă Academia Română din Iași
2. Decan al Facultății de Horticultură

Premii

1. Laureat al Premiului O.I.V.
2. Meritul Agricol în grad de Cavaler al Franței
3. Cetățean de onoare al orașului Focșani

Membru titular al Academiei Române

2016: Prince (Prince Rogers Nelson; n. 7 iunie 1958, Minneapolis, Minnesota – d. 21 aprilie 2016, Chanhassen, Minnesota) a fost un cântăreț, compozitor, textier, producător muzical și multi-instrumentist american. Prince a fost renumit ca inovator, și a fost foarte cunoscut pentru creațiile sale eclectice, prezențele sale viu colorate pe scenă și pentru tonalitatea diversă. A abordat diverse stiluri muzicale: funk, rock, R&B, soul, rock psihedelic și pop.

Prince s-a născut în Minneapolis și și-a dezvoltat interesul pentru muzică din copilărie, compunând primul lui cântec la vârsta de șapte ani. După ce a înregistrat câteva cântece cu trupa vărului său, 94 East, la vârsta de 19 ani a înregistrat fără succes câteva cântece demo, înainte să lanseze albumul de debut, For You, în 1978, sub îndrumarea managerului Owen Husney. Albumul din 1979, Prince, a primit discul de platină datorită succesului înregistrat de single-urile „Why You Wanna Treat Me So Bad?” și „I Wanna Be Your Lover”. Următoarele trei albume—Dirty Mind (1980), Controversy (1981) și 1999 (1982)—au continuat succesul, expunând „marca” lui Prince: versuri cu tentă proeminent sexuală și încorporarea de elemente muzicale funk, dance și rock. În 1984, a început să facă referire la trupa sa sub numele de The Revolution și a lansat albumul Purple Rain, ce a servit drept coloană sonoră pentru filmul cu același nume, în care și-a făcut debutul cinematografic. Un compozitor prolific, Prince a scris în anii '80 multe melodii sub diferite pseudonime.

După lansarea albumelor Around the World in a Day (1985) și Parade (1986), The Revolution s-a destrămat, iar Prince a lansat albumul dublu Sign o' the Times (1987) ca artist solo. A mai lansat trei albume solo înainte de debutul trupei The New Power Generation în 1991. Și-a schimbat numele de scenă în 1993 într-un simbol impronunțabil,

, cunoscut și ca „Simbolul Dragostei”. A început apoi să lanseze albume noi într-un ritm mai rapid pentru a ieși de sub obligațiile contractuale a Warner Bros.; a lansat cinci albume în perioada 1994-1996, înainte să semneze cu casa de discuri Arista Records în 1998. În 2000, a început să activeze sub numele de „Prince” din nou. A lansat 15 albume în anii ce au urmat; ultimul său album, HITnRUN Phase Two, a fost lansat exclusiv pe platforma Tidal, pe 11 decembrie 2015.^[19] Pe 21 aprilie 2016, Prince a decedat în studioul său de înregistrări, situat în curtea reședinței sale din Paisley Park, Chanhassen, Minessota după două săptămâni de gripă.^[20]

Prince a vândut mai mult de 100 de milioane de discuri la nivel global, fiind unul dintre cei mai bine vânduți artiști din toate timpurile.^[21] A câștigat șapte premii Grammy,^[22] un Glob de Aur^[23] și un premiu Oscar.^[24] A fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame în 2004.^[25] Rolling Stone îl situează pe locul 27 din Top 100 cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. Prince Rogers Nelson s-a născut în Minneapolis, fiind fiul lui Mattie Della (Shaw) și John Lewis Nelson. Ambii săi părinți au fost afro-americani,^[27] iar descendenții lui au avut rădăcini în Louisiana, toți cei patru bunici ai săi provenind din acest stat.^[28]^[29] Tatăl lui Prince a fost pianist și textier în timp ce mama sa a fost o cântăreață de jazz. Prince a fost botezat după tatăl său, a cărui nume de scenă a fost Prince Rogers, și care a concertat într-un grup de jazz numit Prince Rogers Trio. Într-un interviu din 1991 pentru A Current Affair, tatăl lui Prince a afirmat, „Mi-am botezat fiul Prince pentru că am vrut să facă tot ce am vrut eu să fac".[12] Porecla din copilărie a lui Prince a fost Skipper.^[30]

Prince a declarat că „s-a născut epileptic” și „obișnuia să aibă crize” în copilărie. A mai spus că „Mama mea mi-a spus că odată, când am mers până la ea, i-am zis, «Mamă, nu voi mai fi bolnav de acum,» iar ea m-a întrebat, «De ce?». I-am răspuns, «Pentru că așa mi-a spus un înger».”^[31]

Sora lui Prince, Tika Evene (de obicei numită Tyka), s-a născut în 1960.^[32] Ambii copii au avut un interes deosebit pentru muzică, lucru încurajat de tată.^[33] Prince a compus primul cântec, „Funk Machine”, la pianul tatălui său, când avea șapte ani.^[33] La vârsta de 10 ani, părinții s-au despărțit. Prince a schimbat de mai multe ori locuința după divorțul părinților, trăind uneori cu tatăl său, alteori cu mama și cu tatăl vitreg.^[33] În cele din urmă, s-a mutat în casa unor vecini pe nume Anderson și s-a împrietenit cu fiul lor, Andre Anderson, cunoscut ulterior sub numele de André Cymone.^[34]

Prince și Anderson s-au alăturat vărului lui Prince, Charles Smith, într-o trupă numită Grand Central, în timp ce urmau cursurile Liceului Central din Minneapolis. Smith a fost curând înlocuit de Morris Day la tobe. Prince a cântat la pian și chitară pentru trupă, în cluburi și la petreceri din zona orașului Minneapolis. Grand Central s-a redenumit ulterior în Champagne și a început să interpreteze muzică inspirată de Sly and the Family Stone, James Brown, Earth, Wind & Fire, Miles Davis, George Clinton și Parliament-Funkadelic, Carlos Santana, Jimi Hendrix și Todd Rundgren.^[35] Criticii de muzică rock au observat similarități între aspectul androgin, stilul muzical și vocal ale lui Prince și cele ale lui Little Richard.^[36]^[37]^[38]

Prince a jucat și baschet la liceu, continuând să joace și ca adult, pentru recreere. Este neclar dacă artistul a murit din greșeală (dintr-o supradoză de fentanyl după cum se afirmă) sau este altceva la mijloc. Cazul decesului său continuă să fie investigat.

Date personale
Prince
Prince în 2009
Nume la naștere	Prince Rogers Nelson
Născut	7 iunie 1958 Minneapolis, Minnesota, SUA
Decedat	21 aprilie 2016 (57 de ani)^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12]^[13]^[14]^[15] Chanhassen[*], SUA^[16]
Cauza decesului	accident^[17] (Supradoză)
Părinți	John L. Nelson[] Mattie Shaw[]
Frați și surori	Tyka Nelson[*]
Căsătorit cu	Mayte Garcia[] (14 februarie 1996–mai 2000) Manuela Testolini[] (2001–2006)
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american
Religie	Organizația Religioasă Martorii lui Iehova^[18]
Ocupație	Muzician, multi-instrumentalist, aranjor, compozitor, producător muzical, dansator, actor, regizor
Activitate
Alte nume	Jamie Starr Christopher Alexander Nevermind The Purple One Joey Coco O(+> The Artist Formerly Known as Prince TAFKAP
Studii	Central High School[*]^[1]^[2]
Gen muzical	Funk, R&B, rock, pop, new wave, Minneapolis sound, synthpop
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	Vocal, chitară, chitară bas, pian, clape, harpâ, sintetizator, tamburinâ, clavinet, baterie, percuție, saxofon, harmonica
Ani de activitate	1976–2016
Case de discuri	Warner Bros., Paisley Park, NPG, EMI, Columbia, Arista
Colaborare cu	The Revolution, Wendy & Lisa, The New Power Generation, The Time, Morris Day, Sheila E., Vanity 6, Apollonia 6, Mazarati, The Family, 94 East, Madhouse, Andy Allo, 3rdeyegirl
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun cântec original[] Rock and Roll Hall of Fame Webby Lifetime Achievement Award[] Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună melodie originală doctor honoris causa^[3] Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor într-un rol principal^[4] Zmeura de Aur pentru cea mai proastă regie^[4] Golden Raspberry Award for Worst Original Song[

2017: Marta Magdalena Abakanowicz-Kosmowska (n. 20 iunie 1930,^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Falenty[*], Polonia^[11] – d. 20 aprilie 2017,^[12]^[7] Varșovia, Polonia) a fost o sculptoriță poloneză, de origine nobilă și rădăcini ruso-tătare, pionieră și reprezentantă de marcă a sculpturii realizate din țesături. A absolvit în 1955 Academia de Arte Frumoase din Varșovia. Magdalena Abakanowicz și-a numit țesăturile sale tridimensionale abakane, de la numele său de familie. A produs serii de sculpturi numite Capete (Heads, 1975), Spinări (Backs,1976 - 1980)), Embriologie (Embriology, 1980) și Catharsis (1986).

A expus pe plan internațional picturi, desene, dar și sculpturi în alte materiale și a fost imitată pe scară largă în Europa și SUA.

Date personale
Magdalena Abakanowicz
Magdalena Abakanowicz
Născută	20 iunie 1930^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Falenty[*], Polonia^[11]
Decedată	20 aprilie 2017 (86 de ani)^[12]^[7] Varșovia, Polonia
Înmormântată	Cimitirul Militar Powązki[*]
Cetățenie	Polonia
Ocupație	sculptoriță[] artistă textil[] atletă[] profesoară universitară[] designer
Activitate
Domeniu artistic	fiber art[*]^[1]
Studii	Academia de Arte Frumoase din Varșovia
Opere importante	Manus Ultimus[], Birds of Knowledge of Good and Evil[], Puellae[*]
Premii	Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor[] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[] Medalia de Aur pentru Merit Cultural[] (2005) Premiul Herder (1979) Ordinul Polonia Restituta în grad de comandor cu stea[] Pour le Mérite Ordinul Polonia Restituta Medalia Gloria artis[] Crucea Federală de Merit Ordinul Artelor și Literelor[ Sculptură în Poznań Sculptură în Poznań Europos Parkas, Polonia "Mutant", Kunstweg MenschenSpuren

2019: Ken Kercheval, actor american (n. 1935)

SĂRBĂTORI

Ziua intemeierii Romei. Conform legendelor, a fost construită Roma de către Romulus și Remus, marcând astfel nașterea vechiului Imperiu Roman.
Lupoaica, hrănind copiii gemeni Romulus și Remus – foto: ro.wikipedia.org
Romulus și Remus (771 î.Hr.¹- 5 iulie 717 î.Hr. Romulus) (771 î.Hr.- 21 aprilie 753 î.Hr. Remus), fondatorii tradiționali ai Romei, au apărut în mitologia romană drept cei doi fii ai preotesei Rhea Silvia, avându-l ca tată pe zeul războiului, Marte. Conform legendei înregistrate de către Plutarh și Livius, Romulus a servit ca primul Rege al Romei. Romulus l-ar fi ucis pe Remus într-o dispută asupra locației viitorului lor oraș, pe care Romulus avea să-l numească după numele său, Roma.
După fondarea orașului, Romulus nu doar că a creat Legiuni romane și Senatul roman, dar a și adus cetățeni în noul său oraș prin răpirea femeilor triburilor Sabine vecine, acțiune din care a rezultat mixtura sabinelor și romanilor într-un singur popor. Romulus avea să devină cel mai mare cuceritor al Romei antice, adăugând mari teritorii și popoare sub dominația Romei. După moartea sa, a fost zeificat ca zeul Quirinus, personaj divin al poporului roman. În zilele noastre, referirile asupra sa îl reprezintă ca fiind o figură legendară.
Ziua mondială a creativităţii şi inovaţiei (ONU)
La 21 aprilie 2020, Organizaţia Naţiunilor Unite aniversează, pentru a treia oară, Ziua mondială a creativităţii şi inovaţiei. Anul acesta, Ziua mondială a creativităţii şi inovaţiei are loc în plină pandemie de COVID-19. De aceea, ONU a făcut un apel la persoanele cu înclinaţii artistice, imaginaţie şi creativitate să trimită desene, filmări, fotografii şi mesaje de impact prin care să promoveze statul acasă, igiena personală, distanţarea socială, dar şi gândirea pozitivă şi solidaritatea. Materialele astfel strânse pot fi văzute la adresa talenthouse.com. Fiecare dintre acestea poate fi cu uşurinţă transmise, mai departe, pe reţelele de socializare.
Israel – Ziua Amintirii Holocaustului şi a Eroismului
Israel comemorează cei 6 milioane de evrei care au fost ucişi în timpului Holocaustului. Ziua Amintirii din Israel a început la apusul soarelui, relatează BBC. Anul acesta, dat fiind contextul epidemic, ceremoniile sunt organizate cu respectarea interdicţiei pentru adunările publice. O ceremonie de stat a fost organizată fără invitați. Marţi, la prânz, sirenele vor suna în tot Israelul. Locuitorii au primit permisiunea să iasă pe balcoane.
Ziua Varșoviei – se marchează înscrierea „Legii cu privire la orașe”, adoptată de Seim, în 1791
Zodia Taur (21 aprilie – 21 mai)
Zodia Taur (21 aprilie – 21 mai) – foto preluat de pe www.eastrolog.ro
Personalitatea zodiei Taur
Un Taur autentic gândeste si actioneaza conform realitatii. El îsi cunoaste limitele, iubeste ordinea, este obiectiv, nu amesteca obligatiile cu distractia, este rabdator, rezistent, practic, iubeste muzica si arta si mai ales placerea. Este adeptul naturaletei, al lipsei de complicatii. Este inimos, sociabil si are simtul umorului. Schimbarile nu-i stau în fire. Are nevoie de siguranta. Gândurile si sentimentele lui sunt ghidate de ideea de proprietate, chiar daca este vorba despre cea a partenerului. Daca Soarele este prost aspectat în horoscop, nativul Taur poate fi dominat de dorinta de comoditate si de placeri, dar si de încapatânare, gelozie.
Nativul din zodia Taur poate fi dur, unilateral si inflexibil, de neclintit din prejudecatile lui, imobil spiritual. Comportamentul Taurului depinde foarte mult de starea sa de spirit, fapt care nu face decât sa-l traga în jos. Stapânirea instinctelor poate deveni o problema. Perseverent si ferm, iubeste luxul si siguranta. Este un prieten credincios si un dusman neînduplecat.
În calendarul creștin-ortodox: Sf Sfințit Mc Ianuarie, episcop de Benevent, Df Mc Teodor din Perga, Sf Mc Alexandra, împărăteasa, Duminica a 5-a din Post - a Sf Cuv Maria Egipteanca - Prevestirea Pătimirilor. Cererea fiilor lui Zevedeu. - Pocăința femeii păcătoase.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Sfințit Mc Ianuarie, episcop de Benevent,

Sf Mc Teodor din Perga,

Sf Mc Alexandra, împărăteasa,

Duminica a 5-a din Post - a Sf Cuv Maria Egipteanca - Prevestirea Pătimirilor. Cererea fiilor lui Zevedeu. - Pocăința femeii păcătoase.

Sf Sfințit Mc Ianuarie, episcop de Benevent,

Sfântul Sfinţit Mucenic Ianuarie a fost episcopul Campaniei din Italia. În timpul prigoanei lui Diocleţian (284)a fost prins în cetatea Benevent unde îşi avea scaunul arhieresc şi dus înaintea guvernatorului Timotie.

- Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ianuarie, Episcop de Benevent
  Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ianuarie, Episcop de Benevent

Arhiereul lui Dumnezeu Ianuarie, sfințitul mucenic, cu ai săi împreună pătimitori: Faust, Proclu și Sosie diaconii, Desiderie citețul, Eutihie și Acution, au luat cunună mucenicească, fiind uciși cu sabia, afară din cetatea Putioli.

Dioclețian și Maximian, păgânii împărați, mâniindu-se asupra creștinilor, Ianuarie episcopul a fost prins și dus înaintea ighemonului Campaniei, Timotei. Acesta, silindu-l în multe feluri spre închinarea la idoli, cu îmbunări amăgindu-l și cu îngroziri înfricoșându-l, după ce l-a văzut neclintit în credința creștină, rămânând ca un stâlp, a poruncit să-l arunce spre ardere, într-un cuptor încins. Și a fost sfântul nevătămat, ca altădată cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Căci îngerul lui Dumnezeu pogorându-se la dânsul, puterea focului în răcoreală a prefăcut-o, iar sfântul dănțuind și cântând în mijlocul focului, slăvea pe Dumnezeu. După ce a ieșit din cuptor, au văzut toți, că nici de hainele lui nu s-a atins focul și se mirau foarte tare.

Iar ighemonului părându-i-se că episcopul creștinilor s-a păzit întreg de foc cu puterea vrăjilor, de mai mare mânie s-a umplut și a poruncit ca atât de mult să-l întindă pe mucenic, încât să se dezlege încheieturile din alcătuirile lor, și așa întins să-l bată fără milă. Aceasta făcându-se, atât de mult l-au bătut, până ce tot trupul lui s-a sfărâmat, încât se vedeau oasele goale și pământul s-a umplut de sânge. La o înfricoșătoare priveliște ca aceasta au mers și doi clerici: Faust diaconul și Desiderie citețul, și stăteau în mulțime, privind la pătimirea sfântului episcop.

Și păgânii i-au cunoscut că sunt creștini, deoarece pe de o parte aceia se bucurau cu duhul de vitejeasca lui răbdare, iar pe de alta plângeau pentru chinurile cele cumplite ce i se dădeau, căci și vinele sfântului se vedeau curmate. Deci, păgânii i-au prins pe amândoi, pe Faust și pe Desiderie și, legându-i împreună cu Sfântul Mucenic Ianuarie episcopul, i-au dus după ighemon în cetatea Pu-tioli; și acolo i-au aruncat în temniță. Și erau închiși pentru Hristos în temnița aceea Proclu și Sosie, diaconii cetății Putioli, și doi oameni simpli, Eutihie și Acution, osândiți spre mâncarea fiarelor.

Apoi, în ziua următoare au fost scoși toți la priveliște, împreună cu episcopul, și au fost dați la fiare. Iar Dumnezeu, Care se preamărește în sfinții Săi, a astupat gurile fiarelor la acea priveliște, ca altădată în groapa în care a fost aruncat Daniil, încât niciuna din fiare nu s-a atins de vreun mucenic, ci toate, schimbându-și cruzimea cea firească în blândețe de oaie, au mers și au căzut la picioarele sfântului episcop. O minune ca aceea mai presus de fire, i-a adus pe toți cei ce priveau în mirare și spaimă.

Insă ighemonul, socotind și această dumnezeiască putere ca vrăjire creștinească, gândea cum să dea pierzării desăvârșite pe arhiereul lui Dumnezeu și pe cei împreună cu el. Astfel, tulburându-se cu mintea, deodată a orbit și cu ochii cei trupești, orb fiind de demult cu ochii cei sufletești, și căuta un povățuitor, pipăind pereții. Iar după ce arhiereul și mucenicul lui Hristos, Ianuarie, fiind fără răutate, s-a rugat pentru acel vrăjmaș al său, pentru ighemonul Timotei, acela îndată a văzut trupește, dar nu și sufletește. Iar oamenii care priveau spre toate acele minuni, au crezut în Hristos, fiind la număr cam cinci mii. însă nemulțumitorul și împietritul la inimă ighemon, care din orbire se luminase cu rugăciunile mucenicului, nu numai că n-a cunoscut adevărul, ci mai mult a înnebunit. Și în loc să aducă laudă adevăratului Dumnezeu, lui Hristos, Domnul nostru, el îl hulea; iar pentru întoarcerea către El a poporului cel atât de numeros, îndrăcindu-se de mânie, a poruncit ca să taie cu sabia pe sfinții mucenici.

Și astfel, arhiereul lui Dumnezeu Ianuarie, sfințitul mucenic, cu ai săi împreună pătimitori: Faust, Proclu și Sosie diaconii, Desiderie citețul, Eutihie și Acution, au luat cunună mucenicească, fiind uciși cu sabia, afară din cetatea Putioli. Iar trupurile sfinților le-au adunat câte unul cetățile cele dimprejur, străduindu-se fiecare cetate, ca să aibă pe mijlocitorul său către Dumnezeu. Trupul Sfințitului Mucenic Ianuarie l-au luat napolitanii și, ducându-l cu cinste în cetate, l-au pus în biserica lor.

În acea vreme, când au luat trupul sfântului din cetatea Putioli, sângele lui care se închegase acolo, adunându-l de pe pământ, l-au pus într-un vas de sticlă și-l aveau în pază. Iar dacă îl puneau lângă capul mucenicului, îndată acel sânge închegat se topea și fierbea ca din nou vărsat. încă se făceau și minuni de multe feluri în cetatea Neapoli, cu rugăciunile Sfântului Mucenic Ianuarie. Iar mai ales acolo se slăvea această minune care s-a făcut, când muntele ce se numea Vezuviu a dat dinlăuntrul său, din sânul pământului, o văpaie mare de foc, încât nu numai cetăților celor de aproape, ci și celor de departe, mare frică și cutremur le-a adus. în acea înfricoșată vreme, alergând popoarele la mormântul Sfântului Mucenic Ianuarie și cu lacrimi strigând către el și cerând ajutor, îndată, cu rugăciunile lui, s-a ascuns acea văpaie de foc în muntele acela și a încetat frica. Astfel nu s-a făcut vătămare nici cetăților de departe, nici celor de aproape.

Și altă preaslăvită minune s-a făcut asupra unui prunc mort. O femeie văduvă, cu numele Maximila, avea un fiu abia născut și acela murind, ea plângea fără mângâiere. Iar după ce și-a venit puțin în sine din tânguire, a privit spre biserică și a văzut deasupra ușii bisericii o scândurică, ce avea pe sine închipuirea Sfântului Episcop Ianuarie. Și și-a adus aminte de minunea care s-a făcut odată în Legea Veche, cum Sfântul proroc Elisei a înviat pe fiul șunamitencei.

Deci, pornindu-se cu mare nădejde femeia aceea spre Dumnezeu și spre plăcutul Lui, a făcut după asemănarea aceea. A luat icoana Sfântului Mucenic Ianuarie și a pus-o deasupra pruncului său mort, cu ochii spre ochi, gura către gură și pe cealaltă asemănare a trupului celui închipuit, către trupul celui mort. Apoi, cu suspine și cu lacrimi fierbinți s-a rugat, zicând: „Robule al lui Dumnezeu, miluiește-mă și-mi potolește mâhnirea mea, înviind pe fiul meu, că unul născut îmi este”. Astfel rugându-se ea, îndată a înviat pruncul și s-a sculat sănătos. Și toți cei ce se adunaseră la îngroparea aceluia, văzând o minune preaslăvită ca aceea, s-au minunat, au preamărit și au mulțumit lui Dumnezeu, Care face minunate lucruri prin sfinții Săi. Iar pe Sfântul Mucenic Ianuarie, ca pe un grabnic ajutător, cu laude l-au mărit. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să arate și spre noi Domnul mila Sa în veci. Amin.

Sf Mc Teodor din Perga

Troparul Sfântului Mucenic Teodor din Perga Pamfiliei, glasul al 4-lea

Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.

Cântarea 1

glasul al 4-lea

Irmos: Deschide-voi gura mea...

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dar bine plăcut şi iubit Stăpânului şi podoabă mucenicilor te-ai arătat, Sfinte Părinte Teodor. Pentru aceasta ca un dar cântare aduc ţie, dă-mi ajutorul tău.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind împodobit cu duhul şi înfrumuseţat cu trupul, ai îndepărtat pe cel viclean şi pe acesta vătămându-l, ai primit cununa biruinţei.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Biruind graiurile celui rău credincios, Părinte Teodor, lămurit te-ai arătat pe tine plăcut Domnului şi ostaş al Împăratului Hristos şi mucenic desăvârşit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Neapropiat cu firea Sălăşluindu-Se în pântecele tău, ne-a arătat pe noi prin negrăită milostivire locuitori ai Raiului, din care am fost izgoniţi prin înşelăciunea şarpelui, Preacurată Fecioară.

Cântarea a 3-a

Irmos: Pe ai tăi cântăreţi...

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcându-te locaş Dumnezeiescului Duh, înţelepte, ai surpat capiştile idolilor cele pierzătoare şi cu cuvinte ai înfruntat jertfele cele spurcate ale celor fărădelege, Părinte Teodor.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu mânie bătându-te judecătorul cel fărădelege, ca pe unul ce întăreai Legile Dumnezeului nostru, Sfinte Mucenice Teodor, pe Acela văzându-L înaintea ta, ai rămas neclintit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu osârdie te-ai pus în tigaie arsă şi te-ai aprins de Dumnezeiască dragoste, Părinte Teodor, aprinzându-te cu râvna lui Dumnezeu Celui Atotţiitor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel fără de ani cu firea S-a văzut din tine sub ani, născându-Se cu adevărată asemănarea trupului, văzând mai înainte prin milostivirea cea negrăită păcatele mele în ani.

Irmosul

Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească întăreşte-i şi întru Dumnezeiască mărirea ta, de cununile măririi învredniceşte-i.

Cântarea a 4-a

Irmos: Cel Ce şade în Slavă...

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind pus în tigaie, îngerul din cer stând înainte, te-a rourat, păzindu-te pe tine nears, Sfinte Părinte Teodor, prin curgerile apelor, cu cutremur şi cu sunet şi cu înfricoşătoare arătări.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lucrând tu minuni, Dioscor cel învăţat cu înşelăciunea îndată ca o piatră tăvălindu-se către credinţă, s-a numărat în ceata mucenicilor, ca cel ce s-a sfârşit prin foc.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un păzitor al poruncilor Ziditorului ai fost pus în temniţă şi ai păzit lui Dumnezeu credinţa, pe care din pruncie ai avut-o şi cu înţelepciunea cea desăvârşită ai lepădat pe cei fără de minte, care nu păzeau credinţa cea dreaptă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Suferind încercările chinurilor celor cu multe dureri, te-ai învrednicit a tămădui multe boli, mucenice şi te-ai făcut moştenitor Locaşurilor celor fără de durere şi vieţii şi îndulcirii celei cu adevărat fără de întristare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fără durere ai născut pe Dumnezeu Cel fără de trup, pe Cel Ce a dezlegat durerile strămoaşei Eva şi a mântuit din durerile iadului pe păcătoşii ce aveau viaţă cu durere.

Cântarea a 5-a

Irmos: Spăimântatu-s-au toate...

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înşelăciunile necredinţei ai înfruntat; pentru aceasta fiind legat de o căruţă, ai rămas întreg, ridicându-te cai de foc ca pe Măritul Prooroc Ilie, Sfinte Mucenice, Părinte Teodor.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mâniindu-se cel fărădelege te-a aruncat pe tine, dimpreună cu Socrat şi cu Dumnezeiescul Dionisie, într-un cuptor încins, cu care împreună ai cântat cântarea proorocilor cea sfinţită, ca un viteaz, Părinte Teodor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Dumnezeiescul Dionisie împreună cu viteazul Socrat, cei ce în mijlocul cuptorului s-au rănit cu sufita, în cântări să fie lăudaţi ca nişte tari mucenici, cei ce s-au plecat Dumnezeieştilor învăţături ale Sfântului Teodor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce cu adevărat eşti Preacurată, Singura de Dumnezeu Născătoare, întăreşte-mă ca să stăpânesc patimile cele ce m-au robit pe mine, ca bucurându-mă cu cuget curat să te fericesc pe tine, Izbăvirea credincioşilor.

Cântarea a 6-a

Irmos: Cugetătorilor de Dumnezeu...

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu Dumnezeiească pogorârea îngerului s-a stins văpaia cuptorului, iar inima ta, preafericite, umplându-se de îndrăznire, se răcorea, cu chemarea cea către Ziditorul.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Auzind chinuitorul graiurile cele sfinte ale celei ce te-a născut pe tine, săbiei a dat-o pe dânsa, săvârşindu-şi curgerea cu Dumnezeiască mucenicie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Dorind Filipia ca să moară împreună cu fiul, cu grăbire a venit nechemată înaintea judecătorului şi a primit mărirea mucenicilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Iată Muntele cel Sfânt, iată pe Dătătoarea de mir a Duhului şi Podul care trece pe toţi către Dumnezeu, Născătoarea de Dumnezeu Fecioara, pe care o mărim.

Irmosul

Cugetătorilor de Dumnezeu, săvârşind acest praznic Dumnezeiesc şi cu totul cinstit al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Hristos, Cel Ce S-a născut dintr-însa.

CONDAC

glasul al 3-lea

Podobie: Fecioara astăzi...

Cu ungerea preoţiei şi cu sângele muceniciei v-aţi împodobit, Măriţilor Mucenici Ianuarie şi Teodor şi întru cele de sus locuind, pretutindenea străluciţi. Căutaţi spre noi, cei ce am venit în Biserica voastră şi într-însa neîncetat strigăm: păziţi-ne pe noi pe toţi, rugând pe Dumnezeu Cel Iubitor de oameni.

Cântarea a 7-a

Irmos: N-au slujit făpturii...

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Păzindu-te cu Roua Duhului ca cei trei tineri, ai rămas nears în mijlocul focului, de Dumnezeu Înţelepţite, Sfinte Părinte Teodor, împreună cu dânşii cântând: Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înşelăciunea păgânilor cu cuvântul darului care îndestulat izvora din buzele tale, ai înfruntat-o, Mucenice Teodor şi ai strigat: Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mai înainte de zămislire cunoscând chemarea şi pătimirea ta, cea care te-a născut pe tine, mare mucenice şi mult pătimitorule, Sfinte Teodor ai strigat: Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fii mie Curăţire către Cel Ce S-a născut din tine, Preacurată, mijlocindu-mi Dumnezeiască intrare întru Împărăţia lui Dumnezeu şi îndulcirea hranei şi împărtăşirea Luminii, tămăduindu-mi datoriile cele cumplite.

Cântarea a 8-a

Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi...

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Suindu-te pe Cruce, trei zile ai fost spânzurat pe ea, arătat închipuind Patima Stăpânului tău cea pururea pomenită, care a fost peste trei ceasuri; pe Domnul lucruri lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind pus pe lemn şi primind durerile rănilor, ai vătămat pe şarpele cel potrivnic, care prin gustarea lemnului a pricinuit lui Adam şi urmaşilor lui moartea cea cu durere. Pentru aceasta te cinstim întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Perga laudă nevoinţele tale, durerile, răbdarea, rănile şi pătimirea cea fericită, prin care prin moartea cea cinstită, către Viaţa Cea fără de moarte te-ai mutat, Sfinte Mucenice, Părinte Teodor, strigând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

O adâncul Tainei Celei de negrăit! Cel Ce odinioară a zidit pe om cu mâna, Se zideşte Întrupat, sălăşluindu-Se în pântecele pururea Fecioarei şi mă mântuieşte pe mine cel ce cu frică strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Irmosul

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe tinerii cei binecredincioşi în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit. Atunci fiind închipuită, iar acum lucrată; pe toată lumea ridică să-ţi cânte ţie: pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a

Irmos: Tot neamul pământesc...

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Urmând urmelor lui Hristos, preaînţelepte, ca mucenicul cel dintâi, ai suferit răstignirea, primind legături şi rănile piroanelor şi te-ai înălţat de pe pământ către cele Cereşti şi ai primit soarta purtătorilor de cununi şi Împărăţia lui Dumnezeu cea care nu poate fi furată.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stând în mijlocul focului, ca aurul cel strălucitor, lumină te-ai arătat, Părinte Teodor, că aprinzându-te de dorirea Stăpânului, prin pogorârea îngerului celui cinstit, ai rămas nears. Cu care împreună ai cântat cântarea de mântuire, luminat bucurându-te.

Stih: Sfinte Mucenice Teodor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Să stăm în Casa Dumnezeului nostru cu bună cuviinţă, mărind cu credinţă pe pătimitorul cel ce prin cuget bărbătesc s-a nevoit şi a primit de sus cununa biruinţei.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu bucurie suindu-te către Locaşurile cele de sus, ai ajuns la Cetele celor fără de trup, Sfinte Mucenice Teodor, şi în trup biruind cu tărie pe demonii cei fără de trup, te rogi pentru cei ce cu credinţă te cinstesc pe tine, ca să ia iertare datoriilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Luminează ochii sufletului meu, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu mă cuprindă întunericul cel greu al păcatului, nici să mă acopere pe mine adâncul deznădăjduirii; ci, ca Ceea ce eşti Mijlocitoarea cea Neînfricată a credincioşilor, izbăveşte-mă şi mă îndreptează pe mine.

Irmosul

Tot neamul pământesc să salte cu Duhul fiind luminat şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfinţita prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să strige: Bucură-te Preafericită, Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Pe cel cu un nume numit al darului Mântuitorului, pe moştenitorul fericirii acestuia, ca pe cel întocmai mucenic al lui Hristos Dumnezeu, veniţi să-l lăudăm prăznuind acum cinstită pomenirea lui şi să strigăm către dânsul: Mare Mucenice Teodor, roagă-te ca să se dăruiască nouă iertare de greşeli.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile tale noi nevrednicii. Că de n-ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom îndepărta de la tine, Stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi pururea din toate nevoile.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Ceea ce în vremile cele de pe urmă Te-a născut, Hristoase, cu Trup, văzându-Te spânzurat pe Cruce pe Tine Cel Născut din Tatăl fără de început, strigă: vai mie, Preaiubitul meu Fiu! Ce răsplătire ţi-a dat poporul iudeilor? Ci, scoală-Te şi mântuieşte pe cei ce au crezut întru Tine, ca Cel Ce eşti Singurul Iubitor de oameni.

Sf Mc Alexandra, împărăteasa,

- Viața Sfintei Mucenițe Alexandra Împărăteasa
  Viața Sfintei Mucenițe Alexandra Împărăteasa

Sfânta Alexandra, mucenița lui Hristos Dumnezeu, era soția împăratului Dioclețian. Deci, văzând ea că Sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu și sănătos, s-a înfățișat înaintea împăratului, în vreme ce el aducea jertfă idolilor, și s-a mărturisit pe sine creștină.

Alexandra, mucenița lui Hristos Dumnezeu, era soția împăratului Dioclețian. Deci văzând ea că Sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu și sănătos, s-a înfățișat înaintea împăratului, în vreme ce el aducea jertfă idolilor, și s-a mărturisit pe sine creștină; pentru aceea a fost pusă în închisoare. După ce a fost închisă, s-a dat hotărâre ca să fie tăiați cei doi, Gheorghe și Alexandra. Aflând ea această hotărâre a împăratului, în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu și și-a dat sufletul.

Iar Apolo, Isachie și Codrat, fiind din slugile împărătesei Alexandra, și văzând-o pe ea că a disprețuit vremelniceasca și stricăcioasa împărăție și pe muncitorul împărat, și că, crezând în Hristos, a și murit pentru El, au crezut și ei în Hristos. Deci, înfățișându-se cu îndrăznire, au mustrat pe împărat, numindu-l călcător de lege și sălbatic, și că nu i-a fost milă de însăși femeia sa, cu care a făcut copii.

Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, și aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea cu ce moarte îi va pierde. Dimineața, scoțându-i din temniță, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat, iar Apolo și Isachie, iarăși să fie puși la închisoare și să fie uciși cu foamea. După câteva zile, fiind istoviți de foame, și-au dat sufletele lor în mâna Domnului.

Duminica a 5-a din Post - a Sf Cuv Maria Egipteanca - Prevestirea Pătimirilor. Cererea fiilor lui Zevedeu. - Pocăința femeii păcătoase.

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Ev. Marcu 10, 32-45

În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăși pe cei doisprezece și a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: lată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, și-L vor scuipa, și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Și au venit la El lacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Și, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; și care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.

Ev. Luca 7, 36-50

În vremea aceea unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Și, intrând în casa fariseului, a șezut la masă. Și, iată, era în cetate o femeie păcătoasă, care, aflând că Iisus șade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir și, stând înapoi lângă picioarele Lui și plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele, și cu părul capului ei să le șteargă. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi proroc, ar ști cine e și ce fel este femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Atunci, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ți spun ceva. Învățătorule, spune! zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Și întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele și le-a șters cu părul capului ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis ei: Iertate îți sunt păcatele! Atunci au început cei ce ședeau împreună la masă să zică în sinea lor: Cine este Acesta care iartă și păcatele? Dar Iisus a zis către femeie: Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!

Ap. Evrei 9, 11-14

Fraților, Hristos, venind Arhiereu al bunătăților celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare și mai desăvârșit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta. El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu Însuși Sângele Său, și a dobândit o veșnică răscumpărare. Căci dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul Cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului Celui viu!

Ap. Galateni 3, 23-29

Fraţilor, înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Fiindcă toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi, deci, urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a V-a din Post

- Foto: Ștefan Cojocariu
  Foto: Ștefan Cojocariu

„Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 36-37).

„Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 36-37)

Iubiți credincioși,

Dacă ați ascultat cu atenție și evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lângă alte sfinte învățături care izvorăsc din cuvintele Mântuitorului, ați auzit și de cererea celor doi Apostoli, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 35-37).

Vedeți, frații mei, ispita slavei deșarte cum a îndrăznit a se apropia chiar și de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinții noștri Adam și Eva tot cu ispita mândriei și a slavei deșarte. Că auziți ce spune șarpele Evei: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facere 3, 4-5).

Diavolul și îngerii lui au fost izgoniți din cer tot pentru păcatul mândriei și al slavei deșarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din neființă întru ființă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: „Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asmenea Celui Prea Înalt voi fi” (Isaia 14, 13-14). Vedeți, fraților că păcatul mândriei și al slavei deșarte a fost pricina căderii satanei și a îngerilor celor de un gând cu el?

Cu acest păcat greu și urât de Dumnezeu a înșelat diavolul și pe strămoșii noștri în rai, iar de atunci și până azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mândriei și a slavei deșarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăște atât de mult.

Așa a ispitit și pe ucenicii Mântuitorului din Evanghelia de azi. Însă ați auzit cu câtă blândețe și înțelepciune i-a îndreptat Mântuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blândețe le-a zis: „Nu știți ce cereți!” (Marcu 10, 38). Ca unor copii neștiutori le spune că nu știu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi și le-a zis: „Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38), iar ei au zis: „Putem”, la care Iisus le-a adăugat: „Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza” (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domițian, păgânul împărat al Romei.

În acest fel amândoi apostolii au băut paharul suferinței pentru Domnul și pentru Evanghelia Lui. „Dar a ședea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: „Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mântuitorul este mai mic ca Dumnezeire decât Tatăl. Nu, ci acum Mântuitorul vorbește ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era și este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învață, zicând: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30); și iar zice: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu iau și vă voi vesti vouă. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: „Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și că Tatăl este întru Mine?” (Ioan 14, 10).

Dar să mergem mai departe pe drumul cuvântului spre a auzi ce zice Sfânta Evanghelie: „Auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacob și pe Ioan” (Marcu 10, 41). Vedeți fraților că pentru ispita mândriei celor doi Apostoli, pe ceilalți zece i-a ajuns ispita mâniei. Prea Înduratul nostru Mântuitor, iarăși, ca pe niște copii care nu știu ce fac, chemându-i la Sine, le-a zis: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-44). O bunătate și dragoste fără margini a Mântuitorului nostru, că și pe cei dintâi, care erau ispitiți de patima slavei deșarte, și pe ceilalți zece, care se mâniau asupra celor doi, cu mare blândețe și înțelepciune îi îndreaptă și îi învață, să nu fie ca stăpânitorii lumii, care cu multă trufie și slavă deșartă conduc popoarele și le domnesc.

De aceea îi învață, zicând: „Și care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învățături alungă din mintea lor și slava deșartă și mânia, căci aceste patimi sunt amândouă fiice ale mândriei. Slava deșartă este începutul, iar mândria este sfârșitul! Însă și la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeași învățătură împotriva slavei deșarte i-a învățat: „Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 13-15).

Ce este slava deșartă? După învățătura sfinților Părinți, slava deșartă este începutul mândriei și „numai atâta deosebire este între ele, câtă deosebire are copilul de bărbatul desăvârșit și grâul de pâine" (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul 22, București, 1980). Pe slava deșartă cu „vaiul” o amenință Domnul zicând: „Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26). „Gândul slavei deșarte este prea subțire și cu lesnire stă pe ascuns lângă isprăvile faptelor bune și nu mică nevoință trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deșartă” (Ibidem). Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deșarte? După învățătura Sfântului Ioan Scărarul, slava deșartă o izgonește de la sine, cel ce în tot locul și lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările și defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lângă laude și cel care aleargă spre slava cea de sus, iar pe cele de aici le socotește gunoaie.

Zice același sfânt că „începutul neslavei deșarte este păzirea gurii și iubirea de necinstirii, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gândite ale slavei, iar sfârșitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă” (Ibidem). Numai acela are înțelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).

La fel și Sfântul Isaac Sirul ne învață următoarele despre slava deșartă: „Sârguiește-te să fii defăimat și te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăște-te pe tine, ca să fii cinstit și să n-o dorești ca să nu te necinstești”. Apoi zice: „Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, cinstea aleargă după el și propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor. Fugi de slavă și vei fi slăvit. Teme-te de mândrie și te vei mări. Dacă urăști slava, fugi de cei ce o caută” (Filocalia X, Sfântul Isaac Sirul, 1981, Cuvântul 5. Pentru lepădarea de lume).

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit despre răutatea slavei deșarte, cu care au fost ispitiți cei doi Apostoli Iacob și Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puțin despre păcatul mâniei, care nu puțin ne vatămă în această viață. Mai întâi să vedem ce este mânia și de câte feluri este. „Mânia este sutașul rațiunii, răzbunătorul poftei. Când dorim un lucru și suntem împiedicați de cineva, ne mâniem asupra lui ca unii ce suntem nedreptățiți” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București 1938, cap. 14). „Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a mâniat” (Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 8).

Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă „iritare”, al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă”; al treilea fel de mânie se cheamă „zavistie”, adică cea care zace mult în sufletul omului și caută răzbunare; iar al patrulea fel este mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învață în Sfânta Scriptură să oprim mânia noastră cea rea: „Părăsește mânia și lasă iuțimea” (Psalm 36, 8). La fel și marele Apostol Pavel, zice: „Lepădați și voi toate acestea: Mânia, iuțimea, răutatea, hula, cuvântul de rușine din gura voatră” (Coloseni 3, 8). În alt loc arătând același lucru, zice: „Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31).

Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mânia cea rea și pătimașă, zicând: „Precum apa în văpaie câte puțin adăugându-se, desăvârșit pe văpaie o stinge, așa și lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei și a iuțimii face s-o ucidă” (Filocalia IX, op. cit., p. 68).

Cât privește mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Cu mulțimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta și i-a mistuit ca pe niște paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărțit apa. Strânsu-s-au la un loc apele ca un perete și s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmașul zicea: Goni-i-voi și-i voi ajunge; pradă voi împărți și-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia și mânia mea îi va stârpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău și marea i-a înghițit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari” (Ieșire 15, 7-10).

În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim așa: „Și i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuțime și cu aprindere mare și i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum” (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul și marele Prooroc Isaia, arătând despre mânia cea dreaptă și sfântă a lui Dumnezeu care va fi la sfârșitul lumii, zice așa: „Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuțimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă și o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său și fiecare va fugi în pământul său” (Isaia 13, 13-14).

Frații mei, acum să arătăm ce virtuți sunt împotriva mâniei. Cea dintâi faptă bună care stinge și potolește mânia este blândețea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne învețe prin ce putem liniști tulburarea mâniei a zis: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Răspunsul blând domolește mania” (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfântul Apostol Petru arată că blândețea are mare preț înaintea lui Dumnezeu și zice: „Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4). Încă și Sfântul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândețe pe cei care vor cădea în oarecare păcat și zice: „Fraților, chiar de va cădea vreun om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acela cu duhul blândeții” (Galateni 6, 1).

Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândețea și nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, și pe cei răi îi pot face buni și îi pot aduce la pocăință. În această privință am să vă reamintesc niște istorioare din Pateric. Au venit odată hoții la chilia unui bătrân și i-au zis: „Am venit să-ți luăm toate câte ai în chilia ta”. Iar el le-a zis: „Câte vă place, fiilor, luați”. Și ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeț care era atârnat într-un cui. Deci bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraților, luați cele ce ați uitat în chilia voastră!” Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, și s-au pocăit, zicând întru dânșii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”.

Iarăși citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc și s-a dus la dânșii un bătrân ca să încerce viața lor și, luând un toiag, a început a sfărâma verdețurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrân: „De voiești, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!” Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând: „Pentru această nerăutate a ta se odihnește Duhul Sfânt peste tine, frate!”

A zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide mania” (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învață: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău și răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaș de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, „oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică” (I Ioan 3, 15). Iată fraților, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci de nu va părăsi mânia și ținerea de minte a răului ajunge la ură și prin ură se face ucigaș de oameni și așa își ucide prin mânie și răzbunare sufletul său.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, și ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea suntem datori, frații mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrânare, la post, la împăcare duhovnicească cu toți oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie și la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie.

Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspândite la noi: slava deșartă și mânia. Cel mai potrivit timp de pocăință și despătimire pentru noi toți este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mândria, mânia, ura, îndoiala, desfrânarea, necredința și tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, până mai avem viață și timp de pocăință. Nu vedem cu toții câtă suferință este în lume și câți mor fără nici o pregătire creștinească? Cum vor fi izbăviți de osândă cei ce mor în beție și desfrâu, cei ce mor în ură și procese, cei ce mor în secte și în întunericul necredinței? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viață de om pe pământ nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu și să facă fapte bune de pocăință? Să ne ferească Mântuitorul de un asemenea sfârșit înfricoșător, fără salvare.

Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăință pentru toți. Această cuvioasă a fost în tinerețe o mare păcătoasă. Dar ajungând la Mormântul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-și în fire a început să plângă cu amar pentru păcatele sale și după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdând grele ispite, foame, gânduri, frig și lupte de la diavoli. La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfânt, acesta a spovedit-o, a împărtășit-o cu Sfintele Taine și, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul și a înmor-mântat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeți câți ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinerețe?

Să urmăm și noi pe calea pocăinței, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim și viața în zadar, ne pierdem și sufletul. Mai avem o săptămână până la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediți, iar la Florii să primiți Trupul și Sângele lui Hristos.

Continuați cu postul și cu rugăciunea. Dar cereți numai cele de folos pentru mântuire. Împăcați-vă cu Dumnezeu și cu oamenii și aveți mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de tot păcatul și să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toți sfinții Săi. Amin.

Femeia care a măsurat distanţa de la iad la Rai

Pr. Constantin Sturzu

- Foto: Oana Nechifor
  Foto: Oana Nechifor

Fără a fi fost întărită cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o şansă să biruiască în cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, în pustiul Iordanului.

Duminica a V-a din Post este numită şi a Cuvioasei Maria Egipteanca. Nu întâmplător a fost ales de către Sfinţii Părinţi acest chip al pocăinţei, această pildă de curaj în lupta dusă în războiul cu patimile cele mai grele. A trăit la cumpăna secolelor IV şi V, trecând la Domnul în anul 431. Şi-a părăsit părinţii şi a plecat de la 12 ani de acasă, în Alexandria, trăind în acest oraş, vreme de 17 ani, în desfrânări care nu se pot descrie în cuvinte. Ea însăşi îi mărturiseşte lui Zosima, cel care a găsit-o în pustiul Iordanului: „Timp de mai bine de şaptesprezece ani, iartă-mă, i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. Şi pe adevăr mă jur, nu pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau să-mi plătească. Acest chip – de a-mi satisface dorinţa în dar – l-am născocit pentru a face să atrag luarea aminte a câtor mai mulţi asupra mea. Iarăşi să nu crezi cumva că nu luam bani pentru că eram bogată. Nu, căci trăiam ca o cerşetoare şi adeseori torceam câlţi. Aveam însă o poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Aceasta socoteam că este scopul vieţii, de a batjocori neîncetat trupul.”

În dorinţa ei de a prinde cât mai mulţi tineri în laţul poftelor trupeşti, se urcă pe o corabie ce ducea pelerinii la Ierusalim. Şi pe corabie, şi în oraşul sfânt, nu are decât o preocupare: să corupă cât mai mulţi tineri. Se alătură chiar şi valului de pelerini care se îndreptau spre a se închina lemnului Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, însă constată că, oricâte eforturi ar fi făcut, nu poate intra în biserică. Este oprită de o mână nevăzută. Atunci ia aminte la vocea propriei conştiinţe care îi spune că, din cauza vieţii sale păcătoase, Dumnezeu nu-i îngăduie să păşească în sfântul lăcaş. Cu lacrimi în ochi, se roagă Maicii Preacurate, promiţând că îşi va schimba viaţa dacă va fi lăsată să intre şi ea în casa Domnului. Se retrage ulterior în pustiul Iordanului unde, cu ocrotirea Sfintei Fecioare, „chezăşuitoarea mântuirii sale” – cum o numea, petrece în aspre nevoinţe timp de 47 de ani. După această luptă dusă cu patimile care au chinuit-o mult timp, chiar şi în pustie, a urcat pe acele culmi de sfinţenie pe care nu au ajuns nici chiar acei călugări cu viaţă curată contemporani cu ea. Când se ruga, se înălţa „cu un cot de la pământ”, avea darul vederii gândurilor celorlalţi, vorbea din Scripturi, deşi nu le citise niciodată şi nici nu fusese învăţată de vreun om (ci de Duhul Sfânt), putea merge pe apele Iordanului ca pe uscat... Iată cum pocăinţa omului susţinută de harul lui Dumnezeu îl ridică pe acesta din adâncurile iadului patimilor în lăcaşurile cele mai înalte ale Raiului!

Pentru omul de azi, multe sunt lucrurile pe care le poate învăţa din viaţa acestei sfinte (vă recomand să citiţi varianta extinsă, nu vreun rezumat). M-aş opri la două aspecte, ambele dătătoare de mari nădejdi pentru toţi cei care am ajuns robi păcatului. Primul lucru pe care-l poţi învăţa de la Maria cea din Egipt este că, dacă eşti onest cu tine însuţi, chiar şi în săvârşirea păcatului, mai devreme sau mai târziu ajungi la Dumnezeu şi în Sfânta Sa Biserică. Această copilă a început să desfrâneze pe străzile Alexandriei şi a pus toată râvna ei în săvârşirea păcatului, neacceptând nici o formă de plată, adică ajungând a păcătui doar pentru plăcerea aceea în sine. A făcut asta vreme de 17 ani cu un soi de înverşunare, canalizându-şi toată energia în această direcţie, dăruindu-se total. Ea chiar era sinceră în acest mod de viaţă al ei căci, cum a şi mărturisit, socotea că acesta „este scopul vieţii”. Dumnezeu, însă, a lucrat în chip minunat pentru că s-a folosit taman de această convingere a ei, îngăduindu-i să ajungă printre pelerini ce mergeau la Ierusalim, până chiar în apropierea Sfintei Cruci.

Aşa se foloseşte Domnul de toate neputinţele noastre, căci plecând tocmai de la aceste rele pe care le facem - indiferent de amploarea sau de grozăvia lor - ne îndrumă, discret, către momentul de întoarcere, de convertire. Important să fim sinceri în alegerile noastre, să nu trăim dual, făţarnic, încercând să împăcăm şi pe ale lui Dumnezeu şi pe ale diavolului, să nu avem pretenţia că am găsit un soi de „echilibru” între bine şi rău. Şi, nu în ultimul rând, să primim cu aceeaşi onestitate glasul conştiinţei care ne învaţă cum să ne întoarcem. În Apocalipsă avem, de altfel, un avertisment foarte categoric: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea" (3, 15-16). Maria din Alexandria a fost rece, foarte rece – adică departe cu totul de Domnul, cel ce încălzeşte inimile noastre – şi astfel a putut fi pescuită, devenind fierbinte, atât de fierbinte pe cât e cineva care se odihneşte în inima lui Dumnezeu.

Cine a îndrăznit să dezlege pe Maria, desfrânata din Alexandria?

Al doilea aspect care ar trebui să ne cutremure este faptul că această tânără, după 17 ani de desfrânare publică, chiar înainte de a trece Iordanul, a fost împărtăşită. De la momentul în care desfrânase ultima dată, până la primirea împărtăşaniei, nu trecuseră nici 24 de ore. Căci dimineaţa, pe la ora nouă, avusese loc momentul în care a pus acea făgăduinţă înaintea Maicii Domnului că nu va mai păcătui cu trupul şi se va lepăda de lume; iar seara, după o călătorie ostenitoare, a ajuns pe malul Iordanului, la biserica închinată Sfântului Ioan Botezătorul, unde, după propria-i mărturie, s-a împărtăşit cu „cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine”. Cât de adevărat este cuvântul din Pateric al avvei Alonie, cum că, „de va voi omul, de dimineaţă până seara ajunge în măsură dumnezeiască”! Închipuiţi-vă că, astăzi, una dintre vedetele de filme porno, pocăindu-se şi hotărându-se a-şi schimba viaţa, ar fi dezlegată de un duhovnic spre a se împărtăşi, imediat după prima spovedanie. Câtă lume nu s-ar sminti? Câţi nu l-ar judeca pe acel duhovnic, care a lăsat aşa o desfrânată să se apropie de Sfintele Taine (până şi Domnul a fost judecat de Simon că a lăsat o desfrânată să se atingă de trupul Său - a se vedea Evanghelia ce se va citi mâine în biserici, din Luca 7, 36-50)? Maria cea venită din Egipt, deşi făcuse multe păcate şi era cunoscută public pentru desfrânarea ei, primeşte totuşi această dezlegare. Nu ştim dacă nu s-au ridicat şi atunci voci care să strige (cu voce tare sau în sine): „Cine a îndrăznit să dezlege pe Maria, desfrânata din Alexandria?" Ştim doar că acel duhovnic a luat o decizie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, făcând pogorământ de la canoane şi având două repere în luarea deciziei de a o dezlega: dragostea lui Dumnezeu şi pocăinţa acestei femei. Aşa avem astăzi un model al desăvârşitei pocăinţi, încurajator pentru toţi cei care s-au afundat în multe şi grele păcate. Fără a fi fost întărită cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o şansă să biruiască în cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, în pustiul Iordanului.

Astăzi ne place să punem accent foarte mult (sau chiar exclusiv) asupra faptului că Maria Egipteanca s-a împărtăşit după 47 de ani de nevoinţe aspre în pustie. Uităm de prima împărtăşanie (acordată imediat după ce a decis să-şi schimbe viaţa) şi vorbim doar despre cea de a doua, primită de la Zosima înainte de a muri. Grav e că facem din asta un soi de „sperietoare” pentru credincioşi: „Dacă Sfânta Maria Egipteanca nu s-a împărtăşit decât după 47 de ani, tu ce pretenţii mai ai?” Încât sunt legitime cele două întrebări care se nasc de aici: 1) Mai are cineva azi o pocăinţă (dorinţă de întoarcere totală spre Dumnezeu) precum cea a fostei desfrânate din Alexandria? 2) Şi dacă cineva are o astfel de pocăinţă, se mai găsesc duhovnici care să aibă discernământul de a dezlega o astfel de persoană imediat, nelipsindu-o de Sfântul Trup şi Preascumpul Sânge nici măcar o clipă? Iată, viaţa Cuvioasei Mariei Egipteanca îndreptăţeşte cu prisosinţă caracterizarea de a fi fost femeia care a măsurat distanţa de la iad, din locurile cele mai de jos, la înălţimile ameţitoare ale raiului. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să măsurăm o astfel de distanţă. Punct de plecare pentru o astfel de binecuvântată călătorie? Chiar clipa de acum, dacă ne pocăim. Merinde pentru acest drum anevoios? Chiar Sfintele Taine.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTILOR

A. PLĂCINTE, GUSTĂRI

Turte cu nucă

* 500 g făină;

* 250 g miez de nucă;

* 300 g zahăr;

* 30 g coajă rasă de lămâie;

* 1 plic zahăr vanilat;

* sare

Din făină, apă şi puţină sare se prepară o cocă tare din care se întind foi de mărimea unei farfurii, care se aşază separat în tăvi şi se coc în cuptor, fără să se rumenească.

Se prepară un sirop din zahăr, zahăr vanilat, coajă rasă de lămâie şi 1,2 litri apă, care se lasă să fiarbă 15 minute.

Se aşază foile, una câte una, pe o tavă mare, turnând pe fiecare câte o cantitate de sirop şi presărând apoi cu nuci măcinate şi amestecate cu zahăr.

După ce foile s-au aşezat şi s-au înmuiat, se taie turtele în porţii şi se presară restul de miez de nucă şi zahăr pe fiecare porţie.

B. SALATE

Salata băcanilor

* 1,2 kg ciuperci;

* 800 g arpagic;

* 40 g usturoi;

* 150 g ulei;

* 150 g măsline;

* 100 g lămâie;

* 30 ml oţet;

* 3 foi dafin;

* sare

Arpagicul se curăţă şi se căleşte în ulei, se adaugă ciupercile tăiate ştraifuri, sare, piper, foi de dafin şi zeamă de lămâie şi se lasă să fiarbă împreună până ce sosul a scăzut.

Din usturoi se prepară un mujdei, care se diluează cu oţet şi apă şi se toarnă peste ciuperci şi arpagic.

La servit se adaugă măsline şi lămâie la fiecare porţie.

C. SOSURI

Sos vinegret

* 100 g ulei;

* 50 ml oţet;

* 1 legătură pătrunjel verde;

* piper măcinat

Se pun ingredientele, mai puţin pătrunjelul, într-un vas şi se amestecă până se obţine un produs lăptos.

Se adaugă 100 ml apă şi pătrunjelul tocat mărunt şi se amestecă până la omogenizare.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de praz cu legume

* 1 kg praz;

* 100 g morcovi;

* 50 g pătrunjel rădăcină;

* 100 g ţelină rădăcină;

* 300 g cartofi;

* 40 g făină;

* 100 g margarină;

* 1 legătură verdeaţă;

* sare

Zarzavatul curăţat şi spălat se dă prin răzătoare şi se pune la fiert în apă cu sare.

După 30 minute se adaugă cartofii tăiaţi cubuleţe.

Prazul se taie mărunt şi se căleşte în margarină sau ulei, se stinge cu apă, se fierbe circa 30 minute şi se pune în supă.

Făina se amestecă într-un vas cu puţină supă fără să facă cocoloaşe şi se adaugă în supă.

Se potriveşte gustul de sare, iar la sfârşit se adaugă verdeaţa tocată.

E. MÂNCĂRURI

Varză acră călită

· 1 varză murată;

· 1 ceapă;

· 1 ceaşcă ulei;

· Piper;

· Sare;

· Mărar

Se scurge bine o varză murată şi se taie fideluţă.

Se pune peste ceapa călită în ulei, se adaugă puţină apă şi se lasă să scadă la foc mic.

Se sărează dacă mai e cazul, se pune piperul preferabil boabe pentru a putea fi înlăturat cu uşurinţă de cei cărora nu le place, apoi mărarul tocat mărunt sau beţe cu lungimea de circa 10 cm care apoi se vor scoate.

Se poate servi cu mămăliguţă.

F. DULCIURI

Cremă de lămâie

· 2 lămâi

· 100 g zahăr

· 1 ceaşcă frişcă vegetală

Din zahăr şi ½ ceaşcă apă se prepară un sirop puţin legat.

Se adaugă zeama de la amândouă lămâile şi coaja de la una

După ce s-a răcit, se amestecă uşor cu frişca vegetală.

Se ţine la gheaţă şi se consumă rece.

GÂNDURI PESTE TIMP

COSIMO I DE MEDICI

Date personale
Cosimo I de Medici
Duce de Florența — Mare Duce de Toscana
Cosimo I de' Medici în armură, de Agnolo Bronzino.
Născut	12 iunie 1519 Florența
Decedat	21 aprilie 1574 (54 de ani) Florența
Înmormântat	cappelle medicee[*]
Cauza decesului	cauze naturale (accident vascular cerebral)
Părinți	Giovanni dalle Bande Nere Maria Salviati
Căsătorit cu	Eleonora de Toledo Camilla Martelli
Copii	Bia de' Medici nelegitim Prințesa Maria Francesco, Mare Duce de Toscana Isabella, Ducesă de Bracciano Cardinalul Giovanni Lucrezia, Ducesă de Modena Prințul Garzia Ferdinando, Mare Duce de Toscana Anna de' Medici Prințul Pietro Virginia, Ducesă de Modena
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	colecționar de artă[*]
Locul desfășurării activității	Florența (1537–1574)^[1]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce (din 1539)
Familie nobiliară	Casa de Medici
Duce de Florența
Domnie	6 ianuarie 1537 – 21 august 1569
Predecesor	Alessandro de' Medici
Succesor	Titlu abolit
Mare Duce de Toscana
Domnie	21 august 1569 – 21 aprilie 1574
Predecesor	Titlu nou
Succesor	Francesco I de' Medici
Modifică date / text

Cosimo I de' Medici (12 iunie 1519 – 21 aprilie 1574) a fost Duce de Florența din 1537 până în 1574, domnind ca primul Mare Duce de Toscana din 1569.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Cosimo I de Medici, c. 19 ani (Jacopo Pontormo, c. 1538)

Cosimo s-a născut la Florența, fiu al faimosului condotier Giovanni dalle Bande Nere și al Mariei Salviati.

La 25 aprilie 1574 Marele Duce moare la vârsta de 55 de ani lăsând Toscana fiului său Francesco.

CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Înainte de prima sa căsătorie, Cosimo a avut un copil nelegitim cu o femeie necunoscută:

Bia de' Medici (1536 - 1 martie 1542)

Cu Eleonora, Cosimo a avut șapte copii:

Maria (3 aprilie 1540 – 19 noiembrie 1557), logodită Alfonso di Ercole II d'Este, dar a murit înainte de căsătorie
Francesco (25 martie 1541 – 19 octombrie 1587), succesorul lui Cosimo ca Mare Duce de Toscana
Isabella (31 august 1542 – 16 iulie 1576), a fost omorâtă de soțul ei Paolo Giordano I Orsini pentru că a fost infidelă
Giovanni (28 septembrie 1543 – noiembrie 1562), Arhiepiscopul Pisei și Cardinal
Lucrezia (7 iunie 1545 – 21 aprilie 1561), în 1560 s-a căsătorit cu Alfonso II d'Este, Duce de Ferrara și Modena
Pietro (Pedricco) (10 august 1546 – 10 iunie 1547), a murit la un an
Garzia (5 iulie 1547 – 12 decembrie 1562), a murit de malarie la vârsta de 15 ani
Antonio (1 iulie 1548 – iulie 1548), a murit la naștere
Ferdinando (30 iulie 1549 – 17 februarie 1609), succesor lui Francesco's ca Mare Duce de Toscana
Anna (19 martie 1553 – 6 august 1553), a murit la puțin timp după naștere
Don Pietro de' Medici (3 iunie 1554 – 25 aprilie 1604), și-a omorât soția, pe Eleonora di Garzia di Toledo pentru că a fost infidelă

După moartea Eleonorei în 1562, Cosimo a avut doi copii nelegitimi cu amanta sa, Eleonora degli Albrizzi:

O fiică născută în 1566 care a murit la botez
Giovanni (1567 - 1621), a fost recunoscut mai târziu

În 1570, Cosimo s-a căsătorit cu Camilla Martelli și au avut împreună un copil:

Virginia (29 mai 1568 - 15 ianuarie 1615), s-a căsătorit cu Cesare d'Este, Duce de Modena

Cosimo I de Medici - Citate:

CHARLOTTE BRONTE

Date personale
Charlotte Brontë

Născută	21 aprilie 1816 Thornton, Yorkshire, Anglia
Decedată	31 martie 1855 (la 38 de ani) Haworth, Yorkshire, Anglia
Înmormântată	West Yorkshire
Cauza decesului	cauze naturale (tuberculoză)
Părinți	Patrick Brontë[]^[2] Maria Branwell[]^[2]
Frați și surori	Emily Brontë^[2] Anne Brontë^[2] Elizabeth Brontë[]^[2] Maria Brontë[]^[2] Branwell Brontë[*]^[2]
Căsătorită cu	Arthur Bell Nicholls[*] (din 29 iunie 1854)^[3]
Naționalitate	engleză
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Etnie	englezoaică
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	guvernantă și scriitoare
Locul desfășurării activității	Yorkshire
Pseudonim	Currer Bell
Limbi	limba engleză^[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Realism, Romantism
Specie literară	roman
Opere semnificative	Jane Eyre Villette[]* Shirley[]* The Professor[]* Poems by Currer, Ellis, and Acton Bell[]*
Influențe[ascunde] Robert Burns, Robert Southey, Walter Scott
A influențat pe[ascunde] George Eliot, Thomas Hardy, Jean Rhys
Semnătură

Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Charlotte Brontë (pronunție ˈbrɒnti, n. 21 aprilie 1816 – d. 31 martie 1855) a fost o romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care obișnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală.

VIAȚA

S-a născut la Thornton și și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune ce li se oferea tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o școală ieftină pentru fiice de preot, la Cowan's Bridge, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari Maria și Elizabeth, moarte la 10 și respectiv 11 ani, i-a oferit lui Bronte materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.

Coperta primei ediţii a romanului Jane Eyre

Citate:

Gelozia şi dragostea? O să încerci cândva aceste două sentimente; inima dumitale încă doarme şi aşteaptă pe cel menit s-o trezească. Îţi închipui că toată viaţa vei pluti pe valuri tot atât de liniştite ca şi acelea pe care a alunecat acum tinereţea dumitale. Te laşi legănată de unde, cu ochii închişi şi urechile astupate. Nu vezi stâncile ce se înalţă din valuri şi nici vâltorile ce le spumegă la picioare... Într-o zi vei ajunge la o strâmtoare presărată cu stânci primejdioase şi acolo întregul curent al vieţii ţi se va sfărâma între vârtejurile furioase, în spumă şi vuiet. Atunci, vei fi sfărâmată şi prefăcută în pulbere de vârfurile tăioase ale stâncilor, fie că te vei vedea ridicată de vreun val puternic şi aruncată pe ape mai liniştite.

2. Cu aerul ei grav, gânditor şi grijuliu, ea era făcută parcă anume pentru a afla multe secrete.

3. Dacă ne dorim o bază serioasă în relaţia de prietenie, trebuie să ne iubim prietenii de dragul lor şi nu de dragul nostru.

4. Trebuia să stăvilesc goana iute a amintirilor înainte de a tremura în faţa jalnicului prezent.

5. Este inutil să spui că fiinţele omeneşti ar trebui să se mulţumească doar cu linişte; ele au nevoie de acţiune şi dacă nu o pot găsi, o creează.

6. Clădirea cea duşmănoasă mi-apărea iar înaintea ochilor; viitorul meu rămânea încă nesigur şi inima mi-era încă îndurerată. Mă simţeam tot un drumeţ rătăcitor, dar acum aveam mai multă încredere în mine şi în puterile mele, mai puţină teamă de asuprire. Vechile răni pricinuite de nedreptăţile îndurate erau pe deplin lecuite şi jarul resentimentelor se stinsese.

7. Înlăturasem adevărul spre a mă hrăni cu visuri.

8. Nu cred, domnule, că aveţi dreptul să-mi porunciţi numai pentru că sunteţi mai bătrân sau pentru că aţi cunoscut lumea mai bine decât mine. Dreptul de a vă aroga aceasta superioritate depinde de felul cum v-aţi folosit timpul şi experienţa.

9. Este mult mai bine să înduri cu răbdare o durere usturătoare pe care nimeni în afară de tine nu o simte, decât să faci în pripă şi negândit un lucru ale cărui urmări îi vor afecta pe toţi cei care au legătură cu tine- ş-apoi, Biblia ne spune să răspundem răului cu bine

10. Nu sunt o pasăre, nicio plasă nu mă poate captura; sunt o fiinţă omenească liberă, cu o voinţă liberă, pe care acum mi-o folosesc părăsindu-te.

11. Atunci când am gustat răzbunarea prima oară părea la fel de aromată ca vinul, caldă şi savuroasă când o înghiţeam; gustul ei ulterior, metalic şi coroziv, mi-a dat senzaţia că aş fi otrăvită.

12. Speranţele sunt înşelătoare; peste vânturi şi valuri nu poţi să fii stăpân; vânturile şi furtunile veşnic ridică piedici în calea marinarului; el nu poate să-şi scoată din minte că-l pândeşte furtuna!

13. Erau oare fericiţi oamenii din zorile vremurilor, înainte ca luceferii să se fi aşezat pe cer, şi pe când cu toţii încă mai cântau laolaltă, când lumea era făurită? Nu; nu mai fericiţi decât suntem noi azi; Sunt oare buni? – Nu; nu mai buni decât noi înşine

14. Fiecare bucurie oferită de viaţă trebuie cucerită prin luptă înainte de a fi luată în stăpânire; şi cât de crâncenă este lupta o ştiu doar aceia care s-au luat la trântă pentru premiul cel mare. Sângele din inimă trebuie să aşeze diademă de mărgăritare roşii pe fruntea luptătorului mai înainte ca laurii victoriei să i-o împodobească.

15. Viaţa nu-i decât o amăgire. Dar nu şi dragostea. Dragostea e ceva adevărat – cel mai adevărat şi cel mai trainic – cel mai dulce şi totuşi cel mai amar dintre toate lucrurile pe care ne e dat să cunoaştem. E foarte amar, Şi se spune că e rezistent – rezistent ca moartea! Cele mai multe dintre deşertăciunile vieţii sunt rezistente. Cât despre dulceaţă, nimic nu e la fel de trecător; întâlnirea cu ea durează un singur moment – cât ai clipi din ochi; durerea rămâne pentru vecie. S-ar putea să piară în zorii eternităţii, dar te chinuie toată vremea în adâncurile nopţii.

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

MIA BARBU

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Mia Barbu
Nume la naștere	Barbu Maria
Născută	21 aprilie 1925 Buda, județul Ilfov, Regatul României
Decedată	10 decembrie 2019 (94 de ani) România
Cetățenie	România
Etnie	Română
Ocupație	cântăreață
Activitate
Gen muzical	populară, romanțe, lied
Case de discuri	Electrecord
Premii	Ordinul Meritul Cultural
Modifică date / text

Mia Barbu (n. 21 aprilie 1925, Buda, județul Ilfov, Regatul României – d. 10 decembrie 2019, România) a fost o cunoscută solistă de muzică populară și romanțe și profesoară de canto popular din România.

BIOGRAFIE

S-a născut la data de 21 aprilie 1925 în localitatea Buda, județul Ilfov.^[1]

Pe 18 decembrie 1947 debutează la Radio București cu orchestra de muzică populară dirijată de Nicu Stănescu (va colabora cu Radiodifuziunea Română timp de 30 de ani).^[1]

Între 1951-1953 devine solistă-vocală la Ansamblul de cântece și dansuri al Capitalei.

Între 1953-1954 cânta la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” din București.^[2]

Între 1954-1956 ajunge solistă-vocală la Orchestra de muzică populară a Ansamblului „Ciocârlia” din București, activând sub bagheta dirijorului Victor Predescu.

Între 1955-1986 activează ca profesoară de canto popular la Școala de Muzică nr. 1 din București, actualul Liceu de muzică „Dinu Lipatti”.^[3]

În 1972 publică volumul „150 de Romanțe” iar în 1974 „Îndrumări metodice pentru predarea cântecului popular”.^[3]

DISTINCȚII

A fost distinsă în anul 1968 cu medalia „Ordinul Meritul Cultural” clasa a V-a pentru activitatea sa ca solistă de romanțe.^[4]

DISCOGRAFIE

Înregistrările solistei Mia Barbu au fost realizate în perioada 1956-1968 la București, la casa de discuri Electrecord, dar și la Radio România.

An	Număr de catalog	Format	Piese	Acompaniament
1956	EPA 2003^[5]	shellac, 25 cm, 78 RPM	Păsărică mută-ți cuibul	O.M.P.R., dirijor Radu Voinescu
1956	EPA 2282^[6]	shellac, 25 cm, 78 RPM	Alunaș cu-aluni mărunte	Orchestra „Electrecord”, dirijor Ionel Budișteanu
1956	EPA 2286^[7]	shellac, 25 cm, 78 RPM	Vino mamă să mă vezi	Orchestra „Electrecord”, dirijor Ionel Budișteanu
1965	EPC 582^[8]	vinil, 17 cm, 33 ⅓ RPM	1. Mai lin, dorule, mai lin 2. Cîntă cuce, limba-ți pice	orchestra Nicu Stănescu
1968	EPC 912 Romanțe	vinil, 17 cm, 33 ⅓ RPM	1. Am iubit doi ochi albaștri 2. Te duci și tu 3. La fereastra casei mele 4. E prea tîrziu	orchestra Nicu Stănescu

Mia Barbu - Vino, maică, să mă vezi (1958)

VASILE SPĂTĂRELU

Vasile Spătărelu (n. 21 aprilie 1938, Tâmna, județul Mehedinți – d. 24 martie 2005, Galați, înhumat la Iași) a fost un compozitor român, profesor la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, creatorul secției Compoziție din cadrul Universității de Arte George Enescu Iași. Compozițiile sale vizează domeniul scenic, simfonic, cameral, coral și vocal.

Vasile Spătărelu a urmat clasele elementare la Școala Madona Dudu apoi ciclul gimnazial la Școala de Muzică din Craiova (1951-1952) și Școala de Muzică din Brașov (1952-1954), specialitatea corn, cu Leopold Guti și Ilie Caloianu, iar cursurile liceale la Școala Specială de Muzică din Timișoara (1954-1957), sub îndrumarea profesorilor Bunea Ștefan (corn), Miron Șoarec (pian), Alma Cornea Ionescu (pian), Vasile Ijac (armonie, contrapunct), Eugen Cuteanu (compoziție), Sanda Faur (teorie și solfegiu).

Continuă pregătirea muzicală la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din București, Facultatea de Compoziție, Muzicologie, Dirijat și Pedagogie, mai întâi la secția Compoziție (1960-1963) cu Ioan D. Chirescu, Victor Iușceanu (Teorie și solfegiu), Ion Dumitrescu (Armonie), Nicolae Buicliu (Contrapunct), Tudor Ciortea (Forme muzicale), Alfred Mendelsohn (Orchestrație), Ion Ghiga și Vinicius Grefiens (Citire de partituri), George Breazul și Zeno Vancea (Istoria muzicii), Tiberiu Alexandru (Folclor), Alexandru Pașcanu (Teoria instrumentelor), Anatol Vieru (Compoziție). A efectuat stagii de documentare la Conservatorul din București (februarie 1967), Polonia (septembrie 1968) și în URSS (noiembrie 1970).

A fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (din 1967) și membru în Fundația Sigismund Toduță din Cluj-Napoca.

În anul 2002 Vasile Spătărelu a obținut titlul de doctor în muzică la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, susținând teza cu tema Meditație la Enescu – un proiect de creație vizând configurarea gândirii muzicale ca sinteză între tradiție și contemporaneitate, conducător științific prof.univ.dr. Valentin Timaru.

Activitatea de creație

Lieduri

• Pastel, pentru bariton și pian (versuri de George Bacovia), p.a.25 aprilie 1967, Iași, Visarion Huțu, bariton

• Cântec trist, pentru mezzosoprană și pian (versuri de Marina Ionescu), p.a. 14 octombrie 1970, Iași, Maria Jana Stoia, mezzosoprană

• Adolescență, pentru soprană și pian (3 lieduri pe versuri de Nichita Stănescu), 1974, p.a. 16 mai 1975, Iași, Nelly Miricinoiu, soprană și Elise Popovici, pian

• Trei lieduri pentru mezzosoprană și pian (Cântec vechi, versuri de Mihu Dragomir; Inscripție, versuri de Tudor Arghezi; Joc, versuri de Ana Blandiana), 1987

• Moartea lui Guillame Apollinaire pentru bariton și pian (versuri de Tristan Tzara), 1995 p.a. Cluj-Napoca 1997, Gheorghe Roșu, bariton și Iulia Suciu, pian in fr,La mort de Guillaume Apollinaire, lamento pentru bariton și pian (versuri de Tristan Tzara - 1995)

• ''Tatăl nostru'', pentru soprană și pian (versuri de D. Spătaru), p.a. 3 august 1999, Timișoara, Oana Adriana Severin, soprană și Aida Mare, pian

• Vorbește o fată, pentru soprană și pian (versuri de J.W. Goethe), 1999

• Somnoroase păsărele, pentru soprana (tenor) și pian (versuri de Mihai Eminescu), p.a. 2000, Slobozia, Cezar Dima, tenor și Cezara Petrescu, pian

Muzică de cameră

• Sonata pentru pian (1962), p.a. 10 mai 1973, Festivalul Muzicii Românești, Iași, Ediția I, Vasile Tarnavschi, pian

• Rubato pentru pian (1969)

• Melodie pentru pian Rumanische Klavierminiaturen fur Kinder und Sugendliche (1975)

• Meditație la Enescu. Cinci piese pentru pian, p.a. 21 aprilie 1981, București, Adriana Bera, pian

• Sonatina pentru pian (1989) p.a. 16 martie 1991, Iași, Cezara Dumitriu, pian

• Sonata pentru vioară solo, p.a. 22 noiembrie 1965, Iași, Ștefan Lory, vioară

• Contraste pentru vioară și pian (1968) p.a. Iași, Ștefan Lory, vioară și Elise Popovici, pian

• Esențe pentru vioară și pian, p.a. 8 mai 1969 Iași, Ștefan Lory, vioară și Elise Popovici, pian

• Sonatina pentru vioară și pian (1974) p.a. 16 iulie 1975, Piatra Neamț, Ștefan Ruha, vioară și Gabriela Marcovici, pian

• Improvizatione e Tocatta per oboe e piano (1966)

• Cvartet de coarde nr.1 (1961)

• Cvartet de coarde nr.2, p.a. 10 mai 1974, Iași, Cvartetul Voces

• Sonata pentru violoncel și pian, p.a. Iași, 10 iunie 1975, Gheorghe Tănase, violoncel și Steluța Diamand Dumea, pian

• Cvartet de coarde nr. 3, p.a. 9 mai 1982, cvartetul Voces

• E numele tău, pentru soprană, clarinet și pian, p.a. Iași, 11 mai 1998, Ada Burlui, soprană, Ivonne Piedemonte, pian

Muzica simfonică

• Simfonietta (1964) p.a. 23 iunie 1965, Filarmonica Moldova Iași, dirijor Ion Baciu

• Dumbrava minunată – șapte scenete de balet pentru orchestră, p.a. 9 mai 1973, Filarmonica Moldova Iași, dirijor Ion Baciu

• Suita Brevis, p.a. 5 mai 1968, Orchestra Liceului de Artă Octav Băncilă, Iași, dirijor Nicolae Vurpăreanu

• Sonanțe pentru clarinet și orchestră de coarde, p.a. 25 noiembrie 1985, Orchestra de coarde a Conservatorului George Enescu, Iași, Dumitru Sâpcu, clarinet, dirijor Corneliu Calistru

• Pro Memoria – Meditații la Enescu III, pentru coarde, instrumente de suflat de alamă și percuție, p.a. 17 mai 1996, Filarmonica Moldova Iași, dirijor Alexandru Lăscae

• Epitaf – 1989 (partitură revizuită), p.a. 20 septembrie 2002, Filarmonica Moldova, dirijor Alexandru Lăscae

Muzică vocal-simfonică

• Inscripție, cantată pentru mezzosoprană, cor de femei și formație instrumentală (1969), reorchestrată în 1998, versuri de Tudor Arghezi, p.a. 4 mai 1969 Cluj-Napoca, Maria Jana Stoia, mezzosoprană, Musica viva, dirijor Vincente Țușcă, Corul Animosi, dirijor Sabin Păutza

• Pro Patria, poem-cantată (versuri de Dan Verona) p.a. 4 mai 1979, Filarmonia Moldova Iași, dirijor Ion Baciu, dirijor cor Ion Pavalache

• Jertfă, cantată pentru cor și orchestră, p.a. 8 iunie 1984, Filarmonica Moldova Iași, dirijor George Vintilă

• Românie, țară de vis, cantată pentru bariton, cor și orchestră, p.a. 3 mai 1974, Filarmonica Moldova Iași, Visarion Huțu, bariton, dirijor Ion Baciu, dirijor cor Ion Pavalache, Anton Bișoc

• Poema finală (versuri de George Bacovia), cantată pentru bariton, cor de femei și orchestră, p.a. Iasi, Filarmonica Moldova Iași, 9 octombrie 1992, Gheorghe Roșu, bariton, dirijor Gheorghe Costin, dirijor cor Doru Morariu

Coruri

• Peisaj, madrigal pentru cor mixt (versuri de Zaharia Stancu) p.a. 28 martie 1965, Corul Gavriil Musicescu, dirijor Dumitru D. Botez

• Țara mea, cor mixt (versuri Florin Mihai Petrescu), București, 1969

• Suită corală, cor pe voci egale (versuri populare), Suceava, 1969

• Suită corală, cor mixt p.a. 20 aprilie 1971, Cluj-Napoca, Corul Universității Alexandru Ioan Cuza Iași, dirijor Mihail Jora

• Ofrandă, cor mixt (versuri de Otilia Cazimir), Iași, 1971

• Două cântece de leagăn, cor pe voci egale (versuri populare), Iași, 1971

• Suită corală, cor pe voci egale (versuri populare), Suceava, 1972

• Revedere, poem coral (versuri de Mihai Eminescu) p.a. 1972, Corul Gavriil Musicescu, dirijor Ion Pavalache

• Trei colinde profane, București, 1973

• Omagiul lui Picasso, poem coral (versuri de Florin Mihai Petrescu) p.a. 7 mai 1974, Corala Animosi, dirijor Sabin Păutza

• Colindele câmpiei, cor mixt (versuri de Florin Mihai Petrescu), București, 1974

• Un secol de crini, cor mixt (versuri de Horia Zilieru), p.a. 9 mai 1977, Iași, Corul Gavriil Musicescu, dirijor Ion Pavalache

• Crizanteme (versuri de Tiberiu Utan), 1980

• Trei madrigale dramatice, cor mixt (versuri de Tiberiu Utan), p.a. 30 aprilie 1981, Iași, Corul Direcției Regionale C.F.R., dirijor Nicolae Gască

• Tare sunt ocupată, cor pe voci egale (versuri de Ana Blandiana) p.a. 1981, București, Camerata Infantis, dirijor Nicolae Bică

• Ciuleandra, variațiuni pentru soprană și cor mixt (versuri populare), p.a.13 aprilie 1981 Iași, corala Cantores Amicitiae, dirijor Nicolae Gâscă

• Moldova, imn, cor mixt (versuri de C. Vărășcanu), 1982

• Floare albastră, madrigal, cor mixt (versuri de Mihai Eminescu) p.a. 17 iunie 1982 Iași, corala Cantores Amicitiae, dirijor Nicolae Gâscă

• Nouraș cu flori de măr, colind, cor mixt, p.a. 12 ianuarie 1984, Iași, corala Cantores Amicitiae, dirijor Nicolae Gâscă

• Luna roșie, madrigal, cor mixt (versuri de Zaharia Stancu), p.a. 10 iulie 1984, Piatra-Neamț, corala Cantores Amicitiae, dirijor Nicolae Gâscă

• Rondelul florilor de măr, cor pe voci egale (versuri Alexandru Macedonski), p.a.1987 Craiova, Corala Etos, dirijor Eugenia Manole

• A-nflorit o păpădie, cor mixt (versuri Otilia Cazimir), 1983

• Sosit-a ziua cea sfântă, colind, cor mixt (versuri populare), p.a. 1984, Corul Filarmonicii Banatul, Timișoara, dirijor Diodor Nicoară

• Patru colinde pentru copii, cor pe voci egale (versuri populare), 1985

• Dor de Bacovia, poem pentru soprană bariton și cor mixt (versuri Adrian Păunescu), p.a. 1985, Iași, Corul Școlii Generale Nr.5, dirijor Ilie Hrubaru; varianta cor mixt, p.a. 13 aprilie 1986, corala Cantores Amicitiae, dirijor Nicolae Gâscă

• Diptic coral (Dragostea mea, Fato ce săruți frumos), cor pe voci egale (versuri Grigore Vieru) 1985

• Flori de măr cad la fereastră, colind, cor mixt (versuri populare) p.a. 12 decembrie 1986, corala Cantores Amicitiae, dirijor Nicolae Gâscă

• Tera Matter, madrigal, cor mixt (versuri Ion Brad), p.a. 1988, Bydgoszez, Polonia, Corala Ethos, dirijor Eugenia Manole

• „Stihuri”, poeme pentru cor mixt (versuri de George Lesnea), București, 1988

• Poeme pentru cor mixt (versuri Gelu Naom), p.a. 10 iulie 1988, Piatra-Neamț

• Colinde pentru Alexandru, suită, cor mixt (versuri populare)

• Reverie, soprană și cor mixt (versuri Charles van Lerberge, p.a. Iași 21 mai 1993, Corul Gavriil Musicescu, dirijor Doru Morariu

• Ave Maria, cor mixt, p.a. 24 noiembrie 1995, Vatican, Italia, Concursul Internațional Giovanni Pierluigi da Palestrina, Corala Sursum Corda, Timișoara, dirijor Diodor Nicoară

• Chiot, pentru cor mixt (versuri Mariana Dumitrescu), 1999

• Dăruire, pentru cor mixt, dedicată dirijorului Diodor Nicoară, 4 decembrie 1999, Corul Filarmonicii Banatul, Timișoara, dirijor Diodor Nicoară

• Jertfa laudei. Liturghie psaltică în glasul III, de Florin Bucescu, prelucrare corală la două și trei voci, de Vasile Spătărelu, Iași, 2006 - lucrare publicata postum.

Teatrul muzical

Prețioasele ridicole, adaptare dupa Moliere, p.a. 11 mai 1985, "Vacanțe muzicale", Piatra Neamț, dirijor Corneliu Calistru, regizor Anda Tăbăcaru

Muzică de scenă

• A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași, regia Crin Teodorescu (1963-1964)

• Anton Pann de Lucian Blaga, Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași, regia Sorana Coroamă (1965-1966)

• Beket de J. Anouilh, Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași, (1965-1966)

• Nunta din Perugia de Al. Kirițescu, Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași (1967-1969)

• Împărăția Ozanei, pantomimă după Ion Creanga, Opera Română Iași, coregrafia Mihaela Atanasiu (1971-1972)

• Iașii în carnaval de Vasile Alecsandri, Iași, regia Cătălina Buzoianu (1972-1973)

• Patria de K. Milobedzka, Teatrul pentru Copii și Tineret Iași, regia Cătălina Buzoianu (1972-1973)

• Butoiul cu miere de Lev Tolstoi, Teatrul National Vasile Alecsandri, Iași (1972-1973)

• Cantemir, Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași, regia Cătălina Buzoianu (1973-1974)

• Farse medievale de Valentin Silvestru, Teatrul pentru Copii și Tineret, Iași

• Râul, ramul..., poem dramatic, colaj de Val Condurache, Teatrul Național Vasile Alecsandri Iași, dirijor Ion Baciu, regia Marius Zirra (1975-1976)

• Livada cu vișini de P. Cehov, Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași, regia Valeriu Moisescu (1976-1978)

• Cei trei mușchetari de Pierre Jean Valentin, comedie muzicală, Teatrul Tineretului Piatra-Neamț, regia Eduard Covali (1979-1980)

• Cărțile junglei, adaptare de Eduard Covali, Teatrul pentru Copii și Tineret, Iași (1990-1991)

• Faust spectacol pentru actori și marionete, regia Ana Vlădescu și Arnold Landen

• Cei trei mușchetari, comedie muzicală de Pierre Jean Valentin, regia Eduard Covali, ilustrația muzicală Vasile Spătărelu, stagiunea 1979-1980

• Dulcea ipocrizie a bărbatului matur de Tudor Popescu, regia Eduard Covali, ilustrația muzicală Vasile Spătărelu, stagiunea 1979-1980

• Anotimpuri teatrale de Eduard Covali, regia Eduard Covali, muzica și ilustrația muzicală Vasile Spătărelu, stagiunea 1982-1983

• Idolul și Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu, regia Eduard Covali, muzica Vasile Spătărelu, stagiunea 1983-1984

• Cartea junglei de Eduard Covali, regia Eduard Covali, muzica Vasile Spătărelu

• Cartea junglei – Iași, Teatrul Luceafărul

• Alba ca Zăbava și cei șapte pitici de Eduard Covali, regia Eduard Covali – Iași, Teatrul Luceafărul

ACTIVITATEA DIDACTICĂ

• pianist acompaniator la Palatul Copiilor și Casa de Cultură a M.A.I.

• corepetitor la clasele de canto și lied (1963-1964)

• preparator disciplina Contrapunct (1964-1965)

• preparator disciplina Contrapunct și Forme Muzicale (1965-1966)

• preparator disciplinele Contrapunct, Forme Muzicale și Orchestrație (1966-1967)

• asistent universitar la disciplinele Contrapunct și Fugă, Forme și analize muzicale (1967-1973), Compoziție (1971-1973),

• lector universitar (1973-1979)

• conferențiar universitar disciplinele Compoziție, Principii de armonie, Aranjamente corale (1979-1991) la Conservatorul George Enescu, Iași

• profesor universitar disciplinele Compoziție, Armonie, Aranjamente corale (1991-2005) la Universitatea de Arte George Enescu, Iași.

A pus bazele secției Compoziție din cadrul Universitații de Arte George Enescu Iași, printre absolvenți numărându-se compozitorii: Cristian Misievici, Viorel Munteanu, Romeo Cozma, Leonard Dumitriu, ș.a.

DISTINCȚII

• Premiul I la Festivalul și Concursul Național de Poezie și de Creație Muzicală Mihai Eminescu, Iași, 1972 pentru lucrarea corală Revedere

• Premiul pentru creație al U.C.M. din România (1982) pentru Cvartet de coarde nr.3

• Premiul George Enescu al Academiei Române (1983) pentru lucrarea Meditații la Enescu. Cinci piese pentru pian solo

• Titlul de Conferențiar universitar emerit (1983)

• Premiul Orion – Festivalul Național de Interpretare a Liedului Ionel Perlea Ed. IX 2000, pentru Cinci poeme Tanka

• Premiul U.C.M.R., demeniul muzică corală, 2001

• Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, 2002

• Titlul de Membru de Onoare al Filarmonicii Banatul din Timișoara, 2002

• Diplomă de Excelență acordată de Filarmonica Moldova, Iași, 2003

• Diplomă de Excelență acordată de Universitatea de Arte George Enescu, Iași, 2004

TATIANA STEPA

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Tatiana Stepa

Nume la naștere	Tatiana Stepa
Născută	21 aprilie 1963 Lupeni, România Lupeni, Hunedoara, România
Decedată	7 august 2009 (46 de ani) București, România București, România
Cauza decesului	cauze naturale (Cancer de col uterin)
Cetățenie	România
Ocupație	Muzician, Compozitor, Vocalist
Activitate
Alte nume	Tatiana Filipoiu^{[necesită citare]}
Gen muzical	Muzică folk
Instrument(e)	Chitară
Ani de activitate	1982 - 2009
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Cenaclul Flacăra Cenaclul „Totuși iubirea“ Partaj
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Tatiana Stepa (n. 21 aprilie 1963, Lupeni, județul Hunedoara – d. 7 august 2009, București) a fost o cântăreață română de muzică folk.

VIAȚA

Tatiana este unul din cei trei copii ai familiei Stepa. Mama ei, olteancă din Gorj a fost dată slugă de la zece ani. Tatăl ei, moldovean din Roman, a fost copil de regiment. Cei doi au fugit în Valea Jiului să scape de sărăcie și de umilință. Tatiana a fost înconjurată de muzică de la o vârstă fragedă. A cântat prima dată pe scenă când era la grădiniță. În copilărie a urmat cursuri de balet, vioară și pian. A făcut vioara 8 ani, ca instrument principal.

Cenaclul Flacăra

A făcut "Liceul de Arhitectură" din București. Aici a fost primul loc în care a auzit muzică folk. Pentru că făcuse vioara ani de zile, nu i-a fost greu să cânte la chitară. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraș, a debutat în Cenaclul Flacăra cu un cântec numit "Și-am să-mi fac o doină(versuri Adrian Gavrila) ", rămânând în componența acestuia până în anul 1985, după care, din anul 1992 până în anul 1996, a fost membră a Cenaclului "Totuși Iubirea", participând la peste 2.000 de spectacole, atingând un maxim de 50.000 de spectatori la un concert aniversar de la Galați.

După Cenaclul Flacăra

După interdicția din 1985 a "Cenaclului Flacăra" și a ei ca artistă, a lucrat vreme de 11 ani la mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la București.

Ultimul recital l-a susținut în cadrul festivalului Folk You de la Vama Veche în data de 31 iulie 2009.

A încetat din viață vineri, 7 august 2009, în jurul orei opt dimineața, la Spitalul Militar din București. Cântăreața avea 46 de ani și suferea de cancer de col uterin.

LEGĂTURI EXTERNE

Tatiana Stepa a împlinit 25 de ani de folk, 25 octombrie 2007, Horatiu Damian, Foaia Transilvană
Serial în Jurnalul Național (ediția de colecție), 25 august 2008
Scena ca școală și stil de viață, 16 ianuarie 2005, Jurnalul Național
Tocmai când era să te strig, Tatiana!, 8 august 2009, Vasile Seicaru, Jurnalul Național
Tatiana, ultima tăcere, 9 august 2009, Adrian Paunescu, Jurnalul Național
Povestea vieții mele: "Am fost binecuvântată. Am trăit!", 8 august 2009, Carmen Anghel, Jurnalul Național
Concert aniversar
Tatiana Stepa, biografie (1963 - 2009), istoria.md

Interviuri

Tatiana Stepa: "Fiecare iubire mi-a schimbat destinuli, 14 noiembrie 2006, Revista Felicia
TATIANA STEPA: Interviul de adio, 28 august 2009, Alice Nastase, Revista Tango

Tatiana Stepa - Colaj in memoriam

PAUL MĂRĂCINE

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Spike
Nume la naștere	Paul Mărăcine
Născut	21 aprilie 1985 (35 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț, regizor, grafician, producător^[1]
Activitate
Origine	română
Gen muzical	Hip-Hop, Rap
Ani de activitate	2002 – Prezent
Case de discuri	Evil Twin Roton 20 CM Records Okapi Sound Cat Music Universal Music Romania
Interpretare cu	Paraziții; Anonim/Guess Who; Grasu XXL; Lori; Mefix; Cheloo; Ombladon
Prezență online
[www.spike.ro Site web]
Modifică date / text

Paul Mărăcine^[2]^[3] (n. 21 aprilie 1985), cunoscut sub pseudonimul Spike este un cântăreț și regizor român.

BIOGRAFIE

2002

2004 - 2006

În 2006 după câteva divergențe între membrii trupei Paraziții, Spike este îndemnat de Cheloo să rezilieze contractul cu 20Cm Records și semnează un contract exclusiv de producție cu labelul 16 Hz. Pus într-o poziție dificilă, Spike semnează noul contract și începe munca la albumul "Relații cu Publicul".

“Relații cu publicul” este albumul de debut al lui Spike, lansat în decembrie 2006 prin 16HZ, 20CM Records, R.U.L. și Roton și distribuit prin SINCRON. Albumul a fost produs ca demo de către Spike și s-a înregistrat în studiourile 20 cm Records într-o singură zi. După înregistrarea vocilor, Cheloo a re-orchestrat o mare parte din instrumentalele produse de Spike, lucru ce l-a distanțat pe Spike de Cheloo. S-au filmat videoclipuri la piesele “Bizar” cu Cheloo și “Sub papuc S.R.L.”. Albumul a fost înregistrat între 25 decembrie 2005 și 11 iunie 2006, în studioul 20 CM Records.^[4]

După lansarea albumului, în urma unui management defectuos atât din partea 16 Hz cât și din partea Roton, Spike a decis să părăsească labelul 16 Hz și să lucreze pe cont propriu.

2007 - 2010

2010 - 2014

2014 - The Evil Twin Studio

2015

TURNEE

TU-r (cu Guess Who)
reTU-r (cu Guess Who)
Grasu XXl - Drumul Spre Succes (invitat)
2019 - Propaganda

DISCOGRAFIE

2006: Relații cu publicul
2009: Rămânem prieteni
2015: Lumea lui Paul
2018: PROPAGANDA

NOMINALIZĂRI ȘI DISTINCȚII

An	Eveniment	Pentru:	Rezultat	Note
2007	Premiile muzicale MTV România	„Bizar” (feat. Cheloo)	Nominalizat	^[21]
2010	Romanian Music Awards	„Scandal”	Câștigător	^[22]
2011	Romanian Music Awards	„Realitate”	Nominalizat	^[23]

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

100 Most Beautiful Romantic Spanish Guitar Music - Relaxing instrumental Music, Background Music

The Best of Romantic Love Songs of All Time - Most Beautiful Piano Pieces of Classical Music

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

ALIN GHEORGHIU

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Alin Gheorghiu
Născut	21 aprilie 1973 (47 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	dansator[*]
Modifică date / text

Alin Gheorghiu (n. 21 aprilie 1973) este un balerin român, prim solist al Operei Naționale București din anul 1993. Căsătorit. Un copil.

Alin Gheorghiu a absolvit Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din București în 1992.

In 1994 devine Prim Solist Balet al Operei Nationale Bucuresti pana in 2002

În 2001 a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, secția Coregrafie, specializarea pedagogie.

Alin Gheorghiu este unul dintre cele mai cunoscute nume ale baletului românesc. De-a lungul carierei a colaborat cu instituții de profil din țară și din străinătate și a dansat alături de personalități ale lumii dansului ca Luciana Savignano, Raffaelle Paganini, Gheorghe Iancu, Adeline Pastor, Michelle Wiles, etc.

A câștigat Premiul I la Concursul Național de Balet (1989 și 1991), Marele Premiu la Festivalul de Dans de la Phenian (Coreea de Nord, 1998) și a fost distins cu „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, la Ambasada României de la Viena de către Președinția României în 2004.

În 1991 a fost invitat la Festivalul de Balet de la La Baule (Franța), unde a dansat alături de Catherine Halley, Maximiliano Guerra, Kader Belarbi. ICR București i-a acordat o bursă la Roma, în 1998. A efectuat cu Teatrul Fantasio din Constanța un turneu în Germania cu „Lacul lebedelor” de P.I. Ceaikovski în 1994 si a fost invitat la Festivalul de la Vigniale (Italia), unde a dansat alături de Luciana Savigniano și Rafaelle Paganini în 1995. A mai participat în 1998 la Festivalul de Balet de la Udine (Italia), unde a dansat alături de Gheorghe Iancu, și a fost invitat să interpreteze rolul Albert din „Giselle” de Adolphe Ch. Adam la Teatrul de Operă și Balet din Ruse (Bulgaria) în anul 2000.

A fost din 2002 solist la Landestheater Salzburg (Austria), apoi, în 2007, a revenit ca prim solist la Opera Națională București.

Sef compartiment balet al Operei Nationale Bucuresti din 2011 pana în 2013. Din 2013 pana în 2014 sef compartiment balet divertisment al Operei Nationale Bucuresti. Din 2014 pana in prezent este maestru de balet la ONB.

Este membru în asociația culturala și de prietenie Romania-Israel.

Membru în Rotary Club București pana în 2013.

Coordonator al compartimentului balet din cadrul Teatrului de Opereta si Musical Ion Dacian între 01.ian.2017 si 31 dec. 2019.

Membru Who is who Romania.

REPERTORIU

Din repertoriul lui Alin Gheorghiu fac parte roluri precum:

Phoebus din „Notre Dame de Paris” (colaj muzical, coregrafia: Ioan Tugearu),
Vronski din „Anna Karenina” de Piotr Ilici Ceaikovski (coregrafia: Ioan Tugearu),
Petrucchio din „Îmblânzirea Scorpiei” (colaj muzical, coregrafia: Ioan Tugearu),
Oberon din „Visul unei nopți de vară” (coregrafia: Mihaela Atanasiu),
Escamillo din „Carmen” de Georges Bizet și Rodion Șcedrin,
Manfred din „Manfred” de P.I. Ceaikovski (coregrafia: Ioan Tugearu),
Kascey din „Pasărea de foc” de Igor Stravinski, coregrafia: Alexa Mezincescu,
„Bolero” de Maurice Ravel,
Pas de deux din „Paquita” de Ludwig Minkus (coregrafia: Marius Petipa, regia: Ileana Iliescu),
„Anotimpurile” de Antonio Vivaldi,
Antonio din „Faust” de Charles Gounod (coregrafia: Alexa

Mezincescu), Aida-Radames Iguaya-coregrafia Gelu Barbu

Soțul din „Femei” (colaj muzical, coregrafia: Gheorghe Iancu),

precum și o suită de roluri de excepție, realizate la Landestheater din Salzburg.

La acestea se adaugă rolurile din baletele de dans clasic cum ar fi:

Siegfried din „Lacul lebedelor” de P.I. Ceaikovski (regia și adaptarea coregrafică: Oleg Danovski),
Deirfgeis din „Lacul lebedelor” de P.I. Ceaikovski (regia și adaptarea coregrafică: Gheorghe Iancu),
Prințul Albert și Hans din „Giselle” de Adolphe Charles Adam (regia și adaptarea coregrafică: Mihai Babușka),
Basil din „Don Quijote” de Ludwig Minkus (regia și adaptarea coregrafică: Vasile Marcu si Mihai Babușka),
Romeo din „Romeo și Julieta” de Serghei Prokofiev (coregrafia: Ioan Tugearu),
Solor din „Baiadera” de Ludwig Minkus (regia și adaptarea coregrafică: Valerii Kovtun).

De-a lungul carierei a fost în numeroase turnee în Italia, Germania, Elveția, Austria, Olanda, Bulgaria, Coreea de Nord, Belgia, Franța, Finlanda.

TEATRU/FILM; GÂNDURI PESTE TIMP (2)

JEAN RACINE

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Jean Racine
Jean Racine
Născut	decembrie 1639^[2] La Ferté-sur-Ourcq, Picardia, Franța
Decedat	21 aprilie 1699 (59 de ani)^[3]^[4]^[5]^[6] Paris, Regatul Franței
Înmormântat	église Saint-Étienne-du-Mont[*]^[7]
Cauza decesului	cauze naturale (cancer de ficat[*])
Căsătorit cu	Catherine de Romanet[*]
Copii	Jean-Baptiste Racine[] Louis Racine[]
Cetățenie	Regatul Franței
Etnie	Francezi
Ocupație	dramaturg poet traducător autor libretist[*] istoric scriitor
Activitate
Limbi	limba latină limba franceză^[1]^[2]
Studii	lycée Saint-Louis[*]
Pregătire	Antoine Le Maistre[] Pierre Nicole[] Claude Lancelot[] Jean Hamon[]
Mișcare/curent literar	clasicism
Specie literară	tragedie, comedie
Opere semnificative	Andromaca Fedra Athalie[]* La Thébaïde[]* Alexandre le Grand[]* Les Plaideurs[]* Britannicus[]* Berenice[]* Bajazet[]* Mithridate[]*
Semnătură

Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Jean Racine (n. 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franța – d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franța) a fost un dramaturg francez.

DATE BIOGRAFICE

S-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educație aleasă jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: "Creștin care a încălcat grația...") care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.

Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.

STIL

Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trăsături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.

OPERE

Tebaida (1664), tragedie în cinci acte în versuri
Alexandru cel Mare (1665), tragedie în cinci acte în versuri
Andromaca (1667), tragedie în cinci acte în versuri
Les Plaideurs (noiembrie 1668), comedie în trei acte în versuri
Britannicus (1669), tragedie în cinci acte în versuri
Bérénice (1670), tragedie în cinci acte în versuri
Bajazet (1672), tragedie în cinci acte în versuri
Mitridate (1673), tragedie în cinci acte în versuri
Iphigénie (1674), tragedie în cinci acte în versuri
Phèdre (1677), tragedie în cinci acte în versuri
Esther (1689), tragedie în cinci acte în versuri
Athalia (1691), tragedie în cinci acte în versuri

CITATE:

1. O binefacere care ți se reproșează a fost întotdeauna considerată o jignire.

2. Îmbrățișează-ți cu drag dușmanii, deși e mult mai ușor să-i strângi de gât.

3. Am vtut să văd și am văzut.

4. Tiranul e mieros cât timp e lipsit de putere.

5. Greșelile mărunte vestesc întotdeauna păcatul mare.

6. Ciuda legată de gelozie nu ascultă de rațiune.

7. La omul cu însușiri mediocre și virtutea e mediocră.

8. O tragedie nu trebuie neapărat să includă sânge şi moarte; este îndeajuns să fie străbătută de acea tristeţe maiestoasă care este esenţa tragediei.

9. Poporul se supune şi îşi respectă regele, de obicei, până când nenorocirea l-a lovit pe rege; atunci el se revoltă şi-şi scutură lanţurile.

10. Conducător e doar acela demn să fie, cui viaţa şi onoarea, orbeşte, ostaşul i le-nchină.

VASILE CONTA

Date personale
Vasile Conta

Născut	15 noiembrie 1845 Ghindăoani, Neamț, România
Decedat	21 aprilie 1882 (36 de ani) București
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Frați și surori	Ana Conta-Kernbach
Cetățenie	România
Etnie	români
Ocupație	filozof
Activitate
Alma mater	Universitatea din Iași
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Lucrări remarcabile	Teoria fatalismului Teoria ondulațiunii universale Încercări de metafizică Bazele metafizicii
Modifică date / text

Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindăoani, județul Neamț – d. 21 aprilie 1882, Iași) a fost un filozof, scriitor și ministru român.

BIOGRAFIE

S-a născut în satul Ghindăoani, comuna Crăcăoani, județul Neamț, la 15 noiembrie 1845, fiind descendent al unei familii de preoți. Chestiunea originilor lui Conta, și dovada faptului că era român, a fost discutată cu lux de amănunte de istoricul ieșean Florin Cîntec, în Memorie și uitare în cultura româna. Cazul Vasile Conta, Iași, Rd. Timpul, 2003.

STUDII

Urmează cursurile Școlii primare de la Tg. Neamț, unde îl are coleg pe Ion Creangă, iar mai apoi Academia Mihăileană sau Gimnaziul Central din Iași, unde a luat bacalaureatul în 1868.

În 1862, întrerupe studiile și însoțește o trupă de actori prin întreaga Moldovă, timp în care scrie o piesă de teatru jucată la Botoșani, iar în 1875 traduce piesa Miss Multon de Adolphe Belot.

În 1864, reia studiile liceale, terminate patru ani mai târziu, în 1868. După absolvire, funcționează ca profesor suplinitor la Catedra de filosofie. În același an, 1868, se înscrie la Facultatea de Drept din Iași.

În octombrie 1869 obține o bursă din partea „Societății pentru încurajarea junimii române la învățătură” („Pogor–Fătu”) și este trimis pentru studii comerciale în Belgia, unde urmează cursurile Institutului de Comerț din Anvers, pe care le încheie în 1871. După obținerea diplomei, în 1871, studiază și dreptul, dobândind, după numai un an, titlul de doctor în drept al Universității din Bruxelles. Revenit în țară, Vasile Conta va practica avocatura și va obține, prin concurs, Catedra de Drept Civil a Universității din Iași.

PERIOADA BASARABEANĂ

A fost și un mare iubitor și apărător al Basarabiei. Tatăl său, preot de meserie, a început să-și desfășoare cariera preoțească în satul Ghindăoani din județul Neamț. Între anii 1865–1869, pe când era elev în ultimele clase ale Liceului Național din Iași, și-a petrecut vacanțele pe pământul Basarabiei, la Cahul, unde tatăl său, preotul Grigore Conta, era protoiereu, (aici a ajuns după ce a plecat de la Ghindăoani - Neamț). La vremea respectivă, sud-vestul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) aparținea României. Părintele Grigore își începuse cariera preoțească în satul Ghindăoani (com. Balțătești) din județul Neamț. Dar pentru că îi îndemnase pe țărani să-l dea în judecată pe arendașul moșiei la Divanul din Iași, acesta, uzând de prevederile Regulamentului Organic, pe atunci în vigoare în Țările Române, l-a surghiunit din sat. Stabilit la Târgu Neamț, ajunge protoiereu al acestui ținut, apoi, în 1865 a fost numit protoiereu la Cahul. În urma Războiului Crimeii, în 1856 s-a încheiat la Paris pacea prin care, printre alte prevederi favorabile, României i s-au restituit trei județe din sudul Basarabiei. Între acestea era și Cahul. Acestea sunt împrejurările datorită cărora adolescentul Vasile Conta, născut în Ghindăoani din ținutul Neamțului, a avut posibilitatea să-și petreacă vacanțele la Cahul, care era atât de îndepărtat de plaiurile copilăriei sale. La finele acestor vacanțe, petrecute în aceste locuri de câmpie, se simțea atât de bine încât credea că a scăpat definitiv de boala crudă ce-l chinuia (TBC). Conta n-a folosit aceste vacanțe numai în scopul întremării sale fizice ci a desfășurat o remarcabilă activitate culturală din care menționez Culegerea de poezii populare din împrejurimi, pe care le-a strâns într-o colecție intitulată "Cântece basarabene".

Între anii 1870-1872 Eminescu se afla la studii în Viena. Aici Vasile Conta îi trimite "Cântecele basarabene". Mihai Eminescu îi răspunde :

"Mi-ai trimis, domnule Conta, un prieten sincer ca să mă iau în ceasuri lungi și plictisitoare. A fost o revelație pentru mine "Cântecele basarabene". Multe din ele samănă cu cele din Moldova de sus. Ah!, cum aș dori să văd această parte înstrăinată ..."

Conta își va arăta în mod public dragostea pentru Basarabia. După cum se știe, imediat după războiul din 1877, rușii și-au manifestat intenția de a răpi din nou cele trei județe din sudul Basarabiei. Conta, acum profesor universitar și filozof de renume european, își folosește condeiul în apărarea Basarabiei și scrie în acest scop trei articole : „Basarabia”, „Chestia Orientului” și „Viitorul României pregătit de domnul Brătianu și Kogălniceanu”. Toate trei, dar mai ales ultimul, au avut un mare ecou, fiind reproduse în toate ziarele.

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ ȘI PROFESIONALĂ

Traduce și adnotează legi, practică avocatura publică, începând din 1875. În 1875-1876, publică în revista ieșeană Convorbiri literare prima sa lucrare filosofică, Teoria fatalismului, studiu ce apare, în 1877, și în limba franceză, la Bruxelles, apoi Teoria ondulației universale (1877), Încercări de metafizică (1878). Ultima lucrare a fost tradusă, în 1880, în limba franceză, la Bruxelles, cu titlul definitiv Introducere în metafizică.

Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra teoriei fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. El s-a manifestat ca un militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.

A susținut "prelecțiuni populare", organizate sub auspiciile "Junimii", intitulate: "Materialismul", "Fetișismul", "Starea economică" etc., apreciate de mari oameni de cultură, printre care și Mihai Eminescu, pe atunci redactor al "Curierului de Iași" și membru al "Junimii". Deși participant la ședințele "Junimii", și-a păstrat independența de gândire și de acțiune în politică. La Facultatea de Litere, în proiect figura și predarea unui curs de istorie critică a religiilor. Cariera politică a lui Vasile Conta a avut un caracter puternic reformator. În calitate de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, Vasile Conta a propus (fără a avea sprijinul parlamentar necesar), o lege a educației care prevedea profesionalizarea învățământului agricol, industrial, economic; eliminarea religiei din liceele de băieți; înființarea de licee pentru fete și acordarea, pentru acestea, a dreptului de a urma studii universitare; introducerea unui examen de capacitate pentru profesori, în concordanță cu cel francez.^[1]

La 10 aprilie 1881 demisionează din guvern și activează ca membru al Curții de Casație. Bolnav de ftizie, efectuează o ultimă călătorie în Italia, înainte de a muri. Corpul său a fost transportat la Iași, unde i s-au făcut funeralii naționale.

Mormântul lui Vasile Conta de la Cimitirul Eternitatea din Iași.

A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

OPERE PRINCIPALE

Teoria fatalismului (1875-1876)
Teoria ondulațiunii universale (1876-1877)
Încercări de metafizică (1879)
Bazele metafizicii (1890).

CONTRIBUȚII

IN MEMORIAM

În Târgu Neamț, există o școală care este dedicată lui Vasile Conta și îi poartă numele - Liceul Economic „Vasile Conta”.^[4]

De asemenea, în Iași, dar și in satul natal, Ghindăoani, există școli cu numele Vasile Conta.

CITATE:

1. În cartea vieţii unui om comun, paginile cele mai numeroase adeseori sunt scrise de dânsul, altele de amici, cele mai puţine de pana timpului. În cartea vieţii unui cugetător, acele pagini sunt opera timpului, căci dânsul, scriind pentru omenire, uită să-şi treacă numele său.

2. Istoria formează oglinda adevărului, împărţită în marile capitole, care reprezintă viaţa unui popor: patriotismul, înţelepciunea, libertatea, înfrăţirea...

3. Amorul e un castel clădit pe iluzii. Orice vorbă spusă mai cu putere îl cutremură sau îl dărâmă. Tinerii trebuie să urce în tăcere aceste trepte, căci altfel sunt expuşi să-şi ucidă sufletul şi fără el nu există fericire.

4. Amintirile sunt cele mai duioase rânduri pe care le-am subliniat în cartea vieţii. Recitindu-le la bătrâneţe, ne coborâm cu mintea spre vremile acelea care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate.

5. Fatalitatea domneşte asupra fenomenelor sociale, întocmai ca şi asupra celor fizice şi fiziologice.

6. A fi patriot înseamnă: a fi cinstit, a avea conştiinţa curată şi o inteligenţă vie, a avea un arbitraj filozofic pentru compatrioţii tăi; în fine, un criteriu, din care să reiasă principiul că viaţa ta aparţine tuturor şi că tu nu eşti decât un luptător într-un război care tinde spre fericirea şi gloria ţării tale.

7. Filosofia nu e nimic altceva decât mărgelele unor descoperiri atomice din univers, pe care de veacuri le trecem pe firul infinit al timpului. Şi, dacă n-am ajuns încă să dezlegăm enigma care ne înconjoară, e din cauză că în omenire au fost mulţi învăţaţi, dar prea puţini filozofi.

8. Fiecare adevăr are timpul său în viaţa omenirii sau a unei naţiuni; el nu poate fi conceput decât în momentul în care este introdus, provocat, necesitat de vârstă şi de mediu.

9. Cu aripile cugetării poţi zbura spre veşnicie. De acolo, privind omenirea, o vei vedea prea mică pentru înălţarea şi puterile sale. De aceea împăraţii cugetării nu pot fi înţeleşi şi văzuţi de cei care pot să urce o clipită spre dânşii.

10. O carte bună înlocuiește o prietenie, o prietenie nu poate înlocui o carte.

MARK TWAIN

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Mark Twain
Mark Twain
Nume la naștere	Samuel Langhorne Clemens
Născut	30 noiembrie 1835^[1]^[4]^[5]^[6] Florida^⁠(d), Comitatul Monroe, Missouri, Missouri, SUA
Decedat	21 aprilie 1910 (74 de ani)^[1]^[4]^[5]^[6] Redding^⁠(d), Connecticut, SUA
Înmormântat	Woodlawn Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Părinți	John Marshall Clemens[] Jane Lampton[]^[7]
Frați și surori	Orion Clemens[*]
Căsătorit cu	Olivia Langdon Clemens[*] (din februarie 1870)
Copii	Susy Clemens[] Clara Clemens[] Jean Clemens[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	americani[*]
Religie	ateism
Ocupație	jurnalist romancier[] autobiograf[] profesor umorist scriitor de literatură pentru copii[] memorialist de călătorie[] autor aphorist[] scriitor de literatură științifico-fantastică[] scriitor prozator[*] publicist
Pseudonim	Mark Twain, Sieur Louis de Conte
Limbi	limba engleză^[2] limba germană
Specie literară	ficțiune istorică[*]
Opere semnificative	Aventurile lui Huckleberry Finn Aventurile lui Tom Sawyer
Note
Premii	honorary doctor of the Yale University[] member of the Nevada Newspaper Hall of Fame[]^[3]
Semnătură

Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Mark Twain (1909)

Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, n. 30 noiembrie 1835, Florida^⁠(d), Comitatul Monroe, Missouri, Missouri, SUA – d. 21 aprilie 1910, Redding^⁠(d), Connecticut, SUA)^[8] a fost un scriitor, publicist, antreprenor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur.

Twain a murit în 1910 și este înmormântat la Elmira, statul New York.

BIOGRAFIE

Copilăria și tinerețea:

Samuel Langhorne Clemens s-a născut în localitatea Florida, statul Missouri, într-un hambar, fiul lui John Marshall Clemens (13 august 1798 – 24 martie 1847) și Jane Lampton Clemens (18 iunie 1803 – 27 octombrie 1890), al șaselea din șapte copii. Se spune că a avut o copilărie nefericită. Doar un frate și o soră au ajuns la vârsta maturității, și anume Orion Clemens (17 iulie 1825 - 11 decembrie 1897), respectiv Pamela (19 septembrie 1827 - 31 august 1904). Una din surorile sale, Margaret (31 mai 1830 - 17 august 1839) a decedat când Samuel avea patru ani, iar fratele său Benjamin (8 iunie 1832 - 12 mai 1842) a murit trei ani mai târziu. Alt frate mai mare, Pleasant (1828 - 1829), nu a trăit decât trei luni. Samuel a avut și un frate mai tânăr, Henry Clemens (13 iulie 1838 - 21 iunie 1858).

Vas cu zbaturi pe Mississippi

Mark Twain în tinerețe

Viața ca scriitor

În 1867, călătorind prin Europa și Orientul Mijlociu (eveniment aflat la baza colecției de scrisori de călătorie The Innocents Abroad), Twain l-a cunoscut pe Charles Langdon, care i-a arătat o fotografie a surorii sale, Olivia. Twain susține că s-a îndrăgostit la prima vedere; abia în anul următor a cunoscut-o pe Olivia. Cei doi s-au logodit în 1869 și s-au căsătorit în februarie 1870, la Elmira, New York. După ce s-au stabilit la Buffalo, Olivia a născut un băiat, Langdon, care din nefericire a murit de difterie la vârsta de un an și șapte luni. Twain și soția au mai avut trei fiice: Susy, Clara și Jean Clemens. Căsnicia lor a durat timp de 34 de ani, până la decesul Oliviei în 1904.

În 1909, Twain este citat ca spunând:^[11]

„Am sosit cu Cometa Halley în 1835. Va apărea din nou la anul, și mă aștept să mă duc cu ea. Ar fi cea mai mare dezamăgire a vieții mele dacă nu mă duc cu cometa lui Halley. Atotputernicul a spus, fără îndoială: «Aici sunt ciudații ăștia doi, fără rost; au sosit împreună, trebuie să plece împreună».”

„Mark Twain a dat bucurie -- distracție cu adevărat intelectuală -- la milioane de oameni, iar operele sale vor continua să facă plăcere altor milioane din generațiile următoare... Umorul său a fost american, dar el a fost aproape la fel de apreciat de englezi și alte nații ca și de conaționalii săi. El a creat o parte trainică a literaturii americane.”

Mark Twain a fost înmormântat lângă soția sa în cimitirul Woodlawn din Elmira, statul New York.^[13]

CONCEPȚII

Anti-imperialism

Mark Twain se opune si condamnă Războiul Filipino-American (1899-1913). De asemenea, în anii 1860 și 1870 se opune intervenției americane în Insulele Hawaii. Descrie acid în pamflete atipice doctrinar, - supus doar bunului său simț -, de asemenea în romane ori reportaje sclavajul emigranților chinezi pe coasta de vest, cultura religioasă afro-americană ori mormonismul de stil vechi, ori evlavia duminicală/ Poporul american - mississippian - îl consideră anticlerical, nu ateu, ori antireligios - (F. Rian, sursă proprie, Mississippi river, USA, cca. 2000).

Apărarea drepturilor civile

Critica religiei

„Nu pot înțelege cum un om cu suficient simț al umorului poate fi vreodată religios; doar dacă nu își închide intenționat ochii minții, ținându-i cu forța strânși. Biblia este interesantă. Conține o rafinată poezie și ceva fabule istețe. Și povestiri în care sângele băltește. Contine și ceva principii morale utile. Ca și o groază de obscenitate. Totul îngrămădit peste o mie de nimicuri.”

CITATE:

sâmbătă, 20 aprilie 2024

EVENIMENTE

NAȘTERI

BEATIFICARE ȘI CANONIZARE

COPII

2002

DECESE

OPERE

LUCRĂRI

Expoziții personale

Expoziții colective

Expoziții retrospective

Distincții

FILMOGRAFIE

Scenarist

Producător asociat

TITLURI ȘTIINȚIFICE

SĂRBĂTORI

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ianuarie, Episcop de Benevent

Viața Sfintei Mucenițe Alexandra Împărăteasa

Ev. Marcu 10, 32-45

Ev. Luca 7, 36-50

Ap. Evrei 9, 11-14

Ap. Galateni 3, 23-29

Foto: Ștefan Cojocariu

Femeia care a măsurat distanţa de la iad la Rai

Foto: Oana Nechifor

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

VIAȚA

BIOGRAFIE

DISTINCȚII

DISCOGRAFIE

Mia Barbu - Vino, maică, să mă vezi (1958)

Activitatea de creație

ACTIVITATEA DIDACTICĂ

DISTINCȚII

VIAȚA

Cenaclul Flacăra

După Cenaclul Flacăra

LEGĂTURI EXTERNE

BIOGRAFIE

2002

TURNEE

DISCOGRAFIE

NOMINALIZĂRI ȘI DISTINCȚII

100 Most Beautiful Romantic Spanish Guitar Music - Relaxing instrumental Music, Background Music

The Best of Romantic Love Songs of All Time - Most Beautiful Piano Pieces of Classical Music

REPERTORIU

DATE BIOGRAFICE

STIL

OPERE

BIOGRAFIE

STUDII

PERIOADA BASARABEANĂ

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ ȘI PROFESIONALĂ

OPERE PRINCIPALE

CONTRIBUȚII

IN MEMORIAM

BIOGRAFIE

Copilăria și tinerețea:

Viața ca scriitor

CONCEPȚII

Anti-imperialism

Apărarea drepturilor civile

Critica religiei

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu