MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 9 APRILIE 2024: ISTORIE PE ZILE, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CĂNT, TEATRU/FILM, POEZIE, GÂNDURI PESTE TIMP, POEZIE,

Evenimente

• 193 - Septimius Severus (n. 146- m. 211), este proclamat împărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la vestea asasinării lui Pertinax și a alegerii lui Didius Iulianus.După moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma.

  

  Septimius Severus, bust din alabastru aflat la Muzeul Louvre – foto: ro.wikipedia.org

  Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus, (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor (193-235), al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa. I-a ridicat pe doi fii ai săi, Caracalla și Geta, la rangul de auguști.

• 1241 - Armatele mongole inving forţele germane şi poloneze conduse de regele polonez Henryk al II-lea cel Pios, în batalia de la Liegnitz (Legnica) din Silezia.

  

  “Bătălia de la Liegnitz” -
  Imagine din secolul al XV-lea a bãtãliei – foto: ro.wikipedia.org

  Bătălia de la Liegnitz (în polonă Bitwa pod Legnicą, în germană Schlacht bei Liegnitz sau Schlacht bei Wahlstatt) a fost o bătǎlie între forțele mongole și forțele combinate europene (poloneze și germane) sub comanda ducelui silezian Henric al II-lea cel Pios, care a avut loc pe data de 9 aprilie 1241 lângă localitatea Liegnitz din Silezia.

  Această bǎtǎlie a avut loc cu două zile înaintea Bătăliei de la Mohi, care a deschis calea spre devastarea Regatului Ungariei de către tătari. În bătălia de la Liegnitz europenii au suferit o înfrângere majorǎ, lupta încheindu-se cu distrugerea aproape în întregime a forțelor europene, precum și cu decapitarea ducelui Sileziei, totodată regent al Poloniei. Invazia spre vest a forțelor tătare a fost însă oprită de moartea subită a marelui han tătar, deși tătarii au mai efectuat scurte incursiuni în Polonia în anii 1259, 1286 și 1287.

•  1413 - Henric al V-lea este încoronat rege al Angliei. Va ocupa tronul timp de nouă ani, domnia fiindu-i marcată de victoria de la Azincourt asupra francezilor, în timpul Războiului de 100 de ani.

  

  Henric al V-lea - foto: ro.wikipedia.org

  Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke.

• 1454 - Se semnează Tratatul de la Lodi, Tratat încheiat între Veneția şi Milano, încheind războiul de succesiune pentru ducatul milanez în favoarea lui Francesco Sforza. Sforza a fost recunoscut drept conducător al ducatului, iar teritoriile din N Italiei au fost înapoiate Veneției (inclusiv Brescia şi Bergamo). Tratatul a prevăzut şi un pact defensiv reciproc pe 25 de ani, pentru a menține granițele existente, şi a fondat o ligă italiană. Tratatul a creat un echilibru de putere între Veneția, Milano, Napoli, Florența şi Statele Papale, marcând începutul unei perioade de 40 de ani de pace relativă.

• 1514 – A inceput Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514)

  

  Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) a fost una dintre cele mai mari răscoale din istoria teritoriului de azi al României. Datorită amplorii, a programului şi a consecinţelor sale, răscoala este considerată a fi fost un adevărat război ţărănesc. Se încadrează în frământările şi răscoalele ţărăneşti europene, cu aceleaşi caracteristici antifeudale, dar cu un program influenţat de situaţia locală.

• 1555 - A început pontificatul papei Marcel al II-lea (Marcello Cervini),

  

  Pope Marcellus II (6 May 1501 – 1 May 1555) – foto: en.wikipedia.org

  Papa Marcel al II-lea, (Marcello Cervini, n. 6 mai 1501 – d. 1 mai 1555) a fost al 222-lea papă al Bisericii Catolice A murit după numai 21 de zile de pontificat.

• 1682 - Robert Cavelier de la Salle descoperă vărsarea fluviului Mississippi si pune stapanire pentru Franța pe acest teritoriu din America de Nord, caruia ii pune numele de Louisiana, in onoarea regelui Ludovic al XIV lea.

  

  René-Robert Cavelier, Sieur de La Salle, or Robert de La Salle (November 22, 1643 – March 19, 1687) –  A 19th-century engraving of Cavelier de La Salle – foto: en.wikipedia.org

  

  Mississippi – foto: en.wikipedia.org

  Mississippi este unul din statele sudice ale Statelor Unite ale Americii, care a devenit cel de-al douăzecilea stat al Uniunii la 10 decembrie 1817. Numele statului provine de la numele fluviului Mississippi, care curge de-a lungul graniţei vestice a statului. Numele Mississippi, care semnifică “râu/fluviu mare”, provine fie din limba Ojibwe, una din limbile nativilor americani, sau dintr-una din limbile apropiate acesteia, Limba Algonquian. Numele de alint ale statului sunt Magnolia State (Statul magnoliei) sau Hospitality State (Statul ospitalităţii).

•  1721 - Un cutremur de pamant a provocat moartea a 250.000 de oameni in Persia.

• 1732 - Episcopul Ioan Inochentie Micu Clain (Klein) a adresat primul memoriu Curtii de la Viena, prin care a cerut respectarea drepturilor acordate clerului unit de diplomele leopoldine.

  

  Ioan Inocenţiu Micu-Klein – foto: ro.wikipedia.org

  Ioan Inocenţiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului – d. 22 septembrie 1768, Roma) a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraş. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” şi mănăstirea cu acelaşi hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice româneşti moderne

• 1850: La Teatrul Național din Iași a avut loc premiera comediei „Coana Chirița sau Două fete și–o neneacă", de Vasile Alecsandri.
• 1864 - În România este aprobată legea privind interzicerea cumulului de funcţii publice.

• 1865 - Războiul Civil American – Generalul Robert E. Lee predă armata Virginiei de Nord (26.765 trupe) generalului Ulysses S. Grant la Appomattox Courthouse, Virginia, fapt care duce la sfârșitul războiului început la 12 aprilie 1861.

  

  Lee’s surrender 1865. ‘Peace in Union.’ The surrender of General Lee to General Grant at Appomattox Court House, Virginia, 9 April 1865. Reproduction of a painting by Thomas Nast – foto: en.wikipedia.org

  Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of Secession), Războiul dintre state (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).

  În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja. Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.

  Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.

  În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într-un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând Confederația în două.

  Avantajele materiale și numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic. Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.

  Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.

• 1867 - Statele Unite ale Americii cumpară Alaska de la Rusia.

  

  Harta Statelor Unite cu statul Alaska indicat – foto: ro.wikipedia.org

  Rusia a vândut acest teritoriu pentru ca se afla într-o situație financiară dificilă și se temea ca-l va pierde într-un viitor conflict cu britanicii, cu care a luptat în Razboiul din Crimeea (1853-1856). Ceremonia de transfer a avut loc pe 18 octombrie 1867. Soldații ruși și americani au defilat în fața casei guvernatorului; steagul rus a fost coborat si steagul american a fost ridicat, în timp ce se trageau salve de artilerie.

• 1914: La Holborn Empire, Londra, a avut loc premiera primului film artistic color din lume – „The World, the Flesh and the Devil".

• 1916 - A avut loc, la Ateneul Roman din Bucuresti, prima auditie a Suitei a II-a de George Enescu.

  

  George Enescu - foto: ro.wikipedia.org

  George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

• 1917 - Pe frontul de vest din Primul Război Mondial, a început Bătălia de la Arras (9 aprilie – 16 mai 1917) Parte a Frontului de vest din Primul Război Mondial.

  

  Battle of Arras (9 April – 16 May 1917) – Part of the Western Front of the First World War – British machine gunners fire on German aircraft near Arras – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Bătălia de la Arras a avut loc în timpul Primului Război Mondial, între 9 aprilie și 16 mai 1917, în apropierea orașului francez Arras. În urma bătăliei, care s-a purtat între trupele germane și trupele militare britanice, canadiene, neozeelandeze, australiene și din Newfoundland, aliații au reușit să ocupe înălțimea de lângă comuna Vimy din Franța de nord, ultima parte a bătăliei fiind numită în literatura engleză “Battle of Vimy Ridge“.

  Trupele germane erau compuse de 12 divizii de infanterie, sub comanda lui Ludwig von Falkenhausen, iar trupele aliaților erau constituite din 18 divizii de infanterie și 5 divizii de cavalerie, aflate sub comanda lui Edmund Allenby și Henry Horne. Pierderile umane de partea germană se ridică până la 120.000 – 130.000, iar aliații au suferit o pierdere de peste 150.000 de soldați.

• 1918 - (27 martie sv) Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti votează actul Unirii cu România.

  

  Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi) – foto: istoria.md

  Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA„.

• 1918 - S-a reunit, la Roma, Congresul natiunilor asuprite din Austro-Ungaria, care a decis ca fiecare natiune componenta a imperiului sa se constituie in stat national sau sa se uneasca cu statul sau national.

• 1940: Al doilea război mondial: Germania invadează Danemarca și Norvegia.

• 1945 - AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL – Bătălia pentru Konigsberg (azi Kaliningrad) – La 8 aprilie 1945, Armata Roşie a cucerit, mai întâi, Fortul Friedrich Wilhelm III iar, mai târziu, Lehndorf. A tăiat legătura rutieră cu Pillau, lăsând oraşul Konigsberg izolat. Întrucât liniile de comunicaţie au fost rupte la Moditten, un grup de doar 17 soldaţi germani comandaţi de comandantul Oskar-Hubert Dennhardt au lansat un contraatac care au restabilit legăturile şi au provocat pierderi grele sovieticilor. Armata Roşie era însă de neoprit, armata a XI-a a Gărzii a traversat râul Preguel şi a realizat un cap de pod. Oraşul era distrus în proporţie de 90%.

  În ziua următoare, acelaşi grup a declanşat un contraatac la Moditten, provocând moartea a 200 de soldaţi sovietici. În acelaşi timp, restul garnizoanei Konigsberg a încercat o rupere a frontului pentru a ieşi spre Europa de Vest prin Pillau, dar a avut ca rezultat un masacru, mitralierele sovieticilor au ucis tot, fie militari sau civili. Rezistenţa finală a acelei zile a fost realizată din Castelul Konigsberg cu 150 de apărători, deşi a fost inutilă, deoarece au fost loviţi de salve de artilerie.

  Până la sfârşitul zilei, întregul oraş era sub ocupaţie sovietică, apărătorii Castelului Konigsberg predându-se cu mâinile ridicate. În acel moment, în oraş se aflau între 30.000 şi 35.000 de soldaţi, 15.000 de muncitori străini şi peste 100.000 de civili. Konigsberg, oraşul în care la 4 martie 1933, Adolf Hitler îşi transmitea, la radio mesajul triumfător, cădea în mâinile sovieticilor.

•  1948 - A avut loc Masacrul de la Deir Yassin.

  

  Deir Yassin astăzi, parte a Centrului de Sănătate Mintală Kfar Shaul, un spital de psihiatrie israelian – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Deir Yassin a fost un sat arab în apropiere de Ierusalim, pe drumul dinspre Tel Aviv. La 9 aprilie 1948 satul a fost cucerit în luptă de organizațiile militare eveiești extremiste și între 81 – 120 bărbați, femei și copii arabi au fost omorâți. 4 dintre evrei au murit în luptă și zeci evrei au fost răniți. Liderii evrei din Țara Israel l-au etichetat ca fiind o aberație a extremiștilor.

• 1959 - NASA a anunțat oficial terminarea selecției pentru primii astronauți. Printre ei, Alan Shepard – cel de-al cincilea om care a pășit pe Lună și John Glenn – primul american care a orbitat vreodată în jurul Pământului.

  

  Project Mercury Astronauts – foto: ro.wikipedia.org

•  1970 - A fost inaugurat Aeroportul Internațional București–Otopeni.

  

  Aeroportul Internațional Henri Coandă București (martie 2013) – foto: ro.wikipedia.org

  Aeroportul Internațional Henri Coandă este cel mai mare aeroport din România și unul dintre cele două aeroporturi importante din București (celălalt este Aeroportul Internațional București Băneasa – Aurel Vlaicu din cartierul Băneasa). Aeroportul Henri Coandă este situat în afara zonei urbane a Bucureștiului, în orașul Otopeni, județul Ilfov. În anul 2015 pe Aeroportul Henri Coandă au tranzitat 9.274.629 de pasageri. Numele aeroportului a fost 

• 1974 - A fost inaugurat stadionul de fotbal Steaua din Bucuresti.

  

  Stadionul Steaua - foto: ro.wikipedia.org

  Stadionul Steaua este un stadion de fotbal din București, aflat în proprietatea publică a statului și administrarea Clubului Sportiv al Armatei Steaua, inaugurat la 9 aprilie 1974, într-un meci între Steaua și OFK Belgrad (scorul a fost 2-2). Capacitatea oficială a stadionului a fost inițial de 30.000 locuri, dar în 1991, când au fost puse scaunele de plastic, aceasta a scăzut la 28.365. Stadionul a fost renovat în 1996. Pe lângă faptul că este stadionul oficial al echipei Steaua București, Stadionul Ghencea a găzduit anterior și echipa națională de fotbal a României.

• 1975 – A avut loc vizita oficială de stat a lui Nicolae Ceaușescu în Filipine.

• 1979 – A avut loc vizita oficială de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în Republica Gabon.

• 1989 - O demonstrație pașnică anti-sovietica in favoarea independenței Georgiei este dispersată in forta de către armata sovietica rezultând în 20 de decese și sute de raniti.

• 1990 - A fost beatificat de catre Papa Ioan Paul al II-lea,sfantul Juan Diego, indianul mexican caruia i-a aparut Fecioara de Guadalupe.

•  1991 - Georgia și-a declarat independența față de Uniunea Sovietică.

  

  Localizarea Republicii Democrate Georgia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Georgia sau Republica Georgia, denumită uneori și Gruzia, este o țară în Europa Orientală. Delimitată la vest de Marea Neagră, la nord de Rusia, la sud de Turcia și Armenia, și la est de Azerbaidjan. Georgia ocupa un teritoriu de 69,700 km ², iar populația sa este de 4.3 milioane de locuitori. În prezent este membru al Organizației Națiunilor Unite, Consiliului Europei, Organizației Mondială a Comerțului, Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră, Comunitatea de Alegerea Democrat, și GUAM Organizației pentru Democrație și Dezvoltare Economică. Țara dorește să adere la NATO și Uniunea Europeană.

• 1992 - Fostul conducător al statului Panama, Manuel Noriega, a fost condamnat pentru înşelătorie şi trafic de droguri la 30 de ani inchisoare.

• 1998 - La Chișinău, in fata Universitatii, a fost dezvelita o statuie a lui Mihai Eminescu. Initiativa a apartinut Uniunii “Vatra Romaneasca” si „Ligii pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni”.

• 1999: Președintele Boris Elțin cere Occidentului să nu împingă Rusia spre o implicare în conflictul iugoslav, pentru că acest lucru ar însemna declanșarea unui război european sau chiar mondial.
• 2001 – În cadrul reuniunii ministrilor de externe din tarile membre ale Uniunii Europene, la Luxemburg, UE si FYROM au semnat un Acord de Asociere si Stabilizare.

• 2002 - La Westminster Abbey au loc funeraliile reginei mamă Elizabeth a Marii Britanii.

  

  Elisabeth Bowes-Lyon – Portret de Richard Stone, 1986 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Elisabeth Bowes-Lyon (Elizabeth Angela Marguerite; 4 august 1900 – 30 martie 2002) a fost soția regelui George al VI-lea al Regatului Unit. După decesul soțului său, i s-a spus Regina Mamă Elisabeta pentru a evita confuzia cu fiica ei, Elisabeta a II-a. Înainte ca soțul ei să devină rege, din 1923 până în 1936, a purtat titlul de Ducesă de York.

  Născută într-o familie de nobili scoțieni, ea a devenit cunoscută în 1923, când s-a căsătorit cu Albert, duce de York, cel de al doilea fiu al Regelui George al V-lea și al Reginei Mary. În postura de ducesă de York, împreună cu soțul ei și cu cele două fiice ale lor, Elisabeta și Margaret, Elisabeta a întruchipat ideile tradiționale despre familie. Și-a asumat diverse îndatoriri publice și a fost supranumită „Ducesa Zâmbitoare”, datorită zâmbetului pe care îl afișa mereu în public.

  În 1936, soțul Elisabetei a devenit pe neașteptate rege după ce cumnatul ei, Edward al VIII-lea, a abdicat pentru a se căsători cu americanca divorțată Wallis Simpson. Elisabeta, în calitate de regină, l-a însoțit pe soțul său în călătorii diplomatice în Franța și în Statele Unite ale Americii, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, a oferit sprijin moral publicului britanic. Recunoscând rolul ei ca instrument de propagandă, Adolf Hitler a descris-o pe Elisabeta ca fiind „cea mai periculoasă femeie din Europa”. În urma războiului, sănătatea soțului ei s-a deteriorat, Elisabeta rămânând văduvă la vârsta de 51 de ani.

  La moartea soacrei ei, Regina Mary, în 1953, fiica ei cea mare, Regina Elisabeta a II-a, avea doar 25 de ani, astfel că Regina Mamă Elisabeta a devenit practic capul familiei. De-a lungul anilor, și-a păstrat popularitatea, chiar și atunci când alți membri ai familiei regale au fost implicați în scandaluri. A fost foarte activă până la doar câteva luni înainte de moartea sa, la vârsta de 101 de ani, la șapte săptămâni după moartea celei mai tinere dintre cele două fiice ale sale, Prințesa Margaret.

• 2004 - Presedintele algerian, Abdelaziz Bouteflika, a fost reales in urma primului tur al alegerilor prezidentiale desfasurat la 8 aprilie, cu 83,49% dintre sufragii.

  

  Abdelaziz Bouteflika – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Abdelaziz Bouteflika (n. 2 martie 1937 în Oujda în Maroc) este un om politic din Algeria. Acesta este al cincilea președinte al Republicii Populare Democrate din Algeria începând cu data de 27 aprilie 1999. Înalt funcționar de profesie, este ales deputat în Tlemcen în 1962 și reales în 1964.

  A fost ministru al Tineretului, Sportului și Turismului în primul guvern Ahmed Ben Bella, din septembrie 1962 până în septembrie 1963. Apoi îndeplinește funcția de ministru al Afacerilor Externe din septembrie 1963 până în martie 1979, în cele trei guverne Ahmed Ben Bella și în cele patru guverne Houari Boumedienne.

  În 1974 Bouteflika a fost președinte al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite în 1974. Din martie 1979 până în iulie 1980 el a devenit ministru consilier al Președintelui Republicii în guvernul Abdelghani I.

  Candidat independent, Abdelaziz Bouteflika a câștigat alegerile prezidențiale din 1999 cu 73,8% din voturi și a devenit al cincilea președinte al Republicii Algeriene Democrate și Populare pe 27 aprilie 1999 și ministru al Apărării pe 5 mai 2003. El a fost reales la primul tur de scrutin în alegerile prezidențiale din 2004 cu 85 % din voturi, iar în 2009 cu 90,2%.

  La alegerile din 2009 este candidatul Frontului de Eliberare Națională (FLN), în cadrul căruia este președintele de onoare din 28 ianuarie 2005. Numit candidat FLN pentru alegerile prezidențiale din 2014, el a fost reales pentru un al patrulea mandat cu 81.53 % din voturi

• 2004: A fost răsturnată cea mai importantă statuie a fostului lider irakian, Saddam Hussein în centrul Bagdadului.

• 2005 - În Marea Britanie, ls Windsor’s Guildhall, Prințul de Wales se căsătorește cu Camilla Parker Bowles printr-o ceremonie civilă.

  

  Mostenitorul Coroanei britanice, Charles – print de Wales, si Camilla Parker Bowles, viitoare ducesa de Cornwall, s-au casatorit civil la primaria din Windsor, eveniment urmat de o ceremonie religioasa de binecuvantare la capela castelului St. George din Windsor. Nunta a avut loc sambata, 9 aprilie, cu o zi intarziere fata de data programata, pentru ca printul Charles a trebuit sa fie prezent la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea. Întors de la Vatican, mostenitorul coroanei britanice si-a oficializat relatia cu iubita sa, Camilla Parker Bowles, dupa 34 de ani de asteptare. Ceremonia a fost simpla si deloc fastuoasa, contrastand cu stralucirea mariajului printului cu lady Diana Spencer, in 1981.

• 2005 - Un monument reprezentandu-l pe Papa Ioan Paul al II-lea a fost inaugurat la cimitirul Rakowicki din Cracovia (sudul Poloniei), unde sunt inmormantati parintii Papei, Emilia si Karol Wojtyla, si fratele mai mare al acestuia, Edmund.
•  2006 - Capsula spațială rusă de pe naveta Soiuz, avandu-i la bord pe primul turist spatial – brazilianul Marcos Pontes, precum si pe astronautul american William MacArthur, si pe cosmonautul rus Valeri Tokarev, de pe Statia Spatiala Internationala (ISS), a aterizat in stepa Kazahstanului.
• 2009: La Tbilisi, Georgia, peste 60.000 de oameni protestează împotriva guvernului lui Miheil Saakașvili.
• 2019 - Ceremonia de deschidere a Campionatelor Europene de Lupte de la București, după 40 de ani de la ultima ediție a Campionatelor Europene găzduite de România.

NAȘTERI

Charles Baudelaire, poet francez

• 1283: Regina Margareta I a Scoției (d. 1290)
• 1757: Wojciech Romuald Bogusławski (n. 9 aprilie 1757, Glinno, lîngă Poznań - d. 23 iulie 1829, Varșovia) a fost un actor polonez, regizor de teatru, dramaturg, pedagog, traducător și cîntăreț de operă. Între anii 1762 și 1770 a studiat în Varșovia. Între anii 1783 și 1784 a fost directorul trupei „Actorii naționali” în Varșovia. În 1785, la Vilnius, a format un teatru care a prezentat spectacole în Polonia, Galiția și în guberniile de vest ale Rusiei. Această experiență a contribuit la constituirea Teatrului național polonez. Din 1789, revenit în Varșovia a condus din nou trupa „Actorii naționali", punând în scenă opere ale dramaturgilor străini (W. Shakespeare, Molière, Beaumarchais, G. E. Lessing), polonezi (J. Niemcewicz), precum și piese proprii („Henryk VI na łowach” - Henric al VI-lea la vănătoare), 1792) și altele. W. Bogusławski a fost și întemeietor al Teatrului de operă. A jucat și a cântat în opere cu dăruire și talent. 

  Wojciech Bogusławski
  Date personale
  Nume la naștere	Войцех Ромуальд Богуславский
  Născut	9 aprilie 1757[1][2][3][4][4][5][6][7]  Poznań, Polonia
  Decedat	23 iulie 1829 (72 de ani)[1][2][3][4][4][5][6][7]  Varșovia, Polonia Congresului[8][9]
  Înmormântat	cimitirul Powązki[*]
  Copii	Stanisław Bogusławski[*]
  Cetățenie	Imperiul Rus  Uniunea Polono-Lituaniană
  Ocupație	traducător dramaturg profesor de muzică[*] profesor universitar[*] actor de teatru[*] profesor regizor[*] cântăreț scriitor regizor de teatru

• 1806: Isambard Kingdom Brunel, inginer englez, membru al Royal Society (d. 1859)

• 1821 - S-a născut Charles Baudelaire, poet francez (d. 1867)

  

  Charles Baudelaire – foto: ro.wikipedia.org

  Charles-Pierre Baudelaire (n. 9 aprilie 1821, Paris – d. 31 august 1867) a fost un poet francez, a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului”). A avut o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

• 1830: Eadweard J. Muybridge (n. 9 aprilie 1830 – d. 8 mai 1904) a fost un fotograf englez - american, cunoscut mai ales pentru dezvoltarea tehnicii fotografierii cu aparate de fotografiat multiple, menite a capta mișcarea și apoi a o prezenta sub formă animată, cu un aparat inventat de el însuși, zoopraxiscopul, înaintea inventării aparatelor de filmat cu bandă de celuloid. Muybridge s-a nascut Edward James Muggeridge în Kingston upon Thames, Anglia. Se crede că fotograful și-ar fi schimbat prenumele pentru ca ortografierea acestuia să coincidă cu cea a regelui Edward, King Eadweard, așa cum este scris pe piatra dedicată încoronării acestuia, care a fost ridicată din nou ca monument în Kingston în anul 1850. Deși nu a folosit prenumele schimbat decât în anii 1870, pionierul cinematografiei și-a schimbat numele de familie în Muygridge în timpul carierei sale timpurii din San Francisco, schimbându-l din nou în Muybridge imediat după ce dobândise oareceva faimă ca fotograf. În 1872, fostul guvernator al statului California, Leland Stanford, om de afaceri și deținător de cai de curse, a avut un cuvânt de spus într-una din dezbaterile foarte populare ale timpului respectiv, dacă toate picioarele unui cal sunt la un anumit moment dat în aer sau nu. Stanford era convins că răspunsul la întrebare era da și și-a promis lui însuși va demonstra afirmația sa științific. Cunoscând realizările fotografice ale lui Muybridge, Stanford l-a angajat pe acesta ca să facă demonstrația fotografică de rigoare.^[2]
  Muybridge a reușit in 1877 sa probeze, cu un singur negativ fotografic reprezentând galopul armăsarului Occident al lui Stanford, afirmațiile privind existența momentului în care toate picioarele calului sunt în aer, cu amendamentul că în acel moment membrele calului sunt în flexie, și nu în extensie cum se credea (și cum fuseseră reprezentate pictural). Ulterior, relația celor doi oameni va deveni una stabilă (Stanford l-a sprijinit financiar pe tot parcursul procesului în care Muybridge a fost acuzat de omucidere - vezi mai jos), până în anul 1882, când Muybridge va fi ofensat de nefolosirea fotografiilor sale într-o carte publicată de Stanford. 
  Bizon american (numit curent "buffalo") în galop - animație realizată folosind un grup de fotografii realizate de Eadweard Muybridge
  În 1874, pe vremea când încă locuia în zona San Francisco Bay Area, Muybridge a aflat că soția sa avea un amant, Harry Larkyns. În ziua de 17 octombrie 1874, se pare că l-ar vizitat pe acesta și după ce i-ar fi spus foarte politicos, "Bună seara, domnule. Mă numesc Muybridge și iată răspunsul la scrisoarea pe care ați trimis-o soției mele." – l-a împușcat pe Larkyns cu o pușcă.^[3]
  În final, după un proces care a durat destul de mult, Muybridge a fost achitat de acuzația de omucidere.
  Acest episod din viața lui Muybridge constituie subiectul unei opere, Fotograful, The Photographer, scrisă în 1982 de Philip Glass, conținând extrase înregistrate în timpul procesului, respectiv extrase din scrisorile lui Muybridge adresate soției sale. 

  Eadweard Muybridge
  Date personale
  Născut	9 aprilie 1830 Kingston upon Thames, Anglia
  Decedat	8 mai 1904 (74 de ani) Kingston upon Thames, Anglia
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de prostată)
  Naționalitate	britanic
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Unit  SUA
  Ocupație	fotograf
  Activitate
  Cauza decesului	cancer de prostată
  Premii	National Inventors Hall of Fame[*] Animarea galopului unui cal după un set de fotografii realizate de Muybridge. Evidenţa problemei galopului unui cal, Muybridge -- The Horse in Motion.

• 1835: Leopold al II-lea (franceză Léopold Louis Philippe Marie Victor, neerlandeză Leopold Lodewijk Filips Maria Victor) (9 aprilie 1835 – 17 decembrie 1909) a fost al doilea rege al belgienilor. Născut la Bruxelles, al doilea fiu (însă cel mai mare fiu supraviețuitor) al regelui Leopold I și a reginei Louise-Marie de Orléans, i-a succedat tatălui său la tron la 17 decembrie 1865. A rămas în istorie datorită masacrării a peste 10 milioane de africani din Congo. 
  Leopold, 1844
  

  Tricileta lui Leopold al II-lea, Muzeul Cinquantenaire, Bruxelles, Belgia.
  Leopold a fost fratele împărătesei Carlota a Mexicului și verișor primar al reginei Victoria.
  Leopold al II-lea s-a căsătorit cu Marie Henriette, o adolescentă arhiducesă de Austria, la 22 august 1853, la Bruxelles. A fost o căsnicie nefericită, tânăra Marie Henriette a declarat la trei săptămâni după căsătorie: "Dacă Dumnezeu vrea să-mi îndeplinească rugăciunile nu mă va lăsa multă vreme în viață". O va înșela și o va neglija toată viața. În cele din urmă, regina se retrage din viața de la Curte și se instalează într-o vilă, unde își va găsi sfârșitul la 19 septembrie 1902.
  Leopold al II-lea s-a logodit religios cu cinci zile înainte să moară cu Blanche Delacroix (născută la București), o prostituată, logodnă fără valabilitate conform legislației belgiene. Ceremonia a fost condusă de preotul din Laeken Cooreman^[3]
  La 15 noiembrie 1902, anarhistul italian Gennaro Rubino a încercat să-l asasineze pe Leopold, care călărea într-un cortegiu regal de la o ceremonie în memoria soției sale recent decedată, Marie Henriette. După ce Leopold a trecut, Rubino a tras trei focuri spre rege însă a ratat iar Rubino a fost imediat arestat.
  A murit la Laeken la 17 decembrie 1909 și a fost înmormântat în cripta regală de la Biserica Maicii Domnului de la Laeken din Bruxelles. A fost succedat de nepotul său, Albert, fiul fratelui său Philippe. Leopold al II-lea a avut patru copii cu regina Marie Henriette:
  • Louise-Marie Amélie născută la Bruxelles la 18 februarie 1858, decedată la Wiesbaden la 1 martie 1924. S-a căsătorit cu Prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha.
  • Léopold Ferdinand Elie Victor Albert Marie, conte de Hainaut, mai târziu Duce de Brabant, născut la Laeken la 12 iunie 1859, decedat la Laeken la 22 ianuarie 1869 la vârsta de 9 ani, de pneumonie, după ce a căzut într-un iaz.
  • Stéphanie Clotilde Louise Herminie Marie Charlotte născută la Laken la 11 mai 1864, decedată în Ungaria la 23 august 1945. S-a căsătorit (1) cu Prințul Moștenitor Rudolf de Austria și cu (2) Elemér Edmund Graf Lónyay de Nagy-Lónya et Vásáros-Namény
  • Clémentine născută la Laken la 30 iulie 1872, decedată la Nice, Franța la 8 martie 1955. S-a căsătorit cu Prințul Napoléon Victor Jérôme Frédéric Bonaparte
  Leopold al II-lea a fost de asemenea tatăl a doi copii nelegitimi cu Blanche Delacroix, mai târziu adoptați în 1910 de al doilea soț al lui Delacroix, Antoine Durrieux:^[4]
  • Lucien Philippe Marie Antoine (9 februarie 1906 – 1984), duce de Tervuren^[4]
  • Philippe Henri Marie François (16 octombrie 1907 – 21 august 1914), conte de Ravenstein.  
    Copii mutilați în Congo.
    În 1876, Leopold al II-lea organizează o asociație internațională africană (AIA) ca un paravan pentru proiectul său privat pentru a exploata bogățiile din Africa Centrală (cauciuc și fildeș). În 1879, sub patronajul lui Leopold, Henry Morton Stanley intră în concurență cu exploratorul francez Pierre Savorgnan de Brazza pentru dobândirea drepturilor în regiunea Congo. În următorii cinci ani, Stanley a lucrat la construirea unui drum de la fluviul inferior la Stanley Pool (acum Pool Malebo), unde râul devine navigabil, pentru a deschide Congo inferior exploatării intensive.
    Leopold al II-lea i-a comandat lui Stanley să obțină "contracte" de exploatare a terenurilor de către Asociația Internațională Congo (AIC). Prin aceste contracte, aceste teritorii ar fi declarate "state libere" de către AIA, și ar avea suveranitate deplină în teritoriile colonizate.
    La Conferința de la Berlin din februarie 1885, reprezentanții a 14 națiuni europene și a Statelor Unite, i-au dăruit lui Leopold al II-lea, prin asociația pe care o crease în acest scop, suveranitatea asupra Statului Independent Congo, un teritoriu imens, de 76 de ori mai mare decât Belgia, "pentru a deschide comerțului acel teritoriu, pentru a aboli sclavia și pentru a-i creștina pe sălbatici". La Conferință n-a participat nici o țară africană.
    Într-o expediție între 1884 și 1885, expediționarii trimiși de Leopold al II-lea au străbătut o bună parte din nordul și centrul statului Congo, împărțind bucăți de sticlă colorată și de pânză prin 450 de sate și cătune africane și punându-i să „semneze“ contracte prin care conducătorii și șefii locali, care habar n-aveau ce semnează, cedau proprietatea pământurilor lor Asociației Internaționale Congo și se angajau să furnizeze oameni care să execute toate lucrările publice - drumuri, poduri, depozite -, hamali pentru transportarea materialelor, și forță de muncă pentru extragerea cauciucului, hrana zilierilor, funcționarilor, soldaților și polițiștilor care aveau să le invadeze teritoriile.
    

    Ultimul portret al regelui Leopold al II-lea
    Spre deosebire de alte colonizări, în Congo n-a existat nici un fel de rezistență. Pedepsele pentru cei care nu furnizau cantitatea minimă de latex impusă erau brutale. De la biciuiri, mutilarea mâinilor și picioarelor – mai întâi erau mutilați copiii și femeile, apoi chiar lucrătorii – până la exterminarea satelor întregi, când respectivele comunități nu-și îndeplineau obligațiile.
    De asemenea, variola și bolile au devastat populația.^[5] Prin anul 1896, boala somnului a ucis până la 5.000 de africani, în satul Lukolela pe râul Congo. Cifrele de mortalitate au fost colectate prin eforturile lui Roger Casement, care a găsit, de exemplu, numai 600 de supraviețuitori ai bolii în Lukolela în 1903.^[6]
    La începutul anilor 1900, rapoarte de exploatare scandaloase și încălcări ale drepturilor omului au condus la proteste internaționale. Campania care a examinat regimul lui Leopold a fost condusă de diplomatul britanic Roger Casement și fostul funcționar de transport maritim E.D. Morel și a devenit prima mișcare a drepturilor omului.
    În cele din urmă, în 1908, Parlamentul belgian a obligat pe rege să cedeze Statul Independent Congo statului belgian. Leopold al II-lea este încă o figură controversată în Republica Democrată Congo. După independență, statuia sa din capitala Kinshasa a fost îndepărtată.
    În 2005, ministrul congolez de cultură a decis restabilirea statuii, subliniind sentimentul de progres eliberator care a marcat începutul statului liber și argumentând că oamenii ar trebui să vadă aspectele pozitive ale regelui, precum și cele negative; la câteva ore după ce statuia înaltă de șase metri a fost ridicată în mijlocul unui sens giratoriu în centrul capitalei, ea a fost luată din nou fără explicații.
    Adam Hochschild, autor al cărții King Leopold’s Ghosts susține că "scopul lui Leopold a fost să extragă cât mai multă bogăție din acest teritoriu. Un miliard de dolari au fost strânși în 23 de ani prin munca forțată a majorității populației masculine. Femeile au fost violate și între 8 și 10 milioane de congolezi au murit.".
    În 2010, la aniversarea a 50 de ani de independență a R.D.Congo, regele Belgiei, Albert al II-lea, a participat la aniversare alături de mai mulți lideri africani, însă monarhul belgian nu a ținut discursuri în timpul vizitei în fosta colonie pentru a evita orice asociere cu discursul fratelui său din 1960, în care acesta saluta „geniul” colonialismului belgian. 

    Leopold al II-lea
    Date personale
    Născut	9 aprilie 1835 Bruxelles, Belgia
    Decedat	17 decembrie 1909 (74 de ani) Laeken, Belgia
    Înmormântat	Church of Our Lady of Laeken[*]
    Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
    Părinți	Leopold I al Belgiei Louise-Marie a Franței
    Frați și surori	Charlotte a Belgiei Prințul Filip, Conte de Flandra Louis-Philippe
    Căsătorit cu	Marie Henriette de Austria
    Copii	Louise Marie, Prințesă Kohary Prințul Leopold, Duce de Brabant Stéphanie, Prințesă Moștenitoare a Austriei Clémentine, Prințesă Napoléon
    Cetățenie	Belgia
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	monarh
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha
    Rege al Belgiei
    Domnie	17 decembrie 1865 – 17 decembrie 1909
    Predecesor	Leopold I
    Succesor	Albert I

• 1855: Josef „Pepi” Hellmesberger Jr. (n. 9 aprilie 1855, Viena, Imperiul Austriac^[7] – d. 26 aprilie 1907, Viena, Austro-Ungaria^[8]) a fost un compozitor, violonist și dirijor austriac.
  Hellmesberger a fost fiul violonistului și dirijorului Joseph Hellmesberger Sr. (1828-1893), care a fost primul său profesor. Printre familia sa de muzicieni notabili se numără: bunicul, Georg Hellmesberger Sr. (1800-1873); unchiul, Georg Hellmesberger Jr. (1830-1852); și fratele său, Ferdinand Hellmesberger (1863–1940).
  În 1875 Hellmesberger a uuu
  
  devenit membru al cvartetului Hellmesberger al tatălui său, în timp ce în 1887 a devenit lider. În 1878 Hellmesberger a devenit violonist solo al Capelei de la Viena și profesor la Conservatorul din Viena. În 1890 a fost primul hofkapellmeister la Opera de la Curtea de la Viena, iar din 1901 până în 1903 a fost dirijor principal al Filarmonicii de la Viena.
  În 1904 și 1905 a fost Kapellmeister la Stuttgarter Hoftheater
  Compozițiile sale includ 22 de operete, 6 balete, muzică dance și lieder.
  Hellmesberger a murit din cauza insuficienței renale, la Viena, la 52 de ani. 

  Joseph Hellmesberger jr.
  Joseph Hellmesberger jr.
  Date personale
  Născut	9 aprilie 1855[1][2][3][4][5][6]  Viena, Imperiul Austriac[7]
  Decedat	26 aprilie 1907 (52 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Viena, Austro-Ungaria[8]
  Înmormântat	Cimitirul Hietzinger[*]
  Părinți	Joseph Hellmesberger[*]
  Frați și surori	Ferdinand Hellmesberger[*]
  Cetățenie	Austro-Ungaria
  Ocupație	dirijor compozitor violonist muzicolog[*] concertmaster[*]
  Activitate
  Gen muzical	operă
  Instrument(e)	vioară

• 1859: Alexandru Bădărău, politician și publicist român (d. 1927)
• 1865: Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff (n. 9 aprilie 1865 – d. 20 decembrie 1937) a fost un ofițer în armata germană, activ în timpul Primului Război Mondial, învingător în bătălia de la Liège, și, alături de Paul von Hindenburg, învingător în bătălia de la Tannenberg. Între 1916-1918 a avut o influență puternică și pe plan politic, fiind un fel de "cancelar tainic" (din umbră), al Germaniei. A fost contra unei rezoluții de pace a parlamentului german, contra capitulării necondiționate a Germaniei și contra condițiilor de pace impuse de președintele american Wilson, astfel că la 28 octombrie 1918 a fost destituit din funcția de comandă de către împăratul Wilhelm al II-lea. Ludendorf susținea ideea că „armele germane” sunt invincibile. După război el a devenit un idol al multor naționaliști germani, a participat în 1923 la puciul lui Hitler din München. A susținut, după 1926, în cadrul dreptei politice germane, o puternică luptă publicistică (propagandă) contra celor care (comuniști/marxiști, iezuiți, evrei), după părerea sa, cauzaseră pierderea războiului (Primul Război Mondial) și condițiile grele de pace impuse Germaniei.
  În 1935, Adolf Hitler l-a vizitat fără înștiințare de ziua sa și i-a propus să fie ridicat la rangul de feldmareșal. Acesta nu a acceptat.  

  Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff
  Generalul Erich Ludendorff
  Date personale
  Născut	9 aprilie 1865[1][2][3][4][5][6][7][8]  Kruszewnia[*], Polonia
  Decedat	20 decembrie 1937 (72 de ani)[1][9][2][3][4][5][6][7][8]  München, Germania Nazistă[10]
  Înmormântat	Bavaria
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de ficat[*])
  Căsătorit cu	Mathilde Ludendorff[*] (din 1926)
  Cetățenie	Imperiul German[*]
  Ocupație	politician ofițer autobiograf[*]
  Activitate
  A luptat pentru	Imperiul German (1883-1918)  Republica de la Weimar (1918-1933)  Germania Nazistă (1933-1937)
  Ramura	Armata Germană
  Ani de serviciu	1883-1918
  Gradul	General de Infanterie
  Bătălii / Războaie	Primul război mondial
  Decorații și distincții
  Decorații	Crucea de Fier Pour le Mérite Ordinul Militar al lui Maximilian Iosif Crucea Meritului Militar

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1872: Léon Blum, politician, prim-ministru al Franței (d. 1950)
• 1882: Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg (d. 1946)

•  1894 - S-a născut scriitorul român Camil Petrescu; (d. 1957).

  

  Camil Petrescu - foto: ro.wikipedia.org

  Camil Petrescu (n. 22 aprilie 1894 – d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern.

• 1898 - S-a născut Paul Robeson, cântăreţ american şi activist pentru drepturile populatiei de culoare; (d. 1976).

  

  Paul Leroy Robeson (April 9, 1898 – January 23, 1976) – foto: en.wikipedia.org

• 1903: Ward Bond (9 aprilie 1903 - 5 noiembrie 1960)^[1] a fost un actor american. A apărut în peste 200 de filme artistice și în serialul TV Wagon Train. 

  FILMOGRAFIE

  23 de filme cu John Wayne

  • 1959 Rio Bravo, regia Howard Hawks
  • 1957 The Wings of Eagles
  • 1956 The Searchers
  • 1955 Rookie of the Year (TV drama)
  • 1953 Hondo
  • 1952 Omul liniștit
  • 1951 Operation Pacific
  • 1948 Fort Apache
  • 1948 3 Godfathers
  • 1945 They Were Expendable
  • 1945 Dakota
  • 1944 Tall in the Saddle
  • 1941 A Man Betrayed
  • 1941 The Shepherd of the Hills
  • 1940 The Long Voyage Home
  • 1936 Conflict
  • 1933 College Coach
  • 1931 Maker of Men
  • 1930 The Big Trail
  • 1930 Born Reckless
  • 1930 The Lone Star Ranger
  • 1929 Salute
  • 1929 Words and Music

  Filmografie selectivă

  • 1929 Words and Music bit part
  • 1929 Salute
  • 1930 The Big Trail
  • 1931 Arrowsmith (nemenționat)
  • 1932 Virtue
  • 1932 Flesh nemenționat
  • 1933 Lady for a Day nemenționat
  • 1933 Wild Boys of the Road nemenționat
  • 1934 Whirlpool
  • 1934 Frontier Marshal
  • 1934 Broadway Bill
  • 1934 S-a întâmplat într-o noapte (It Happened One Night) nemenționat
  • 1934 The Fighting Ranger
  • 1935 Black Fury
  • 1935 Little Big Shot
  • 1935 The Headline Woman
  • 1936 Conflict
  • 1936 Without Orders
  • 1936 Boulder Dam (1936) nemenționat
  • 1936 The Leathernecks Have Landed
  • 1937 Topper nemenționat
  • 1937 Mountain Music nemenționat
  • 1937 Souls at Sea nemenționat
  • 1938 Leopardul Suzanei (Bringing Up Baby), regia Howard Hawks nemenționat
  • 1938 The Amazing Dr. Clitterhouse
  • 1938 Hawaii Calls
  • 1938 You Can't Take It with You nemenționat
  • 1938 Going Places nemenționat
  • 1939 The Girl from Mexico
  • 1939 They Made Me a Criminal
  • 1939 Mr. Moto in Danger Island nemenționat
  • 1939 The Oklahoma Kid
  • 1939 Dodge City
  • 1939 Young Mr. Lincoln
  • 1939 Frontier Marshal
  • 1939 Heaven with a Barbed Wire Fence
  • 1939 Drums Along the Mohawk
  • 1939 Pe aripile vântului (Gone with the Wind), regia Victor Fleming
  • 1940 The Grapes of Wrath
  • 1940 Virginia City
  • 1940 The Mortal Storm
  • 1940 The Long Voyage Home
  • 1940 Kit Carson
  • 1941 Tobacco Road
  • 1941 A Man Betrayed
  • 1941 Sergeant York
  • 1941 The Shepherd of the Hills
  • 1941 Manpower
  • 1941 Șoimul maltez (The Maltese Falcon), regia John Huston
  • 1942 Ten Gentlemen from West Point
  • 1942 The Falcon Takes Over
  • 1942 Gentleman Jim, regia Raoul Walsh
  • 1943 Slightly Dangerous
  • 1943 A Guy Named Joe
  • 1944 The Sullivans, renamed The Fighting Sullivans
  • 1944 Tall in the Saddle
  • 1945 Dakota
  • 1945 They Were Expendable
  • 1946 Draga mea Clementina (My Darling Clementine)
  • 1946 O viață minunată (It's a Wonderful Life), regia Frank Capra
  • 1947 Unconquered
  • 1947 The Fugitive
  • 1948 Fort Apache
  • 1948 The Time of Your Life
  • 1948 Tap Roots
  • 1948 Joan of Arc
  • 1948 3 Godfathers
  • 1950 Kiss Tomorrow Goodbye
  • 1950 Wagon Master
  • 1950 Riding High
  • 1951 Operation Pacific
  • 1951 Only the Valiant
  • 1952 Hellgate
  • 1952 On Dangerous Ground
  • 1952 Omul liniștit (The Quiet Man), regia John Ford
  • 1953 Blowing Wild
  • 1953 Hondo
  • 1954 Johnny Chitară (Johnny Guitar), regia Nicholas Ray
  • 1955 The Long Gray Line
  • 1955 Mister Roberts
  • 1955 A Man Alone
  • 1956 The Searchers
  • 1957 The Halliday Brand
  • 1957 The Wings of Eagles
  • 1957 China Doll
  • 1959 Rio Bravo, regia Howard Hawks  
    Jump to navigationJump to search

• Ward Bond
  Ward Bond în Operation Pacific (1951)
  Date personale
  Nume la naștere	Wardell Edwin Bond
  Născut	9 aprilie 1903 Benkelman, Nebraska
  Decedat	5 noiembrie 1960 (57 de ani) Dallas, Texas
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Căsătorit cu	Mary Louise May (m.1954–1960; moartea sa) Doris Sellers Childs (m.1936–1944; divorțați)
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	actor actor de personaj[*] actor de film actor de televiziune[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Californiei de Sud[*]
  Ani de activitate	1929–1960
  Prezență online
  Internet Movie Database
  Modifică date / text

  

  Ward Bond în A Guy Named Joe (1943)1905: William Fullbright, politician american, fondatorul programului școlar cei poartă numele (d. 1995)1908: Victor Vasarely (Vásárhelyi), pictor maghiar stabilit la Paris (d. 1997)
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

• 1905 - S-a născut William Fullbright, politician american, fondatorul programului școlar cei poartă numele; (d. 1995).

  

  J William Fulbright  – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  James William Fulbright (n. 9 aprilie 1905 – d. 9 februarie 1995) a fost un politician american, fondatorul programului școlar cei poartă numele.

• 1918: Ervin Abádi (Aharon Abadi) (n. 9 aprilie 1918, Budapesta; d. 3 mai 1979, Tel-Aviv) a fost un scriitor, romancier, redactor și grafician maghiar de origine evreiască, stabilit din 1950 în Israel, care a scris în limbile maghiară și ebraică. 

  Ervin Abádi
  Ervin Abádi
  Date personale
  Născut	9 aprilie 1918  Budapesta, Austro-Ungaria
  Decedat	3 mai 1979 (61 de ani)[1]  Ramat Gan, Israel
  Cetățenie	Israel
  Ocupație	scriitor grafician[*] ilustrator[*]
  Activitate
  Domiciliu	Ramat Gan
  Alma mater	Universitatea de Artă Moholy-Nagy[*]

• 1918: Jørn Utzon, AC^⁠(d)[2] (n. 9 aprilie 1918,^[3] Copenhaga, Danemarca^[4][5] – d. 29 noiembrie 2008,^[6][3] Helsingør, Danemarca^[1]) a fost un arhitect danez. Utzon este în primul rând cunoscut pentru proiectarea clădirii Operei din Sydney (în original, Sydney Opera House), Australia, care a devenit în 2007 parte a Patrimoniului UNESCO. Utzon s-a născut în Copenhaga ca fiu al unui inginer naval și a crescut în Danemarca. Începând cu 1937 a studiat arhitectura la Universitatea din Copenhaga, lucrând ulterior pentru celebrii arhitecți Alvar Aalto și Frank Lloyd Wright. În 1950, și-a deschis propriul său birou de arhitectură în Copenhaga. În 1957, cu totul neașteptat, întrucât era prima sa lucrare propusă în afara Danemarcei și a spațiului scandinav, Utzon a câștigat competiția pentru proiectarea Operei din Sydney, Sydney Opera House. Desenele pe care Uzon le-a trimis depășeau criteriile minimale cerute, fiind aproape un adevărat proiect. Unul dintre arbitrii concursului, arhitectul american de origine finlandeză Eero Saarinen, a declarat că a recunoscut imediat "geniul" arhitectului și al proiectului, fiind pentru el absolut singura opțiune de ales dintre toate lucrările primite. Prin contrast, Ludwig Mies van der Rohe i-a întors efectiv spatele lui Utzon, când acesta i-a fost prezentat.
  

  Machetă din holul Operei din Sydney, demostrând îmbinarea "cochiliilor" într-o sferă.
  În cadrul vieții sale profesionale, Utzon a adus puțin câte puțin diferite schimbări conceptului său original. Spre exemplu, structurile de forma unor cochilii, care acoperă cele două holuri au fost reproiectate devenind din eliptice secțiuni sferice cu diferite raze de curbură și mărimi. Conform arhitectului, designul actual a fost inspirat de simpla cojire a unei portocale. De fapt, cele 14 forme curbate de tipul unor cochilii, dacă sunt combinate, formează o sferă completă.
  În ciuda planurilor spectaculoase pe care arhitectul danez le-a avut pentru interiorul acestor holuri, Utzon nu a fost lăsat să le realizeze din motive ce țin strict de politicianismul australian al anilor ' 60. La alegerile statului New South Wales din anul 1965, guvernul liberal al Sir Robert William Askin^⁠(d) a fost ales și Utzon a intrat imediat în conflict cu Ministrul lucrărilor publice, Davis Hughes^⁠(d). Încercând să taie continuu din costurile proiectului, a cărui valoare totală fusese anterior masiv sub-evaluată (vedeți articolul recent a lui Bent Flyvbjerg), Hughes a început să inspecteze agresiv proiectul lui Utzon, orarul și costurile de realizare ale diferitelor segmente ale clădirii. Apoi a oprit toate plățile către Utzon, forțându-l pe acesta să demisioneze din funcția de arhitect-șef al proiectului în februarie 1966. Aceste lucruri fiind cu mult peste capacitatea lui de înțelegere și acceptare, Jørn Utzon a părăsit Australia, nemaiîntorcându-se niciodată la "locul crimei".
  

  Imagine a Central Busineess District al orașului Sydney, având în prim plan Sydney Opera House.
  După multe întâmplări, în final, The Sydney Opera House a fost terminată și inaugurată oficial de regina Elizabeth II, în calitatea ei de Regină a Australiei^⁠(d). Arhitectul nu a fost invitat la ceremonie și nici măcar numele său nu a fost pomenit. 

  Proiecte majore realizate

  

  Majlis al-Umma, clădirea Ansamblului Național din Kuwait.
• Turn de apă în Svaneke, Bornholm, Danemarca, 1949 - 1951
• Casa arhitectului, Hellebæk^⁠(d), Danemarca, 1950 - 1952  

  Proiecte majore nerealizate

  • Liceu în Helsingør, Denemarca, 1958 - 1962
  • Propria casă a arhitectului, Bayview, Sydney, Australia, 1963 - 1965
  • Muzeu dedicat artistului Asger Jorn, Silkeborg, Danemarca, 1963
  • Teatru, Zürich, Elveția, 1964 - 1970
  • Teatrul Jeita, Liban, 1968
  • Stadion, Jeddah, Arabia Saudită, 1969  

    Jørn Utzon
    The Sydney Opera House, noaptea
    Date personale
    Născut	9 aprilie 1918 Copenhaga, Danemarca
    Decedat	29 noiembrie 2008 Helsingør, Danemarca[1]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
    Copii	Jan Utzon[*] Kim Utzon[*] Lin Utzon[*]
    Naționalitate	Danez
    Cetățenie	Danemarca
    Ocupație	arhitect
    Activitate
    Alma Mater	Academia Regală Daneză de Arte Frumoase[*]
    Clădiri semnificative	Opera din Sydney Casa arhitectului, Hellebæk⁠(d), Danemarca Melli Bank, Teheran, Iran National Assembly⁠(d), Kuwait City, Kuwait
    Proiecte semnificative	Muzeu al artistului Asger Jorn, Silkeborg, Danemarca Teatru, Zürich, Elveția Teatrul Jeita, Liban,
    Design semnificativ	Sydney Opera House The Sydney Opera House

• 1924: Francisc Munteanu (n. 9 aprilie 1924,^[1][2] Vețel, Hunedoara, România^[2] – d. 13 aprilie 1993,^[1] București, România^[3]) a fost un scriitor, regizor și scenarist de film român.
  Artistul a decedat în anul 1993 și a fost incinerat. 

  FILMOGRAFIE

  Ca regizor

  • Valurile Dunării (1959) - regizor secund
  • Soldați fără uniformă (1960)
  • Drum nou (1961) (partea „Lada cu zestre”)
  • Cerul n-are gratii (1962)
  • La vârsta dragostei (1963)
  • La patru pași de infinit (1964)
  • Dincolo de barieră (1965)
  • Cerul începe la etajul III (1967)
  • Tunelul (1967)
  • Cîntecele mării (1971)
  • Sfînta Tereza și diavolii (1972)
  • Pistruiatul (1973)
  • Roșcovanul (1976)
  • Melodii, melodii (1978)
  • Detașamentul „Concordia” (1980)
  • Un petic de cer (1983)
  • Zbor periculos (1984)
  • Vară sentimentală (1986)
  • Duminică în familie (1988)

  Ca scenarist

  • Valurile Dunării (1959)
  • Camera albă (1964)
  • La patru pași de infinit (1964)
  • Dincolo de barieră (1965)
  • Cerul începe la etajul III (1967)
  • Tunelul (1967)
  • Cîntecele mării (1971)
  • Dragostea începe vineri (1972)
  • Sfînta Tereza și diavolii (1972)
  • Pistruiatul (1973) - serial TV
  • Evadarea (1975)
  • Zile fierbinți (1975)
  • Roșcovanul (1976)
  • Melodii, melodii (1978)
  • Detașamentul „Concordia” (1980)
  • Ana și hoțul (1981)
  • Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - după o idee a lui Titus Popovici
  • Buletin de București (1983)
  • Un petic de cer (1984)
  • Căsătorie cu repetiție (1985)
  • Pădurea de fagi (1987)
  • Coroana de foc (1990)

  OPERA LITERARĂ]

  • Mecanicul și alți oameni de azi (schițe), București, 1951 (în colab. cu Titus Popovici);
  • Lenta, București, 1954 (ed. revăzută, 1956; trad. sârbă, București, 1955; trad. rusă, Moscova, 1958);
  • În orașul de pe Mureș (roman), București, 1954 (ed. II, 1957; ed. revăzută, 1971; trad. maghiară, București, 1956; trad. germană, București, 1958);
  • Ciocîrlia, București, 1955 (trad. maghiară, Budapesta, 1959);
  • Scrisoarea, București, 1955;
  • A venit un om (nuvele), București, 1956 (ed. II, 1972);
  • Statuile nu rîd niciodată (roman), București, 1957 (ed. II, 1959; ed. III, 1962; ed. revăzută, 1971; trad. maghiară, București, 1959; trad. rusă, Moscova, 1962);
  • Fericitul negustor (roman), București, 1957;
  • Hotel Tristețe, București, 1957 (trad. rusă, Moscova, 1959);
  • Cerul începe la etajul 3, București, 1958 (trad. germană, București, 1964);
  • Nuvele, București, 1959;
  • Lenta, nuvele și povestiri, București, 1961;
  • Terra di Siena, București, 1962 (trad. maghiară, București, 1962; trad. rusă, Moscova, 1963);
  • Prietenul meu Adam, București, 1962;
  • Hotel Tristețe și alte povestiri, București, 1965;
  • Reîntoarcerea (roman), București, 1967;
  • Profesorul de muzică. Nuvele de ieri și de azi, București, 1968;
  • Încotro? (roman), București, 1970;
  • Testamentul și alte povestiri, București, 1972;
  • Strada semaforului, Cluj-Napoca, 1972;
  • Pistruiatul (roman), București, 1976 (ed. II, 1981; trad. maghiară, București, 1979);
  • Dacă toți copacii ar fi la fel (roman), București, 1977;
  • Roșcovanul (roman), București, 1979;
  • Profesorul de muzică (nuvele), București, 1979;
  • Hoțul (roman), București, 1980;
  • Povestiri de război, București, 1980;
  • Oameni, fapte, amintiri, București, 1981;
  • Filiera Prahova (roman), București, 1982;
  • Patru zile fierbinți (roman), București, 1983;
  • Dincolo de ziduri (roman), București, 1983;
  • Cocorii zboară fără busolă (roman), București, 1984;
  • Oameni, fapte, amintiri (vol. II), București, 1985;
  • Prințesa din Sega (roman), București, 1985;
  • Barajul (roman), București, 1986;
  • Sonată în re major, București, 1987;
  • Scrisori din Calea Lactee (roman), București, 1989;
  • Cont secret (roman), Bucuresti, Odeon, 1993;  

    Francisc Munteanu
    Date personale
    Născut	9 aprilie 1924[1][2]  Vețel, Hunedoara, România[2]
    Decedat	13 aprilie 1993 (69 de ani)[1]  București, România[3]
    Cetățenie	România
    Ocupație	regizor de film scenarist scriitor

• 1926 - S-a născut Hugh Hefner, fondatorul revistei Playboy.

  

  Hugh Hefner – foto: en.wikipedia.org

  Hugh Marston Hefner (n. 9 aprilie 1926) este un publicist american, fondator și director de creație al Playboy Enterprises.

  

  Hefner pozând cu Karissa Shannon, Dasha Astafieva și Kristina Shannon pentru cea de-a 55-a petrecere de aniversare a Playboy, pe One Sunset, West Hollywood, CA din 12 decembrie 2008 – foto: ro.wikipedia.org

• 1931: Myriam Marbé, pianistă română (d. 1997)
• 1933: Laurențiu Moldovan (n. 9 aprilie 1933, Gherla, România – d. 6 iulie 2008, Reșița, România) a fost un pilot român care a avut participări la toate genurile de curse: raliuri, viteză în coastă, viteză pe circuit.^[1] A fost cunoscut în sportul auto cu numele Lențiu. A debutat în automobilism în anul 1967.

• 1933 - S-a născut actorul francez Jean-Paul Belmondo.

  Jean-Paul Belmondo (n. 9 aprilie 1933) cunoscut și ca Bébel, este un actor de film și de teatru, cascador și producător francez. De la sfârșitul anilor 1950, Bolmondo a fost un actor aparținând noului val în care se afirmă răsunător cu partitura din filmul Cu sufletul la gură. De la mijlocul anilor 1960, a fost timp de două decenii ca și actor de comedie și un agil erou de filme de acțiune, unul dintre starurile de succes ale cinematografiei europene.

• 1938: Viktor Stepanovici Cernomîrdin (în rusă Виктор Степанович Черномырдин; n. 9 aprilie 1938 – d. 3 noiembrie 2010^[1]) a fost un inginer și om politic rus, care a îndeplinit funcțiile de prim-ministru al Federației Ruse (14 decembrie 1992 - 23 martie 1998), prim-ministru interimar (23 august - 11 septembrie 1998) și viceprim-ministru al Rusiei (mai-decembrie 1992).
  Victor Cernomîrdin, fost ministru al Industrie gazelor al Uniunii Sovietice și a creat compania Gazprom. El numea economia Rusiei "Gospodărie națională". Uniunea Sovietică s-a destrămat, dar ramura de gaz a industriei sovietice nu. Ca urmare a liberalizării prețurilor, întreprinderile rusești au fost vândute pe nimic și au dat faliment, dar întreprinderile din industria gazului au rămas în proprietatea statului, servind binelui comun.
  Înainte de a începe aplicarea reformelor, Cernomîrdin și-a trimis subalternii în Occident, în Germania și în Italia din dorința de a fi în pas cu evoluția tehnologiei și pentru a crea un sistem care să nu poată fi distrus. În 1989, Cernomîrdin susține ideea transformării Ministerului Industriei Gazelor într-un concern de stat. Acest aspect a fost dezbătut în prezidiul Consiliului de Miniștri al URSS, consiliu care nu mai avea de trăit decât doi ani. URSS și-a încetat existența în decembrie 1991, ca și toate ministerele sale, dar Gazprom continuă să existe și azi. Viktor Stepanovici Cernomîrdin s-a născut la 9 aprilie 1938 în satul Cherny Otrog (raionul Saraktashsky, Regiunea Orenburg). Părinții - Stepan Markovici și Marfa Petrovna Cernomîrdin - provin de la cazaci. În familie erau cinci copii: Nikolai, Alexandr, Natalia, Victor și Ecaterina.
  După absolvirea Școlii profesionale nr. 1 din or. Orsk în 1957, a început cariera profesională în cadrul Uzinei de prelucrare a petrolului din Orsc, în calitate de lăcătuș.
  După terminarea serviciului militar în Forțele aeriene, a revenit la uzină unde a lucrat ca mecanic și operator, apoi ca șef al instalației tehnologice. 
  Decembrie 2003. Victor Stepanovici și Valentina Fedorovna Cernomîrdin.
  Soția - Cernomîrdin (Șepeleva) Valentina Fiodorovna. Născută la 6 iulie 1938 în orașul Orsk, regiunea Orenburg. S-a căsătorit cu Victor Cernomîrdin în 1961. Îi plăceau dansurile rusești, cântecele rusești și ucrainene, în anii 2001-2005 le-a înregistrat împreună cu ansamblul "Colțul Rusiei", sub conducerea lui V. Nesterenko, pe două discuri - "Cântă Valentina Fedorovna Cernomirdin" și "Cântece pentru soț, copii și nepoți...".^[2][3]
  Valentina Cernomîrdin a murit pe 12 martie 2010^[4], a fost îngropat la cimitirul Novodevichy din Moscova^[5][6]. Victor Stepanovici și Valentina Fiodorovna au doi fii - Vitalie și Andrei, patru nepoți - Maria, Andrei, Anastasia, Victor și strănepotul - Dumitru.  

  ACTIVITATE POLITICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • 1982 - vice-ministru al Industriei gazelor din URSS
  • 1983 - șef al Asociației Industriale "Tyumengazprom"
  • 1985-1989 - ministru al Industriei gazelor din URSS
  • 1984-1989 - deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice
  • 1985-1990 - deputat în Sovietul Suprem al RSFSR
  • 1986-1990 - Membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
  • 1989-1992 - Președinte al Companiei „Gazprom”
  • 30 mai 1992 - Vice prim-ministru al Federației Ruse (responsabil de complexul de combustibil și energie).^[7]
  • 14 decembrie 1992 - Prim-ministru al Consiliului de miniștri al Federației Ruse^[8]
  • 23 decembrie 1992 - Prim-ministru al Guvernului Federației Ruse ^[9]
  • 14 decembrie 1992-26 mai 1998 - membru permanent al Consiliului de Securitate al Federației Ruse.^[10]
  • mai 1995 - a fost ales președinte al Mișcării social-politice „Casa noastră - Rusia" («Наш Дом — Росси́я»)
  • 14 aprilie 1999 - a fost numit reprezentant special al președintelui Federației Ruse pentru rezolvarea situației din Republica Federală Iugoslavia.^[11]
  • 1995—2000 — lider al лидер Mișcării social-politice „Casa noastră - Rusia" («Наш дом — Россия»).
  • 1999-2001 - a fost deputat în Duma de Stat a Adunării Federale a Rusiei din partea Districtului autonom Iamalia-Neneția.
  • 1999-2000 - Președinte al Consiliului de Administrație al „SA Gazprom”.
  • 21 mai 2001-11 iunie 2009 - a fost ambasador extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse în Ucraina^[12]
  • 11 iunie 2009 - președintele Federației Ruse, Dmitri Medvedev, l-a numit pe Viktor Cernomîrdin Consilier al președintelui Federației Ruse, îndeplinând, în același timp, funcția de Reprezentant Special al Președintelui Federației Ruse pentru cooperarea economică cu statele membre ale Comunității Statelor Independente.  

    Viktor Cernomîrdin Виктор Черномырдин
    Date personale
    Nume la naștere	Viktor Stepanovici Cernomîrdin
    Născut	9 aprilie 1938 Ceornîi Otrog, regiunea Orenburg, RSFS Rusă, URSS
    Decedat	3 noiembrie 2010 (72 de ani) Moscova, Rusia
    Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
    Căsătorit cu	Valentina Cernomîrdina (d. 2010)
    Copii	Andrei Vitali
    Cetățenie	Rusia  URSS
    Religie	Ortodox
    Ocupație	politician diplomat economist om de afaceri
    Prim-ministru al Rusiei
    În funcție 23 august 1998 – 11 septembrie 1998 interimar
    Președinte	Boris Elțin
    Precedat de	Serghei Kirienko
    Succedat de	Evgheni Primakov
    În funcție 14 decembrie 1992 – 23 martie 1998
    Președinte	Boris Elțin
    Precedat de	Egor Gaidar
    Succedat de	Serghei Kirienko
    Viceprim-ministru al Rusiei
    În funcție 30 mai 1992 – 14 decembrie 1992
    Președinte	Boris Elțin
    Prim-ministru	Boris Elțin Egor Gaidar (interimar)
    Ministru al Industriei Gazului al Uniunii Sovietice
    În funcție 13 februarie 1985 – 17 iulie 1989
    Precedat de	Vasili Dinkov
    Succedat de	funcție desființată
    Premii	Ordinul Revoluției din Octombrie[*] Order "For Merit to the Fatherland" I class[*] Ordinul În Slujba Patriei, gradul 2[*] Order "For Merit to the Fatherland" III class[*] Ordinul de Merit pentru Patrie, Gradul IV[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Insigna de Onoare[*] Ordinul Prieteniei[*] Medal "In Commemoration of the 1000th Anniversary of Kazan"[*] ...mai multe...
    Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (1961–1991) Independent (1991–1995) Casa Noastră – Rusia (1995–2001) Rusia Unită (2001–2010)
    Alma mater	Samara State Technical University[*] Moscow State Open University[*]

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1941: Ingo Glass (n. 9 aprilie 1941, Timișoara) este un sculptor și scriitor de limba germană, șvab originar din Banat, România.
  Este considerat un reprezentant al artei concrete și avangardist printre transavangardiști. Ultima sa lucrare figurativă a fost executată în 1966, când a terminat facultatea, mai precis lucrarea de diplomă.^[1]
  Ingo Glass este unul dintre fondatorii Muzeului de Artă Vizuală din Galați. 
În România
În perioada 1954-1960 a urmat cursuri de sculptură la Școala populară de artă, la clasa profesoarei Prof. Elisabeth Popper, care studiase la Viena cu Oskar Hanak. Tot în 1960 a luat bacalaureatul la Liceul nr. 1 din Lugoj.^[3]
În 1967 a absolvit Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj (actuala Universitate de Artă și Design), la casa lui Artur Vetro.
În perioada 1967-1971 a fost consilier științific al Muzeului de Artă Contemporană din Galați,
În perioada 1972-1973 a fost asistent la Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu din București.
În perioada 1976-1978 a fost consilier artistic la Casa de Cultură Friedrich Schiller din București.
În 1978 a inițiat și organizat prima expoziție națională a artiștilor plastici germani din România.
În anul 1979 a dat un interviu ziarului "Financial Times", cu titlul "Ceauseșcu - acolo unde dispare carnea". Imediat, Glass a fost chemat la Securitate și i s-a pus în vedere că are două săptămâni la dispoziție ca să părăsească România, renunțând la tot ce avea în țară: locuință, obiecte, cetățenie. Prin urmare, în anul 1979 a emigrat și s-a stabilit în Germania, la München.

În Germania

Ajuns în Germania, în 1979 a și fost cooptat ca membru în juriul primei expoziții „Münchner Künstler“ (Artiști münchenezi), organizate în galeria Primăriei München.
Din 1980 a fost angajat custode al muzeului orășenesc Üblacker-Häusl din München.
Apoi, în 1983 a fost numit organizator al expozițiilor organizate de secția de cultură a Primăriei München și manager al atelierului de artă din Lothringer Straße din München. În același an, a inițiat și organizat în Landshut și Pforzheim prima expoziție „Artiști bănățeni în Republica Federală Germania”. Tot din 1983 a fost membru al conducerii Asociației „Esslinger Künstlergilde”, filiala din Bavaria.
În perioada 1983-1993 a fost membru al Comisiei de expoziții a organizației profesionale a artiștilor de arte vizuale din München și Oberbayern.
În 1993 și-a dat doctoratul cu tema „Constantin Brancusi und sein Einfluß in der Skulptur des 20. Jahrhunderts” (Constantin Brâncuși și influența sa asupra sculpturii secolului XX).  

LUCRĂRI DE SCULPTURĂ MAJORE, DESTINATE SPATIULUI PUBLIC

• Sculptură, 1969, Universitatea din Galați;
• Obiect spațial, 1971, Hotel din Târgoviște;
• Relief mural, 1974, Tel Aviv;
• Construcție gotică, 1975, Arcus-Covasna;
• Structură monumentală, 1980, Oberhausen;
• Deschidere, monument ridicat în 1991 în Timișoara, pe Calea Martirilor, ce are inscripționate numele fiecăreia dintre cele 43 de persoane ale căror trupuri neînsuflețite au fost furate din Spitalul Județean, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, și arse în Crematoriul din București, pentru a li se șterge orice urmă. ^[4]
• Uvertură gotică, 1982, Alter Botanischer Garten, München;
• Pozitiv-negativ, 1993, Südstahl-Mertingen.
• DADA de la Moinești, un monument realizat în spirit Dada cu ocazia centenarului nașterii lui Tristan Tzara (1996), de 25 m lungime, 2,6 m lățime, 10 m înălțime, cântărind 120 t, o combinație de oțel cu beton, amplasat pe șoseaua Moinești-Bacău. Monumentul DADA de la Moinești-România s-a putut ridica cu sprijinul financiar – decisiv – al unei Fundații elvețiene. ^[5]
• Hommage a Vasarely, o sculptură futuristă din metal colorat, donată în 7 mai 2003 noului "Parc de sculptură" din Timișoara. ^[6]

EXPOZIȚII PERSONALE

• 1964 la Casa Universitarilor, Cluj;
• 1968 la Muzeul de Artă Modernă și Contemporană, Galați;
• 1980 la Galerie Glaub, Köln;
• 1982 la Stadtmuseum, München
• 1986 la München.
• 2007 Grundformen und Grundfarben im Raum în galeria Emilia Suciu din Ettlingen

SCRIERI

• Constantin Brâncuși Und Sein Einfluss Auf Die Skulptur Des 20. Jahrhunderts, Editura Vinea, ISBN 9739294197 (973-9294-19-7)
• Coautor la Enciclopedia în 6 volume care reunește informații privind circa 2500 de artiști plastici din München și Oberbayern.  

  Ingo Glass
  Date personale
  Născut	9 aprilie 1941 (78 de ani) Timișoara, România
  Naționalitate	România
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	sculptor, scriitor de limba germană
  Activitate
  Educație	Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj
  Reprezentant	Artă concretă, avangardist

• 1941: Mihai Ielenicz (n. 9 aprilie 1941 la București - d. 20 aprilie 2017, în Iordania) a fost un renumit geograf și geomorfolog român. A fost profesor universitar și decan la Facultatea de Geologie-Geografie din cadrul Universității din București și președinte al Societății de Geografie. Activitatea sa științifică a inclus un spectru larg de preocupări din domeniul geografiei fizice și geomorfologiei (relieful României, geneza, evoluția și regionalizărea sa), materializate în peste 200 de articole științifice și peste 25 de volume de specialitate. A studiat Munții Buzăului, Dognecei, Măcin, Grohotiș, bazinele văilor Slănic de Buzău, Amaradia etc. A fost distins cu premiul „Gh. Murgoci” al Academiei Române și premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române. S-a născut la 9 aprilie 1941 la București. A absolvit Facultatea de Geologie și Geografie a Universității din București în perioada 1959-1964. La aceeași instituție a parcurs toate treptele ierarhiei didactice: preparator (1964-1967), asistent (1967-1982), lector (1982-1990), conferențiar (1990-1993), profesor universitar (din 1993) la Facultatea de Geografie. În 1978 susține teza de doctorat "Munții din bazinul Buzăului – studiu geomorfologic" sub îndrumarea prof. dr. doc. Grigore Posea, publicată sub titlul "Munții Buzău – Ciucaș, studiu de geomorfologie" (1984).^[1][2]
  Profesorul Mihai Ielenicz a fost prodecan (1992-1996; 2004-2008) și decan (1996-2004) a Facultății de Geografie, Universitatea din București și director adjunct al stațiunii geografice Orșova (între 1986-1990). A fost mentorul a numeroase generații de geografi, îndrumătorul unor geografi, cercetători științifici, cadre didactice preuniversitare și universitare. Profesorul Mihai Ielenicz a fost vicepreședinte al Comitetului Național de Geografie, membru în Biroul Societății Geografie din România, președintele Societății de Geografie din România, membru în Biroul Asociației Geomorfologilor din România și membru al Institutului Biografic American (din 1998).^[1][2][5]
  A fost membru și președinte în diferite comisii ale Ministerului Educației și Cercetării: președinte al Comitetului Național de Programe pentru Învățământul preuniversitar, președinte al Olimpiadelor Naționale de Geografice, membru al Consiliului Național de Evaluare Academică - CNEEA; membru al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare - CNATDCU. ^[1][2][5]
  A fost redactor la revistele geografice Analele Universității din București, Terra , Studii și comunicări de geografie, Revue Roumaine de Géographie, Analele Universității „Spiru Haret”, Analele Universității „Valahia” din Târgoviște, Revista Geopolitica, coeditor al Buletinului Societății de Geografie din România. 
  Munții Dognecei au fost studiați de Ielenicz
  Profesorul Mihai Ielenicz a avut o contribuție importantă la organizarea și dezvoltarea geografiei românești. Activitatea sa științifică a inclus un spectru larg de preocupări din domeniul geografiei fizice, geografiei mediului și geografiei teoretice (mediu geografic, mediu antropic și antropizat, peisaj și tipuri de peisaj, regiune și zonă geografică, zonare, regionare și tipizare), , geomorfologiei (geomorfologie regională, climatică, glaciară și periglaciară, fluviatilă, litorală, relieful României, procese geomorfologice actuale, cartografiere geomorfologică, morfodinamica actuală, hărțile geomorfologice generale), geografiei turismului (analiza potențialului turistic al României, potențialul turistic și valorificarea lui la nivelul regional în masivele Buzău, Baiu, Penteleu și stațiunile climaterice Tușnad, Slănic); geografiei regionale (câmpiile României și Delta Dunării, dealurile și podișurile României, Subcarpații României, Munții Ciucaș, Munții Buzăului, Munții Banatului etc.), cartografierei geografice (legende detaliate pentru cartarea alunecărilor de teren, procesele morfodinamice). ^[1][2][4][5]
  A participat, în calitate de membru al echipei de cercetare sau director de proiect, la peste 66 proiecte de cercetare finanțate de Academia Română, Ministerul Agriculturii, Ministerul Mediului, Banca Mondială. Activitatea științifică și didactică a lui Mihai Ielenicz s-a materializate prin peste 200 de articole științifice publicate în țară și în străinătate, cursuri universitare, peste 25 de volume de specialitate, concepute ca singur autor și în colaborare, mai mult de 50 contracte de cercetare cu diverși beneficiari, hărți murale, la care se adaugă 21 lucrări de popularizare (cărți, articole, hărți). Printre ele se remarcă:^{[1][2][6][5][7]}
  • Geografia fizică generală (compendiu), 1992-1993;
  • Munții Baiului, 1985;
  • Munții Buzău – Ciucaș, studiu de geomorfologie, 1984;
  • Tușnad, 1989;
  • Mijloace foto în geografie - curs, 1989;
  • Geografie generală, 1999;
  • Dealurile și podișurile României, 1999;
  • România. Mică enciclopedie, 2000;
  • Cetatea de piatră a Carpaților, 1969;
  • Probleme de geomorfologia României, 1969;
  • Geomorfologie, 1970;
  • Județul Buzău, 1971;
  • Relieful României, 1975;
  • Munții Buzăului, 1977;
  • Rezervații și monumente al naturii, 1987;
  • Dicționar de geografie fizică, 1999, 2003;
  • România – Geography and Tourism, 2001;
  • Dicționar de termeni geografici, 2001;
  • Europa – Enciclopedie geografică, 2002;
  • România. Enciclopedie turistică, 2003;
  • Subcarpații României, 2003;
  • Geografia Fizică, 2005;
  • Geografia României, vol. I, 1983;
  • Geografia României, vol. III, 1987; 
  •  Premiul „Gh. Murgoci” al Academiei Române; Premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române; Medalia „G. Vâlsan” a Facultății de Geografie; Diploma „Salamina 2002” Grecia. Membru onorific al Academiei Oamenilor de Știință din România.
• 1946: Ioan Sdrobiș (n. 9 martie 1946) a fost antrenorul clubului de fotbal CSM Focsani si ale Farul Constanța până în ianuarie 2011.^[2] În februarie 2011 a devenit scouter la Dinamo București.^[3] În 2006 a antrenat CFR Timișoara în Divizia B.După ce a plecat de la Farul Constanța s-a dus la o echipă formată în Onești cu numele de Dinamo în încercarea de a avea Oneștiul o echipă de fotbal.
• 1948: Ion Gheorghe Popa (n. 9 aprilie 1948) este un politician român din județul Maramureș. A fost ales senator în legislatura 1990-1992 pe listele partidului FSN și deputat în legislatura 1992-1996 pe listele PDSR. Ion Gheorghe Popa a absolvit Academia de Înalte Studii Militare. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1990-1992, Ion Gheorghe Popa a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Republica Franceză-Senat.
• 1950: Cassian Maria Spiridon (n. 9 aprilie 1950, Iași) este un poet, eseist, director și editor, revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989; (Vezi: Emil Constantinescu, “Revoluția din ‘89”, Editura Minerva 2009, ISBN 978-973-21-090-9; Adam Burakowski, “Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989”, Ed. Polirom 2016, ISBN 978-973-46-6327-9; Dennis Delant, “România sub regimul comunist”, Ed. Fundației Alianța Civică, 2010, ISBN 978-973-8214-52-1).
  În 2009 a fost ales președinte al USR Iași. Cassian Maria Spiridon s-a născut la data de 9 aprilie 1950 în Iași, fiind fiul Mariei Spiridon, învățătoare. A urmat studii la Liceul Teoretic, secția Reală, din Negrești-Vaslui (1965-1969) și apoi la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic din București (1969-1975).
  După absolvirea facultății, a lucrat ca șef atelier mecanic la IAS Albești Botoșani (1975-1978), șef atelier montaj utilaje, întreținere și reparații mașini unelte la CUG Iași (1978-1981), cercetător științific la filiala ICPE lași (1981-1985) și apoi ca șef colectiv cercetare la CCSITUMP Iași (1985-1989).
  În decembrie 1989 este arestat pentru organizarea și participarea la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989. Va fi eliberat din detenția politică în amiaza zilei de 22 decembrie 1989.
  În ianuarie 1990 a fondat noua serie a revistei Timpul din Iași (care a apărut, sub conducerea sa, până la sfârșitul lui octombrie 1991) . În noiembrie 1991 a înființat Editura Timpul, pe care o conduce și în prezent. În perioada noiembrie 1991 - noiembrie 1992 lucrează ca redactor la revista Cronica din Iași, apoi la Evenimentul zilei (decembrie 1992 - decembrie 1994). Între anii 1993-1995 este redactor-colaborator la postul TV Europa Nova din Iași.
  În iunie 1994 a fondat revista de cultură poetică Poezia, unde va fi redactor-șef, iar din 2000 director fondator.
  În octombrie 1995 inițiază revista "Caietele de la Durău" și devine cofondator și redactor coordonator al acestei publicații.
  Începând din decembrie 1995 este redactor-șef al revistei Convorbiri literare din Iași, iar din 2016 director. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societății Ziariștilor Români, al Asociației Ziariștilor Români, membru al PEN-clubului european.
  - Din 1996 este membru al Consiliului USR și al Comitetului de conducere al USR Filiala Iași, din 2000 este membru al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România. Din 2009 este președinte al Uniunii Scriilorilor, Filiala Iași.
  - Deține două Premii USR pentru eseu și Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru poezie.
  - Premiul Internațional de Poezie Li Bai și Du Fu pe anul 2018, acordat la Festivalul de poezie Li Bai - Du Fu, Tianshui/China, septembrie 2018; Împreună cu motivarea juriului: „Declarația prezentată privind Premiul Internațional de Poezie Li Bai și Du Fu pe anul 2018":
  „Cassian Maria Spiridon este un poet remarcabil, care și-a creat propriul său stil poetic, un stil unic. În ceea ce-l privește, poezia poate fi o floare care înflorește sub cer. Divinitatea, conștiința, spiritul de libertate și atitudinea de explorare reprezintă nu numai forța motrice în interiorul poeziei sale, dar și temele poetice permanente ale poeziei sale. Poemele sale sunt concise, sincere, ferme, pline de tensiune interioară, cu dialoguri profunde între suflet și trup, între om și lumea cu care rezonează. Având în vedere contribuția remarcabilă a poetului Cassian Maria Spiridon la poezia contemporană, îi conferim Premiul internațional de poezie Li Bai și Du Fu pe anul 2018. 'Comitetul de acordare a Premiului de poezie Li Bai și Du Fu, 1 septembrie 2018.' A debutat în presa literară, în anul 1970, în revistele Amfiteatru și România literară. Este câștigător al premiului de debut în volum pentru anii 1979-1980, al Editurii Junimea din Iași și apoi Laureat al Festivalului național de poezie „N. Labiș“ (1980). Are apariții în diverse antologii din țară și străinătate, fiind tradus în franceză, engleză, germană, spaniolă, suedeză, rusă, chineză, finlandeză, maghiară, polonă, cehă, slovacă, coreeană, italiană etc. Este publicat în toate revistele importante din țară. Apariții în diverse antologii din țară și străinătate.
  Prezent, ca invitat, la festivaluri naționale și internaționale de poezie (Festivalul internațional de Poezie de la Medellin – Columbia, Bienala internațională de Poezie de la Liège – Belgia, Luna culturii românești de la Marsilia – Franța, Întîlnirea Poeților Lumii latine, Mexic, Festivalul Internațional de Poezie de la Havana, Cuba etc.)
  Prezent cu texte la radio și televiziune (locale și naționale). Numeroase articole publicistice și eseuri în presa locală și națională. 

  Cărți publicate (selectiv)

  • Pornind de la zero – versuri, Ed. Junimea, Iași, 1985, (fără ISBN)
  • Iași, 14 decembrie 1989, Începutul Revoluției Române, Ed. Timpul – Iași, 1994 ISBN 973-96786-2-9 ((Premiul cultural „Vasile Pogor“ al Primăriei Iași).
  • Zodia nopții – versuri, Ed. Cartea Românească, București, 1994, ISBN 973-23-0469-3 (Premiul revistei „Poesis“- Satu Mare, pentru cea mai bună carte a anului).
  • Piatră de încercare – versuri, Ed. Junimea – Iași, 1995, ISBN 973-37-0218-8 (Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași).
  • De dragoste și moarte – versuri, Ed. Helicon – Timișoara, 1996, ISBN 973-574-190-3
  • Întotdeauna ploaia spală eșafodul, Ed. Axa, Botoșani, 1997, ISBN 973-9260-39-X (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași).
  • Arta nostalgiei (poeme cuantice) – versuri, Ed. Cartea Românească, 1997, ISBN 973-23-0605-X (Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Dobrogea, revista „Tomis“, Constanța, Premiul pentru poezie al Salonului de carte Oradea, 1998).
  • Intrarea în apocalipsă – versuri (ediție bilingvă, română și franceză), Ed. Cogito, 1997, ISBN 973-9064-73-6
  • Atitudini literare (eseu), Ed. Cartea Românească, 1999, ISBN 973-0777-3 (nominalizată – Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași, 1999, Premiul special „Radu Enescu la Salonul Internațional de Carte Oradea 2000).
  • Clipa zboară c-un zîmbet ironic (versuri), Ed. Dyonisos, Craiova, 1999, ISBN 973-8025-10-9 (nominalizată – Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România), (Marele premiu al Festivalului internațional de poezie de la Sighetul Marmației, 1999).
  • Pornind de la zero, antologie de versuri, Ed. Cartea Românească, București, 2000, ISBN 973-23-0905-9
  • Dintr-o haltă părăsită, versuri, Ed. Augusta, Timișoara, 2000, ISBN 973-8039-84-3 (Marele Premiu ASLA Oradea, 2001; nominalizat la Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 2001).
  • Între două lumi, antologie de versuri în română, spaniolă, franceză, engleză, Editura Cogito, Oradea, 2001, ISBN 973-8032-22-9
  • Über den Wald (Peste pădure), versuri, volum bilingv română-germană, Ed. Dionysos, Germania, 2002, (Trad. Christian W. Schenk ISBN 3-933427-07-X
  • Atitudini literare, vol. II, Ed. Cartea Românească, 2002, ISBN 973-23-1408-7 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistei Antares, Premiul pentru publicistică al USR Filiala Iași).
  • Ucenicia libertății, (atitudini literare III), Editura Cartea Românească, 2003, ISBN 973-23-0416-2 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu pe anul 2003).
  • Nimic nu tulbură ca viața (poezii), Editura Dacia, Cluj, 2004, ISBN 973-35-1860-3 (Premiul „Mihai Ursachi” pentru poezie la Salonul de Carte al Bibliotecii „Gh. Asachi”, Iași, 2004, Premiul Fundației Culturale „Hyperion”, 2004).
  • Petre Țuțea între filosofie și teologie, Ed. Cogito, Oradea, 2004, ISBN 973-8032-40-7
  • Aries, (antologie de versuri), Ed. Junimea, 2004, ISBN 973-37-0137-8
  • Eminescu, azi, Editura Junimea, 2005, ISBN 973-37-1007-5 (Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași).
  • "Între două lumi" (antologie în română, spaniolă, franceză, germană și engleză), Iași, Editura Fundației Culturale Poezia, 2006, ISBN 973-86510-2-6
  • Orizonturi duble, (Atitudini literare/IV), Ed. Cartea Românească, București, 2006, ISBN 973-23-1283-1
  • Aventurile terțului, Colecția Ananda, Ed. Junimea, Iași, 2006, ISBN 973-37-1205-1
  • Marea înfățișare a lui Mihai Ursachi, Ed. Princeps Edit, Iași, 2006, ISBN 973-7730-58-5
  • Noduri pe linia vieții, antologie de versuri, Ed. Paralela 45, 2007, ISBN 978-973-47-0062-2
  • 101 dialoguri în libertate, interviuri, Editura Ideea Europeană, 2007, ISBN 973-7691-88-1
  • O săgeată îmbrăcată în roșu, Ed. Paralela 45, 2008, ISBN 978-973-47-0508-5
  • Aries (ediție bilingvă română-engleză), Editura Fundației Culturale Poezia, 2008, ISBN 978-973-88139-6-0
  • Aventurile terțului, Ed. II, revăzută și adăugită, Editura Curtea veche, București, 2009, ISBN 978-973-669-835-4
  • Vieți controlate, Junimea, Iași, 2009, ISBN 978-973-37-1397-5 (Premiul pentru critică și eseu al Colocviului Generația 80 la maturitate, mai 2010).
  • Gînduri despre poezie, Limes, Cluj, 2010, ISBN 978-973-726-486-2
  • Farmecul discret al dreptei cumpăniri, Editura Eikon, Cluj, 2010, ISBN 978-973-757-379-7 (nominalizată la premiul USR pentru eseu).
  • 101 dialoguri în libertate, interviuri, vol. II, Editura Ideea Europeană, 2011, ISBN 978-606-594-083-3
  • Cumpăna, antologie de versuri, Tipo-Moldova Iași, 2012, ISBN 978-973-168-475-8
  • Despre barbari sau Invazia omului plat, Editura Litera Internațional, București, 2011, ISBN 978-606-600-407-7 (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2011).
  • "Farmecul discret al dreptei cumpăniri", TipoMoldova, Iași, 2012 (ediție revăzută), ISBN 978-973-168-963-0
  • Poeme în balans, Editura Charmides, Bistrița, 2013, ISBN 978-606-8513-11-9 (nominalizată la premiul pentru poezie al USR, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române).
  • Rostirea sufletului, Editura Pro Universitara, București, 2013, ISBN 978-606-647-760-4
  • Petre Țuțea între filozofie și teologie Editura Doxologia, Iași, 2013, ISBN 978-606-666-113-3
  • Despre barbari sau invazia omului plat, (ediție revăzută),Editura TipoMoldova, Iași, 2013, ISBN 978-606-676-261-3
  • Fericirile monahului Nicolae de la Rohia, Editura Doxologia, Iași, 2014, ISBN 978-606-664-358-0
  • Despre împărăția omului surogat, Ed. Tracus Arte, București, 2014 (nominalizată la premiul USR pentru critică și istorie literară, Premiul Zilelor revistei Poesis-25, 2015)
  • L’Epreuve, Ed. Vinea, București-Paris, 2014, ISBN 978-973-698-393-1
  • Pornind de la zero (ediție necenzurată a cărții de debut apărută în 1985), Ed. Charmides, Bistrița, 2015, ISBN 976-606-851-392-8
  • Vocația și proza democrației, Ed. Institutul European, Iași, 2015, ISBN 978-606-24-0134-4*
  • Cuvîntul coborît printre noi, Ed. Doxologia, Iași, 2015, ISBN 978-606-666-498-1
  • Un vis al inteligenței libere, Ed. Idee Europeană, București, 2016, ISBN 978-606-594-524-1
  • Cezar Ivănescu, un oaspete al Nirvanei, Ed. Junimea, Iași, 2016, ISBN 978-973-377-1980-9
  • Dușmanii societății sau cînd pacienții pun stăpînire pe ospiciu, Ed. Cartea românească, Bucureși, 2017, ISBN 978-973-23-3203-0
  • Alte gînduri despre poezie, Ed. Tractus Arte, București, 2017, ISBN 9786066648585
  • Marea înfățișare a lui Mihai Ursachi, Ed. Junimea, Iași, 2017, ISBN 9789733720904
  • Eminescu, ziarist politic, Ed. Junimea, Iași, 2018, ISBN 9789733720904
  • Mit Gedanken und mit Bildern Trad. Christian W. Schenk, Dionysos, Germany Boppard 2018, ISBN 9781980240341
  • Cu gândiri și cu imagini, Ed. Cartea Românească, București 2018
  • Iacob Negruzzi la Convorbiri literare, Editura Junimea, Iași 2019, ISBN 9789733723073
  • Metamorfozele lui Nicolae Manolescu, Editura Junimea, Iași 2019, ISBN 9789733723097
  • Convorbiri literare. Povestea unei reviste, Editura Muzeului Literaturii Române București 2019, ISBN 9789731675244
  • Ioana Diaconescu, Cassian Maria Spiridon, Revoluția ascunsă. 14 Decembrie 1989. Premise și declanșare, Editura Muzeului Literaturii Române București 2019, ISBN 9789731675213;
  • Le Don des larmes/ Darul lacrimilor, Ediție bilingvă română/franceză, Encres de Elena Golub, Traduction de Jean Poncet, Jacques André Editeur, Lyon France, Collection La Marque D’Eau, 2019, ISBN 978-2-7570-0402-9
• 1954: Dennis Quaid (n. 9 aprilie 1954, Houston, SUA^[6]) este un actor american. A devenit cunoscut începând cu anii 1980 după ce a jucat într-o serie de filme. Printre filmele sale mai cunoscute se numără Unde vei fi poimâine? (titlu original: The Day After Tomorrow) (2004; despre o catastrofă naturală) și Vantage Point (2008; despre o tentativă de asasinare a președintelui SUA, văzută din mai multe puncte de vedere). 

  FILMOGRAFIE

  • Inamicul meu (1985, Enemy Mine)
  • Călătoria fantastică (1987, Innerspace)
  • Duminică, pierzi sau câștigi (1999)
  • Frecvența vieții (2000)
  • Pandorum (2009)
  • Cei patru călăreți ai Apocalipsei (2009)
  • Legiunea (2010) ca Bob Hanson, proprietarul ateu al restaurantului.  

    Dennis Quaid
    Dennis Quaid
    Date personale
    Născut	9 aprilie 1954 (65 de ani)[1][2][3][4][5]  Houston, SUA[6]
    Frați și surori	Randy Quaid
    Căsătorit cu	P. J. Soles[*] (1978–1983) Meg Ryan (1991–2001) Kimberly Quaid[*] (2004–2016)
    Copii	Jack Quaid[*]
    Cetățenie	SUA
    Religie	Bisericile baptiste
    Ocupație	actor de film actor aviator actor de voce[*] actor de televiziune[*] scenarist compozitor
    Activitate
    Alma mater	Universitatea din Houston[*]
    Partener(ă)	Shanna Moakler[*]

• 1957: Philippe Riboud (n. 9 aprilie 1957, Lyon) este un fost scrimer francez specializat pe spadă, care a cucerit șase medalii la Jocurile Olimpice, inclusiv două de aur. A fost și dublu campion mondial la individual (în 1979 și în 1986) și campion mondial pe echipe în 1982.
  Este fratele lui Stéphane Riboud, care a fost antrenor la echipa națională de spadă a Franței.
• 1962: Mircea Rednic (n. 9 aprilie 1962, la Hunedoara) este un antrenor român de fotbal. În cariera de fotbalist, Rednic a jucat pe postul de fundaș central. Porecla lui este "Puriul".
  În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru rezultatele obținute la turneele finale din perioada 1990-2000 și pentru întreaga activitate.
• 1968: Sorin Haraga (n. 9 aprilie 1968, Siret, Suceava) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist care a jucat fotbal la pe postul de fundaș. Cu Oțelul Galați a jucat în Divizia A, fiind și unul dintre cei mai longevivi fundași centrali pe care i-a avut echipa. S-a retras la vârsta de 38 de ani și s-a apucat de antrenorat.
• 1969: Nicușor Păduraru (n. 9 aprilie 1969, comuna Ștefan cel Mare, județul Bacău^[1]) este un om politic român, care a îndeplinit funcția de prefect al județului Iași (2006-2008).
• 1969: Giovanni Allevi (n. 9 aprilie 1969 în Ascoli Piceno) este un pianist și compozitor italian. Allevi a primit diploma conservatorului atât pentru pian cât și pentru compoziție. El a graduat „com laude” în filozofie cu o teză intitulată: Vidul în fizica contemporană apoi a luat parte la Accademia Internazionale di Alto Perfezionamento din Arezzo.
  În 1991 a făcut serviciu militar în armata italiană. Generalul i-a observat talentul la pian și a trecut acest talent în fișa lui Allevi, El a cântat Rhapsody in Blue de George Gershwin și Warsaw Concerto de Richard Addinsell într-una dintre deplasări. La finalul serviciului militar Allevi a prezentat un concert format exclusiv din compozițiile sale, după care a luat parte la cursuri de muzică sub îndrumarea lui Mario Corradini, care a remarcat faptul că piesele lui Allevi au forța de a evoca amintiri, imagini, emoții din trecut.
  În 1996 a compus coloana sonoră pentru Femeia troiană de Euripides, cu care a câștigat premiul pentru cea mai bunpă scenă muzicală.
  În 1997 a câștigat premiul pentru tineri muzicanți din San Francisco. 

  Giovanni Allevi
  Date personale
  Nume la naștere	Giovanni Allevi
  Născut	9 aprilie 1969 (50 de ani) Ascoli Piceno, Italia
  Cetățenie	Italia
  Ocupație	Pianist și compozitor
  Activitate
  Origine	Ascoli Piceno, Italia
  Studii	Milan Conservatory[*], University of Macerata[*]
  Gen muzical	romantic
  Instrument(e)	Pian
  Ani de activitate	1997-prezent
  Premii	Ordinul Național de Merit al Republicii Italiene

• 1973: Dan Coman Șova (n. 9 aprilie 1973, București) este un om politic român, senator de Olt în legislatura 2008-2012 din partea Partidului Social Democrat, ministru pentru relația cu parlamentul în primul guvern Ponta (6 august 2012-21 decembrie 2012), ministru delegat pentru proiecte de infrastructură în al doilea guvern Ponta (21 decembrie 2012-5 martie 2014), ministru al transporturilor în al treilea guvern Ponta (5 martie 2014-24 iunie 2014). În anul 1995 a absolvit Facultatea de Drept a Universității din București, iar în 2001 a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul aceleiași universități. În anul 2005 a obținut titlul de doctor în drept din partea Universității București, cu teza de doctorat intitulată Fiscalitatea aplicabilă societăților comerciale. În august 2014 a fost pus sub urmărire penală.^[6] În anul 2015 a fost trimis în judecată împreună cu premierul Victor Ponta, pentru fapte de corupție, acuzat că, alături de alți inculpați, a primit foloase necuvenite în urma unor acte adiționale asupra unor contracte aflate în desfășurare cu 2 complexuri energetice, provocând o daună de peste 3 milioane lei statului român.^[7]
  În data de 20 iunie 2018 a fost condamnat de ÎCCJ la o pedeapsă de 3 ani de închisoare cu executare în dosarul CET Govora.
• 1974: Jenna Jameson (născută Jenna Marie Massoli; n. 9 aprilie 1974)^[1] este o actriță porno și antreprenoare americană, considerată cea mai faimoasă actriță porno din lume,^[2][3][4] și numită "Regina Porno".^[5] Ea a apărut pentru prima dată într-un film erotic în anul 1993 după ce lucrase ca stripteoză stripper și model. În 1996, ea a câștigat trei premii pentru debutanți din partea organizațiilor pornografice de film. De atunci ea a câștigat mai mult de 20 de premii pentru filme pentru adulți.
  Jameson a fondat compania de divertisment pornografic numită Club Jenna în anul 2000, împreună cu Jay Grdina, cu care mai târziu s-a și căsătorit. Această afacere a fost inițial un website individual, care și-a extins activitatea în administrarea website-urilor similare ale altor actrițe și care a început să producă filme porno în anul 2001. Primul film,, Briana Loves Jenna (cu Briana Banks), a fost numit la premiile AVN Awards din 2003 drept cel mai vândut și cel mai închiriat film porno în 2002.^[6] În 2005, Club Jenna avea un venit de 30 de milioane de dolari și un profit estimat la jumătate din această sumă.^[2] Reclame uriașe pentru situl și filmele ei, de multe ori chiar cu poza ei au fost afișate în piața Times Square din New York City la dimensiuni de forty-eight-foot-tall. Playboy TV difuzează reality show-ul ei, numit Jenna's American Sex Star unde actrițe porno aspirante se luptă pentru un contract cu Club Jenna.
  Prima apariție într-un titlu important a lui Jameson a fost un rol minor în filmul lui Howard Stern din anul 1997 numit Private Parts. Aparițiile de prim rang au continuat cu apariția drept co-gazdă pentru un show al televiziunii E!, rol vocal pentru care a primit și un premiu în jocul video Grand Theft Auto: Vice City din anul 2002, și un rol cu multiple apariții în serialul de televiziune al postului NBC numit Mister Sterling din 2003. Autobiografia ei din anul 2004, How to Make Love Like a Porn Star: A Cautionary Tale, a stat șase săptămâni în lista celor mai bine vândute cărți alcătuită de The New York Times. Jenna Marie Massoli s-a născut la 9 aprilie 1974 în Las Vegas, Nevada. Tatăl sau era Lawrence Massoli, un director de programe pentru un post afiliat NBC și ofițer de poliție. Mama sa a fost Judith Brooke Hunt Massoli, o showgirl din Las Vegas care dansa în spectacolul Folies-Bergère care avea loc la Tropicana Resort & Casino.^[7][8] Mama sa a murit de cancer al pielii la 20 februarie 1976, cu puțin timp ca Jenna Massoli să își sărbătorească cea de-a doua aniversare.^[1] Tratamentul contra cancer a falimentat familia care a fost nevoită să se mute de mai multe ori, printre care și într-o rulotă și să locuiască împreună cu mama lui Massoli. Tatăl său își petrecea majoritatea timpului la departamentul de poliție din Las Vegas, și Jenna a devenit astfel foarte apropriată de fratele său Tony Massoli.^[9] Ea a participat de mai multe ori la concursuri de frumusețe în copilărie și a urmat cursuri de balet.^[10]
  În octombrie 1990, în timp ce familia locuia la o fermă din Fromberg, Montana, Massoli a fost batută cu pietre și violată în grup de către patru băieți după un mec de footbal american.^[9] Ea scrie în autobiografia ei:

  “

  Sunt în acest domeniu pentru că am fost victimizată său pentru că am vrut să am succes în ceva? Am analizat problema din fiecare unghi posibil, și de fiecare dată am ajuns la aceeași concluzie: că nu a schimbat nimic până la urmă. S-a întâmplat prea târziu în viața mea ca să aibă un rol formator. Fie dacă se întâmpla sau nu, tot aș fi devenit un star porno. Am fost la suficienți de mulți doctori ca să știu asta.[9]

  ”

  Massoli spune că a fost violată pentru a doua oară tot la 16 ani, de unchiul motociclist al prietenului ei Jack, Preacher.^[9] (Preacher has denied this.)^[11] În loc să îi spună tatălui său, ea a fugit de acasă și s-a mutat cu Jack, aceasta fiind prima ei relație serioasă.^[1][12]
  Jack era un artist al tatuajelor, și i-a făcut prima serie de tatuaje, care mai târziu au devenit marca ei definitorie, două inimi.^[2][13] Potrivit programului E!, fratele lui Massoli, Tony, care mai tâziu s-a ocupat și el de tatuaje^[7], a adăugat inscripția "HEART BREAKER". Jenna Massoli a încercat să îi urmeze carierei mamei sale ca showgirl în Las Vegas, dar era respinsă la majoritatea spectacolelor din cauză că nu avea înălțimea minimă impusă de 175 cm.^[6][14] A fost angajată pentru spectacolul Vegas World,^[7] dar a renunțat după două luni mărturisind că programul era brutal și banii nu erau suficienți.^[12]
  Prietenul lui Massoli, Jack, a îndemnat-o să aplice pentru slujbe de stripteoeză,^[3] și în 1991, deși încă minoră, ea a început să danseze într-un club de streaptese din Las Vegas folosindu-se de un document de identitate falsificat^[1][10] După ce a fost refuzată de către clubul de streaptease Crazy Horse Too din cauza protezelor de îndreptare a dinților pe care le purta, ea și-a scos proteza cu o agrafă și a acceptat.^[2] După șase luni, ea câștiga 2000$ pe noapte, înainte să își termine studiile de liceu.^[1]
  Primul ei nume de scenă ca stripteoză a fost "Jennasis",^[8] nume folosit mai târziu pentru "Jennasis Entertainment".^[15] Ea a ales numele "Jenna Jameson" pentru a-l folosi în cariera sa de model după ce a căutat prin cartea de telefon după un nume de familie care să se potrivească cu prenumele ei, până să se decidă asupra numelui Jameson de la Jameson Whiskey, whiskey-ul băut de ea.^[1][16]
  Pe lângă dansat, începând cu finalul anului 1991, ea a început să pozeze pentru fotograful de nuduri Suze Randall în Los Angeles, sperând să apară în revista Penthouse.^[12][17] Jameson era plătită cu 300 $ pe zi, fără a avea vreun drept asupra fotografiilor. După ce fotografiile sale au apărut în mai multe reviste pentru bărbați sub mai multe nume diferite,^[18] Jameson a încetat să mai lucreze pentru Randall, pentru că avea impresia că Randall era "un rechin",^[19] care profita de ea.^[20]
  Deși încă la liceu, Jameson a început să consume droguri: cocaină, LSD și metamfetamină împreună cu fratele său (care era dependent de heroină^[7]) și câteodată cu tatăl său.^[9] Dependența ei s-a agravat în timpul celor patru ani de locuit cu prietenul ei. Jameson nu mai avea o alimentație corespunzătoare și a devenit prea slabă pentru a mai putea poza; Jack a părăsit-o în 1994. Cântărea în acea vreme mai puțin de 35 de  kilograme^[21] când un prieten a pus-o într-un scaun cu rotile și a trimis-o la tatăl său, care locuia în acea vreme în California, pentru a o duce la dezintoxicare; tatăl său nu a recunoscut-o când a coborât din avion. 

Jenna Jameson în 2007
Jameson a început să joace în filme porno pentru a se răzbuna pe prietenul său, Jack, care o înșelase.^[2][12] A apărut pentru prima dată într-un film erotic în 1993, un film fără imagini explicite de sex al lui Andrew Blake,^[22] împreună cu prietena sa Nikki Tyler,^[6] pe care o cunoscuse la un o prezentare Suze Randall.^[20] Primele ei scene dintr-un film pornografic au fost filmate de către Randy Westși au apărut în anul 1994 în Up and Cummers 10 și Up and Cummers 11.^[10][23] Ea s-a remarcat foarte repede și a apărut în alte câteva filme porno până să se mute din Las Vegas.
Jameson și-a făcut primul implant la sâni la 28 iulie 1994, pentru a-și dezvolta cariera de stripteoză și cea de actriță.^[24] În 2004, ea avea 2 seturi de implante la sâni, și un implant la bărbie.^[7][25]
Prima apariție porno a lui Jameson a fost într-o scenă numai cu femei lesbiene). Ea declara: "Scenele lesbi erau ușoare și naturale. Apoi mi-au oferit mulți bani pentru scene bărbat-femeie."^[6] Prima scena hetorosexuală a fost în Cherry Pie (1994).^[1] La începutul carierei și-a promis că nu va face niciodată scene de sex anal sau dublă penetrare și a evitat scenele interrasiale cu bărbați.^[26] În schimb, scenele "caracteristice" sunt cele de sex oral.^[27][28]
În 1994, după ce și-a depășit dependența și după ce a stat câteva săptămâni cu tatăl și bunica sa, Jameson s-a mutat la Los Angeles ca să locuiască cu Nikki Tyler.^[20][29] A început să se ocupe de cariera de model, iar în 1995 a avut aprobarea tatălui său să își facă o carieră în filmele porno.^[1][9] Primul ei film după asta a fost Silk Stockings.^[30] Spre sfârșitul lui 1995, Wicked Pictures, pe atunci o mică companie producătoare de filme porno, i-a făcut un contract de exculsivitate.^[2][31]
Contractul prevedea o sumă de $6.000 pe film pentru 8 filme în primul an.^[1] Prima producție cu un buget mare a fost Blue Movie (1995), unde interpretează rolul unei reporterițe care investighează locul de filmare a unui film porno și care a câștigat mai multe premii AVN.^[10] În 1996, Jameson a câștigat mai multe premii de vârf ale organizațiilor din industria porno, XRCO, premiul Best New Starlet, premiul AVN Best New Starlet Award și premiul Fans of X-Rated Entertainment (FOXE) Video Vixen. Ea este prima actriță care a câștigat toate aceste trei premii.^[10] O mulțime de alte premii au urmat după.
În 2001, Jameson câștiga $60.000 pentru o zi de filmare și $8.000 pe noapte pentru dansul în cluburi de streaptease. A încercat să se limiteze la a filma 5 filme pe an și să danseze 2 săptămâni pe lună.^[32] Soțul său, Jay Grdina spunea că ea câștiga chiar și 25000$ pe noapte pentru un streaptease.^[4]
Din noiembrie 2005, a început să fie gazda emisiunii de pe Playboy TV's Jenna's American Sex Star, unde eventuale staruri porno se întrec în performanțe sexuale pentru un eventual contract cu compania ei, Club Jenna. Câștigătoarele contractelor în primii doi ani au fost Brea Bennett și Roxy Jezel. 

Jenna Jameson

Jenna Jameson on 11 martie 2008
Nume la naștere	Jenna Marie Massoli
Data nașterii	9 aprilie 1974 (45 de ani)
Locul nașterii	Las Vegas, Nevada, SUA
Înălțime	1,70 m
Greutate	50 kg
Soț(ie)	Brad Armstrong (1996–2001) Jay Grdina (2003–2006) Jenna Jameson Receiving XRCO Hall of Fame award at the XRCO awards, June 2, 2005

• 1975: Terasa Livingstone, actriță australiană de teatru, film și televiziune
• 1975: Robert Bernard "Robbie" Fowler (n. 9 aprilie 1975) este un fost fotbalist profesionist care a jucat pe postul de atacant din 1993 până în 2012. Robbie Fowler era cunoscut drept un golgheter înnăscut cu un simț al porții dezvoltat.^[2] Este cunoscut pentru activitatea sa la clubul de fotbal Liverpool FC, pentru care a marcat în total 183 de goluri.
• 1977: Alexandru Popovici (n. 9 aprilie 1977, Tiraspol) este un fotbalist din Republica Moldova, care joacă pe postul de atacant la clubul FC Saxan.
  Între anii 1996–2005 Popovici a jucat 21 de meciuri la echipa națională de fotbal a Moldovei, marcând 3 goluri.
• 1978: Cristina Stahl (n. 9 aprilie 1978, București) este o scrimeră română specializată pe floretă, laureată cu argint pe echipe la Jocurile Olimpice din 1996, dublă vicecampioană mondială pe echipe în 2004 și 2005 și campioană europeană în 2004. Stahl a început scrima la CS Satu Mare, unde a fost antrenată de mama ei, Ecaterina Stahl-Iencic, fostă campioană mondială la floretă^[1].
  Cu echipa României a câștigat patru medalii la Campionatul Mondial de Scrimă: bronz în 2002 și 2003, și argint în 2004 și 2006. A cucerit și titlul european în 2004 la Copenhaga, tot pe echipe. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing, dar fost eliminată în tabloul de 32, cu scorul 15-6, de germanca Katja Wächter.^[2] La Campionatul Mondial din 2009 de la Antalya, România nu a putut să urca pe podium, fiind învinsă de Italia în semifinală, apoi de Germania în finala mică. După eșecul acesta a decis sa se retragă din circuitul competițional.
• 1978: Alexandru Vakulovski (născut la 9 aprilie 1978 în Antonești/Suvorov în URSS, astăzi Ștefan Vodă în Republica Moldova) este un blogger, eseist, critic literar, poet, publicist, prozator și traducător român din Republica Moldova. Este considerat unul dintre cei mai promițători și mai „controversați" scriitori ai „generației tinere" ^[1]. S-a remarcat prin scriitura dură, cu limbaj licențios^[2] și prin faptul că interdicția de ședere în România pe care a primit-o în 2009 a stârnit solidaritatea unui număr impresionant de personalități culturale care i-au susținut cauza, determinând autoritățile să urgenteze procedurile de acordare a cetățeniei române. Controverse a stârnit și informația că Mircea Cărtărescu s-ar fi opus ca scriitorului Alexandru Vakulovski să-i fie acordată o bursă de studii în Germania^[3].
  Este redactorul uneia dintre primele publicații culturale on-line de limbă română, revista Tiuk! (k-avem kef), pe care-a fondat-o împreună cu fratele său Mihail Vakulovski (scriitor, blogger, eseist și traducător), graficianul Dan Perjovschi și Viorel Ciama. A pus bazele cenaKLU-lui KLU și este un important traducător din limba rusă. A activat în presa scrisă și televiziune, iar în 2010 a fost scenaristul emisiunilor Cool Publika la postul de televiziune Publica din Republica Moldova și "Salutare națiune, cu Andrei Gheorghe", la postul de televiziune Prime din Republica Moldova. Alexandru Vakulovski, născut în 1978 în Republica Moldova, este fiul lui Alexei Vakulovski, un profesor de limbă și literatură română care "a refuzat să devină scriitor sovietic" (fiind evocat și de Paul Goma în Jurnalul său din 2009). În cinstea sa, o stradă din localitatea Antonești, raionul Ștefan Vodă, Republica Moldova, îi poartă astăzi numele, iar Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului a hotărât să-i publice postum volumul "În gura foametei". Alexandru Vakulovski și-a început studiile la Universitatea de Stat din Moldova (Chișinău) și a absolvit Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Facultatea de Litere. A publicat eseuri, proză, poezie, teatru și critică literară în majoritatea revistelor culturale din România, este prezent în numeroase antologii din România, Republica Moldova și străinătate și este autorul a opt volume de literatură.  

  VOLUME PUBLICATE (POEZIE, PROZĂ, TEATRU)

  • Pizdeț (roman), 2002, debut ^[5], roman (pe site-ul Poezie.ro ^[6]
  • Oedip regele mamei lui Freud, Editura Aula, Brașov, 2002;
  • Ruperea, Ridicat De La Insuși, Bucuresti, 2002;
  • Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea, IDEA Design&Print, Cluj, 2004 ^[7]
  • ecstasy (poezie), Editura Pontica, Bucuresti, 2005;
  • TU, împreună cu Mihail Vakulovski, Biblioteca de poezie, București, 2002;
  • Bong (roman, Editura Polirom, Iasi, 2007).
  • 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană, (roman), Editura Cartier, 2010;
  • Dați foc la cărți ^[8], Editura Tractus Arte, 2012;
  • Afganii, Tracus Arte, Bucuresti, 2016;

  OPINII CRITICE, RECENZII

  • Marius Chivu critică romanul Letopizdeț în România literară ^[2].
  • Dumitru Crudu: "Prin grila furiei poate fi justificat limbajul lui Alexandru Vakulovski. Duritatea lui este o expresie a furiei față de structurile sofisticate și osificate ale societății".
  • Ovidiu Pecican: "Alexandru Vakulovski crestează adânc și presară sare peste tot, cu grija să nu scape ceva netratat. S-ar părea că poetul-prozator a învățat oroarea pe de rost, în ipostazele ei complementare".
• 1979: Eduard Văluță (n. 9 aprilie 1979) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează pe postul de fundaș la clubul Persepam Madura United în Indonesia Super League.
• 1980: Lee Yo-won (născută la 9 aprilie 1980) este o actriță din Coreea de Sud. Este cunoscută pentru rolul Reginei Seondeok din serialul Secretele de la palat. Ea are o fată cu soțul ei, Park Jin-woo. 

  Filme

  • The Recipe (2010)
  • May 18 (2007)
  • Gwang-tae, Gwang-shik’s Brother (2005)
  • Surprise Party (2002)
  • A.F.R.I.K.A. (2002)
  • Take Care of My Cat (2001)
  • Attack the Gas Station (1999)
  • Scent of a Man (1998)

  Seriale TV

  • 49 Days (SBS, 2011)
  • Queen Seon Deok (MBC, 2009)
  • Bad Love (KBS2, 2007)
  • Surgeon Bong Dal Hee (SBS, 2007)
  • Fashion 70's (SBS, 2005)
  • Daemang (SBS, 2002)
  • Pure Heart (KBS2, 2001)
  • Blue Mist (KBS2, 2001)
  • Tough Guy's Love (KBS2, 2000)  

    Lee Yo Won
    Date personale
    Nume la naștere	Lee Yo-won
    Născută	9 aprilie 1980 (39 de ani) Seongnam, Coreea de Sud
    Număr de copii	3
    Cetățenie	Coreea de Sud
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	Actriță
    Activitate
    Alma mater	Dankook University[*]
    Ani de activitate	1998 – prezent

• 1981: Nebojša Pavlović (sârbă: Heбojшa Павловић) (n. 9 aprilie 1981, Belgrad, Serbia) este un fotbalist sârb care evoluează în prezent la KV Kortrijk. De-a lungul carierei a mai evoluat la FK Čukarički Stankom, Rad Belgrad, KAA Gent, KSC Lokeren dar și la Apulum Alba-Iulia.
• 1983: Adrian Sălăgeanu (n. 9 aprilie 1983 în Carei) este un fotbalist român care joacă pentru echipa FC Olimpia Satu Mare. A debutat pentru echipa națională a României într-un meci amical împotriva Ciprului, la data de 9 februarie 2011.
• 1985: Antonio Nocerino (n. 9 aprilie 1985 la Napoli) este un fotbalist profesionist italian, care joacă pe post de mijlocaș pentru clubul Orlando City.
• 1986: Leighton Meester (n. 9 aprilie 1986) este o actriță, manechin și cântăreață americană. A câștigat inima publicului și atenția criticilor de film odată cu rolul Blair Waldorf din seria Gossip Girl. A apărut în filmul Country Strong, dar și în thrillerul The Roommate. În 2011 va juca două roluri în filmele Monte Carlo și The Oranges. S-a născut în Fort Worth, Texas, fiica lui Constance (pe numele său de fată Haas) și Douglas Meester.^[2][3][4] Mama sa a fost anchetată pentru implicarea într-un incident cu traficanții de marijuana din Jamaica. A născut în timp ce își ispășea pedeapsa în închisoare, iar după ce a dat naștere fetiței s-a întors în închisoare.^[2][3] Noul născut a fost îngrijit de bunica sa.
  Meester a declarat mai târziu că, deși trecutul său a fost tulbure, iar mama sa a făcut închisoare, educația ei nu a avut de suferit și oamenii se pot schimba, tocmai de aceea își iartă mama pentru acele lucruri.^[5] În ciuda faptului că ar fi putut avea o educație precară, nu a fost așa și este foarte mândră de acest lucru. A crescut în Marco Island, Florida, unde a participat la mai multe producții și producții teatrale locale.^[6] La vârsta de 11 ani s-a mutat împreună cu mama sa la New York.^[6] Și-a făcut studiile aici, la Professional Children's School și a început o carieră de model împreună cu Wilhelmina, lucrând la o campanie Ralph Lauren regizată de Bruce Weber și fotograful Sofia Coppola.^[6][7] A făcut mai multe reclame, inclusiv la păpușile Tamagotchi sau Clearasil. Și-a făcut debutul în film cu pelicula Lege și Ordine.^[6][7] La vârsta de 14 ani s-a transferat la o școală privată și a absolvit un an mai devreme decât colegii săi.^[8]
  Numele Meester este de origine olandeză și înseamnă „stăpân” sau „profesor” 

  Leighton Meester
  Leighton Meester la Festivalul de Film de la Tribeca (2008)
  Date personale
  Nume la naștere	Leighton Marissa Meester
  Născută	9 aprilie 1986 (33 de ani) Fort Worth, Texas, SUA[1]
  Căsătorită cu	Adam Brody[*] (din februarie 2014)
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	actriță, cântăreață, manechin
  Activitate
  Origine	Fort Worth, Texas, Statele Unite
  Studii	Beverly Hills High School[*], Hollywood High School[*], Professional Children's School[*]
  Gen muzical	Electropop, dance, muzică country
  Tipul de voce	Mezzosoprană
  Instrument(e)	voce[*]
  Ani de activitate	1999-prezent
  Case de discuri	Universal Republic
  Colaborare cu	Cobra Starship
  Premii	Teen Choice Award for Choice TV Actress Drama[*] Teen Choice Award for Choice TV Actress Drama[*]

• 1987: Blaise Matuidi (n. 9 aprilie 1987) este un fotbalist francez care evoluează la clubul Juventus FC în Serie A și la echipa națională de fotbal a Franței pe postul de fundaș.
• 1987: Jesse Abraham Arthur McCartney (n. 9 aprilie 1987) este un cântăreț, compozitor și actor american. McCartney a devenit faimos la sfârșitul anilor 90, când a jucat în telenovela All My Children ca JR Chandler. Apoi s-a alăturat trupei de băieți Dream Street, iar mai târziu a urmat o carieră solo. A apărut în serialul tv Summerland și recent în serialul ABC Family, Greek. El și-a început cariera în anul 2000, ca membru al formației Dream Street, ulteriora având un rol în serialul TV "Summerland", și recent în serialul GRΣΣK. Jesse McCartney s-a născut în Ardsley, New York, avându-i părinți pe Scott și Ginger McCartney. Jesse a început prin a cântă la diferite centre muzicale locale la vârsta de 7 ani, după care s-a mutat în Los Angeles la vârsta de 11 ani pentru a începe o carieră în muzică și actorie. Actorie Între anii 1998-2001 Jesse a jucat rolul Adam Chandler,Jr. la ABC, în telenovela “All My Children”, rol pentru care a fost nominalizat la Daytime Emmy. De asemenea a jucat în serialul “Summerland” timp de două sezoane, interpretând rolul Bradin Westerly. În 2005 a apărut la Disney Channel în “Zack și Cody, ce viață minunată”. În 2007 McCartney apare în show-ul de televiziune Hannah Montana fiind el însuși, este vocea lui Theodore din desenele animate „Alvin and the Chipmunks” și vocea lui Terrence din „Tinker Bell” în 2008. În 2008 Jesse joacă în filmul "Keith" alături de Elisabeth Harnois regizat de Todd A. Kessler. Acesta este filmul lui de debut, în care joacă rolul principal, Keith. Filmul a fost lansat în 19 septembrie 2008. În 1999, Jesse cântă în formația de băieți Dream Street, fiind membru al acestui grup până în 2002. Această experiență a însemnat pentru el, pe mai departe, o bună rampă de lansare în carieră solo. La 17 ani, Jesse scoate primul lui album solo "Beautiful Soul” în 2004.  

  Jesse Arthur McCartney
  Date personale
  Nume la naștere	Jesse Arthur McCartney
  Născut	9 aprilie 1987 (32 de ani) Ardsley, New York, Statele Unite ale Americii New York, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Cantautor, actor
  Activitate
  Gen muzical	Pop, R&B, pop rock, dance-pop
  Ani de activitate	1998-prezent
  Case de discuri	Hollywood
  Colaborare cu	Tricky Stewart, The-Dream, Sean Garrett Jesse McCartney

• 1990: Kristen Jaymes Stewart (n. 9 aprilie 1990)^[3] este o actriță americană. Ea este cunoscută în special pentru rolul ei din filmul Twilight bazat pe best-sellerul lui Stephenie Meyer, Amurg, unde interpretează rolul lui Bella Swan. Kristen și-a început cariera la vârsta de 9 ani, când un agent a văzut-o jucând într-o scenetă de Crăciun la colegiul unde învăța. Tatăl ei, John Stewart, este regizor și producător de televiziune (a lucrat pentru Fox), iar mama ei, Jules Mann-Stewart, este secretară de platou în Maroochydore, Queensland, Australia. Are un frate mai mare, Cameron Stewart.
  A mers la școală până în clasa a 7-a, iar apoi și-a continuat studiile acasă.
  

  Kristen Stewart portretizată de Oliver Mark, Hamburg 2017
  Pe 16 noiembrie 2007, Summit Entertainment a anunțat că Kristen urma să interpreteze rolul Isabelei Swan în filmul filmul, bazat pe best-sellerul omonim scris de Stephenie Meyer. Kristen filma pentru Adventureland când regizoarea Catherine Hardwicke a vizitat studioul și a fost „captivată” de felul în care juca. Kristen joacă împreună cu Robert Pattison, ce-l interpretează pe Edward Cullen, un vampir ce se îndrăgostește de Bella. Filmările au început în februarie 2008 și s-au terminat în mai 2008. În martie 2009 au început filmările la a doua parte a filmului Amurg (Twilight), intitulat Luna Nouă ce s-au terminat în data de 29 mai, același an. De asemenea un film de succes a fost The Messengers din 2007 unde a jucat rolul Jessicăi, încercând să-i facă pe părinții ei să înțeleagă că ceva se petrece în casă.  

  Kristen Stewart
  Kristen Stewart la Festivalul de Film de la Cannes
  Date personale
  Nume la naștere	Kristen Jaymes Stewart
  Născută	9 aprilie 1990 (29 de ani) Los Angeles, California, SUA
  Părinți	Jules Stewart[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Actriță
  Activitate
  Ani de activitate	1999–prezent
  Înălțime	1,65 m[1]
  Partener(ă)	Robert Pattinson 2009-2012
  Premii	Premiul MTV Movie pentru cel mai bun sărut[*] (2011)[2] Premiul MTV Movie pentru cea mai bună interpretare feminină[*] (2009)[2] Premiul MTV Movie pentru cea mai bună interpretare feminină[*] (2010)[2] Premiul MTV Movie pentru cea mai bună interpretare feminină[*] (2011)[2] Premiul MTV Movie pentru cel mai bun sărut[*] (2009)[2] Premiul MTV Movie pentru cel mai bun sărut[*] (2010)[2] Premiul MTV Movie pentru cel mai bun sărut[*] (2012)[2] Zmeura de Aur pentru cea mai proastă actriță într-un rol principal (2012) César Award for Best Supporting Actress[*] (2015) Kristen Stewart în 2012

• 1998: Mary Elle Fanning (n. 9 aprilie 1998, Conyers, Georgia, SUA) este o tânără actriță americană. Ea este sora mai mică a Dakotei Fanning. Prenumele ei "Mary" a fost dată de tată iar cel de "Elle" de mama sa. Ca și sora ei mai mare Hannah Dakota și Elle folosește ca actriță al doilea prenume al ei. Cariera ei începe cu filmele CSI: Miami, Dr. House, Criminal Minds, Für alle Fälle Amy și CSI: New York. Ca urmare a succesului obținut de ele, mama lor se mută la Los Angeles. 

  Elle Fanning
  Fanning la San Diego Comic-Con International 2014
  Date personale
  Nume la naștere	Mary Elle Fanning
  Născută	9 aprilie 1998 (21 de ani) Conyers, Georgia, SUA
  Părinți	Steven Fanning (tată) Joy Arrington Fanning (mamă)
  Frați și surori	Dakota Fanning
  Cetățenie	SUA
  Religie	Bisericile baptiste
  Ocupație	actriță
  Activitate
  Domiciliu	Los Angeles
  Educație	Campbell Hall School
  Alma mater	Universitatea Carolinei de Sud[*]
  Ani de activitate	2001–present
  Înălțime	175 cm
  Rude	Dakota Fanning (soră)

  
  

DECESE

• 585 i.I.Hr - A murit împăratul Jimmu, considerat de tradiția japoneza primul împarat fondator al casei imperiale a Japoniei.

  

  Detail of Emperor Jinmu – Stories from “Nihonki” (Chronicles of Japan), by Ginko Adachi. Woodblock print depicting legendary first emperor Jimmu, who saw a sacred bird flying away while he was in the expedition of the eastern section of Japan – foto: en.wikipedia.org

  Se crede ca s-a născut pe 13 februarie 711i.IHr. si ca a domnit din 18 februarie 660 pana la moartea sa. Potrivit credintei shintoiste, Jimmu este considerat descendent direct al zeiței soarelui, Amaterasu.

• 715: Papa Constantin

• 879 - A murit regele Ludovic (Louis) al II-lea cel Gângav (877-879).

  

  14th-century depiction of Louis‘s coronation – foto: en.wikipedia.org

  Ludovic al II-lea cel Gângav (fr. Louis II le Bègue) (n. 846, Compiègne — d. 10 aprilie 879, Compiègne) a fost regele Franței între 877–879, conte de Autun între 866–867, precum și rege al Aquitaniei între 867–879. La moartea sa, regatul a fost mostenit de fii sai, Ludovic si Carloman.

• 1024 - Moare Papa Benedict al VIII-lea.

  

  Papa Benedict al VIII-lea This illustration is from The Lives and Times of the Popes by Chevalier Artaud de Montor, New York: The Catholic Publication Society of America, 1911. It was originally published in 1842 – foto: en.wikipedia.org

  Papa Benedict al VIII-lea (nume laic: Theophylact al II-lea de Tusculum; + 9 apr. 1024) a fost papă al Romei din 18 mai 1012 până la moartea sa. Numele lui înseamnă “cel binecuvântat” (lat.)

• 1248: Hugo I de Blois (cunoscut și ca Hugo I de Châtillon) (d. 9 aprilie 1248) a fost conte de Blois între 1230 și 1241 (ca urmare a căsătoriei cu Maria de Blois) și de Saint-Pol (ca Hugo al V-lea) de la 1226 până la moarte.
  Hugo era fiul lui Gaucher al III-lea de Châtillon cu Elisabeta (n. 1180–d. 1212), fiică a contelui Hugo al IV-lea de Saint-Pol.
  În 1226, Hugo s-a căsătorit cu contesa de Blois, Maria d'Avesnes, fiica lui Valter d'Avesnes cu Margareta de Blois. Cu Maria, Hugo a avut 5 copii:
  1. Ioan (d. 1280), conte de Blois
  2. Guy (d. 1289), conte de Saint-Pol
  3. Gaucher (d. 1261), senior de Crécy și de Crèvecoeur
  4. Ugo (d. 1255)
  5. Vasila (d. 1280), devenită abatesă de Notre Dame du Val în 1248
  Prin căsătorie, Hugo a devenit primul conte de Blois provenit din casa de Châtillon. Momentul a marcat sfârșitul primei dinastii a conților de Blois, care durase de 400 de ani. După moartea Mariei, Hugo s-a recăsătorit cu Mahaut, sora contelui Balduin al III-lea de Guînes.
  Hugo s-a alăturat regelui Ludovic al IX-lea al Franței, atunci când acesta a inițiat Cruciada a șaptea, în 1248. Trecând prin Avignon, a avut loc o îcăierare cu unii săteni, în care Hugo a fost ucis. Cei mai mulți dintre cei 50 de cavaleri din suita sa s-au întors acasă în urma acestui incident. 

  Ugo I de Blois
  Ugo I de Blois
  Date personale
  Născut	1196
  Decedat	9 aprilie 1248 (52 de ani)  Avignon, Franța
  Cauza decesului	Ucis în luptă
  Părinți	Walter III of Châtillon[*] Q28739301[*]
  Frați și surori	Guy III of Saint-Pol[*]
  Căsătorit cu	Maria de Blois Agnes of Bar[*][1]
  Copii	Ioan I de Blois Guy III, Count of Saint-Pol[*] Gaucher IV de Châtillon, Seigneur de Crécy, de Crèvecouer, de Troissy et de Marigny[*][2]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	aristocrat[*]
  Activitate
  Cauza decesului	Ucis în luptă

• 1284: Adelaide de Olanda, contesă de Hainaut (Aleide (Aleidis)) (n. cca. 1230 – d. 9 aprilie 1284, Valenciennes) a fost regentă în Comitatul Olanda între 1258 și 1263, pentru nepotul ei, contele Floris al V-lea pe parcursul minoratului acestuia. Adelaida a fost fiică a contelui Floris al IV-lea de Olanda cu Matilda de Brabant. De asemenea, ea era soră a contelui Willem al II-lea de Olanda, conte de Olanda și rege al Germaniei.
  În 9 octombrie 1246, Adelaida a fost căsătorită cu contele Ioan I, conte de Hainaut. Ca și mama sa, ea a fost un adevărat patron al lăcașurilor religioase. Înclinația către teologie s-a reflectat în aceea că trei dintre fiii ei au devenit epicopi, iar fiica sa a ajuns abatesă. De asemenea, Adelaida a insistat pentru acordarea unei educații bilingve pentru copiii ei.
  Între 1258 și 1263, Adelaida a activat ca regent în Comitatul de Olanda în numele nepotului ei, Floris al V-lea. Ea s-a autointitulat ca pardian de Olanda și Zeelanda (Tutrix de Hollandie et Zeelandie). După ce Floris a atins majoratul, Adelaida a continuat să îi acorde sfaturi. Ea a murit în 1284 la Valenciennes, însă în 1299, la moartea fiului lui Floris, Ioan I, moștenirea comitatului a trecut în mâinile fiului ei, sub numele de Ioan al II-lea.
  El a acordat privilegii orășenești cetățenilor din Schiedam, localitate care a devenit astfel oraș. În acesta, ea a întemeiat Huis te Riviere, care a devenit cel de al doilea castel ca mărime din Olanda.
  Poetul flamand Jacob van Maerlant a dedicat primul său poem, Geesten, Adelaidei. Cu Ioan I, Adelaida a avut următorii copii:^[1]
  • Ioan (1247–1304), conte de Hainaut și de Olanda
  • Balduin (n. după 1247, în viață în 1299)
  • Ioana, abatesă de Flines (d. 1304)
  • Bouchard, episcop de Metz (1251–1296)
  • Guy, episcop de Utrecht (1253–1317)
  • Guillaume, episcop de Cambrai (1254–1296)
  • Floris, stadholder de Zeelanda și principe de Ahaia) (1255-1297)
• 1483: Eduard al IV-lea (28 aprilie 1442 - 9 aprilie 1483) a fost rege al Angliei de la 4 martie 1461 până la 2 octombrie 1470^[1][2], și, din nou, de la 11 aprilie 1471 până la moartea sa. Eduard de York s-a născut pe 28 aprilie 1442, la Rouen în Franța ca al doilea fiu al lui Richard Plantagenet, al 3-lea Duce de York și al Ceciliei Neville. El a fost cel mai mare fiu din cei patru fii care a supraviețuit maturității. Pretinderea dreptului la coroană a Ducelui de York în 1460 a fost escaladarea conflictului cunoscut sub numele de Războiul celor Două Roze. Când tatăl său a fost ucis în Bătălia de la Wakefield, Eduard a moștenit revendicările sale.
  Cu sprijinul vărului său, Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick, Eduard a învins pe Lancasteri într-o succesiune de bătălii. Și în timp ce Henric al VI-lea și regina lui, Margareta de Anjou, erau în campanie în nordul Angliei, Warwick a dobândit controlul asupra capitalei și l-a declarat rege pe Eduard la Londra în 1461. Eduard și-a consolidat puterea cu o victorie decisivă în bătălia de la Towton în același an, în cursul căreia armata Lancastrilor a fost practic ștearsă. Eduard de York s-a născut la Rouen în Franța, fiind al doilea copil a lui Richard, Duce de York (care avea o cerere genealogică puternică la tronul Angliei) și a soției sale, Cecily Neville. El a fost cel mai mare dintre cei patru frați ai săi care a supraviețuit până la maturitate. Fratele său mai mic, Edmund de Rutland, a murit împreună cu tatăl său la Wakefield la 30 decembrie 1460.
  Cu sprijinul vărului său Richard Neville, al 16-lea conte de Warwick (supranumit și Făcătorul de regi sau Eminența cenușie), tatăl lui Eduard, Duce de York, i-a dirijat pe Lancasteri în prima bătălie de la St. Alban pe 22 mai 1455. În această luptă, au fost uciși mai mulți membrii Lancaster, inclusiv Edmund Duce de Somerser, Henric Percy și Lordul Clifford. În plus, fiul lui Somerset, Henric Beaufort Conte de Devon și Buckingham, au fost răniți grav. Aceasta a fost prima bătălie a conflictului care a devenit cunoscut sub numele de Războiul celor Două Roze.
  Afirmația Ducelui de York asupra coroanei în 1460 a fost cheia de escaladare a Războiului celor Două Roze. Când Ducele de York a fost ucis în timpul bătăliei de la Wakefield la 30 decembrie 1460, cererea sa la tronul Angliei a trecut la Eduard.
  Eduard și Warwick s-au unit pentru a-i învinge pe Lancasteri într-o succesiune de bătălii: la Northampton pe 7 iulie 1460, la Mortimer Cross pe 2-3 februarie 1461 și la Towton pe 29 martie 1461. În bătălia de la Northampton, forțele Yorkeze l-au capturat pe regele Henric al VI-lea și l-au ținut prizonier.
  Cu regele Henric în captivitate, regina sa, Margareta de Anjou, a condus o armată a Lancasterilor în nord, la Midland, pentru a purta revoltele împotriva lor. Între timp, în partea de sud, forțele lui Warwick și Eduard s-au unit și au ocupat Londra pe 26 februarie 1461. Deși Războiul Rozelor avea să continue până la bătălia de la Tewksbury pe 4 mai 1471, controlul capitalei la Londra, cu serviciile de stat și puterea sa financiară și prestigiul simbolic, au dat forțe Yorkiștilor sub Eduard, care reprezenta un avantaj puternic în războiul împotriva Lancasterilor. La data de 17 februarie 1461, forțele Lancasterilor au atacat forțele Yorkiștilor pentru încă o dată la St. Alban. În lupta care a urmat, Henric al VI-lea a fost eliberat din captivitate de către Lancasteri. Cu toate acestea, chiar dacă St. Alban era la 22 de km de Londra, Lancasterii nu au preluat capitala. Astfel, aceștia au pierdut, în ochii poporului, toată legitimitatea rămasă la tronul Angliei.
  Între timp, în Londra, Warwick l-a declarat rege pe Eduard, în luna martie 1461. Eduard a întărit pretenția sa la tron prin ștergerea armatei Lancasterilor pe parcursul anului 1461. Înfrângerea Lancasterilor și decimarea armatei în bătălia de la Hexham de pe 15 mai 1464, a scris sfârșitul rezistenței Lancasterilor în fața Yorkiștilor. Regele Henric al VI-lea a scăpat de pe câmpul de luptă și a dispărut în Munții Penini din nordul Angliei. După ce a petrecut un an acolo, Henric a fost prins și închis în Turnul Londrei.
  Chiar și la vârsta de 19 ani, Eduard și-a expus priceperea militară remarcabilă. El avea, de asemenea, un fizic remarcabil și era descris ca fiind frumos și binevoitor. Înălțimea sa era estimată la 1,93 m, făcându-l cel mai înalt dintre monarhii englezi și scoțieni. Contele de Warwick, crezând că el ar putea continua să se pronunțe în Anglia prin Eduard, l-a presat să intre într-o căsătorie și alianță cu o mare putere europeană. Warwick făcuse deja acorduri preliminare cu regele Ludovic al XI-lea al Franței pentru ca Eduard să se căsătorească cu fiica lui, Anne a Franței. Eduard s-a înstrăinat de Warwick după căsătoria sa secretă cu Elisabeta Woodville, văduva unui simpatizant Lancaster, în 1464.
  Mama lui Elisabeta a fost Jacquetta de Luxemburg, văduva unchiului lui Henric al VI-lea, John de Lancaster, Duce de Bedford, însă tatăl ei, Richard Woodville, primul Duce Rivers, a fost un baron nou creat. Cu toate acestea, căsătoria Elisabetei cu Eduard a dus la capturarea căsătoriilor dorite printre cei 12 frați ai ei. Acest nou prestigiu descoperit al familiei Woodville a creat multă gelozie în rândul nobilimii din Anglia, dar nici unul nu era mai înverșunat ca Richard Neville Conte de Warwick, cel mai apropiat consilier a lui Eduard. Deși nu reprezenta o amenințare la propria putere a lui Warwick, acesta a ofensat influența familiei Woodville pe care o avea în Regat. Cu ajutorul fratelui mai mic a lui Eduard, George Duce de Clarence, Warwick a condus o armată împotriva lui Eduard.
  Cea mai mare parte din armata regelui (fără Eduard) a fost învinsă în bătălia de la Edgecote Moor pe 26 iulie 1469 iar Eduard a fost ulterior capturat la Olney. Warwick a încercat să se pronunțe în numele lui Eduard, însă nobilimea, dintre care mulți își datorau performanța împăratului, erau reținuți, iar cu ajutorul unei contra-rebeliuni, Warwick a fost nevoit să-l elibereze pe Eduard pe 10 septembrie 1469.
  În acest moment, Eduard nu a căutat să-i distrugă pe Warwick și pe George, ci a căutat loc de reconciliere. Cu toate acestea, atunci când a izbucnit un conflict privat în Lincolnshire, între Sir Thomas Burgh din Gainesville și Lordul de Welles, în martie 1470, Warwick și George au ales această ocazie pentru a se răzvrăti împotriva lui Eduard. Revolta împotriva regelui a fost învinsă și Warwick a fost nevoit să fugă în Franța pe 1 mai 1470. Acolo, acesta a făcut o alianță cu fosta regină Lancaster, Margareta de Anjou.
  Ludovic al XI-lea, care tocmai se urcase pe tronul Franței după moartea tatălui său, regele Carol al VII-lea, căuta o modalitate pentru a-i crea probleme lui Eduard prin reînvigorarea Lancasterilor la tronul Angliei. Într-un acord între Ludovic al XI-lea, regina Margareta și Warwick, aceștia au fost de acord să-l restabilească pe Henric al VI-lea, în schimbul sprijinului francez pentru o invazie militară în Anglia. Flota de invazie a lui Warwick a pornit spre Anglia pe 9 septembrie 1470. De data aceasta, Eduard a fost nevoit să fugă în Olanda atunci când a aflat că fratele lui Warwick, John Neville, primul marchiz de Montagu, a trecut de partea Lancasterilor, făcând poziția militară a lui Eduard de neconceput. 
  Blazonul regelui Eduard al IV-lea
  Henric al VI-lea a fost restaurat pentru scurt timp în 1470, într-un eveniment cunoscut ca Răscumpărarea lui Henric al VI-lea, iar Eduard s-a refugiat în Burgundia, însoțit de fratele său mai mic, Richard, Duce de Gloucester. Conducătorul Burgundiei era cumnatul lui, Carol, Duce de Burgundia și sora Margaretei de York. În ciuda faptului că Ducele de Burgundia a fost inițial dispus să-l ajute pe Eduard, francezii au declarat război în Burgundia. Acest lucru l-a determinat pe Carol să-i acorde ajutorul lui Eduard, iar Burgundia a ridicat o armată pentru a ajuta la câștigarea împărăției pierdute.
  Când Eduard s-a întors în Anglia cu forțe relativ mici, el a evitat o capturare. Orașul York și-a deschis porțile numai pentru el, după ce a promis că el a venit pentru a revendica ducatul său, la fel cum făcuse și Henric Bolingbroke cu 70 de ani în urmă. În timp ce a mărșăluit spre sud, el a început să adune sprijin iar George care își dăduse seama că soarta lui ar fi fost mai bună ca frate său să fie rege în locul lui Henric, i s-a alăturat. Eduard a intrat în Londra fără opoziție, unde l-a luat prizonier pe Henric. Eduard și frații săi l-au învins pe Warwick în bătălia de la Barnet, iar odată cu moartea lui Warwick au eliminat rezistența Lancasterilor în bătălia de la Tewkesbury în 1471. Moștenitorul Lancasterilor, Eduard de Westminster, Prințul de Wales, a fost ucis pe câmpul de luptă. Câteva zile mai târziu, în noaptea în care Eduard a reintrat în Londra, Henric a murit. O cronică contemporană a susținut că moartea sa a fost cauzată de „melancolie” dar este suspectat și faptul că Eduard a ordonat uciderea lui, în scopul de a elimina complet opoziția Lancaster.
  Cei doi frați mai mici ai lui Eduard, George Duce de Clarence și Richard Duce de Gloucester (mai târziu regele Richard al III-lea al Angliei), s-au căsătorit cu Isabel Neville și Anne Neville. Acestea au fost ficele lui Warwick și a Annei Beauchamp și urmașele rivale la moștenirea considerabilă a mamei lor care era încă în viață, ceea ce a dus la o dispută între frați. În 1478, George a fost în cele din urmă găsit vinovat de complot împotriva lui Eduard, a fost închis în Turnul Londrei și executat în particular pe 18 februarie 1478: în conformitate cu o tradiție îndelungată, acesta „a fost înecat într-un butoi cu vin de Malmsey”. Eduard nu s-a mai confruntat cu nici un rebel după restaurarea lui iar linia Lancaster era aproape stinsă, singurul rival rămas fiind Henric Tudor care trăia în exil.
  În 1475, Eduard a declarat război Franței, ajungând la Calais în iunie. Cu toate acestea, eșecul aliatului său Carol, Ducele de Burgundia, de a oferi orice asistență militară semnificativă l-a determinat să întrerupă negocierile cu francezii. El a venit cu termenii Tratatului de Oicquigny, care i-au oferit o plată imediată a sumei de 75.000 de coroane și o pensie de 50.000 de coroane. El a oprit o încercare a lui Alexandru Stewart, primul duce de Albany, fratele regelui James al III-lea al Scoției, de a luat tronul scoțian în 1482. Gloucester a condus o invazie a Scoției care a dus la capturarea Edinburghului și a regelui Scoției însuși, dar Albany a renegat acordul lui Edward. Gloucester a decis să se retragă din poziția sa de putere din Edinburgh. Cu toate acestea, Gloucester a recuperat Berwick-upon-Tweed.
  Sănătatea lui Eduard a început să se șubrezească, îmbolnăvindu-se din ce în ce mai mult. A căzut bolnav în ziua de Paște în 1483, dar a zăbovit suficient de mult pentru a adăuga unele condiții la testamentul său, cea mai importantă fiind numirea fratelui său, Richard Duce de Gloucester, ca Protector după moartea sa. A murit pe 9 aprilie 1483 și a fost îngropat în Capela St. George de la Castelul Windsor. El a fost urmat de fiul său în vârstă de 12 ani, Eduard al V-lea al Angliei (care nu a fost niciodată încoronat) și apoi de fratele său, Richard.
  Nu se știe cauza exactă a morții lui Eduard. Este posibil să se fi îmbolnăvit de pneumonie sau febră tifoidă, însă nici otrava nu se exclude. Unii au atribuit moartea sa în urma unei vieți nesănătoase, atunci când devenise solid și inactiv în anii dinaintea morții sale. Eduard al IV-lea a avut zece copii cu Elisabeta Woodville, șapte dintre ei supraviețuind după moartea sa. Au fost declarați nelegitimi de către Parlament în anul 1483, lăsând cale liberă lui Richard al III-lea pentru a deveni rege. Actul respectiv a fost abrogat de Henric al VII-lea legitimându-i pe cei care fuseseră declarați nelegitmi. De fapt, Henric Tudor nu doar a abrogat actul ci a declarat că este o crimă dacă cineva îl deține sau menționează ceva despre el. Copii lui Eduard au fost:
  • Elisabeta de York, regina consortă a lui Henric al VII-lea al Angliei (11 februarie 1466 - 11 februarie 1503)
  • Maria de York (11 august 1467 - 23 mai 1482)
  • Cecily de York (20 martie 1469 - 24 august 1507); s-a căsătorit cu John Welles, Viconte de Welles
  • Eduard al V-lea al Angliei (4 noiembrie 1470 - 1483); l-a urmat pe tatăl său la tronul Angliei. A fost fiul cel mai mare dintre cei doi Prinți din Turn
  • Margareta de York (10 aprilie 1472 - 11 decembrie 1472)
  • Richard de Shrewsbury, Duce de York (17 august 1473 - 1483); a fost fiul cel mai mic dintre cei doi Prinți din Turn
  • Ana de York, Lady Howard (2 noiembrie 1475 - 23 noiembrie 1511); s-a căsătorit cu Thomas Howard, Duce de Norfolk
  • George Plantagenet, Duce de Bedford (martie 1477 - martie 1479)
  • Caterina de York (14 august 1479 - 15 noiembrie 1527); s-a căsătorit cu William Courtenay, Conte de Devon
  • Bridget de York (10 noiembrie 1480 - 1517); a devenit călugăriță
  Eduard a avut numeroase amante. Cea mai cunoscută a fost Elisabeta Shore, cunoscută și sub numele de Jane Shore. A avut câțiva copii nelegitimi:
  • Cu Elisabeta Lucy (Elisabeta Wayte):
    • Elisabeta Plantagenet (născută în jurul anului 1464), căsătorită cu Thomas Lumley înainte de 1478
    • Artur Plantagenet, Viconte de Lisle (1460/1470 - 3 martie 1542)
  • Cu o amantă necunoscută. Speculațiile recente sugerează că ar fi copii lui Lucy sau Waite.
    • Grace Palntagenet. Cunoscută că a participat la funerariile mamei sale vitrege, Elisabeta Woodville, din 1492
    • Maria Plantagenet, căsătorită cu Henric Harman de Ellam, fiul lui Thomas și a Elisabetei Harman
    • O fiică care se crede că a fost prima soție a lui John Tuchet, Baron de Audley
  Perkin Warbeck, un impostor care susținea că tronul englez i se cuvine, pretinzând că este fiul lui Eduard, Richard de Shrewsbury, duce la speculații neconfirmate că acesta ar fi putut fi un alt copil nelegitim a lui Eduard. Au fost ridicate întrebări legate de paternitatea lui Eduard în timpul domniei sale (spre exemplu de către Richard Neville, Conte de Warwick în 1469, și repetate de George cu puțin timp înainte de execuția sa din 1478), și din nou de suporterii lui Richard de Gloucester în timpul scurtei domnii a lui Eduard al V-lea. Aceasta a fost perioada în care legitimitatea era privită ca fiind păcătoasă și era folosită des împotriva figurilor publice de către dușmanii lor. Eduard nu a fost singurul care a fost acuzat de nelegitimitate în secolul al XV-lea: Carol al VII-lea al Franței, Eduard de Westminster (fiul lui Henric al VI-lea al Angliei) și Ioana La Beltranej de Castilia. Astfel, timp de secole, istoricii au privit povestea ca pe o propagandă concepută pentru a-l discredita pe Eduard și pe moștenitorii săi. În ultimii ani, problema a fost luată în considerare serios, cu toate acestea, există dovezi limitate cum că Richard de York nu era tatăl biologic al lui Eduard al IV-lea.
  Revendicările s-au bazat în jurul aspectului lui Eduard și a împrejurărilor nașterii sale în străinătate. În timpul vieții sale, s-a constatat că Eduard avea puține asemănări cu tatăl său. Spre deosebire de tatăl său, el avea peste 2 metri înălțime, însă și fratele său George era înalt și echitabil, în timp ce sora lor Margareta atingea 1,80 m înălțime, remarcabil pentru o femeie medievală (invitații de la nunta sa cu Carol de Burgundia au remarcat că mireasa era mai înaltă decât mirele și că a trebuit să se aplece pentru a-și primi sărutul).
  Dominic Mancini a susținut că, atunci când mama lui Eduard, Cecily Neville, a aflat despre căsătoria lui Eduard cu Elisabeta Woodville în 1464, s-a înfuriat rău și s-a grăbit să-l declare bastard. Cu toate acestea, acest episod nu este raportat de sursele contemporane, care condamna în schimb perechea pentru că au avut o căsătorie ilegală, inadecvată și în circumstanțe dubioase.
  Înainte de succesiunea sa, pe 22 iunie 1483, Richard al III-lea a declarat că Eduard al V-lea a fost nelegitim, iar trei zile mai târziu această problemă a fost acordată de parlament. În Titulus Regius (textul care se crede că a fost o petiție prezentată, cuvânt cu cuvânt, de către Henric Stafford, Duce de Backingam, la adunarea care a avut loc la 25 iunie 1483, pentru a decide cu privire la viitorul monarhiei), Richard al III-lea este descris ca „fiul incontestabil și moștenitor” a lui Richard Plantagenet, al treilea duce de York, și „născut în această țară” - o referire la nașterea fiului său de la Rouen și botezat în circumstanțe care ar fi putut fi contestabile. Nu există nici o confirmare în care Richard să fi avut vreo pretenție cu privire la legitimitatea fratelui său, în timp ce cererea sa a fost bazată pe ilegitimitatea presupusă a copiilor lui Eduard. În conformitate cu Polydore Bergil, ducesa Cecily, „fiind acuzată pe nedrept de adulter, s-a plâns în diverse locuri printre nobili, aducând prejudiciu lui Richard, că el ar fi făcut-o”. În cazul în care ea s-a plâns cu adevărat, aceste petiții ar fi putut avea un anumit efect: acuzațiile au fost retrase și nu au mai fost numite din nou.
  Eduard s-a născut pe 28 aprilie 1442. Nu există dovezi contemporane care să se refere la faptul că s-a născut prematur. În consecință, numărând nouă luni de la naștere, ar data concepția sa ca fiind până la sfârșitul lunii iulie 1441. Un documentar din 2004 a analizat arhivele dosarelor din Catedrala Rouen, care au indicat că de la 14 iulie și până pe 20 august 1441, Richard a fost în campanie la Pontoise și a mărșăluit câteva zile în Rouen unde se afla soția sa.
  Chiar dacă Eduard al IV-lea a fost nelegitim, ar fi putut pretinde coroana lui Henric al VI-lea. El a avut cerere la tron prin intermediul mamei sale care a fost nepoata lui Eduard al III-lea, prin John de Gaunt și fiica sa nelegitimă (mama lui Cecily) Joan Beaufort, contesă de Westmorland. 

  Eduard al IV-lea
  Date personale
  Născut	28 aprilie 1442 Rouen, Normandia, Franța
  Decedat	9 aprilie 1483 (40 de ani) Westminster
  Înmormântat	Capela St George, Windsor
  Părinți	Richard Plantagenet Cecily Neville, Ducesă de York
  Frați și surori	Margareta de York Elizabeth of York, Duchess of Suffolk[*] Anne de York, Ducesă de Exeter Richard al III-lea al Angliei George Plantagenet, 1st Duke of Clarence[*] Edmund, Earl of Rutland[*]
  Căsătorit cu	Elizabeth Woodville
  Copii	Elisabeta de York Mary de York Cecily de York Eduard V Richard de Shrewsbury, Duce de York Anne de York George Plantagenet, Duke of Bedford Caterina de York Bridget de York
  Cetățenie	Regatul Angliei
  Religie	catolicism
  Ocupație	monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Baron
  Familie nobiliară	Casa de York
  Rege al Angliei prima dată
  Domnie	4 martie 1461 – 3 octombrie 1470 [1]
  Încoronare	28 iunie 1461
  Predecesor	Henric VI
  Succesor	Henric VI
  Rege al Angliei a doua oară
  Domnie	11 aprilie 1471 – 9 aprilie 1483
  Predecesor	Henric VI
  Succesor	Eduard V

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1492: Lorenzo de' Medici (n. 1 ianuarie 1449 - d. 9 aprilie 1492^[1]) a fost un politician italian și conducător al Republicii Florentine în timpul Renașterii italiene. Cunoscut și sub numele de Lorenzo Magnificul (Lorenzo il Magnifico) de către florentinii contemporani, a fost diplomat, politician și un cunoscut îndrumător al savanților, artiștilor și poeților. Viața sa poate fi asociată cu apogeul Renașterii italiene timpurii, iar moartea sa a marcat încheierea epocii de aur a Florenței. Lorenzo de' Medici s-a născut la 1 ianuarie 1449, într-una dintre cele mai bogate familii florentine, proprietară a băncii Medici cu filiale în întreaga Europă. Bunicul lui Lorenzo, Cosimo de Medici „Părintele Patriei”, a fost primul membru al familiei Medici care a combinat funcționarea Băncii Medici cu conducerea Republicii Florentine. Cosimo a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Europa și a cheltuit o mare parte din averea sa în guvernare și în filantropie. Tatăl lui Lorenzo, Piero I de' Medici, cunoscut și sub numele de „Piero Gutosul”, a fost, de asemenea, protector al artelor și un mare colecționar. Mama lui Lorenzo, Lucrezia Tornabuoni a fost poetă și scriitoare de sonete.
  Lorenzo a fost considerat cel mai deștept dintre cei cinci copii ai lui Piero și a Lucreziei, el fiind instruit de diplomatul Becchi, care l-a iniția în studiul latinei și al autorilor clasici. Văzând un viitor strălucit pentru copilul său, Piero de' Medici l-a trimis pe Lorenzo în mai multe misiuni diplomatice importante, pe când era încă un copil. 
  Lorenzo de' Medici,

  bust din teracotă, de Verrocchio
  Începând cu 1464, când tatăl său îi urmează lui Cosimo de' Medici, Lorenzo primește diverse misiuni diplomatice. Una din acestea a constat în a apăra, în fața papei, legitimitatea lui Galeas-Maria Sforza ca duce de Milano.
  În anul 1469, la vârsta de douăzeci de ani, Lorenzo își asumă rolul de lider de stat după moartea tatălui său. Cu toate că Florența a inflorit sub domnia sa, Lorenzo a condus ca un despot iar oamenii au avut parte de puțină libertate politică. Acest lucru făcea ca familiile rivale să devină dușmanii înverșunați ai Medicilor.
  Pe 26 aprilie 1478, în duminica Paștelui, într-un incident rămas în istorie sub numele de Conspirația Pazzi, un grup de conspiratori, care includea membrii din familia Pazzi, sustinuți de Arhiepiscopul din Pisa și de Papa Sixtus al IV-lea, i-au atacat pe Lorenzo și pe fratele său Giuliano, în catedrala din Florența. În urma atacului, Giuliano a murit iar Lorenzo a scăpat doar cu o rană. Conspirația a atras o pedeapsă brutală prin executarea tuturor membrilor care au fost implicați.
  În urma Conspirației Pazzi, familia Medici și florentinii au suferit mânia Vaticanului. Papalitatea a confiscat toate activele Medicilor pe care le-a putut găsi, l-a excomunicat pe Lorenzo și întregul guvern florentin și în cele din urmă a pus întregul oraș sub interdicție. Când aceste mișcări ale Papei au avut un efect redus, Papa Sixtus a format o alianță militară cu Regele Ferdinand I, numindu-l pe fiul sau, Alfonso, Duce de Calabria, să conducă o invazie împotriva Republicii Florentine.
  Lorenzo a adunat cetățenii și a cerut sprijinul din partea partizanilor Medici din Bologna și Milano, însă doar datorită diplomației sale a reușit să rezolve criza, călătorind personal la Napoli unde a încheiat un tratat de pace. Acest succes i-a permis lui Lorenzo să asigure schimbările constituționale din cadrul guvernului florentin și a dus la sporirea propriei puteri.
  Lorenzo, ca și bunicul său Cosimo de Medici, a urmărit o politică de menținere a păcii și a restabilit un echilibru de putere între statele din nordul Italiei, reușind să mențină departe de Republică, celelalte state europene importante, cum ar fi Franța și Sfântul Imperiu Roman. Lorenzo a menținut relații bune cu sultanul Mahomed al II-lea al Imperiului Otoman, prin comerțul maritim care reprezenta o sursă de bogăție pentru florentini. 
  Portretul lui Lorenzo de' Medici, de Girolamo Macchietti (jumătatea secolului al XVI-lea), Galeria Uffizi
  Datorită lui Lorenzo, capitala Republicii atinge maxima sa frumusețe, impunându-se pe plan economic și cultural, nu doar în Italia, ci în întreaga Europă. Florența devenise leagănul Renașterii italiene și centrul unde iradia civilizația renascentistă. Grijile sale pentru Florența au încurajat și au asigurat o înflorire artistică fără precedent. Literat și poet, colecționar de obiecte prețioase și de statui antice, descoperitor de noi talente, Lorenzo a promovat la cel mai înalt nivel literatura și artele. La curtea sa au trăit și au creat personalități renumite precum: Luigi Pulci, Poliziano, Marsilio Ficino, Cristoforo Landino și Pico della Mirandola. Pentru el au lucrat cei mai mari artiști ai timpului, precum Botticelli - exponent de vârf al culturii perioadei respective-, Pollaiolo, Andrea Verrocchio, Ghirlandaio, Leonardo da Vinci și Michelangelo, pe care Magnificul îi ținea aproape de el, la palatul din Via Larga. în timpul mandatului său, mai multe sucursale ale băncii familiei s-au prăbușit din cauza creditelor neperformante iar în ultimii ani, au intrat în dificultăți financiare, Lorenzo recurgând la deturnarea fondurilor de încredere și de stat.
  Lorenzo de'Medici a murit în noaptea de 8 aprilie sau în dimineața de 9 aprilie 1492, la vila familiei din Careggi. Savonarola l-a vizitat pe muribund pe patul de moarte. Conform scrisorilor martorilor din noaptea aceea, Lorenzo a murit consolat, după ce Savonarola i-a dat binecuvântarea. În noaptea când acesta a murit, un fulger a lovit tunul bisericii Santa Reparata. El și fratele său Giuliano sunt îngropați într-o capelă proiectată de Michelangelo, situată în partea de nord de Biserica San Lorenzo. Lorenzo Magnificul nu a fost numai protector al artelor, ci și poet. A scris o operă lirică variată, poeme idilice, elegiace, mitologice, poezii erotice în stil petrarchist și neoplatonic, în care străbate o senzualitate robustă, pe motivul horațian „carpe diem”.

  Scrieri

  • Selve d'amore ("Pădurile iubirii")
  • Ambra
  • Corinto
  • Venere e Marte ("Venere și Marte")
  • La caccia col falcone ("Vânătoarea cu șoimul")
  • Laudi ("Laude")
  • Nencia da Barberino
  • I beonii ("Bețivanii")
  • Canti carnascialeschi, din care cel mai cunoscut este Trionfo di Bacco e Arianna.  
• 

  Rappresentazione dei santi Giovanni e Paolo
  Lorenzo s-a căsătorit, prin procură, cu Clarice Orsini la 7 februarie 1469. Căsătoria propriu-zisă a avut loc la Florența în data de 4 iunie 1469. Clarice a fost fiica lui Giacomo Orsini, senior de Monterotondo și Bracciano, și a soției sale Maddalena Orsini.
  Clarice și Lorenzo au avut 10 copii:
  • Lucrezia Maria Romola de' Medici (Florenta, 4 august 1470 - 15 noiembrie 1553); s-a căsătorit pe 10 septembrie 1486 cu Jacopo Salviati și au avut 10 copii, inclusiv Cardinalul Giovanni Salviati, Cardinalul Bernardo Salviati, Maria Salviati (mama lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana) și Francesca Salviati (mama Papei Leon al XI-lea)
  • Doi gemeni care au murit la naștere (martie 1471)
  • Piero di Lorenzo de' Medici (Florența, 15 februarie 1472 - Râul Garigliano, 28 decembrie 1503), conducătorul Florenței după moartea tatălui său, supranumit și Piero Ghinionistul
  • Maria Maddalena Romola de' Medici (Florenta, 25 iulie 1473 - Roma, 2 decembrie 1528), căsătorită pe 25 februarie 1487 cu Franceschetto Cybo (fiul nelegitim al Papei Innocent al VIII-lea) și au avut șapte copii
  • Beatrice de' Medici (23 septembrie 1474 - septembrie 1474)
  • Giovanni di Lorenzo de' Medici (Florența, 11 decembrie 1475 - Roma, 1 decembrie 1521), l-a succedat la tronul pontifical pe Papa Leon al X-lea pe 9 martie 1513
  • Luisa de' Medici (Florența, 25 ianuarie 1477 - iunie 1488), numită și Luigia, a fost logodita cu Giovanni de'Medici il Popolano însă a murit tânără
  • Antonia Romola de' Medici (Pistoia, 16 ianuarie 1478 - Roma, 29 iunie 1515), s-a căsătorit în 1494 cu Piero Ridolfi și au avut cinci copii, inclusiv Cardinalul Niccolo Ridolfi
  • Giuliano di Lorenzo de' Medici, Duce de Nemours (Florența, 12 martie 1479 - 17 martie 1516), ridicat la rang de duce de către Regele Francisc I al Franței
  Lorenzo l-a adoptat și pe nepotul său Giulio, fiul nelegitim al fratelui său Giuliano. Giulio a devenit Papa Clement al VII-lea.  

  Lorenzo de' Medici
  Lorenzo de' Medici, portret de Agnolo Bronzino
  Date personale
  Nume la naștere	Lorenzo di Piero de' Medici
  Născut	1 ianuarie 1449 Florența, Republica Florenței
  Decedat	9 aprilie 1492 (43 ani, 99 zile) Careggi, Republica Florenței
  Înmormântat	Basilica of San Lorenzo[*]
  Părinți	Piero di Cosimo de' Medici Lucrezia Tornabuoni
  Frați și surori	Nannina de' Medici[*] Maria di Piero de' Medici[*] Bianca de' Medici[*] Giuliano de' Medici Giovanni de' Medici[*]
  Căsătorit cu	Clarice Orsini (4 iunie 1469–30 iulie 1487)
  Copii	Lucrezia de' Medici Piero de' Medici Maddalena de' Medici Beatrice de' Medici Giovanni de' Medici, Papa Leon al X-lea Luisa de' Medici Giuliano de' Medici (1479-1516)
  Cetățenie	Republica Florentină[*]
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politician scriitor poet bancher[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa Medici
  Senior al Florenței
  Domnie	2 decembrie 1469 – 9 aprilie 1492
  Predecesor	Piero di Cosimo de' Medici
  Succesor	Piero de' Medici

• 1553: François Rabelais (n. circa 1494 - d. 9 aprilie 1553) a fost un scriitor și medic francez. Spirit umanist, poliglot, cu largă deschidere culturală, a fost una dintre cele mai reprezentative personalități ale Renașterii.
  Opera care i-a asigurat nemurirea o constituie romanele Gargantua și Pantagruel, o satiră acidă la adresa moravurilor acelei epoci, prin care critică bigotismul, superstițiile și abuzurile clerului, realizată în maniera grotescului. Educat în tradiția Renașterii umaniste, Rabelais a fost pe rând autor satiric, călugăr și medic, numele său devenind sinonim cu umorul licențios. A intrat ca novice la o mănăstire franciscană și a ajuns călugăr la Fontenay-le-Comte. A studiat greaca și latina, științele, dreptul, filologia și literele, devenind cunoscut și respectat de umaniștii timpului său. Rabelais i-a adresat o petiție papei Clement VII și a primit permisiunea de a părăsi ordinul franciscan și de a intra la mănăstirea benedictină din Maillezais.
  În 1530 și-a luat diploma de licențiat în medicină de la Universitatea din Montpellier. În 1532 a mers la Lyon, pe atunci un centru intelectual de prestigiu, unde a practicat medicina, a editat numeroase lucrări în limba latină, a tradus și a comentat tratate de medicină din antichitate (precum Aforismele lui Hippocrate, 1532) și a compus almanahuri burlești. Rabelais a fost autorul unor alegorii satirice, printre care:
  • Gargantua și Pantagruel, o serie de 4-5 cărți:
    • Pantagruel (Lyon, 1532) [Les horribles et épouvantables faits et prouesses du très renommé Pantagruel, roi des Dipsodes, fils du grand géant Gargantua (Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua)]
    • La vie très horrifique du grand Gargantua, père de Pantagruel (Viața extrem de înfricoșătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel) (Lyon, 1534), uzual numită simplu Gargantua
    • Le Tiers Livre (1546)
    • Le Quart Livre (1552)
    • Le Cinquiesme Livre (atribuirea lui Rabelais este dezbătută)  
    •  Romanul lui Rabelais este una dintre capodoperele universale, o operă de dimensiuni gigantice, la fel ca mărimea personajelor sale. Dincolo de umorul spumos, adesea obscen, se desfășoară dezbateri serioase cu privire la educație, politică și filosofie.
      Povestirea aventurilor celor două personaje spumoase, burlești și alegorice, nu este decât un pretext pentru scriitor de a introduce în narațiune figuri tipice ale societății contemporane și aluzii critice la evenimentele vremii.  

      François Rabelais
      Date personale
      Născut	între 1483 și 1494 Seuilly, Franța
      Decedat	9 aprilie 1553 (59 de ani)[3]  Paris, Republica Franceză[4]
      Înmormântat	Paris
      Părinți	Antoine Rabelais[*]
      Cetățenie	Franța
      Etnie	Francezi
      Religie	Biserica Catolică
      Ocupație	Scriitor, doctor, umanist
      Pseudonim	Alcofribas Nasier[1], Seraphin Calobarsy
      Limbi	Middle French[*][2]
      Activitatea literară
      Mișcare/curent literar	Renaștere
      Opere semnificative	Pantagruel, Gargantua
      A influențat pe[ascunde] Mikhail Bakhtin, Laurence Sterne, Aleister Crowley, James Joyce, Henry Miller

• 1557: Mikael Agricola, scriitor umanist finlandez (n. 1510)
• 1626: Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof, om de știință, jurist, orator, autor englez. A trăit la curtea engleză în timpul domniei lui Elisabeta I a Angliei și apoi în timpul domniei lui Iacob I al Angliei.
  Nu trebuie confundat cu Francis Bacon (pictor) (1909 - 1992) sau cu filozoful Roger Bacon (1214 - 1294).
  A fost Procuror General și Lord Cancelar al Angliei. Bacon a fost numit și creatorul empirismului. A fost înnobilat în 1603 (fiind primul om de știință care a primit titlul de cavaler), și creat Baron Verulam în 1618 și Viconte Sf. Alban în 1621. A murit de pneumonie în timp ce studia efectele de congelare pentru conservarea cărnii. La scurt timp după înmormântarea acestuia, peste 30 de minți strălucite au adunat 32 de elogii ce au fost publicate în latină. A lăsat bunuri în valoare de £7,000, teren de £6,000 (după vânzare), însă datoriile sale erau mai mult decât £23,000, adică peste £3m în valorile curente.  S-a născut în 22 ianuarie 1561, fiind cel mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon și a celei de-a doua soții a acestuia, Anne (Cooke) Bacon, fiica unui remarcat umanist, Anthony Cooke. Sora mamei lui era căsătorită cu William Cecil. Francis Bacon a fost educat ca un adevărat gentleman. Având sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John Walsall, care fusese pregătit la Oxford și avea înclinații spre puritanism.
  Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului epocii. La Cambridge o întâlnește pentru prima oară pe regina Elisabeta I, care impresionată de inteligența sa precoce, obișnuia să-l numească tânărul lord păstrător^[2]. Studiind lucrările lui Aristotel, își dă seama că multe din concepțiile științifice ale acestuia erau eronate. În iunie 1576, Bacon intră la Gray's Inn la Londra, una din școlile unde se studia jurisprudența și avocatura. Trei luni mai târziu pleca în Franța cu Sir Amias Paulet, ambasadorul englez la Paris. Despre Franța va păstra o părere negativă care se va nota în Notes on Present State of Christendom, scrisă în 1582. Scrie că regele Henric al III-lea pare a fi un om dedicat plăcerilor, petrecerilor, curtezanelor și dansului, iar Franța o țară profund coruptă, rău administrată, săracă și aproape de ruină. Următorii trei ani vizitează Blois, Poitiers, Tours, Italia și Spania. În timpul călătoriilor sale a studiat limba, dreptul civil și arta guvernării, în timp ce îndeplinea sarcini diplomatice de rutină. În mai multe ocazii a livrat scrisorile diplomatice în Anglia pentru Francis Walsingham, William Cecil, Robert Dudley și pentru regină. În 20 martie 1579, se întoarce în grabă în Anglia din cauza morții tatălui său. Tatăl său pusese bani deoparte pentru a cumpăra o proprietate pentru fiul său mai tânăr, dar a murit înainte de a face acest lucru, astfel Francis a primit doar o cincime din moștenire. După ce a împrumutat bani, a intrat în datorii.
  Cât despre viața personală, la vârsta de 36 de ani, a curtat-o pe Elizabeth Hatton, o tânără văduvă de 20 de ani. Se presupune că femeia a decis despărțirea acceptând căsătoria cu rivalul mai înavuțit, Edward Coke. Ani mai târziu, Francis Bacon scria despre regretul asupra unui mariaj cu Hatton ce nu a avut loc. 9 ani mai târziu, Bacon s-a căsătorit cu Alice Barnham, în vârstă de 14 ani, pentru care a scris două sonete, proclamându-și iubirea. Au avut loc divergențe în această căsătorie datorită resurselor financiare, Alice fiind interesată de faimă și bani. Aceasta a scris o carte, "Viața lui Alice Barnham" (Life of Alice Barnham) în care admitea că, din cauza datoriilor, călătorea pentru a cere favoruri și asistența materială a prietenilor. Aceasta a fost dezmoștenită după ce F. Bacon a aflat de relația ei secretă cu Sir John Underhill, filozoful rescriindu-și testamentul în care a fost foarte generos, lăsându-i teren, venituri, bunuri, toate acestea urmând a fi revocate. S-a vorbit și despre sexualitatea acestuia, și s-a luat în calcul până și un proces cu acuzația de pederastie, fratele său (Anthony Bacon) primind aceeași învinuire. Totuși, în lucrarea sa Noua Atlantidă, el descrie insula sa utopică ca fiind cea mai castă națiune sub rai, în care nu exista prostituție, adulter, mai apoi spunând ca nu există vreo urmă de iubire masculină.
  Crono^[3]logie
  1561    22 ianuarie-Se naște la York House, în Londra, Francis Bacon, cel de-al cincilea fiu (și ultimul) al lui Sir Nicholas Bacon (lord păstrător al Marelui Sigiliu) și al celei de-a doua soții a acestuia, Lady Anne Bacon, fiica lui Sir Anthony Cooke și cumnata lui Sir William Cecil, Lord Burghley. Sir Nicholas mai avea trei fii și trei fete din prima căsătorie (cu Jane Ferneley) și un fiu cu Lady Anne, Anthony.
  1573    5 aprilie-Pleacă la Trinity College, Cambridge, însoțit de fratele său Anthony; este înmatriculat pe 10 iunie. Cei doi vor studia cu John Whitgift, mai târziu arhiepiscop de Canterbury.
  1575   Decembrie-Părăsește Cambridge.
  1576   Este admis la Gray's Inn, Londra, împreună cu Anthony, urmând a studia dreptul.
  1576-1579   Călătorește pe continent, însoțindu-l pe Sir Amias Paulet, ambasadorul englez la Paris.
  1579   22 februarie-Moare tatăl său. 20 martie-se întoarce în Anglia. Studii de avocatură la Gray's Inn. Anthony începe o carieră în spionaj.
  1580   Este ales membru al Parlamentului pentru Bossiney, Cornwall.
  1582   27 iunie-Este admis ca avocat la Gray's Inn (Utter Barrister).
  1584   23 noiembrie-Membru al Parlamentului pentru Weymouth și Melcombe Regis.
  1586   29 octombrie-Membru al Parlamentului pentru Tauton. Avansează în cariera juridică de la Gray's Inn (devine Bencher).
  1587   Este ales Reader la Gray's Inn.
  1588   Intră în cercul lordului Essex: Anthony i se va alătura în 1592, după întoarcerea sa din Franța.
  1589   Membru al Parlamentului pentru Liverpool. Este însărcinat să pregătească un document oficial care să justifice politicile religioase ale reginei, Advertisement touching the Controversies of the Chruch of England (ACE)
  1592   Însărcinat să scrie Certain Observations made upon a Libel published this present year, 1592 (SEH VIII: 146-208), ca răspuns la un pamflet iezuit. Redactează Of Tribute, or Giving that which is due (Bacon 1996:22-51), probabil la sugestia lui Essex, în vederea unei reprezentații la Gray's Inn.
  1593   4 februarie-Membru al Parlamentului pentru Middlesex. 2 și 8 martie-Se opune în Parlament solicitării reginei de a crește taxele și cade în dizgrația ei.
  1594   Devine consilierul legal al reginei. Redactează Gesta Grayorum (SEH VIII:329-342) pentru sărbătorile de la Gray's Inn.
  1595   Scrie la îndemnul lui Essex Of Love and Self-Love (SEH VIII:376-386) în cinstea zilei de naștere a reginei (17 noiembrie)
  1596   Redactează Maxims of the Law (SEH VII: 313-387).
  1597   februarie-Prima ediție a Essays (London: Printed for Humfrey Hooper) [Ess], publicate împreună cu Meditationes sacrae (SEH VII: 229-242 / 243-254) și Places of perswaison and disswasion [Of the Coulers of Good and Evil] (SEH VII: 73-92). Membru al Parlamentului pentru Ipswich.
  1600   24 octombrie-Double Reader la Gray's Inn.
  1601   19 februarie-Este unul dintre acuzatori la procesul lui Essex pentru trădare. Regina îi cere să scrie A Declaration of the Practices And Treasons attempted and commited by Robert late Earle of Essex [...] (London: Imprinted by Robert Barker; SEH IX: 245-276). Mai-moartea lui Anthony. 27 octombrie: membru al Parlamentului pentru Ipswich
  1602   Probabil în acest an redactează CF
  1603   24 martie-Moartea reginei Elisabeta, urmată la tron de Iacob I. 23 iulie-Bacon este făcut cavaler de către noul rege, alături de alți 300. Publică anonim A brief discourse touching the happie union of the kingdomes of England and Scotland (London: Printed for Foelix Norton; SEH X: 90-99). Redactează De interpretatione naturae proemium (SEH III: 518-520), Temporis partus masculus [TPM], Valerius terminus [VT]. 
  1604    Martie-Membru al Parlamentului pentru Ipswich. Iunie: Publică Sir Francis Bacon his apologie, in certaine imputations concerning the late Earle of Essex (London: Printed for Felix Norton [ACI] și (anonim) Certaine considerations touching the better pacification, and edification of the Church of England (London: Printed for Henry Thomes SEH X: 103-127). 18 august: Este numit Learned Counsel al regelui. Redactează Cogitationes de natură rerum (SEH III: 15-35), Cogitationes de scientia humana (SEH III: 183-198).
  1605   Octombrie-Publică The Two Books of Francis Bacon of the Proficience and Advancement of Learning (London: Printed for Henrie Tomes) [AL].
  1606   10 mai-Se însoară cu Alice Barnham, fiica de 14 ani a unui bogat consilier municipal londonez.
  1607   17 februarie-Ține un discurs fulminant în Parlament în favoarea unirii Scoției cu Anglia și a naturalizării cetățenilor scoțieni. 25 iunie-Este numit Solicitor-General. Redactează Cogitata et visa [CV], Filum labyrinthi (SEH III: 496-504), Partis instaurationis secundae delineatio et argumentum (SEH III: 547-557).
  1608   Este numit trezorier la Gray's Inn. Redactează In felicem memoriam Elizabethae (SEH VI: 291-303), Of the true Greatness of Britain [TGB], Redargutio philosophiarum [RPh].
  1609   Publică De sapientia veterum (Londini: Excudebat Robertus Barkerus) [DSV]; o traducere engleză realizată de Sir Arthur Gorges va apărea în 1619 (London: Imprinted by Iohn Bill).
  1610   februarie-Membru al Parlamentului pentru Ipswich. August-moare mama sa.
  1611   Redactează Phaenomena universi [PhU], De vijs mortis [DVM], De fluxu et refluxu maris (OFB VI: 63-93).
  1612   Publică o ediție augmentata a Essays (London: Imprinted by John Beale). Redactează De principiis atque originibus [DPAO], Descriptio globi intellectualis [DGI], Thema coeli (OFB VI: 171-193).
  1613   26 octombrie-Este numit Attorney-General.
  1614   Ianuarie-Publică The charge of Sir Francis Bacon Knight, his Maiesties Attourney generall, touching duells [...] (London: Printed for Robert Wilson; SEH XI: 399-416). Aprilie-Membru al Parlamentului pentru Cambridge.
  1616   25 mai-Este acuzator în procesul intentat împotriva lordului și contesei Somerset pentru otrăvirea lui Sir Thomas Overbury. 9 iunie-este numit Privy Councillor. Intră în grațiile ducelui de Buckingham
  1617   7 martie-Este numit lord păstrător al Marelui Sigiliu.
  1618   Ianuarie-Este numit lord cancelar. 12 iulie-Este înnobilat baron de Verulam. Participă la procesul împotriva lui Sir Walter Ralegh, condamnat și executat.
  1619   Implicat în procesul împotriva lordului Suffolk. Moare regina Anne.
  1620   12 octombrie-publică Instauratio magna [IM], cuprinzând "Praefation", Distributio operis [DO], Novum organum [NO], Parasceve ad historiam naturalem [PAH] (Londini: Apud Ioannem Billium).
  1621   27 ianuarie-Este înnobilat viconte de St. Albans. 3 mai: Este condamnat de Cameră Lorzilor sub învinuirea de a fi luat mită; este demis din funcția de lord cancelar și întemnițat pentru scurtă vreme în Turnul Londrei. 23 iunie: Se retrage la Gorhambury.
  1622   Martie-Publică Historie of the Raigne of King Henry the Seventh (London: Printed by W.Stansby for Matthew Lownes, and William Barret) [HVII]. Noiembrie-publică Historia naturalis et experimentalis ad condendam philosophiam [HNE], partea I: Historia ventorul (Londini: In officina Io. Hauiland, impensis Matthaei Lownes & Guilielmi Barret). Redactează An Advertisment touching an Holy Warre [AHW], Abecedarium novum naturae [ANN].
  1623   Ianuarie-Publică partea a II-a a proiectului de istorii naturale: Historia vitae et mortis (Londini: În officina Io.Haviland, impensis Matthaei Lownes) [HVM]. Octombrie-publică De augmentis scientiarum, într-un volum ce purta titlul Opera Francisci Baronis de Verulamio, vice-comitis Sancti Albani (Londini: În officina Ioannis Haviland) [DAS]. Redactează Historia densi et rari [HDR].
  1624   Decembrie-Publică Apophthegms new and old (London: Printed for Hanna Barret, and Richard Whittaker) [Apo] și The translation of certaine Psalmes into English verse (London: Printed for Hanna Barret, and Richard Whittaker; OFB VIII: 281-290). Redactează Considerations touching a War with Spain (SEH XIV:469-505), Magnalia naturae (SEH III: 167-168).
  1625   27 martie-Moare Iacob și îl succeda fiul sau, Carol I. Aprilie-Bacon este destituit oficial din funcția de Privy Councillor. Publică ultima ediție a Ess (London: Printed by Iohn Haviland for Hanna Barret).
  1926   9 aprilie-Moare la Londra, în casa din Highate a lordului Arundel.
  1626-1627   William Rawley începe publicarea operelor postume: apar, tipărite într-un singur volum Sylva Sylvarum [SS] și New Atlantis [NA] (London: Printed for William Lee). Acest volum compozit va deveni cea mai populară dintre scrierile baconiene de-a lungul secolului al XVII-lea (17 ediții până la sfârșitul secolului).
  1629-1659 Rawley publică Certaine Miscellany Works (London: Printed by I. Hauiland for Humphrey Robinson, 1629), Operum moralium et civilium (Londini: Exculum typis Edwardi Griffini, 1638), Resuscitatio [ alături de "Viața" lui Bacon scrisă de Rawley, publicată după ultima versiune în SEH I: 1-18] (London: Printed by Sarah Griffin, for William Lee, 1657), Opuscula varia posthuma (Londini: Ex officina R.Danielis, 1658).  

  OPERA

  

  Francis Bacon
  

  Bacon, Sylva sylvarum

  „În toate lucrurile, și în special în cele mai dificile, nu putem să ne așteptăm să semănăm și să recoltăm în același timp, ci este necesară o lentă pregătire, până când acestea maturează gradual.

  Sermones fideles sive Interiora Rerum, n. XLV”

  O gândire enciclopedică și originală, dublată de un remarcabil talent literar, a făcut ca scrierile baconiene să inspire mișcări intelectuale precum marile proiecte de reformă religioasă și socială din Anglia anilor 1640-1660, înființarea primelor academii științifice în Anglia și Franța, Iluminismul francez sau proiectul unei științe universale de tip inductiv.
  Opere principale:
  Essays (1597);
  The Two Books of Francis Bacon of the Proficience and Advancement of Learning (1605);
  De sapientia veterum (1609);
  Novum organum (1620);
  Historia naturalis et experimentalis ad condendam philosophiam (1622);
  De augmentis scientiarum (1623);
  Apophthegms new and old (1624);
  Sylva Sylvarum. New Atlantis (1626-1627).
  Trăind în epoca nașterii științei moderne, Bacon și-a asumat sarcina elaborării unei metode noi, adecvate, care în opoziție cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și dominarea naturii de către om.
  Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoștințelor existente și inventarierea cât mai exactă a rezultatelor științei. Astfel obține o clasificare ân funcție de trei criterii (ce presupun "diviziunea sufletului") - memoria, imaginația, rațiunea. Istoria naturală sau civilă este o știință a memoriei, poezia narativă sau dramatică și parabolică este o știință a imaginației. Pentru științele rațiunii (domeniul filosofiei), există o clasificare mai amănunțită și anume: filosofia primă (știința axiomelor), știința despre Dumnezeu (teologia), știința despre natură (speculativă: fizica-cauze materiale și eficiente; metafizică-cauze formale și finale), știință despre om (practică: mecanica; magia naturală-arta invențiilor), continuând cu domeniul logicii, morala. Al doilea pas constă în eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de el idoli (ai tribului, care țin de natura umană și se pot clasifica în simțuri și intelect; ai peșterii, determinați de educația fiecărui om, are un caracter individual; ai forului sau pieții publice, prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală, cu societatea; ai teatrului, generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice bazate pe eleganță și coerență). Ultima treaptă reprezintă elaborarea unei metode, iar aceasta va fi metoda inductiv-experimentală, ântrucât filosoful consideră că prin deducție, premisele sunt neverificabile. Inducția este simplă, și pornește de la fapte din experiența curentă, neanalizată sau curentă atunci când pornește de la fapte verificate, organizate.
  Menționăm descrierea unui tabel al esenței și prezenței (cazuri în care o natură simplă se manifestă - ce cauzeaza?), tabel al deviației sau absenței (cauze în care natura simplă e alterată sau lipsește) și un tabel al gradelor sau comparației (cazuri în care natura simplă variază, astfel încât se pot identifica grade de variații ce se pot compara).
  Bacon este inițiatorul empirismului și senzualismului modern: simțurile ne dau cunoștințe certe și constituie izvorul tuturor cunoștințelor. Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică, rațională a datelor senzoriale. Bacon pune astfel în opera sa principală Novum Organum (1620) bazele metodei inductive, caracterizată prin folosirea analizei, comparației, observației și experimentului. Considerând lumea ca fiind de natură materială, iar mișcarea ca o proprietate inalienabilă a materiei, Bacon recunoaște existența a multiple forme de mișcare și a diversității calitative a naturii. Accentuarea unilaterală a rolului analizei și al inducției în cunoaștere, în detrimentul sintezei și al deducției, conceperea pur analitică a experimentului (menit să separe unele de altele 'formele' sau 'naturile' prezente în corpuri pentru a determina esența fiecăreia) au conferit metodei baconiene un caracter metafizic (nondialectic).
  Bacon a scris și o utopie neterminată, Noua Atlantidă imaginând o societate organizată pe baze raționale, științifice, dar în care erau menținute diferențieri de clasă.
  Acesta a influențat gândirea asupra unei probleme de etică aplicată, eutanasia, sus­tinând că "medicii au obligația să folosească știința lor, astfel incât cei muribunzi să iasă din viață cât mai ușor posibil si fără dureri". Bacon folosește termenul de "eutanasie exterioară" când este vorba de activitățile medicului care privesc o moarte ușoara, iar termenul de "eutanasie interioară", cand este vorba de pregătirea psi­hică a muribundului pentru înfruntarea morții". Astfel, Bacon este considerat cel care a folosit pentru prima data cuvantul "eutanasie"  cu sensul de uciderea celui care este suferind.
  A realizat schimbări asupra sistemului de legi, Harvey Wheeler (în lucrarea Francis Bacon's Verulamium—the Common Law Template of The Modern in English Science and Culture) punând pe seama filosofului crearea unor trăsături caracteristice cum ar fi:
  • folosirea cazurilor ca depozit de probe despre "legea nescrisă";
  • determinarea unei semnificații a precedențelor exclusiv prin principii de evidență și logică;
  • tratarea rezumatului juridic contrar ca ipoteză adversă despre aplicarea "legii nescrise" unui nou set de fapte.
  Despre cunoaștere, Francis Bacon spune că ea se împarte în cunoașterea celor divine și filozofie. În filozofie, cunoașterea merge spre Dumnezeu, spre natură sau este întoarsă asupra sinelui, și astfel rezultă trei cunoașteri diferite: filozofia divină, filozofia naturală, filozofia umanului.
  "Toata filozofia este marcată sau imprimată cu acest triplu tipar, al puterii lui Dumnezeu, al diferențelor naturale și al folosului omenesc.  

  Francis Bacon
  Sir Francis Bacon, portret circa 1618
  Date personale
  Născut	22 ianuarie 1561 Strand, Londra
  Decedat	9 aprilie 1626 (65 ani) Highgate, Middlesex
  Înmormântat	Hertfordshire
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
  Părinți	Nicholas Bacon[*][1] Anne Bacon[*][1]
  Frați și surori	Elizabeth Bacon[*] Anthony Bacon[*] Nathaniel Bacon[*] Edward Bacon[*] Sir Nicholas Bacon, 1st Baronet, of Redgrave[*]
  Căsătorit cu	Alice Barnham[*] (până în 1625)
  Naționalitate	englez
  Cetățenie	Regatul Angliei
  Religie	anglicanism[*]
  Ocupație	filozof, om de stat, om de știință
  Activitate
  Cauza decesului	pneumonie
  Alma mater	Trinity College, Cambridge

• 1643: Benedetto Castelli (n. 1578 la Brescia - d. 9 aprilie 1643 la Roma) a fost un matematician italian. S-a născut ca Antonio Castelli și a obținut numele Benedetto în 1595 la intrarea în Ordinul benedictin.
  A fost discipol al lui Galileo Galilei. Matematica a fost una din preocupările sale predilecte.
  A fost profesor de matematică la Universitatea din Pisa, apoi la Colegiul della Sapienza din Roma, unde a funcționat până la sfârșitul vieții.
  A devenit stareț la o mănăstire benedictină, aparținând congregației Monte Cassino. 

  Benedetto Castelli
  Benedetto Castelli
  Date personale
  Nume la naștere	Antonio Castelli
  Născut	1578[1][2][3]  Brescia, Republica Veneția
  Decedat	9 aprilie 1643 (65 de ani)[4][1]  Roma, Statele Papale
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	matematician fizician profesor universitar[*] astronom
  Activitate
  Domiciliu	Statele Papale
  Alma mater	Universitatea din Padova Universitatea din Pisa
  Organizație	Universitatea Sapienza din Roma Universitatea din Pisa
  Profesor pentru	Stjepan Gradić[*], Niccolò Arrighetti[*]

• 1654 - A murit Matei Basarab, domnul Tarii Romanesti. (n. 1580 localitatea Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654). A fost domnitor al Țării Românești între anii 1632 și 1654.

  

  Matei Basarab – foto: ro.wikipedia.org

  Matei Basarab (uneori și Matei Brâncoveanu, n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654), domnul Țării Românești între 1632 și 1654. Domnia i-a fost marcată de confruntări cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. Pe plan cultural, Matei Basarab a ctitorit și a refăcut o seamă de lăcașuri de cult. Sfârșitul domniei a fost caracterizat de o slăbire a autorității domnești în raport cu mercenarii seimeni, care avea să ducă la Răscoala seimenilor din timpul lui Constantin Șerban.

  Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală, de închegare a unei școli artistice, fără de care “explozia” brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevarat “Mecena”,un protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe. Toate aceste însușiri ale sale, vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor ortodox al poporului român, un adevarat patron al bisericii.

  A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țara, unde l-a depășit cu mult chiar și pe Ștefan cel Mare, cât și la Muntele Athos și la sud de Dunăre, la Vidin și Sistov. Mitropolia Țării Românești beneficiază de danii de sate și imunități fiscale și de sprijinul domniei pentru refacerea bisericilor. În 1645 Matei Basarab a plătit taxele pentru întreg muntele Athos.

• 1709: Sir Godfrey Copley, 2nd Baronet FRS (/ˈkɒpli/ ; circa 1653 – 9 aprilie 1709) a fost un proprietar de pământ englez, colecționar de artă și persoană publică, Fellow al Royal Society, care a locuit la Sprotbrough House, în apropierea localității Doncaster din South Yorkshire. Godfrey Copley (2nd Baronet) a fost fiul lui Sir Godfrey Copley, 1st Baronet (1623–1677), care fusese înobilat ca baron de Regele Carol al II-lea în 1661, și a devenit succesorul titlui și proprietăților tatălui său în 1678. Începând cu 1677, a urmat cariera de a servi ca High Sheriff of Yorkshire.
  Copley a fost unul dintre marii proprietari de pământ din Nottinghamshire și South Yorkshire, deținând proprietăți funciare în Sprotbrough, Newton, Cusworth, Cadeby, Wildthorpe, Loversall, Doncaster, Bentley și Warmsworth, precum și în alte locuri. Urmând alegerea sa ca membru al Royal Society în 1691,^[3] Copley a donat în 1709 suma de £100 (o sumă importantă pentru acea vreme) Societății Regale pentru constituirea unui premiu anual pentru realizări științifice.
  Astfel Medalia Copley a fost constituită, devenind nu numai cea mai veche onoare britanică conferită oamenilor de știință, ci și cea mai veche onoare de acest fel din lume. În prezentarea sa, se afirmă că medalia se oferă „ca [un gest de] încredere [din partea]] Societății Regale din Londra pentru îmbunătățirea cunoștințelor naturale” (conform originalului din engleză, "in trust for the Royal Society of London for improving natural knowledge"). Copley a fost membru al parlamentului pentru districtul electoral Aldborough între 1679 și 1685, respectiv pentru districtul electoral Thirsk între 1695 și 1709. De asemenea, a avut și alte funcții, precum cele de supraveghetor al contabililor publici și supraveghetor al contabililor armatei. Copley a decedat în casa sa din Westminster în 1709 și a fost înmormântat la Sprotbrough. A fost căsătorit de două ori, prima dată cu Catherine, fiica lui John Pucell din Natribia, Montgomeryshire, (cu care a avut o fată, Catherine) și a doua oară cu Gertrude, fiica lui Sir John Carew of Anthony, Cornwall. Neavând urmași pe linie masculină, titlul de baronet a fost pierdut. Proprietățile sale au trecut prin mai multe mâini, inițial prin cele ale unui văr îndepărtat, Lionel, după care au revenit familiei, mai exact nepotului (de bunic) al lui Copley, fiului fiicei sale, Catherine.
  Catherine, fiica lui Copley, s-a căsătorit cu Joseph Moyle of Beke, Cornwall, cu care a avut un fiu Joseph Moyle, care a fost Clerk of the Signet, și-a schimbat oficial numele în Copley printr-o decizie a Parlamentului (Act of Parliament) la re-dobândirea proprietătilor din Sprotbrough, fiind ulterior înnobilat ca baron în 1778. 

  Godfrey Copley
  Date personale
  Născut	1653
  Decedat	9 aprilie 1709 (56 de ani)[1]  Westminster[*], Regatul Marii Britanii
  Părinți	Sir Godfrey Copley, 1st Bt.[*][2] Eleanor Walmesley[*][2]
  Căsătorit cu	Catherine Purcell[*]
  Copii	Catherine Copley[*][2]
  Cetățenie	Regatul Angliei
  Ocupație	politician
  Activitate
  Premii	Membru al Societății Regale[*]

• 1754: Christian von Wolff, filosof german (n. 1679)
• 1765: Marie Louise de Hesse-Kassel (7 februarie 1688 – 9 aprilie 1765) a fost fiica lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel și a soției acestuia, Maria Amalia de Courland. Prin căsătoria cu Johan Willem Friso, Prinț de Orania ea a devenit Prințesă consort de Orania, titlu deținut anterior de Maria a II-a a Angliei. La fel ca și soțul ei, ea este strămoașa tuturor actualilor monarhi din Europa. 
  Marie Louise cu cei doi copii.
  Marie Louise a fost unul dintre cei 17 copii ai lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel și ai soției acestuia, Maria Amalia de Courland. Doi dintre frații ei au fost regele Frederick I al Suediei și Wilhelm al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Kassel.
  Bunicii paterni ai Mariei Louise au fost Wilhelm al VI-lea, Landgraf de Hesse-Kassel și Hedwig Sophia de Brandenburg. Bunicii materni au fost Jacob Kettler, Duce de Courland și Louise Charlotte de Brandenburg.
  La 26 aprilie 1709, Marie Louise s-a căsătorit cu Johan Willem Friso, Prinț de Orania.^[1] El era fiul cel mare al lui Henric Casimir al II-lea, Prinț de Nassau-Dietz și al Henriëtte Amalia de Anhalt-Dessau; el moștenise titlul în 1702 de la William al III-lea, Prinț de Orania, care a murit fără să lase moștenitori. Johan Willem Friso a fost descendent atât al lui Wilhem Taciturnul cât și al lui Frederick Henric, Prinț de Orania.
  

  Marie Louise de Hesse-Kassel
  Evenimentele din spatele logodnei lor a început după ce Johan Willem a fost aproape ucis de un foc tun. Mama lui, Henriëtte Amalia, realizând cât de vulnerabil era fiul ei a început rapid să caute o mireasă potrivită pentru a asigura un moștenitor. În cele din urmă, alegerea ei s-a oprit la două prințese germane. Johan a călătorit în Hesse-Kassel și în mai puțin de o săptămână s-a logodit la 20 de ani cu Marie Louise. El nici măcar nu s-a deranjat să se întâlnească și cu cealaltă candidată. Principalul factor în această decizie a fost, probabil, că tatăl Mariei Louise era un general de încredere al foarte respectatului Duce de Marlborough.^[2] În plus, căsătoria cu o fiică a Landgrafului de Hesse-Kassel ar fi putut servit la consolidarea poziției lui Johan Willem printre celelalte case regale.^[3]
  Marie Louise nu era considerată atrăgătoare, fața ei fiind dominată de un nas mare. Avea însă farmec și saluta pe toată lumea, indiferent de rang, cu o atitudine prietenoasă și sincer preocupată de binele lor.^[4] Ei au avut doi copii înainte de moartea prematură (prin înec), la 23 de ani a lui Johan Willem; ultimul lor copil s-a născut la o lună și jumătate după moartea Prințului de Orania.
  După naștere, fiul ei a devenit imediat Prinț de Orania.^[5] Marie Louise a servit ca regentă pentru fiul ei din 1711 până când acesta a devenit major, în 1731. Regența i-a fost acordată în ciuda lipsei de experiență în treburile țării sale adoptive. Deși neexperimentată, Marie Louise a făcut față cu succes la o serie de dezastre naturale, care au inclus o serie de recolte proaste și ierni severe în perioada 1712-1716.^[6] La momentul căsătoriei ei, Marie Louise a câștigat rapid afecțiunea populației olandeze. Ea a fost cunoscută ca o femeie inteligentă și sensibilă și a fost de multe ori numită cu drag Marijke Meu.^[7][8]
  După o vizită în 1736, Marie Louise a menținut o corespondență, în "abominabila franceză", cu reformatorul religios și social Nicolaus Ludwig Zinzendorf.^[9] O femeie profund religioasă, ea a oferit sanctuar pentru protestanți persecutați care au fugit de habsburgii catolici.
  Din 1759 până la moartea ei în 1765, Marie Louise a servit ca regentă și pentru tânărul ei nepot, Willem al V-lea, Prinț de Orania, după ce regentul anterior (mama lui și nora Mariei Louise) a murit. Marie Louise a fost succedată ca regentă de ducele Louis Ernest de Brunswick-Lüneburg. 

  Marie Louise de Hesse-Kassel
  Prințesă consort de Orania
  Date personale
  Nume la naștere	germană Marie Luise
  Născută	7 februarie 1688 Kassel
  Decedată	9 aprilie 1765 (77 de ani) Leeuwarden, Olanda
  Înmormântată	Leeuwarden
  Părinți	Karl I Maria Amalia de Courland
  Frați și surori	Sophie Charlotte of Hesse-Kassel[*] George Charles of Hesse-Kassel[*] Wilhelm al VIII-lea de Hesse-Kassel Frederic I al Suediei Maximilian of Hesse-Kassel[*] Wilhelmina Charlotta of Hessen-Kassel[*]
  Căsătorită cu	Johan Willem Friso, Prinț de Orania
  Copii	Amalia, Prințesă de Baden-Durlach Wilhelm al IV-lea, Prinț de Orania
  Cetățenie	Germania Țările de Jos
  Religie	luteranism
  Ocupație	politiciană
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel (prin naștere) Casa de Orania-Nassau (prin mariaj)
  Regent

• 1796: Frederic Albert de Anhalt-Bernburg (15 august 1735 – 9 aprilie 1796), a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1765 până în 1796 el a fost prinț suveran al principatului de Anhalt-Bernburg. Frederic Albert s-a născut la Bernburg la 15 august 1735. A fost singurul fiu din cei cinci copii ai Prințului Victor Frederic de Anhalt-Bernburg cu cea de-a doua soție, Sofia Albertine Frederica, fiica Margrafului Albert Frederic de Brandenburg-Schwedt.^[2]
  Frederic Albert și-a succedat tatăl ca Prinț de Anhalt-Bernburg după moartea acestuia, în 1765, și imediat el și-a schimbat reședința de la Bernburg la Ballenstedt.^[3]
  La 22 decembrie 1785 el a confirmat intrare statului său în "Liga Prinților" (Fürstenbund).
  În 1788, sub comanda sa s-a construit un teatru clasic. A fost considerat "Părintele Țării" de către cetățenii principatului, în primul rând datorită muncii bune pe care a făcut-o; una dintre reformele sale a fost să acorde femeilor influență legală asupra moștenirilor. Frederic Albert a fost fondatorul Anhaltische Mineraliensammlung.
  A murit la Ballenstedt la 9 aprilie 1796, la vârsta de 60 de ani. Nu este clar dacă a murit ca urmare a unui accident de vânătoare sau s-a sinucis. 
  Louise Albertine of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön
  La Augustenburg, la 4 iunie 1763 Frederic Albert s-a căsătorit cu Louise Albertine (n. 21 iulie 1748, Plön - d. 2 martie 1769, Ballenstedt), fiica lui Frederick Carl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön și prințesă a Danemarcei prin naștere ca descendentă a liniei masculine din regele Christian al III-lea. Ai au avut doi copii:
  1. Alexius Frederick Christian, Prinț și din 1807 Duce de Anhalt-Bernburg (n. Ballenstedt, 12 iunie 1767 - d. Ballenstedt, 24 martie 1834).
  2. Pauline Christine Wilhelmine (n. Ballenstedt, 23 februarie 1769 - d. Detmold, 29 decembrie 1820), căsătorită la 2 ianuarie 1796 cu Leopold I, Prinț de Lippe-Detmold.
  Frederic Albert a avut o fiică nelegitimă:
  1. Auguste von Gröna (d. 8 aprilie 1841), căsătorită cu Hans August baron von Bissing (d. 8 aprilie 1841).  

     Frederic Albert
     Prinț de Anhalt-Bernburg
     Prinț de Anhalt-Bernburg
     Domnie	18 mai 1765–9 aprilie 1796
     Predecesor	Victor Frederic
     Succesor	Alexius Frederic Christian
     Căsătorit(ă)	Prințesa Louise Albertine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön
     Urmași Alexius Frederic Christian, Duce de Anhalt-Bernburg Pauline, Prințesă de Lippe-Detmold
     Nume complet germană Friedrich Albrecht
     Familie nobilă	Casa de Ascania
     Tată	Victor Frederic, Prinț de Anhalt-Bernburg
     Mamă	Albertine de Brandenburg-Schwedt
     Naștere	15 august 1735 Bernburg, Anhalt, Sfântul Imperiu Roman
     Deces	9 aprilie 1796 (60 de ani) Ballenstedt, Anhalt, Sfântul Imperiu Roman

• 1806: Willem al V-lea, Prinț de Orania-Nassau (Willem Batavus; n. 8 martie 1748, Haga, Provinciile Unite – d. 9 aprilie 1806, Braunschweig, Brunswick-Wolfenbüttel[*]) a fost ultimul stadtholder al Republicii Olandeze și între 1795 și 1806 a condus guvernul Republicii Olandeze în exil la Londra. A fost succedat de fiul său Willem I. S-a născut în 1748 și a fost singurul fiu al lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania care cu un an înainte a fost restaurat ca stadtholder în Provinciile Unite. El avea numai 3 ani când tatăl său a murit în 1751, și a început o lungă regență. Regenții lui au fost:
  • Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania, mama lui, din 1751 până la decesul ei în 1759;
  • Marie Louise de Hesse-Kassel, bunica lui, din 1759 până la decesul ei în 1765;
  • Ducele Louis Ernest de Brunswick-Lüneburg, din 1759 până în 1766; a devenit consilier privat până în octombrie 1784;
  • Prințesa Carolina, sora lui (care la acel moment era o adultă de 22 de ani, în timp ce el era un minor de 17 ani), din 1765 până la majoratul lui Willem în in 1766.  
    Stadtholder Willem, Prinț de Orania-Nassau
    Willem al V-lea și-a asumat poziția de Stadtholder (șef executiv) și general căpitan al armatei statelor olandeze în 1766. La 4 octombrie 1767, la Berlin, Prințul Willem s-a căsătorit cu Prințesa Wilhelmina a Prusiei, fiica Prințului Augustus Wilhelm al Prusiei, nepoata lui Frederic cel Mare și verișoara regelui George al III-lea al Marii Britanii.
    Poziția olandezilor în timpul războiului de independență american a fost una de neutralitate. Willem al V-lea, lider al fracțiunii pro-britanice în cadrul guvernului, a blocat încercările de pro-independență, și mai târziu pro-franceze, elemente pentru a trage guvernul în război. Totuși, olandezii au încercat să adere la Liga rusă care în 1780 a intrat în al patrulea război anglo-olandez.
    Provinciile Unite au recunoscut Statele Unite în februarie 1782, după multe dezbateri politice și presiune din partea diplomaților americani și francezi. După patru ani de război, olandezii au fost învinși și țara sărăcită. Fire slabă, Willem al V-lea a lăsat afacerile politice în seama ducelui de Brunswick, lucru care a provocat o opoziție vehementă a partidului patriotic. O bandă de tineri revoluționari numită "Patrioți" a provocat autoritatea lui Willem al V-lea de Orania-Nassau. În 1785 Willem a părăsit Haga și a mutat curtea la Gelderland; activarea într-un centru non-politic a fost singura măsură luată de Stadtholder. El a respectat dorința influentei sale soții Wilhelmina, lucru care nu a îmbunătățit situația.
    Willem al V-lea de Orania-Nassau și soția sa au încercat să se întoarcă la Haga dar au fost opriți de "Patrioți" care lea-au sugerat să se întoarcă la Gelderland. La îndemnul Stadtholderului, cumnatul său, Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a ordonat în 1787 ca o parte din armata sa să intre în Țările de Jos pentru a învinge "Patrioții"; aceștia s-au refugiat în nordul Franței în zona Saint-Omer, unde se vorbea olandeză. Până la răsturnarea lui ei au fost sprijiniți de regele Ludovic al XVI-lea al Franței.
    Anul 1795 a fost un an dezastruos pentru Provinciile Unite. Sprijiniți de armata franceză, "Patrioții" au revenit în Țările de Jos, lucru care a provocat exilul lui Willem al V-lea și a familiei sale în Anglia, unde a dat instrucțiuni administratorilor săi de a ceda teritoriile de peste mări, inclusiv Java, Malacca și Insulele Moluce Angliei, pentru a nu cădea în mâinile francezilor. El a plecat în exil împreună cu familia sa în ducatul de Brunswick.
    În 1801 a primit ca despăgubiri ținuturile de mănăstiri de la Fulda și Corvey în Germania, pe care le-a lăsat moștenire fiului său în 1802. Fiul său Willem al VI-lea de Orania a revenit în Țările de Jos în 1813 și a devenit rege sub numele de Willem I al Țărilor de Jos.  

    Willem al V-lea
    Willem al V-lea în 1801
    Date personale
    Nume la naștere	Willem Batavus
    Născut	8 martie 1748 Haga
    Decedat	9 aprilie 1806 (58 de ani) Brunswick
    Înmormântat	Nieuwe Kerk
    Părinți	Willem al IV-lea, Prinț de Orania Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania
    Frați și surori	Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau
    Căsătorit cu	Wilhelmina a Prusiei
    Copii	Frederika, Prințesă de Brunswick Willem I al Țărilor de Jos Prințul Willem
    Cetățenie	Țările de Jos
    Religie	Calvinism[*]
    Ocupație	politician colecționar de artă[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Principatul Orange[*]
    Familie nobiliară	Casa de Orania
    Prinț de Orania
    Domnie	22 octombrie 1751 – 9 aprilie 1806
    Predecesor	Willem IV
    Succesor	Willem VI

• 1858: Joseph Karl Stieler, pictor german, pictor de curte al regilor bavarezi (n. 1781)
• 1871: Heinrich Theodor Rötscher (1803 – 9 aprilie, 1871) a fost un teoretician și critic de teatru de origine germană.
  Rötscher s-a născut în Mittenwalde, și a studiat filologia și filozofia la Universitatea din Berlin. Din 1828 a fost profesor de gimnaziu în Bromber (actualul Bydgoszcz, Polonia). În 1842 s-a mutat înapoi în Berlin și s-a dedicat scrierii și teoretizării teatrului.
• 1874: Prințesa Maria, singurul copil al Regelui Carol I al României și al Reginei Elisabeta (n. 1870)
• 1882: Dante Gabriel Rossetti, poet englez (n. 1828)
• 1889: Michel Eugène Chevreul, chimist francez (n. 1786)
• 1909: Jean François Paschal Grousset (n. 7 aprilie 1844, Corte, Franța – d. 9 aprilie 1909, Paris, Franța) a fost un politician francez, jurnalist, traducător și scriitor de literatură științifico-fantastică. Grousset a publicat sub pseudonimele André Laurie, Philippe Daryl, Tiburce Moray și Léopold Virey.
  Manuscrisul romanului Steaua Sudului de Jules Verne a fost scris inițial de Paschal Grousset. Ca Paschal Grousset:
  • 1869: Le Rêve d'un Irréconciliable
  Ca André Laurie:
  • 1879: Les Cinq Cent Millions de la Begum, scrisă împreună cu Jules Verne
  • 1884: L'Étoile du Sud, scrisă împreună cu Jules Verne
  • 1884: L'Héritier de Robinson
  • 1885: L'Épave du „Cynthia”, scrisă împreună cu Jules Verne
  • 1887: Les Exilés de la Terre — Selene-Company Limited
  • 1888: De New York à Brest en Sept Heures
  • 1888: Le Capitaine Trafalgar
  • 1890: Le Secret du Mage
  • 1891: Axel Eberson
  • 1894: Le Rubis du Grand Lama
  • 1895: Un Roman dans la Planète Mars
  • 1895: Atlantis
  • 1903: Le Géant de l'Azur
  • 1903: Le Filon de Gérard
  • 1903: L'Oncle de Chicago
  • 1904: Le Tour du Globe d'un Bachelier
  • 1905: Le Maître de l'Abîme
  • 1907: Spiridon le Muet  

    Paschal Grousset
    Paschal Grousset
    Date personale
    Nume la naștere	Jean-François Paschal Grousset
    Născut	7 aprilie 1844[1][2][3][4][5][6][4]  Corte, Franța
    Decedat	9 aprilie 1909 (65 de ani)[1][2][3][4][5][6][4]  Paris, Franța
    Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
    Cetățenie	Franța
    Ocupație	jurnalist politician traducător scriitor de literatură științifico-fantastică[*] communard[*] scriitor
    Deputat al Franței
    În funcție 3 septembrie 1893 – 9 aprilie 1909
    Circumscripția	Seine
    Alma mater	Lycée Charlemagne[*]

• 1914: Antonina De Gerando, educatoare franceză stabilită la Cluj (n. 1845)
• 1914: Împărăteasa Shōken (昭憲皇后 Shōken kōgō^?, 9 mai 1849 – 9 aprilie 1914), a fost împărăteasa consort a împăratului Meiji al Japoniei. 
  Împărăteasa consort Haruko în 1872
  Născută Ichijō Masako (一条勝子^?), ea a fost a treia fiică a lui Ichijō Tadaka, fost Sadaijin și șef al familiei Ichijō a clanului Fujiwara. Mama ei a fost fiică a Prințului Fushimi Kuniie.
  S-a logodit cu împăratul Meiji la 2 septembrie 1867 și a adoptat numele de Haruko (美子^?), care a fost destinat să reflecte frumusețea senină și dimensiunea minionă. Nunta a fost celebrată oficial la 11 ianuarie 1869.^[1]
  A fost prima împărăteasă consort care a primit titlurile nyōgō și kōgō (literal soția împăratului) în câteva sute de ani.
  Deși ea a fost prima împărăteasă japoneză care a jucat un rol public, curând a devenit clar că nu putea avea copii. Împăratul Meiji a avut 15 copii cu cinci concubine oficiale. Haruko l-a adoptat pe Yoshihito, fiul cel mare al soțului ei cu o concubină. Yoshihito a devenit moștenitorul oficial al tronului iar la moartea împăratului Meiji i-a succedat sub numele de împăratul Taishō. 

  Shōken 昭憲皇后
  Date personale
  Născută	9 mai 1849 Kyoto, Japonia
  Decedată	9 aprilie 1914 (64 de ani) Numazu, Shizuoka, Japonia
  Părinți	Ichijō Tadaka[*]
  Frați și surori	Ichijō Saneyoshi[*]
  Căsătorită cu	Împăratul Meiji
  Cetățenie	Shogunatul Tokugawa  Imperiul Japonez  Japonia
  Religie	Șintoism
  Ocupație	empress consort[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Linia de succesiune la tronul Japoniei
  Împărăteasă a Japoniei
  Domnie	11 ianuarie 1869 – 30 iulie 1912

• 1930: Mihail Șandru, în germană Michael S(ch)andru von Kismiháldya, (n. 10 martie 1852, com. Mehadica, județul Caraș-Severin; d. 9 aprilie 1930, Viena) a fost un general de origine română în Armata Comună a Austro-Ungariei, comandant al brigăzii nr, 31, care a avansat până la gradul Feldmarschalleutnant. În anul 1882 Mihail a desăvârșit studiile sale militare la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt. După acea a fost preluat ca locotenent în regimentul de infanterie Erzherzog [Arhiducele] Ludwig Viktor nr. 65, unde în 1887, a avut gradul de căpitan de clasa a 2-a.^[1]
  În ziua de 1 mai 1895, fiind căpitan de prima clasă în același regiment, purtător al Medaliei de Merit Militar Signum Laudis la banda roșie,^[2] a fost promovat în afară de tur la rangul de maior și transferat la regimentul Erzherzog Joseph nr. 37. La 2 iulie a fost trimis cu batalionul nr. 2 la Orosháza, unde izbucnise o revoltă de natură socialistă-agrară, și după suprimarea ei în numai patru zile, a putut să se reîntoarcă la baza militară în Oradea.^[3]
  În anul 1902 a devenit colonel și comandant al regimentului Alexander I. Kaiser von Russland nr. 2 la Sibiu.^[4] A fost decorat în 1905 cu Ordinul Habsburgic al Coroanei de fier de clasa a 3-a.^[5]
  Șandru a fost numit general de brigadă cu rang de la 14 mai 1907 și comandant al brigăzii nr. 31 în cadrul diviziei de trupe nr. 16 la Brașov, apoi decorat la 1 august al anului cu medalia jubiliară Carol I și la 2 noiembrie cu Ordinul împărătesc rusesc Sf. Stanislav de clasa a 2-a cu stea.^[6] În sfârșit a fost numit general cu caracter de divizie (Feldmarschalleutnant) pe 1 mai 1911 și pensionat.^[7]
  În anul 1913 a mai fost onorat cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a și a fost nobilat, conform regulii ordinului, cu predicatul Cavaler de Kismiháldya.^[8]
  Trecut la pensie s-a stabilit la Viena unde a activat in cadrul Societății România Jună, iar împreună cu generalul Alexandru Lupu și Grigore Trailovici a militat activ pentru capela ortodoxă a românilor din Viena.  

  Mihail Șandru
  Generalul Mihail Șandru, cavaler de Kismiháldya
  Date personale
  Născut	10 martie 1852
  Decedat	9 aprilie 1930 (78 de ani)
  Naționalitate	Imperiul Austriac;  română
  Cetățenie	Imperiul Austriac;  România
  Studii	Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt
  Activitate
  A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
  Gradul	Feldmarschalleutnant) al Armatei Imperiale Austro-Ungare
  A comandat	regimentul Alexander I. Kaiser von Russland nr. 2 la Sibiu 1902 brigada nr. 31 în cadrul diviziei de trupe nr. 16 la Brașov 1907
  Ocupații ulterioare	a activat in cadrul Societății România Jună
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul imperial Coroana de Fier clasa II Ordinul imperial Coroana de Fier clasa III medalia de merit militar Signum Laudis la banda roșie Ordinul împărătesc rusesc Sf. Stanislav de clasa a 2-a cu stea medalia jubiliară Carol I

• 1934: Oscar Miller (n. 7 mai 1855, München - d. 9 aprilie 1934, München), din 1875 Oscar von Miller, a fost un inginer constructor german, pionier al energiei hidroelectrice, care a rămas cunoscut îndeosebi ca fondator al celui mai mare muzeu tehnico-științific din lume: "Deutsches Museum". Mai multe posturi pe care von Miller le-a deținut subliniază personalitatea și importanța prezenței sale în domeniul electro-tehnologiei. Astfel, de exemplu, von Miller a ocupat următoarele poziții,
  • Președintele Asociației Inginerilor Germani
  • Membru al delegației de pace din 1919 la Versailles în calitate de consilier tehnic
  • Autor a numeroase cărți de specialitate, care au devenit lucrări standard pentru cei implicați în problema furnizării energiei electrice în orice localitate și în special în orașe și mari aglomerări urbane.  

    Oskar von Miller
    Oskar von Miller
    Date personale
    Născut	7 mai 1855[1][2][3][4]  München, Regatul Bavariei
    Decedat	9 aprilie 1934 (78 de ani)[1][2][3][4]  München, Germania Nazistă
    Înmormântat	Winthirfriedhof[*]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
    Părinți	Ferdinand von Miller[*]
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	inginer
    Activitate
    Cauza decesului	infarct miocardic
    Alma mater	Universitatea Tehnică din München
    Organizație	AEG[*]
    Premii	honorary citizen of Munich[*] (1930) Inelul Werner von Siemens[*] (1927) Medalia Wilhelm Exner[*] (1921)

• 1945: Dietrich Bonhoeffer (n. 4 februarie 1906, Breslau, azi Wroclaw - d. 9 aprilie 1945 în lagărul de concentrare Flossenbürg) a fost un pastor evanghelic-lutheran, opozant al național-socialismului. În 1938, cuplul căsătorit Gerhard și Sabine Leibholz, sora gemene a lui Bonhoeffer, au decis să emigreze în Anglia din cauza legislației evreiești strânse. Bonhoeffer a folosit legăturile sale pentru a permite lui Leibholz să acționeze în calitate de consilier al episcopului George Bell.
  A venit despre fratele său, Hans von Dohnanyi, primul contact cu Wilhelm Canaris, Hans Oster, Karl Sack și Ludwig Beck. În acest timp, Bonhoeffer a încercat să convingă bisericile creștine din Mișcarea Ecumenică să ia măsuri împotriva pregătirilor în desfășurare pentru război ale național-socialiștilor. Din cauza acestor activități, el a ajuns să cunoască demnitarii bisericii în întreaga Europă. La 10 martie 1939, el a rupt pentru discuții u. a. cu George Bell la Londra, unde a militat din nou pentru recunoașterea Bisericii Confesiunii de către Consiliul Provizoriu al Bisericilor. În ciuda simpatiei, el nu a putut obține nimic fundamental și sa întors la mijlocul lui aprilie în Germania. La 2 iunie, a acceptat oa doua invitație în Statele Unite, dar la 20 iunie a sugerat că gazda sa, Smith-Leiper, cere să se așeze un scaun la Harlem și ca mulți alți intelectuali germani să caute exilul american Rolul în războiul care a urmat a văzut rezistență în țara de origine. Situația acută din Europa nu a permis nici o retragere din lume, ci doar o viață atât de lumească și de altădată. Această decizie, care a fost extrem de dificilă pentru Bonhoeffer însuși, a fost de cea mai mare importanță și consecințe pentru gândirea și viața sa ulterioară.
  În călătoria de întoarcere, a vizitat sora și familia sa din Londra. Aici a aflat despre uciderea pastorului Bisericii confesioniste Paul Schneider din lagărul de concentrare din Buchenwald. El a subliniat nepoților lui Marianne și Christiane că Schneider a fost primul martir al bisericii protestante în vremea național-socialismului, al cărui nume ar trebui să-și amintească bine. Bonhoeffer sa întors la Berlin pe 27 iulie, și-a reluat activitatea pe Sigurdshof în toamnă și a căutat contact cu contrainformația în cadrul Înaltului Comandament al Wehrmacht-ului sub amiralul Canaris.  

  Dietrich Bonhoeffer
  Dietrich Bonhoeffer în 1939
  Date personale
  Născut	6 februarie 1906 Breslau, Provincia Silezia, Regatul Prusiei, Imperiul German
  Decedat	9 aprilie 1945 (39 ani) Lagărul de concentrare de la Flossenbürg, Germania Nazistă 49.734958°N 12.35577°E49.734958°N 12.35577°E
  Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (spânzurare)
  Părinți	Karl Bonhoeffer[*] Paula Bonhoeffer[*]
  Frați și surori	Christine Bonhoeffer[*] Sabine Leibholz-Bonhoeffer[*] Karl Friedrich Bonhoeffer[*] Klaus Bonhoeffer[*]
  Cetățenie	Germania
  Etnie	german
  Religie	luteranism Confessing Church[*]
  Ocupație	teolog[*] filozof luptător în rezistență[*] poet
  Activitate
  Cauza decesului	spânzurare
  Educație	Staatsexamen (Universitatea din Tübingen), D.Th (Universitatea Humboldt din Berlin), P.D. (Berlin)
  Alma mater	Union Theological Seminary[*] Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Tübingen
  Organizație	Universitatea Humboldt din Berlin
  Influențat de	Reinhold Niebuhr[*]
  Premii	Civil Courage Prize[*]

• 1955: Aleksei Ivanovici Abrikosov (n. 18 ianuarie, 1875 — 9 aprilie 1955), anatomopatolog sovietic. Aleksei Ivanovici Abrikosov a fost membru al Academiei de Științe și al Academiei de Științe medicale a URSS. A descris un aspect particular de mioblastom, cunoscut în literatura mondială de specialitate sub numele de tumoarea lui Abrikosov. Erou al Muncii Socialiste (1945). op. pr. ,,Tehnica autopsiilor anatomopatologice" (1925), „Anatomie patologică specială" (1938 1947). Laureat al Premiului de stat al URSS. 

  Aleksei Ivanovici Abrikosov
  Aleksei Ivanovici Abrikosov
  Date personale
  Născut	6/18 ianuarie 1875  Moscova, Imperiul Rus
  Decedat	9 aprilie 1955 (80 de ani)[1]  Moscova, URSS
  Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
  Copii	Alexei Abrikosov
  Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
  Ocupație	patolog[*]
  Activitate
  Alma mater	Medical Faculty of Moscow University[*] I.M. Sechenov First Moscow State Medical University[*]
  Organizație	Universitatea din Moscova
  Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
  Premii	Premiul Stalin Ordinul Lenin Erou al Muncii Socialiste Ordinul Steagul Roșu al Muncii Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[*] Medal "In Commemoration of the 800th Anniversary of Moscow"[*]

• 1959: Frank Lloyd Wright, arhitect american (n. 1867)
• 1961: Alexandru Kirițescu, dramaturg și traducător român (n. 1888)
• 1971: André Cavens (n. 1 octombrie 1912 – d. 9 aprilie 1971), originar din Brussels, Uccle, a fost un regizor, producător și scenarist belgian. Cariera sa artictică a debutat în 1961 ca regizor și producător al dramei Există câte un tren pentru orice oră (Il y a un train toutes les heures). Având-o în rolul principal pe Evelyne Axell, pelicula a fost nominalizată pentru Ursul de aur la cea de-a 12-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin din 1962.
  În 1965, a regizat filmul La présence désolée. Cavens s-a reîntors la film în 1968 cu filmul dramatic Michaella pentru care a regizat și a scris scenariul .  

  André Cavens
  Date personale
  Născut	1 octombrie 1912 Brussels, Belgium
  Decedat	9 aprilie 1971 (58 de ani)
  Cetățenie	Belgia
  Ocupație	Regizor de film, producător de film, scenarist, editor
  Activitate
  Ani de activitate	1961 — 1968

• 1994: Paul Păun sau Paúl Yvenez (n. Paul Zaharia; la 5 septembrie 1915, București — d. 9 aprilie 1994, Haifa, Israel) a fost un artist și poet suprarealist român, fiind de asemenea un doctor în medicină și chirurgie. Debutează la revista Alge în 1930, cucerit fiind de Poemul invectivă al lui Geo Bogza. În 1933 e condamnat pentru pornografie în procesul intentat de Nicolae Iorga. După 1939 e prezent în grupul suprarealist român, alături de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca (care colaborase anterior cu Păun la Alge) și Dolfi Trost.
  De asemenea a scris la unu, Viața imediată, Meridian, Azi, Viața românească și Reporter și a expus desene în diverse galerii la Londra, Tel Aviv și Haifa. A brevetat așa-numitele "lovaje" și "desene infranegre" și a inventat "afumăturile" (sticle de lampă cu gaz afumate).
  El a considerat arta "o invazie pe tărâmul imaginarului", "o intervenție permanentă și himerică în misterul creației permanente". 
Poezii
• Plămânul sălbatec, Tipografia Bucovina, București, 1939 (cu două guașe de Jules Perahim)
• Diamantul conduce mâinile, în colaborare cu Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, București, 1940 (în exemplar unic)
• Marea palidă, Colecția suprarealistă, București, 1945
• La vie extérieure, 1948 (în exemplar unic)
• La rose parallèle, Haifa, 1975

Proză și eseu

• Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum și Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, 1945
• Les esprits animaux (Spiritele animale), Colecția Infra-Noir, 1947
• La conspiration du silence (Conspirația tăcerii), Colecția Infra-Noir, 1947
• L’Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1946
• Éloge de Malombra (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1947  

  Paul Păun
  Date personale
  Născut	5 septembrie 1915[1]  București, România
  Decedat	9 aprilie 1994 (78 de ani)  Haifa, Israel
  Cetățenie	România
  Ocupație	pictor traducător poet chirurg[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din București
  Partid politic	Partidul Comunist Român

• 1994: Zoltán Beke (n. 30 iulie 1911, Biserica Albă, Voivodina, Austro-Ungaria - d. 9 martie 1994, Timișoara) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).
  Și-a început cariera fotbalistică la echipa Chinezul Timișoara. În sezonul sportiv 1943-1944 a evoluat la echipa Kolozsvári VSC, azi CFR Cluj, în cupa și campionatul maghiar.
  A marcat șase goluri pentru echipa națională de fotbal a României.
• 1996: Eileen Evelyn Greer Garson (n. 29 septembrie 1904, d. 6 aprilie 1996) a fost o actriță de origine engleză foarte populară de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial. Greer Garson s-a născut Eileen Evelyn Greer Garson în Manor Park, Essex, Anglia, în 1904, singura fiică a lui George Garson (1865–1906), un funcționar in Londra de etnie scoțiană, și al soției acestuia, Nina (Nancy Sophia Greer; decedată in 1958). Actrița a studiat franceza și literatura secolului al XVIII-lea la King's College în Londra și, ulterior, la Universitatea Grenoble din Franța, intenționând să devină profesoară. În schimb, aceasta a început să lucreze într-o companie de publicitate și să apară ocazional în micile producții de acest gen. A debutat pe scenă în ianuarie 1932 la Birmingham Repertory Theatre. A apărut și la televizor, în reproducerile de jumătate de oră pe piesele lui Shakespeare produse de BBC. Astfel, aceasta a fost observată de Louis B. Mayer, care se afla la Londra în căutare de noi talente. În 1937 Greer Garson a semnat un contract cu MGM. Debutul ei pe marile ecrane a avut loc abia în 1939 cu "Adio, domnule Chips!", primind o nominalizare la Oscar, pe care a pierdut-o în favoarea lui Vivien Leigh, în rolul ei din "Pe aripile vantului". Filmul a adus-o în atenția producătorilor filmului "Mândrie și prejudecată", care a lansat-o pe plan mondial.
  Greer Garson a colaborat apoi cu Joan Crawford în "When Ladies Meet" în 1941 și în același an a devenit o senzație a box office-ului cu drama sentimentală "Blossoms in the Dust" care i-a adus prima dintre cele cinci nominalizări consecutive la Oscar pentru "Cea mai bună actriță". Aceasta a câștigat un Academy Award la aceeași categorie în 1942 pentru rolul ei din "Mrs. Miniver" (cu această ocazie a intrat în cartea recordurilor pentru cel mai lung discurs, 5 minute și 30 de secunde). Ulterior a fost nominalizată pentru "Madame Curie" (1943), "Doamna Parkington" (1944) și "The Valley of Decision" (1945). Garson a colaborat și cu Clark Gable în "Aventura" în 1945 după întoarcerea sa de la război.
  Popularitatea ei a scăzut către sfârșitul anilor '40, dar aceasta a rămas o prezență importantă până la mijlocul anilor '50. În 1951 a devenit cetățeană a Statelor Unite. După expirarea contractului ei cu MGM în 1954 a incetat să se mai implice la fel de activ. În 1960, Garson a primit a șaptea și ultima nominalizare la Oscar pentru "Sunrise at Campobello", pentru rolul lui Eleanor Roosevelt, pierzând în fața lui Elizabeth Taylor în filmul "Butterfield 8".
  Ultimul ei film, în 1967, a fost producția Disney "Milionarul excentric", deși a continuat să apară la televizor. În 1968, a narat "The Little Drummer Boy", care a apărut pe canalul ABC Family.
  La data de 6 aprilie 1996, Greer Garson moare de insuficiență cardiacă la spitalul presbiterian din Dallas, la vârsta de 91 de ani și este ingropată alături de soțul ei la cimitirul memorial Sparkman-Hillcrest din Dallas. 

  Greer Garson
  Greer Garson în That Forsyte Woman
  Date personale
  Nume la naștere	Eileen Evelyn Greer Garson
  Născută	29 septembrie 1904 Londra, Marea Britanie
  Decedată	9 aprilie 1996 (91 de ani) Dallas, Texas
  Înmormântată	Hillcrest Cemetery[*]
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Căsătorită cu	Edward Alec Abbot Snelson (1933-40) Richard Ney (1943-47) Buddy Fogelson(1949–87)
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	actriță actriță de film actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*]
  Alma mater	King's College
  Ani de activitate	1937–82
  Premii Oscar
  Cea mai bună actriță (1943) pentru D-na Miniver
  Alte premii
  Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*]

• 2010: Dario Mangiarotti (n. 18 decembrie 1915, Milano – d. 9 aprilie 2010, Lavagna, provincia Genova) a fost un scrimer italian specializat la spadă, laureat cu trei medalii olimpice – două de argint și una de aur – la Jocurile Olimpice din 1948 și cele din 1952. A fost și de șase ori campion mondial.
  Era fiul lui Giuseppe Mangiarotti și fratele lui Edoardo Mangiarotti, și ei campioni la scrimă.
• 2015: Sascha Weidner (n. 1 august 1974, Georgsmarienhütte^[1] &dnash; d. 9 aprilie 2015^[1], Norden^[2]) a fost und fotograf și artist german care a lucrat și a trăit în Belm și Berlin. Opera lui Weidner se confruntă cu crearea unei lumi a imaginii radical subiective.^[3] Fotografiile sale au fost expuse și publicate pe plan internațional. Sascha Seidner a studiat Artă și Comunicare vizuală din 1996 pană în 2004 la Școala Superioară de Arte Vizuale din Braunschweig ( Hochschule für Bildende Künste Braunschweig) unde a terminat studiile cu o diplomă de onoare.^[4] În continuarea studiilor în 2004 Sascha Weidner a fost elevul maiestrei Dörte Eißfeld la Secția de fotografie a Facultății de Artă vizuală.^[4] După terminarea studiilor, Sascha Weidner a lucrat ca artist independent în Belm și Berlin.
  Între 2010 și 2012 Sascha Weidner a fost conferențiar universitar la Secția de Fotografie Artistică la Academia de Stat de Arte vizuale din Stuttgart (Staatlichen Akademie der Bildenden Künste Stuttgart). În 2012 a tost numit membru al Academiei de fotografie germană (Deutsche Fotografische Akademie).^[5]
  Sascha Weidner a decedat subit pe data de 9 aprilie 2015 în urma unei probleme la inimă.
  Pentru lucrările sale a primit printre altele „Premiul Fundației pentru Artă fotografică 2011" al Fundației Alison & Peter Klein^[6] și în anul 2010 Premiul de debut la secția Artă media și cinematografică al Academiei de Artă (Akademie der Künste).^[7]
  Opera lui Sascha Weidner a fost prezentată în multe expoziții individuale și de grup naționale și internaționale. Sascha Weidner sa descris pe sine ca un „călător romantic în mișcare” apreciind însuși imaginile pe pare le-a creat fiind foarte subiective.^[8] Mediul fotografic a fost pentru el mijlocul artistic de exprimare folosit pentru a țese lumea reală cu propriile imagini intrinsece. Din expedițiile sale fotografice, de cele mai multe ori autobiografice, s-au născut eseuri în imagini despre probleme esențiale ale existenței umane.
  Canonul vizual al lui Sascha Weidner a izvorât din modul de viață al oamenilor tineri și povestește despre „percepțiile, dorințele și viziunile acelor generații care și-au trăit tinerețea în anii '80, '90 și 2000”.^[3] În esență, concepția lui Sascha Weidner a fost formată de o percepție arhaică și melancolică a lumii. Modelul de bază al sistemelor de sale de imagini are la bază propriile relații înnăscute despre ființă și contraste cum ar fi viața și moartea, frumusețe și efemeritate, precum și întrebări cu privire la origine, identitate și autodeterminare. În acest sens, Sascha Weidner nu s-a limitat numai la propria sa lume, ci a povestit despre viața însăși.
  În ceea ce privește metodologia și motivația lui Sascha Weidner, acestea sunt ancorate în autenticitatea și sinceritatea tradiției fotografice a unor artiști cum ar fi cum ar fi Nan Goldin, Larry Clark sau Juergen Teller. Prin înțelegerea imaginii, compoziției și sistemului de culori, lucrările lui Sascha Weidner amintesc și de ușurința din fotografiile artistei japoneze Rinko Kawauchi.  

  Sascha Weidner
  Sascha Weidner
  Date personale
  Născut	1 august 1974  Georgsmarienhütte, Germania
  Decedat	9 aprilie 2015 (40 de ani)  Norden, Germania
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	fotograf

• 2015: Constantin Drăghici (n. 19 ianuarie 1932, București – d. 9 aprilie 2015^[1]) a fost un solist vocal, compozitor și orchestrator. Încă din timpul liceului pe care îl urmează la Cluj-Napoca este remarcat de Livia Pop, profesoara sa de canto. În 1953 este angajat timp de trei ani în Ansamblul Doina al Armatei. În 1956 se întoarce în Cluj Napoca și se angajează în Corul Operei iar în 1957 intră la Conservator. Interpretează roluri în operele și operetele stagiunilor clujene. Este remarcat de Ion Dacian și vine la invitația acestuia la București. Din 1960 face parte din Ansamblul Teatrului de Stat de Operetă din București. Își continuă studiile la Conservatroul „Ciprian Porumbescu” pe care le termină în 1962. Abordează și muzică ușoară de estradă.
  În 1961 debutează la televiziune cu piesa Nu ești de vină tu de Enrico Fanciotti. Piesa va fi înregistrată pe un disc împreună cu o altă melodie intitulată Gelozia. Este o prezență constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț. În 1962 obține Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu și Henri Mălineanu. În 1967 obține premiul al III-lea la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia cu compoziția proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franța, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori.
  Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Își petrece o bună perioadă din viață în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri. În Los Angeles colaborează cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș. iar în 1990 se întoarce în țară și susține recital la Festivalul Mamaia. În perioada 1992-1995 se stabilește în Germania și apoi revine în Romînia. 

  Piese proprii

  • M-am regăsit
  • Tot pe drum
  • A căzut o frunză-n calea ta
  • N-ar trebui
  • Te rog sa ierți

  Piese compuse de Vasile Veselovschi

  • Tu
  • Luna la Mamaia
  • Dacă nu ești lângă mine

  Piese compuse de Radu Șerban

  • Spune-mi și te cred
  • Prea târziu
  • Pe litoral

  Piese compuse de Aurel Giroveanu

  • Am strâns toamnă după toamnă
  • Copacul cu frunze de aur
  • Nu știi câtă iubire

  Piese compuse de Henry Mălineanu

  • O fată mai găsești
  • Nici o dragoste nu e ca a noastră
  • Dacă n-oi iubi acum, când să iubesc?

  Altele

• Într-o zi (Edmond Deda)
• Te iubesc (Radu Zaharescu)

* 2021 - A murit DMX (n. Earl Simmons), rapper și actor american (n. 1970)

Earl Simmons (n. 18 decembrie 1970, Mount Vernon⁠, New York, SUA – d. 9 aprilie 2021, White Plains, New York, SUA) cel mai bine cunoscut după numele său de scenă DMX (de asemenea cunoscut ca Dog Man X și Dark Man X) a fost un rapper și actor american. În 1999, a lansat cel mai bine vândut album al său …And Then There Was X, care includea hit-ul „Party Up (Up in Here)”. A apărut în mai multe filme cum ar fi: Belly, Romeo Must Die, Exit Wounds, Cradle 2 the Grave și Last Hour. În 2006, el a jucat în serialul Reality TV DMX: Soul of a Man, care a fost difuzat în principal, pe rețeaua de televiziune prin cablu BET. În anul 2003, DMX a publicat o carte de memorii intitulată, E.A.R.L.: The Autobiography of DMX.

Pe 2 aprilie 2021, în jurul orelor 11 a fost dus de urgență la spital, după ce suferise un atac de cord cauzat de o supradoză. Pe 9 aprilie, rapperul a decedat, la vârsta de 50 de ani.

* 2021 - A murit Prințul Philip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a (n. 1921)

Filip, duce de Edinburgh – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prințul Filip, duce de Edinburgh (n. 10 iunie 1921, Mon Repos, Insulele Ionice, Grecia – d. 9 aprilie 2021, Castelul Windsor, Anglia, Regatul Unit) a fost membru al familiei regale britanice și soțul reginei Elisabeta a II-a.

S-a născut în Grecia, din care familia sa a fost exilată din țară când era copil. După ce a fost educat în Franța, Germania și Regatul Unit, în 1939, la vârsta de 18 ani, Filip a intrat în Marina Regală britanică. Din iulie 1939, a început să corespondeze cu prințesa Elisabeta, care avea 13 ani, și pe care o întâlnise pentru prima dată în 1934. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a slujit cu distincție în Mediterana și Pacific.

După război, regele George al VI-lea i-a acordat lui Filip permisiunea să se căsătorească cu Elisabeta. Înainte de anunțul oficial al logodnei lor în iulie 1947, el și-a abandonat titlurile grecești și daneze, a devenit un supus britanic naturalizat și a adoptat numele de familie al bunicilor materni, Mountbatten. S-a căsătorit cu Elisabeta la 20 noiembrie 1947. Chiar înainte de nuntă, i s-a acordat titlul de duce de Edinburgh, conte de Merioneth și baron Greenwich, cu calificativul Alteța Sa Regală. Filip a părăsit serviciul militar activ când soția sa a devenit regină (1952), după ce ajunsese la gradul de comandant. A primit titlul de principe în 1957.

Filip și Elisabeta au patru copii: Charles, Prinț de Wales, Prințesa Anne a Marii Britanii, Andrew, Duce de York și Edward, Conte de Wessex. Printr-un ordin britanic în consiliu emis în 1960, descendenții cuplului care nu poartă titluri regale pot folosi numele de familie Mountbatten-Windsor, care a fost folosit și de unii membri ai familiei regale care dețin titluri, precum Anne, Andrew și Edward.

Un împătimit al sportului, a ajutat la dezvoltarea probei sportive de conducere a trăsurilor. A fost patron, președinte sau membru a peste 780 de organizații și președinte al „The Duke of Edinburgh’s Award”, un program de auto-perfecționare pentru tineri cu vârste cuprinse între 14 și 24 de ani. A fost cel mai în vârstă membru de sex masculin din istoria familiei regale britanice. S-a retras din funcțiile sale regale la 2 august 2017, la 96 de ani, după ce a încheiat 22.219 misiuni solo din 1952.

Prințul Filip a decedat în data de 9 aprilie 2021, la vârsta de 99 de ani, cu două luni înainte de centenar. A fost cel mai longeviv consort regal din istoria Marii Britanii. Cauza decesului nu a fost încă dezvăluită.

SĂRBĂTORI

•   În calendarul creștin-ortodox: Sf Ap Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit și Ermis; Sf Ier Celestin, episcopul Romei
• Finlanda: ziua limbii finlandeze

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ap Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit și Ermis; 

Sf Ier Celestin, episcopul Romei

Sf Ap Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit și Ermis

Sfinţii Apostoli Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit şi Ermis sunt pomeniţi în calendarul creştin ortodox în ziua de 8 aprilie. Sfântul Irodion era din Tarsul Ciliciei şi a fost trimis la propovăduire la Roma.

Aceşti sfinţi apostoli sunt dintre cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, care "au propovăduit în lume bunavestire a lui Hristos, aducând pe cei necredincioşi la adevărata credinţă şi munciţi fiind în multe feluri de către iudei şi de elini, s-au sfârşit". ("Vieţile Sfinţilor")

Sfântul Irodion era din Tarsul Ciliciei şi a fost trimis la propovăduire la Roma. Sfântul Apostol Pavel îl pomeneşte în Epistola sa către Romani spunând: "Îmbrăţişaţi pe Irodion, cel de un neam cu mine" (16-11). Sfântul Irodion a fost episcop în Patara (astăzi Patras, Grecia).

Sfântul Apostol Agav avea darul prorociei, cum arată cartea Faptele Apostolilor, cea de-a cincea carte a Noului Testament: "Şi rămânând noi acolo mai multe zile, a coborât din Iudeea un proroc cu numele Agav" (Fapte 21, 11).

Sfântul Apostol Ruf a fost episcop în oraşul Teba din Grecia, iar Sfântul Apostol Asincrit a fost episcop în Heraclea (Pont, Asia Mică). Sfinţii Apostoli Flegon şi Ermis au fost episcopi în Maraton (Grecia), respectiv Dalmaţia.

* Sfântul Celestin a urmat papei Bonifaciu I (418-422), păstorind în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450).

Acest sfânt ierarh a trimis patriarhului Chiril al Alexandriei, prin episcopii Arcadiu şi Project, o scrisoare care a fost citită la Sinodul al III-lea Ecumenic prin care cerea înlăturarea patriarhului Nestorie, dacă nu se leapădă în 10 zile de erezie.

La trecerea sa la cele veşnice, Sfântul Celestin a fost îngropat în cimitirul Priscilla din Roma.

Sf Ier Celestin, episcopul Romei

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI

A.   PLĂCINTE

Plăcintă cu morcov

·       foi de plăcintă;

·       2 pachete margarină;

·       500 g zahăr;

·       500 g morcov ras pe răzătoarea mică;

·       7 linguri ulei;

·       1 vanilie;

·       ½ linguriţă bicarbonat stins în oţet sau lămâie

Se amestecă bine toate ingredientele şi se toarnă în tavă.

Se poate garnisi cu un strat obţinut din 100 g nuci măcinate şi 3 linguri gem.

Se dă la cuptor 20 – 25 minute.

 

B.     SALATE

Salată de fasole boabe
* 400 g fasole fiartă,
* 2-3 ridichi,
* 2 cepe verzi,
* 1 lingură de oţet pentru salate,
* 1 lingură de ulei de măsline,
* sare după gust.
Se pune fasolea într-un castron, se toacă ceapa şi ridichile şi se amestecă cu fasolea, oţetul, uleiul şi sarea.
Se poate pune şi un căţel de usturoi şi salata este gata.

 

C.    SOSURI

Sos piperat

·       3 cepe potrivite fin tocate;

·       1 kg ardei roşii şi verzi;

·       500 g roşii bine coapte;

·       5 linguri ulei;

·       Sare;

·       Piper;

·       ¼ litru apă;

·       1 lingură oţet;

·       4 căţei usturoi pisaţi

Se căleşte ceapa în ulei 5 minute.

Se adaugă şi se lasă să se călească ardeii tăiaţi în solzi lungi.

Se adaugă roşiile decojite şi tăiate mărunt, sarea, piperul, oţetul, apa şi usturoiul.

Se lasă sosul să fiarbă 20 minute.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de zarzavaturi

·       2 cartofi;

·       2 morcovi;

·       1 ţelină mică;

·       1 praz;

·       2 roşii (sau suc de roşii);

·       2 cepe;

·       1 legătură pătrunjel;

·       ½ ceaşcă ulei;

·       Sare;

·       Piper

Se curăţă, se spală şi se taie zarzavaturile mărunt.

Se fierb în apă cu ulei până se sfarmă.

Se pasează astfel încât să se obţină o cremă.

Dacă este prea consistentă crema se poate subţia cu puţină apă.

Dacă este prea subţire se poate îngroşa cu 2 linguri fulgi de porumb care se dizolvă în puţină apă rece.

 

E.     MÂNCĂRURI

Musaca de cartofi cu soia

*   1 kg de cartofi,

*  250 g de soia granule,

• 1 ceapă,
• condimente,
• pastă de roşii.  
  
  Cartofii fierţi în coajă se curăţă şi se feliază.

Soia se înmoaie în apă cu condimente.

Când se umflă, granulele se scurg, se călesc cu puţină ceapă şi se adaugă verdeaţă.

Compoziţia se pune în cratiţa unsă, tapetată cu pesmet: un rând de cartofi, un rând de soia şi pastă de roşii.

Se dă la cuptor până se rumeneşte.

 

F.     DULCIURI

Chec cu mere

·       6 mere curăţate şi tăiate felii subţiri;

·       1 ½ ceaşcă zahăr;

·       1 ceaşcă ulei;

·       3 ceşti făină;

·       1 linguriţă praf de copt;

·       1 linguriţă bicarbonat;

·       1 linguriţă sare;

·       1 linguriţă scorţişoară;

·       ½ ceaşcă nucă pisată;

·       ½ ceaşcă stafide;

·       1 vanilie;

·       Zahăr pentru pudrat

Se pun merele cu zahărul într-o cratiţă mare la foc mic până ce zahărul se topeşte. Merele nu trebuie să se coacă, doar să se înmoaie.

Se ia cratiţa de pe foc şi se adaugă pe rând o parte din făină, mirodeniile, sarea, nuca şi stafidele.

Se amestecă cu grijă şi se adaugă uleiul şi restul de făină. Compoziţia trebuie să fie groasă.

Se toarnă în tava tapetată cu ulei şi făină şi se coace la foc potrivit 45 – 50 minute.

Când se răceşte bine se pudrează cu mult zahăr.

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

MYRIAM MARBE

Sari la navigareSari la căutare

Myriam Marbé
Date personale
Născută	9 aprilie 1931[1][2][3][4]  București, România
Decedată	25 decembrie 1997 (66 de ani)[1][2][4]  București, România
Copii	Nausicaa Marbe[*]
Cetățenie	România
Ocupație	compozitoare regizoare de film muzicolog[*] pianistă critic muzical[*]
Activitate
Instrument(e)	pian
Modifică date / text

Myriam Marbé (n. 9 aprilie 1931, București – d. 25 decembrie 1997, București) a fost o compozitoare și pianistă română, considerată una dintre cele mai valoroase compozitoare internaționale de muzică contemporană^[5]. A predat compoziția și contrapunctul la clasa de compoziție de la Universitatea Națională de Muzică din București. Ca muzicolog, a publicat numeroase articole în publicații de specialitate.

Primele experiențe muzicale ale compozitoarei se leagă de spațiul casei părintești. Astfel, impulsul cultural și-a făcut încă din primii ani simțită prezența dat fiind faptul că mama, Angela Marbé, era o remarcabilă pianistă și totodată o profesoară de pian de excepție, în timp ce tatăl, savantul Max Marbé, era medic cercetător la Institutul Cantacuzino. Acestor aspecte li se alătură un alt element esențial, reprezentat de faptul că locuința familiei Marbé era situată într-o anexă din parcul Institutului, spațiu ce a favorizat adoptarea unei ținute științifice față de artă, prin prezența unor savanți și a unor artiști notabili în ambianța familiei Marbé. Printre aceștia, important de menționat sunt pictorul Dumitru Ghiață, istoricul și totodată criticul de artă George Oprescu, alături de alte personalități ale vremii ce au conturat un context oportun dezvoltării intelectuale a viitoarei artiste și au stimulat o atmosferă intelectuală de calitate.

Rememorând una dintre perioadele dragi ale copilăriei sale, Myriam Marbé descrie cadrul familial în câteva cuvinte: „La noi acasă se făcea muzică de cameră, iar, uneori, pe înserat, mama cânta la pian Dichterliebe de Schumann, în timp ce tata urmărea și murmura versurile lui Heine...”[2]

Printre numeroasele premii obținute de către compozitoare de-a lungul acestor ani, menționăm atât Premiul II (1966), cât și Premiul I (1976) în cadrul Concursului Internațional de compoziție al Asociației GEDOK-Mannheim, alături de Premiul U.C.M.R. (în anii 1971, 1974, 1980, 1982), Premiul „Bernier” al Académie des Beaux-Arts din Paris (1972) și premiul Academiei Române (1977).

În ceea ce privește orientările sale politice, un aspect esențial de menționat în contextul de față este acela că artista se încadrează în categoria compozitorilor care au refuzat să adere la Partidul Comunist. În astfel de condiții, deși numărându-se printre cei mai importanți compozitori ai vremii sale, expunerea lui Myriam Marbé în peisajul muzical a fost în mod evident limitată. Din fericire, însă, între anii 1968 și 1972, compozitoarei i-a fost permis să participe la cursurile de vară de la Darmstadt[1], un loc emblematic pentru avangarda muzicii europene din cea de-a doua jumătate a secolului trecut.

Așa cum apare descrisă și din perspectivă internațională, Myriam Marbé se situează în elita avangardei românești a secolului XX, compozitoarea lăsându-și în mod categoric amprenta asupra vieții muzicale a anilor ’60-’80[1].

Despre creația artistei, compozitorul și etnomuzicologul Corneliu Dan Georgescu afirmă că ar putea fi încadrată în tendința liric-contemplativă[2] a creației românești, lucrările sale integrând semnificații metamuzicale. Totodată, unul dintre elemetele distinctive ale stilului său componistic aduce în atenție tonul reflexiv, meditațiile în plan sonor ale compozitoarei, asupra unor teme de o mare gravitate, precum viața sau moartea.

STUDII

Deși a oscilat în primii ani de studiu între muzică și medicină, dat fiind atât contextul familial, cât și datoria morală față de tatăl ei, în a asigura o continuitate cercetărilor sale, în urma aprobării acestuia, Myriam Marbé a reușit să își îndrepte atenția doar asupra a ceea ce simțea cu adevărat să facă: să compună. În aceste condiții, tânăra a fost înscrisă la Conservator încă din perioada studiilor liceale, adică în perioada anilor ’44, ’45, după război, fiind remarcată la scurt timp de Mihail Jora, directorul instituției[3].

Un nume esențial de menționat în ceea ce privește formarea sa muzicală este Florica Musicescu, Myriam Marbé afirmând despre aceasta că a fost unul dintre profesorii față de care a avut un respect și o apreciere deosebită. Deși fiind considerată o figură de o exigență extraordinară, Florica Musicescu i-a fost îndrumător și sprijin în realizarea primelor compoziții (lucrări didactice pentru pian ce puneau probleme de poliritmie)[4]. Dânsei i se alătură și alte nume de excepție, precum Muza Ghermani-Ciomac și Silvia Căpățână.

O etapă esențială în formarea artistei Myriam Marbé a constituit-o, astfel, perioada studiilor la Conservatorul de Muzică din București, unde a beneficiat, între anii 1944 și 1954, de îndrumarea lui Mihail Jora (o personalitate a muzicii românești care nu s-a pliat pe tiparele rigide ale ideologiei regimului comunist), a lui Leon Klepper și apoi a lui Mihail Andricu. Acesta din urmă este recunoscut pentru rolul decisiv pe care l-a jucat în modelarea unei întregi generații de compozitori, definită astăzi drept ”generația de aur”, Myriam Marbé făcând parte din acest grup select. Despre el, compozitoarea a afirmat că „Dânsul ne mijlocea, de fapt, un contact cu muzica modernă, dar și cu ceea ce a creat deschiderea noastră către muzica modernă. Avea, după cum se știe, o discotecă impresionantă și la el puteam asculta, de pildă, opera completă a lui Webern”[5].

Printre mentorii pe care artista îi consideră a fi avut o influență directă asupra profilului său componistic se numără însă și maestrul George Breazul, primul contact cu acesta realizându-se pe când artista avea doar 14 ani, în cadrul examenului de admitere[6]. De asemenea, menționate printre personalitățile ce au avut un impact major asupra destinului său artistic sunt Tudor Ciortea și Theodor Rogalski, cel din urmă lăsând o amprentă definitorie asupra studentei Myriam Marbé atât ca profesor de orchestrație, cât și prin viziunea sa muzicală originală și plină de culoare.

Una dintre perioadele de o importanță majoră pentru parcursul muzical al lui Myriam Marbé a fost cea marcată de lecțiile ținute de maestrul Jora în propria lui casă, dar și acasă la unii studenți sau la alți profesori. Astfel, compozitoarea își amintește că „ne întâlneam la Aurel Stroe și citeam în grup închis cartea lui Leibowitz despre tehnica lui Schönberg, și altele. La maestrul Andricu ne întâlneam fără să ne ascundem, dar tocmai aceasta a devenit un cap de acuzare împotriva lui; a fost – ca și alți intelectuali – judecat, batjocorit, izolat, a devenit persona non grata...”[7].

ACTIVITATEA PEDAGOGICĂ

Între anii 1954 și 1988, artista și-a desfășurat activitatea muzicală ținând cursuri de compoziție în cadrul aceleiași instituții, devenind, la rândul ei, un remarcabil formator de talente. În pleiada de discipoli ai compozitoarei Myriam Marbé se înscriu nume de rezonanță ale vieții muzicale contemporane: Violeta Dinescu, Maia Ciobanu, Mihaela Stănculescu-Vosganian și Livia Teodorescu-Ciocănea[8].

Myriam Marbé s-a implicat nu doar în formarea muzicală a discipolilor săi, ea reușind să stimuleze, în ceea ce privește educația artistică a acestora, o evoluție pe toate palierele culturale, prin încurajarea vizitării muzeelor, a parcurgerii albumelor de artă și a lecturii unor titluri de referință din literatura românească și universală[9].

De altfel, anul 1988 a marcat un moment de culme în activitatea muzicală a compozitoarei Myriam Marbé, ce s-a concretizat în acordarea unei burse de creație din partea orașului Mannheim.

ACTIVITATEA MUZICOLOGICĂ

1. „Poezia argheziană și cântecul românesc”, în Muzica, Nr. 6/1960.

2. „Concerte – spectacole”, Dieter Zechlin, în Muzica, Nr. 12/1960.

3. „O primă audiție românească și Ruggiero Ricci”, în Muzica, Nr. 10/1960.

4. „Cvartetul de coarde nr. 2 de George Enescu”, în Muzica, Nr. 8/1961.

5. „Concerte – spectacole, Concert Liszt – Bartók”, în Muzica, Nr. 1/1962.

6. „Orchestra Radioteleviziunii”, în Muzica, Nr. 8/1962.

7. „Muzica de cameră: creații contemporane; recitaluri”, în Muzica, Nr. 2/1963.

8. „Orchestra simfonică a Radioteleviziunii”, în Muzica, Nr. 2/1965.

9. „Varietatea tematică și unitatea structurală în lucrări de cameră de Enescu”, în Muzica, Nr. 5/1965.

10. „Itinerar olandez”, în Muzica, Nr. 11/1969.

11. „Paul Badura – Skoda, Mircea Cristescu”, în Muzica, Nr. 10/1970.

12.: „Simfonia a VI-a Armonia de Wilhelm Berger”, în Muzica, Nr. 10/1970.

13. „Cvartetul nr. 5 de Zeno Vancea”, în Muzica, Nr. 3/1971.

14. „Muzică pentru orgă în interpretarea lui Joseph Gerstenengst, în Muzica, Nr. 2/1971.

15. „Violonistica enesciană de Mihai Rădulescu – recenzie, în Muzica, Nr. 8/1971.

16. „A propos du concept de specificité nationale concretisé dans l’art”, în  Muzica, Nr. 7/1978.

17. „În căutarea veșnicului Bach sau Formele muzicale ale barocului de Sigismund Toduță”, în Muzica, Nr. 3/1979.

18. „Sonata a III-a pentru pian de George Enescu sau sensul bucuriei în creație”, în Muzica, Nr. 7/1981.

19. „Stravinsky, sau Complexio oppositorum”, în Muzica, Nr. 11/1982.

20. „Timpul în muzică”, în Muzica, Nr. 10/1982.

21. „Săptămâna internațională de muzică Gaudeamus”, în Muzica, Nr. 12/1984.

22. „Wilhelm Georg Berger, Estetica sonatei (I)”, în Muzica, Nr. 7/1985.

23. „Wilhelm Georg Berger, Estetica sonatei (II)”, în Muzica, Nr. 8/1985.

24. „Sub semnul timpului (Pe marginea concertului ansamblului „Contemporan” – condus de Marcel Spinei)”, în Muzica, Nr. 3/1985.

25. „Schițe pentru o frescă: László Ferenc – Bartók Béla – recenzie”, în Muzica, Nr. 3/1991.

OPERA

Muzică de cameră:

Nr.	Denumire	Formație instrumentală	An
1.	Sonata pentru clarinet și pian	clarinet, pian	1961
2.	Sonata pentru flaut și violă	flaut, violă	1965
3.	Sonata pentru două viole	violă	1965
4.	Timpul inevitabil	bandă, pian	1971
5.	Concert pentru clavecin și 8 instrumente	clavecin, vioară, violă, violoncel, contrabas, flaut, clarinet, corn englez, saxofon	1978
6.	Souvenir d'un paysage inconnu	flaut, violă	1979
7.	Cvartet de coarde nr.1, Les musiques compatibles	cvartet de coarde	1981
8.	Cvartet de coarde nr. 2	cvartet de coarde	1985
9.	Trommelbass	trio de coarde și percuție	1985
10.	Des-Cântec	flaut, oboi, clarinet, corn, fagot	1986
11.	Après Nau	violoncel și orgă	1987
12.	Le Monde est une Scène	clarinet, trombon, vioară, contrabas și percuție	1987
13.	Cvartet de coarde nr.3, Lui Nau	cvartet de coarde	1988
14.	Contact	clarinet, vioară, violă, contrabas	1989
15.	E–Y–The	clarinet, 4 violoncele	1990
16.	Diapente	5 violoncele	1990
17.	Paos	violă, clarinet	1995
18.	Arc-en-ciel	bandă, flaut	1997
19.	Song of Ruth	5 violoncele	1997

Muzică simfonică:

Nr.	Denumire		An
1.	Serenada Mica muzică a soarelui		1974
2.	Trium		1978
3.		Simfonia I Ur-Ariadna	1988

Muzică sacră:

Nr.	Denumire	Formație	An
1.	STABAT Mater	12 voci, flaut, oboi, clarinet, fagot, trompetă, corn, trombon, percuție, violă, contrabas

Muzică de balet:      

Nr.	Denumire	An
1.	Nunta Zamfirei	1954

Muzică Vocală:

Nr.	Denumire	Formație	An
1.	Colind	Mélodies isolées	1950
2.	Madrigalele liricii japoneze	cor feminin	1964
3.	Ritual pentru setea pământului	7 voci, percuție și pian preparat	1968
4.	Jocus Secund	ansamblu instrumental, grup vocal și bandă	1969
5.	Vocabularul I – Cântec	soprană, clarinet, pian, clopote	1974
6.	Les oiseaux artificiels	ansamblu instrumental și recitator	1979
7.	Timpul regăsit	soprană sau tenor, bandă, 3 viole, clavecin	1982
8.	An die Musik	alto, flaut și orgă	1983
9.	An die Sonne	mezzo-soprană și saxofon	1986
10.	Farbe und Klang	mezzosopran, flaut și clavecin	1990
11.	Prețuitorul	cvartet de coarde, tenor, recitator, trombon și percuție	1990
12.	Passages dans le Vent	Mélodies isolées : voix-instruments	1994

Muzică concertantă:

Nr.	Denumire	Formație instrumentală	An
1.	Timpul Inevitabil	pian și orchestră	1971
2.	Parabola Mansardei II (La Parabole du Grenier II)	clavecin și ansamblu instrumental	1977
3.	Concert pentru violă și orchestră	violă și orchestră	1977
4.	Concert pentru viola da gamba și orchestră	viola da gamba și orchestră	1982
5.	Concert pentru Daniel Kientzky, saxofon și orchestră	saxofon și orchestră	1986

Muzică instrumentală:

Nr.	Denumire	Instrument	An
1.	Sonata pentru pian	pian	1956
2.	Sonata pentru clarinet solo, Incantatio	clarinet	1964
3.	Parabola Mansardei I (La Parabole du Grenier I)	pian	1976

Operă și muzică lirică:

Nr.	Denumire	An
1.	In Memoriam	1959
2.	Fra Angelico - Chagall – Voroneț, Requiem	1990
3.	Atmosphères	1966

Myriam Marbe (1931-1997): String quartet no. 1 (1981)

GIOVANNI ALLEVI

Giovanni Allevi
Date personale
Nume la naștere	Giovanni Allevi
Născut	9 aprilie 1969 (51 de ani) Ascoli Piceno, Marche, Italia
Cetățenie	Italia
Ocupație	Pianist și compozitor
Activitate
Origine	Ascoli Piceno, Italia
Studii	Conservatorio di Musica Giuseppe Verdi[*],  Università degli Studi di Macerata[*],  Liceo Scientifico Antonio Orsini[*][1]
Gen muzical	romantic
Instrument(e)	Pian
Ani de activitate	1997-prezent
Premii	Ordinul Național de Merit al Republicii Italiene
Prezență online
site web oficial Twitter account Identificator titlu IMDb Myspace
Modifică date / text

Giovanni Allevi (n. 9 aprilie 1969 în Ascoli Piceno) este un pianist și compozitor italian.

BIOGRAFIE

Educație

Allevi a primit diploma conservatorului atât pentru pian cât și pentru compoziție. El a graduat „com laude” în filozofie cu o teză intitulată: Vidul în fizica contemporană apoi a luat parte la Accademia Internazionale di Alto Perfezionamento din Arezzo.

În 1991 a făcut serviciu militar în armata italiană. Generalul i-a observat talentul la pian și a trecut acest talent în fișa lui Allevi, El a cântat Rhapsody in Blue de George Gershwin și Warsaw Concerto de Richard Addinsell într-una dintre deplasări. La finalul serviciului militar Allevi a prezentat un concert format exclusiv din compozițiile sale, după care a luat parte la cursuri de muzică sub îndrumarea lui Mario Corradini, care a remarcat faptul că piesele lui Allevi au forța de a evoca amintiri, imagini, emoții din trecut.

În 1996 a compus coloana sonoră pentru Femeia troiană de Euripides, cu care a câștigat premiul pentru cea mai bunpă scenă muzicală.

În 1997 a câștigat premiul pentru tineri muzicanți din San Francisco.

CARIERĂ

Întâlnirea cu Saturnino și Jovanotti

Mulțumită lui Saturnino, un basist italian, Allevi a luat hotărârea de a se muta la Milano și să înregistreze un CD cu compozițiile sale, înregistrare supervizată de Jovanotti, un rapper italian, care a luat decizia de a publica albumul lui Allevi sub titlul de 13 degete, cu Saturnino ca producător.. De asemenea el a cântat în deschiderea Campionatului mondial de natație din 2009 de la Roma.

Datorită colaborării cu Saturnino și Jovanotti, Allevi a cunoscut faima publicului larg, el deschizând după aceea câteva dintre concertele rapperului.

În 1998, din nou cu Saturnino, a compus coloana sonoră a filmului Venceremos, premiat la Sundance Film Festival, festival din Utah.

Lucrări non-pianistice

Giovanni Allevi a scris și câteva lucrări non-pinistice, majoritatea nefiind publicate. Cele mai importante sunt:

• Inno delle Marche - Lucrare orchestrală pentru regiunea italiană Marche
• Angelo Ribelle - Suită pentru orchestră string, scrisă în 5 acte. Premierea a avut loc în 2007 la Verona
• 300 Anelli - Lucrare pentru pian și orchestră scrisă în două acte (prima fără pian)). Premierea a avut loc la data de 4 august 2007
• Foglie de Beslan - Lucrare pentr pian și orchestră scrisă în memoria Masacrului de la Beslan. Premierea a avut loc la data de 29 aprilie 2005 În Palermo
• Sparpagghiò - Comedie muzicală, interpretată de 22 de instrumentiști și de un cor. Premierea a avut loc în 2001 în localitatea natală a compozitorului, iar orchestra a fost dirijată de Allevi însuși.

Conertul de la Senat

Pe data de 21 decembrie 2008, el a dirijat orchestra simfonică „I virtuosi italiani” la concertul de Crăciun de la Senat. Printre participanți se afla și Giorgio Napolitano, președintele țării, precum și alți oameni de pe prima scenă politică. Printre două piese de Giacomo Puccini, alte 5 piese de Allevi au fost interpretate. Concertul a fost transmis de postul național, stabilindu-și astfel succesul muzical național.

CRITICĂ

Concetul de la Senat a dat naștere unor polemici despre talentul lui Allevi. Violonistul Uto Ughi a criticat talentul muzicianului înetr-un articol din ziarul La Stampa. Acest a declarat că se simte ofensat ca muzician și că succesul lui Allevi este un triumf al relativismului.

Allevi a dat replica mai târziu în același ziar acuzându-l pe Ughi că apară vechea gardă, el adaugând: „Muzica mea vorbește oamenilor, dar necesită în același timp, atât tehnic cât și ritmic, virtuozitatea unui instrumentist iscusit. În muzică mereu și-a găsit cu greu locul o nouă idee muzicală, însă mai târziu aceasta a devenit regula care este urmată."

Allevi este deseori acuzat că ar fi doar un fenomen mass-media, rezultat al "strategiei de marketing", a spus Piero Maranghi, directorul unei televiziuni din Italia dedicată muzicii clasice. Marcello Filotei, jurnalist, spune că:" Allevi este stereotipul compozitorului care pare oamenilor nefamiliarizați cu concertele să pară ca un adevărat compozitor. Allevi este de asemnea criticat datorită conceptului său (el susține că muzica sa este "un proiect de viitor care stabilește regulile care vor fi urmate de succesorii săi din domeniul muzical."

Alți muzicieni îl susțin însă spunând că "mulți tineri, prin compozițiile lui Allevi, au fost încurajați să învețe pianul. Eu unul îl invidiez" a spus pianistul Nazzareno Carusi.

Pianista Loredana Brigandi este de asemenea un critic vehement al lui Allevi.

Cartea

În 2008 a publicat o carte sub forma unui jurnal care include gânduriel sale, experiențele și întâmplările până la momentul în care a devenit faimos.

CONSTANTIN DRĂGHICI

Constantin Drăghici
Date personale
Născut	19 ianuarie 1932  București, România
Decedat	9 aprilie 2015 (83 de ani)  București, România
Ocupație	compozitor
Modifică date / text

Constantin Drăghici (n. 19 ianuarie 1932, București – d. 9 aprilie 2015^[1]) a fost un solist vocal, compozitor și orchestrator.

DATE BIOGRAFICE

Încă din timpul liceului pe care îl urmează la Cluj-Napoca este remarcat de Livia Pop, profesoara sa de canto. În 1953 este angajat timp de trei ani în Ansamblul Doina al Armatei. În 1956 se întoarce în Cluj Napoca și se angajează în Corul Operei iar în 1957 intră la Conservator. Interpretează roluri în operele și opretele stagiunilor clujene. Este remarcat de Ion Dacian și vine la invitația acestuia la București. Din 1960 face parte din Ansamblul Teatrului de Stat de Operetă din București. Își continuă studiile la Conservatoul „Ciprian Porumbescu” pe care le termină în 1962. Abordează și muzică ușoară de estradă.

În 1961 debutează la televiziune cu piesa Nu ești de vină tu de Enrico Fanciotti. Piesa va fi înregistrată pe un disc împreună cu o altă melodie intitulată Gelozia. Este o prezență constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț. În 1962 obține Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu și Henri Mălineanu. În 1967 obține premiul al III-lea la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia cu compoziția proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franța, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori.

Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Își petrece o bună perioadă din viață în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri. În Los Angelescolaborează cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș. iar în 1990 se întoarce în țară și susține recital la Festivalul Mamaia. În perioada 1992-1995 se stabilește în Germania și apoi revine în Romînia.

NATIONAL

Ce viață fascinantă a avut Constantin Drăghici, singurul român care a cântat pe Broadway!

Constantin Drăghici (d. 9 aprilie 2015), o mare vedetă a muzicii românești din anii ʼ70. Când era în plină glorie, a fugit din țară, în Germania. ”În România eram sus, în Germania am fost nimic”, a povestit marele cântăreț.

Un bărbat frumos. Înalt, cu ochii mari și negri, iar când începea să cânte ți se făcea pielea de găină. Asta spun românii care l-au văzut și auzit pe Constantin Drăghici. Viața lui este mai tare ca o telenovelă.

S-a născut în București, în anul 1932. Tatăl lui era vatman, iar mama era analfabetă. În puținele interviuri date după ce s-a reîntors în țară, Constantin Drăghici a povestit cu umor cum s-a grăbit să vină pe lume cu două luni înainte, iar tatăl lui a fost beat de bucurie mai multe zile.

Costeluș, cum era alintat, a învățat mult și s-a dovedit și talentat. A studiat Conservatorul la Cluj, unde a fost remarcat și a fost invitat să

cânte la Opera din oraș.

În 1961, debutează la televiziune cu piesa „Nu ești de vină tu” de Enrico Fanciotti și devine, peste noapte, o vedetă.

Devine o prezență constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț, iar din anul următor începe să câștige la mai toate festivalurile la care participa. La cel de la Mamaia, erau doar două mari voci câștigătoare pe rând: Constantin Drăghici și Doinea Badea. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franța, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga,Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori. În Germania, în 1973, o cunoaşte pe viitoarea lui soţie, Olimpia Zaharia Drăghici, cu care se va căsători în 1983.

În 1971, a primit o ofertă de excepție: să cânte la Los Angeles, în Statele Unite.

Regimul comunist l-a împiedicat să plece. A fost momentul în care a decis să fugă din țară. A rămas în Germania unde a primit o lovitură puternică. ”În țară eram sus, în Germania eram nimic. Am început o nouă carieră, cea de compozitor, dar în Germania nu a interesat pe nimeni”, a povestit Constantin Drăghici. Salvarea lui a fost cea de-a doua profesie, în arhitectură.

A fugit din țară

Își petrece o bună perioadă din viață în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri. În Los Angeles, colaborează cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș.

În perioada 1992-1995 se stabilește în Germania, iar în 1990 se întoarce în țară și susține recital la Festivalul Mamaia. Din 2001, Constantin şi soția sa, Olimpia Drăghici, s-au restabilit în România.

S-a recăsătorit la 51 de ani, cu Olimpia Zaharia

În 1973, Constantin Drăghici locuia la Koln, în Germania. Acolo a întâlnit-o pe Olimpia, și a fugită din România.

Constantin Drăghici s-a recăsătorit la 51 de ani, cu Olimpia

”În 1973, eu eram o tânără emigrantă. El era cu cineva, eu eram căsătorită cu altcineva, aproape de divorț. Știam că o să divorțez și îmi ziceam: de ce nu am și eu noroc să am un soț ca și Costică. Eram amici, iar cu timpul eu am emigrat în America, unde după câțiva ani a venit el cu acest concert pe Broadway. Ne-am reîntâlnit ca amici. Între timp, fiecare divorțase, deci eram liberi. El mi-a spus că toamna se va întoarce la New York și ne vom căsători. Eu am râs și am spus, crezând că glumește. Tu chiar vrei sa stricăm o prietenie? S-a întors Și ne-am căsătorit!”, a povestit Olimpia Drăghici.

Ce nu știați despre Constantin Drăghici

În cei peste 50 de ani de activitate muzicală, Constantin Drăghici a lansat nouă discuri de autor și a fost prezent pe 38 de alte discuri colective. Este unul din puținii artiști ale cărui discuri au fost editate și în Israel, Polonia, Rusia, Germania.

A lucrat în arhitectură timp de 5 ani la New York și 9 ani în Germania.

S-a întors definitiv în țară în 2001, după 30 de ani, pentru că îi era dor de pământ și de a vorbi în limba maternă.

S-a pensionat la 65 de ani și a luat trei pensii: una din America, una din Germania și una din România. ”Când am ieșit la pensie, la 65 de ani, am primit după 22 de ani de muncă la Opereta din București o pensie de 1.800.000 de lei”, a mărturisit Constantin Drăghici.

PIESE DIN REPERTORIU

Piese proprii

• M-am regăsit
• Tot pe drum
• A căzut o frunză-n calea ta
• N-ar trebui
• Te rog sa ierți

Piese compuse de Vasile Veselovschi

• Tu
• Luna la Mamaia
• Dacă nu ești lângă mine

Piese compuse de Radu Șerban

• Spune-mi și te cred
• Prea târziu
• Pe litoral

Piese compuse de Aurel Giroveanu

• Am strâns toamnă după toamnă
• Copacul cu frunze de aur
• Nu știi câtă iubire

Piese compuse de Henry Mălineanu

• O fată mai găsești
• Nici o dragoste nu e ca a noastră
• Dacă n-oi iubi acum, când să iubesc?

Altele

• Într-o zi (Edmond Deda)
• Te iubesc (Radu Zaharescu)

DISCOGRAFIE

Compilații

• 2013, A Căzut O Frunză-n Calea Ta , DVD E005, DVD, Eurostar
• 2013, Tot Pe Drum , E 733, CD, Eurostar
• 2007, A Căzut O Frunză ... , EDC 807, CD, Electrecord

Foto Disc

• 1962, Cînta O Mandolină , ECF 46, Flexi Disc, Electrecord

Discuri single 7 inch

• 1974, Heut' Ruft Mein Herz Nur Nach Dir, COA 078, Vinil, BASF Germania
• 1970, Die Balalaika Singt, Vinil, Show'74 Records Germania
• 1968, Doina Badea Și Constantin Drăghici La Festivalurile Internaționale 1967 – Sopot • Bratislava • Split, EDC 920, Vinil, Electrecord
• 1968, Constantin Draghici Cîntă Melodii De Constantin Draghici, EDC 10.038, Vinil, Electrecord
• 1968, Merci Chérie, EDC 921, Vinil, Electrecord

• 1967, Cînta O Mandolină / Să Nu Ne Despărțim - Doina Badea, C.S. 137, Vinil, Electrecord
• 1966, Исполняет Константин Драгич, BTM 5715, Vinil, Балкантон Bulgaria
• 1966, Al IV-lea Concurs Și Festival De Muzică Ușoară Românească – Mamaia 1966, EDC 771, Vinil, Electrecord
• 1965, Festivalul De Muzică Ușoară Românească Mamaia – 1965, EDC 640, Vinil, Electrecord
• 1965, Occhi Neri I Cielo Blu, EDC 637, Vinil, Electrecord
• 1965, Al III-lea Festival De Muzică Ușoară Romanească Mamaia – August 1965, EDC 614, Vinil, Electrecord
• 1965, Al III-lea Festival De Muzică Ușoară Romanească Mamaia – August 1965, EDC 613, Vinil, Electrecord
• 1965, Al III-lea Festival De Muzică Ușoară Romanească Mamaia – August 1965, EDC 610, Vinil, Electrecord
• 1964, Il Surf, EDC 539, Vinil, Electrecord
• 1964, Nici O Dragoste Nu-i Ca A Noastră, EDC 509, Vinil, Electrecord
• 1963, Un Refren, EDC 472, Vinil, Electrecord
• 1963, Numai Azi, EDC 450, Vinil, Electrecord
• 1963, Le Nuvole E La Luna, EDC 425, Vinil, Electrecord
• 1963, Pe Litoral, EDC 374, Vinil, Electrecord
• 1963, Armonica , EDC 337, Vinil, Electrecord

Constantin Drăghici - A căzut o frunză-n calea ta

Tu

TEATRU/FILM; POEZIE (2); GÂNDURI PESTE TIMP (2)

FRANCISC MUNTEANU

Biografie

Francisc Munteanu (n. 9 aprilie 1924,^[1][2] Vețel, Hunedoara, România^[2] – d. 13 aprilie 1993,^[1] București, România^[3]) a fost un scriitor, regizor și scenarist de film român.

Artistul a decedat în anul 1993 și a fost incinerat. 

FILMOGRAFIE

Ca regizor

• Valurile Dunării (1959) - regizor secund
• Soldați fără uniformă (1960)
• Drum nou (1961) (partea „Lada cu zestre”)
• Cerul n-are gratii (1962)
• La vârsta dragostei (1963)
• La patru pași de infinit (1964)
• Dincolo de barieră (1965)
• Cerul începe la etajul III (1967)
• Tunelul (1967)
• Cîntecele mării (1971)
• Sfînta Tereza și diavolii (1972)
• Pistruiatul (1973)
• Roșcovanul (1976)
• Melodii, melodii (1978)
• Detașamentul „Concordia” (1980)
• Un petic de cer (1983)
• Zbor periculos (1984)
• Vară sentimentală (1986)
• Duminică în familie (1988)

Ca scenarist

• Valurile Dunării (1959)
• Camera albă (1964)
• La patru pași de infinit (1964)
• Dincolo de barieră (1965)
• Cerul începe la etajul III (1967)
• Tunelul (1967)
• Cîntecele mării (1971)
• Dragostea începe vineri (1972)
• Sfînta Tereza și diavolii (1972)
• Pistruiatul (1973) - serial TV
• Evadarea (1975)
• Zile fierbinți (1975)
• Roșcovanul (1976)
• Melodii, melodii (1978)
• Detașamentul „Concordia” (1980)
• Ana și hoțul (1981)
• Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - după o idee a lui Titus Popovici
• Buletin de București (1983)
• Un petic de cer (1984)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Pădurea de fagi (1987)
• Coroana de foc (1990)

OPERA LITERARĂ

• Mecanicul și alți oameni de azi (schițe), București, 1951 (în colab. cu Titus Popovici);
• Lenta, București, 1954 (ed. revăzută, 1956; trad. sârbă, București, 1955; trad. rusă, Moscova, 1958);
• În orașul de pe Mureș (roman), București, 1954 (ed. II, 1957; ed. revăzută, 1971; trad. maghiară, București, 1956; trad. germană, București, 1958);
• Ciocîrlia, București, 1955 (trad. maghiară, Budapesta, 1959);
• Scrisoarea, București, 1955;
• A venit un om (nuvele), București, 1956 (ed. II, 1972);
• Statuile nu rîd niciodată (roman), București, 1957 (ed. II, 1959; ed. III, 1962; ed. revăzută, 1971; trad. maghiară, București, 1959; trad. rusă, Moscova, 1962);
• Fericitul negustor (roman), București, 1957;
• Hotel Tristețe, București, 1957 (trad. rusă, Moscova, 1959);
• Cerul începe la etajul 3, București, 1958 (trad. germană, București, 1964);
• Nuvele, București, 1959;
• Lenta, nuvele și povestiri, București, 1961;
• Terra di Siena, București, 1962 (trad. maghiară, București, 1962; trad. rusă, Moscova, 1963);
• Prietenul meu Adam, București, 1962;
• Hotel Tristețe și alte povestiri, București, 1965;
• Reîntoarcerea (roman), București, 1967;
• Profesorul de muzică. Nuvele de ieri și de azi, București, 1968;
• Încotro? (roman), București, 1970;
• Testamentul și alte povestiri, București, 1972;
• Strada semaforului, Cluj-Napoca, 1972;
• Pistruiatul (roman), București, 1976 (ed. II, 1981; trad. maghiară, București, 1979);
• Dacă toți copacii ar fi la fel (roman), București, 1977;
• Roșcovanul (roman), București, 1979;
• Profesorul de muzică (nuvele), București, 1979;
• Hoțul (roman), București, 1980;
• Povestiri de război, București, 1980;
• Oameni, fapte, amintiri, București, 1981;
• Filiera Prahova (roman), București, 1982;
• Patru zile fierbinți (roman), București, 1983;
• Dincolo de ziduri (roman), București, 1983;
• Cocorii zboară fără busolă (roman), București, 1984;
• Oameni, fapte, amintiri (vol. II), București, 1985;
• Prințesa din Sega (roman), București, 1985;
• Barajul (roman), București, 1986;
• Sonată în re major, București, 1987;
• Scrisori din Calea Lactee (roman), București, 1989;
• Cont secret (roman), Bucuresti, Odeon, 1993;  

  Francisc Munteanu
  Date personale
  Născut	9 aprilie 1924[1][2]  Vețel, Hunedoara, România[2]
  Decedat	13 aprilie 1993 (69 de ani)[1]  București, România[3]
  Cetățenie	România
  Ocupație	regizor de film scenarist scriitor

CAMIL PETRESCU

Sari la navigareSari la căutare

Camil Petrescu
Camil Petrescu
Date personale
Născut	9/21 aprilie 1894[2]  București, România
Decedat	14 mai 1957 (63 de ani)[3][4]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu[5]
Părinți	Camil Petrescu, Ana Cheler
Cetățenie	România
Ocupație	dramaturg romancier[*] filozof poet critic de teatru[*]
Pseudonim	Raul D.
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1914-1957
Mișcare/curent literar	Realism, Modernism
Operă de debut	Femeile și fetele de azi
Opere semnificative	Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Un om între oameni, Jocul ielelor, Danton
Note
Este considerat un pionier al romanului modern.
Membru titular al Academiei Române
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Camil Petrescu (n. 9/21 aprilie 1894,^[2] București, România – d. 14 mai 1957,^[3][4] București, România) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”.^{[necesită citare]} Membru titular al Academiei Române (din 1948).

BIOGRAFIE

S-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1948 este ales membru titular al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului Un om între oameni aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul Varietăți critice (1966)^[6]: "Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care atenuează întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile literaturii noastre epice".

OPERA LITERARĂ

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de Versuri. Ideea. Ciclul morții, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:

Dar eu,

Eu am văzut idei...

(...)

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.

Concepte estetice

• Autenticitatea este esența noului în creația literară a lui Camil Petrescu, a cărui aspirație către autenticitate conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului și "momente autentice de simțire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realității prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisea: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic“.
• Substanțialitatea (substanțialismul) este concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
• Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“.
• Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici și introspectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește“.
• Narațiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar, experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi“.
• Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiași obiect, aceluiași concept, aceleiași norme morale.
• Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul care susține formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact, „ca într-un proces verbal“.

Teme și motive

• Războiul - ca experiență de viață trăită, o experiență decisivă a intelectualului, războiul ca iminență a morții este tragic și absurd.

Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

• Introspecția psihologică se regăsește în majoritatea operelor sale, prin observarea vieții interioare, prin analiză psihologică a conștiinței personajelor.

Reprezentant: Patul lui Procust

• Intelectualul - cu dramele lui de conștiință - este prezent într-un cadru de existență obiectiv-socială, dominat de setea de absolut.
• Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate "monografii ale unor idei".

Personajele

• Născute din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic („singura existență reală e aceea a conștiinței“).
• Hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei catastrofe.
• Inadaptate superior, intelectuali intransigenți într-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel „geniul neînțeles“ eminescian).
• Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilității conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate: „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.“
• Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc drame de conștiință, fiind însetați de absolut.
• Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul supraviețuitor fiind Ștefan Gheorghidiu.
• Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esența dramatică a conștiinței, a aspirației spre absolut.
• Autorul se identifică cu personajul principal (narațiunea la persoana I) și, deseori, replicile altor personaje exprimă concepția și opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul anticalofil

• Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor sondare până în zonele cele mai adânci ale subconștientului.
• Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.
• Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința selecționând aceste fapte care vor duce la opțiunea finală.
• Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenței lui individuale (afectul și intelectul sunt într-o luptă permanentă).
• Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.
• Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie“.
• Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare existențială, prin care spiritul se descoperă și se mărturisește: „Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenția și răbdarea unui covor de preț.“ (Camil Petrescu – Teze și antiteze).

Studii

• Teze și antiteze (1936), eseuri
• Modalitatea estetică a teatrului (1937), teza de doctorat
• Husserl – cu o introducere în filozofia fenomenologică, un capitol din Istoria filosofiei moderne (1938)
• Doctrina substanței 1940, editată integral postum în 1988, vol. I-II, Ed. Științifică și Enciclopedică,eseu filosofic. Filozofia lui Camil Petrescu, dezvoltată în Doctrina substanței se revendică de la Husserl și Bergson^[7]

Romane

• Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)
• Patul lui Procust (1933)
• Un om între oameni (1953 - 1957, neterminat) O caracterizare cuprinzătoare și sintetică a romancierului Camil Petrescu este formulată de G. Călinescu în Istoria literaturii române. Compendiu (1968)^[8]: "Camil Petrescu este în roman un anticalofil, partizan al dicteului automat...Bergsonian și proustian, înțelege să cultive fără stânjenire "fluxul amintirilor" și gidian, să respecte autenticul în jurnale în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii...".

Nuvele

• Turnul de fildeș (1950)
• Moartea pescărușului (1950)
• Mănușile (1950)
• Cei care plătesc cu viața (1950)
• Un episod... (1957)

Poezie

• Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)
• Un luminiș pentru Kicsikem (1925)
• Transcendentalia (1931),
• Din versurile lui Ladima (1932)

Dramaturgie

• Jocul ielelor (1918)
• Act venețian (1918-1946)
• Suflete tari (1921)
• Danton (1924-1925)
• Mioara (1926)
• Mitică Popescu (1925-1926)
• Dona Diana, comedie în gustul Renașterii în zece tablouri după Moreto (1938)
• Iată femeia pe care o iubesc (1943)
• Prof. dr. Omu vindecă de dragoste (1946)
• Bălcescu (1948)
• Caragiale în vremea lui (1955)

Despre dramaturgia lui Camil Petrescu, G. Călinescu (Op.cit., p.292) scrie: "Cea mai profundă operă [în dramaturgie] este Danton..." Despre personajul Danton, construit de Camil, G. Călinescu afirmă: "Danton e un burghez bonom, soț bun, politician ferm, fără șovăiri sentimentale, disprețuind formalismele și paperaseria, suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism...".

Însemnări

• Rapid Constantinopole – Bioram (1933), reportaje de călătorie
• Note zilnice (1975), postum, jurnal intim, editat de Mircea Zaciu.

POEZII:

Primăvara

Fusese o mocirlă de zăpadă
Pe cale de topire
Și noroi,
Care curgeau la vale în șuvoi.
Dar într-o săptămână vântul
A însănătoșit pământul.
În tranșee

Cămăși spălate s-au întins la soare,
Prin colțuri de traverse,
Pe banchete,
Zvârlite la-ntâmplare.
Lucesc metalic tuburi de cartușe,
Baionete
Și-n dezordine
Pe jos, îți stau în cale
Saci de merinde, sape și mantale.

Căci noroiul lacom s-a zbicit
Și-a devenit,
Cu urmele-ntărite de bocanci,
O panglică de galbene tipare.
E soare.
În gropile adânci,
În care nu intrăm decât pe brânci,
În gropile întunecoase, greu mirositoare
Și încă pline de noroi,


În care am bolit întreagă iamă,
N-a mai rămas nici unul dintre noi.
Ca niște bolnavi pe o terasă de spital,
Atâta cât permite șanțul.
Soldații palizi au ieșit la soare
Și fericiți ei se salută cu surâsuri:

E soare,
E peste tot o albă și fragilă sărbătoare
Timpurie,
Căci până și taluzul galben râde
Cu aere de aur bolnav de anemie.
Pe umerii-mbrăcați de dealuri
În verde crud, minor,
Pe văi care se-aleargă și se-alintă
Cu rotunjimi de valuri,
Peste pădurea totuși înnoită,
Ori cât de înnegrită,
E o ploaie delicată de lumină.
În umbră pete-ntârziate de gheață
Par țipete.
Iar printre pietre umede,
Sclipește proaspăt apa răului în vale,

Pe când pe povârnișurile goale
Au apărut poteci nebănuite
Și-atâtea lucruri noi de sub zăpadă,
Căci sub imponderabila grămadă
De raze înmuiate, întregul peisaj
Ca un convalescent lungit pe spate,
Zâmbește către soare, mulțumit.
Prizonier,
Eu mă întreb zâmbind cum aș putea să fac
Să mă lungesc puțin
Pe coasta dulce și concavă
De pare o pânză verde de hamac.
Un camarad stăruitor mă cheamă
Grăbit, nervos,
De teamă
Să nu-nceteze până vin prin șanț
Miraculoasa scenă:
La doi pași de tranșee,
Pe coasta lină,
Un soldat își coase haina ruptă
Și infinit nepăsător,
Așa cum stă grecește,
Din când în când și-ntoarce față suptă
Spre cer, spre soare
Și zâmbește
În ploaia ireală de lumină.
Ascunși în șanț, soldații îl contemplă
Înspăimântați de alba nebunie,
Râzând cu prea multe mișcări nervoase.
Și-n timp ce omul coase,
Preocupat de-acum de amănunte
Ei îl văd în fiecare clipă
Cum cade, dur plesnit în frunte.

Dar ca pe tavă,
În iarbă
La douăzeci de pași apare
Un cap bălai de neamț sfios, cu barbă
Și cu mustăți de fire de otavă.
Se uită cu ochi vii, la cel pe care cad
Atâtea raze calde
Și râde luminos,
Cu fața înflorită
Stupid de fericire:
„Die
Sorine,
Kamerad!"

Când vii la mine

Când vii, atât de rar, la mine,
Micuță frumoasă
Și neastâmpărată
Ca jocul unei albe sonatine,
Faci toate poznele prin casă.

Cu o nerușinare dumnezeiesc de goală,
Cobori din pat
Și toate le arunci distrată
Că după tine, casa
Pare devastată de răscoală.

Cu gesturi curgătoare
Și încete
Dinaintea oglinzii mari cât un perete
Îmi încerci pălăriile pe rând
Surâzând vreunui lăuntric gând.

Făcându-mi cu ochiul,
Cristalul argintiu îți dedublează frumusețea.
Ceva mai serioasă,
Dar tot atât de goală,
Îmi răscolești sertarele
Și coală după coală,
Imi cercetezi cu luare-aminte,
Dar absentă,
Manuscrisele.
Adevăru-i că privești în ele
Cât ești de mititică
Așa cum uneori citește
Câte-o pisică gravă și cu aer studios
(Tu care nu știi o vorbă românește).

Și pe urmă le arunci pe jos.

Fără frică
Îți plimbi chemarea frumuseții
Nesățios nepăsătoare,
Cum își plimbă crinul strălucirea,
Tu cu cât mai mică,
Cu atât mai învingătoare.
Și când ai obosit
Și toate-n casă au devenit mai reci,
Vii iar langă mine,
Uitând că te sculaseși să pleci.
................................

Vezi, Kicsikém mi-e greu să mai aleg
Însă cu-un dram de trudă înțeleg
Cum tu mi-ai răscolit nu numai casa,
Ci cugetul întreg.

Dar iată,
Mi-ai încălcat tot rostul într-atât,
Încât când vrei să pleci de-acum,
Te-ncurci între firele gândirii mele
Ca o pisică prinsă-n firele de lână,
Pe care le-a desfăcut imprudentă,
Jucându-se cu ele.

Și târziu, când obosești,
Rămâi,
Mi-adormi în suflet
Ca un semn închis în carte,
La locul tău,
Micuță și cuminte,
Ca un mic păcat de moarte.

Patul lui Procust

Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent răzbat cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povară,
Şi de mă apără, mă şi măsoară.

Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente,
Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?

Hrăniţi cu putrezime de asemeni,
Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt
Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine e şi se târăşte, totuşi
Împărăteşte balta, albii lotuşi.

Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt, decât cei mari, şi mai
Frumos, decât un crin în miez de Mai.

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ…
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.

CITATE:

ALEXANDRU KIRIȚESCU

Alexandru Kirițescu
Alexandru Kirițescu
Date personale
Născut	28 martie 1888
Decedat	9 aprilie 1961 (73 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist
Modifică date / text

Alexandru Kirițescu (n. 28 martie 1888, Pitești – d. 9 aprilie 1961, București) a fost un scriitor român interbelic care face parte din aceeași generație cu Victor Eftimiu și Mihail Sorbul. A fost frate cu scriitorul de spectacole de revistă Nicolae Kirițescu.

BIOGRAFIE

S-a născut pe 28 martie 1888 la Pitești în familia unui funcționar ceferist. A început școala primară la Pitești, continuând la Alexandria și terminând liceul Gh. Lazăr din București. Va urma cursurile Universității din București. După terminare obține un post de inspector pe lângă Teatrul Național din București. Debutul său în dramaturgie se produce rapid când autorul avea numai 22 de ani cu piesa Învinșii. Despre această piesă Tudor Arghezi spunea că este o ironie deoarece autorul și-a început cariera cu o piesă cu un nume de învins, apreciind piesa ca "originală, dar lipsită de originalitate". Deși nu va atinge gloria fratelui sau în materie de texte de revista Al. Kirițescu a scris multi ani pentru compania Durstoikir (Durma-Stoicovici-Kiretescu).

Scriitor multilateral, Kirițescu atacă problematica vieții sociale contemporane lui în "trilogia burgheză": Cea mai importantă piesă a sa a fost Gaițele. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a scris Dictatorul.

După 1945 a făcut parte din colectivul de lectură al Teatrului National din București. A fost o muncă plină de responsabilitate, deoarece montările ce s-au făcut au trebuit să țină cont atât de faptul că Teatrului Național din București a fost grav avariat în august 1944 în urma bombardamentelor, precum și de dorința autorităților de a monta doar operele unor anumiți autori, apreciați de regimul comunist.

Ultimii ani ai vieții a trăit în imobilul de pe strada Jean Louis Calderon (fostă Al. Sahia) la nr. 40 din București.

Alexandru Kirițescu s-a stins din viață la 9 aprilie 1961.

OPERA DRAMATICĂ

• Învinșii (1910)
• Marcel și Marcel (1923)
• Florentina (1925)
• Gaițele (1932)
• Borgia (1936), prima parte a "trilogiei Renasterii"
• Dictatorul (1945)^[1]
• Michelangelo Buonaroti

TRADUCERI

• D. Furmanov, Răzvrătirea, București, 1952 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi)
• N.V. Gogol, Jucătorii de cărți, București, 1952 (în colaborare cu Ada Petrari), Opere, IV, București, 1957 (în colaborare cu Ada Steinberg)
• A.N. Tolstoi, Ivan cel Groaznic, introducere de Horia Deleanu, București, 1952 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi)
• L.N. Tolstoi, Teatru, București, 1953 (în colaborare cu Ada Petrari și Tamara Gane), Roadele învățăturii, București, 1954 (în colaborare cu Ada Steinberg)
• Leonid Leonov, Invazia, București, 1953 (în colaborare cu Ada Steinberg)
• St. Zlobin, Stepan Razin, prefață de Eugen Schileru, București, 1954 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi)
• Kiss Laszlo, Kovacs Laszlo, Furtună în munți, București, 1954 (în colaborare)
• A.V. Suhovo-Kobîlin, Trilogie, București, 1956 (în colaborare cu Sonia Filip și Tatiana Berindei)
• G. Soria, Trufia și norul, București, 1957
• Ferenc Laszlo, Vânător de zestre, București, 1957
• Moliere, Avarul, în Moliere, Opere, IV, București, 1958

CITATE:

1. Călătoriile formează spirite.

2. Tu ești pentru mine cerul spuzit de stele.

3. Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

4. Avem și noi, marii croitori, momentele noastre de lirism.

5. Unei făpturi naive îi trebuie foarte puțin ca să-și piardă mințile.

 POEZIE 9 Aprilie

Charles Baudelaire, poet francez
Biografie
Charles-Pierre Baudelaire (ʃaʀl.pjɛʀ bodlɛʀ, n. 9 aprilie 1821, Paris – d. 31 august 1867) a fost un poet francez, a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului"). A avut o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

Charles Baudelaire a fost singurul copil din a doua căsătorie a unui înstărit, iubitor de artă și literatură, fost funcționar public Joseph-François Baudelaire (1759-1829) și soția sa cu 34 ani mai tânără, Caroline Archimbaut-Dufay (1793 - 1871), născută în Londra din mamă englezoaică.

Le général Jacques Aupick (1789-1857)

La vârsta de șase ani rămâne orfan prin moartea tatălui în vârstă de aproape 68 de ani. În plus traumatizat de recăsătorirea rapidă a mamei (1828) cu ofițerul autoritar și ambițios Jacques Aupick precum și prin mutarea din Paris la Lyon (1832) și din nou la Paris (1836), devine un băiat dificil, simțindu-se neiubit și fără rădăcini, de multe ori depresiv. Între (1832-1835) învață în Lyon, în garnizoana în care colonelul Aupick l-a trimis iar între (1836 - 1840) la Paris.

După ce avea să susțină totuși ca extern 1839 „bac“-ul, se înscrie pentru a studia dreptul, care trebuia să servească drept pregătire la cariera diplomatică dorită de părinți. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, pe atunci sediul artiștilor din Paris, ducând mai mult o viață boemă în cercurile de literați și artiști ai Parisului unde s-a îndatorat peste măsură. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.

La îndemnul mamei sale și, mai ales al tatălui vitreg, care între timp a devenit general, acceptă în iunie 1841 o călătorie cu vaporul care îl duce în India și care ar trebui să-i aducă la alte gânduri. El a mers însă numai până în insulele Mauritius și Réunion în Oceanul Indian, unde a petrecut câteva săptămâni și fiind influențat de natura tropicală, care îi va fi inspirație pentru poezii. La întoarcere, după mai bine de opt luni, ajungând la majorat (1842) va cere partea de moștenire după tată, o avere considerabilă (cca. 75.000 de franci) care-i va permite să ducă o viață de dandy parizian. Începe să iubească hainele și își petrece zilele în galeriile de artă și cafenelele din Orașul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special hașiș și opium.

Se îndrăgostește de actrița Jeanne Duval, o tânără mulatră (jeune mulâtresse), a cărei frumusețe exotică va inspira poemele din secțiunea Venus cea neagră a volumului Florile răului. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moștenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăți financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire și îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieții. Ceea ce probabil în 1845 a contribuit la o tentativă de sinucidere. Pentru a-și suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, și cronici pentru diverse jurnale. În 1846 și 1847 îi apăreau în reviste două povești: Le Jeune enchanteur, o poveste de dragoste și La Fanfarlo, o nuvela autobiografică. Drame scrise între 1843-1854, precum La Fin de Don Juan, au rămas doar la faza de proiect, tot așa ca multe schițe de proză. Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix și Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care știe să facă diferența între arta adevărată și kitsch.

Pe de altă parte consumul de hașiș, opium și alcool, precum și întreținerea lui Jeanne Duval, permanenta nevoie de bani au întărit din nou predispoziția la depresiei. 

Jeanne Duval (cca. 1820–1862)

Mormântul lui Baudelaire în Paris

În anii 1860 Baudelaire a continuat să scrie articole și eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri și teme.

În 1869 a publicat și poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziții în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradițională a versificației.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coșmaruri și temeri, iar sănătatea i s-a șubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parțială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris și îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeții timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, și Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeți celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell și Seamus Heaney i-au celebrat opera.

Volumul Flori de mucigai scris de Tudor Arghezi a fost influențat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.

Charles Baudelaire
Baudelaire cca. 1863
Date personale
Nume la naștere	Charles-Pierre Baudelaire
Născut	9 aprilie 1821 Paris, Franța
Decedat	31 august 1867 (la 46 de ani) Paris
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Cauza decesului	cauze naturale[*] (sifilis)
Părinți	Joseph-François Baudelaire[*] Caroline Aupick[*]
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Religie	catolicism
Ocupație	poet, critic de artă, eseist, traducător
Limbi	limba franceză[1]
Studii	Lycée Louis-le-Grand
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Simbolism
Specie literară	poezie și poeme în proză
Opere semnificative	Florile răului Les Paradis artificiels[*] Le Peintre de la vie moderne[*] Réflexions sur quelques-uns de mes contemporains[*] La Fanfarlo[*] Le Spleen de Paris[*]
Influențe[ascunde] Romantismul francez și german, marile școli poetice europene
A influențat pe[ascunde] toată lirica modernă a secolului XX
Note
Premii	Concours général[*]

Poezii:

Amurgul - Charles Baudelaire

Și iată vine seara, iubită de-ucigaș,
Ca un complice vine: precum un uriaș
Alcov se-nchide cerul după perdele brune.
Iar omu-acum devine, iabraș, sălbăticiune.

O seară, blândă seară, dorită de acel
Ce poate spune fără să minta: azi cu zel
Am ostenit din brațe; acum sunt mai senini
Toți cei al căror spirit e devorat de chin,
Savatul ce se simte cu capu-ngreunat
Și lucrătorul dornic să se aștearnă-n pat.
Și totuși, prin văzhuhuri, mulțimi de demoni ageri
Încep ca să se scoale, ca oamenii de-afaceri.
Și bat pe la obloane, în zbor, din când în când.
Printre lumini bătute cu furie de vânt,
Pe stradă Desfrânarea lămpașul și-l aprinde,
Ca un viespar de patimi și pofte forfotinde,
Croindu-și pretutindeni poteca ei obscură,
Întocmai ca dușmanul ce-ncearcă-o lovitură,
Și-n mâzgă, prin noroaie, ca viermii se târăște,
Iar omului i-ascunde ce hrană o nutrește.
Auzi pe ici pe acolo suflând bucătării,
Orchestre-ncep să cânte și teatre-a forfoti.
La masa verde jocul le dă acum delicii
La hoți și curviștine, care îi sunt complicii,
În vreme ce tălharii cu inimă de cremeni
Se pregătesc de lucru, și dânșii de asemeni,
Mergând să spargă-o ușă sau un safeu, în taină,
Spre-a-i cumpăra gagicii, pe bani prădați, o haină.

Pătrunde-te. o suflet, de ceasu-acesta grav
Și nu pleca urechea la sunetu-i bolnav.
Betegii-și simt durerea acum crescând deodată,
Iar noaptea, sumbra noapte, îi ia de beregată,
Ducându-i ca să doarmă în vreun mormânt comun.
Suspinul lor ticsește spitalele acum
Și prea puțini dintr-înșii vor mai sorbi vreodată
Un bol călduț de supă cu-o ființă adorată,

Iar cei mai mulți aproape că nici n-au viețuit
Și nu cunosc căldura unui cămin tihnit.


traducere Octavian Soviany

Binecuvântare - Charles Baudelaire

Când printr-o hotărâre a voilor din Slavă
Veni pe lume fiinţa psalmistului firavă,
Lăuză, -nspăimântată şi blestemându-şi ceasul,
Cu pumnii strânşi la ceruri îşi varsă tot necazul:

- “Cum nu-mi secaşi, Tu, sânii, ca să rămâie sterpi!
Şi nu-ncolţi mai bine în ei un cuib de şerpi!
Afurisită fie ispita trecătoare
Din noaptea când fui prinsă furiş de cingătoare.

Că m-ai ales din lume femeie de ruşine,
Să-i fie scârba tocmai bărbatului de mine,
Nu pot lepădătura s-o zvârl măcar în foc,
Ca un bilet de seară, ascuns, strâns glomotoc,

Aceeaşi ură, însă, cu care m-ai hulit,
Voi pune-o să-mi razbune greşela înzecit.
Spurcată buruiană, ieşită la lumină,
Îţi voi usca lăstarul bolnav, din rădăcină!”

Şi spumegându-şi fierea, şi împroşcând veninul,
Şi neputând pricepe ce-a întocmit destinul,
Ea singură aţâţă rugul nestins, de munci,
Păstrat, în Iad, pedeapsă ,uciderii de prunci.

Păzit din Cer, ca bezna de jos să nu-l mânjească,
Dezmoştenitul simte beţia îngerească,
Şi-n tot ce-i gustă limba,în tot ce-i soarbe gura,
Sfinţit e dumicatul şi sfântă băutura.

Se zbenguie cu luna,vorbindu-i şi cântând,
Însufleţit de pilda Golgotei pe pământ,
Şi Sfântul Duh,ce-i poartă tot pasul şi-l îmbie,
Că-l vede vesel, plânge, ca pasărea zglobie.

Cine-i e drag se teme de el, şi fiecare,
Jignit de liniştita-i cu sine împăcare ,
Şi căutând să-l cruţe şi să îl uite,parcă,
Răbdarea cu cruzime sălbatecă i-o-ncearcă.

Cu pâinea lui cinstită şi vinul din pahar
Amestecă cenuşe şi un scuipat murdar,
Faţărnicia-i face s-arunce tot ce-atinge.
Un ins îl dă în lături, şi altul îl împinge.

Femeia lui îl face-n răspântii de ocară:
-“Fiindcă mi se-nchină, şi-i sunt ca o comoară,
Îmi voi încinge fruntea, ca idolii , cu laur,
Căci vreau să-mi umple poala,silit,cu sălbi de aur.

Şi beată de tămâie, de smirnă şi căldură,
De saţiu, de metanii, de fum, de băutură,
Voi şti să iau şi locul, de la bărbatul meu,
Batjocorit al celui ce-i este Dumnezeu.

Şi când voi fi de glumă şi jocul meu sătulă,
În mâna mea gingaşă putere e destulă.
Voi pune-o apasată pe piept şi, cu cinci unghii,
Drept, inima-n cinci locuri, prin coaste i-o înjunghii.

Ca pe un pui de mierlă ce-ncepe să se zbată,
Voi smulge-o dinlăuntru, din piept, însângerată,
Şi ca să-i dau o cină mai bună, mai aleasă,
Voi arunca-o vie caţelului sub masă”

Spre cer, unde zăreşte un jilţ şi o minune,
Psalmistul îşi ridică smerită rugăciune,
Şi lunga scăpărare a nimbului rotund
Priveliştile lumii duşmane i le-ascund.

-“Blagoslovit fii,Doamne că este cu putinţă
Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă,
Şi că această dulce,curată doctorie
Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie.

Eu stiu că îl aşteaptă în văile senine,
În rând cu heruvimii, prea fericiţi, la tine
Pe cântăreţ o strană la veşnicul ospăţ,
Al cetelor de îngeri,şi caut să mă-nvăţ.

Ştiu că durerea este cea mai înaltă treaptă
Spre care nici ţărâna, nici omul nu se-dreaptă,
Şi ca-mpletind cununa mea nouă, tu mă legi
Să birui lumea toată şi timpurile-ntregi.

Podoabele cu pietre de preţ şi cu metale,
Lucrate-n giuvaiere de chiar mâinile tale,
Nu-s de ajuns cereştei aprinse diademe,
Strălucitoare-n timpul de peste om si vreme.

Căci numai din lumină şi rouă s-a făcut,
Din razele din vatra de zări de la-nceput,
Faţă de care ochii nesemuiţi ,ce mor,
Sunt cioburi de oglindă, în frumuseţea lor.

Vinul amanţilor - Charles Baudelaire

Ce clar e spațiul, draga mea!
Fără căpestru sau zaba.
Ne îndreptăm călări pe vin
Spre-un țărm feeric și divin

Precum doi îngeri torturați
De un neobosit nesaț
Prin diminețile-azurate
Urmăm miragii-ndepărtate

Cuprinși în legănări lejere
De un vârtej, precum un gând,
Și în deliruri paralele

Alături, soră, înotând,
Vom merge, cu aripi deschise,
În paradisul meu din vise

traducere Octavian Soviany

Imn frumuseţii - Charles Baudelaire

Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O, frumuseţe? Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul, vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru? Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine.

Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău mândru săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine lumânare
Slăvindu-te drept torţă când a-nceput să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O, Frumuseţe! Monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau Înger, drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea
Mireasmă, ritm, lucire, o! singura-mi regină!
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?

Cassian Maria Spiridon
Biografie
Cassian Maria Spiridon (n. 9 aprilie 1950, Iași) este un poet, eseist, director și editor, revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989; (Vezi: Emil Constantinescu, “Revoluția din ‘89”, Editura Minerva 2009, ISBN 978-973-21-090-9; Adam Burakowski, “Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989”, Ed. Polirom 2016, ISBN 978-973-46-6327-9; Dennis Delant, “România sub regimul comunist”, Ed. Fundației Alianța Civică, 2010, ISBN 978-973-8214-52-1).

În 2009 a fost ales președinte al USR Iași. Cassian Maria Spiridon s-a născut la data de 9 aprilie 1950 în Iași, fiind fiul Mariei Spiridon, învățătoare. A urmat studii la Liceul Teoretic, secția Reală, din Negrești-Vaslui (1965-1969) și apoi la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic din București (1969-1975).

După absolvirea facultății, a lucrat ca șef atelier mecanic la IAS Albești Botoșani (1975-1978), șef atelier montaj utilaje, întreținere și reparații mașini unelte la CUG Iași (1978-1981), cercetător științific la filiala ICPE lași (1981-1985) și apoi ca șef colectiv cercetare la CCSITUMP Iași (1985-1989).

În decembrie 1989 este arestat pentru organizarea și participarea la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989. Va fi eliberat din detenția politică în amiaza zilei de 22 decembrie 1989.

În ianuarie 1990 a fondat noua serie a revistei Timpul din Iași (care a apărut, sub conducerea sa, până la sfârșitul lui octombrie 1991) . În noiembrie 1991 a înființat Editura Timpul, pe care o conduce și în prezent. În perioada noiembrie 1991 - noiembrie 1992 lucrează ca redactor la revista Cronica din Iași, apoi la Evenimentul zilei (decembrie 1992 - decembrie 1994). Între anii 1993-1995 este redactor-colaborator la postul TV Europa Nova din Iași.

În iunie 1994 a fondat revista de cultură poetică Poezia, unde va fi redactor-șef, iar din 2000 director fondator.

În octombrie 1995 inițiază revista "Caietele de la Durău" și devine cofondator și redactor coordonator al acestei publicații.

Începând din decembrie 1995 este redactor-șef al revistei Convorbiri literare din Iași, iar din 2016 director. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societății Ziariștilor Români, al Asociației Ziariștilor Români, membru al PEN-clubului european.

- Din 1996 este membru al Consiliului USR și al Comitetului de conducere al USR Filiala Iași, din 2000 este membru al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România. Din 2009 este președinte al Uniunii Scriilorilor, Filiala Iași.

- Deține două Premii USR pentru eseu și Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru poezie.

- Premiul Internațional de Poezie Li Bai și Du Fu pe anul 2018, acordat la Festivalul de poezie Li Bai - Du Fu, Tianshui/China, septembrie 2018; Împreună cu motivarea juriului: „Declarația prezentată privind Premiul Internațional de Poezie Li Bai și Du Fu pe anul 2018":

„Cassian Maria Spiridon este un poet remarcabil, care și-a creat propriul său stil poetic, un stil unic. În ceea ce-l privește, poezia poate fi o floare care înflorește sub cer. Divinitatea, conștiința, spiritul de libertate și atitudinea de explorare reprezintă nu numai forța motrice în interiorul poeziei sale, dar și temele poetice permanente ale poeziei sale. Poemele sale sunt concise, sincere, ferme, pline de tensiune interioară, cu dialoguri profunde între suflet și trup, între om și lumea cu care rezonează. Având în vedere contribuția remarcabilă a poetului Cassian Maria Spiridon la poezia contemporană, îi conferim Premiul internațional de poezie Li Bai și Du Fu pe anul 2018. 'Comitetul de acordare a Premiului de poezie Li Bai și Du Fu, 1 septembrie 2018.' A debutat în presa literară, în anul 1970, în revistele Amfiteatru și România literară. Este câștigător al premiului de debut în volum pentru anii 1979-1980, al Editurii Junimea din Iași și apoi Laureat al Festivalului național de poezie „N. Labiș“ (1980). Are apariții în diverse antologii din țară și străinătate, fiind tradus în franceză, engleză, germană, spaniolă, suedeză, rusă, chineză, finlandeză, maghiară, polonă, cehă, slovacă, coreeană, italiană etc. Este publicat în toate revistele importante din țară. Apariții în diverse antologii din țară și străinătate.

Prezent, ca invitat, la festivaluri naționale și internaționale de poezie (Festivalul internațional de Poezie de la Medellin – Columbia, Bienala internațională de Poezie de la Liège – Belgia, Luna culturii românești de la Marsilia – Franța, Întîlnirea Poeților Lumii latine, Mexic, Festivalul Internațional de Poezie de la Havana, Cuba etc.)

Prezent cu texte la radio și televiziune (locale și naționale). Numeroase articole publicistice și eseuri în presa locală și națională.

Cărți publicate (selectiv)[modificare | modificare sursă]

• Pornind de la zero – versuri, Ed. Junimea, Iași, 1985, (fără ISBN)
• Iași, 14 decembrie 1989, Începutul Revoluției Române, Ed. Timpul – Iași, 1994 ISBN 973-96786-2-9 ((Premiul cultural „Vasile Pogor“ al Primăriei Iași).
• Zodia nopții – versuri, Ed. Cartea Românească, București, 1994, ISBN 973-23-0469-3 (Premiul revistei „Poesis“- Satu Mare, pentru cea mai bună carte a anului).
• Piatră de încercare – versuri, Ed. Junimea – Iași, 1995, ISBN 973-37-0218-8 (Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași).
• De dragoste și moarte – versuri, Ed. Helicon – Timișoara, 1996, ISBN 973-574-190-3
• Întotdeauna ploaia spală eșafodul, Ed. Axa, Botoșani, 1997, ISBN 973-9260-39-X (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași).
• Arta nostalgiei (poeme cuantice) – versuri, Ed. Cartea Românească, 1997, ISBN 973-23-0605-X (Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Dobrogea, revista „Tomis“, Constanța, Premiul pentru poezie al Salonului de carte Oradea, 1998).
• Intrarea în apocalipsă – versuri (ediție bilingvă, română și franceză), Ed. Cogito, 1997, ISBN 973-9064-73-6
• Atitudini literare (eseu), Ed. Cartea Românească, 1999, ISBN 973-0777-3 (nominalizată – Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași, 1999, Premiul special „Radu Enescu la Salonul Internațional de Carte Oradea 2000).
• Clipa zboară c-un zîmbet ironic (versuri), Ed. Dyonisos, Craiova, 1999, ISBN 973-8025-10-9 (nominalizată – Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România), (Marele premiu al Festivalului internațional de poezie de la Sighetul Marmației, 1999).
• Pornind de la zero, antologie de versuri, Ed. Cartea Românească, București, 2000, ISBN 973-23-0905-9
• Dintr-o haltă părăsită, versuri, Ed. Augusta, Timișoara, 2000, ISBN 973-8039-84-3 (Marele Premiu ASLA Oradea, 2001; nominalizat la Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 2001).
• Între două lumi, antologie de versuri în română, spaniolă, franceză, engleză, Editura Cogito, Oradea, 2001, ISBN 973-8032-22-9
• Über den Wald (Peste pădure), versuri, volum bilingv română-germană, Ed. Dionysos, Germania, 2002, (Trad. Christian W. Schenk ISBN 3-933427-07-X
• Atitudini literare, vol. II, Ed. Cartea Românească, 2002, ISBN 973-23-1408-7 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistei Antares, Premiul pentru publicistică al USR Filiala Iași).
• Ucenicia libertății, (atitudini literare III), Editura Cartea Românească, 2003, ISBN 973-23-0416-2 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu pe anul 2003).
• Nimic nu tulbură ca viața (poezii), Editura Dacia, Cluj, 2004, ISBN 973-35-1860-3 (Premiul „Mihai Ursachi” pentru poezie la Salonul de Carte al Bibliotecii „Gh. Asachi”, Iași, 2004, Premiul Fundației Culturale „Hyperion”, 2004).
• Petre Țuțea între filosofie și teologie, Ed. Cogito, Oradea, 2004, ISBN 973-8032-40-7
• Aries, (antologie de versuri), Ed. Junimea, 2004, ISBN 973-37-0137-8
• Eminescu, azi, Editura Junimea, 2005, ISBN 973-37-1007-5 (Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași).
• "Între două lumi" (antologie în română, spaniolă, franceză, germană și engleză), Iași, Editura Fundației Culturale Poezia, 2006, ISBN 973-86510-2-6
• Orizonturi duble, (Atitudini literare/IV), Ed. Cartea Românească, București, 2006, ISBN 973-23-1283-1
• Aventurile terțului, Colecția Ananda, Ed. Junimea, Iași, 2006, ISBN 973-37-1205-1
• Marea înfățișare a lui Mihai Ursachi, Ed. Princeps Edit, Iași, 2006, ISBN 973-7730-58-5
• Noduri pe linia vieții, antologie de versuri, Ed. Paralela 45, 2007, ISBN 978-973-47-0062-2
• 101 dialoguri în libertate, interviuri, Editura Ideea Europeană, 2007, ISBN 973-7691-88-1
• O săgeată îmbrăcată în roșu, Ed. Paralela 45, 2008, ISBN 978-973-47-0508-5
• Aries (ediție bilingvă română-engleză), Editura Fundației Culturale Poezia, 2008, ISBN 978-973-88139-6-0
• Aventurile terțului, Ed. II, revăzută și adăugită, Editura Curtea veche, București, 2009, ISBN 978-973-669-835-4
• Vieți controlate, Junimea, Iași, 2009, ISBN 978-973-37-1397-5 (Premiul pentru critică și eseu al Colocviului Generația 80 la maturitate, mai 2010).
• Gînduri despre poezie, Limes, Cluj, 2010, ISBN 978-973-726-486-2
• Farmecul discret al dreptei cumpăniri, Editura Eikon, Cluj, 2010, ISBN 978-973-757-379-7 (nominalizată la premiul USR pentru eseu).
• 101 dialoguri în libertate, interviuri, vol. II, Editura Ideea Europeană, 2011, ISBN 978-606-594-083-3
• Cumpăna, antologie de versuri, Tipo-Moldova Iași, 2012, ISBN 978-973-168-475-8
• Despre barbari sau Invazia omului plat, Editura Litera Internațional, București, 2011, ISBN 978-606-600-407-7 (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2011).
• "Farmecul discret al dreptei cumpăniri", TipoMoldova, Iași, 2012 (ediție revăzută), ISBN 978-973-168-963-0
• Poeme în balans, Editura Charmides, Bistrița, 2013, ISBN 978-606-8513-11-9 (nominalizată la premiul pentru poezie al USR, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române).
• Rostirea sufletului, Editura Pro Universitara, București, 2013, ISBN 978-606-647-760-4
• Petre Țuțea între filozofie și teologie Editura Doxologia, Iași, 2013, ISBN 978-606-666-113-3
• Despre barbari sau invazia omului plat, (ediție revăzută),Editura TipoMoldova, Iași, 2013, ISBN 978-606-676-261-3
• Fericirile monahului Nicolae de la Rohia, Editura Doxologia, Iași, 2014, ISBN 978-606-664-358-0
• Despre împărăția omului surogat, Ed. Tracus Arte, București, 2014 (nominalizată la premiul USR pentru critică și istorie literară, Premiul Zilelor revistei Poesis-25, 2015)
• L’Epreuve, Ed. Vinea, București-Paris, 2014, ISBN 978-973-698-393-1
• Pornind de la zero (ediție necenzurată a cărții de debut apărută în 1985), Ed. Charmides, Bistrița, 2015, ISBN 976-606-851-392-8
• Vocația și proza democrației, Ed. Institutul European, Iași, 2015, ISBN 978-606-24-0134-4*
• Cuvîntul coborît printre noi, Ed. Doxologia, Iași, 2015, ISBN 978-606-666-498-1
• Un vis al inteligenței libere, Ed. Idee Europeană, București, 2016, ISBN 978-606-594-524-1
• Cezar Ivănescu, un oaspete al Nirvanei, Ed. Junimea, Iași, 2016, ISBN 978-973-377-1980-9
• Dușmanii societății sau cînd pacienții pun stăpînire pe ospiciu, Ed. Cartea românească, Bucureși, 2017, ISBN 978-973-23-3203-0
• Alte gînduri despre poezie, Ed. Tractus Arte, București, 2017, ISBN 9786066648585
• Marea înfățișare a lui Mihai Ursachi, Ed. Junimea, Iași, 2017, ISBN 9789733720904
• Eminescu, ziarist politic, Ed. Junimea, Iași, 2018, ISBN 9789733720904
• Mit Gedanken und mit Bildern Trad. Christian W. Schenk, Dionysos, Germany Boppard 2018, ISBN 9781980240341
• Cu gândiri și cu imagini, Ed. Cartea Românească, București 2018
• Iacob Negruzzi la Convorbiri literare, Editura Junimea, Iași 2019, ISBN 9789733723073
• Metamorfozele lui Nicolae Manolescu, Editura Junimea, Iași 2019, ISBN 9789733723097
• Convorbiri literare. Povestea unei reviste, Editura Muzeului Literaturii Române București 2019, ISBN 9789731675244
• Ioana Diaconescu, Cassian Maria Spiridon, Revoluția ascunsă. 14 Decembrie 1989. Premise și declanșare, Editura Muzeului Literaturii Române București 2019, ISBN 9789731675213;
• Le Don des larmes/ Darul lacrimilor, Ediție bilingvă română/franceză, Encres de Elena Golub, Traduction de Jean Poncet, Jacques André Editeur, Lyon France, Collection La Marque D’Eau, 2019, ISBN 978-2-7570-0402-9

Poeme:

nu mai vor

nici o stea nu mai cade
nu vrea să cadă aici
pe pămînt
nu mai vrea
toate stau fixate pe boltă
în veci
ne-au uitat
ele care cîndva
coborau printre nourii
în flăcări
să ne vadă pe noi
cum privim
mînă în mînă
împreunate inimi
la trecerea lor
printre straturile dese
în care își ține planeta
oceanul albastru de cer
da
nu mai vor
ochii noștri să vadă
stingerea lor

încearcă a se naște

caii lui Helios
mînă suflete
prin văile întunecate
în goana lor
nestrunită de hățurile blînde
ce știu să le mînuie
doar înțelepții
e vremea pe potriva timpului
neîndurătoare
în malaxorul care ne cuprinde
într-o mecanică virtute
cu dinții de oțel
și fără a inimii bătaie
clipe de neîmpărtășit
de unul sau de altul
par
două glorioase nații
despărțite
de tulburatul Styx
se cere nas puternic
nări mirositoare
deschise largi
întru o bună cercetare
a geografiei ce ne-mbracă
în noapte
se ridică
pădurea de simboluri
prin care te strecori
și cauți adăpostul
în poiana
unde stăpînă este zîna
ce peste toate își așază
lumina ei neîncepută
ca de stea
ce-ncearcă a se naște
dintre aripe
cu un strigăt

norul de astre globulare

acoperit de pînza albă a florilor de in
te afli
culcat pe piatra rece
și nimeni nu se află în preajmă
ești
cu totul palid
în cenușă
sub cămașa zorilor
în destrămare
cînd noaptea se desparte
își părăsește mantia
punctată
de magica lumină
de la stele
și ziua se strecoară
călăuzită de razele
întîi piezișe
de la Soare
te afli
cuprins de rigor mortis
stai cu trupul părăsit
de sufletul cel călător
eliberat acum
din carapacea cîndva vie
se înalță fără aripi
însoțit
de îngerul necruțător
străpunge norul
de astre globulare
urmează îndrumătorul
pe fluviul de lacrimi
și-ndurare

o mînă îndrăgostită

zădărnicia
în valuri pline de nămoluri
se înalță peste piept
și inima tornadă
îi asculți bătăile pe luciul apei
în care stelele-s cenușă
adunată de o mînă
îndrăgostită
– ca nostalgia unui cerb
însingurat
între înalte
meterezele de crengi
un cerb boncăluind
cu întristare
ce se petrece prin liziera ce desparte –
seara cuprinde întinderea pădurii
oamenii și case
vine răcoarea
privirea răscolește
după clipocitul leneș
cu mici vîrtejuri
și sclipiri incerte
e doar un fiu
în risipire
prins între cîrlige de inox
puternice
cu vîrfuri ascuțite
bune de străpuns în inimi
și în creier
sînt scos din marele Ocean
din lichidul amniotic
am guler
cordonul ombilical
din carnea mamei
să mulțumim la zodii
la nouri
la sfintele icoane
îmbrăcate-n rugăciune
cu glas mare
sînt slobozit în lume

ale noastre tălpi

viața
un fluviu ce se revarsă-n cer
din cer în cer
și-n constelații
măturate
de lungi cozi de comete
un fluviu ce culege
primăveri și toamne
ierni de la poli
trupuri ce pielea își dezbracă
pînă la os
la vremea cînd
între late scînduri
află adăpost
dar pînă atunci
pahar să ridicăm
puțin ne este dat
cu ale noastre tălpi
prin ierburi să călcăm

Paul Păun sau Paúl Yvenez 

Biografie

• Paul Păun sau Paúl Yvenez (n. Paul Zaharia; la 5 septembrie 1915, București — d. 9 aprilie 1994, Haifa, Israel) a fost un artist și poet suprarealist român, fiind de asemenea un doctor în medicină și chirurgie. Debutează la revista Alge în 1930, cucerit fiind de Poemul invectivă al lui Geo Bogza. În 1933 e condamnat pentru pornografie în procesul intentat de Nicolae Iorga. După 1939 e prezent în grupul suprarealist român, alături de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca (care colaborase anterior cu Păun la Alge) și Dolfi Trost.
  De asemenea a scris la unu, Viața imediată, Meridian, Azi, Viața românească și Reporter și a expus desene în diverse galerii la Londra, Tel Aviv și Haifa. A brevetat așa-numitele "lovaje" și "desene infranegre" și a inventat "afumăturile" (sticle de lampă cu gaz afumate).
  El a considerat arta "o invazie pe tărâmul imaginarului", "o intervenție permanentă și himerică în misterul creației permanente". 
Poezii
• Plămânul sălbatec, Tipografia Bucovina, București, 1939 (cu două guașe de Jules Perahim)
• Diamantul conduce mâinile, în colaborare cu Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, București, 1940 (în exemplar unic)
• Marea palidă, Colecția suprarealistă, București, 1945
• La vie extérieure, 1948 (în exemplar unic)
• La rose parallèle, Haifa, 1975

Proză și eseu

• Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum și Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, 1945
• Les esprits animaux (Spiritele animale), Colecția Infra-Noir, 1947
• La conspiration du silence (Conspirația tăcerii), Colecția Infra-Noir, 1947
• L’Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1946
• Éloge de Malombra (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1947  

(Dar între zidurile)
poezie [ ]
din Plămânul sălbatec (1939)

Dar între zidurile înalte ale închisorii,
ca între două maluri înalte de mare,
un înotător atras de departe de-un geamăt imens
ieșea din apele tale
oraș
înecat
în adolescență.
Cu furie scutura pletele
scutura de pe piele o apă amară
și alerga
pe nisipul fierbinte
pe care aerul plutea ca flăcări incolore.
Așteptând plecarea într-o mare aventură,
cu două buze reci pe un obraz de copil
spuneam în pumni
rugăciunea de sânge a revoltei.
Spuneam în pumni
o rugăciune de sânge
și ca un mare călător căutam între stele
un braț și un deget întins,
călăuză,
prieten.

(Ieșit din apele tale)
poezie [ ]
din Plămânul sălbatec (1939)

Ieșit din apele tale, adolescență,
mai port pe piele sarea lor amară
mai port în mine un oraș înecat
pe care l-am lăsat în întuneric.

Tu, alb oraș înecat în adolescență!
Nopțile lungi cu subsuorile goale
ceața lor luminoasă
străzile tale cu miros de salcâmi
dulci, plouați, și de buruiană,
am ieșit din valuri și le-am lăsat
la fund, cu luminile stinse;
dar drumurile mele și vorbele tari
care m-au rupt și m-au adus între oameni
de la tine au pornit
de la revoltele tale incerte.
Oraș stufos
tremurător și fluid
ca frunzele-n oglinzile din ape,
ce ondulate străzile tale,
ce străzi câinești
ce lucitoare noroaie
joacă la fund, înecate cu tine!

Ca un stol amețit năvăleam pe străzi
buimac de vânt și de lumea de sticlă.
Ca două porumbițe, joase, fluturau
mâinile sburând lângă pulpe.
Mă întâlneam cu visele mele
pe jumătate goale, pe jumătate stinse și uitate,
purtam în ochi sburdalnice fantome
și le suflam în lume
și muzica din sângele meu
era muzica din spumele lor risipite.
Mângâiam aerul moale al verii
și sub palma mea
rămânea un șold de femeie
și fluturi sburau
sub sărutările mele.
Și numai ostenit ca de-o comoară
ridicând pleoapele
făceam dimineață.

O, cât de mult iubeam pleoapele grele
și diminețile din pânză de păianjen.
În firele lor se destrămau misterele
se răsuceau ulițele
se aburea orașul cu ceață
și-n tot orașul numai gârlele trăiau
numai picioarele podurilor, tulburi.
Ieșeau pe teren personagii secrete
și toți sălbatecii mei bălăceau în noroaie
și gârla alerga ciudat colorată
și vagabonzi păroși intrau
în trupurile scuturate ale copacilor
intrau
în picioarele podurilor tulburi.
Și nimeni nu era atunci atât de
mare,
nimeni nu știa
fericirea mea de Robinson Crusoe:
țineam pământul între firele genelor
și populam cu mine toată lumea.

Iar când
treceau femeile pe podul meu
cu umerii obrajilor înalți,
cu haine de mătase curgătoare,
cu umbletul lor somnoros,
cu buzele mate
cu aerul din jurul lor o nebuloasă fierbinte,
un monstru aprins și frenetic sărea
batjocoritor și solemn
ridica pălăria
și părul sălbatec râdea hohotind
până la degete
până la glezne.
Grozav le iubeam!
Cu o cavalerească cruzime,
cu o înfricoșătoare duioșie,
le vorbeam despre dragoste
ca despre o crimă de artă.

- Ce frumos, spuneam,
aș face boabe de cafea din părul tău
și le-aș râșni și le-aș bea calde!
Ce frumos, degetele tale lungi
le-aș sfâșia până la umeri
și aș flutura
cu ele, sângerânde serpentine!
Ce frumos, fesele tale ca doi copii adormiți
le-aș gâtui și le-aș svârli în gârlă.
Te iubesc, femeia mea,
te iubesc,
cum iubește asasinul carnea și cuțitul.
O,
ca un șoarece de câmp m-aș hrăni
din lanul de ovăz al pântecului tău,
ca un rătăcit prin păduri aș ronțăi
rădăcinile tale ascunse în glezne!
O, dă-mi, iubita mea,
dă-mi fruntea, umerii, buzele tale
să le împart ca proclamații incendiare!

Purtând aprinse în brațe femeile mari
ieșeam din vis într-un oraș bătrân,
uscat,
pregătit pentru incendii.
Și pentru că plămânii mei erau în flăcări
și pentru că-n mănușile vorbelor
pusesem
carne și mâini,
veneau să stingă focul
pompierii societății ultragiate
cu sprâncenele cărunte trase peste ochi
se apropiau de patul funebru al inimii mele
și
ai să spargi sare, Robinson Crusoe,
ai să-ți numeri zilele
și ai să blestemi
tinerețea asta murdară!

Poem cu Robinson Crusoe
poezie [ ]
din Ant. lit. române de avangardă (1969)

nu știu cum o să încep
dar știu că odată o să vă spun un lucru
care o să vă facă să ridicați gingiile
și să râdeți ca dulăii hămesiți
cu gura uscată.
o să vă spun un lucru de frecat pe mâini
fața voastră căzută în jos
să se întindă ca să încapă tot orașul în ochi
o să vă spun ceva cu femei care nu sunt nici neveste nici curve
despre femeile care le vedeți prin mașini
cucoanele
despre cucoane am să vă spun

nu știu cum am să încep
poate că încet ca de obicei
cu glasul ca de obicei domolit și plicticos
de exemplu poate că am să încep așa
că îmi aduc aminte de un băiat care descărca lemne dintr-o căruță
eu mergeam pe stradă cu costumul meu de robinson crusoe
și cum descărca lemne
am văzut prin pantalonii lui descusuți
o piele atârnată roșie și umedă în pantaloni
care se lovea de pulpele lui prăfuite
când arunca lemne peste căruță.

nu mi-a fost milă.
dar mi-aduc aminte și de șase haimanale
nu mai știu alt corp decât cu coaste și păr
și cu jeg
ei nu se dezbrăcau niciodată
dar de frig
când dormeau împreună într-un loc care nu pot să vi-l spun
numai de frig

câte unul își petrecea toată mâna
în căldura de sub hainele celuilalt
pălăriile le erau înfundate peste ochi
și nici nu se vedea dacă le e rușine

și a doua zi mâinile miroseau ca butoaiele de brânză.

pentru ăștia toți
și pentru alții la fel de bătuți
la fel de hămesiți și de frânți
pentru voi toți
risipiți
pe care vă întâlnesc pe unele străzi de la piață
când merg în costumul meu de robinson crusoe
o să dezbrac femeile cucoane
după ce am să le scot din mașini cu două degete
o să le dezbrac și o să le arunc chiloții în dâmbovița
ca să vedeți și voi, să vedem și noi
carnea puțin pudrată de pe corpul lor nemuncit
ce întinsă le e pielea pe pulpele lor frumos răsucite
ce albi le sunt dinții
ce udă le e limba când se zbate între mustăți ca un pește
ce cald e sub brațele și sub picioarele lor
și dacă vreți
să vă închideți fălcile sub brațele și sub picioarele lor
o să puteți
lor o să le placă
și o să puteți, pe lângă buzele lor
să vă plimbați mustățile voastre cu miros de tutun și de ploaie
să le molfăiți toate încheieturile
să le urzicați cu obrajii și cu părul
n-au să țipe oițele
și când au să plece acasă pe jos fără chiloți
și noi o să rămânem cu fața pe trotuar
o să ne gândim mai potoliți la ziua de mâine
noi care ne împiedicăm de hainele și pielea noastră atârnate pe umeri
care ne stăm singuri în piept
ca bolovanii de gâtul înecaților
grei
noi, care ne tragem singur la fund
așa am să vă vorbesc
și voi poate că o să tăceți cu gâturile înnodate.

poate că are să fie apă; lângă noi.

GÂNDURI PESTE TIMP 9 Aprilie

François Rabelais - Citate
1. Nu ştiu cum se face: toţi vor să ajungă în cer, dar nimeni nu vrea să moară.
2. Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului.
3. Lumea e plină de cărturari şi de dascăli învăţaţi, te întâmpină pretutindeni dughenile cu cărţi de tot felul, încât sunt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon, Cicero sau Papinian învăţătura nu era mai la îndemână oamenilor decât astăzi.
4. Un om deştept poate să înveţe şi de la un prost. Invers e mai greu.
5. În lumea aceasta vremelnică nu există stare de fericire deplină.
6. Cum aş putea să-i stăpânesc pe alţii, când nu ştiu să mă stăpânesc eu însumi?
7. Omul s-a născut ca să muncească, precum pasărea să zboare.
8. Totul îi vine la timp celui ce ştie să aştepte.
9. Nu-mi aşez speranţe în puterea mea şi nici în munca mea, ci în încrederea că Dumnezeu este protectorul meu, care nu-i abandonează pe cei care şi-au pus întreaga lor speranţă şi credinţă în El.
10. Prostia este izvorul tuturor relelor.


Francis Bacon  - Citate

1. Mai bine suferi din dragoste, decât să suferi că nu iubeşti.
2. E cu neputinţă să iubeşti şi să fii înţelept.
3. Este o dorinţă stranie aceea de a căuta puterea şi de a pierde libertatea.
4. Nimic mai nefericit ca bogatul, care are prea puţin de nădăjduit şi prea mult de temut.
5. Cine iubeşte, acela se şi teme; iubirea este un vas al suferinţei; în iubire îşi au rădăcina suferinţele; renunţă la ele şi trăieşte fericit.
6. Monumentele minţii supravieţuiesc celor ale puterii.
7. Cât despre comportament, oamenii îl iau unii de la alţii, aşa cum se molipsesc de o boală.
8. Scara ce urcă la o funcţie prea înaltă e întotdeauna murdară.
9. Dacă un om iartă uşor şi trece cu vederea ofensele, aceasta arată că sufletul său se înalţă deasupra injuriilor, aşa că nu poate fi atins.
10. Ceea ce face prieteniile să fie trainice şi le sporeşte farmecul, este un sentiment de care iubirea este lipsă: certitudinea.