MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 11 IULIE 2024

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         472:  După ce a fost asediat în Roma  de către generalii sai, împăratul  Imperiului roman de Apus, Anthemius, este facut prizonier  în Bazilica veche Sf. Petru  şi  ucis.

·         1346 - Carol al IV-lea de Luxemburg este ales împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Carol al IV-lea – foto: ro.wikipedia.org

Împăratul Carol al IV-lea, din dinastia de Luxemburg, (n. 14 mai 1316, Praga – d. 29 noiembrie 1378), a fost Rege al Germaniei din 1346, rege al Boemiei din 1347 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1355. Este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului mediu târziu. În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din Europa Centrală. Universitatea se numește și astăzi “Universitatea Carolină“, în amintirea sa.

·         1406: Navigatorul chinez Zheng He pleaca in prima dintre cele sapte   expeditii pe mare intre  1405  si 1433. El a explorat  coastele Asiei de sud- est, insulele Java, Sumatra, Ceylon, Marea Rosie pana in  Egipt, coastele Mozambicului .Se crede chiar ca a descoperit coastele Americii.

·          1533: Papa Clement al VII-lea l-a excomunicat pe regele Henric al VIII-lea al Angliei. Clement a refuzat cererea regelui Angliei Henric al VIII-lea să-l divorțeze de Katharina de Aragón, astfel că regele englez s-a dezis de Vatican, ceea ce a dus până la urmă la crearea Bisericii Anglicane (“Church of England”) independenta de Roma și astfel la o nouă sciziune bisericească. Clement a decedat pe 25 septembrie 1534 dupa ce a consumat ciuperci otrăvitoare, si a fost înmormântat la Santa Maria sopra Minerva. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.

* 1690 - Bătălia de la Boyne (1/11 iulie 1690), parte a Războiului Marii Alianțe.

Bătălia de la Boyne (1/11 iulie 1690), parte a Războiului Marii Alianțe – Painting of the battle by Jan Wyck c. 1693 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Boyne (engleză Battle of the Boyne, irlandeză Cath na Bóinne) a avut loc în 11 iulie 1690 (după calendarul gregorian) între cei doi rivali la tronul Angliei, Scoției și Irlandei: catolicul Iacob al II-lea și protestantul William al III-lea sau William de Orania care îl detronase pe Iacob în timpul Revoluției Glorioase, din 1688. Bătălia a constituit o tentativă infructuoasă a lui Iacob de a-și recâștiga tronul. Datorită importanței sale simbolice, este una din cele mai cunoscute bătălii din istoria insulelor britanice. Este comemorată și în zilele noastre de către membri protestanți ai Orange Institution.

·         1708 - Bătălia de la Oudenaarde, parte a Războiului Succesiunii Spaniole (1701–1714) Armata franceză a Ducelui de Vendôme a fost învinsă de armata imperială condusă de Prințul Eugen de Savoia și de către armata britanică condusă de Ducele de Marlborough.

Bătălia de la Oudenaarde (11 iulie 1708), parte a Războiului Succesiunii Spaniole (1701–1714) – Ducele de Marlborough în Bătălia de la Oudenaarde, pictura de John Wootton – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Oudenaarde, parte a Războiului Succesiunii Spaniole (1701–1714) a avut loc în apropierea orașului flamand cu același nume, în Belgia în 11 iulie 1708. Armata franceză a Ducelui de Vendôme a fost învinsă de armata imperială condusă de Prințul Eugen de Savoia și de către armata britanică condusă de Ducele de Marlborough.

·         1711: Bătălia de la Stănileşti (7/18 – 11/22 iulie 1711). Confruntare otomano-rusă cu urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească; ultima angajare antiotomană a Moldovei, domnul Dimitrie Cantemir (1710 – 1711) participând de partea ruşilor. Prin tratatul de la Luck [Luţk] (13 aprilie 1711), Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei. În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia. Planul lui Petru cel Mare (1682 – 1725) al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a elibera popoarele slave de aici. La 30 iunie/11 iulie 1711, ţarul pleca din Iaşi în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa. Raportul de forţe era în favoarea turcilor. Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000. Şi ave şi 52 de puşci [tunuri, n.n.]. Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste hrănită şi grijită bine”. În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine. Bătălia se dă la Stănileşti (judeţul Vaslui), pe malul Prutului, unde tabăra rusească este înconjurată de oştile otomane comandate de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa. Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare. Lupta începe pe 7/18 iulie 1711, când turcii supun tabăra ruşilor unui bombardament puternic. Timp de patru zile, ruşii reuşesc să reziste, şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10/21 iulie. Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără. Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum arată unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit. Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice. Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

·    1714 - Dimitrie Cantemir a fost ales membru de onoare al Academiei din Berlin, fiind primul roman membru al unei academii straine.

Dimitrie Cantemir – Portret în prima ediţie a operei Descriptio Moldaviae (1716) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie – aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. (…) În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin.

La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz. (Ștefan Lemny, op. cit. p.185). După primirea în Academie, D. Cantemir a scris Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-vlachica). Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.

·     1776 - Căptitanul James Cook începe cea de-a treia călătorie. În principal scopul călătoriei a fost o încercare de a descoperi Pasajul de Nord-Vest.

Traseele celor trei călătorii ale lui Cook. Prima călătorie este marcată cu roşu, a doua cu verde iar a treia cu albastru. Ruta echipajului lui Cook de după moartea acestuia este marcată cu linia albastră întreruptă – foto: – ro.wikipedia.org

·         1780 - A apărut, în limba latină, prima gramatică a limbii române, "Elemente linguae daco-romanae sive valachicae", de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai

·      1789 - În timpul Revoluției Franceze, ministrul de finanțe al regelui Ludovic al XVI-lea, Jacques Necker, este demis, ceea ce duce la Căderea Bastiliei.

Portret al lui Jacques Necker, de Joseph Duplessis, (Castelul Versailles)

Jacques Necker (n. 30 septembrie 1732, Geneva – d. 9 aprilie 1804, Coppet) a fost un bancher elvețian și ministru de finanțe al Franței sub Ludovic al XVI-lea.

·         1801 - Astronomul francez Jean-Louis Pons descoperă prima sa cometă. În următorii 27 de ani el a descoperit alte 36 de comete, mai mult decât oricare altă persoană din istorie.

Jean-Louis Pons (n. 24 decembrie 1761, Peyre, Hautes-Alpes – d. 14 octombrie 1831, Florența) a fost un astronom francez. Jean-Louis Pons s-a născut la Peyre (Hautes-Alpes). A intrat la Observatorul din Marsilia, în 1789, în calitate de portar, apoi a obținut postul de astronom adjunct, în 1813. În 1819, Pons a devenit director al noului observator astronomic de la Marlia, (în italiană Specola di Lucca), de lângă Lucca, în Italia, pe care l-a părăsit în 1825, pentru a se alătura observatorului muzeului din Florența.

Între 1801 și 1827, el a descoperit 37 de comete, mai multe decât oricine altul în istoria astronomiei. A descoperit patru comete periodice, dintre care doar două îi poartă încă numele și astăzi. Una dintre ele (observată la 26 noiembrie 1818) se numește Cometa lui Encke (2P/Encke), de la numele astronomului german Johann Franz Encke care i-a calculat orbita și i-a determinat perioada deosebit de scurtă (3,3 ani).

Pons este și codescoperitorul cometei denumite în trecut „Pons-Coggia-Winnecke-Forbes” și acum cunoscută ca 27P/Crommelin (denumită după Andrew Crommelin[2], care i-a calculat orbita). Cele două comete care îi poartă numele și astăzi sunt 7P/Pons-Winnecke și 12P/Pons-Brooks. În 1987 astronomul slovac Ľubor Kresák a descoperit că 26P/Grigg-Skjellerup este cometa observată, la 17 martie 1808, de Jean-Louis Pons. În 1935 Uniunea Astronomică Internațională a dat numele de Pons unui crater lunar.

·         1872: In Bucuresti s-a infiintat, prin decret, Societatea Regiei Monopolului si Tutunului.

·         1879:  Sir Joseph Wilson Swan (britanic, născut  in 1828, şi  decedat la 27 mai 1914), a inventat principiul  lampii electrice  cu incandescenţă. Primele sale încercări  dateaza  din 1860. Imaginea prezinta  unul dintre prototipuri realizate de SWAN în care filamentul a fost obţinută prin carbonizarea  unui  fir de bumbac. Fără a depune un brevet, Swan prezinta rezultatele inventiei sale in ianuarie 1879 i la Expoziţia Universală de energie electrică în Newcastle, cu  zece luni înaintea lui  Edison. El a fondat  compania Swan de producere a lampilor  electrice , care mai târziu a devenit Compania  THORN. În 1883, după  dispute juridice dificile privind prioritatea invenţiilor lor, Swan si Edison au  fondat EDISON SWAN UNITED ELECTRIC LIGHT Co.

·         1899 - În această zi Giovanni Agnelli împreună cu un grup de investitori a înfiinţat Fabbrica Italiana Automobili Torino. În 1902 Giovanni Agnelli devine Directorul General al companiei nou înfiinţate şi în 1903 apare primul automobil Fiat, modelul 3 ½ CV, dotat cu un motor de 697 cmc boxer. Acest model era destul de mult inspirat după automobilul Benz contemporan. Fiat s-a mişcat foarte repede şi în 1908 au început producţia de motoare de avion şi în acelaşii an automobilele Fiat au devenit foarte populare ca modele taxi. În 1910 era deja cel mai mare producător din Italia şi tot în acelaşi an au început producţia la uzina din Poughkeepsie New York, fiind produs primul Fiat în străinătate. În timpul războaielor Fiat s-a remarcat în construcţia de armament militar, ce mai cunoscut fiind avionul de luptă Fiat G55. Ulterior, la conducerea Fiat a venit Gianni Agnelli, nepotul fondatorului Fiat, cel care a dus compania pe noi culmi. În 1969 Fiat a cumpărat acţiuni la Ferrari şi Lancia, iar în 1986 şi Alfa Romeo a intrat sub umbrela Fiat. Cealaltă marcă exclusivistă, Maserati, a fost cumpărată în 1993, Fiat devenind un grup puternic. În 20 Ianuarie 2009 Fiat a format un parteneriat strategic cu Chrysler LLC, având ca scop revenirea pe piaţa americană.

·         1902: Se stabilesc relatii diplomatice intre Romania si si Iran.

·         1914 –  legendarul jucător de baseball Babe Ruth debutează în Liga Profesionistă de baseball într-o victorie a echipei sale, Boston Red Sox, cu 4-3 în fața lui Cleveland Indians

·      1917 - A început Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august), în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, a obținut o stralucită victorie asupra trupelor germano-austro-ungare.

Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) – foto – istorie-pe-scurt.ro

Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial. S-a desfășurat între 11/24 iulie 1917 și 19 iulie/1 august 1917 și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu operațiunea ofensivă de la Nămoloasa la care s-a renunțat între timp.

·         1921:  Armata Rosie bolsevica invadeaza Mongolia  si instaureaza  Republca Populara Mongola.

·         1921: A luat sfarsit  Războiul Irlandez de Independență, odata cu  semnarea unui armistițiu între Armata Republicană Irlandeză și Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei, prin care s-a deschis calea negocierilor pentru formarea Statului Liber Irlandez.

·         1924: A luat fiinta Organizatia Conferinta Mondiala a Energiei Electrice - World Power Cnference.

·         1936: Acord de reconciliere germano-austriac, la Viena.

·         1940: România se retrage din Liga Națiunilor (Societatea Națiunilor).

·         1951: Germania devine Membru UNESCO.

·         1964 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii, care este câștigat de Jim Clark, urmat de Graham Hill și John Surtees

·         1965 – se joacă finala Cupei României, în care Știința Cluj învinge cu 2-1 pe Dinamo Pitești

·         1966 – începe Campionatul Mondial de fotbal din Anglia, iar în primul meci, naționala țării gazdă obține doar o remiză albă cu Uruguay-ul

·         1971 Statul Chiie  nationalizeaza minele  de cupru.

·         1979: Prima stație spațială a Americii, Skylab, este distrusă la reintrarea în atmosfera Pământului deasupra Oceanului Indian. Skylab a fost prima stație spațială americană, construită de NASA și lansată la 14 mai 1973 de la Centrul Spațial John F. Kennedy din Florida, SUA. La încheierea misiunii, a fost scoasă de pe orbită și s-a prăbușit în mod controlat pe 11 iulie 1979, resturile ajungând pe Terra în apropiere de Perth, Australia. În acest răstimp a parcurs o distanță totală de aproximativ 1.400.000.000 km.

·         1982 – Italia devine campioană mondială după ce trece în finala Mondialului spaniol cu 3-1 de Germania de Vest. Golurile italienilor au fost înscrise de Tardelli, Altobelli și Paolo Rossi, în timp ce pentru germani a înscris Breitner. Odată cu golul din finală, Paolo Rossi a câștigat titlul de golgeter al Cupei mondiale, cu 6 reușite

* 1985 - Lui Nicolae Ceauşescu i s-au conferit titlurile de membru titular şi preşedinte de onoare al Academiei RSR.

·         1987: 5.000.000.000 de locuitori pe Terra la atât se ridica cifra populaței Terrei

·         1991: Eclipsă totală de Soare în Hawaii și Mexico.

·         1991 – se joacă a doua semifinală a Campionatului Mondial de fotbal feminin din Danemarca. Germania învinge cu 3-0 Italia și se califică în finala pe care urma să o joace cu Norvegia

·         1993 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii, care este câștigat de Alain Prost, urmat de Michael Schumacher și Ricardo Patrese

·         1995: Masacrul de la Srebrenica. Trupe sârbo-bosniace  conduse de generalul sarb  Ratko Mladić au invadat localitatea Srebrenica, care se afla sub protecţia trupelor ONU. Masacrea bosniecilor musulmani care a urmat a constituit un pretext convingător pentru intervenţiile militare NATO în Bosnia. Masacrul de la Srebrenica, denumit și genocidul de la Srebrenica, se referă la uciderea în iulie 1995 a peste 8.000 de musulmani bosniaci, bărbați și băieți, din orașul Srebrenica din Bosnia și Herțegovina și din împrejurimi, de către unități ale Armatei Republicii Srpska (VRS) aflată sub comanda generalului Ratko Mladić în timpul războiului din Bosnia. O unitate preliminară din Serbia, denumită Scorpionii, oficial parte a Ministerului Sârb de Interne până în 1991, a participat la masacru. Se bănuiește că au participat și alți voluntari din străinătate, printre care Garda Voluntară Greacă. Transferul forțat al unui număr între 25.000 și 30.000 de femei, copii și bătrâni bosniaci, care a însoțit masacrul, este considerat de Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie a fi o dovadă a intenției de genocid a membrilor staffului armatei Republicii Srpska, care l-au orchestrat. În aprilie 1993, Națiunile Unite declaraseră enclava Srebrenica aflată sub asediu în valea Drinei din nord-estul Bosniei „zonă protejată” aflată sub protecția ONU. În iulie 1995 însă Forța de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), reprezentată pe teren de un contingent de 400 de „căști albastre” olandeze nu au împiedicat capturarea orașului de către armata Republicii Srpska și nici masacrul ce a urmat. Masacrul de la Srebrenica a fost cea mai mare crimă în masă din Europa după al Doilea Război Mondial. În 2004, într-o decizie în unanimitate în cazul „Acuzarea v. Krstić”,Curtea de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, cu sediul la Haga, a decis că masacrarea locuitorilor de sex masculin ai orașului constituie o infracțiune de genocid. Theodor Meron, președintele completului de judecată, a afirmat: „Căutând să elimine o parte a musulmanilor bosniaci, forțele sârbe bosniace au comis genocid. Ei au căutat să elimine fizic pe cei 40.000 de musulmani bosniaci ce locuiau în Srebrenica, un grup emblematic pentru musulmanii bosniaci în general. Ei au confiscat toate bunurile personale și actele de identitate ale prizonierilor musulmani de sex masculin, militari și civili, tineri și bătrâni, și i-au ucis deliberat și metodic doar pe baza identității lor.” În februarie 2007, Curtea Internațională de Justiție a confirmat decizia TPI de clasificare a atrocităților comise la Srebrenica drept genocid, afirmând: „Curtea concluzionează că actele comise la Srebrenica ce intră sub incidența articolului II (a) și (b) ale Convenției au fost comise cu intenția de a distruge parțial grupul musulmanilor din Bosnia și Herzegovina; și în concordanță cu aceasta, ele au fost acte de genocid, commise de membrii Armatei Republicii Srpska în Srebrenica și-n preajma sa începând cu circa 13 iulie 1995.” CIJ a decis că nici Republica Federală Iugoslavia și nici Serbia independentă de după 2007 nu sunt vinovate de genocid, ci doar că Republica Sârbă (parte a RFI la acea vreme) „a încălcat obligația de a împiedica genocidul”, și că Serbia trebuie să coopereze deplin cu TPI în ce privește transferul persoanelor acuzate de genocid în custodia TPI. Ratko Mladić a fost acuzat de TPI și a fost suspectat că se ascunde în Serbia sau în Republica Srpska, fiind căutat timp de mai mulți ani, până când a fost arestat la 25 mai 2011, urmând a fi judecat la Haga pentru crime de război. Majoritatea celor uciși erau băieți adolescenți și bărbați adulți, dar printre victime s-au numărat și băieți sub 15 ani, bărbați peste 65 de ani și chiar câțiva nou-născuți. Lista preliminară a Persoanelor Dispăute sau Ucise la Srebrenica alcătuită de Comisia Federală Bosniacă pentru Persoane Dispărute conține 8,373 de nume, dintre care 500 sub 18 ani, și include câteva zeci de femei și fete. În mai 2010, prin analiza ADN a fragmentelor de cadavru recuperate din gropile comune, fuseseră identificate 6557 de victime ale genocidului și 4.524 de victime au fost îngropate la Centrul Memorial de la Potočari. În 2005, într-un mesaj adresat la a zecea comemorare a genocidului, Secretarul General al ONU a arătat că, în vreme ce în primul rând vina pentru genocid cade pe umerii celor care au pus la cale și au executat masacrul, precum și a celor care i-au ajutat și i-au adăpostit, marile națiuni ale lumii nu au răspuns adecvat, iar ONU însăși a făcut grave greșeli, iar tragedia de la Srebrenica va urmări pentru totdeauna istoria ONU. După declararea independenței față de Iugoslavia la 15 octombrie 1991, Bosnia și Herzegovina a fost oficial recunoscută ca stat de Comunitatea Europeană la 6 aprilie 1992, și de SUA a doua zi. A izbucnit apoi o luptă dură pentru controlul teritorial între cele trei grupuri etnice principale din țară: bosniacii, sârbii din Bosnia și croații din Bosnia. În partea estică a țării, aproape de granița cu Serbia, conflictul a fost dus între sârbi și bosniaci. Zona locuită predominant de bosniaci denumită Podrinje Central (regiunea din jurul Srebrenicei) era de importanță strategică pentru sârbi, deoarece fără ea nu exista integritate teritorială a noii entități politice proclamate de aceștia, Republika Srpska. Astfel, ei au trecut la epurarea etnică a bosniacilor din teritoriile în care ei erau majoritari în Bosnia de Est și Podrinje Central. În localitatea Bratunac, bosniacii au fost fie uciși, fie obligați să fugă la Srebrenica, 1.156 din ei murind, conform datelor guvernului bosniac. Mii de bosniaci au fost uciși și la Foča, Zvornik, Cerska și Snagovo. În 1992, satele bosniace din jurul Srebrenicei au fost supuse constant atacurilor forțelor sârbe. Institutul Bosniac din Regatul Unit a publicat o listă cu 296 de sate distruse de forțele sârbe în jurul Srebrenicei cu trei ani înainte de genocid și în primele trei luni ale războiului (aprilie – iunie 1992): „Cu peste trei ani înaine de genocidul din 1995 de la Srebrenica, naționaliștii sârbi bosniaci – cu suport logistic, moral și financiar din partea Serbiei și a Armatei Populare Iugoslave (JNA) – a distrus 296 de sate predominant bosniace (musulmane) din regiunea din jurul Srebrenicei, dislocând forțat 70.000 de bosniaci din casele lor și masacrând sistematic cel puțin 3.166 de bosniaci (decese documentate), inclusiv multe femei, copii și bătrâni.” Forțele militare și paramilitare sârbe din zonă și din părțile învecinate din estul Bosniei și din Serbia au ocupat Srebrenica timp de câteva săptămâni la începutul lui 1992, ucigând și expulzând civili bosniaci. În mai 1992, forțele guvernului bosniac sub conducerea lui Naser Orić au recucerit orașul. De-a lungul restului anului 1992, ofensivele forțelor guvernamentale bosniace din Srebrenica și-au extins zona aflată sub control, și până în ianuarie 1993 făcuseră joncțiunea cu zona Žepa de la sud și cu zona Cerska de la vest. În acest moment, enclava bosniacă Srebrenica a atins întinderea sa maximă, de 900 de kilometri pătrați, deși nu a reușit să fie legată cu zona controlată de guvernul bosniac aflată la vest și a rămas astfel, după cum se exprimă TPI, „o insulă vulnerabilă” într-un teritoriu controlat de sârbi. În următoarele luni, militarii sârbi au capturat satele Konjević Polje și Cerska, tăind legăturile dintre Srebrenica și Žepa și reducând dimensiunea enclavei Srebrenica la 150 de kilometri pătrați. Locuitorii bosniaci ai zonelor exterioare s-au îndreptat spre orașul Srebrenica iar populația acestuia a crescut de la 50.000 la 60.000 de locuitori. Generalul francez Philippe Morillon, comandant al Forței de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), a vizitat Srebrenica în martie 1993. În acel moment orașul era supraaglomerat și în stare de asediu. Aproape că nu exista apă curentă, întrucât forțele sârbe distruseseră sursele de apă ale orașului; electricitatea era produsă de generatoare improvizate iar hrana, medicamentele și alte elemente esențiale erau extrem de rare. Înainte de a pleca, generalul Morillon le-a spus la o întrunire publică locuitorilor speriați ai Srebrenicei că orașul se află sub protecția ONU și că el nu-i va părăsi. Între martie și aprilie 1993, mai multe mii de bosniaci au fost evacuați din Srebrenica sub auspiciile Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați. Guvernul bosniac din Sarajevo s-a opus evacuărilor, pe motiv că acestea contribuie la epurarea etnică a unui teritoriu locuit majoritar de bosniaci. Autoritățile sârbe au continuat tentativele de a captura enclava. La 13 aprilie 1993, sârbii le-au spus reprezentanților Înaltului Comisariat pentru Refugiați că vor ataca orașul în două zile dacă bosniacii nu capitulează și nu acceptă să fie evacuați. Bosniacii au refuzat să predea orașul. La 16 aprilie 1993, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 819, care decidea că: „toate părțile implicate, precum și alte părți interesate, vor trata Srebrenica și împrejurimile sale ca „zonă de securitate”, care trebuie să fie liberă de orice atac armat sau act ostil”. La 18 aprilie 1993, primul grup de trupe UNPROFOR au sosit la Srebrenica. La 8 mai 1993, s-a ajuns la un acord privind demilitarizarea Srebrenicei. Conform raporturilor ONU, „generalul [Sefer] Halilović și generalul [Ratko] Mladić au acceptat măsurile ce acoperă întreaga enclavă Srebrenica și enclava adiacentă Žepa. Conform termenilor noului acord, forțele bosniace din enclave își vor preda armele, munițiile și minele către UNPROFOR, după care „armamentul greu și unitățile[sârbești] care constituiau o amenințare la adresa zonelor demilitarizate ce au fost stabilite în Žepa și Srebrenica vor fi retrase.” Spre deosebire de acordul anterior, cel din 8 mai afirma explicit că Srebrenica urma să fie considerată „zonă demilitarizată conform articolului 60 din Protocolul Adițional al Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949, și în legătură cu Protecția victimelor conflictelor armate internaționale(Protocolul I).” Între 1000 și 2000 de soldați din trei brigăzi ale Corpului VRS Drina au fost desfășurare în jurul enclavei, echipate cu tancuri, blindate, artilerie și mortiere. Divizia 28 Vânători de Munte a Armatei Republicii Bosnia și Herțegovina (ARBiH) rămasă în enclavă nu era nici bine organizată, nici bine pregătită: lipseau o structură clară de comandă și un sistem de comunicații, iar unii soldați erau neînarmați sau înarmați cel mult cu puști vechi de vânătoare. Foarte puțini aveau uniforme. De la bun început, ambele părți din conflict au încălcat acordul „zonei de securitate”. Locotenent-colonelul Thomas Karremans⁠ (comandantul Dutchbat⁠) a depus mărturie în fața Tribunalului Internațional că personalul său a fost împiedicat de către forțele sârbești să revină în enclavă și că nu s-a permis nici pătrunderea echipamentului și muniției. Bosniacii din Srebrenica s-au plâns de atacurile soldaților sârbi, în timp ce pentru sârbi părea că forțele guvernului bosniac din Srebrenica utilizau „zona de securitate” ca bază convenabilă din care să lanseze contraofensive împotriva Armatei Republicii Srpska (VRS) și că UNPROFOR nu acționează pentru a-i împiedica. Generalul Sefer Halilović a recunoscut că elicopterele ARBiH încălcaseră no-fly zone-ul și că el personal trimisese opt elicoptere cu muniții către Divizia 28. O misiune a Consiliului de Securitate, condusă de Diego Arria⁠, a sosit la Srebrenica la 25 aprilie 1993 și, în raportul trimis către ONU, îi condamna pe sârbi pentru comiterea unui „proces lent de genocid”. Misiunea a afirmat apoi că „forțele sârbești trebuie să se retragă în unele puncte de pe care nu vor putea ataca, hărțui sau teroriza orașul. UNPROFOR trebuie să fie în postura de a determina acești parametri. Misiunea consideră, ca și UNPROFOR, că fâșia actuală de 4,5 km pe 0,5 km hotărâtă ca zonă de securitate trebuie lărgită mult.” Instrucțiuni specifice de la Sediul Central al ONU din New York au arătat că UNPROFOR nu trebuie să fie prea riguroasă în căutarea armelor bosniacilor și că, ulterior sârbii trebuie să predea măcar armamentul greu înainte ca bosniacii să predea armele lor. Sârbii nu au retras niciodată armamentul greu. Până la începutul lui 1995, din ce în ce mai puține convoaie de aprovizionare mai ajungeau în enclavă. Situația din Srebrenica și din alte enclave se deteriorase în violențe și ilegalități, prostituția practicată de fetele musulmane, furturile și activitatea pe piața neagră au proliferat. Resursele și așa limitate ale populației civile s-au împuținat și mai mult și chiar și forțele ONU au început să rămână fără hrană, medicamente, muniții și combustibil, fiind obligate să înceapă să patruleze prin enclavă pe jos. Soldații Dutchbat care ieșeau din zonă în permisie nu mai erau lăsați să revină și numărul lor a scăzut de la 600 la 400. În martie și aprilie, soldații olandezi au observat o acumulare de forțe sârbești lângă două posturi de observare, „OP Romeo” și „OP Quebec”. În martie 1995, în ciuda presiunilor comunității internaționale de a pune capăt războiului și în ciuda eforturilor de a negocia un acord de pace Radovan Karadžić, președintele Republicii Srpska (RS), a emis o directivă către VRS privind strategia pe termen lung a forțelor din enclavă. Această „Directivă 7”, specifica că VRS trebuie să: „Ducă la bun sfârșit separarea fizică a Srebrenicei de Žepa cât mai curând posibil, împiedicând chiar și comunicațiile între indivizii din cele două enclave. Prin operațiuni de luptă planificate și bine calculate, să creeze o situație insuportabilă de totală nesiguranță, fără vreo speranță de supraviețuire pentru locuitorii din Srebrenica.” Până la jumătatea lui 1995, situația umanitară a civililor bosniaci și a personalului militar din enclavă era catastrofală. În mai, în urma ordinelor primite, Orić și stafful său au părăsit enclava cu elicopterul către Tuzla, lăsând la comanda Diviziei a 28-a ofițeri de rang inferior. La sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, Divizia 28 a emis o serie de rapoarte, între care și cereri urgente de redeschidere a unui coridor umanitar⁠. Când aceasta nu s-a întâmplat, civilii bosniaci au început să moară de foame. Vineri, 7 iulie, primarul Srebrenicei a raportat că 8 locuitori muriseră de foame. La 4 iunie 1995, comandantul francez al forțelor ONU din fosta Iugoslavie, generalul Bernard Janvier⁠(, s-a întâlnit în secret cu Ratko Mladić pentru a obține eliberarea ostaticilor, dintre care mulți erau francezi. Mladić i-a cerut lui Janvier încetarea atacurilor aeriene. Ofensiva sârbă împotriva Srebrenicei a început din plin la 6 iulie 1995. În zilele care au urmat, cele cinci posturi de observație ale UNPROFOR din sudul enclavei au căzut unul câte unul în fața înaintării sârbilor bosniaci. Unii soldați olandezi s-au retras în enclavă după ce posturile lor au fost atacate, dar echipajele celorlalte posturi au fost reținute de către sârbi. Simultan, forțele bosniace au fost lovite de un tir masiv și au fost împinse înapoi către oraș. Odată de perimetrul sudic a început să fie penetrat, circa 4.000 de localnici bosniaci ce trăiau într-un complex suedez de găzduire a refugiaților s-a deplasat spre nord în interiorul orașului Srebrenica. Soldații olandezi au raportat că înaintarea sârbilor „epura” casele din zona sudică a enclavei. La 8 iulie, asupra unui vehicul blindat olandez YPR-765⁠ au tras sârbii și acesta s-a retras. Un grup de bosniaci a cerut ca blindatul să rămână să-i apere. Cum acesta a continuat retragerea, un bosniac a aruncat asupra lui o grenadă de mână, a cărei explozie l-a ucis pe soldatul olandez Raviv van Renssen. Spre seara zilei de 9 iulie 1995, încurajată de succesele anterioare și de puțina rezistență opusă de bosniacii demilitarizați, precum și de lipsa de reacție a comunității internaționale, președintele Republicii Srpska, Radovan Karadžić, a emis un nou ordin prin care autoriza cei 1.500 de soldați din Corpul VRS Drina să captureze orașul Srebrenica. În dimineața de 10 iulie 1995, situația din Srebrenica era tensionată. Localnicii ieșiseră în stradă. Trupele UNPROFOR olandeze au tras focuri de avertisment în aer în fața sârbilor bosniaci și mortierele lor au tras rachete de semnalizare, niciuna însă netrăgând asupra unităților sârbești. Locotenent-colonelul Karremans a trimis numeroase cereri urgente de susținere aeriană din partea NATO pentru apărarea orașului, dar nu a primit ajutor decât pe la orele 2:30 pm în după-amiaza de 11 iulie 1995, când 2 avioane F-16 olandeze ghidate de KCT⁠(en)/SAS⁠ au bombardat tancurile VRS ce înaintau către oraș. Avioanele NATO au încercat și să bombardeze pozițiile de artilerie ale VRS de pe dealurile din jurul orașului, dar a trebuit să renunțe la operațiune din cauza lipsei de vizibilitate. Planurile NATO de a continua atacurile aeriene au fost abandonate după amenințările VRS că va ucide soldații olandezi și ostaticii francezi (piloți reținuți de VRS), și că va bombarda complexul ONU de la Potočari din afara orașului, precum și zonele înconjurătoare unde se refugiaseră între 20.000 și 30.000 de civili. Mai târziu în după-amiaza de 11 iulie, generalul Mladić, însoțit de generalul Živanović (comandant al Corpului Drina), generalul Krstić (comandant-adjunct și șeful statului major al Corpului Drina), precum și alți ofițeri VRS, au ieșit la o plimbare triumfătoare pe străzile părăsite ale orașului Srebrenica. Momentul a fost filmat de ziaristul sârb Zoran Petrović. Soldații olandezi ce operau sub auspiciile ONU au fost criticați pentru că nu i-au protejat pe refugiații bosniaci din „zona de securitate”. Locotenent-coloneul Thom Karremans⁠ a fost filmat ciocnind paharul cu generalul Mladić în timpul negocierilor eșuate privind soarta populației civile grupate la Potočari. * Ratko Mladić (română Ratko Mladici), (n. 12 martie 1943, Bozinovici, Bosnia și Herțegovina), a fost comandantul șef al armatei Republicii Srpska în timpul războiului din Bosnia între 1992 – 1995. Este acuzat de către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de genocid, complicitate la genocid, crime contra umanității și violarea legilor războiului. * Radovan Karadžić (sârbă Радован Караџић, pron. Karagici) (n. 19 iunie 1945, Petnjica, Muntenegru, Iugoslavia) este un politician, poet și medic psihiatru sârb din Bosnia. A condus sârbii din Bosnia în perioada războilului din Bosnia și este acuzat de crime de război și de genocid în două cazuri: pentru că ar fi organizat asediul orașului Sarajevo și pentru că ar fi organizat masacrul de la Srebrenica, în care au fost uciși cca. 8000 de musulmani.

Cimitirul de la Memorialul Victimelor Genocidului din Srebrenica-Potočari – foto: ro.wikipedia.org

·         1998 –  se joacă finala mică a Campionatului Mondial din Franța. Croația învinge în finala pentru bronzul mondial cu scorul de 2-1 selecționata Olandei. Pentru croați au înscris Suker și Prosineski, iar pentru olandezi, Zenden. Golul din acest meci i-a adus titlul de golgeter al Mondialului lui Suker, care a încheiat turneul cu 6 goluri și i-a depășit pe Batistuta și Vieri

·         1999: Sârbii din Kosovo își suspendă colaborarea cu Forța de menținere a păcii condusă de NATO (KFOR)

·         1999 – se dispută Marele Premiu al Marii Britanii la formula 1, care este câștigat de David Coulthard, urmat de Eddie Irvine și Ralf Schumacher

·         2004 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii. Pe primul loc încheie Michael Schumacher, urmat de Kimi Raikkonen și Rubens Barrichello

·         2010: Spania castiga  pentru prima data in istorie  Cupa Mondiala la fotbal, invingand cu 1-o in finala la Johanesburg, echipa Olandei. 

·         2010 – Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii este câștigat de Mark Webber, urmat de Lewis Hamilton și Nico Rosberg

·         2012: Astronomii anunță descoperirea S/2012 P 1, a cincea lună a lui Pluto. Styx sau S/2012 (134340) 1 (cunoscut și ca P5 sau S/2012 P 1) este al cincilea și cel mai mic satelit natural al planetei pitice Pluto. A fost descoperit de Mark Showalter pe baza analizei a nouă imagini realizate de telescopul Hubble între 26 iunie 2012 și 9 iulie 2012. Diametrul estimat al acestuia variază între 10 și 25 km. Orbita satelitului S/2012 (134340) 1 se află între cea a lui Nix și Hydra. Perioada orbitală este estimată la 20,2 +/- 0,1 zile, ceea ce înseamnă că este la 5,4% depărtare de o rezonanță de 1:3 cu perioada orbitală Charon-Pluton.

·         2013 – se joacă primele meciuri din grupa B a Campionatului Mondial de fotbal feminin: Norvegia 1-1 Islanda și Germania 0-0 Olanda

Nașteri

·         1274: S-a nascut regele scotian  Robert Bruce; (d. 1329). Robert Bruce, si-a  condus  conationalii  sai la iesirea  Scotiei de  sub dominaţia engleză, dupa victoria în Bătălia de la Bannockburn în 1314.

* 1558: Robert Greene (n. 11 iulie 1558 - d. 3 septembrie 1592) a fost un dramaturg și scriitor englez. Piesele sale de teatru critică moravurile acelei epoci. A mai scris și romane umoristice, pamflete și versuri.  

SCRIERI

• 1587 — Istoria comică despre Alphonsus, rege de Aragon ("Comical History of Alphonsus, King of Aragon")
• 1588 — Pandosto
• 1589 — Menaphon
• 1589 — Călugărul Bacon și călugărul Bungay ("Friar Bacon and Friar Bungay")
• 1590 — Veșmântul de doliu al lui Greene ("Greene's Mourning Garment")
• 1590 — Istoria scoțiană a lui Iacob al IV-lea ("The Scottish History of James IV")
• 1591 — Orlando Furioso
• 1592 — Minte de un ban cumpărată cu un milion de regrete ("A Groatsworth of Wit Bought with a Million of Repentance")
• 1592 — Philomela
• 1592 — Apărarea unui pezevenghi ("Defense of a Conny-Cathcing")
• 1592 — Mesagerul cărților negre ("The Blacke Bookes Messenger")
• 1594 — O oglindă pentru Londra și Anglia ("The Looking Glass for London and England").

·         1561: Luis de Góngora, poet spaniol (d. 1627)

·         1628: S-a nascut Tokugawa Mitsukuni, dictator militar japonez (d. 1701)

·         1657: Frederic I al Prusiei (germană Friedrich I.; n. 11 iulie 1657 – d. 25 februarie 1713) a fost „burggraf” (conte) de Nürnberg, ca Frederic al III-lea prinț elector de Brandenburg, duce de Prusia și, între anii 1701–1713 rege în Prusia sub numele de Friedrich I. Prin alegerea sa ca rege, statul cu tendințe de scindare Prusia-Brandenburg a devenit monarhie unitară, cu denumirea oficială Prusia (Preussen), stat devenit ulterior mare putere militară în Europa. A fost bunicul patern al lui Frederic cel Mare.

Născut la Königsberg, a fost al treilea fiu al lui Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg din prima căsătorie cu Louise Henriette de Orange-Nassau, fiica cea mare a lui Frederik Hendrik, Prinț de Orania și a Amaliei de Solms-Braunfels. Vărul matern era regele William al III-lea al Angliei. După decesul tatălui său la 29 aprilie 1688, Frederic a devenit Electorul Frederic de Brandenburg și Duce al Prusiei. Imediat după urcarea pe tron ​​a fondat un nou oraș în sud, în apropiere de Dorotheenstadt și numit după el însuși, Friedrichstadt.

Frederic I al Prusiei

Deși el a fost margraf și prinț-elector de Brandenburg și Duce al Prusiei, Frederic și-a dorit titlu mai prestigios de rege. În conformitate cu legea germanică de la acel moment, în cadrul Sfântului Imperiu Roman nu puteau exista regate cu excepția regatului Boemiei.

Frederic l-a convins pe Leopold I, Arhiduce de Austria și împărat al Sfântului Imperiu Roman să permită Prusiei să se ridice la rang de regat. Acest acord a fost aparent dat în schimbul unei alianțe împotriva regelui Ludovic al XIV-lea al Franței în Războiul Spaniol de Succesiune. Frederic a susținut că Prusia nu a fost niciodată parte a Sfântului Imperiu Roman și a domnit cu suveranitate deplină. Frederic a fost ajutat în negocierile sale de juristul și diplomatul francez Charles Ancillon.

Frederic s-a auto-încoronat la 18 ianuarie 1701 la Königsberg. Pentru a indica faptul că regalitatea lui Frederic era limitată la Prusia și nu reducea drepturile împăratului în teritoriile imperiale, el a trebuit să se numească "rege în Prusia" în loc de "rege al Prusiei". Cu alte cuvinte, în timp ce el era rege în Prusia, era încă doar un vasal sub suzeranitatea împăratului Sfântului Imperiu Roman. Totuși, în timp, Frederic s-a auto-încoronat rege, autoritatea împăratului peste Brandenburg (și restul imperiului) a fost doar formală iar în practică, în curând a ajuns să fie tratată ca parte a regatului Prusiei, mai degrabă decât ca o entitate separată. Nepotul său, Frederic cel Mare, a fost primul rege prusac al stilului formal de "rege al Prusiei".

Frederic a fost patron al artelor. Akademie der Künste din Berlin a fost fondată de Frederic în 1696, ca și Academia Științelor în 1700.

Frederic a fost căsătorit de trei ori:

• prima dată cu Elizabeth Henrietta de Hesse-Kassel, cu care a avut un copil:
  • Louise Dorothea, născută în 1680, care a murit fără copii la vârsta de 25 de ani.
• a doua oară cu Sophia Charlotte de Hanovra, cu care a avut doi copii:
  • Frederick August (1685–1686)
  • Frederic Wilhelm I, născut în 1688, care i-a succedat.
• a treia oară s-a căsătorit în 1708 cu Sophia Louise de Mecklenburg-Schwerin, cu care nu a avut copii.

Frederic I

Date personale Născut 11 iulie 1657 Königsberg, Prusia Decedat 25 februarie 1713 (55 de ani) Berlin, Prusia Înmormântat Berlin Cathedral[*]  Părinți Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg Luise Henriette de Nassau[1]  Frați și surori Margravine Elisabeth Sophie of Brandenburg[*] Marie Amalie of Brandenburg[*] Margrave Albert Frederick of Brandenburg-Schwedt[*] Philip William[*] Christian Ludwig de Brandenburg-Schwedt Carol Charles Philip of Brandenburg-Schwedt[*] Ludwig von Brandenburg[*]  Căsătorit cu Elisabeta Henrietta de Hesse-Kassel Sophia Charlotte de Hanovra Sophia Louise de Mecklenburg-Schwerin Copii Prințesa Louise Dorothea Frederic Wilhelm I Cetățenie  Germania  Religie Calvinism[*]  Ocupație politician  Apartenență nobiliară Titluri duce principe elector rege[*] Familie nobiliară Casa de Hohenzollern Rege al Prusiei; Elector de Brandenburg Domnie ca Elector de Brandenburg (1688-1713) Rege al Prusiei (1701-1713) Încoronare 18 ianuarie 1701 la Königsberg Predecesor Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg Succesor Frederic Wilhelm I

·         1662: Maximilian al II-lea (11 iulie 1662 - 26 februarie 1726), de asemenea cunoscut drept Max Emanuel sauMaximilian Emanuel,^[1] a fost conducător al Bavariei și prinț-elector (Kurfürst) al Sfântului Imperiu Roman. De asemenea a fost guvernator al Țărilor de Jos Spaniole și duce de Luxemburg.

S-a născut la Munchen ca fiu al Electorului de Bavaria, Ferdinand Mariași a Henriettei Adelaide de Savoia. Bunicii materni au fost Victor Amadeus I de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie a fost a doua fiică a regelui Henric al IV-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Maria de Medici.

Prima căsătorie cu Maria Antonia de Austria, fiica împăratului Leopold I, Împărat Roman:

• Leopold Ferdinand (n./d. 1689)
• Anton (n./d. 1690)
• Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia (1692–1699), Prinț Moștenitor al Spaniei

A doua căsătorie cu Theresa Kunegunda Sobieska a Poloniei, fiica regelui Ioan al III-lea Sobieski:

• Maria Anna Karoline (1696–1750), călugătiță din 1720
• Carol Albert (1697–1745), elector de Bavaria, rege al Boemiei și al Sfântului Imperiu Roman. S-a căsătorit în 1722 cu Maria Amalia Josepha Anna de Austria (1701–1756)
• Philipp Moritz Maria (1698–1719), ales episcop de Paderborn și Münster
• Ferdinand Maria (1699–1738), general imperial
• Clemens August (1700–1761), Mare Maestru al Ordinului Teutonic, Prinț Arhiepiscop de Koln, episcop de Regensburg, Paderborn, Osnabrück, Hildesheim și Münster
• Wilhelm (1701–1704)
• Alois Johann Adolf (1702–1705)
• Johann Theodor (1703–1763), Cardinal, Prinț episcop de Regensburg, Freising și Liege
• Maximilian Emanuel Thomas (1704–1709)

A avut un copil neegitim cu metresa sa Agnes Françoise Louchier;

• Emmanuel François Joseph, conte de Bavaria (1695–1747) a avut doi copii cu Maria Josepha Karolina von Hohenfels; a avut o aventură cu Louise Anne de Bourbon, nepoata Madame de Montespan.

Maximilian al II-lea Emanuel

Maximilian al II-lea Emanuel (portret de Joseph Vivien) Date personale Nume la naștere Maximilian II. Maria Emanuel Kajetan von Bayern  Născut 11 iulie 1662 Munchen Decedat 26 februarie 1726 (63 de ani) Munchen Înmormântat Theatine Church[*]  Părinți Ferdinand Maria, Elector de Bavaria Prințesa Henriette Adelaide de Savoia  Frați și surori Joseph Clemens of Bavaria[*] Maria Anna Victoria de Bavaria Ducesa Violante Beatrice de Bavaria  Căsătorit cu Maria Antonia de Austria Theresa Kunegunda Sobieska Copii Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia Carol al VII-lea, Împărat Roman Clemens August Joseph Clemens Kajetan Johann Theodor Cetățenie  Germania  Ocupație colecționar de artă[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Wittelsbach Elector de Bavaria Domnie 1679–1726 Predecesor Ferdinand Maria Succesor Carol Albert

·         1723: Caroline Louise de Hesse-Darmstadt (11 iulie 1723 – 8 aprilie 1783), a fost soția Margrafului Karl Frederic de Baden, artistă amatoare, om de știință, colecționară și patroana unui salon literar.

A fost copilul cel mic al Landgrafului Ludovic al VIII-lea de Hesse-Darmstadt și a Charlotte Christine Magdalene Johanna de Hanau. Ea s-a căsătorit la 28 ianuarie 1751 cu Karl Frederic, Margraf de Baden.

A ptimit o educație bună, și a fost descrisă ca învățată, vorbea cinci limbi străine, a corespondat cu Voltaire și a făcut din Karlsruhe un centru cultural din Germania, unde se numărau printre oaspeții săi și Johann Gottfried von Herder, Johann Caspar Lavater, Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Gottlieb Klopstock, Christoph Willibald Gluck și Christoph Martin Wieland. A fost membră a orchestrei de la curtea din Baden și a Academiei daneze de Arte Frumoase, picta și a avut un laborator la palatul din Karlsruhe.

Sănătatea ei a avut o cădere bruscă în 1779 și a murit de un accident vascular cerebral în timpul unei călătorii cu fiul ei.

Caroline Louise cu fii ei Karl Ludwig și Frederic. Pictură de Joseph Melling, 1757.

• Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden (14 februarie 1755 – 16 decembrie 1801). Fiul lui Karl Ludwig, Karl Ludwig Frederic, i-a succedat lui Karl Frederic ca Mare Duce după decesul acestuia în 1811.
• Frederic (29 august 1756 – 28 mai 1817); s-a căsătorit la 9 decembrie 1791 cu Louise de Nassau-Usingen (16 august 1776 – 19 februarie 1829), fiica Ducelui Frederic de Nassau-Usingen
• Louis I, Mare Duce de Baden (9 februarie 1763 – 30 martie 1830); s-a căsătoritcu contesa Katharina Werner von Langenstein în 1818. Louis l-a succedat pe nepotul său Karl Ludwig Frederic ca cel de-al 3-lea Mare Duce de Baden în 1818.
• fiu (n./d. 29 iulie 1764)
• Louise Auguste (8 ianuarie 1767 – 11 ianuarie 1767)

Caroline Louise de Hesse-Darmstadt

Date personale Născută 11 iulie 1723 Palatul din Darmstadt Decedată 8 aprilie 1783 (59 de ani) Paris, Franța Cauza decesului cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)  Părinți Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Charlotte de Hanau-Lichtenberg  Frați și surori Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt  Căsătorită cu Karl Frederic, Mare Duce de Baden Copii Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden Prințul Frederic Louis I, Mare Duce de Baden Cetățenie  Germania  Ocupație salonnière[*] entomolog[*] pastellist[*] pictoriță desenatoare[*] colecționar de artă[*] naturalistă  Apartenență nobiliară Titluri Margraf Familie nobiliară Casa de Hesse-Darmstadt Marchiză de Baden Domnie 28 ianuarie 1751 – 8 aprilie 1783

·         1723: S-a nascut Jean-François Marmontel, poet francez (d. 1799)

·          1732: S-a nascut Jérôme Lalande, matematician francez și astronom (d. 1807)

·         1738: Prințul Albert Casimir August de Saxonia, Duce de Teschen (11 iulie 1738 – 10 februarie 1822) a fost prinț german din Casa de Wettin. S-a remarcat ca un colecționar de artă și a fondat Albertina din Viena, cea mai mare colecție de desene și lucrări de grafică din lume.

A fost fiul cel mic al regelui August al III-lea al Poloniei (care era și Elector de Saxonia) și a reginei Maria Josepha de Austria, verișoară primară a împărătesei Maria Tereza. Prințul Albert de Saxonia a fost unul dintre nașii Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha (soțul reginei Victoria).

Tânărul Albert a fost ales de Arhiducesa Maria Cristina de Austria să-i fie soț. Aceasta a fost o favoare specială pe care împărăteasa Maria Tereza a făcut-o fiicei ei, de obicei căsătoriile erau făcute din rațiuni politice. Totuși, logodna și nunta au trebuit să aștepte moartea împăratului Francisc I; decorațiunile de la nuntă au fost negre deoarece era perioada doliului ținut pentru împărat.

Albert a primit ducatul de Teschen în Siliezia austriacă și titlul de Duce de Teschen. În perioada 1765-1780 a fost numit la Bratislava guvernator al Ungariei, apoi la Bruxelles, împreună cu soția lui, guvernator al Țărilor de Jos austriece, după moartea Prințului Karl Alexandru de Lorena în 1780.

Albert și Maria Cristina au avut un singur copil, prințesa Cristina de Saxonia, care a murit la 17 mai 1767, la o zi după naștere. Cuplul l-a adoptat pe nepotul Mariei Cristina - fiul fratelui ei Leopold și a Mariei Ludovica a celor Două Sicilii (ambii au murit în 1792 de foarte tineri) - Arhiducele Carol de Austria.

După moartea timpurie a soției sale în 1798 de tifos, el a trăit numai pentru colecția sa de artă.

Albert

Duce de Teschen Guvernator al Țările de Jos Austriece Guvernator al Ungariei

Date personale Nume la naștere Albert Kasimir August Ignaz Pius Franz Xavier Născut 11 iulie 1738 Dresda Decedat 10 februarie 1822 (83 de ani) Viena Înmormântat Cripta Capucinilor din Viena  Părinți August al III-lea al Poloniei Maria Josepha de Austria  Frați și surori Maria Kunigunde of Saxony[*] Marie-Josèphe de Saxonia Maria Amalia de Saxonia Maria Elisabeth of Saxony[*] Maria Ana Sofia de Saxonia Princess Maria Christina of Saxony[*] Maria Margaretha of Saxony[*] Charles of Saxony, Duke of Courland[*] Prince Clemens Wenceslaus of Saxony[*] Frederic Christian, Elector de Saxonia Franz Xavier de Saxonia  Căsătorit cu Arhiducesa Maria Cristina, Ducesă de Teschen Copii Prințesa Maria Theresia Cetățenie  Germania  Religie catolicism  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Wettin Domnie Domnie 1758–1763 Predecesor Iosif al II-lea Succesor Carol

·         1751: Caroline Matilda a Marii Britanii (n. 11 iulie 1751 – d. 10 mai 1775) a fost soția regelui Christian al VII-lea al Danemarcei din 1766 până în 1772 și membru al familiei regale britanice.

Caroline Matilda a fost cel mai mic copil al Frederick, Prinț de Wales și a Prințesei Augusta de Saxa-Gotha. Tatăl ei a murit brusc cu trei luni înainte de nașterea ei. S-a născut la Casa Leicester din Londra și a primit titlul de ASR Prințesa Caroline Matilda^[1]. Prințesa a fost botezată zece zile mai târziu de episcopul de Norwich, Thomas Hayter. Nașii ei au fost: fratele ei Prințul de Wales, mătușa paternă Prințesa Caroline și sora ei Prințesa Augusta.^[2] A fost crescută strict de mama ei departe de curtea engleză și a fost descrisă ca fiind naturală și neformală. Putea vorbi în italiană, franceză și germană și avea o voce frumoasă.

La vârsta de 15 ani, Caroline Matilda a părăsit Marea Britanie și a călătorit în Danemarca unde s-a căsătorit cu verișorul ei, Christian al VII-lea al Danemarcei. Nunta a avut loc la 8 noiembrie 1766 la Palatul Christiansborg din Copenhaga. Fratele ei mai mare, regele George al III-lea, era preocupat în legătură cu căsătoria, chiar dacă el nu a fost pe deplin conștient de faptul că mirele era bolnav mintal.

Caroline Matilda a avut doi copii, ambii recunoscuți oficial de Christian al VII-lea.

• Frederic al VI-lea al Danemarcei (1768–1839)
• Prințesa Louise Auguste a Danemarcei (1771–1843)

Caroline Matilda a avut un mariaj nefericit cu regele care era afectat de boala sa.

Caroline Matilda, portret de Johannes Heinrich Ludwig Möller.

Deși nu a fost o frumusețe, a fost considerată atractivă. Personalitatea ei naturală nu a fost populară la curtea daneză. A fost apropiată de doamna ei de onoare, Louise von Plessen, care era privită de prietenii regelui ca imorală și a acționat pentru a o izola pe Caroline Matilda de soțul ei. Acest lucru n-a fost greu de realizat deoarece soțul ei n-o plăcea; au existat zvonuri despre homosexualitatea regelui Danemarcei.

Regele danez a fost convins să consume căsătoria de dragul succesiunii. După nașterea fiului său, și-a îndreptat atenția spre curtezana Støvlet-Cathrine cu care a vizitat bordeluri din Copenhaga. Caroline Matilda a avut o căsnicie nefericită, a fost neglijată și disprețuită de soțul ei. Când Plessen a fost exilată de la curte în 1768, ea și-a pierdut cea mai apropiată confidentă, lăsând-o și mai izolată.

În mai 1768 Christian al VII-lea a început un lung tur al Europei inclusiv Altona, Paris și Londra. Îm timpul absenței sale, Caroline Matilda a trezit atenția prin plimbările sale din Copenhaga; acest lucru era considerat scandalos, nobilele daneze mergeau numai cu trăsura în oraș. Caroline Matilda și-a petrecut vara la Castelul Frederiksborg cu copilul ei nou născut înainte de a reveni în toamnă la Copenhaga.

Regele a revenit în capitală la 12 ianuarie 1769 aducând cu sine pe Johann Friedrich Struensee ca medic regal, care mai târziu va deveni ministru. El l-a întâlnit pe Struensee la Altona la începutul călătoriei sale. Spre ușurarea consilierilor regali, Struensee s-a ocupat de instabilitatea regelui iar acesta a căpătat o mare încredere în el.

Johann Friedrich Struensee, portret de Jens Juel.

Struensee l-a încurajat pe rege să-și îmbunătățească relația cu Caroline Matilda, lucru care s-a și întâmplat. Regina a fost conștientă că aceste îmbunătățiri i se datorează lui Struensee și a devenit interesată de fermecătorul doctor. Afecțiunea față de tânărul doctor a crescut; în ianuarie 1770 el avea propriul dormitor în palatul regal, în primăvara anului 1770 el era amantul reginei. O vaccinare cu succes a prințul moștenitor a sporit și mai mult influența sa.

În 1770, regele a devenit tot mai izolat din cauza faptului că sănătatea lui mintală s-a deteriorat. Caroline Matilda, până acum ignorată la curte, a devenit centrul atenției curții regală și adepții ei s-au grupat în "Dronningens Parti". Susținut de noua ei poziție la curte, Struensee a domnit aproape ca un rege. La 15 septembrie 1770 regele l-a demis pe Bernstorff și două zile mai târziu, Struensee a devenit maître des requêtes (consilier privat), consolidându-și puterea și începând perioada de 16 luni, denumită "Timpul lui Struensee". Când, în cursul anului, regele s-a scufundat într-o stare de toropeală mintală, autoritatea lui Struensee a devenit capitală iar el a avut influență absolută pentru zece luni, între 20 martie 1771 și 16 ianuarie 1772.

În acest timp el a emis nu mai puțin de 1069 de ordine de cabinet, mai mult de trei pe zi. Din acest motiv a fost criticat. Alte critici ale lui Struensee s-au referit la faptul că nu a respectat obiceiurile tradiționale daneze și norvegiene, privindu-le ca niște prejudecăți și dorind să le elimine în favoarea unor principii abstracte.

De asemenea, relația lui Struensee cu regina nu a fost mai puțin ofensivă pentru o națiune care a venerat în mod tradițional casa regală de Oldenburg în timp ce regina își manifesta în mod deschis noua ei fericire. La aniversarea regelui din 1771 ea a fondat ordinul Mathilde-Ordenen.

Monumentul din Celle.

La 7 iulie 1771, Caroline Matilda a născut al doilea copil, Prințesa Louise Auguste, al cărei tată, a fost aproape sigur Struensee. Acest lucru a fost considerat, de asemenea, scandalos. Fetița a fost numită “la petite Struensee”, până când a fost acceptată oficial prințesă.

Struensee și Caroline Matilda au fost arestați în noaptea de 16 spre 17 ianuarie după un bal mascat la teatrul regal de la Castelul Christiansborg. Caroline Matilda a fost dusă la Castelul Kronborg pentru a-și aștepta judecata. I s-a permis să-și păstreze fiica lângă ea. Se crede că a fost presată sau manipulată să admită relația prin interogatoriu. Inițial ea a negat relația sperând că astfel se va salva.

Căsătoria dintre Caroline Matilda și Christian s-a încheiat prin divorț în aprilie 1772. După divorț, Struensee și complicele său Enevold Brandt au fost executați la 28 aprilie 1772.

La 28 mai 1772, Caroline Matilda a fost deportată la bordul unei fregate britanice la Celle, cu reședința la Castelul Celle de pe teritoriul german de Hanovra al fratelui ei. Nu și-a mai văzut niciodată copii. La Celle, ea a fost cunoscută pentru caritate ei față de copiii săraci și orfani. De asemenea, s-a reîntâlnit cu Louise von Plessen.

A murit brusc de scarlatină la Celle la 10 mai 1775 la vârsta de 23 de ani. A fost înmormântată la Stadtkirche St. Marien în Celle.

Caroline Matilda de Wales

Regină a Danemarcei și Norvegiei

Date personale Nume la naștere Caroline Matilda Născută 11 iulie 1751 Casa Leicester, Londra Decedată 10 mai 1775 (23 de ani) Celle, Germania Înmormântată 13 mai 1775 Celle, Germania Cauza decesului cauze naturale[*] (boală infecțioasă)  Părinți Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha  Frați și surori Prințesa Augusta a Marii Britanii Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul Eduard, Duce de York și Albany Prințul William Henry, Duce de Gloucester și Edinburgh Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn  Căsătorită cu Christian al VII-lea al Danemarcei Copii Frederic al VI-lea al Danemarcei Louise Auguste, Ducesă de Augustenborg Cetățenie  Regatul Unit  Ocupație consort[*]  Apartenență nobiliară Titluri regină consoartă[*] Familie nobiliară Casa de Hanovra (prin naștere) Casa de Oldenburg (prin căsătorie) Domnie Domnie 8 noiembrie 1766 – 10 mai 1775

·        1767 - S-a nascut John Quincy Adams, politician american, al 6-lea președinte al SUA (d. 1848)

John Quincy Adams (n. 11 iulie 1767, Braintree, Massachusetts, SUA – d. 23 februarie 1848, Washington,D.C.) a fost un avocat, diplomat, politician și cel de-al șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii (între 4 martie 1825 și 3 martie 1829).

* 1771: Karoline Amalie de Hesse-Kassel (11 iulie 1771, Hanau – 22 februarie1848, Gotha), a fost prințesă germană și membră a Casei de Hesse-Kassel. Prin căsătorie a devenit ducesă consort de Saxa-Gotha-Altenburg.

A fost fiica landgrafului (mai târziu Prinț) Wilhelm I și a soției sale, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei, fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei.

La 24 aprilie 1802 s-a căsătorit cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, care în 1804 a succedat la conducerea ducatului. Mariajul a rămas fără copii.

Karoline Amalie de Hesse-Kassel

Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg

Date personale Nume la naștere Karoline Amalie Născută 11 iulie 1771 Hanau Decedată 22 februarie 1848 (76 de ani) Gotha Înmormântată Gotha  Părinți Wilhelm I Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei  Frați și surori Wilhelm al II-lea Marie Friederike of Hesse-Kassel[*]  Căsătorită cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Cetățenie  Germania  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce prințesă Familie nobiliară Casa de Hesse-Kassel (prin naștere) Casa de Saxa-Gotha-Altenburg (prin căsătorie)

·         1826: S-a nascut Franz Grashof, inginer german (d. 1893)

·         1834 - S-a nascut James McNeill Whistler, pictor american (d. 1903)

James Abbott McNeill Whistler – Arrangement in Gray: Portrait of the Painter

(self portrait, c. 1872), Detroit Institute of Arts – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

James Abbott McNeill Whistler (n. 11 iulie 1834, Lowell, Massachusetts, SUA – d. 17 iulie 1903, Chelsea, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei) a fost un pictor american, naturalizat ulterior în Marea Britanie, cu un stil propriu oscilând între realism, simbolism şi impresionism, format la şcolile pariziene de pictură. Stilul aparent simplu al artistului, uneori numit tonalism, aduce inovaţii îndrăzneţe în pictură.

În vremurile în care realismul, mai apoi impresionismul îşi bazau procesul de creaţie pe observarea directă a naturii, Whistler alege alte modalităţi artistice, mult mai rafinate. Pictura sa relevă orizonturi noi, exotice. Peisajele sale creează impresia că provin dintr-o altă lume, iar portretele lui sondează adâncimile singurătăţii intime.

·         1846 - S-a nascut Léon Bloy, scriitor francez (d. 1917)

Léon Bloy 1887

Léon-Marie Bloy (n. 11 iulie 1846 – d. 3 noiembrie 1917) a fost un scriitor francez. Scrierile sale se caracterizează prin orientare religioasă, catolică.

·         1855: S-a nascut Iuliu Zanne, folclorist roman.

·         1866: Prințesa Irene de Hesse și de Rin (Irene Luise Maria Anna) (11 iulie1866 – 11 noiembrie 1953) a fost al treilea copil al Prințesei Alice a Regatului Unit și a lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse. Bunicii materni erau regina Victoria a Marii Britanii și Prințul Albert. Bunicii paterni erau Prințul Charles de Hesse și de Rin și Prințesa Elisabeta a Prusiei. Irene a fost soția Prințului Albert Wilhelm Heinrich al Prusiei, verișor primar. Ca și sora sa Alix, Irene purta în gene hemofilia. Doi dintre cei trei fii ai ei au fost hemofili.

Familia de Hesse în 1876, la Eastbourne, East Sussex: Marele Duce Ludwig ținând-o în brațe pe May și având-o alături pe Ella, Prințesa Alice ținând-o pe Alix, Ernie și Irene în față, Victoria din profil, cu mâna pe umărul Irenei.

Pentru că s-a născut la sfârșitul Războiului austro-prusac, a primit numele Irene care vine de la cuvântul grecesc care înseamnă "pace".^[1] Alice a considerat-o pe Irene un copil neatractiv și odată i-a scris surorii sale, Victoria că Irene "nu este drăguță".^[2] Deși nu așa drăguță ca sora ei Elisabeta, Irene era plăcută. Prințesa Alice și-a crescut fetele simplu; copiii aveau o bonă englezoaică, mâncau cine simple din budinci de orez și mere coapte și fetele purtau rochii simple. Fiicele au fost învățate cum să facă treburile casnice, cum ar fi turte de copt, să-și facă propriile paturi, să dea cu mătura și să șteargă praful în camerele lor. Prințesa Alice a subliniat, de asemenea, necesitatea de a da la săraci și adesea și-a luat fiicele în vizite la spitale și organizații de caritate.^[3]

Familia a fost devastată în 1873 când fratele mai mic hemofil al Irenei, Prințul Friedrich numit în familie "Frittie" a căzut printr-o fereastră deschisă, s-a lovit cu capul de balustradă și a murit câteva ore mai târziu din cauza unei hemoragii cerebrale.^[4] În lunile care au urmat morții lui, Alice și-a dus frecvent copiii la mormântul lui să se roage și era multă melancolie la aniversările asociate cu el.^[5] În toamna anului 1878, Irene, frații ei (cu excepția Elisabetei) și a tatălui toți s-au îmbolnăvit de difterie. Sora ei mai mică, Prințesa Maria, numită "May" a murit de difterie. Mama ei, epuizată de asistența medicală pentru copii, de asemenea, s-a infectat; a murit la 14 decembrie 1878 de difterie.^[6]

Când sora sa Elisabeta a părăsit religia luterană în care a fost crescută pentru a se converti la religia ortodoxă în 1891 când s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei, Irene a plâns și a fost supărată. Mai târziu, sora sa Alix, de asemenea, s-a convertit la religia ortodoxă când s-a căsătorit cu Nicolae al II-lea al Rusiei. În ciuda diferendelor asupra alegerilor religioase, Irene a rămas apropiată de toți frații ei.

Prințesa Irene și Prințul Heinrich

La 24 mai 1888, Irene s-a căsătorit cu Prințul Heinrich al Prusiei, al treilea copil și al doilea fiu al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și al Prințesei Victoria a Regatului Unit. Cum mamele celor doi tineri erau surori, ei erau verișori primari. Căsătoria a displăcut reginei Victoria deoarece ei nu i s-a spus nimic până la nuntă.^[7]Mama lui Heinrich o plăcea mult pe Irene totuși aceasta a fost șocată când Irene nu a încercat să-și ascundă cu un șal ascundă sarcina cu primul ei fiu, Prințul Waldemar în 1889. Împărăteasa care era fascinată de politică și de evenimentele actuale, de asemenea, nu putea înțelege cum de Heinrich și Irene nu au citit niciodată un ziar.^[8]

Căsnicia a fost una fericită, iar rudele îi numeau "Amabilii" datorită naturii lor plăcute. Din căsătorie au rezultat trei copii:

• Prințul Waldemar Wilhelm Ludwig Friedrich Viktor Heinrich al Prusiei (1889-1945)
• Prințul Wilhelm Viktor Karl August Heinrich Sigismund al Prusiei (1896-1978)
• Prințul Heinrich al Prusiei (1900-1904)

Irene a transmis hemofilia fiului ei mai mare și a celui mic Waldemar și Heinrich. A fost devastată când fiul cel mic a murit la vârsta de 4 ani după ce a căzut și s-a lovit la cap în februarie 1904.^[9] Șase luni după decesul lui Heinrich, sora sa Alix a născut un fiu hemofil, Alexei Nicolaevici, Țarevici al Rusiei. Verișoara ei, regina Victoria Eugenia a Spaniei, a avut de asemenea doi fii hemofili. O altă verișoară primară, Prințesa Alice, Contesă de Athlone, a avut, de asemenea, un fiu hemofil.

În 1912, Irene a fost un sprijin pentru sora sa Alix când Alexei a fost aproape de moarte în urma complicațiilor de la hemofilie pe când se aflau în Polonia

În timpul Primului Război Mondial surorile au fost situate pe poziții opuse. Când războiul s-a terminat, ea a primit știrea că Alix, soțul ei și copiii precum și sora sa Elisabeta au fost uciși de bolșevici. După război și după abdicarea kaiserului, Germania n-a mai fost condusă de familia regală prusacă, însă Irene și sțul ei și-au păstrat moșia, Hemmelmark, situată în nordul Germaniei.

Când Anna Anderson a apărut la Berlin la începutul anilor 1920, pretinzând că este Marea Ducesă Anastasia Nicolaevna a Rusiei, Irene a vizitat-o pe femeie însă a decis că Anderson nu poate fi nepoata ei pe care a văzut-o ultima oară în 1913.^[11] Prințesa Irene nu a fost impresionată.

Soțul Irenei a spus că menționarea Anderson o supără foarte mult și a cerut ca nimeni să nu discute despre Anderson în prezența ei.^[12] Heinrich a murit în 1929. Biograful Annei Anderson a afisrmat că după câțiva ani, fiul Irenei, Prințul Sigismund, i-a pus câteva întrebări lui Andreson despte copilăria lor comună și că ea a răspuns cu mare acuratețe.^[13]

Irene a adoptat-o pe fiica lui Sigismund, Barbara, născută în 1920, ca moștenitoare a ei, după ce Sigismund a părăsit Germania pentru a trăi în Costa Rica în timpul anilor 1930. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Sigismund s-a întors în Germania..^[14] Irene s-a mâhnit teribil când fiul ei cel mare, Waldemar, s-a îmbolnăvit și a murit din cauza lipsei de sânge pentru o transfuzie.

Irene a murit în 1953, lăsându-și moșia nepoatei. Înainte de deces, a fost ultimul copil în viață al Prințesei Alice și al Marelui Duce de Hesse, Ludovic al IV-lea.

Prințesa Irene de Hesse

Prințesă a Prusiei

Date personale Nume la naștere Irene Luise Maria Anna Născută 11 iulie 1866 Darmstadt, Hesse, Germania Decedată 11 noiembrie 1953 (87 ani) Germania Părinți Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Prințesa Alice a Regatului Unit  Frați și surori Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Maria de Hessa-Darmstadt[*] Prințesa Victoria de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Alix de Hessa-Darmstadt  Căsătorită cu Prințul Heinrich al Prusiei Copii Prințul Waldemar al Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Heinrich al Prusiei Cetățenie  Marele Ducat Hessa  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa Hohenzollern Casa de Hesse-Darmstadt

* 1888: Carl Schmitt (de fapt Karl Schmitt, cunoscut uneori și sub numele Carl Schmitt-Dorotic) (n. 11 iulie 1888, Plettenberg, Westfalia, Germania - d. 7 aprilie 1985, Plettenberg, Renania de Nord-Westfalia, Germania) a fost un jurist și expert în filozofie politică german, unul dintre cei mai influenți dar și controversați oameni de știință și gânditori ai secolului al XX-lea din domeniul Teoriei Statului și Dreptului, Dreptului Constituțional, Filosofiei Dreptului și Filosofiei Politice.

Cromologie:

• 11 iulie 1888 — Carl Schmitt se naște la Plettenberg, Germania.
• 1915 — După studii de teoria statului și de drept la Berlin, München și Straßburg își trece teza de doctorat la Universitatea din Straßburg.
• 1921 — Numire la Universitatea din Greifswald.
• 1922 — Profesor la Universitatea din Bonn.
• 1926 — Profesor de drept la Școala Superioară de Comerț din Berlin.
• 1932 — Profesor la Universitatea din Köln.
• 1 mai 1933 — Înscriere în Partidul Național Socialist German al Muncitorilor (NSDAP). Numit consilier de stat al Prusiei.
• noiembrie 1933 — Președinte al Uniunii juriștilor național-socialiști.
• 1933–1945 — Profesor de drept la Universitatea din Berlin
• 1934 — Numire ca redactor șef al revistei "Deutsche-Juristen-Zeitung".
• decembrie 1936 — Revista „Das schwarze Korps", organ al SS susține că antisemitismul lui Schmitt este formal și citează declarații ale sale în care critică teoria rasială național-socialistă.
• 1937 — Expulzarea lui Schmitt din toate funcțiile de conducere.
• 1945 — Schmitt își pierde catedra universitară și este anchetat de tribunalul de la Nürnberg.
• după 1950 — Izolat din punct de vedere politic, Schmitt se ocupă de studii de drept internațional și își scrie memoriile.
• 7 aprilie 1985 — Carl Schmitt moare la Plettenberg, Germania

Carl Schmitt

·         1913: Teofil T. Vescan, fizician și pedagog român (d. 1963). Teofil T. Vescan a fost un fizician si pedagog roman. A fost un militant antifascism, intre 1941-1942 fiind inchis in lagarul de munca fortata de la Bretcu. Principala sa preocupare in domeniul fizicii a fost teoria relativitatii, aspect abordat si in lucrarea de doctorat. A creat la Iasi o scoala de cercetare in fizica relativista obtinand cateva rezulatate importante - formularea hidrodinamicii relativiste in schema penta-dimensionala Klein-Kaluza, a studiat problema relativista a doua corpuri de masa variabila, a elaborat o metoda noua de obtinere a metricii Schwarzschild folosind transformari infinitezimale, a formulat in termeni relativisti efectul Pinch. Intre anii 1923-1931 studiaza la Seminarul pedagogic din Cluj, iar intre 1931-1935 urmeaza cursurile Facultatii de Stiinte din cadrul Universitatii din Cluj. In paralel, intre anii 1932-1933 studiaza si la Universitatea din Paris. In 1935 dupa sustinerea unor examene devine licentiat in fizica si in 1936 licentiat in matematici. Pentru o perioada este profesor secundar in matematici si in fizica-chimie. Dupa sustinerea lucrarii cu titlul Contributii la teoria cinetica si relativista a fluidelor reale, devine doctor in stiinte fizico-chimice. In 1944 este numit conferentiar de mecanica rationala, din 1945 este profesor de fizica teoretica la Universitata Bolyai din Cluj, iar din 1948 profesor de fizica teoretica la Universitatea Victor Babes din Cluj. Intre 1950-1963 este profesor de fizica teoretica si structura materiei la Universitatea din Iasi, si director al Institului de fizica si stiinte tehnice din Iasi. Pe parcursul vietii a sustinut cursuri in mai toate domeniile fizicii teoretice, dar si cursuri de matematici, fizica atomica si nucleara, istoria matematicii si fizicii. In cursurile sale a abordat si probleme ale filozofiei stiintei. Intrega sa cariera este marcata de o activitate publicistica vasta, reusind sa publice peste 370 de lucrari in domenii variate si sub diferite forme - carti de specialitate, lucrari de popularizare a stiintei, manuale, cursuri univeristare. In lucrarile de fizica teoretica a abordat diverse probleme relationate de teoria cinetica a materiei, refractia astronomica, miscarea a doua corpuri de masa variabila, fluidele reale, gemeralizarea principiului inertiei. Intre 1947-1955 s-a preocupat de radioactivitatea rocilor din unele regiuni ale Romaniei.

* 1913: Christopher Ironside FSIA 1970, OBE 1971, FRBS 1977 (11 iulie 1913 – 13 iulie 1992) a fost un pictor și gravor de monede englez, cunoscut mai cu seamă pentru reversurile monedelor britanice emise la decimalizarea din 1971

·       1916 - S-a nascut Alexandr Mihailovici Prohorov, fizician rus, laureat al Premiului Nobel în 1964, membru de onoare al Academiei Române (d. 2002).

Alexandr Prohorov (n. 11 iulie 1916; d. 8 ianuarie 2002) a fost un fizician rus, membru de onoare al Academiei Române, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1964, pentru munca de pionierat depusă în domeniul laserilor și maserilor. Membru PCUS din 1950. Doctor Honoris Causa al Universităților din București și Cluj-Napoca. Alexandr Prohorov s-a născut la Atherton, în Australia, după ce părinții săi fugiseră de persecuțiile țariste. Familia lui Prohorov a revenit în Rusia în 1923.

·         1916: S-a nascut Bill Snyder, pianist, compozitor si sef de orchestra american. 

* 1917: Jessica Mitford (n. 11 iulie 1917 - d. 22 iulie 1996) este o autoare britanica. Ea a scris mult, cea mai importanta lucrare fiind Hons and Rebels. Aceasta devine eroina autoarei de succes J.K.Rowling, scriitoarea seriei fantastice Harry Potter. Jo îi citește toata autobiografia.

Jessica Mitford

Date personale Născută 11 septembrie 1917[3][4][5][6][7]  Oxfordshire, Regatul Unit  Decedată 23 iulie 1996 (78 de ani)[8][9][10][11]  Oakland, California, SUA  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pulmonar)  Părinți David Freeman-Mitford[*][12][2] Sydney Bowles[*][12][2]  Frați și surori Unity Mitford[*][2] Nancy Mitford[*][2] Deborah Cavendish, Duchess of Devonshire[*][2] Diana Mitford[*][2] Pamela Mitford[*][2] Tom Mitford[*] Tom Mitford[*][2]   Căsătorită cu Esmond Romilly[*] (1937–1941) Robert Treuhaft[*] (din 1943)[2] Esmond Romilly[*][2]  Copii Julia Della Romilly[*][12] Anne Constancia Romilly[*][12] Nicholas Treuhaft[*][12][2] Benjamin Treuhaft[*][12] Benjamin Treuhaft[*][2] Julia Romilly[*][2] [Anne] Constancia Romilly[*][2]  Cetățenie  Regatul Unit  SUA  Religie ateism  Ocupație scriitoare jurnalistă activist pentru drepturile omului[*]  Partid politic Partidul Comunist din SUA   Limbi limba engleză[1]   Note Premii Bursă Guggenheim[*

·         1920: Yul Brynner (rusă Юлий Борисович Бринер, Iuli Borisovici Briner) (n. 11 iulie 1920, Vladivostok, Rusia – d.10 octombrie, 1985, New York, SUA) a fost un actor american de origine rusă. A câștigat un premiu Oscar în 1956 pentru rolul din filmul Regele și eu.

Filmografie:

• 1956 Portul New Yorkului (Port of New York), regia Laslo Benedek
• 1956 Anastasia, regia Anatole Litvak
• 1956 Regele și eu (The King and I), regia Walter Lang, (Oscar - cel mai bun actor)
• 1956 Cele zece porunci (The Ten Commandments), regia Cecil B. DeMille
• 1958 Frații Karamazov (The Brothers Karamazov), regia Richard Brooks
• 1959 Solomon și Sheba (Solomon and Sheba), regia King Vidor
• 1959 Călătoria (The Journey), regia Anatole Litvak
• 1960 Cei șapte magnifici (The Magnificent Seven),regia John Sturges
• 1960 Încă odată cu dragoste (Once More, with Feeling!), regia Stanley Donen
• 1962 Taras Bulba, regia J. Lee Thompson
• 1963 Regii soarelui (Kings of the Sun), regia J. Lee Thompson
• 1964 Mercenarul de la miezul nopții (Invitation to a Gunfighter), regia Richard Wilson
• 1964 Cei trei soldați ai aventurii (Flight from Ashiya), regia Michael Anderson
• 1965 Morituri, regia Bernhard Wicki
• 1966 Umbra unui uriaș (Cast a Giant Shadow), regia Melville Shavelson
• 1967 Duelul lung (The Long Duel), regia Ken Annakin
• 1969 Nebuna din Chaillot (The Madwoman of Chaillot), regia Bryan Forbes
• 1970 Adio Sabata (Indio Black, sai che ti dico: Sei un gran figlio di...), regia Gianfranco Parolini
• 1973 Lumea roboților (Westworld), regia Michael Crichton

Yul Brynner

Yul Brynner la Sarajevo în 1969 Date personale Nume la naștere Юлий Борисович Бринер  Născut 11 iulie 1920[1][2][3][4]  Vladivostok, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă[5][1]  Decedat 10 octombrie 1985 (65 de ani)[6][7][8][9][10][2][3][11][4]  New York, SUA[12][13][14]  Înmormântat Q2820814[*][15]  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pulmonar)  Căsătorit cu Virginia Gilmore[*] (6 septembrie 1944–26 martie 1960)  Număr de copii 5  Copii Victoria Brynner[*]  Cetățenie  Elveția  SUA  Religie Biserica Ortodoxă  Ocupație actor de film regizor de televiziune[*] fotograf scriitor muzician actor de teatru[*] actor actor de televiziune[*]  Alma mater YMCA Premii Oscar Cel mai bun actor (1956) pentru The King and I[*]  Premii Tony Tony Award for Best Featured Actor in a Musical[*] (1952) pentru The King and I[*] Special Tony Award[*] (1985)  Alte premii National Board of Review Award for Best Actor[*] (1956) pentru Cele zece porunci, Anastasia[*] și The King and I[*] Grammy Hall of Fame[*] (1999) pentru The King and I[*] 28th Academy Awards[*] Premiile Tony

Yul Brynner în filmul „Cele Zece Porunci” (1956)

* 1920: Roman Sikorski (n. 11 iulie 1920 – d. 12 septembrie 1983) a fost un matematician polonez

Sikorski s-a născut pe data de 11 iulie 1920 în Mszczonów, Polonia. A fost profesor la Universitatea din Varșovia din 1952 până în anul 1982. Din 1962, a devenit membru al Academiei Poloneze de Științe. A publicat lucrări legate de algebra booleană, logică matematică, analiză funcțională, teoriile de distribuție și topologia generală.

* 1920: Zecharia Sitchin (în rusă: Захария Ситчин, Zaharia Sitcin, (n. 11 iulie1920, Baku, RSS Azerbaidjană, URSS - d. 9 octombrie 2010, New York, New York, SUA) a fost un scriitor american. El a afirmat că ar fi tradus o parte din tăblițele sumeriene care promovează o explicație a originii omului ce implică venirea unor călători din spațiu numiți annunaki. Aceștia ar fi colonizat pământul și ar fi creat omul, explicând ceea ce știința numea „veriga lipsă”. Sitchin atribuie rasei Anunnaki crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare. Pretinde că acești annunaki ar fi o rasă de extratereștri de pe o planetă ipotetică, dincolo de planeta Neptun, numită Nibiru, pe care o consideră a fi situată pe o orbită alungită, rotația ei fiind de aproximativ 3600 de ani. El afirmă că mitologia sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie. Speculațiile lui Sitchin sunt ridiculizate de mulți oameni de știință, istorici și arheologi, care au remarcat foarte multe probleme cu traducerile sale ale textelor antice, clasificând activitatea sa ca pseudo-știință.

Zecharia Sitchin Захария Ситчин ru

* 1924: Ilie Tudor (n. 11 iulie 1924, București) este un scrimer român, care a luat parte la Jocurile Olimpice de vară din 1952 de la Helsinki. A practicat scrima la cele trei arme (sabie, floretă, spadă) la CS Progresul Finanțe Bănci cu antrenorul Angelo Pellegrini.^[1] A fost campion național de patru ori la floretă (în 1943, 1948, 1950 și 1959), iar de două ori la spadă (în 1954 și 1955) și la sabie (în 1946 și 1953).^[2] La Jocurile Olimpice din 1952 a reprezintat România la trei probe de scrimă, fiind eliminat în primul tur la floretă pe echipe și la sabie pe echipe, dar ajungând în semifinale la sabie individual.^[3] A câștigat turneele internaționale de la Sofia (1954), București (1955) și Leipzig (1955 și 1957).^[1]

După ce s-a retras a devenit antrenor de scrimă la Ploiești și București, fiind secundul maestrului Nicolae Pufnei, apoi în Grecia.

·         1926: Pierre de Boisdeffre, istoric, diplomat și critic literar francez (d. 2002)

·         1927 - S-a născut fizicianul american Theodore Maiman care a produs primul laser în laboratoarele de cercetare Hughes din Malibu, California (d. 5 mai 2007)

·         1931 - S-a nascut Thurston Harris, cantaret si saxofonist american.

·         1931 - S-a nascut Tab Hunter (Arthur Gelien), actor si cantaret american.

·         1934: Giorgio Armani (n. 11 iulie 1934, Piacenza, Emilia-Romagna) este un designer vestimentar italian. Compania lui s-a format în 1974, iar în 2001 a fost aclamat ca cel mai de succes designer italian.

Este medic, dar a făcut pasiune pentru arta fotografică, apoi a lucrat la departamentul de reviste „Le Rinascente”, la camera de rochii.

Din 1961 până în 1970, a lucrat ca designer la casa de modă Nino Cerruti, devenind mâna dreaptă a casei de modă. În 1974, partenerul său Sergio Galiotti l-a îndrumat către o linie de modă pentru femei și barbați.

În afară de modă, el mai are ca hobby sportul. Este președintele echipei de baschet Milan, este fanul echipei Inter Milan și creează echipamente pentru echipa națională de fotbal a Angliei. Mai este responsabil și cu echipamentul echipei Chelsea FC, din august 2007.

Giorgio Armani

Date personale Născut 11 iulie 1934 (85 de ani)[2][3][4][5]  Piacenza, Italia  Cetățenie  Italia  Etnie italian  Ocupație antreprenor creator de modă[*]  Avere 8.500.000.000 dolari americani[6]  Activitate Alma mater Universitatea din Milano[*]   Organizație Armani   Premii Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] (2008) CFDA Lifetime Achievement Award[*] (1987)[

* 1937: Ion Cosma (n. 11 iulie 1937, Târgu Mureș) este un fost ciclist român. A reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1960 și cele din 1964 la proba de 100 km contratimp pe echipe și în proba de cursă individuală de șosea. În 1960 el a terminat al șaselea și al cincilea, respectiv în aceste probe, în timp ce la 1964 s-a clasat pe locurile nouă și 59, respectiv.^[1] Cosma a câștigat Turul României în 1959 și 1961 și Cupa UCECOM în 1963

* 1937: Rabbi Adin Steinsaltz (ebraică: עדין שטיינזלץ) sau Adin Even Yisrael(ebraică: עדין אבן ישראל) (n. 11 iulie 1937,^[1] Ierusalim, Palestina sub mandat britanic) este un lector, filosof, critic social și mentor spiritual, a fost numit de revista Time ”un savant care se naște odată intr-un mileniu”.^[2] Și-a devotat întreaga viață pentru a face Talmudul accessibil tuturor evreilor.^[3] Ediția originală, fiind publicată în ebraica moderna, cu comentarii și adnotări pentru a facilita studiul, cunoscută ca Steinsaltz edition of the Talmud^[4] care ulterior a fost tradusă în limbile engleză, franceză, rusă și spaniolă. Din 1989, Steinsaltz a publicat tratate în ebraică și engleză despre Talmudul babilonian într-o ediție bilingvă engleză-ebraică.

Adin Steinsaltz

Rabbi Adin Even-Israel (Steinsaltz) (2010)

·         1938 - S-a nascut Terry Garthwaite, chitarist, vocalist si compozitor american (Joy Of Cooking).

·         

Marcu Tudor
Date personale
Născut	11 iulie 1939 (81 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	Partidul Social Democrat Român
Modifică date / text

Marcu Tudor (n. 11 iulie 1939, București) este un politician român, membru al Parlamentului României în legislaturile 1996-2000, 2000-2004 și 2004-2008. Marcu Tudor este membru al Partidului România Mare. Conform biografiei sale oficiale, Marcu Tudor a fost membru PCR în perioada 1964-1989. În legislatura 1996-2000, Marcu Tudor a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Finlanda și Republica Federală Iugoslavia; în legislatura 2000-2004, a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Republica Elenă iar în legislatura 2004-2008 a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Suediei, Republica Africa de Sud, Irlanda și Republica Federativă a Braziliei.

Colonelul în retragere Marcu Tudor a fost înaintat la gradul de general de brigadă (cu 1 stea) la 1 decembrie 2004 

·         1940: S-a nascut George Filipescu, pictor roman.

·         1942: S-a nascut Mircea Popa, scriitor roman.

·         1943: Susan Seaforth Hayes, actriță americană

·         1945: S-a nascut Franz Bekenbauer, campion mondial cu echipa de forbal a Germaniei.

* 1945: Junji Kawano (n. 11 iulie 1945) este un fost fotbalist japonez.

·         1946: Matei Cazacu (n. 11 iulie 1946, Sinaia) este un autor, eseist, istoric medievist și scriitor francez originar din România, luptător pentru drepturile omului.

Fiu de preot, Matei Cazacu a studiat istoria la Universitatea din București, studii pe care le-a terminat în 1969. Până la plecarea ilegală din România și stabilirea în Franța (1973), a fost cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București.

A devenit doctor în istorie la Universitatea Paris I Sorbonne Panthéon (1979).

Membru al secție române a Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, al Asociației pentru Apărarea Monumentelor Istorice din România.^[1]

Din 1977 a colaborat cu posturile de radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Radio France Internationale, Radio Canada etc.

În 2012 era director de cercetare la CNRS (centrul național de cercetări științifice), Paris.

Scrieri:

• 1975 - Matei Cazacu, Radu R. Florescu, Alan G. Barbour - In Search of Frankenstein, Boston, New York Graphic Society
• 1988 - L'Histoire du prince Dracula en Europe centrale et orientale au XVe siècle. Edition critique, traduction, notes et commentaires, Genève, Droz
  • Edițiile a 2-a și a 3-a, rééditions 1996 et 2006
• 1993 - La Moldavie ex-soviétique. Histoire et débats en cours, Paris, Akratie, (coautor)
  • 2007- 2ème Edition, revue et completée, sous presse, Paris
• 1997 - O lume într-o carte de bucate. Un livre de cuisine à l’époque de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, Fundatia Culturalà Românà, (coautor)
• 1998 - Au Caucase. Russes et Tchétchènes, récits d'une guerre sans fin (1785-1996), Genève, Georg Editeur
• 1998 - Histoire des Slaves orientaux. Bibliographie des sources historiques traduites en langues occidentales (Xe siècle - 1689), Paris, CNRS Editions et l'Institut d'études slaves, (coautor)
• 1999 - The Story of Romanian Gastronomy, București, Fundatia Culturală Română
• 1999 - Des femmes sur les routes de l'Orient. Le voyage à Constantinople aux XVIIIe-XIXe siècles, Genève, Georg Editeur, 1999
• 2001 - Matei Cazacu, George Ciorănescu - Basarabia, pămănt românesc disputat între Est și Vest, 2 volume volume, București, Fundația Culturală Română
• 2003 - Minuni, vedenii și vise premonitorii în trecutul românesc, Bucuresti, Editura Sigma
• 2004 - România interbelică, Bucuresti, Editura NOI Media Print, 2004
• 2004 - Dracula, Paris, Editions Tallandier, Prix Thiers de l’ Academie Française [1]
• 2005 - Gilles de Rais, Paris, Tallandier [2]
• 2006 - L'histoire du prince Dracula en Europe centrale et orientale (XV siecle) ^[2]
• 2007 - România la 1900, Bucuresti, Editura NOI Media Print, 2007. Sous presse. (La Roumanie en 1900)
• 2007 - La Barbe!, Paris, Tallandier
• 2007 - România văzută de străini, București, Editura NOI, Media Print
• 2008 - L’Eglise orientale et l’argent. L’embarras de la richesse, în colaborare cu Violeta Barbu, Editions de l’Institut Culturel Roumain, București
• 2010 - Matei Cazacu, Nicolas Trifon - Un état en quête de nation - La république de Moldavie, (Un stat în căutarea unei națiuni - Republica Moldova), Editura NON LIEU, Paris ^[3]
• 2013 - Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșan, Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești, Editura Cartier, Chișinău

·         1949: S-a nascut Liliana Ursu, poeta, prozatoare si traducatoare romana. 

 Poetă, prozatoare și traducătoare Liliana Ursu s-a născut la Sibiu la 11 iulie 1949. Urmează la București liceul Gheorghe Lazăr și face studii de anglistică la Facultatea de limbi și literaturi străine. Profesor asociat la Facultatea de limbă și literatură engleză a Universității București, la University of Louisville, la Bucknell University, la Pennsylvania State University ,bursier Fulbright dar și realizator de emisiuni culturale de radio și  televiziune Liliana Ursu a fost Poet in Residence la Centrul de Poezie Stadler din SUA  în 2003 și la Univesitatea din Strasbourg în 2017.

Scriitoarea este autoarea a două cărți de proză scurtă, La jumătatea drumului și Visul  dar  și a unor volume de traduceri din Raymond Carver, Tess Gallagher, Diane Wakosky , Martin Booth ,Anton van Wilderode, Eriv van Ruysbeek, Fleur Adcock, Bruce Weigl.

La acestea se adaugă și câteva antologii de traduceri  în limba engleză a unor poeți români de marcă în volumul 15 Young Romanian Poets,editura Eminescu 1982, Fires on Water, Seven Poets of Sibiu  editura Cartea Românească 1992 tradus împreună cu Adam Sorkin, Dinner at the Table of Silence writers from Gorj  editura Clusium 2002 tradusă împreună cu Sean Cotter , Treasury of the City, Vistieriile cetății, 18 Poets of Sibiu  editura Institutului Cultural Român 2008, tradusă împreună cu Ioan Radu Văcărescu.

Dintre volumele sale de poezie amintim : Viața dasupra orașului, debutul său editorial la  Cartea Romănească în 1977, Piața Aurarilor distinsă în 1980 cu Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Sibiu și tradusă în limba engleză la editura Zephyr Press de Sean Cotter în 2009 , Înger călare pe fiară  tradusă și în engleză la editura North University Press de poetul american Bruce Weigl , Im Spiegel der Schmetterlinge–În oglinda fluturilor, ediție bilngvă la editura Pano Verlag, Zurich 2005 în traducerea lui Adrian Wanner , Grădina din turn– Der Garten im Turm ,editura Info-Art Media, Sibiu 2012 în traducerea Beatricei Ungar , Sus să avem inimile,editura Eminescu 2001 , Clay and Star, tradusă în engleză de Mihaela Moscaliuc, editura Etruscan 2018 și antologia  de poezie   „Loc ferit, poeme alese”  la editura Baroque Books&Arts, 2014,singura carte semnată cu pseudonimul Liliana Maria Ursu, „Fericita lumină” la editura Baroque Books&Arts, 2019.

Poeziile sale au fost traduse  în engleză, franceză, germană, suedeză, sârbă, italiană și au fost publicate și în reviste  precum New

Yorker, American Poetry Review, Oxford Poetry, Poetry Canada,World Poetry Today iar poeta a susținut conferințe și lecturi publice la Londra, Paris, Lisabona, Athena, Viena , Stockholm, Amsterdam iar în SUA la Harvard, Princeton, Bloomington, Berkelly, Salisbury, Pacific University etc.

A fost distinsă, printre altele , cu Marele Premiu George Coșbuc, Bistrița 2014, cu premiul pentru Opera Omnia al Fialei Sibiu  a Uniunii Scriitorilor ,Premiul Societății Britanice de Poezie, Londra 1997 pentru volumul The Sky behind the Forest , cu Silver Award for Poetry pentru cartea anului : volumul A Path to the Sea  tradus de Tess Gallagher și Adam Sorkin iar volumul  de poezie Lightwall tradus de Sean Cotter a fost declarat finalist la premiul Pen Club american în 2010.Liliana Ursu a fost onorată cu Ordinul Național Meritul Cultural în grad de Cavaler.

·         1951 - S-a nascut Bonnie Pointer, vocalista americana (The Pointer Sisters).

·         1953: Leon Spinks, pugilist american

·         1953: S-a nascut Peter Brown, cantaret, clapar, compozitor si inginer de sunet american. 

·         1955: Mariana Buruiană, actriță româncă

·         1955: Maria Dragomiroiu (n. 11 iulie 1955, Marcea, Vâlcea) este o interpretă de muzică populară din România. Având o voce deosebită, cu un amplu registru vocal, și fiind posesoarea unei tehnici excelente, de solistă de muzică clasică, Maria Dragomiroiu a fost comparată, mai ales la începutul carierei, doar cu Maria Tănase, doamna cântecului popular românesc.

Discografie:

• Floricică de pe coastă - 1983
• Maria Dragomiroiu - 1985
• Maria Dragomiroiu - 1987
• Maria Dragomiroiu - 1988
• Of, lume, cum ești făcută - 1990
• Viața-i un noroc - 1994
• Lume dragă - 1996
• Omule, om bun să fii - 1997
• Cine iubește și lasă - 1997
• Doamne, multe trag - 1998
• Dragoste, otravă dulce - 1999
• Cântecul și dragostea - 2002
• Viață, viață - 2003
• Cântece de petrecere - Mai întoarce, Doamne, roata - 2004
• Inimă - 2006
• Cântece de petrecere, volumul 2, Așa trec zilele mele - 2006
• De la suflet. Cântece de petrecere - 2009

Maria Dragomiroiu

Date personale Născută 11 iulie 1955 (64 de ani)  Marcea, Ionești, Vâlcea, România  Copii Mircea Dragomiroiu[*] Ileana Manolescu[*]  Cetățenie  România  Ocupație cântăreață  Activitate Instrument(e) voce[*]   Case de discuri Electrecord, Cat MusicDMB Music Records

·         1956: S-a nascut Sela Ward, actrita america 

* 1958: Hugo Sánchez (n. 11 iunie 1958 în Mexico City) este un celebru jucător de fotbal mexican, retras din activitate.* 1959: Valeriu Reniță (n. 11 iulie 1959, Mingir, Hîncești^[1]) este un jurnalist din Republica Moldova, fost purtător de cuvânt al președintelui Republicii Moldova, fost membru al Comitetului Executiv al Federației Moldovenești de Fotbal; fondator, președinte de onoare și fost președinte al clubului de fotbal Sfântul Gheorghe Suruceni, președinte al organizației nonguvernamentale Fundația pentru Reforme și Democrație “Moldova Modernă”.

·         1959: Suzanne Nadine Vega (n. 11 iulie 1959) este o cântăreață și textieră cunoscută americană de muzică folk rock.

Suzanne Vega

(2010) Date personale Nume la naștere Suzanne Nadine Vega  Născută 11 iulie 1959 (60 de ani) Santa Monica, California, SUA Căsătorită cu Mitchell Froom[*] (17 martie 1995–1998)  Număr de copii 1  Cetățenie  SUA  Ocupație Cântăreață     textieră     producătoare Activitate Origine New York, SUA Studii Colegiul Barnard[*], Fiorello H. LaGuardia High School[*]   Gen muzical rock alternativ     folk rock Instrument(e) Vocals     guitar Ani de activitate 1982–prezent Case de discuri A&M     Blue Note     Amanuensis Productions

* 1959 - S-a născut Richie Sambora, chitarist şi compozitor american.

Chitaristul şi compozitorul Richie Sambora (nume la naştere Richard Stephen Sambora) s-a născut la 11 iulie 1959 la Woodbridge, New Jersey (SUA). Tânărul Richie a primit prima sa chitară pe când avea 12 ani. Exersând, şi-a dezvoltat tehnica de solo, influenţat de Eddie Van Halen, liderul trupei Van Halen, punând accent pe viteză, precizie şi folosind pedala de chitară “talk-box”, conform www.eventim.co.uk.

* 1960: Petru Vutcărău (n. 11 iulie Bardar, Ialoveni) este un actor și regizor din Republica Moldova, fondator si director artistic al Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău, Artist al Poporului (2011)  Petru Vutcărău s-a născut pe 11 iulie ^[5] într-o familie de țărani din comuna Bardar, Ialoveni, RSS Moldovenească, URSS. A studiat la Institutul de Arte “Gavriil Muzicescu” din Chișinău, Facultatea de Regie. A studiat la Școala Superioară de Teatru “Boris Șciukin”, Moscova, RSFS Rusă, URSS, la facultatea de actorie, apoi a făcut studii la Institutul de Teatru “Șota Rustaveli” din Tbilisi, RSS Georgiană, specializarea – regie. A fost regizor-rezident la Teatrul Armatei din Moscova, Rusia, conducător și regizor-șef al Teatrului – Ion Ungureanu.^[6][7]

În anul 1990 a fondat Teatrul „Eugène Ionesco” din Chișinău. Iar patru ani mai târziu a organizat la Chișinău primul Festival Internațional de Teatru din Republica Moldova – Bienala Teatrului „Eugène Ionesco” (BITEI).

A montat ca regizor peste o sută de spectacole atât în Republica Moldova, cât și în alte țări, printre care: Italia, Franța, România, Rusia, Japonia, Turcia, Corea de Sud. A predat actoria la diverse școli de teatru din Franța, Italia, Rusia și Japonia.

Încă din primii ani de existență a Republicii Moldova a făcut parte din componența nominală a Comitetului pentru decernarea Premiului Național al Republicii Moldova în domeniul literaturii, artei și arhitecturii.^[8]

În prezent Petru Vutcărău lucrează ca regizor, actor și director artistic al Teatrului Național „Eugène Ionesco”. Este directorul Festivalului Internațional "Bienala Teatrului "Eugène Ionesco".

Este căsătorit cu Ala Menșicov,^[9] actriță la Teatrul Național „Eugene Ionesco”, „Maestru în Artă”  

Roluri în filme^[6]

• 2001 - ”Patul lui Procust” (după romanul lui Camil Petrescu). Rolul principal – Fred Vasilescu. Studioul “Flux-film”, Chișinău. Regia – Sergiu Prodan și Viorica Meșină.
• 1992 - ”Copiii măcelarului” (după Jurnalul lui Kafka). Rolul principal – necunoscutul. Studioul “Flux-film”, Chișinău. Regia – Viorica Meșină.
• 1991 - ”Spune ceva”. Rolul principal – soțul. Studioul “Moldova-Film”. Regia – Sergiu Plămădeală
• 1990 - ”Strada felinarelor stinse”. Rolul principal – Sandu (frizerul). Studioul “Moldova-Film”. Regia – Valeriu Gajiu  

  Petru Vutcărău
  Petru Vutcărău în anii 2000
  Date personale
  Născut	11 iulie 1960 (59 de ani)[1][2]
  Căsătorit cu	Ala Menșikov-Vutcărău (din 1987)
  Cetățenie	Moldova  România
  Ocupație	regizor de teatru actor

·         1960: S-a nascut Richie Sambora, chitarist american

* 1960: Tomoyuki Kajino (n. 11 iulie 1960) este un fost fotbalist japonez.

·         1963: S-a nascut Lisa Rinna, actrita americana (Taylor McBride in Melrose Place)

* 1964: Gregory J. „Greg” Mottola (n. 11 iulie 1964, Dix Hills, New York) este un regizor și scenarist american.

Greg Mottola

Mottola în 2009

* 1965: Sandu Tăbârcă (n. 11 iulie 1965, Timișoara) a fost antrenorul principal al echipei de fotbal Rapid București, A fost la Gloria Bistrița în primele nouă etape ale sezonului 2009-2010 din Liga I. Sandu Tăbârcă și-a început cariera de antrenor la Gloria Bistrița, în 2009, pe care a condus-o nouă etape, după care a fost demis. A devenit apoi director tehnic la Universitatea Craiova, până la dezafilierea echipei, în 2011.^[1] Un an mai târziu, a fost adus la Rapid București ca secund al antrenorului Marian Rada, plecând de aici în urma restanțelor salariale cauzate de insolvență.^[2] Apoi, pentru câteva luni în 2013, a fost preparatorul fizic al FC Brașov, fiind demis după eșecurile echipei în startul de sezon în Liga I, ediția 2013-2014.^[3][4] După despărțirea de stegari, s-a întors la Rapid, care a fost retrogradată în Liga a II-a printr-o decizie a Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Laussane, după ce jucase în prima divizie timp de două etape. Ca urmare a demiterii lui Marian Rada, Tăbârcă a fost anunțat ca noul antrenor al Rapidului, devenind principal după 4 ani în care a fost numai parte a staff-ului tehnic la diferite echipe de fotbal.^[5] El a condus echipa timp de trei etape, rezultatele sale fiind 2 egaluri și o victorie, după care a fost înlocuit cu Viorel Moldovan.

* 1965: Ernesto Fritz Hoost (n. 11 iulie 1965) este un fost kickboxer olandez. Campion mondial în K-1 de patru ori, Hoost este considerat unul dintre cei mai mari kickboxeri din toate timpurile. Debutand în 1993 la K-1 World Grand Prix 1993, unde a castigat doar o singura victorie fata de titlul mondial, Hoost si-a anuntat retragerea treisprezece ani mai tarziu pe 2 decembrie 2006 dupa turneul final K-1 World GP Final în Tokyo Dome, Japonia.

·         1966: Șab Mami, cântăreț algerian

* 1967: Daniel Chițoiu (11 iulie 1967, Păușești, Vâlcea) este un politician român, doctor în economie, desemnat ministru al economiei în guvernul Ponta. Daniel Chițoiu este absolvent al Facultății de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori a Academiei de Studii Economice din București.Din iulie 2014, face parte din ALDE, partid condus de Călin Popescu Tăriceanu. 

Daniel Chițoiu
Date personale
Născut	11 iulie 1967 (52 de ani) Păușești, Vâlcea
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	Politician
Vice Prim-Ministru, Ministrul Finanțelor Publice
În funcție 21 decembrie 2012 – 6 februarie 2014
Prim-ministru	Victor Ponta
Precedat de	Florin Georgescu
Succedat de	Ioana Maria Petrescu
Partid politic	ALDE
Alma mater	Academia de Studii Economice
Profesie	Economist

* 1970: Lucian-Alin Mărginean (n. 11 iulie 1970, Cluj-Napoca, Cluj, România) este un pilot român de raliuri.

A debutat în competițiile auto la 15 ianuarie 1994, în cadrul Cupei „Alpha”, pe un Ford Escort RS, cu care s-a clasat pe primul loc la clasa 1600 cmc.

A pilotat primul Mitsubishi Lancer EVO IV de Grupa N din România, în Raliul Timken Cluj-Napoca 1999, ocazie cu care a câștigat prima probă specială a raliului, desfășurată pe cartodromul din Gheorgheni.

În cadrul Campionatului Național de Viteză pe Traseu Montan, ediția 2002, s-a clasat pe locul 3 în Clasamentul general Grupa N Clasa 4 și a obținut titlul de vicecampion național al Grupei N, cu un Mitsubishi Lancer EVO 6,5 Tommi Makinen ediție limitată.

După o pauză de 6 ani, în 2008 a revenit în Campionatul Național de Raliuri al României, cu un Mitsubishi Lancer EVO IX de Grupa N, avându-l alături pe copilotul Virgiliu Dumbrăvan.

În sezonul 2009, concurând în Campionatul Național de Raliuri al României în cadrul Grupei H cu un Mitsubishi Lancer EVO IX obține titlul de Campion Național și ocupă prima poziție în clasamentul Grupei H Clasa H4.

După ieșirea din activitatea competițională în automobilism, bazându-se pe studiile de drept și economie pe care le are, Alin Mărginean a intrat în domeniul afacerilor. În prezent este managerul unei cunoscute instituții private din domeniul sănătății.

Este activ și în plan cultural și social. Pasionat de ezoterism și istorie, a publicat la Editura Eikon în anul 2017 cartea „Giacomo Casanova- Arta de a păși mereu lângă prăpastie, fără a cădea în ea”, iar în anul 2018 a editat la aceeași companie culegerile de documente „Constantin Bellu și Supremul Consiliu în ancheta Securității”, respectiv „Constantin Bellu și redeșteptarea Supremului Consiliu în exil (1969); percepții ale Securității”, ultima în colaborare cu istoricul Silviu B. Moldovan. Pentru activitățile sale culturale a obținut Premiul Național Olimpian Ungherea, acordat de MLNR pentru planșa de arhitectură "Giacomo Casanova-arta de a păși mereu pe lângă prăpastie fără a cădea în ea", Diploma de excelență a Editurii Eikon-2019 și Premiul de excelență al Centrului de Studii Regionale și Pluraliste Transilvania, 2019.

Alin L. Mărginean este membru în mai multe organizații non-guvernamentale din România și din străinătate, dintre care amintim: Marea Loja Națională a României, Asociația pentru Administrarea Ritului Scoțian Antic și Acceptat, Societatea Română de Reabilitare Medicală, Forumul B nai B rith România, Chatham House- The Royal Institute for International Affaires- Marea Britanie.

·         1970: Justin Chambers (n. 11 iulie 1970, Springfield, Ohio, S.U.A.) este un actor și fost fotomodel american.^[1] El este cunoscut pentru rolul lui Dr. Alex Karev din serialul american Anatomia lui Grey.

Din 1993 este căsătorit cu Keisha Chambers, având împreună 5 copii.

Justin Chambers

Chambers at the premiere for Up în 2009 Date personale Nume la naștere Justin W. Chambers Născut 11 iulie 1970 (49 de ani) Springfield, Ohio, SUA Căsătorit cu Keisha Chambers (1993–prezent) Număr de copii 5  Copii 5 Cetățenie  SUA  Ocupație Actor, fotomodel Activitate Ani de activitate 1995–prezent

·         1970: Basarab Nică Panduru (n. 11 iulie 1970) , este un fost fotbalist și antrenor român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru rezultatele obținute la turneele finale din perioada 1990-2000 și pentru întreaga activitate

·         1972: S-a nascut Michael Rosenbaum, actor american (Lex Luthor in Smallville) 

* 1974: Alexandru Slusari (n. 11 iulie 1974, mun. Chișinău, Republica Moldova) este un om politic moldovean, fondator și vicepreședinte (din decembrie 2015) al Partidului Politic „Platforma Demnitate și Adevăr” (PPDA).^[1][2]

A fost președintele Asociației Republicane a Producătorilor Agricoli ”UniAgroProtect” (2010–2017). Între 2013 și 2015, a fost vicepreședinte al Partidului Forța Poporului (predecesor al Platformei Demnitate și Adevăr). La alegerile parlamentare din 2014 a participat cu numărul doi pe listele acestui partid.^[3] La alegerile parlamentare din 2019 a participat din partea Blocului ACUM pe circumscripția uninominală nr. 28, mun. Chișinău.^[4][5][6] În noul legislativ a ocupat una din cele patru poziții de vicepreședinte^[7] și conduce lucrările Comisiei de anchetă pentru elucidarea tuturor circumstanțelor devalizării sistemului bancar din Republica Moldova și investigării fraudei bancare.^[8]

Este căsătorit și are un copil.  

Alexandru Slusari
Alexandru Slusari
Date personale
Născut	11 iulie 1974 (45 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Copii	1
Cetățenie	Moldova
Ocupație	politician
Vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 8 iunie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip Maia Sandu Ion Chicu
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a X-a
Deținător actual
Funcție asumată 24 februarie 2019
Partid politic	Partidul Politic „Platforma Demnitate și Adevăr”
Profesie	jurist, istoric

* 1974: André Antonius Maria Ooijer (născut 11 iulie 1974 în Amsterdam) este un jucător de fotbal, care joacă pentru Echipa națională de fotbal a Olandei. În acest moment nu este legitimat la niciun club, dar se va alătura AEK Larnaca FC după 12 iulie.* 1975: Kimberly Denise Jones (n. 11 iulie 1975), cunoscută pe numele de scenă Lil' Kim, este o rapperiță, compozitoare și actriță din Statele Unite ale Americii. La începutul carierei sale a făcut parte din grupul Junior M.A.F.I.A, fiind îndrumată și influențată în stilul ei de rapper-ul Notorious B.I.G.

În 1996, Lil' Kim a lansat primul ei album solo. Hard Core a ajuns pe locul 11 în Top 200 Billboard și a primit de două ori discul de platină. Primul extras de pe Hard Core, piesa „No Time” a fost un duet cu P. Diddy și a reușit să o ridice pe locul 3 în topurile americane. A urmat „Crush On You”, piesă la care au contribuit mai mulți artiști printre care Missy Elliot și Left Eyede la TLC. Piesa a susținut coloana sonoră a filmului Nothing To lose și a primit și un premiu Grammy.

Din 1998 până în 2000, Lil' Kim și-a continuat ascensiunea în cariera artistică, fiind manageriată de unul dintre cei mai buni prieteni ai lui B.I.G, Damion "D-Roc" Butler. A fost aleasă imaginea mai multor produse celebre în modă și a deschis turneul pentru Puff Daddy, "No Way Out Tour".

În 2000 își deschide propria casă de discuri, „Queen Bee Entertainment” și începe lucrul la cel de-al doilea album al său: The Notorius K.I.M a fost lansat în iunie 2000 s-a vândut în peste 160.000 de copii încă din prima săptămână de la lansare.

Anul 2001 a adus colaborarea cu alte 4 artiste de succes: Pink, Christina Aguilera, Mya și Missy Elliot. „Lady Marmalade” a ajuns no. 1 în 50 de țări și a garantat și câteva premii Grammy, susținând coloana sonoră a filmului Moulin Rouge.

În 2003, Lil' Kim și-a lansat cel de-al treilea album controversat din cariera sa: La Bella Mafia a câștigat 2 premii oferite de celebra revistă de hip-hop The Source și a ajuns pe locul 5 în Top 100 Billboard. În același timp, Lil' Kim a fost nominalizată la premiile MTV alături de Christina Aguilera pentru piesa „Can’t hold us down” la secțiunea „Best Pop Colaboration”.

În 2005 Lil' Kim a lansat un nou album hip-hop, în timp ce se afla în închisoare fiind condamnată la 11 luni de detenție pentru mărturie mincinoasă. The Naket Truth nu s-a vândut la fel de bine ca celelalte albume, Lil' Kim explicând că acest lucru s-a întâmplat din cauza lipsei de timp pentru a-și promova produsul discografic.

În prezent, Lil' Kim plănuiește să își lanseze filmul autobiografic Vintage despre care se spune că va apărea pe marile ecrane la sfârșitul lui 2009.

LIL' KIM

* 1977: Adrian Todor (n. 11 iulie 1977) este un deputat român, ales în 2016 pe listele PSD.

* 1979: Paolo Frangipane (n. 11 iulie 1979 în Buenos Aires, Argentina) este un fotbalist argentinian ce joacă drept mijlocaș central ofensiv. Este remarcat prin tehnica sa dezvoltată de joc.* 1981: Alecu Mătrăgună (n. 11 iulie 1981, Chișinău, Republica Moldova) este un muzician și prezentator de televiziune din Republica Moldova. A debutat în televiziune fiind co-prezentatorul emisiunii „Deșteptarea” de la Jurnal TV. Ulterior, în cadrul Departamentului de Știri, unde a fost prezentatorul buletinului principal al zilei de la Jurnal TV. ^[1]

În anul 2015 a emigrat din Republica Moldova cu soția sa în Canada și a decis să-și continue studiile în domeniul medicinei. Pe data de 24 septembrie 2014 s-a căsătorit cu Cornelia Corlăteanu și împreună au emigrat în Canada. La 6 august 2016 s-a născut primul fiu al cuplului pe care l-au numit Teodor.  

Alecu Mătrăgună
Date personale
Născut	11 iulie 1981 (38 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Căsătorit cu	Cornelia Corlăteanu
Copii	Teodor (n. 6 august 2016)
Cetățenie	Republica Moldova
Ocupație	Jurnal TV
Activitate
Domiciliu	Montréal, Canada
Alma mater	Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Université de Montréal
Ani de activitate	2010 - prezent
Cunoscut pentru	Prezentator TV, ex-solist Paralela 47
Program de televiziune	J

* 1984: Costin Curelea (n. 11 iulie 1984 în București) este un fotbalist român care evoluează pe postul de atacant.

* 1986: Raúl García Escudero (n. 11 iulie 1986) este un fotbalist spaniol care evoluează la Athletic Bilbao în La Liga, pe postul de mijlocaș central sau ofensiv.

* 1986: Yoann Miguel Gourcuff (Pronunție în franceză: /jɔ.an ɡuʁ.kyf/; n. 11 iulie1986) este un jucător francez de fotbal care evoluează pentru Rennes.^[3]De obicei el joacă pe postul de mijlocaș, dar poate juca și ca al doilea atacant

* 1986: Jean-Christophe, Prinț Napoléon^[1] (Jean Christophe Louis Ferdinand Albéric Napoléon; n. 11 iulie 1986) este, în viziunea unor monarhiști, Șeful fostei Case Imperiale a Franței și erede al moștenirii lui Napoleon Bonaparte.

Prințul Jean-Christophe s-a născut la Saint-Raphaël, Franța. Este fiul Prințului Charles Napoléon și a primei soții a acestuia, Prințesa Béatrice a celor Două Sicilii, fiica Prințului Ferdinand de Bourbon, Duce de Castro, pretendent la tronul celor Două Sicilii.^[1] Părinții lui au divorțat la 2 mai 1989, cu două luni înainte ca Jean-Christophe să împlinească 3 ani.

Pe linie paternă, Jean-Christophe este stră-stră-strănepotul lui Jérôme Bonaparte, fratele mai mic al împăratului Napoleon I al Franței. De asemenea, prin străbunica lui, Clémentine a Belgiei, este descendent al regelui Louis Philippe I. Pe linie maternă este descendent al regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

Jean-Christophe

Prinț Napoléon

* 1989: Sebastian Cojocnean (n. 11 iulie 1989) este un jucător român de fotbal.

* 1990: Caroline Wozniacki (n. 11 iulie 1990,^[1][2] Odense, Danemarca^[1]) este o jucătoare de tenis daneză care s-a aflat, începând cu 28 ianuarie2018, pe poziția întâi în clasamentul WTA. A mai ocupat prima poziție în clasamentul mondial feminin WTA, în anii 2011/2012, pentru 67 de săptămâni consecutiv.

A câștigat în carieră 28 de turnee en la profesionism, a jucat trei finale de Mare Șlem, două pierdute în 2009 și 2014 la US Open și a treia câștigată, la 28 ianuarie 2018, contra Simonei Halep la Australian Opendin 2018. S-a retras din activitate și după un timp a revenit în circuitul mondial de tenis feminin cu rezultate mulțumitoare!

Caroline Wozniacki

Date personale Născută 11 iulie 1990 (29 de ani)[1][2][3][4]  Odense, Danemarca[1]  Părinți Piotr Wozniacki[*] Anna Wozniacki[*]  Frați și surori Patrik Wozniacki[*][1]  Căsătorită cu David Lee[*] (din 15 iunie 2019)[5]  Cetățenie  Danemarca  Ocupație jucătoare de tenis[*]  Poreclă Caro, Sunshine, Miss Sunshine Țara Danemarca Reședință Monte Carlo, Monaco Înălțime 1,77 m Greutate 58 kg Debut profesionist în 2005 Retras(ă) 24 ianuarie 2020 Mâna cu care lovește dreapta (rever cu două mâini) Venituri în carieră 35.233.415 dolari americani[1]   Simplu Victorii-înfrângeri 633–263 Număr titluri 23 WTA, 4 ITF Cea mai bună clasare Nr.1 (11 octombrie 2010) Rezultate la simplu la turneele de Mare Șlem Australian Open C (2018) Roland Garros 1/4 F (2010, 2017) Wimbledon Tur 4 (2009, 2010, 2011, 2014 ,2015, 2017) U.S. Open Finală (2009 ,2014) Dublu Victorii-înfrângeri 39–56[1]   Număr titluri 2 Cea mai bună clasare 52 (14 septembrie 2009)

Wozniacki în timpul finalei de junioare de la Wimbledon

* 1992: Adriana Medveďová (n. 11 iulie 1992, Banská Bystrica)^[1] este o handbalistă slovacă ce joacă pentru clubul românesc CS Minaur Baia Mare^[2][3]. Handbalista, care evoluează pe postul de portar, este și componentă a echipei naționale a Slovaciei

* 1999: Daria Bucur (n. 11 iulie 1999, în Constanța) este o handbalistă românăcare joacă pentru echipa Corona Brașov pe postul de intermediar dreapta. Bucur este și componentă a echipei naționale pentru tineret a României. Daria Bucur a început să joace handbal la Clubul Sportiv Școlar 1 din Constanța^[8], iar în vara anului 2014 a ajuns la echipa de junioare a Coronei Brașov^[9]. În 2015, handbalista a fost promovată și la echipa de senioare a clubului brașovean, primind minute de joc în anumite meciuri, iar în septembrie 2017 a semnat cu Corona primul său contract de profesionistă, pentru o durată de 5 ani.^[10][11] În 2017, Bucur a câștigat medalia de argint în campionatul național de junioare I.^[12]

În 2015, Bucur a fost convocată la echipa U17 a României pentru a participa la ediția din acel an a FOTE^[13][14] și la Campionatul European din Macedonia, unde România a ocupat locul patru.^[15][16] În 2016, ea a făcut parte din echipa U18 a României la Campionatul Mondial din Slovacia^[1][2], iar în 2018 a făcut parte din echipa U20 la Campionatul Mondial din Ungaria.^[3]

La Trofeul Carpați ediția 2016, a fost, pentru prima oară, convocată la echipa de senioare a României, făcând parte din reprezentativa B.^[17] În septembrie 2019, Bucur a debutat într-un meci oficial la selecționata de senioare a României, înfruntarea cu Ucraina contând pentru preliminariile EURO 2020.

Decese

·         472 - După ce a fost asediat în Roma de către generalii sai, împăratul Imperiului roman de Apus, Anthemius, este facut prizonier în Bazilica veche Sf. Petru şi ucis.

Tremissis of Emperor Anthemius. His title is Our Lord, Anthemius, Pious, Fortunate, Augustus

Procopius Anthemius (n. cca 420, Constantinopol, Imperiul Roman – d. 11 iulie 472, Roma) a fost un împărat al Imperiului Roman de Apus din 467 până la moartea sa.

·         969 - A murit printesa Olga a Kievului.

Olga din Kiev (890 – † 969) – foto: ro.orthodoxwiki.org

Olga din Kiev (890 – † 969) a fost bunica prințului Vladimir din Kiev. Ea a fost prima între conducătorii poporului rus care s-a convertit la creștinismul ortodox, la Constantinopol în anul 957; sub influența ei nepotul Vladimir s-a convertit și el la creștinism și a adus Ortodoxia în Rusia. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 11 iulie. Este considerată, împreună cu nepotul ei, Sfântul Vladimir de Kiev, crestinatoare a rusilor.

În 954, Prinţesa Olga a Kievului s-a botezat, iar aceasta a deschis calea pentru ceea ce a fost numit “cel mai mare eveniment din viaţa bisericii ucrainene şi ruse”, botezul cneazului Vladimir şi Botezul ruşilor din anul 988. Atunci a luat naştere Biserica Ortodoxă Rusă. Nepotul cneaghinei Olga, Vladimir (980-1015), s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu principesa Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în anul 1917. (Influenţa Bisericii se făcea însă simţită atunci mai mult în oraşe; până în secolele XIV-XV, majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne).

·       1183 - A murit Otto I de Wittelsbach, Duce de Bavaria (n. 1117)

Otto (numit cel cu Capul Roșu) (n. 1117, Kelheim – d. 11 iulie 1183), membru al familiei de Wittelsbach, a fost duce de Bavaria de la 1180 până la moarte, devenind primul membru al casei de Wittelsbach care s-a aflat la conducerea Bavariei.

·         1302: Robert al II-lea de Artois (n. 1250)

·         1593: Giuseppe Arcimboldo (n. 1527, Milano - d. 11 iulie 1593, Milano) a fost un pictor italian exponent al manierismului, cunoscut mai ales datorită figurilor alegorice executate prin combinația diverselor obiecte și viețuitoare (fructe, legume, pești, păsări, cărți etc.), legate metaforic de subiectul reprezentat.

Giuseppe Arcimboldo s-a născut la Milano în anul 1527. Tatăl său, Biagio Arcimboldo, descendent dintr-o ramură secundară a unei familii aristrocratemilaneze, era pictor, angajat pentru decorarea Domului din Milano. Contactul precoce al lui Giuseppe cu arta și literatura a fost favorizată de relațiile de prietenie ale tatălui său cu Bernardino Luini, elev al lui Leonardo da Vinci. În atelierul patern, Giuseppe își începe activitatea artistică către anul 1549, lucrând în special la schițele pentru realizarea vitraliilor din Dom.

Giuseppe Arcimboldo: Naşterea Sfintei Caterina, 1551 - Vitraliu, Domul din Milano

Lui i se atribuie ciclul cu 48 de compoziții pe tema vieții Sfintei Caterina din Alexandria, vitralii realizate în 1556 de un maestru german. Arcimboldo avea deja în acel timp faima unui pictor valoros. Ultima apariție a numelui său în arhivele Domului din Milano datează din anul 1559, cu referință la realizarea desenului pentru o tapițerie destinată Domului din Como; motivele altor șapte tapițerii aparțin probabil tot lui, ținând seama de tematică și stilul caracteristic al bordurilor bogate.

Orașul Milano, ca și întreaga Italia de nord, se găsea din anul 1525 sub suveranitatea casei de Habsburg. În 1562, Arcimboldo este chemat de către împăratul Ferdinand I la curtea imperială din Viena. Fiul acestuia, împăratul Maximilian II îl numește în 1564 "pictor al curții" (Hofmaler). Arcimboldo se bucură de un bun renume, nu numai pentru pictură, dar și pentru lucrări decorative la diferite festivități, scenografie, lucrări de arhitectură, hidraulică etc. În primii doi ani de activitate la Viena realizează numeroase portrete ale membrilor familiei imperiale și primele versiuni ale ciclurilor "Cele patru anotimpuri" și "Cele patru elemente", în maniera devenită tipică, constând în compozițiile alegorice din obiecte, fructe și legume. Aceste tablouri fură prezentate împăratului în ziua de Anul Nou 1569.

Cele patru anotimpuri (1573, Muzeul Luvru, Paris)

• 

  Primăvara
     
• 

  Vara
     
• 

  Toamna
     
• 

  Iarna

Arcimboldo își păstrează funcțiile și sub împăratul Rudolf II, fiu și urmaș al lui Maximilian, care mută capitala imperiului la Praga. Rudolf, din punct de politic un suveran fără însemnătate, în schimb un iubitor și protector al artei și științelor, adună la curte artiști, astronomi, astrologi și alchimiști. Arcimboldo creează nucleul unui muzeu artistic, din care se va dezvolta o faimoasă galerie de artă (Kunst- und Wunderkammer).

Pământul din ciclul Cele patru elemente, 1570

Rudolf II reprezentat ca zeul Vertumnus

La festivitățile organizate la curte, ca nunta (1571) și încoronarea (1572) lui Rudolf II, Arcimboldo reprezintă o sursă inepuizabilă de surprize: costume originale, personagii extravagante, petreceri diverse, măști grotești.

În anul 1587, Arcimboldo părăsește Praga și se întoarce la Milano. Continuă să lucreze pentru curtea imperială, printre altele cele două tablouri celebre: Ninfa Flora și Rodolfo II in veste di Vertunno (portretul lui Rudolf II în chipul zeului Vertumnus). Impresionat de aceste tablouri, Rudolf II îl înobilează, dându-i titlul de conte (1592). La 11 iulie 1593, Giuseppe Arcimboldo moare, bolnav fiind de calcului renali cu retenție urinară.

Câteva decenii după moartea sa, renumele lui Arcimboldo începe să se piardă. Redescoperirea creației sale artsitice are loc abia în cursul secolului al XX-lea, sub impulsul picturii suprarealiste, fiind admirat în special de Salvador Dalí. Arcimboldo a fost interepretul culturii "magico-cabalistice", caracteristică secolului al XVI-lea, și al acelui "manierism" ce avea să urmeze picturii renascentiste

Autoportret, 1575 - Národni Galerie, Praga

·         1766: Elisabeth Farnese (italiană Elisabetta Farnese, spaniolă Isabel de Farnesio; 25 octombrie 1692 – 11 iulie 1766), fiica prințului Odoardo Farnese și a Dorothea Sophie de Neuburg, a fost soția regelui Filip al V-lea al Spaniei și a exercitată o mare influență asupra politicii externe a Spaniei.

Elisabeth Farnese

Elisabeth s-a născut la Palatul della Pilotta din Parma, capitala ducatului care era condus de familia ei de mai mult de două secole. Mai târziu, Elisabeth a devenit moștenitoarea dominioanelor tatălui său după unchiul ei Francesco Farnese Duce de Parma și fratele ei mai mic, ambii rămași fără moștenitori. Victor Amadeus, Prinț de Piedmontși Francesco d'Este, Prinț de Modena au cerut-o în căsătorie însă negocierile au eșuat.

Ducatul de Parma va fi moștenit de primul ei fiu, Infantele Carlos, și după ascensiunea sa pe tronul Spaniei, titlul a trecut celui de-al doilea fiu, Infantele Felipe. El este fondatorul Casei de Bourbon-Parma.

Mama ei a educat-o în izolare strictă dar chiar și această măsură nu a reușit să îmblânzească temperamentul ei imperios și ambițios. La vârsta de douăzeci și unu de ani (24 decembrie 1714) s-a căsătorit prin procură la Parma cu regele Filip al V-lea al Spaniei. Căsătoria a fost aranjată de către Cardinalul Alberoni, ambasadorul ducatului la Madrid cu sprijinul Prințesei des Ursins, Camarera Mayor a regelui Spaniei.

Ca un semn de simpatie față de Spania, Papa i-a conferit "Trandafirul de aur" Elisabetei. Regina a fost însoțită de Alberoni în Spania. În timpul călătoriei, probabil inspirată de cardinal, ea decide s-o elimine pe Prințesa des Ursins pentru a fi singura care să aibă influență asupra regelui. Elizabeth obține repede influență completă asupra lui Filip al V-lea, care a fost considerat un rege slab. În primii ani de domnie a fost sfătuită de Alberoni și de unchiul ei, Ducele de Parma. Datorită sfaturilor lor a reușit să domine caracterul indecis al soțului ei care n-a contestat niciodată aceste decizii, care i-a acordat un rol puternic în politica din secolul al XVIII-lea în Spania. În acestă perioadă Alberoni a fost numit cardinal în 1716 și prim-ministru.

În 1724 Filip al V-lea a renunțat la tron în favoarea moștenitorul său, întâiul născut din prima căsătorie și s-a retras la palatul de La Granja.

Regele Filip al V-lea și soția sa, Elisabeth Farnese.

Șapte luni mai târziu, totuși, decesul tânărului rege l-a rechemat pe Filip pe tron. În timpul ultimilor lui ani, când era aproape senil, ea a condus întreaga politică a Spaniei, astfel încât să asigure tronuri în Italia pentru fiii ei. În anul 1731 ea a avut satisfacția de a-și vedea planul realizat cu recunoașterea de către marile puteri prin Tratatul de la Viena din 1731 a fiul ei Don Carlos (ulterior Carol al III-lea al Spaniei) ca duce de Parma și, după Tratatul de la Viena din 1738 ascensiunea lui la tronul celor Două Sicilii. Al doilea fiu al ei, Filip, a devenit Duce de Parma în 1748.

În timpul lui Elisabeth, Spania a fost principala putere a lumii. După moartea lui Filip al V-în anul 1746, Elisabeth s-a retras la San Ildefonso dar fără a înceta intrigile în favoarea fiul său. Ea a trebuit să aștepte moartea, în 1759, a regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei, al patrulea fiu al lui Filip și al primei soții, Marie-Louise de Savoia, înainte de a-și vedea fiul cel mare pe tronul Spaniei, sub numele de Carol al III-lea.

La sfârșitul războiului austriac de succesiune (1740-1748) și-a văzut celălalt fiu primind coroana ducatului Parma. Filip s-a căsătorit cu Prințesa Louise-Élisabeth a Franței, Madame Première, prima fiică a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. În 1759, la moartea fiului ei vitreg Ferdinand, Elisabeth și-a asumat regența până la întoarcerea fiului ei Carol.

Elisabeth și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Aranjuez unde și-a dedicat timpul acțiunilor de caritate și a devenit protectoare a iezuiților. Cu un an înaintea morții a avut satisfacția să vadă căsătoria dintre nepotul ei, Carlos, Prinț de Asturia (viitorul Carol al IV-lea) și nepoata ei Maria Luisa de Parma. A murit la 11 iulie 1766 la vârsta de 73 de ani, aproape oarbă.

Elisabeth Farnese

Date personale Nume la naștere Elisabetta Farnese Născută 25 octombrie 1692 Palatul Pilotta, Parma, Italia Decedată 11 iulie 1766 (73 de ani) Palatul Regal din Aranjuez, Spania Înmormântată 17 iulie 1766 Tomb of Philip V of Spain[*]  Părinți Odoardo Farnese, Hereditary Prince of Parma[*] Contesa Palatină Dorothea Sofia de Neuburg  Căsătorită cu Filip al V-lea al Spaniei Copii Carol al III-lea al Spaniei Mariana Victoria, regină a Portugaliei Filip, Duce de Parma Maria Teresa, Delfină a Franței Infantele Luis, Conte de Chinchón Maria Antonia, regină a Sardiniei Cetățenie  Spania  Religie Biserica Catolică  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri Spanish Queen consort[*] Familie nobiliară Casa de Bourbon casa de Farnese Regină a Spaniei Domnie 24 decembrie 1714 – 9 iulie 1746

·         1797: A murit poetul român Ienăchiță Văcărescu; (n. 1740). Ienăchiță Văcărescu (n. 1740 – d. 12 iulie 1797) a fost un poet, filolog și istoric român din Țara Românească, aparținător al unei vechi familii boierești, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris. A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. A fost mare dregător domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic și istoric a manifestat tendințe filoturce. Lucrarea sa, Istorie a prea puternicilor împărați otomani, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian. Este al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice.

* 1807: George Atwood (n. 1745,Londra, Regatul Marii Britanii – d. 11 iulie 1807, Westminster[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un fizician și matematician englez, cunoscut mai ales pentru faptul că a realizat un dispozitiv (denumit ulterior mașina Atwood) care să ilustreze primul principiu al lui Newton.  

George Atwood
Date personale
Născut	1745[2][3][4][5][6]  Londra, Regatul Marii Britanii[7]
Decedat	11 iulie 1807 (62 de ani)[8][9][6][10]  City of Westminster, Regatul Unit
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	matematician șahist fizician inventator astronom
Activitate
Instituție	Universitatea Cambridge
Alma Mater	Trinity College Westminster School[*]
Organizații	Societatea Regală din Londra
Premii	Membru al Societății Regale[*] Medalia Copley (1796)[

·         1844: Evghenii Baratînski, poet rus (n. 1800)

* 1880: Léon Gaston Genevier (n. 18 iunie 1830, Saint-Clément-de-la-Place – d. 11 iulie 1880, Nantes) a fost un botanist, micolog și farmacist francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Genev.. Tânărul Gaston a început învățătura lui la farmacistul M. Moride în Nantes, fiind un ucenic bun și deja pasionat de botanică. După sfârșitul educației a luat un post la Angers ca asistent farmacist, în primul rând, pentru ași continua studiile botanice. A devenit un elev stăruitor și preferat al renumitului savant Alexander Boreau (1803-1875), remarcat pentru intelectul său precum descoperirile sale floristice, pe care l-a însoțit la mai multe excursii, rămânând însă în contact strâns cu el și după acea. În această perioadă Genevier a revizuit faimoasa carte a lui Boreau Flore du Centre de la France (despre flora Franței centrale). Apoi a studiat și terminat studiile farmaceutice la Facultatea de Farmacie din Paris, fiind în acest timp elev apreciat al profesor de botanică Gaspard Adolphe Chatin (1813-1901) al acestei instituții.^[2]

În anul 1855, Genevier s-a instalat ca farmacist în Mortagne-sur-Sèvre în departamentul Vendée, într-o regiune a cărei sol bazează pe rocă de granit, flora ei fiind de acea relativ monotonă. Pricinuit faptului, că munca lui ca șef de farmacie l-a împiedicat la explorarea altor zone, savantul a extins cercetările sale, analizând și taxând formele foarte des găsite în această regiune: ciuperci (de exemplu Agaricus xanthodermus^[3]), mușchi și hepatice.^[2]

Din 1860, activitatea lui s-a orientat aproape exclusiv revizii genului Rubus din bazinul râului Loara de exemplu Rubus bipartitus (Boulay & Bouvet ex Genev.)^[4]. Botanistul a descris peste o sută de specii acestui gen. În jurul anului 1870, omul de stiință s-a stabilit permanent în Nantes ca farmacist și a publicat prima ediție a eseului său monografic Rubus despre bazinul Loarei. Ierbarul lui referitor acestor plante, conținând un mare număr de soiuri, a fost integrat ulterior în ierbarul al Universității din Cambridge. Botanistul a distribuit încă pe timpul vieții părți ale ierbarelor sale la diferiți botaniști și se află în prezent în multe instituții, cum sunt Muséum des sciences naturelles d'Angers (Muzeul de Științe Naturale din Angers) în Maine-et-Loire, Muséum national d'histoire naturelle (Muzeul Național de Istorie Naturală )din Paris, Muzeul Manchester și British Museum  

Léon Gaston Genevier
Léon Gaston Genevier
Date personale
Născut	18 iunie 1830 Saint-Clément-de-la-Place
Decedat	11 iulie 1880 (50 de ani) Nantes
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța
Ocupație	farmacist botanist micolog
Activitate
Rezidență	Franța
Domeniu	botanică farmacologie

* 1888: Theodor Davila a fost un fotbalist român, prim-motor al fotbalului românesc în perioada antebelică. De altfel Theodor Davila este fiul dramaturgului Alexandru Davila și totodată nepotul lui Carol Davila. A fost căsătorit cu Maria Cantacuzino-Corneni.

Theodor Davila s-a născut în 1888, fiind fiul lui Alexandru Davila și al Hortense Keminger (1865-1935).

Theodor Davila a avut un rol important în dezvoltarea fotbalului românesc fiind printre primii pionerii ai sportului rege în România. A evoluat ca fotbalist la ASC Olympia București, iar mai târziu a fost arbitru.

De altfel Theodor Davila a fost Colonel în Armata Română și a participat în cel de Al Doilea Război Mondial. A murit pe Frontul de Est la Odessa în vara anului 1941. 

Theodor Davila
Informații generale
Nume complet	Theodor Davila
Data nașterii	1 ianuarie 1888
Data decesului	11 iulie 1941 (53 de ani)
Post	Atacant
Cluburi de seniori*
Ani	Club
1904-1915	ASC Olympia București

·         1896: Moare Ernst Curtius, arheolog, profesor de istoria veche si istoric german.

* 1917: Charles Horton Peck (n. 30 martie 1833, Sand Lake, Comitatul Rensselaer, New York – d. 11 iulie 1917, Albany a fost unul din cei mai cunoscuți micologi americani, New York State Botanist, care a descris peste 2700 de specii de ciuperci din America de Nord, dar si desenator precum ilustrator. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Peck. Un strămoș, Henry Peck, a emigrat din Anglia la New Haven, Connecticut. În 1794, străbunicul savantului Eleazer Peck s-a mutat de la Farmington, Connecticut la Sand Lake, NY, atras de posibilitatea prelucrării cherestelei de stejar și a comercializării ei la Albany. Pentru acest scop a întreținut o moară de apă. Părinții lui au fost Joel C. și Pamela Horton Peck.^[1]

În ziua de 10 aprilie 1861, Peck s-a căsătorit cu Mary C. Sliter (d. 26 februarie 1912). Soții au avut doi fii. Harry (n. 1863) și Charles (n. 1870). 

Charles Horton Peck pe la 1880

Peck a frecventat mai întâi școala locală într-o colibă de bârne. De abia la vârsta de 18 ani s-a înscris la Albany State Normal School („Școala normală de stat din Albany”), foarte interesat de lecțiile în botanică. Deja un an mai târziu, în 1852, a absolvit școala, lucrând în urmă la ferma tatălui său. Dar după numai câteva luni a continuat studiile, înscriindu-se la Sand Lake Collegiate Institute (o școală superioară), în acest timp predând și ore la Schrem’s Collegiate Institute, iar apoi, în 1855, la universitatea privată Union College cu specializarea în limbile clasice. După ce a gradat în Bachelor of Arts (1859), a fost angajat de fosta sa școală Sand Lake Collegiate Institute, unde a predat limba latină și greacă, botanica precum matematica. Dar și-a continuat de asemenea studiile la universitate, unde a obținut în sfârșit diploma de Master of Arts.^[1] Din 1862, profesorul a schimbat serviciul, fiind angajat de Classical Institute of Albany, unde a predat matematica și limbile clasice.^[2]

În 1867, a fost ales membru în New York State Cabinet of Natural History („Cabinetul pentru Istorie Natură al Statukui New York”).

Peck a avut un susținător proeminent, anume pe George W. Clinton (1807-1885), între altele naturalist, procuror al Statelor Unite pentru Districtul de Nord din New York precum rector și vice-cancelar al consiliului al ' University of the State of New York. Cu mare probabilitate el a asigurat numirea profesorului ca State Botanist (Botanist al Statului) în 1883.^[3]

Peck a dezvoltat un interes deosebit pentru micologie. Astfel a descris 2500-3000 de specii noi de ciuperci, publicând articolele respective fie în Buletinul Muzeului de Stat, fie în raportul său anual. A determinat prima s-a specie nouă, Septonia viridetinges, în 1873. În plus, față de numeroasele sale descrieri individuale, el a elaborat monografii despre familiile Agaricaceae, Boletaceae și Hydnaceae pentru toată America de Nord. Dar, la sfârșitul anilor 1870 și începutul anilor 1880, speciile descrise de el au fost luate sub foc de micologii britanici, deoarece, pe de o parte nu aveau cum sa obțină buletinele de stat din New York (în care savantul și-a publicat descrierile), pe de altă parte, pentru că Peck a refuzat împrumutul de specii din ierbarul statul. Într-o serie de scrisori în cunoscutul jurnal Grevillea, au exprimat, în frunte cu renumitul Mordecai Cubitt Cooke, preocupările de această natură cu Peck ca un prim exemplu, articulând mai multe dintre problemele referitoare la cerințele pe atunci actuale de publicare valabilă și efectivă a taxonilor de care Peck nu s-a ținut. Peck nu pare să fi acordat nici o atenție acestor plângeri. Cu Cooke însă s-a înfrățit după câțiva ani, iar după acea a început o corespondență îndelungată între cei doi oameni de știință, privind obiecte micologice.^[4]

Peck a lucrat mult la loc în aer liber pentru a descrie și a schița exemplare noi și interesante în timp ce erau încă în stare proaspătă. Mai mult de 1.000 din aceste desene se află în colecția Muzeului de Stat din New York. A făcut chiar și microscopie pe teren purtând un microscop portabil cu el. Deseori a uscat mostrele mai mari la soare. Buretii au fost mai preparați și anexați unui herbar. Majoritatea colecțiilor inițiale ale lui Peck au fost tratate cu un amestec de sublimat coroziv (clorură de mercur), eter dietilic, terebentină și alcool pentru a anihila insectele și mucegaiul nedorit. Pentru cele multe excursii necesare a luat mereu tenul până la destinația aleasă. O zonă pe care a vizitat-o de mai bine de 25 de ori este comuna North Elba în Comitatul Essex, în inima Munțiilor Adirondack, unde, în 1893, a urca, ca prima persoană cunoscută, pe Muntele Wright.^[1]

C. H. Peck desenând bureți, pe la 1910

În 1908 a fost onorat cu titlul Doctor honoris causa prin fosta sa universitate Union College.

După un accident vascular cerebral ușor în 1912, a suferit un an mai târziu unul foarte grav, ce la silit să-și demisioneze poziția (acceptată de abia în 1915) și în urmă, ca efect întârziat, a fost cauza morții lui doi ani mai târziu.^[5][6]

Peck, care a fost autodidact în identificarea ciupercilor, a lucrat patruzeci și opt de ani și a lăsat nu numai un patrimoniu de 2700 de specii noi identificate de ciuperci, ci, de asemenea peste 4000 de pagini de publicații (mereu în jurnale științifice, carte nu a scris), conținând descrierile de aproximativ 36000 exemplare. Interesul său major a fost dedicat familiei Agaricaceae, dar a descris și multe specii din alte familii. Din 1869 până în 1908, a raportat un indice de 2485 specii noi descrise și, între 1909 și 1915, a descris 249 de specii noi. Savantul a fost un botanist general uimitor, a cărui activitate și publicații nu acoperiseră doar domeniul ciupercilor, ci, de asemenea, cel al mușchilor (deja în 1864), ferigilor și spermatofitelor.^[7]

Nu a fost nici primul micolog american, nici nu a scris o carte definitivă pe această temă, totuși a fost o figură centrală în micologia americană pentru cea mai mare parte a vieții sale profesionale, iar lucrarea lui tot mai manifestă o influență nu de ignorat asupra micologiei. 

Charles Horton Peck
Charles Horton Peck
Date personale
Născut	30 martie 1833 Sand Lake, Comitatul Rensselaer, New York
Decedat	11 iulie 1917 (84 de ani) Albany
Părinți	Joel C. și Pamela Horton Peck
Căsătorit cu	Mary C. Sliter
Copii	2 fii (Harry, Charles)
Naționalitate	americană
Cetățenie	SUA
Ocupație	profesor briolog, micolog desenator, ilustrator
Activitate
Domeniu	micologie Briologie
Alma Mater	Union College
Organizații	Asociația Americană pentru Progresul Științei[*] Botanical Society of America[*]
Societăți	American Association for the Advancement of Science Botanical Society of America National Geographic Society
Premii	Doctor honoris causa de la Union College

·         1920: Eugénie de Montijo (n. 5 mai 1826 – d. 11 iulie 1920) născută Doña Maria Eugenia Ignatia Augustina Palafox de Guzman Portocarrero-Kirkpatrick, Contesă de Teba, a fost ultima împărăteasă a Franței din 1853 până în 1871, ca soție a împăratului Napoleon al III-lea.  

Eugénie de Montijo

Ultima împărăteasă a Franței s-a născut la Granada, Spania, fiica lui Don Cipriano de Palafox y Portocarrero, al 9-lea Connte Montijo, al 14-lea Marchiz Ardales, al 17-lea Marchiz Moya, al 13-lea Marchiz Algaba, al 15-lea Conte Teba, al 8-lea Conte Fuentidueña ^[1], și a soției lui pe jumătate scoțiană, pe sfert belgiană și pe sfert spaniolă María Manuela Enriqueta Kirkpatrick de Closbourn y de Grevigné, fiica scoțianului William Kirkpatrick de Closbourn (1764-1837), care a devenit Consului Statelor Unite la Malaga.

Sora mai mare a Eugeniei, María Francisca de Sales de Palafox Portocarrero y Kirkpatrick, cunoscută ca Paca (1825-1860), care a moștenit cele mai multe onoruri de familie și a fost al 12-a Ducesă de Peñaranda Grandee a Spaniei și a 9-a Contesă de Montijo (titlu pe care mai târziu l-a cedat surorii sale), s-a căsătorit cu Ducele de Alba în 1849.

Până la căsătoria ei în 1853, Eugénie a utilizat diferite titluri de Contesă de Teba sau Contesa de Montijo, dar unele titluri de familie au fost moștenite în mod legal de către sora ei mai mare, care au trecut Casei de Alba. După decesul tatălui ei, Eugénie a devenit a 9-a Contesă de Teba^[2].

Eugénie de Montijo, așa cum a devenit cunoscută în Franța, a fost educată la Paris, la mănăstirea Sacré Cœur, unde a primit o educație catolică.  

Portretul împărătesei Eugénie de Franz Xaver Winterhalter, 1861

După ce Prințul Louis Napoleon a devenit președinte al celei de-A Doua Republici Franceze, Eugénie a apărut împreună cu mama sa la un bal oferit de "prințul-președinte" la Palatul Elysée la 12 aprilie 1849.^[3] Frumusețea ei l-a atras pe Louis Napoleon, care a încercat s-o seducă, însă Eugénie i-a spus că așteaptă căsătoria.^[4] "Cum să ajung până la tine?" a vrut Napoleon să știe. "Prin capelă" a sunat răspunsul.^[5]

Într-un discurs ținut la 22 ianuarie 1853, Napoleon al III-lea a anunțat oficial logodna, spunând "Prefer o femeie pe care o iubesc și o respect unei necunoscute, alianță ale cărei avantaje ar fi pălit în fața sacrificiilor".^[6] S-au căsătorit la 29 ianuarie 1853 printr-o ceremonie civilă la Palatul Tuileries și la 30 ianuarie printr-o fastuoasă ceremonie religioasă la Notre-Dame.^[7]

Împărăteasa Eugénie și doamnele sale de onoare, pictură de Franz Xaver Winterhalter, 1855.

Educația ei fusese întrucâtva neglijată, astfel că Napoleon s-a străduit să i-o completeze. I-a cerut lui Duruy să-i dea lecții de istorie pe care Eugénie le-a ascultat cu multă bunăvoință. Însă în cazul celorlalte științe lucrurile erau mai complicate deoarece în lipsa unor noțiuni elementare, cu greu se puteau asimila cunoștințe noi.

Pierdera unei sarcini la trei luni, în 1853, a speriat-o și a amărât-o.^[8] La 16 martie 1856, după un travaliu care a durat două zile și care a pus în pericol viața mamei și a copilului, și după care Eugénie s-a recuperat încet, împărăteasa a dat naștere singurului ei copil, Prințul Napoléon Eugène Louis Jean Joseph Bonaparte.^[9][10]

Dacă iubirea lui Napoleon pentru ea a durat doar câțiva ani, afecțiunea Eugeniei s-a dovedit durabilă. Soțului ei nu i-a luat mult timp să se abată de la aventuri, Eugénie găsind sexul cu el "dezgustător".^[11]

Eugénie și-a îndeplinit obligațiile care au decurs din funcția de împărăteasă, întreținându-și oaspeții și însoțindu-l pe împărat la baluri, operă și teatru. Ea a călătorit în Egipt pentru a deschide Canalul Suez și ori de câte ori a călătorit în străinătate l-a reprezentat pe împărat în mod oficial. A pledat cu fermitate în favoarea egalității pentru femei; ea a făcut presiuni asupra ministerul Educației Naționale să acorde diplome de bacalaureat pentru femei și a încercat fără succes ca Academia Franceză să o aleagă pe scriitoarea George Sand ca prim membru de sex feminin al Academiei.

Soțul ei a consultat-o adesea în chestiuni importante iar ea a acționat ca regentă în timpul absențeor sale din 1859, 1865 și 1870. În 1860, ea a vizitat Algeria cu Napoleon.^[12] Catolică și conservatoare, influența ei a contracarat orice tendință liberală în politicile împăratului.

A fost un apărător ferm al puterilor temporale papale din Italia și al ultramontanismului. A fost acuzată de eșecul intervenției franceze în Mexic și în cele din urmă de moartea împăratului Maximilian I al Mexicului.^[13] Cu toate acestea, afirmația de clericalism și influența pe partea conservatorismului ei este adesea contracarată de către alți autori.^[14][15]

Împărăteasa Eugénie în doliu după soțul ei, 1873.

În 1868, împărăteasa Eugénie a vizitat Palatul Dolmabahçe din Constantinopole, casa sultanei Pertevniyal, mama sultanului Abdülaziz, al 32-lea sultan al Imperiului Otoma. Pertevniyal s-a indignat de îndrăzneala Eugeniei care l-a luat de braț pe unul din fiii ei în timp ce acesta dădea un tur de grădină, și sultana a înghiontit-o în stomac pe împărăteasă pentru a-i aminti că nu se află în Franța.^[16] Potrivit altor autori, Pertevniyal a perceput prezența unei femei străine în casa ei din Serai ca o insultă. Conform relatărilor ea a pălmuit-o pe Eugénie provocând un incident internațional.^[17]

Eugénie fotografiată în 1920, la vârsta de 94 de ani

În 1854, împăratul Napoleon al III-lea și soția sa Eugénie au cumpărat mai mulți acri de dune în Biarritz și l-au însărcinat pe inginerul Dagueret să realizeze o casă de vară, înconjurată de grădini, păduri, pajiști, un iaz și dependințe.^[18] Napoleon al III-lea a ales o locație în apropiere de Spania astfel încât soția sa să nu ducă dorul țării natale.^[19] Casa a fost numită Villa Eugénie, astăzi Hôtel du Palais.^[20] Prezența cuplului imperial a atras și alți membri ai caselor regale, cum ar fi regina Victoria a Regatului Unit și regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, care au făcut cunoscută localitatea Biarritz.

Când al doilea Imperiu a fost răsturnat după înfrângerea Franței în Războiul franco-prusac, împărăteasa și soțul ei s-au refugiat în Anglia și s-au stabilit la Chislehurst, Kent. După moartea soțului ei în 1873, și a fiului ei în 1879, ea s-a mutat în 1885 la Farnborough, Hampshire și la Villa Cyrnos (numită după numele antic grecesc pentru Corsica), care a fost construită pentru ea la Cape Martin, între Menton și Nisa, unde s-a retras abținându-se de la politică. Casa ei din Farnborough este astăzi o școală catolică de fete.^[21]

După decesul soțului și fiului ei, cum sănătatea a început să i se deterioreze, ea a petrecut o perioadă la Casa Osborne; medicul ei i-a recomandat să viziteze Bournemouth, care era pe vremea epocii victoriene renumit ca resort spa.

În 1887 eaa devenit nașa Victoriei Eugenie de Battenberg (1887–1969), fiica Prințesei Beatrice, și care mai târziu a devenit soția regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei.

Fosta împărăteasă a murit în iulie 1920, la vârsta de 94 de ani, în timp ce-și vizita ruda, Ducele de Alba, la Palatul Liria din Madrid, în țara ei natală.  

Eugénie de Montijo
Contesă de Teba și marchiză de Ardales
Portretul oficial al împărătesei
Date personale
Nume la naștere	María Eugenia Ignacia Augustina de Palafox Portocarrero de Guzmán y Kirkpatrick
Născută	5 mai 1826 Granada, Spania
Decedată	11 iulie 1920 (94 de ani) Madrid, Spania
Înmormântată	Mănăstirea Saint Michael, Farnborough
Părinți	Cipriano Portocarrero[*] María Manuela Kirkpatrick[*]
Frați și surori	María Francisca Palafox Portocarrero y KirkPatrick[*]
Căsătorită cu	Napoleon al III-lea al Franței
Copii	Napoléon Eugène, Prinț Imperial
Cetățenie	Franța  Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	empress consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Viconte
Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
Împărăteasă a Franței
Domnie	30 ianuarie 1853 – 11 ianuarie 1871

* 1930: Andon Çako, cunoscut sub pseudonimul Andon Zako Çajupi, (n. 27 martie 1866 - d. 11 iulie 1930) a fost un poet și dramaturg albanez. 

OPERA

• 1902: Tatăl Tomorri ("Baba-Tomorri");
• Cântece și plângeri ("Këngë e vome")
• 1937: Omul pământului ("Burri i dheut");
• 1937: După moarte ("Pas vdekjes").

Andon Çako
Andon Zako Çajupi
Date personale
Născut	27 martie 1866[1][2][3]  Sheper, regiunea Zagoria, Albania
Decedat	11 iulie 1930 (64 de ani)[1][4][2][3]  Cairo, Egipt
Naționalitate	albaneză
Cetățenie	Albania
Etnie	Albanezi
Ocupație	poet, dramaturg
Pseudonim	Andon Zako Çajupi
Limbi	Limba albaneză
Studii	Universitatea din Geneva[*]
Activitatea literară
Subiecte	social, împotriva asupririi turcești
Specie literară	poezie, teatru

·         1937: George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York - d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reușind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica ușoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât și pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii (songs), interpretate de cei mai cunoscuți instrumentiști și cântăreți americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock și mulți alții.

Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruși imigrați în Statele Unite. În 1910, părinții cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" și dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecții de la diverși muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învață tehnica de execuție convențională, îi face cunoscuți maeștrii muzicii europene și-l încurajează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în același timp lecții de compoziție cu compozitorul Rubin Goldmark. În 1916, prima sa compoziție, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. Doi ani mai târziu, cunoaște primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul The Capitol Revue și interpretat de Al Jolson. Primește un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializați în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca și fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formația sa. Rezultatul a fost celebra "Rhapsody in blue", o compoziție pentru pian și orchestră, care este executată în primă audiție la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.  Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924). Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute și interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" și ""The Man I Love". Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay", "Treasure Girl", "Funny Face" și "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").

În 1928, frații Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspirație pentru fantezia orchestrală "An American in Paris". Marea recesiune economică din 1929 se resimte și în lumea spectacolelor. Frații Gershwin continuă totuși să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals, "Girl Crazy" (1930) ce conține faimoasele melodii "I Got Rhythm" și "Embraceable You", și "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".

În anul 1933, George și Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneț: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirei "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viața populației afro-americane. Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime", "I Got Plenty of Nothing", "It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârșit cu 15 minute de aplauze.

Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme și se mută la Hollywood. Obține un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers și Fred Astaire. În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoștinței. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-și mai revine. Moare la 11 iulie 1937, cu 77 zile înainte de a împlini 39 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).

Dintre compozițiile sale în domeniul clasic sunt de menționat și un Concert pentru pian și orchestră (1925) și Trei preludii pentru pian (1936).  

George Gershwin
George Gershwin
Date personale
Nume la naștere	Jacob Gershowitz
Născut	26 septembrie 1898[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Brooklyn, New York, SUA[13]
Decedat	11 iulie 1937 (38 de ani)[2][14][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Hollywood, SUA
Înmormântat	Westchester Hills Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer al creierului[*])
Frați și surori	Ira Gershwin Arthur Gershwin[*] Frances Gershwin[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	Russian Jews[*]
Ocupație	compozitor pianist textier[*] muzician de jazz[*] compozitor de coloană sonoră[*] pictor
Activitate
Alte nume	George Gershwin
Gen muzical	operă jazz muzică clasică
Instrument(e)	pian
Case de discuri	Victor Talking Machine Company[*]
Colaborare cu	Ira Gershwin și DuBose Heyward
Premii	Grammy Trustees Award[*] Medalia de Aur a Congresului[*] Stea pe Hollywood Walk of Fame[*][1] Premiul Pulitzer

* 1949: Corneliu Dragalina (n. 5 februarie 1887, Caransebeș; d. 11 iulie 1949, București) a fost un general român, fiul generalului Ion Dragalina, căzut pe front în primul război mondial.

Generalul Corneliu Dragalina s-a născut la 5 februarie 1887, la Caransebeș. A fost unul dintre cei șase copii ai generalului Ioan Dragalina, urmându-l pe acesta în practicarea carierei militare. A urmat Școala de ofițeri de artilerie și geniu din București (1905-1907) și Școala Superioară de Război (1919-1921).

În 1910 era locotenent, iar în 1915 căpitan în Regimentul 4 Artilerie, cu care a și participat la campania din 1916, comandând una dintre puținele baterii de artilerie grea ale armatei romane. Regimentul său făcea parte din Divizia 19 Infanterie, care a dus lupte grele pe frontul din Dobrogea în toamna acelui an.

A participat la ambele războaie mondiale.

În primul a fost comandant de baterie în Regimentul 4 Artilerie, cu care a luptat în Dobrogea. Pe 10 octombrie 1916, pe când bateria sa se afla în spatele Regimentului 51 Infanterie, un puternic atac bulgar a rupt frontul Batalionului III, punând soldații pe fugă. Corneliu Dragalina s-a urcat pe primul cal pe care l-a găsit, și-a scos sabia și a ordonat gorniștilor să sune atacul, pornind în direcția inamicului. Această acțiune a făcut ca infanteria română să îl urmeze. Atacul bulgar a fost respins, iar frontul restabilit, însă Corneliu Dragalina a fost rănit de un glonț. A fost dus cu șlepul pe Dunăre la Galați, de unde a fost preluat și dus la spital. A fost operat și s-a scos glonțul care îl rănise. Pentru această faptă a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Peste numai câteva zile însă, se afla împreună cu fratele lui la București la căpătâiul tatălui lor, generalul Ioan Dragalina, comandantul Armatei 1, ce fusese rănit mortal în luptele de pe Valea Jiului.

În 1917 a fost din nou promovat, iar între 1919-1921, maiorul Dragalina a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. A urcat pe rând gradele ierarhiei militare: locotenent-colonel în 1920, colonel în 1928, general de brigadă în 1935.

A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940

La 1 ianuarie 1940 a fost numit comandant al Corpului 6, cartiruit la Cluj, funcție pe care avea să o exercite timp de trei ani. Una dintre primele mari responsabilități în această poziție a primit-o în luna august, când a făcut parte din delegația românească la tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria în vederea rezolvării diferendului asupra Transilvaniei. După al doilea Dictat de la Viena, prin care Ungaria a primit partea nord-vestică a Transilvaniei, generalul Dragalina a primit misiunea de a fi șeful comisiei române ce trebuia să stabilească graficul evacuării teritoriului cedat.

Corpul 6 a părăsit Clujul și s-a repliat în zona Brașov. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, generalul Dragalina cu trupele sale a restabilit ordinea în oraș și a ocupat stația de radiodifuziune de la Bod. Corpul 6 a fost ulterior dislocat în Banat.

După începerea ostilităților în iunie 1941, Corpul 6 a fost ținut în rezervă în țară, fiind trimis pe front abia în octombrie. Astfel a luat parte la faza finală a bătăliei de la Odessa, atacând în sectorul nordic și pătrunzând în oraș. A fost apoi dislocat în Crimeea pentru o scurtă perioadă, ca apoi, în primăvara anului 1942, Corpul 6 să fie deplasat pe front în zona Izyum. Aici i s-au subordonat 4 divizii de infanterie românești (1, 2, 4 și 20) care fuseseră deplasate în zonă în timpul contraofensivei sovietice de iarnă. În mai 1942, generalul Corneliu Dragalina și-a condus trupele în timpul celei de-a doua bătălii de la Kharkov. Trupele române au reușit să ia 26.432 de prizonieri și un număr mare de tancuri ușoare T-60, dar și primele T-34 si KV-1 capturate intacte de armata română.

Pentru ofensiva de vară ce a urmat, generalul Dragalina a fost subordonat Armatei 1 Tancuri. Pe 22 iunie a continuat ofensiva spre Don. Din 19 iulie, Corpul 6 a fost subordonat Armatei 4 Tancuri, căreia i-a facilitat trecerea Donului. La începutul lunii septembrie, generalul Dragalina și trupele sale se aflau la sud de Stalingrad.

Mulțumit de comportarea trupelor române, mareșalul Ion Antonescu a dat, la 4 iulie 1942, Ordinul de zi nr. 29 pe armată, în care a elogiat comportarea Corpului 6 armată, a diviziilor 1, 2, 4, 20 infanterie și a detașamentului de schiori „colonel Rotta”. „Pe câmpiile de la Harkov – se spunea în document – ați luat parte la una dintre cele mai mari bătălii din Istorie și împreună cu camarazii voștri germani ați biruit”.

Corpul 6 armată (diviziile 1, 2, 4 și 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior și de aici la sud de Stalingrad.

A primit Crucea de Cavaler a Crucii de Fier și Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a pentru acțiunile trupelor de sub comanda sa și a fost promovat la gradul de general de corp de armată.

La 16 decembrie 1942, mareșalul Antonescu l-a rechemat de pe front, numindu-l apoi guvernator al Bucovinei. A suspendat portul stelei lui David de către evreii din Cernăuți pentru a nu-i pune în pericol de a fi executați de fasciști, obținând apoi aprobarea mareșalului Antonescu pentru evacuarea acestora din Cernăuți, deoarece urmau să fie arestați sub ordinul lui Hitler și deportați dincolo de Bug. În acest mod a salvat viața a 14.750 de evrei.

După evenimentele de la 23 august 1944 a fost reactivat și numit pe 15 noiembrie 1944 Inspector General al Trupelor Motorizate.

După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Corneliu Dragalina a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.^[2]

Mai târziu, și-a pierdut casa din Timișoara și a fost hărțuit de Securitate, însă nu a fost arestat. La 11 iulie 1949, generalul Corneliu Dragalina a murit, la București, chiar înaintea declanșării de către autorități a unui masiv val de arestări.

Corneliu Dragalina
Generalul de corp de armată Corneliu Dragalina
Date personale
Născut	5 februarie 1887 Caransebeș, Austro-Ungaria
Decedat	11 iulie 1949 (62 de ani) București, Republica Populară Română
Părinți	Ion Dragalina
Naționalitate	Austro-Ungaria
Cetățenie	România
Ocupație	personal militar[*]
Guvernator al Bucovinei
Activitate
A luptat pentru	Armata Română
Ramura	Forțele Terestre Române
Gradul	General de corp de armată
A comandat	Comandantul Corpului 6 armată
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial - frontul de est
Ocupații ulterioare	Guvernator militar al Bucovinei (1943-1944), Inspector General al Trupelor Motorizate (1944-1945)
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Mihai Viteazul cl. II și cl. III, Crucea de Fier cl. I-a și cl. II-a, Crucea de Cavaler a Crucii de Fier

·         1950: A murit Timotei Popovici, compozitor si dirijor de cor

* 1952: Valeriu Traian Frențiu (n. 25 aprilie 1875, Reșița, România – d. 11 iulie1952, Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat în 1948 de autoritățile comuniste și decedat în închisoarea Sighet.

S-a născut în Reșița, la 25 aprilie 1875, ca fiu al preotului român unit Ioachim și al Rozaliei, născută Demeter. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, iar teologia la Universitatea din Budapesta. A fost hirotonit ca preot celib la 20 septembrie 1898. Îndată după hirotonire a obținut o bursă pentru a studia la Viena, la Institutul "Sfântul Augustin", unde a rămas până în 1902, când și-a susținut doctoratul în teologie. Între 1902-1904 a ocupat funcția de vice notar consistorial și arhivar diecezan în Lugoj, iar între 1904-1912 pe cea de paroh și protopop în Orăștie. La începutul anului 1912 a fost numit vicar foraneu al Hațegului.

În 4 noiembrie 1912 a fost numit episcop al Lugojului. Sfințirea sa a avut loc în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, în 14 ianuarie 1913, prin participarea mitropolitului Victor Mihaly de Apșa și a episcopilor Demetriu Radu și Vasile Hossu de Gherla.

La 25 februarie 1922 episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost transferat la Episcopia de Oradea Mare, fiind instalat la 3 mai1922, cu participarea unui mare număr de preoți și laici. Programul său, anunțat cu acea ocazie, urmărea să restaureze profilul moral religios al enoriașilor din dieceză, zdruncinat de război și de urmărilor sale.

Sub păstorirea sa, marcată de împuținarea, până aproape de desființare, a proprietății funciare a diecezei, s-au construit sau reparat numeroase biserici și case parohiale, s-a modernizat stațiunea climaterică Stâna de Vale (prin construirea, în 1925, a hotelului „Excelsior”, astăzi dispărut, dotat cu încălzire centrală, sală de proiecție cinematografică și popicărie, a unor cabane pentru armată, a unei grădini botanice „in nuce”, amenajată de către profesorul Alexandru Borza, a căii ferate înguste pe Valea Iadului, dată în exploatare în 1936, și în fine, în 1939, a unei frumoase biserici din piatră, demolată în anii 1961-1962 de regimul comunist.

În 1923 a efectuat o călătorie sau vizită „ad-limina” la Roma, unde i s-a acordat titlul de „Asistent la Tronul Papal”, pe care o va repeta în luna mai 1925, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Nicolescu, de astădată în fruntea unui numeros grup de enoriași pelerini.

Sub arhipăstorirea sa, în zilele de 15-16 iunie 1927 s-a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, când papa Pius al XI-lea i-a acordat paliumul arhiepiscopal.

A fost apreciat și de guvernul român, care în 1926 i-a acordat distincțiile de „Mare ofițer al Ordinului Coroanei României” și „Răsplata muncii pentru biserică”. În 1928 a organizat și patronat aniversarea centenară a întemeierii Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, un adevărat eveniment cultural prin amploarea sa și prin notorietatea participanților, între care s-a numărat și generalul Berthelot.

Cu sprijinul material al lui Valeriu Traian Frențiu s-au tipărit mai multe periodice („Vestitorul” care a apărut la Oradea, din 1925 cu nici o întrerupere până în 1948 și „Observatorul” la Beiuș, între 1928 și 1934). În vederea unei mai temeinice pregătiri a preoțimii, a mijlocit „ridicarea”, din 1922 a Seminarului greco-catolic din Oradea la rangul de Academie teologică, dotată cu profesori foarte instruiți, de pe băncile căreia au ieșit, până la desființarea sa în 1948, absolvenți cu solide cunoștințe de specialitate. În fruntea corului de la Catedrala Sfântul Nicolae l-a adus pe distinsul preot-profesor și compozitor Francisc Hubic, care a introdus acolo muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, obișnuind să organizeze concerte în diferite localități din afara diecezei.

Pe 5 septembrie 1937 a sfințit biserica din Mădăraș, iar pe 8 septembrie 1937 a sfințit și biserica din Istrău și Biserica greco-catolică din Bocșa.^[2]

După decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu în 1941, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost mutat în funcția de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, păstorind aici pe toată perioada războiului, lăsându-l la Oradea, în calitate de episcop-auxiliar pe Ioan Suciu. În 1947 a revenit la Episcopia de Oradea Mare.

A fost arestat pe 28 octombrie 1948 la Oradea și dus la sediul Ministerului de Interne din București. În data de 31 octombrie 1948 a fost transferat de acolo la vila patriarhală de la Dragoslavele, transformată în lagăr pentru episcopii greco-catolici. Acolo a fost vizitat de mai multe ori de patriarhul Iustinian Marina, însoțit de episcopul vicar Teoctist Arăpașu.^[3] În februarie 1949, în urma refuzului repetat de a trece la Biserica Ortodoxă Română, a fost dus la Mănăstirea Căldărușani. La Căldărușani episcopul Valeriu Traian Frențiu l-a consacrat episcop, în clandestinitate, pe Ioan Cherteș, în noaptea de Crăciun a anului 1949.

În 1950 a ajuns în Închisoarea Sighet, unde a murit în data de 11 iulie 1952. Asemenea celorlalți deținuți morți la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul i-a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaște locul înhumării. În anul 2008 un procuror de la Tribunalul Militar Cluj a identificat groapa comună și a găsit osemintele sale.^[5]

Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

Conform memoriilor cardinalului Iuliu Hossu, care a supraviețuit detenției de la Sighet, vestea morții lui Valeriu Traian Frențiu s-a răspândit a doua zi în întreaga închisoare, iar fruntașii politici din toate partidele, în frunte cu Iuliu Maniu, urmat de Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, ceilalți fruntași ai partidelor liberal, averescan, socialist, toți care sufereau în temnița Sighetului „au luat parte din tot sufletul, cum mi-au comunicat pe rând, prin purtătorii lor de cuvânt, șoptit la ușa celulei, au luat parte vie la doliul nostru și sufletește au făcut funeralii naționale în sufletul lor.

În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.^[7]

Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

Valeriu Traian Frențiu

Date personale Născut 25 aprilie 1875  Reșița, România  Decedat 11 iulie 1952 (77 de ani)  Închisoarea Sighet, România  Înmormântat Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației  Cetățenie  Austro-Ungaria  România  Religie Biserica Română Unită cu Roma  Ocupație preot catolic[*]  Funcția episcopală Sediul Oradea Titlul Episcop de Oradea Mare Perioada 1922-1952 Predecesor Demetriu Radu Succesor Vasile Hossu Cariera religioasă Hirotonire episcopală 5 august 1910 Episcop consacrator Mihail Pavel Titluri precedente Episcop de Lugoj (1912-1922)

• 

  Biserica greco-catolică Sf. Dumitru din Beiuș, renovată pe cheltuiala episcopului
     
• 

  Turnul baroc al bisericii greco-catolice Sf. Dumitru din Beiuș (vedere dinspre Colegiul Național Samuil Vulcan)
     
• 

  Placa memorială montată cu ocazia renovării bisericii (1928)

* 1971: John Wood Campbell, Jr. (n. 8 iunie 1910 – d. 11 iulie 1971) a fost o personalitate influentă în lumea americană a science fiction-ului. Ca editor al revistei Astounding Science Fiction (mai târziu redenumită Analog Science Fiction and Fact), din 1937 până la moartea sa, el este în general recunoscut ca un promotor al așa zisei Generații de Aur a Science Fiction-ului. A fost descoperitorul unor scriitori ca Isaac Asimov, Lester del Rey, Robert A. Heinlein, Theodore Sturgeon și A. E. van Vogt.  

Romane

• The Mightiest Machine (1947)
• The Incredible Planet (1949)
• The Black Star Passes (1953)
• Islands of Space (1956)
• Invaders from the Infinite (1961)
• The Ultimate Weapon (1966)

Colecții de povestiri și antologii

• Who Goes There? (1948)
• The Moon is Hell (1951)
• Cloak of Aesir (1952)
• The Planeteers (1966)
• The Best of John W. Campbell (1973)
• The Space Beyond (1976)
• The Best of John W. Campbell (1976) (diferită de versiunea din 1973)
• A New Dawn: The Don A. Stuart Stories of John W. Campbell, Jr. (2003)

Cărți editate

• From Unknown Worlds (1948)
• The Astounding Science Fiction Anthology (1952)
• Prologue to Analog (1962)
• Analog I (1963)
• Analog II (1964)
• Analog 3 (1965)
• Analog 4 (1966)
• Analog 5 (1967)
• Analog 6 (1968)
• Analog 7 (1969)
• Analog 8 (1971)

Non-ficțiune

• Editorial Number Three: "Letter From the Editor", in A Requiem for Astounding (1964)
• Collected Editorials from Analog (1966)
• The John W. Campbell Letters, Volume 1 (1986)
• The John W. Campbell Letters with Isaac Asimov & A.E. van Vogt, Volume II (1993)

Memorii (selecții)

• The John W Campbell Memorial Anthology (1973) edited by Harry Harrison

John Wood Campbell, Jr.

Date personale Născut 8 iunie 1910 Newark, New Jersey, Statele Unite Decedat 11 iulie 1971 Mountainside, New Jersey, Statele Unite Cetățenie  SUA  Religie ateism  Ocupație editor de revistă științifico-fantastică Pseudonim Don A. Stuart Limbi limba engleză[1]   Note Premii Retro Hugo Award[*] Science Fiction and Fantasy Hall of Fame[

·         1973: Radu Brateș, poet și prozator român (n. 1913)

·         1973: Isabel Randolph, actriță americană (n. 1890)

·         1974: A murit Pär Lagerkvist, scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1891). Pär Lagerkvist ( n. 23 mai, 1891, Växjö, Småland – d.11 iulie, 1974, Stockholm) a fost un scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1951. Dacă în tinerețe a fost adept al curentelor de avangardă, îndeosebi al cubismului, ulterior evoluează spre o artă realistă. Scrierile sale sunt simbolice și alegorice, fiind critice la adresa dictaturii sau inspirate din ororile celui de-al Doilea Război Mondial, sau de tematică filozofico-religioasă și străbătute de fiorul anxietății cosmice.

Motivația Juriului Nobel

„pentru vigoarea artistică și adânca originalitate cu care a căutat în creația sa răspunsul la veșnicele întrebări ale omenirii”  Pär Lagerkvist s-a născut în 1891 la Växjö, în Småland, provincie în Suedia meridională. Tatăl său era feroviar și împreună cu soția sa l-au crescut într-o atmosferă familială blândă și profund religioasă. În mai multe din lucrările sale apare tatăl, care îl plimbă pe câmp și prin păduri și mama care citește Biblia la lumina lămpii de gaz. Ca elev de liceu, Lagerkvist devine darwinist, iar ca student publică articole la o revistă de stânga și scrie două cărți în proză, care însă nu sunt deloc reprezentative, nu arată încă pe viitorul scriitor. În anii următori, Lagerkvist caută, cu o hotărâre fermă și cu un țel precis, să-și găsească o cale proprie în estetică. Aspirațiile și căutările sale îl îndepărtează de naturalism și de simbolism și constituie prima căutare sistematică a unui punct de vedere modernist în literatura suedeză. După o călătorie la Paris (1913), unde studiază expresionismul și cubismul prin prisma picturii franceze, Lagerkvist vrea să treacă la o totală reînnoire. Cubismul i-a sugerat o artă pură, în tensiune totală și o compoziție calculat intelectualistă. Artistul trebuie să tindă către o simplitate monumentală și să frământe în mâini marile probleme vitale ale omenirii. Lagerkvist, prin scriieri programatice și prin experimente literare, încearcă să regenereze lirica, proza și dramaturgia.

În opera lui Lagerkvist, revin mereu niște motive: ångest (neliniștea, angoasa), längtan (dorul de, dorința, aspirația), främlingen (străinul), frälsaren (eliberatorul, răscumpărătorul), mörkret (bezna, întunericul)...

În Angest, volum de versuri care a însemnat o cotitură în literatura suedeză și a spart mulți idoli, este vorba atât despre drama lui personală, cât și despre drama omenirii în Primul Război Mondial. În mai multe lucrări bezna apare ca ceva milostiv, care te apără de lumina caustică, a zilei. Străin este el însuși, străin este dumnezeul părinților săi; în Den knuina näven (Pumnii strânși), apare paradoxul: "Eu sunt un credincios fără credință, un ateu religios." Iar când vorbește despre Längtan, o compară odată cu un crin care trebuie păzit și protejat:

"nimic nu este ca tine, ca tine,

crin sădit adânc în inima mea.

nimic nu strălucește ca tine

crin sădit adânc în inima mea.

În fiecare dimineață trebuie să ud rădăcina ta luminoasă.

dimineața în zori

cu sânge,

ca nu cumva să te ofilești."

Într-o nuvelă din ciclul Onda Sagor (Povestiri amare) un frälsaren în imagine negativă, de exemplu chipul eroului din „Moartea unui erou”, satiră a mitului eliberatorului și a stupidității și egoismului omenesc.

Critica literară suedeză i-a recunoscut succesul mai târziu, când a publicat romanul Piticul, 1944. Recunoașterea internațională a venit cu romanul Barabbas, 1950. Barabbas, tâlharul care a scăpat de răstignire, rămâne cumva între două lumi, nemaiputând pătrunde în fosta lui viață de tâlhar și cu atât mai puțin nu poate accepta creștinismul. Peregrinează ca un Ahasverus (altă capodoperă a lui Lagerkvist), până când, după sclavie și închisori, este la rândul său răstignit și-și dă sufletul adresându-se beznei caritabile : - Ție îți încredințez sufletul meu.

Alt roman remarcabil este Dvärgen (Piticul). Acțiunea se petrece undeva, într-un oraș-cetate din Italia renascentistă, la curtea unui Principe, și prezintă toate intrigile de curte și diplomatice, amorurile și omorurile cuvenite, rivalitatea între orașele-cetății, etc. Apare chiar un Maestro, care seamănă cu Michelangelo, asistăm la ororile ciumei devastatoare (care ne amintește de Manzoni), în sfârșit, vocabularul este uneori amestecat, neologisme laolaltă cu arhaisme, etc., dar miracolul intervine atunci când personajul principal, un pitic de curte al Principelui, începe să răstoarne totul, să răstălmăcească totul în felul său deformat și deformant, ca într-o oglindă de bâlci; tot ce este pur și frumos devine pentru pitic ceva abject și viceversa.  

Pär Fabian Lagerkvist
Pär Lagerkvist
Date personale
Născut	23 mai 1891 Växjö, Småland, Suedia
Decedat	11 iulie 1974 (83 de ani) Stockholm, Suedia
Înmormântat	Lidingö kyrkogård[*][4]
Copii	Bengt Lagerkvist[*] Ulf Lagerkvist[*]
Naționalitate	suedez
Cetățenie	Suedia
Religie	ateism
Ocupație	poet, dramaturg, romancier, eseist
Limbi	limba suedeză[1]
Studii	Universitatea Uppsala
Activitatea literară
Specie literară	poezie, teatru, roman, eseu
Opere semnificative	Barabbas (1950)
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură[2][3] Samfundet De Nio's Grand Prize[*] honorary doctor of the University of Gothenburg[*] Bellman Prize[*]
Premiul Nobel pentru Literatură, 1951

·         1989: Laurence Olivier (n. 22 mai 1907, Dorking, Surrey, Anglia – d. 11 iulie 1989, Steyning, West Sussex, Anglia) a fost un actor și regizor englez de film. Laurence Olivier, după 1947, Sir Laurence, după 1970, Lord Laurence, a fost un apreciat interpret Shakespeare-ian al secolului XX. Apare pentru prima dată în public la vârsta de 9 ani, în rolul Brutus în piesa Iulius Cezar. În 1929, debutează în film într-o producție germană, O văduvă temporară.

S-a căsătorit cu actrița Jill Esmond în 1930, mutându-se împreună în Statele Unite o dată cu premiera piesei Private Lives, care a avut loc pe Broadway. În 1946 a câștigat un premiu din partea New York Film Critics Circle pentru cel mai bun actor și un Oscar cu Henry V, în 1948a câștigat din partea New York Film Critics Circle un premiu pentru cel mai bun actor și un Oscar la aceeași categorie cu Hamlet, iar în 1955 din partea Academiei Britanice un premiu pentru cel mai bun actor britanic cu Richard III. Căsătorit cu Vivien Leigh (1940 – 1960).

Între 1963-1973 a fost director al Royal National Theatre din Londra.  

Filmografia lui Laurence Olivier

Film[4]	An	Rol	Note	Ref.
The Temporary Widow	1930	Peter Bille		[5]
Too Many Crooks	1930	The Man		[6]
Potiphar's Wife	1931	Straker		[7]
Friends and Lovers	1931	Lieutenant Nichols		[8]
The Yellow Ticket	1931	Julian Rolfe	Released in the UK as The Yellow Passport	[9]
Westward Passage	1932	Nick Allen		[10]
Perfect Understanding	1933	Nicholas Randall		[11]
No Funny Business	1933	Clive Dering		[12]
Moscow Nights	1935	Captain Ivan Ignatoff		[13]
As You Like It	1936	Orlando		[14]
Fire Over England	1937	Michael Ingolby		[15]
The Divorce of Lady X	1938	Logan		[16]
Q Planes	1939	Tony McVane		[17]
Wuthering Heights	1939	Heathcliff		[18]
21 Days	1940	Larry Durrant		[19]
Rebecca	1940	Maxim de Winter		[20]
Pride and Prejudice	1940	Fitzwilliam Darcy		[21]
Conquest of the Air	1940	Vincent Lunardi		[22]
That Hamilton Woman	1941	Horatio Nelson		[23]
49th Parallel	1941	Johnnie, the Trapper		[24]
Words for Battle	1941	Narrator	Co-production between the Ministry of Information and the Crown Film Unit	[25]
The Volunteer	1943	Himself	Made in conjunction with the Ministry of Information	[26]
Malta G.C.	1943	Narrator	Co-production between the Ministry of Information and the Crown Film Unit	[27]
The Demi-Paradise	1943	Ivan Kouznetsoff		[28]
This Happy Breed	1944	Narrator		[29]
Henry V	1944	King Henry V	Also director and producer	[30]
Hamlet	1948	Hamlet	Also director and producer	[31]
Father's Little Dividend	1950	Film Industry Visitor		[32]
The Magic Box	1951	Police Constable 94-B		[33]
Carrie	1952	George Hurstwood		[34]
The Beggar's Opera	1953	Captain MacHeath	Co-producer, with Herbert Wilcox	[35]
Richard III	1955	Richard III	Also director and producer	[36]
The Prince and the Showgirl	1957	Charles, the Prince Regent	Also director and producer	[37]
The Devil's Disciple	1959	General John Burgoyne		[38]
The Entertainer	1960	Archie Rice		[39]
Spartacus	1960	Marcus Licinius Crassus		[40]
Term of Trial	1962	Graham Weir		[41]
Uncle Vanya	1963	Dr Astrov	Film version of National Theatre Company production	[42]
Bunny Lake Is Missing	1965	Supt. Newhouse		[43]
Othello	1965	Othello	Film version of National Theatre Company production	[44]
Khartoum	1966	Mahdi		[45]
Romeo and Juliet	1968	Narrator		[46]
The Shoes of the Fisherman	1968	Piotr Ilyich Kamenev		[47]
Oh! What a Lovely War	1969	Field Marshal Sir John French		[48]
Dance of Death	1969	Edgar	Film version of National Theatre Company production	[49]
Battle of Britain	1969	Air Chief Marshal Sir Hugh Dowding		[50]
Three Sisters	1970	Dr Ivan Chebutikin	Also director; film version of National Theatre Company production	[51]
Nicholas and Alexandra	1971	Count Witte		[51]
Lady Caroline Lamb	1972	The Duke of Wellington		[52]
Sleuth	1972	Andrew Wyke		[53]
The Rehearsal	1974	Cast member		[54]
The Seven-Per-Cent Solution	1975	Professor Moriarty		[55]
Marathon Man	1976	Dr Christian Szell aka "The White Angel"		[56]
A Bridge Too Far	1977	Dr Jan Spaander		[57]
The Betsy	1978	Loren Hardeman		[58]
The Boys from Brazil	1978	Ezra Lieberman		[59]
A Little Romance	1979	Julius		[60]
Dracula	1979	Abraham Van Helsing		[61]
The Jazz Singer	1980	Cantor Rabinovitch		[62]
Inchon	1981	General Douglas MacArthur		[63]
Clash of the Titans	1981	Zeus		[64]
The Jigsaw Man	1982	Admiral Sir Gerald Scaith		[65]
The Bounty	1984	Admiral Hood		[66]
Wild Geese II	1985	Rudolf Hess		[67]
War Requiem	1989	Old Soldier		[68]
Sky Captain and the World of Tomorrow	2004	Dr Totenkopf	Archive footage	[69]

TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Apariții TV ale lui Olivier

Emisiune[4][70][71][72]	An	Rol	Note	Ref.
Sir Alexander Korda (1893–1956)	14 aprilie 1956	Participant		[73]
John Gabriel Borkman	20 noiembrie 1958	John Gabriel Borkman		[74][75]
The Moon and Sixpence	30 octombrie 1959	Charles Strickland	First shown on US television	[76]
The Power and the Glory	29 octombrie 1961	Priest	Originally produced for American television	[77][78]
Great Acting: "Laurence Olivier"	26 februarie 1966	Contributor		[79]
Male of the Species	3 ianuarie 1969	Narrator	First shown on US television	[80]
David Copperfield	15 martie 1969	Mr Creakle	First shown on US television	[81]
Parkinson	1970	Guest		[82]
Love Among the Ruins	6 martie 1973	Sir Arthur Glanville-Jones	First shown on US television	[83]
Long Day's Journey into Night	9 martie 1973	James Tyrone Sr.	First shown on US television	[84][85]
The Merchant of Venice	16 martie 1973	Shylock	First shown on US television	[86][87]
The World at War	31 octombrie 1973 – 8 May 1974	Narrator	26 episodes	[88]
The Morecambe & Wise Show, Christmas Special	25 decembrie 1973	Guest		[89]
The Dick Cavett Show	1974	Guest		[90]
Arena: "Theatre"	1 octombrie 1975	Interviewee		[91]
Laurence Olivier Presents: "The Collection"	5 decembrie 1976	Harry		[92]
Laurence Olivier Presents: "Cat on a Hot Tin Roof"	12 decembrie 1976	Big Daddy		[93]
Laurence Olivier Presents: "Hindle Wakes"	19 decembrie 1976	–	Co-director only	[94]
Jesus of Nazareth	10 aprilie 1977	Nicodemus		[95]
Laurence Olivier Presents: "Saturday, Sunday, Monday"	1 ianuarie 1978	Antonio		[96]
Laurence Olivier Presents: "Come Back, Little Sheba"	7 ianuarie 1978	Doc Delaney		[97]
Laurence Olivier Presents: "Daphne Laureola"	14 ianuarie 1978	Sir Joseph		[98]
Brideshead Revisited: "Home and Abroad"	20 octombrie 1981	Lord Marchmain		[99]
Brideshead Revisited: "Brideshead Revisited"	22 decembrie 1981	Lord Marchmain		[100]
A Voyage Round My Father	2 martie 1982	Clifford Mortimer		[101]
Laurence Olivier: A Life	24 octombrie 1982	Interviewee		[102]
King Lear	3 aprilie 1983	King Lear		[103]
A Talent for Murder	19 decembrie 1983	Dr Anthony Wainwright		[104]
Mr. Halpern and Mr. Johnson	26 ianuarie 1984	Joe Halpern		[105]
Wagner	16 iunie 1984	Sigmund von Pfeufer		[106]
The Ebony Tower	8 decembrie 1984	Henry Breasley		[107]
The Last Days of Pompeii	4 mai 1984	Gaius	First shown on US television	[108]
Peter the Great	9 august 1986	William of Orange	Third episode of four	[109]
Lost Empires	24 octombrie 1986	Harry Burrard		[110]

Laurence Olivier
Date personale
Nume la naștere	Laurence Kerr Olivier
Născut	22 mai 1907 Dorking, Surrey, Anglia, Marea Britanie
Decedat	11 iulie 1989 (82 de ani) Steyning, West Sussex, Anglia, Marea Britanie
Înmormântat	Catedrala Westminster
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență renală)
Părinți	Gerald Kerr Olivier[*][2][3] Agnes Louise Crookenden[*][2][3]
Căsătorit cu	Jill Esmond (1930 – 1940) Vivien Leigh (1940 – 1960) Joan Plowright (1961 – 1989)
Copii	Tamsin Olivier[*] Simon Tarquin Olivier[*][2] Richard Olivier[*][2] Tamsin Olivier[*][2] Julie-Kate Olivier[*][2]
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	actor, producător, regizor, scenarist
Alma mater	Central School of Speech and Drama[1]
Ani de activitate	1927 – 1989
Premii Oscar
Cel mai bun actor (1949) pentru Hamlet Întreaga carieră (1978)
Premii Globul de Aur
Best Actor - Motion Picture Drama 1949 Hamlet Best Supporting Actor - Motion Picture 1977 Marathon Man Cecil B. DeMille Award 1983 Lifetime Contributions
Premii BAFTA
BAFTA Academy Fellowship Award[*] (1976)
Premii Emmy
Outstanding Lead Actor - Miniseries or a Movie 1960 The Moon and Sixpence 1973 Long Day's Journey Into Night 1975 Love Among the Ruins 1984 King Lear Outstanding Supporting Actor - Miniseries or a Movie 1982 Brideshead Revisited
Premii Laurence Olivier
Society of London Theatre Special Award 1979 Lifetime Contributions
Alte premii
Medalia Albert[*] (1976) Premiul Globul de Aur (1949) British Academy of Film and Television Arts (1956) premiul Feltrinelli[*] (1988) Sonning Prize[*] Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor într-un rol secundar (1981) pentru The Jazz Singer[*] Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor într-un rol principal (1983) pentru Inchon[*] National Board of Review Award for Best Film[* Olivier, cu Merle Oberon în filmul din 1939 Wuthering Heights Olivier cu Joan Fontaine în filmul din 1940 Rebecca

* 1992: Constantin Pârvulescu (n. 10 noiembrie 1895, Olănești, județul Vâlcea - d. 11 iulie 1992, București) a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România și un oponent activ al lui Nicolae Ceaușescu. A fost de profesie ajustor mecanic, lucrând la Atelierele CFR Tighina din București. Prin împrejurări nelămurite până acum, a ajuns în Ucraina, unde a lucrat doi ani ca mecanic de moară într-un sat. În perioada războiului civil din Rusia a intrat voluntar într-o anume Armată sovietică Poltava (1919-1921).

În 1921 a devenit membru al partidului Comunist din România. A fost președinte al Comisiei Centrale de Revizie. Între 1921-1926 a fost la Moscova, unde a absolvit o școală superioară de partid. Între 1926-1929 a fost încadrat ca mecanic la Uzina de Motoare și Aviație Moscova.

După 12 ani de absență, a revenit ca prim-secretar al Regionalei Basarabia-Chișinău (1929-1931), apoi membru al conducerii PCdR. În 1934 a fost condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea „sindicatelor roșii”, și a fost arestat un an mai târziu la Praga. A fost condamnat iarăși în 1937 la șapte ani închisoare corecțională - sentință comutată în trei ani închisoare; dar fișele sale de cadre îi menționează deja efectuarea unei pedepse în Penitenciarul Jilava (între 1936-1939). După ieșirea din închisoare, a fost ales (numit) prim-secretar al regionalelor de partid din Prahova și Dobrogea, iar în 1941 a devenit membru al Secretariatului PCdR condus de Ștefan Foriș. Când s-a certat cu acesta, a fost scos din funcție și pus „să-și facă autocritica” (1943). La vremea aceea, Foriș se plângea de „nivelul politic scăzut” al lui Pârvulescu.^{[necesită citare]}

A făcut parte din „conducerea operativă”, alături de Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu.

Văduv din 1942, Pârvulescu a avut o relație amoroasă cu Ana Toma - soția lui Sorin Toma (viitorul redactor-șef al ziarului Scînteia, aflat în anii războiului în URSS).^{[necesită citare]} Ana Toma a fost ulterior martoră a acuzării în "Procesul Pătrășcanu", învinuindu-i de trădare pe membrii Secretariatului condus de Ștefan Foriș și cu „dovada” propriei sale neglijențe. Iar Constantin Pârvulescu, președinte al Comisiei de Control al partidului, a certificat acuzări imaginare, plătite cu viața de ilegaliștii Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Vasile Luca, Remus Kofler și Emil Calmanovici.

La 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraș l-a înlocuit pe secretarul P.C.d.R. Ștefan Foriș cu tripletul format din el însuși, Constantin Pârvulescu și Iosif Rangheț.

A fost trimis în U.R.S.S. pentru organizarea Diviziei „Horea, Cloșca și Crișan” (noiembrie 1944 – mai 1945). Dar, după cum relatează Alexandru Bârlădeanu, organizarea Diviziei era de fapt un examen, o socoteală „... despre ceea ce știa: ce-au făcut comuniștii români în vremea războiului.”^{[necesită citare]}

A fost membru al C.C. al P.M.R. (21 oct. 1945 – 25 iun. 1960), iar în 1952 a fost ales și în Biroul Politic.

Constantin Pârvulescu a fost deputat în Marea Adunare Națională; a fost președinte al Marii Adunări Naționale prima oară între decembrie 1948 - iulie 1949, și a doua oară între ianuarie 1953 - 20 martie 1961 (dar nu și al Prezidiului, funcție deținută atunci de Ion Gheorghe Maurer. ^[1]

În calitatea sa de președinte al Comisiei de Control a partidului, a respins în 1950 cererea Elenei Ceaușescu (fostă Lenuța Petrescu) de a i se acorda vechime de ilegalistă din 1939. În cazul ei, Pârvulescu a dispus ca data de 23 august 1944 să fie recunoscută ca data intrării în partid. La Congresul al III-lea a PCR din 1960, nu a mai fost ales în Biroul Politic, dar și-a păstrat funcția de președinte al Comisiei de Control, care și-a schimbat numele în Comisia Centrală de Revizie, funcție pe care a deținut-o până în 1961.

În mai 1961 a fost decorat cu medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". Ulterior în același an, a fost acuzat de „deviaționism ideologic spre dreapta”, de complicitate cu Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu (care voiau să-l destituie pe Gheorghe Gheorghiu-Dej), fiind înlăturat din toate funcțiile deținute. După aceea a intrat într-un con de umbră, viitorul său politic fiind așadar compromis.

A fost reprimit în partid în 1974, și - asemănător altor vechi ilegaliști sau conducători de frunte ai partidului - a fost păstrat ca un element de decor pe lângă Ceaușescu. În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunțându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului și țării.^[2] De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale țării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceaușescu.^[3] Acest atac fără precedent venea de la o persoană care nu putea fi acuzată de sentimente pro-sovietice, Pîrvulescu fiind un apărător fervent al autonomiei PCR. De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiții personale așa că remarcile sale au fost considerate de presa occidentală ca o dovadă a nemulțumirii din rândurile partidului. Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puțuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceaușescu. Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcția sa de delegat la Congres, și a fost pus sub supraveghere strictă și arest la domiciliu.

La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx. A fost criticat dur mai ales de Nicolae Ceaușescu și de Gogu Rădulescu.^[4]

În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii scrisorii celor șase, alături de Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu și Silviu Brucan. A murit, fără urmași, în 1992, la 96 de ani.  A avut un fiu adoptat, de origine rusă, care a ajuns până la gradul de căpitan de geniu, căsătorit, dar fără copii.Ambii au fost chinuiți și separați cu serviciul: el la canal, iar ea în București. Ambii au avut o moarte ciudată și mulți zic că l-au primit pe Radu (așa cum spunea Leana Ceaușescu celor iradiați). El a făcut un cancer la maxilar, iar în faza terminală ajunsese de i se vedea în gură prin obraz (iradiat la stomatolog), iar ea a avut un cancer jos, dovadă că a fost iradiată în poziția șezând! Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Constantin Pârvulescu
Politicianul Constantin Pârvulescu
Date personale
Nume la naștere	Constantin Pârvulescu
Născut	10 noiembrie 1895 Olănești, România
Decedat	11 iulie 1992 (96 de ani) Roman, România
Căsătorit cu	Ana Toma (n. Grossman)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Fondator al Partidului Comunist Român
Prim-secretar al Regionalei Basarabia - Chișinău
În funcție 1929 – 1931
Membru al CC al PMR
În funcție 21 octombrie 1945 – 25 iunie 1960
Președinte al Marii Adunări Naționale
În funcție decembrie 1948 - iulie 1949 ianuarie 1953 – 20 martie 1961
Premii	A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România
Partid politic	Partidul Comunist din România
Profesie	politician comunist

·         1995: A murit Mihai Botez, matematician și disident român (n. 1940). Mihai Horia Botez (n. 1940 – d. 11 iulie 1995) a fost un matematician, diplomat și disident anti-comunist român, ajuns după Revoluția din 1989 ambasador al României la ONU și în Statele Unite ale Americii. Absolvent al Facultății de Matematică din București, unde a fost student al lui Octav Onicescu, Mihai Botez a lucrat mai întâi ca matematician cercetător, profesor asociat la catedra de cibernetică economică, statistici și cercetare din ASE (1967) și apoi ca lector la Facultatea de Matematică, catedra de Statistică și Calculul Probabilităților și profesor (1970).

În 1967 a fost numit director al Centrului de Cercetări Preospective. Și-a susținut teza de doctorat la vârsta de 26 de ani, ^[5] la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, sub îndrumarea profesorului Gheorghe Mihoc. ^[6]

Între 1974 - 1977 a fost directorul Centrului Internațional de Metodologie a Studiului asupra Viitorului și Dezvoltării.

În 1976 petrece câteva luni ca invitat al Woodrow Wilson International Center for Scholars. ^[7]

În 1977 și-a pierdut posturile de director și cadru universitar din cauza exprimării disidenței față de regimul lui Nicolae Ceaușescu.

În 1979 redactează un „Memoriu al intelectualilor români” care este citit la Radio Europa Libera și publicat în revista franceză „La Nouvelle Alternative”.

În 1985 ^[2] (sau 1986^[8]) participă la Congresul European al Culturii la Madrid, Spania. ^[9]

În 1987, după publicarea în revista franceză „L'Express” a unui interviu critic la situația din România, Mihai Botez este numit director al Centrului de Calcul din Tulcea. ^[10]

A primit azil politic în 1988 ^[2][11] în  Statele Unite ale Americii, unde se afla cu o bursă, după care a lucrat la o serie de instituții academice, Stanford University, Indiana University, Woodrow Wilson International Center for Scholars (septembrie-octombrei 1988). ^[12]

După Revoluția din 1989, a fost ambasador al României la ONU (1992-1994) ^[13] și în Statele Unite ale Americii (1994).

A murit de o hemoragie internă pe fond de ciroză hepatică. ^[5][11][12]

A fost căsătorit cu arhitecta Mariana Celac. S-a recăsătorit în Statele Unite cu Magda Sichitiu (care și-a schimbat numele în Magda Botez după căsătorie)

Mihai Botez
Date personale
Născut	18 noiembrie 1940[1]  București, România[1]
Decedat	11 iulie 1995 (54 de ani)[2]  București, România[3]
Cauza decesului	cauze naturale[*][2] (internal bleeding[*][2])
Căsătorit cu	Mariana Celac[4]
Cetățenie	România
Ocupație	matematician activist pentru drepturile omului[*] diplomat politician
Ambasador al României în Statele Unite ale Americii
În funcție 1994 – 1995
Reprezentant permanent al României la Organizația Națiunilor Unite
În funcție 1992 – 1994
Partid politic	PCR (1970–1984)
Alma mater	Universitatea din București

* 2003: Florin Bănescu (n. 28 martie 1939, Armeniș, județul Caraș Severin, d. 11 iulie 2003, Arad^[A]) a fost un medic, prozator, traducător și coordonator de cenaclu român^[1]. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1975 și membru al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.

A fost fiul Elenei-Brândușa (n. Imbrea), învățătoare, și al lui Marcu Bănescu, preot ortodox, doctor în teologie^[2]. Școala primară a urmat-o în Caransebeș la „Școala de Aplicație și Liceul Traian Doda”, studiile liceale le-a urmat la Liceul „C.D. Loga” din Timișoara, iar apoi a urmat Facultatea de Medicină, absolvită în același oraș în anul 1962.^[1][2]

A practicat medicina generală în localitățile Cogealac, Jurilovca, Babadag, între 1962 și 1964. În această perioadă a fost concentrat la Marina Militară. Între 1964 și 1965 a făcut specializarea în medicina muncii la București, apoi a fost medic secundar la Medgidia și Constanța, între 1965 și 1969, medic de Medicina Muncii la Hunedoara, între 1969 și 1971, medic primar la Direcția de Sănătate Publică din Arad din 1971 până în 2002.^[1][2]

Debutul literar a avut loc în revista literară „Orizont”, Timișoara, nr. 10, 1968, cu proză, apoi, în anul 1973 publică volumul de debut Să arunci cu pietre în soare, povestiri, volum premiat la primul concurs de debut în volum al editurii.

A fost colaborator la cele mai importante reviste literare din țară: „Orizont", „România Literară” „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Viața Românească”, „Steaua”, „Tribuna”, „Cronica”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Variațiuni” (București, în limba slovacă) „Vatra”, „Apostrof” (Cluj), „Arca” (Arad), „Oglinzi paralele (Nădlac), „Familia” (Oradea). A fost redactor asociat la revista „Arca” și redactor extern la revista bilingvă româno-slovacă „Oglinzi paralele”.

Opera:

• Să arunci cu pietre în soare, povestiri, Editura „Eminescu", 1973;
• Anotimp al ninsorilor albastre, roman, Editura „Eminescu", 1975;
• Semințele dimineții, roman, Editura „Eminescu", 1976;
• Ierni peste tei, roman, Editura „Eminescu", 1978;
• Tangaj, roman, 1980;
• Calendar pe o sută de ani, povestiri, Editura „Facla", Timișoara, 1982;
• Portocale pentru vinovați, roman, Editura „Eminescu", 1982;
• Moara de apă, povestiri, Editura „Facla", Timișoara, 1984;
• Strada, roman, Editura „Facla", Timișoara, 1987;
• La Trei Ape, povestiri, Editura „Eminescu", 1988;
• Oameni și lupi, biserici și tei, povestiri, Fundația Culturală „Ioan Slavici", Arad, 1995 (volum tradus în limba slovacă de către Ondrej Stefanko, L’udia a vlci, kostoly i lipi, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 1996);
• Despre arta burlanieră, povestiri, Editura „Viața arădeană", Arad, 1997;
• Mușchetarii Câmpiei de Vest, memorialistică și critică literară, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 2000;
• Calendar pe o sută de ani, antologie de proză scurtă, Editura „Mirador", 2000, Arad;
• Mușchetarii Câmpiei de Vest, cartea a doua, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 2003;
• Orele orașului, în colaborare, reportaje, Editura „Eminescu", 1978;
• Cartea Mureșului, în colaborare, Editura „Eminescu", 1986.

În „Neue Banater Zeitung" (Timișoara, 1980) a apărut romanul foileton Todesorangen tradus în limba germană de către Anton Palfi.

A tradus în colaborare cu scriitorul Ondrej Stefanko numeroase cărți din limba slovacă. 

Florin Bănescu
Date personale
Născut	28 martie 1939 Armeniș, județul Caraș Severin
Decedat	11 iulie 2003 (64 de ani) Arad, județul Arad
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	prozator
Pseudonim	Friederich Bernauer în publicațiile de limbă germană [1]
Activitatea literară
Operă de debut	Să arunci cu pietre in soare, 1973

* 2008: Michael Ellis DeBakey (n. 7 septembrie 1908, Lake Charles, Louisiana; d. 11 iulie 2008, Houston, Texas) a fost un chirurg cardiac american, care a perfecționat bypassul cardiopulmonar (CPB)) și a fost primul care, în anul 1966 a implantat unui bolnav cardiac o inimă artificială.

Michael Ellis DeBakey s-a născut în 1908, sub numele de „Michel Dabaghi”, fiind fiul lui Shaker și Raheeja Dabaghi, imigranți arabicreștini maroniți din Liban. Ulterior și-a schimbat numele potrivit cu intonația engleză . Studiile medicale DeBakey le-a terminat în anul 1948 la Universitatea Tulane din New Orleans.În acel an se înrolează ca medic pe front, fiind numit directorul al Secției de consult chirurgical (Surgical's Consultant Division) a armatei americane. Apoi a contribuit la dezvoltarea unitatilor de Spital Chirurgical Mobil de Campanie MASH, iar mai tarziu la infiintarea Sistemului de cercetare al Centrului Medical al Administrației Veteranilor militari ai S.U.A. După aceea el a ocupat funcția de conducere a colegiului medical „Baylor College of Medicine” iar în același an a primit Medalia Națională pentru Medicină.Michael E. DeBakey a condus în anul 1996 o echipă internațională de chirurgi care l-a operat pe cord pe președintele rus Boris Ielțîn, intervenția fiind considerată un semi-succes. De-a lungul timpului el a utilizat procedee proprii și instrumente medicale pentru chirurgie vasculară.

Michael Ellis DeBakey

Date personale Nume la naștere Michel Dabaghi Născut 7 septembrie 1908 Lake Charles, Louisiana Decedat 11 iulie 2008 (99 de ani) Houston, Texas Înmormântat Cimitirul național Arlington[*]  Frați și surori Lois DeBakey[*] Selma DeBakey[*]  Cetățenie  SUA  Religie catolic maronit[1] Ocupație chirurg cardio-vascular[*] profesor universitar[*] chirurg[*]  Activitate Alma mater Universitatea Tulane Premii Medalia de aur Lomonosov (2003)

* 2009: Arturo „Tunetul” Gatti (n. 15 aprilie 1972,^[1] Cassino, Italia – d. 11 iulie2009, Porto de Galinhas[*], Brazilia) a fost un pugilist profesionist italo-canadian. Născut în Cassino, Italia și crescut în Montreal, Quebec, Canada,^[6] Gatti s-a mutat în Jersey City, New Jersey pe când era adolescent.

Gatti a câștigat campionate mondiale acordate de două federații diferite din box în două categorii diferite de greutate.

Moartea sa în 2009 a fost controversată, iar soția sa a fost arestată pentru omucidere și apoi eliberată după ce o autopsie a demonstrat că Gatti s-a sinucis.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mare Mc Eufimia; Sf Olga, cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei

• Mongoliaː Ziua Victoriei Revoluției Populare (1921). Mongolia este o țară din Asia Centrală, republică parlamentară, care se învecinează la nord cu Rusia și la sud cu Republica Populară Chineză. A fost centrul Imperiului Mongol în secolul 13, dar a fost condusă de dinastia manciuriană Qing, din secolul 18 si până la formarea, cu asistență sovietică, a unui guvern independent (în 1921). Ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice, Mongolia a adoptat o formă de guvernare democratică. A optsprezecea țară din lume ca suprafața, Mongolia are foarte puțin teren arabil: predomină stepa, alături de munți(în nord si vest) si Deșertul Gobi în sudul țării. Cca. 30 la sută din populația țarii este alcatuită din nomazi sau semi-nomazi, budiști de rit tibetan și de etnie mongolă. Capitala Ulaanbaatar concentrează peste 50 la sută din populație.
• ·         Astăzi este Ziua Mondială a Populației - A fost declarată ca zi internațională de către Organizația Națiunilor Unite în 1987, când populația lumii a atins pragul de 5 miliarde. 
  ·         Astăzi este Ziua mondială a ciocolatei. Francezii au declarat ziua de 11 iulie drept ziua mondială a ciocolatei. Consumul de ciocolată creşte în fiecare zi, pe tot globul, aşa că i se cuvine o zi specială acestui desert delicios. Prieten al femeilor şi inamic al siluetei pentru multe dintre ele, ciocolata este hulită şi adorată în acelaşi timp. Neagră sau albă, amăruie, cu lapte, sau cappuccino, cu fructe sau biscuiţi, ciocolata rămâne desertul preferat al oamenilor. Istoria ciocolatei începe cu 2000 de ani în urmă, când arborele de cacao era cultivat în America de Sud. Cristofor Columb, descoperitorul Americii, a fost primul explorator care s-a bucurat de beneficiile acestor boabe, dar, aduse în Europa, acestea nu s-au bucurat iniţial de prea multă atenţie, deoarece nu se ştia la ce folosesc. Apoi, conchistadorul Hernando Cortez a servit o băutură preparată din boabe de cacao, de azteci. Adăugând trestie de zahăr, vanilie şi scorţişoară, gustul a fost îmbunătăţit considerabil. În urma acestui episod, fascinaţia pentru cacao şi pentru ciocolată a crescut exponenţial. Cercetările ştiinţifice au arătat faptul că oamenii care consumă ciocolată au mai puţin ţesut adipos decât cei care nu mănâncă. De asemenea, din punct de vedere caloric, ciocolata este neutră, deci, este un bun aliment în diete, deoarece accelerează metabolismul, reduce riscul de infarct, atac cerebral, hipertensiune şi diabet.

TEATRU/FILM

MARIANA BURUIANĂ

Mariana Buruiană
Date personale
Născută	11 iulie 1955 (65 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Mariana Buruiană (n. 11 iulie 1955, Arad) este actriță (de film, radio, teatru, televiziune și voce), traducătoare și scriitoare română.

BIOGRAFIE

Educație

Urmează studiile liceale la Liceul nr. 2 (astăzi „Ghiba Birta”) din localitatea natală apoi studiile teatrale la I.A.T.C. București - secția actorie. Joacă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, apoi se transferă prin concurs la Teatrul Lucia Sturza Bulandra din București, în anul 1981. Joacă o serie de roluri importante, mari și mici, colaborează la emisiuni radio-TV, apare în filme de lung metraj și seriale de televiziune, face turnee în țară și în străinătate, obține premii. În 1995 demisionează de la Teatrul Bulandra pentru a putea colabora la piesa Danaidele de Eschil (regia Silviu Purcărete), pusă în scenă la Teatrul din Craiova. Actualmente predă la Universitatea Spiru Haret din București. Mariana Buruiană este una dintre semnatarele Apelului pentru condamnarea comunismului.

Dedicarea credinței creștine

La câțiva ani după 1990, s-a retras din lumina reflectoarelor. Și-a dedicat viața credinței creștine, fiind și autoarea unei cărți, „Taina mărturisirii”.^[2]

Despre Mariana Buruiană poetul Emil Brumaru își amintea:

„Am văzut-o pe Mariana Buruiană de două ori, la Iași. Prima dată juca, cred, într-un spectacol-mamut Molière. În final a avut un surîs pe care îl voi ține minte toată viața! Așa surîd doar îngerii care ademenesc oameni! A doua oară era Ofelia. Atunci am și vorbit puțin cu dînsa, mi-a scris cîteva cuvinte pe carnetul de corector cu jumătate de normă... Eu îi scrisesem versuri:

Cîntec de iertare

Buruiană de argint,

Dac-ai ști ce trist mă simt

Că trebuie să te mint,

Că sînt vesel și curat

Ca zidul cel luminat

De-amiaza cu soare lat,

Că-s fraged și străveziu

Ca-n bucata de pîrîu,

Pe-un prund rumen, un fruct viu,

Că-s cu ochiul larg deschis,

La capăt de vis, spre-abis,

Și ce văd, îngerii mi-s.

Buruiană de argint

Dac-ai ști ce trist mă simt

Că trebuie să te mint ... ^{[necesită citare]}

CARIERĂ TEATRALĂ

Teatru radiofonic

• Elita - Teatrul Național Radiofonic
• Cumpăna amiezii - Teatrul Național Radiofonic
• Dramă la vânătoare - Teatrul Național Radiofonic
• Cel ce se pedepsește singur actor - Teatrul Național Radiofonic
• Corupție la Palatul de Justiție - Teatrul Național Radiofonic
• Jocul Sfântului Nicolae- Teatrul Național Radiofonic
• Livada de vișini - Teatrul Național Radiofonic
• Lotte la Weimar - Teatrul Național Radiofonic
• Măsură pentru măsură- Teatrul Național Radiofonic
• Mânăstirea din Parma - Teatrul Național Radiofonic
• Miorița - Teatrul Național Radiofonic
• O zi mai lungă decât veacul - Teatrul Național Radiofonic
• Odiseea - Teatrul Național Radiofonic
• Paul și Virginia - Teatrul Național Radiofonic
• Romanțioșii - Teatrul Național Radiofonic
• Trenurile mele de Tudor Mușatescu, ca Maria
• Troilus și Cresida - Teatrul Național Radiofonic
• Truffaldino - Teatrul Național Radiofonic
• Călătoria diletanților - Teatrul Național Radiofonic

Teatru și teatru de televiziune

• Simple coincidențe - A.T.F. București, 15.11.1975
• Peer Gynt - A.T.F. București, 20.05.1977
• Cei ce ne-au dat nume- A.T.F. București, 11.06.1977
• Este vinovată Corina? - A.T.F. București, 12.04.1978
• Avram Iancu - A.T.F. București, 12.05.1978
• Romeo și Julieta - A.T.F. București, 20.05.1978
• Trei surori - Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 04.11.1978
• Cuibul - Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 22.04.1979
• Cei trei mușchetari - Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 22.09.1979
• Sîntem și rămînem - Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 17.11.1979
• Cum se numeau cei patru Beatles? - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 12.01.1980
• Program special LB - Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 23.02.1980
• Îmblînzirea Scorpiei - Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 04.06.1980
• D'ale Carnavalului - Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, 02.11.1980
• Poezia muzicii tinere. Programul I - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 05.09.1981
• Tartuffe; Cabala Bigoților - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 26.02.1982
• Amintiri - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 30.04.1982
• Gustul Parvenirii - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 26.06.1983
• Liniște, ne privim în ochi - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 11.11.1983
• Passacaglia - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 09.08.1984
• Hamlet - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 30.11.1985
• Uriașii munților - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 22.12.1987
• Privind în jur cu ochi fără lumină - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 01.01.1989
• Visul unei nopți de vară- Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 14.05.1991
• Mephisto - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 10.04.1993
• Victor sau copiii la putere - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 10.04.1994
• Danaidele - Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, 10.12.1995
• Enigma din testament (Cireșica) - Teatrul Național de Televiziune, 1988
• Stîlpii societății (Dina Dorf) - Teatrul Național de Televiziune, 1988
• Astă-seară se improvizează - Teatrul Național de Televiziune, 1991

FILMOGRAFIE

Filme

• Patima (1975)
• Țapinarii (1982)
• Melodii la Costinești (1982)
• Sfîrșitul nopții (1983)
• Zacharius (1983)
• Să mori rănit din dragoste de viață(1984)
• Figuranții (1987)
• Hanul dintre dealuri (1988)
• Drumeț în calea lupilor (1988)
• Domnișoara Christina (1992)

Seriale de televiziune

• Lumini și umbre (1981)
• Ochii care nu se văd... (1996)

CĂRȚI PUBLICATE

• Taina Mărturisirii, Editura Herald, București 1998.

TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

• Grădina tainică a Adevărului de Hakim Sana'i, editura Herald, București 2006
• Misteriile egiptene de Alexandre Moret, editura Herald, București 2006
• Lobsang Rampa, "Al treilea ochi. Autobiografia unui lama tibetan", Traducere din limba engleză: Mariana Buruiană, Editura Herald, Colecția Scrieri Inițiatice, București, 2011, 288 p., ISBN: 978-973-111-206-0
• Joseph Fort Newton, "Constructorii. O cercetare a istoriei și filozofiei masoneriei", Ediția a II-a, Traducere din limba engleză: Mariana Buruiană, Editura Herald, Colecția Esoterica, Seria Inițieri, București, 2012, 288 p., ISBN: 978-973-111-265-7
• Doctrina Kabbalei: filosofia religioasă a evreilor de Adolph Frank, editura Herald, București 2004

PETRU VUTCĂRĂU

Petru Vutcărău
Petru Vutcărău în anii 2000
Date personale
Născut	11 iulie 1960 (60 de ani)[1][2]
Căsătorit cu	Ala Menșikov-Vutcărău (din 1987)
Cetățenie	Moldova  România
Ocupație	regizor de teatru actor
Modifică date / text

Petru Vutcărău (n. 11 iulie Bardar, Ialoveni) este un actor și regizor din Republica Moldova, fondator si director artistic al Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău, Artist al Poporului (2011).^[3][4]

BIOGRAFIE

Petru Vutcărău s-a născut pe 11 iulie ^[5] într-o familie de țărani din comuna Bardar, Ialoveni, RSS Moldovenească, URSS. A studiat la Institutul de Arte “Gavriil Muzicescu” din Chișinău, Facultatea de Regie. A studiat la Școala Superioară de Teatru “Boris Șciukin”, Moscova, RSFS Rusă, URSS, la facultatea de actorie, apoi a făcut studii la Institutul de Teatru “Șota Rustaveli” din Tbilisi, RSS Georgiană, specializarea – regie. A fost regizor-rezident la Teatrul Armatei din Moscova, Rusia, conducător și regizor-șef al Teatrului – Ion Ungureanu.^[6][7]

În anul 1990 a fondat Teatrul „Eugène Ionesco” din Chișinău. Iar patru ani mai târziu a organizat la Chișinău primul Festival Internațional de Teatru din Republica Moldova – Bienala Teatrului „Eugène Ionesco” (BITEI).

A montat ca regizor peste o sută de spectacole atât în Republica Moldova, cât și în alte țări, printre care: Italia, Franța, România, Rusia, Japonia, Turcia, Corea de Sud. A predat actoria la diverse școli de teatru din Franța, Italia, Rusia și Japonia.

Încă din primii ani de existență a Republicii Moldova a făcut parte din componența nominală a Comitetului pentru decernarea Premiului Național al Republicii Moldova în domeniul literaturii, artei și arhitecturii.^[8]

În prezent Petru Vutcărău lucrează ca regizor, actor și director artistic al Teatrului Național „Eugène Ionesco”. Este directorul Festivalului Internațional "Bienala Teatrului "Eugène Ionesco".

Este căsătorit cu Ala Menșicov,^[9] actriță la Teatrul Național „Eugene Ionesco”, „Maestru în Artă”.^[10]

FILMOGRAFIE

Roluri în filme^[6]

• 2001 - ”Patul lui Procust” (după romanul lui Camil Petrescu). Rolul principal – Fred Vasilescu. Studioul “Flux-film”, Chișinău. Regia – Sergiu Prodan și Viorica Meșină.
• 1992 - ”Copiii măcelarului” (după Jurnalul lui Kafka). Rolul principal – necunoscutul. Studioul “Flux-film”, Chișinău. Regia – Viorica Meșină.
• 1991 - ”Spune ceva”. Rolul principal – soțul. Studioul “Moldova-Film”. Regia – Sergiu Plămădeală
• 1990 - ”Strada felinarelor stinse”. Rolul principal – Sandu (frizerul). Studioul “Moldova-Film”. Regia – Valeriu Gajiu

DISTINCȚII

• Titlul onorific „Artist al Poporului”, Republica Moldova (2011)^[11]
• Premiul Național al Republicii Moldova în domeniul literaturii, artei și arhitecturii pentru interpretarea rolului lui Estragon în spectacolul „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett (1994)^[6][12]
• Premiul „Interferențe”, acordat de către Fundația Culturală Româna pentru integrarea valorilor culturii românești în circuitul universal (1998)^[6]
• Laureat al Bursei de Excelență al Fundației Soros Moldova (2001)^[6]
• Premiul pentru cel mai reușit proiect teatral și manifestare artistică de talent la Gala Premiilor "Inima de Aur" (22 decembrie 2006)^[6]
• Premiul "Teatru fără frontiere" - pentru organizarea Festivalului Internațional de Teatru "Bienala Teatrului Eugène Ionesco" (15 decembrie 2006)^[6]
• Premiul de Excelență, acordat de Ambasada României în Republica Moldova, în cadrul Galei Premiilor UNITEM, (aprilie 2006)^[6]

A primit numeroase alte premii pentru spectacolele sale.^[6]

APRECIERI

Yoshinari Asano, director artistic al companiei teatrale „Kaze”, din Japonia:^[13]

„Petru Vutcărău este printre primii cinci regizori din lume care poate realiza un spectacol de calitate. În Japonia, acest regizor este poate mai cunoscut decât în Republica Moldova”

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mare Mc Eufimia;

 Sf Olga, cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei

 Sf Mare Mc Eufimia

Viața Sfintei Marei Mucenițe Eufimia

• • 

    Viața Sfintei Marei Mucenițe Eufimia

    Viața Sfintei Marei Mucenițe Eufimia

Sfânta Eufimia era o fecioară foarte frumoasă, de neam bun, fiica binecredincioșilor părinți Filotron Sigeliticul și Teodorosia. Deoarece a refuzat să aducă jertfă idolilor, a fost supusă la numeroase chinuri care au ajutat-o să câștige cununa muceniciei.

Pe timpul împărăției lui Dioclețian păgânul (284-305), stăpânea la Calcedon Prisc Antipatul, cel întărit de dânsul. Acesta, vrând să facă praznic zeului ce se numea Aris, a cărui capiște și chiar idol erau în Calcedon, a trimis invitațiile sale prin cetăți și prin satele cele dimprejur, iscălite cu numele împărătesc, poruncind tuturor ca să se adune în Calcedon la praznic și să aducă fiecare, după puterea sa, jertfă lui Marte. Și îngrozea, în scrisorile sale, cu mari prigoniri pe aceia care n-ar asculta porunca și nu s-ar afla la acel praznic a cărui zi o hotărâse, după opt zile. Iar când a sosit ziua cea arătată a praznicului celui păgânesc, s-a adunat mulțime multă de popor, cu dobitoacele ce le aduseseră ca jertfă și se făcea praznicul cu dănțuire, junghiind oi și boi și închinându-se idolului neînsuflețit, dar mai ales diavolului celui ce locuia într-însul.

Atunci creștinii cei ce locuiau acolo, scârbindu-se de acea prăznuire urâtă de Dumnezeu și temându-se de groaznica înfricoșare a Antipatului, se ascunseră pe unde puteau și adunându-se în locuri tăinuite făceau slujbele adevăratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci, a fost cercetare cu poruncă dată de prigonitor, să se dovedească dacă se mai află cineva potrivnic poruncii lui, dacă mai este cineva care să nu se închine zeului Marte. Și s-au găsit creștini potrivnici dorinței prigonitorului care, neascultînd porunca lui, nu dădură diavolului cinstea aceea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu.

Deci, mâniindu-se prigonitorul că nu-l ascultă creștinii, a poruncit să-i caute și să-i aducă la chinuire. Creștinii, patruzeci și nouă, se ascunseseră la un loc tăinuit, făcând rugăciuni; între dânșii era o fecioară foarte frumoasă, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredincioșilor părinți Filotron Sigeliticul și Teodorosia. Și prigonitorul a fost înștiințat despre creștinii cei ascunși, pe care a poruncit să-i prindă pe toți și să-i aducă înaintea judecății sale. Deci, îndată, după porunca prigonitorului, slujitorii cei sălbatici, întocmai că fiarele gata a vâna prada, pornindu-se spre turma cea cuvântătoare adunată pentru Hristos, înconjurară cu arme casa aceea, în care credincioșii slujeau lui Dumnezeu într-ascuns și spărgând ușile, cu nemilostivire, pe fiecare, câte unul, îl trăgea afară ca nici unul dintr-înșii să nu scape. Și prinzându-i pe toți îi duseră la Antipatul cu necinste și cu batjocură. Deci, fiind duși ca oile la junghiere, au stat înaintea mândrului prigonitor smeriții robi ai lui Hristos, gata fiind să îndure până la sânge pentru slavă Domnului lor. Văzându-i, mândrul stăpânitor le-a zis: „Oare voi sunteți potrivnici poruncii împărătești și poruncii noastre, cei ce defăimați jertfa marelui zeu Marte?”. Iar ei au zis: „Poruncii împăratului și poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune de nu va fi potrivnică Dumnezeului Ceresc, iar de este potrivnică lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar și a ne împotrivi. De ne-ați fi poruncit nouă acele lucruri la care suntem datori a ne supune stăpânirilor, apoi am fi dat cele ce sunt ale Cesarului, Cesarului. Însă de vreme ce poruncă ta este potrivnică și urâtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunciți să cinstim pe făptură mai mult ca pe Făcătorul, să ne închinăm și să ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu celui de sus, această poruncă a voastră niciodată nu o vom asculta, pentru că suntem închinători adevărați ai adevăratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci, prigonitorul deschizându-și gura sa mincinoasă și ascuțindu-și ca briciul limba sa înșelătoare, a întins vorba sa cea împletită cu meșteșug prin îmbunări și prin făgăduințe de daruri și de cinste, trăgându-i pe aceștia de la calea cea dreaptă pe care Hristos i-a câștigat cu cinstitul și scumpul Său sânge la închinarea sa pierzătoare de idoli. Apoi îi îngrozea pe dânșii cu chinuri amare, de n-ar vrea să facă aceasta la care îi sfătuia și le poruncea. Iar sfinții au răspuns: „Darurile și cinstirile tale, Antipate, pe care ni le făgă-duiești nouă, de mult le-am lepădat de la noi, le-am urât și le-am socotit că pe niște gunoaie pentru Hristos, că avem bunătățile cele cerești mai mari și mai bune decât toate bunătățile cele pământești. Bunătățile pământești sunt vremelnice și nestatornice, iar cele cerești veșnice și neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne îngrozești pe noi, nu numai nu ne temem, ci și dorim prea mult să le suferim, ca să se arate în noi puterea și tăria Dumnezeului nostru de care ați putea să vă mirați și să vă rușinați, cunos-cînd neputința zeilor voștri celor de Dumnezeu urâți. Însă ce nevoie îți este ție să-ți lungești vorba și să-ți lățești cuvântul! Începe lucrul tău pe care îl gândești și vei vedea că mai mare va fi în noi osârdia spre răbdare, decât în tine spre chinuire”. Atunci prigonitorul a început a-i schingiui pe dânșii cu legături și cu bătăi. Și îi chinuiră pe sfinți nouăsprezece zile în multe feluri, în toate zilele bătăi pes-te bătăi luând, foamea și setea răbdând. Și având cu dânșii pe Sfânta fecioară Eufimia, tânăra și frumoasă, grăiau către dânsa încurajând-o: „Nevoiește-te, fecioară, pentru Mirele Ceresc, nevoiește-te, ca să-L întâmpini cu fecioarele cele înțelepte, ca să te iubească pe tine ca pe o mireasă a Sa, și în cămara Sa să te ducă pe tine”.

După aceasta trecând douăzeci de zile îi puseră la judecată unde-i întreba pe dânșii Antipatul: „Poate că după ce v-ați pedepsit, veți vrea să fiți ascultători poruncii noastre?”. Atunci sfinții mucenici împreună cu Sfânta Eufimia, răspunzând, au zis: „Să nu te nădăjduiești, Antipate, că ne vei abate pe noi din calea cea dreaptă; că mai degrab vei răsturna munții la pământ și vei mișca stelele de pe cer, decât vei putea să abați inimile noastre de la adevăratul Dumnezeu”.

După aceste cuvinte, înrăindu-se prigonitorul, a poruncit ca să îi bată cât se poate de mult peste fețele lor. Apoi văzând că nimic nu poate să izbândească, s-a sfătuit să-i trimită pe dânșii la împăratul; și mai înainte de a-i trimite, a poruncit să-i închidă în tem-niță. Ducându-se ei spre temniță, a văzut Antipatul pe Sfânta Eufimia, fecioară tânără și frumoasă, care în mijlocul cetei aceleia a sfinților mucenici strălucea ca luna între stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a răpit-o. Iar ea, ridicându-și ochii și mâinile spre Cer, a strigat: „Nu mă lăsa pe mine, prea iubite Mirele meu, Iisuse Hristoase, că spre Tine nădăjduiesc, să nu dai fiarelor sufletul cel ce Te iubește pe Tine și mărturisește numele Tău cel sfânt. Să nu mă lași ca să se bucure vrăjmașul meu de mine. Întă-rește-mă pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca să nu mă biruiască pe mine fărădelegea”. Iar prigonitorul, vrând să o momească pe ea spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de înșelăciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe și cu felurite făgăduințe vina inima ei cea feciorească. Cu toate acestea ea grăia bărbătește: „Să nu gândești, o, chinuitorule, că slăbiciunea mea cu înlesnire vei putea să o pleci la a ta fărădelege și necurăție cu amăgirile tale meșteșugite, că deși sunt cu firea de partea femeiască, neputincioasă cu trupul și tânără de ani, totuși să știi că inima mea este mai bărbată decât a ta, mai tare este puterea mea cea în sfânta credință decât vitejiile voastre, și mai mare înțelegere am cu darul Hristosului meu decât toți ritorii voștri pagini, cu care vi se pare că sunteți înțelepți! Iar voi, mai fără de minte sunteți decât toți proștii nevrând să cunoașteți pe Dumnezeul Cel adevărat, că pe diavolul în loc de Dumnezeu îl aveți. Deci nu mă vei amăgi pe mine prin cuvintele tale cele cu meșteșug, precum oarecând șarpele pe strămoașa noastră Eva; nu-mi vei îndulci mie lumea aceasta amară, cu desfă-tările ei pe care pe toate le socotesc că pe niște pelin pentru Iisus al meu Cel prea Dulce. Și nu vei birui puterea ceea ce întru neputință se desăvârșește cu toate războaiele tale, că nădăjduiesc spre Hristos al meu, că nu mă va lăsa pe mine, nici nu va lua de la mine mâna cea tare a ajutorului Său până ce capul șarpelui cel înălțat se va călca de picioare femeiești”.

Atunci, prigonitorul, văzându-se înfruntat, s-a mâniat foarte și schimbând în mânia cea urâtă dragostea sa care o arăta către dânsa, a poruncit să gătească roata cea pentru tortură, care avea într-însa mulțime de cuțite ascuțite, gătite spre acel lucru, ca toată carnea ei de pe oase să o taie și să o zdrobească. La acea roată pe sfânta fecioară, care cu semnul Crucii s-a îngrădit, legând-o, când începură slujitorii a întoarce roata, trupul ei se zdrobea și încheieturile ei se desfăceau. Iar ea făcea rugăciune cu tărie către Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vieții mele, Cel ce dai mântuire celor ce nădăjduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu ca să se știe de toți că Tu ești Dumnezeu Însuți și adevărată nădejdea celor ce Te așteaptă pe Tine și că nu vor veni rele, nici se va apropia bătaie de trupurile celor ce și-au pus scăparea lor spre Tine, Cel prea Înalt”. Așa rugându-se ea, îndată a stat roata și slujitorii, ostenind, au căzut, pentru că îngerul lui Dumnezeu, venind, i-a întrerupt învârtirea și pe sfânta fecioară de pe roată pogorând-o, a tămăduit-o de răni și cu totul sănătoasă a făcut-o. Iar ea întreagă pogorându-se, cu bucurie cânta mulțumind lui Dumnezeu, și proslăvind tăria Lui cea atotputernică.

Aceasta văzând-o prigonitorul și toți cei ce erau acolo, au rămas în nepricepere, și se mirau foarte mult de minune. Însă unde răutatea a orbit ochii minții, acolo nimic n-a folosit minunea cea atât de mare, pentru că n-a putut să cunoască mâna cea tare a ade-văratului Dumnezeu. Văzând n-au văzut, și auzind n-au înțeles, că s-a împietrit inima lor și semnul cel de minune l-au socotit vrăjitorie. După această a poruncit prigonitorul să se ardă cuptorul foar-te tare, ca după aceea să arunce pe sfânta în foc.

Deci, înroșit fiind cuptorul și arzând încă foc mare, sfânta muceniță s-a îmbrăcat în zaua celor trei tineri, adică în rugăciune și împotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari către Dumnezeu și, ridicându-și ochii către cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce întru cei de sus petreci și spre cei smeriți privești, Cela ce în Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai păzit întregi și nevătămați de foc prin îngerul cel sfânt, și rouă de sus le-ai trimis lor, Tu să-mi fii ajutor și mie, roabei Tale, care mă nevoiesc pentru slavă Ta, Iisuse Hristoase al meu!”. Așa a zis și cu semnul crucii, ca cu o altă armă înarmându-se, sta gata să intre în foc și aștepta până ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostași, Victor și Sostene, cărora le era poruncit să arunce pe muce-nița în foc, văzură o vedenie minunată în foc lucrându-se; văzură pe îngerii lui Dumnezeu risipind focul în cuptor și îngrozindu-i pe dânșii, ca să nu îndrăznească a se atinge de mireasă lui Hristos. Această minune văzând-o ziseră către prigonitor: „Nu putem noi, Antipate, să ne atingem cu mâinile noastre cele spurcate de această cinstită fecioară și s-o aruncăm pe ea în foc, măcar că ne vei tăia și capetele noastre. Pentru că vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tăi nu o văd. Și mai de folos ne este nouă să suferim minia ta, decât a fețelor celor purtătoare de lumină, care ne îngrozesc pe noi din văpaia focului”. Acestea auzindu-le prigonitorul, s-a mâniat asupra lor și părându-i-se că sunt creștini și pentru aceea nu vor să arunce în cuptor pe fecioară, i-a dat pe dânșii la închisoare. Apoi, altora doi, cărora le era numele Kesar și Varie, le-a încredințat ca să aducă la îndeplinire acea poruncă; și luând pe fecioară, o aruncară în cuptor și îndată focul cel mare din cuptor a izbucnit și în fața celor ce o aruncaseră s-a repezit și în locul acela i-a prefăcut pe ei în cenușă iar pe ceilalți slujitori i-a alungat departe, iar sfânta, în mijlocul cuptorului, ca într-o cămară luminoasă și ca într-o rouă de răcorire, dănțuind, cânta cântarea tinerilor din Babilon: „Binecuvântat ești Doamne Dumnezeul părinților noștri și lăudat și prea slăvit este numele Tău în veci” (Daniel 3,26). Și a fost o minune prea slăvită că nu s-a atins de dânsa focul, nici chiar de hainele ei, pentru că singurul nestricăcios Mirele ei, Hristos Domnul, în taină a venit în cuptor la sfânta Sa mireasă și cu cereasca răcorire a rourat-o pe ea. Apoi, stingându-se cuptorul, a ieșit sfânta întreagă și sănătoasă, toți minunându-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepându-se ce să facă, a aruncat-o în temniță pe ea, zicând: „În această noapte voi chibzui ce să fac vrăjitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor și pe Sostene aducându-i înaintea sa, se înrăutăți asupra lor și le făgădui să-i piardă pe ei de nu se vor închina zeilor. Iar ei răspunseră: „Până acum eram rătăciți, neștiind adevărul, dar acum am cunoscut pe unul Dumnezeu Cel ce a făcut cerul și pământul. În Acesta credem și ne închinăm, iar idolilor tăi, cărora și noi mai înainte ne închinam, neștiind amăgirile diavolești, de acum nu ne vom mai închina. Iar tu fă cu noi ceea ce voiești, în mâinile tale sunt trupurile noastre, iar sufletele noastre în sprijinul lui Dumnezeu”. Și i-a osândit pe dânșii prigonitorul să fie sfâșiați de fiare.

Mergând sfinții la locul unde aveau să fie mâncați de fiarele sălbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tărie ca milostiv să le fie lor și, iertându-le păcatele rătăcirii și ale credinței lor celei mai dinainte, să rânduiască sufletele lor cu cei ce au crezut într-însul. Și îndată a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemându-i pe dânșii la odihnă, pe care, auzindu-l cu bucurie, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, și s-au îngropat de cei credincioși în taină.

Trecând noaptea și fiind a doua zi, a șezut prigonitorul la judecată și scoaseră pe Sfânta Eufimia din temniță. Ea mergând, cânta cu veselie: „Ție voi cânta, Doamne, cântare nouă, pe tine, Doamne, te voi preaslăvi, tăria mea!; cânta-voi ție între neamuri și numele tău voi preaslăvi, că Tu ești unul adevăratul Dumnezeu și nu este altul afară de tine” (Psalm 107,3). Așa cântând, a mers la judecată. Și fiind mult întrebată, cercetată și silită la jertfire, a văzut prigo-nitorul inima ei neînduplecată și a poruncit ca spânzurând-o, să-i strujească trupul cu fiare ascuțite. Dar și după această pătimire s-a aflat întreagă cu puterea lui Dumnezeu. Apoi săpând o groapă adâncă și umplând-o cu apă a adunat acolo mulțime de număr de balauri, vipere și jigănii otrăvitoare din mare și tot neamul de târâtoare care se mișcă pe pământ și se află în ape; cu de acelea umplând groapa, a poruncit ca să arunce într-însa pe Sfânta Eufimia. Iar ea, însemnându-se pe sine cu semnul Crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu în pântecele fiarei celei din apă ai păzit nevătămat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit; Tu dar și pe mine mă păzește cu mâna Ta cea tare, ca să se proslăvească și în mine numele Tău cel sfânt”. Și a sărit în groapă; iar balaurii și jivinele, plecându-se la dânsa, nu o vătămară, ci se vedea că se îngrijesc de sănătatea ei, că o purtau pe ea pe spatele lor, nelăsând-o să se afunde în adâncul gropii celei pline de apă. Și a ieșit sfântă din groapa aceea fără de nici o vătămare, cu darul lui Hristos. Și nu se mai pricepea prigonitorul ce să-i mai facă. Apoi, vrând ca desăvârșit să o piardă și gândind că farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele arătate le biruiesc, iar nu și pe meșteșugurile cele tăinuite, a poruncit să sape altă groapă tăinuită și s-o umple cu suliți ascuțite, săbii și cuțite, înfigând acele arme în fundul gropii cu ascuțișul în sus, iar deasupra acoperindu-le puțin cu paie și cu pământ, a poruncit ca să meargă mucenița peste groapa cea acoperită ca, neștiind nimic, să cadă acolo peste armele cele ascuțite și, rănindu-se, să moară. Și a trecut sfântă pe deasupra gropii ca o pasăre peste cursă zburând, iar alți pagini neștiind groapa aceea, au căzut într-însa și au pierit. Văzând prigonitorul acest lucru, s-a rușinat foarte mult și s-a împlinit acolo scriptura aceea: „Groapă a săpat și a adâncit-o și va cădea în groapa pe care a făcut-o” (Psalm 7,15).

Iar sfânta lăuda pe Dumnezeu și cântă: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Că pe cea rănită, roaba Ta, de răni nevătămată o ai păzit, din foc o ai mântuit, de fiare, de apă și de roată o ai apărat și din groapă o ai scos; iar acum, Doamne, izbăvește sufletul meu din mâinile vrăjmașului celui din început. Păcatele tinerețelor mele și ale neștiinței mele nu le pomeni, ci cu picăturile sângelui tău Cel vărsat pentru mine curățește spurcăciunea trupului și a sufletului meu. Că Tu ești curățirea, sfințirea și luminarea robilor Tăi”.

Iar Antipatul, încă a încercat ca, cu cuvinte bune, să o amăgească pe ea: „Să nu-ți necinstești, zicea, neamul tău, să nu-ți pierzi floarea tinerețelor tale și să nu te lipsești de viața ta! Întoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte și vei fi de noi toți cinstită și lăudată și cu multă slavă și bogăție îndestulată”. Și alte multe cuvinte înșelătoare, când le zicea sfintei, ea a râs de dânsul și l-a ru-șinat pe el ca pe un nebun. Atunci, iar a început a o munci pe ea și bătând-o mult cu toiege, a poruncit ca să o fierăstruiască cu un fierăstrău ascuțit. Dar nu putea fierăstrăul să-i vatăme sfântul ei trup. Apoi, pe o tigaie înfocată să o ardă, dar și tigaia s-a răcit, pentru că îngerii erau cu mireasa lui Hristos păzind-o pe ea de toa-te chinurile. La sfârșit, a dat-o spre mâncare fiarelor. Iar ducându-se sfântă la priveliște, unde era să fie mâncată de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea ei sfârșitul muceniciei, să primească sufletul ei în mâinile sale, să-i poruncească ei ca din mult pătimitorul trup să treacă la marginea cea dorită și zicea: „Doamne al tuturor puterilor, Tu ai arătat întru mine puterea Ta cea nebiruită și dreapta cea nedovedită; ai vădit drăceasca slăbiciune și nebunia prigonitorului, iar pe mine mai presus decât toate muncile m-ai păstrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea și vărsarea sângelui mucenicilor celor ce au fost mai înainte, așa primește și jertfă mea, ce cu suflet umilit și cu inimă smerită se aduce ție și, în locașurile sfinților, în ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihnește-l, că bine ești cuvântat în veci". Așa rugându-se sfânta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii și urșii, care, apropiindu-se, îi lingeau picioarele. O ursoaică i-a făcut ei în picior puțină rană și a curs sânge, după care a venit un glas din cer chemând-o pe ea la cele de sus și îndată și-a dat duhul său Domnului, pentru care a pătimit cu osârdie. Și s-a cutremurat pământul și se clătina cetatea, se sfărâmau zidurile, cădeau casele și s-a făcut frică mare. Fugind toți de la priveliștea aceea de frică, a rămas sfântul ei trup zăcând mort! Și în acea vreme, venind părinții ei, au luat pe fiica lor cea sfântă și au îngropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie depărtare, mulțumind lui Dumnezeu și veselindu-se că s-au învrednicit a fi părinții unei așa fiice, care prin sângele său s-a făcut mireasa cerescului Mire Hristos și a Împăratului a toate, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Olga, cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei

Sfânta Olga, Împărăteasa Rusiei

---

 

Sfânta și dreapta prințesă Olga din Kiev (890 – † 969) a fost bunica cneazului Vladimir din Kiev. Ea a fost prima între conducătorii poporului rus care s-a convertit la creștinismul ortodox, la Constantinopol în anul 957; sub influența ei, nepotul Vladimir s-a convertit și el la creștinism și a adus Ortodoxia în Rusia. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 11 iulie.

Sf. Olga, cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Rusiei ((890 – 969) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Originile Olgăi nu sunt sigure. Deși a putea proveni din Pskov, după cum spun Cronicile primare, ea ar fi putut proveni din Vîșhorod. Probabil că a fost de origine vikingă. Se crede că s-a născut în jurul anului 890. Cam prin 903 s-a căsătorit cu cneazul Igor I, fiul întemeietorului Rusiei Kievene, Rurik. Cneazul Igor l-a urmat pe tutorele său, Oleg, în calitate de conducător al Kievului, stăpânind teritorii întinse, care acum aparțin în prezent mai multor state: Rusia, Ucraina, Belarus și Polonia.

După ce soțul ei Igor a fost ucis în 945, prințesa Olga a devenit regent pentru copilul ei, Sviatoslav, până când acesta a ajuns la maturitate în 964. Este menționată în Cronicile primare pentru răzbunarea sa împotriva drevlenilor pentru uciderea soțului ei. Într-o lume dură prințesa Olga a putut fi dură. A fost cunoscută ca un conducător puternic și eficient. Nu se știe sigur când a devenit interesată de creștinism, deși este posibil ca interesul ei să fi început înainte de vizita ei la Constantinopol.

În 957, l-a vizitat pe împăratul Constantin al VII-lea în Constantinopol. El i-a admirat aspectul și inteligența, spunându-i: Tu ești vrednică să locuiești împreună cu noi în această cetate. Ea a fost de acord să fie botezată și să devină creștină, cu numele Elena, după ce Patriarhul Poliect a învățat-o învățătura creștină. Înainte de botezul ei, Constantin i-a cerut mâna în căsătorie, dar Olga a amânat afirmând că vrea întâi să fie botezată creștin-ortodoxă.

Din nou, după botez, Constantin i-a cerut din nou mâna în căsătorie, dar gânditoarea rapidă Olga l-a păcălit (întrucât el i-a fost naș de botez) și i-a zis că ea este fina lui și că o asemenea căsătorie este interzisă în legea creștină. În ciuda acestui fapt, Constantin i-a dat daruri Olgăi când aceasta s-a pornit spre Kiev. În Kiev, ea și-a instruit fiul, Sviatoslav, și l-a rugat să se boteze. Deși el n-a vrut să se boteze, el nu putea interzice altora s-o facă.

In 968, în timp ce Sviatoslav era ocupat în altă parte, pecinegii au asediat Kievul într-un loc unde locuia Olga, îngijindu-se de nepoții ei Iaropolk, Oleg și Vladimir. Cum oamenii au devenit mai slabi din cauza foamei și a lipsei apei, Olga l-a însuflețit pe un flăcău să scape de asediu și să aducă ajutor. De această dată boala a dat peste îmbătrânita prințesă Olga. În același timp, fiul ei a dorit să-și mute reședința la Pereslav (care se afla pe râul Dunărea), lăsând-o pe Olga în Kiev. Olga l-a oprit pe Sviatoslav să plece până la moartea ei. A murit 11 iulie 969 și a fost prohodită de un preot. A ordonat ca la mormântul ei să nu se facă petrecere de înmormântare.

 

Moștenirea

Deși Olga n-a avut succes în convertirea fiului ei și a multor altora la credința creștină, este posibil ca exemplul ei să fi avut o mare influență asupra nepotului ei, Vladimir, care a devenit în 988 creștin-ortodox și i-a făcut pe locuitorii Kievului și pe ruși să-l urmeze în botezul rușilor. Pentru conducerea sa prin care a adus creștinismul în Rusia, este considerată prima sfântă a Bisericii Ortodoxe Ruse.