MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 29 IUNIE 2024

Bună dimineața, prieteni!

Astăzi prăznuim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel!

LA MULȚI ANI PURTĂTORILOR NUMELOR SFINȚILOR APOSTOLI PETRU ȘI PAVEL!

ISTORIE PE ZILE 29 Iunie

A.

Evenimente

· 120: Două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. In diploma militară descoperită la Porolissum (azi, satul Moigrad din judeţul Sălaj), se menţionează pentru prima dată un guvernator al Daciei Superior, Cn. Minucius Faustinus Sex. Iulius Severus. Aceste diplome datate la 29 iunie 120, sunt primele care dovedesc schimbări în organizarea administrativă a Daciei, respectiv existenţa Daciei Superior, formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămânea o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune, erau conduse de un procurator Augusti.

· 512 - O eclipsă de soare este înregistrata de către un cronicar monastic în Irlanda.

· 1149 - Raymond al Antiohiei este invins si ucis in batalia de la Inab de Nur ad-Din.

· 1194 - Sverre este încoronat rege al Norvegiei.

· 1400: A început domnia lui Alexandru cel Bun în Moldova (până la 1 ianuarie 1432). Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşatinul, vine la domnia Ţării Moldovei susţinut militar de Mircea cel Bătrîn (domn al Munteniei), care îşi dorea un aliat în scaunul de la Suceava. Predecesorul său, la domnia Moldovei, Iuga, este luat ostatic în Muntenia de Mircea cel Bătrîn, unde probabil şi va muri ulterior fără a reveni în Moldova. A fost un domn paşnic, de unde şi numele de “cel Bun“, un bun gospodar, continuînd politica de extindere dusă şi de Roman I Voievod. Ţara Moldovei s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, cu marele oraş Baia din ce în ce mai mult. Moldova lui Alexandru cel Bun se întindea pînă la Marea Neagră, icluzînd şi Cetatea Albă la Nistru, mare cetăţuie, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. În momentul cînd Moldova devine stăpînă pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mîna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean. Mai tîrziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, deasupra unei întrări pe cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi astăzi. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă şi ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerţul, confirmînd negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat pentru prima oară şi oraşul Iaşi. Alexandru cel Bun cu soţia şi clerul întîmpină moaştele sfinte ale Sfîntului mucenic Ioan cel Nou venite la Suceava. Pînă la Alexandru cel Bun Voievod, numirea lui Iosif ca Mitropolit în Moldova nu era primită de Patriarhul de la Constantinopol, care vroia să impună un mitropolit grec, fapt ce a creat o mare schismă între biserica moldovenească şi Patriarhia ecumenică (Patriarhia Constantinopolului). Meritul lui Alexandru cel Bun a fost obţinerea acordul Patriarhului de recunoaştere a lui Iosif ca mitropolit canonic asupra întregii Moldove în anul 1401. Delegatul în această privinţă a domnitorului a fost Grigore Ţamblac, originar din Tîrnova în Bulgaria, care a revenit de la Constantinopol cu un hrisov care recunoştea pe Iosif Mitropolit al Moldovei. În 1402 (după alţi istorici în 1415) Alexandru cel Bun a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfîntului mucenic Ioan cel Nou. În afară de consolidarea Mitropoliei Moldovei, Alexandru cel Bun a întemeiat două mănăstiri: Moldoviţa şi Bistriţa, în cea din urmă fiind ulterior înmormîntat. In calitate de vasal al lui Vladislav Jagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, și la Marienburg, în 1422, ambele fiind câștigate de către polonezi. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere.Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în timpul luptelor dintre Polonia si Ungaria. În urma lui au ramas mai multi fii, care s-au luptat ani de zile intre ei pentru a ocupa tronul tarii.

· 1428 - Jacoba din Bavaria semneaza încetarea focului in disputa cu Filip cel Bun.

· 1444: Printul albanez Gjergj Kastrioti Skanderbeg infrange o armata invadatoare otomana la Torvioll. În bătălie au fost ucisi potrivit unor izvoare istorice 22.000 de turci si alti 2000 au fost capturati. Albanezii au avut 4.000 de morţi şi răniţi. Dupa batalia de la Torvioll a urmat un razboi care a durat un sfert de secol între Albania lui Skanderbeg şi Imperiul Otoman.

· 1521: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către Johannes Benkner, judele Brașovului; scrisoarea, datată 29 iunie 1521, reprezintă primul text redactat în limba română, cu caractere slavone care s-a păstrat. La Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Româneşti, a fost redactat primul document scris, compact şi unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi în limba română – Scrisoarea lui Neacsu ot Dlăgopole” (Câmpulung Muscel), către Johannes Benkner, judele
Braşovului (29-30 iun.1521), avertizându-l pe acesta despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti care tocmai se pregătea la sudul Dunării. Scrisoarea reprezintă primul text redactat în limba română, cu caractere slavone care s-a păstrat. Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în Arhivele Naționale ale județului Brașov, unde se păstrează și astăzi. Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mișcările militare ale Otomanilor la Dunăre și trecerea lui Mohammed-Beg prin Țara Românească.

· 1529 - Împăratul Karel al V-lea si Papa Clement a VII-lea semneaza Tratatul de la Barcelona.

· 1534 - Jacques Cartier descoperă Insulele Prince Edward, Canada.

· 1613: Teatrul londonez „Globe" arde în timpul unei reprezentații cu piesa lui Shakespeare Henry al VIII-lea

· 1659: O oaste de cazaci ucraineni condusa de Ivan Vîhovski, a învins în bătălia de la Konotop o armată rusă condusă de prințul Trubețkoi.

· 1713: Petru I al Rusiei vizitează Moldova și face cunoștință cu domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir

· 1762 – Tarul Rusiei Petru al III-lea divorţeaza de sotia sa, Ecaterina a II-a.

· 1866: Parlamentul României adoptă prima constituție a țării. A fost prima Constituție din sud-estul Europei si una dintre cele mai avansate a acelor timpuri. După abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât și conservatorii înclinau, majoritatea, pentru aducerea unui prinț dintr-o dinastie străină pe tronul României, fapt ce ar fi garantat siguranța stabilității politice și sociale. Astfel, s-a perfectat aducerea în țară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei. Carol a acceptat propunerea la 25 aprilie 1866, obține acordul tatălui său, al regelui Prusiei și al cancelarului Bismarck pentru plecarea către România. Prințul a călătorit până la Turnu Severin folosind un pașaport fals, din cauza conflictului dintre Austria și Prusia. El a fost însoțit pe parcursul călătoriei sale de Ion C. Brătianu. La 10 mai 1866, Carol I a intrat în București, fiind proclamat domn de către Adunarea Legislativa, în clădirea Mitropoliei. Cu o lună înaintea venirii lui Carol I, fusese aleasă Adunarea Legislativă, care s-a transformat după venirea acestuia în Adunare Constituantă. Această Adunare Constituantă avea rolul de a discuta și a vota proiectul unei Constituții. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866. Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul Constituției Belgiei din 1831. Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind cea mai longevivă constituție (1866-1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară (în linie coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat. prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor – Art. 82) și prevedea principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate conservatori). A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român pe baze moderne și democratice. Constituția din 1866 și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Constituției din 1923.

· 1880: Franţa anexează Tahiti, obligandu-l pe regele Pomare al V-lea să-i cedeze suveranitatea asupra țării sale. Guvernul francez i-a acordat o pensie şi l-a decorat cu distinctiiile de Ofiţer al Ordinului Legiunii de Onoare şi Meritul Agricol. A murit alcoolic, la Palatul Regal din Pape’ete, capitala tarii.

· 1884 - A fost adoptată noua Lege electorală, pe baze cenzitare, prin care corpul electoral era împărţit în trei colegii pentru Camera Deputaţilor şi două colegii pentru Senat

· 1886 - România şi Franţa au încheiat un Acord comercial provizoriu

· 1900 - A fost aprobat, de catre guvernul suedez, Statutul Fundatiei Premiului Nobel.

· 1921: A avut loc, la Bucureşti, premiera filmului “Ecaterina Teodoroiu”, prima încercare de evocare a războiului din 1916-1918, cu Marietta Rareş în rolul principal. Realizatorul Nicolae Barbelian a facut un montaj de scene filmate de el si al unor secvente de actualitati cinematografice realizate de Serviciul Cinematografic al Armatei Romane.

· 1932 - Din cauza pierderilor pe care companiile Audiwerke/DKW, Horch şi Wanderer le înregistrau în acea perioadă cele patru hotărăsc să se unească sub denumirea Auto Union. Simbolul ales pentru a simboliza fuziunea a fost unul cât se poate de evocator, cele patru cercuri, şi peste ani a devenit unul dintre logo-urile inconfundabile. Iniţial acest logo a fost plasat doar pe modelele de curse Auto Union, care concurau cu cele Mercedes de la egal la egal, în timp ce mărcile din alianţă foloseau logo-urile proprii. Alianţa a fost însă dizolvată în 1965, atunci când Volkswagen a cumpărat Auto Union şi singura marcă păstrată a fost Audi. Logo-ul cu patru cercuri a fost însă salvat şi folosit pentru a evidenţia noua marcă din portofoliul VW.

· 1934: “Noaptea cuţitelor lungi”. În noaptea de 29-30 iunie Hitler conduce masacrul împotriva liderilor asociaţiilor politice rivale. Ernst Rohm şi locotenenţii săi din SA (Sturmabteilung) sunt asasinaţi.

· 1934 - Ruleaza ultimul film al lui H. Igirosanu, “Insula Serpilor”, inspirat de aventurile banditului Terente, care umpleau paginile ziarelor vremii.

· 1941: Al doilea război mondial: Se sfârșește acțiunea trupelor sovietice de măcelărire a prizonierilor în celulele lor sau prin marșuri ale morții, acțiune inițiată în ajunul invaziei naziste în URSS, la 22 iunie. Aproximativ 12.000 persoane (majoritatea polonezi, ucrainieni și evrei) au fost uciși.

· 1949: In Africa de Sud se instaureaza regimul de Apartheid bazat pe o politică de segregare rasiala, odata cu venirea la putere a Partidul Naţional Afrikaner al populatiri albe.Acest regim a fost desfiintat la 30 iunie 1991.

· 1956: S-a oficiat căsătoria dintre Marilyn Monroe şi dramaturgul Arthur Miller. Această căsătorie a durat până în ianuarie 1961.

· 1969: Jimi Hendrix a susţinut ultimul său concert în festivalul de la Denver in statul american Colorado.

· 1972 - Romania si Bangladesh stabilesc relatii diplomatice la nivel de ambasada.

· 1986: Argentina câştigă Campionatul Mondial de Fotbal. Finala a avut loc pe Estadio Azteca în Mexico City. Meciul s-a jucat între Argentina și Germania de Vest. Argentina a câștigat în timpul normal de joc cu 3-2.

· 1986 - Inaugurarea oficiala a noului palat al pionierilor si soimilor patriei din Bucuresti.

· 1990 - A aparut primul numar al publicatiei Asociatiei Generale a Economistilor (AGER) - “Economistul”.

· 1994 a fost semnată, la Sofia, Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Manifestările dedicate acestei zile se desfăşoară în toate statele dunărene (19 la număr), pentru a marca dorinţa comună a acestora de a-şi uni forţele în sprijinul protejării acestui fluviu unic în Europa.

· 1995 - Strasbourg. A fost inaugurat noul Palat al Drepturilor Omului al Consiliului Europei.

· 1995: Navele spațiale Atlantis (SUA) și Mir (Rusia) s-au unit, formând astfel cel mai mare satelit artificial care a orbitat vreodată în jurul Pământului

· 1999: Liderul rasculatilor kurzi, Abdullan Oclan, a fost condamnat la moarte pentru trădare şi tentativă de divizare a Turciei. Sentinta i-a fost comutata la inchisoare pe viata.

· 2000 - Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a votat admiterea Armeniei şi a Azerbaidjanului în Consiliul Europei

· 2002 - Armata israeliană a distrus sediul din Hebron al Autorităţii Palestiniene.

· 2004 - In Parcul Herastrau din Capitala a fost dezvelit bustul scriitorului Lev Tolstoi, opera a sculptorului Alexandru Hanc.

· 2006: Femeile din Kuweit voteaza pentru prima data.

· 2008 - Reprezentativa Spaniei a câştigat, pentru a doua oară în istorie, Campionatul European de Fotbal, după ce a învins Germania, scor 1-0.

· 2009: Escrocul Bernard Madoff a fost condamnat la 150 ani de închisoare de o instanţa din New York, pedeapsa maximă solicitată de către procuratură. Finantatorul american a pledat vinovat în martie la 11 capete de acuzare, inclusiv de fraudă, spălare de bani, sperjur şi furt. Fostul sef al NASDAQ este autorul celei mai mari înşelătorii financiare din istoria Statelor Unite, care s-a ridicat la 65 miliarde dolari. Se presupune că prin evitarea unui proces cu juri a dorit să protejeze presupusi complici implicaţi în escrocherie.
* 2019: La Congresul extraordinar al PSD, Viorica Dăncilă a fost aleasă noul președinte al partidului cu 2.828 voturi. Contracandidații ei au fost: Liviu Pleșoianu (715 voturi), Șerban Nicolae (375 voturi) și Ecaterina Andronescu (50 voturi). Funcția de președinte executiv a fost câștigată de Eugen Teodorovici cu 2.463 voturi iar funcția de secretar general de Mihai Fifor cu 2.366 de voturi.

Nașteri

· 1136: S-a nascut Petronilla I a Aragonului, regină a Aragonului (d. 1173). Petronilla (29 iunie 1136 – 15 octombrie 1173) a fost regina Aragonului de la abdicarea tatălui ei în 1137 până la abdicarea sa în 1164. A fost fiica și succesoarea lui Ramiro al II-lea al Aragonului și a soției sale, Agnes de Aquitania. Ea a fost ultimul conducător al Dinastiei Jimenez din Aragon, iar prin căsătorie a adus tronul Casei de Barcelona.

· 1397 – Ioan al II-lea de Aragon (m. 1479).

· 1482: Maria de Aragon (sau Maria a Spaniei) (n. 29 iunie 1482 - d. 7 martie1517) a fost o prințesă spaniolă, a doua soție a regelui portughez Manuel I din anul 1500 până la moartea ei.

Rainha D. Maria de Aragão e Castela.

S-a născut la Córdoba la 29 iunie 1482 și a fost a treia fiică a regilor Isabela de Castilia și Ferdinand al II-lea de Aragon. A avut o soră geamănă care a murit la naștere.^[1]Una dintre surorile ei a fost Caterina de Aragon, soția lui Henric al VIII-lea al Angliei și mama Mariei I a Angliei. O altă soră, Ioana, s-a căsătorit cu Filip, Duce de Burgundia și a fost mama împăratului Carol Quintul.

Ca infantă a Spaniei, mâna ei era foarte importantă pentru politicile europene; înainte de căsătoria cu Manuel I al Portugaliei, părinții ei s-au gândit la o căsătorie cu regele Iacob al IV-lea al Scoției.^[2] Aceasta se întâmpla când căsătoria surorii sale Caterina cu Arthur, Prinț de Walesera deja aranjată. Ferdinand și Isabela s-au gândit că dacă Maria devenea regină a Scoției, cele două surori puteau menține pacea. Aceste planuri nu s-au îndeplinit.

Sora ei cea mare, Isabela de Asturia, a fost prima soție a lui Manuel I, dar moartea acesteia, în 1498 a dus la necesitatea politică ca Maria să se căsătorească cu Manuel. Manuel și Maria s-au căsătorit la Alcazar de Sal la 30 octombrie 1500 și au avut zece copii, dintre care opt au atins vârsta maturității, printre care regele Ioan al III-lea al Portugaliei, împărăteasa a Sfântului Imperiu Roman Isabela a Portugaliei și Beatrice, Ducesă de Savoia.

Maria a murit la Lisabona la 7 martie 1517 la vârsta de 34 de ani și a fost înmormântată la mănăstirea Jerónimos din Belém.

Din căsătoria cu Manuel I au rezultat următorii copii:

Ioan al III-lea al Portugaliei (6 iunie 1502 - 11 iunie 1557), i-a succedat lui Manuel ca al 15-lea rege al Portugaliei.
Infanta Isabela (24 octombrie 1503 - 1 mai 1539), s-a căsătorit cu împăratul Carol Quintul.
Infanta Beatrice (31 decembrie 1504 - 8 ianuarie 1538), s-a căsătorit cu Carol al III-lea, Duce de Savoia.
Ludovic, Duce de Beja (3 martie 1506 - 27 noiembrie 1555), necăsătorit însă a avut descendenți nelegitimi.
Infantele Ferdinand, Duce de Guarda și Trancoso (5 iunie 1507 - 7 noiembrie 1534), s-a căsătorit cu Guiomar (Guyomare) Coutinho, contesă de Marialva.
Cardinalul Afonso al Portugaliei (23 aprilie 1509 - 21 aprilie 1540), cardinal al regatului.
Infanta Maria (1511 - 1513)
Henric al Portugaliei (31 ianuarie 1512 - 31 ianuarie 1580), cardinal al regatului care i-a succedat nepotului său, regele Sebastian, ca al 17-lea rege al Portugaliei.
Infantele Eduard, Duce de Guimarães (7 octombrie 1515 - 20 septembrie 1540), Duce de Guimarães și străbunic al regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei. S-a căsătorit cu Isabella de Braganza, fiica lui Jaime, Duce de Braganza.
Infantele Anton (9 septembrie 1516 - 1516)

Maria de Aragon

Regină a Portugaliei

Date personale
Nume la naștere	Maria d'Aragó i de Castella
Născută	29 iunie 1482 Córdoba, Coroana Castiliei
Decedată	7 martie 1517 (34 de ani) Lisabona, Regatul Portugaliei
Înmormântată	Jerónimos Monastery[*]
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Ferdinand al II-lea de Aragon^[1] Isabela I a Castiliei^[1]
Frați și surori	Isabella, Prințesă de Asturia^[1] Catherine de Aragon^[1] Ioana de Castilia^[1] Alonso de Aragón[] John, Prince of Asturias[] Alonso de Estrada[] John of Aragon, Prince of Girona[]
Căsătorită cu	Manuel I al Portugaliei
Copii	Ioan al III-lea al Portugaliei Isabela a Portugaliei Beatrice, Ducesă de Savoia Ludovic, Duce de Beja Cardinalul Afonso al Portugaliei Henric al Portugaliei
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă Infante of Aragón[] Queen consort of Portugal[]
Familie nobiliară	Casa de Trastamara
Domnie
Domnie	30 octombrie 1500 – 7 martie 1517

* 1546: Prințesa Dorothea a Danemarcei (29 iunie 1546 – 6 ianuarie 1617) a fost ducesă de Brunswick-Lüneburg din 1561 până în 1592 ca soție a Ducelui Wilhelm de Brunswick-Lüneburg. Ea a fost regentă pentru fiul ei minor Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg din 1592 până în 1596.

Născută la Kolding, Dorothea a fost copilul cel mic al regelui Christian al III-lea al Danemarcei și al reginei Dorothea de Saxa-Lauenburg. S-a căsătorit cu Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg la 12 octombrie 1561. Când soțul ei a murit în 1592 ea a devenit regentă pentru fiul ei minor. A avut o profundă neîncredere în consilieri din cauza proastei lor administrări a averilor soțului ei în timpul nebuniei sale. Dorothea a fost cunoscută ca un regent capabil și energic.

A murit la Winsen, Germania la vârsta de 70 de ani.

Copii:

Sophie de Brunswick-Lüneburg (30 octombrie 1563 – 1639); s-a căsătorit cu Georg Frederic, Margraf de Brandenburg-Ansbach.
Ernest al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (31 decembrie 1564 – 2 martie 1611); Prinț de Lüneburg în perioada 1592–1611.
Elisabeta de Brunswick-Lüneburg (19 octombrie 1565 – 17 iulie 1621); s-a căsătorit cu Frederic, Conte de Hohenlohe-Langenburg.
Christian, Duce de Brunswick-Lüneburg (19 noiembrie 1566 – 8 noiembrie 1633); Prinț de Lüneburg în perioada 1611–1633.
Augustus I, Duce de Brunswick-Lüneburg (18 noiembrie 1568 – 1 octombrie 1636); Prinț de Lüneburg în perioada 1633–1636.
Dorothea de Brunswick-Lüneburg (1 ianuarie 1570 – 15 august 1649); s-a căsătorit cu Karl I, Conte Palatin de Zweibrücken-Birkenfeld.
Clara de Brunswick-Lüneburg (16 ianuarie 1571 – 18 iulie 1658); s-a căsătorit cu Wilhelm, Conte de Schwarzburg-Blankenburg.
Anne Ursula de Brunswick-Lüneburg (22 martie 1572 – 5 februarie 1601)
Margareta de Brunswick-Lüneburg (6 aprilie 1573 – 7 august 1643); s-a căsătorit cu Johann Casimir, Duce de Saxa-Coburg.
Frederic al IV-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (28 august 1574 – 10 decembrie 1648); Prinț de Lüneburg în perioada 1636–1648.
Maria de Brunswick-Lüneburg (21 octombrie 1575 – 8 august 1610)
Magnus de Brunswick-Lüneburg (30 august 1577 – 10 februarie 1632)
Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg (17 februarie 1582 – 12 aprilie 1641); Prinț de Calenberg în perioada 1635–1641
Johann de Brunswick-Lüneburg (23 iunie 1583 – 27 noiembrie 1628)
Sybille de Brunswick-Lüneburg (3 iunie 1584 – 5 august 1652); s-a căsătorit cu Julius Ernest, Duce de Brunswick-Lüneburg.

Dorothea a Danemarcei

Căsătorit(ă)	Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg
Tată	Christian al III-lea al Danemarcei
Mamă	Dorothea de Saxa-Lauenburg
Naștere	29 iunie 1546 Kolding
Deces	6 ianuarie 1617 (70 de ani) Winsen

* 1596: Împăratul Go-Mizunoo (japoneză 後水尾天皇; 29 iunie 1596 - 11 septembrie 1680) a fost al 108-lea împărat al Japoniei, ^[1] potrivit ordinii tradiționale de succesiune

Împăratul Go-Mizunoo
Al 108-lea Împărat al Japoniei

· 1716: S-a născut Joseph Stepling, savant germano-ceh.

· 1793: S-a născut Josef Ressel, silvicultor și inventator al elicei austriac. Josef Ludwig Franz Ressel (în cehă Josef Ludvík František Ressel, n. 29 iunie 1793, Chrudim, Boemia – d. 9 octombrie 1857, Ljubljana, pe atunci Laibach) a fost un inventator și silvicultor austro-sloven din Boemia. Ressel a inventat elicea de vapor, aducând un aport important împreună cu John Ericsson, Francis Pettit Smith, Robert Fulton și David Bushnell la perfecționarea navelor cu aburi. Schița elicei de vapor realizate de el se asemăna cu Șurubul lui Arhimede.

· 1798 - S-a născut poetul italian Giacomo Leopardi, unul dintre cei mai importanţi poeţi ai secolului XIX. (m. 14 iunie 1837). Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi, Conte (n. 29 iunie 1798, Recanati – d. 14 iunie 1837, Napoli) este considerat, alături de Dante, cel mai mare poet italian, precum şi unul dintre cei mai mari gânditori ai acestei ţări.

· 1798: S-a născut Georg Wilhelm Heinrich Häring, cunoscut sub pseudonimul Willibald Alexis, prozator german, iniţiatorul romanului istoric de mari proporţii în cadrul literaturii germane (“Die Hosen des Herrn von Bredow” - „Pantalonii cavalerului von Bredow”, 1846).
* 1801: Prințul Friedrich Carl Alexander al Prusiei (29 iunie 1801 - 21 ianuarie1883) a fost fiul cel mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și al soției lui, Louise de Mecklenburg-Strelitz.

La 26 mai 1827 la Charlottenburg, s-a căsătorit cu Prințesa Marie de Saxa-Weimar-Eisenach, fiica lui Charles Frederick, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției lui Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei.^[1] Marie a fost sora mai mare a Augustei de Saxa-Weimar, soția fratelui său, Wilhelm I. Friedrich Carl și Marie au avut trei copii:

Prințul Friedrich Karl (1828-1885); căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau; tatăl Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn.
Prințesa Louise a Prusiei (1829–1901); căsătorită cu Alexis de Hesse-Philippsthal-Barchfel
Prințesa Anna a Prusiei (1836–1918); căsătorită cu Friedrich Wilhelm de Hesse-Kassel

Familia a locuit la Wilhelmstrasse, lângă reședința cancelarului Otto von Bismarck

Prințul Carol

Pictură de Franz Krüger, 1852

Date personale
Nume la naștere	Prinz Friedrich Carl Alexander von Preußen
Născut	29 iunie 1801 Palatul Charlottenburg
Decedat	21 ianuarie 1883 (81 de ani) Berlin, Imperiul German
Înmormântat	Ss. Peter and Paul, Wannsee[*]
Părinți	Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Louise de Mecklenburg-Strelitz
Frați și surori	Charlotte a Prusiei Prințesa Louise a Prusiei Prințesa Alexandrine a Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei Wilhelm I al Germaniei Prințul Albert al Prusiei
Căsătorit cu	Prințesa Marie de Saxa-Weimar-Eisenach
Copii	Prințul Friedrich Karl Louise, Landgravine de Hesse-Philippsthal-Barchfeld Ana, Prințesă Friedrich Wilhelm de Hesse-Kassel
Cetățenie	Prusia
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

* 1818: Părintele Pietro Angelo Secchi SJ (n. 29 iunie 1818 - † 26 februarie1878) a fost un astronom italian. El a fost director al Observatorului de la Universitatea Pontificală Gregoriană (numit mai înainte Colegiul Roman), timp de 28 de ani. El a fost un pionier în spectroscopia astronomică și a fost unul dintre primii oameni de știință care a susținut autoritar că Soarele este o stea.

S-a născut în Reggio Emilia, unde a studiat la Gimnaziul iezuit. La vârsta de 16 ani, el a intrat în ordinul iezuit din Roma. El a continuat studiile la Colegiul Roman unde a dovedit mari abilități științifice. În 1839, el a fost numit tutore de matematică și fizică la Colegiul Roman. În 1841, el a devenit profesor de fizică la Colegiul iezuit din Loreto. În 1844 a început studiile teologice la Roma și a fost hirotonit preot pe 12 septembrie 1847. În 1848, ca urmare a Revoluției romane, iezuiții au trebuit să plece la Roma. Secchi și-a petrecut următorii doi ani în Regatul Unit, la Colegiul Stonyhurst, și în Statele Unite, unde a predat o vreme la Universitatea Georgetown din Washington, DC. El și-a luat aici doctoratul în teologie.

În timpul șederii sale în America, el s-a întâlnit cu comandantul Matthew Fontaine Maury, primul director al Observatorului Naval al Statelor Unite de la Washington. A studiat cu Maury și a corespondat cu el mai mulți ani.

El s-a întors la Roma în 1850. La recomandarea colegului său Francesco de Vico, el a devenit șef pe viață al Observatorului Colegiului la 32 de ani.

Poziția lui a fost contestată după 1870, când Statele Papale din jurul Romei au fost preluate de către Regatul Italiei. În 1873, Colegiul a fost declarat proprietate a guvernului italian. Când guvernul a încercat să preia controlul și asupra Observatorului, Părintele Secchi a protestat viguros și a amenințat să părăsească Observatorul pentru una din multele poziții care îi erau oferite de către observatoarele din alte țări. El a primit poziții importante științifice și multe demnități politice din partea guvernului italian, dar a refuzat datorită loialității sale fată de Papă. Guvernul regal nu a mai îndrăznit să se amestece și a rămas director.

A murit în 1878 la vârsta de 59 de ani.

Angelo Secchi

· 1819: S-a născut Nicolae Bălcescu, istoric şi scriitor, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Muntenia. Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni. A studiat la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui voda Bibescu. După ce este eliberat, înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită „Frăția”, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită „Magazin istoric pentru Dacia”, apărută începând cu 1844. În Franța se va implica în revoluția din februarie 1848 si inspirat de această revoluție se întoarce la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal. Arestat la 13 septembrie 1848 de otomani care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român. La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, aceștia însă nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 – 1863. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze o miscare a forțelor revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l’Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îl sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta si Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză, la vârsta de 33 de ani, la 29 noiembrie 1852.
Cronologie:

29 iunie 1819 - Se naște la București Nicolae Bălcescu, fiul pitarului Barbu sin Petre căpitanul și al Zincăi Bălcescu. Fiul ia numele mamei, tatăl murind de timpuriu. Urmează Colegiul de la Sf. Sava, având profesori pe Florian Aaron și pe Ion Heliade Rădulescu; portretul lui Bălcescu la adolescență i-l face Ion Ghica într-una din Scrisorile sale.
1838 - După colegiul Sf. Sava este iuncher în oștirea română.
1840 - Împreună cu Cezar Bolliac și Eftimie Murgu, participă la conspirația lui D. Filipescu, dar aceasta eșuând, urmează o detenție la mănăstirea Mărgineni, unde sănătatea i se zdruncină.
1843 - Împreună cu Ion Ghica și cu Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăția, care avea în vedere pregătirea mișcărilor revoluționare de la 1848.
- Ia ființă la București Societatea literară care avea legături directe cu Frăția.
1844 - Apare în Propășirea, revista lui Kogălniceanu și a lui Alecsandri, prima scriere istorică, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei și până acum, pe care Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. În Propășirea apare studiul lui Bălcescu Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Coșovo.
1845 - 1847 - Își desfășoară activitatea Asociația literară, al cărei comitet era alcătuit din C.G. Filipescu, Șt. Golescu, Iancu Văcărescu și I. Voinescu II, între membrii căreia se afla și Nicolae Bălcescu.
- Se înființează la Paris Societatea studenților români al cărei președinte era Ion Ghica; Bălcescu a fost membru al acesteia.
1845 - Împreună cu August Treboniu Laurian editează revista Magazin istoric pentru Dacia, unde apar tipărite pentru prima oară cronici muntenești și moldovenești. Aici Bălcescu publică biografii istorice: Ioan Tăutu, Miron Costin, Spătarul Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino.
- Sub îngrijirea lui Bălcescu și a lui Laurian apare primul volum din Cronicarii Țării Românești.
1846 - Tot în Magazin... Bălcescu publică Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri.
- N. Bălcescu începe redactarea operei sale capitale, Românii supt Mihai Voievod Viteazul.
1847 - Face o călătorie de studii în Franța și în Italia.
1848, februarie - Participă la revoluția din Paris.
- Apare Poporul suveran, revistă condusă de Dimitrie Bolintineanu, prin care se promovau ideile mișcării revoluționare de la 1848. Aici, Bălcescu publică articolele Despre împroprietărirea țăranilor și Drepturile românilor către Înalta Poartă.
- iunie - septembrie - Nicolae Bălcescu este fruntașul mișcării revoluționare din Țara Românească; aceasta fiind înfrântă, Bălcescu este exilat la Paris; apoi, agravându-i-se boala de plămâni, se stabilește pe mici perioade de timp în diverse localități din Franța și Italia.
1849 - Împreună cu Ștefan Golescu și cu Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz.
1850 - Apare la Paris studiul Question économique des Principautés Danubiennes
- Tot la Paris, sub conducerea lui Bălcescu și a mai multor exilați, apare România viitoare, într-un singur număr; aici, au fost publicate câteva opere importante ale literaturii române Cântarea României, de Alecu Russo (versiune franceză), Mersul revoluției în istoria românilor, de Nicolae Bălcescu și La o pasere trecătoare, de D. Bolintineanu.
1851 - Se înființează la Paris, sub îndrumarea lui Bălcescu, Junimea română, societate politică și culturală a tinerilor; printre aceștia se numără și Al. I. Odobescu, un împătimit admirator al lui Bălcescu.
1852 - Moare la Palermo Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, principalul animator al revoluției de la 1848, un patriot ardent, martir al neamului.

A murit la Palermo, dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea: "Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei".

1861 - 1863 - Apare postum, în Revista română a lui Odobescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
1877 - Al. I. Odobescu îngrijește editarea în volum a celei mai importante scrieri a lui Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

Nicolae Bălcescu

Bustul lui Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia

Bustul lui Nicolae Bălcescu din parcul „Zăvoi“ al orașului Râmnicu Vâlcea

· 1837: Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași - d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași) a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.

Petre P. Carp s-a născut într-o familie boierească din Moldova. Tatăl său, Petrache Carp, era mare stolnic, iar mama sa era fiica lui Iorgu Radu, un boier bogat din Dealu Mare, de lânga Bârlad. Și-a petrecut copilăria iarna la Iași și vara la Țibănești, pe moșia familiei^[1].

A fost trimis încă din copilărie la Berlin (1850), unde învață la Französische Gymnasium („Liceul francez”).

În anul 1858 își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul Universității din Bonn. În anul 1862 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății Junimea (primăvara anului 1864).

Deși a fost numit în postul de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865), a participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea Principatelor Unite. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenței domnești, iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 - iulie 1867).

A fost inițiat în francmasonerie la 21 octombrie 1867 în Loja Steaua României din Iași, iar la 19 noiembrie același an, primește gradul de Companion.

Adept al ideilor „junimiste”, s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după abdicarea domnitorului Cuza (ministru al Afacerilor Străine, ministru al Cultelor și Instrucțiunii, ministru al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, ministru al Finanțelor) fiind ales de două ori președinte al Consiliului de Miniștri.

A activat în cadrul diplomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic la Viena și Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie 1873). În perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea „junimistă” se desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales președinte al acestui nou partid. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România, a fost ales președinte al Partidului Conservator(21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial a fost unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (19 iulie 1900 - 27 februarie 1901 și 14 ianuarie 1911 - 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.

Petre P. Carp

100 de ani de la moarte

Petre P. Carp

Date personale
Născut	29 iunie 1837 Iași, Moldova
Decedat	19 iunie 1919 (81 de ani)^[1] Țibănești, Țibănești, Iași, România
Părinți	Petrache Carp
Căsătorit cu	Sevastia Cantacuzino
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist diplomat politician critic literar[*] traducător
Prim-ministru al României
În funcție 14 ianuarie 1911 – 10 aprilie 1912
Precedat de	Ion I.C. Brătianu
Succedat de	Titu Liviu Maiorescu
În funcție 19 iulie 1900 – 27 februarie 1901
Precedat de	Gheorghe Grigore Cantacuzino
Succedat de	Dimitrie A. Sturdza
În funcție 7 iulie 1900 – 13 februarie 1901
Precedat de	Gheorghe Grigore Cantacuzino
Succedat de	Dimitrie A. Sturdza
Ministru al Afacerilor Externe
În funcție 12 martie 1888 – 5 noiembrie 1889
Precedat de	Mihail Pherekyde
Succedat de	Alexandru N. Lahovari
Ambasador al României în Austria
În funcție noiembrie 1882 – octombrie 1884
Ministru al Afacerilor Externe
În funcție 20 aprilie 1870 – 14 decembrie 1870
Precedat de	Alexandru G. Golescu
Succedat de	Nicolae Calimachi-Catargiu
Membru al Camerei Deputaților a României
Senator al României

Partid politic	PC
Alma mater	Universitatea Bonn Liceul francez din Berlin

Petre Carp - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină
Bustul lui P.P. Carp din faţa Şcolii din Ţibăneşti
Bustul lui P.P. Carp din curtea Conacului din Ţibăneşti
Pictură de epocă

· 1844: Constantin Nacu (n. 29 iunie 1844, București; d. 20 februarie 1920, București) a fost ministru de finanțe al României între anii 1885-1888 și membru fondator al Partidului Național Liberal (la 24 mai 1875).
* 1858 - S-a născut inginerul George Goethals, constructorul Canalului Panama (m. 21 ianuarie 1928)

· 1868 - S-a născut George Ellery Hale, astronom american, inventatorul telescopului Hale (m.21.02.1938).
* 1871: Danilo Aleksandar Petrović-Njegoš (29 iunie 1871 – 24 septembrie1939) a fost Prinț Moștenitor al Muntenegrului. A fost fiul cel mare al regelui Nicolae I al Muntenegrului și al reginei Milena Vukotić.

Danilo

Prinț Moștenitor al Muntenegrului

Date personale
Născut	29 iunie 1871 Cetinje, Imperiul Otoman
Decedat	24 septembrie 1939 (68 de ani) Viena, Germania
Înmormântat	Cimitirul Central din Viena
Părinți	Nikola I al Muntenegrului Milena Vukotić[*]
Frați și surori	Prince Mirko of Montenegro[] Prince Peter of Montenegro[] Zorka, prințesă a Serbiei Prințesa Milica de Muntenegru Anastasia de Muntenegru Prințesa Ana de Muntenegru Prințesa Xenia de Muntenegru Elena de Muntenegru
Căsătorit cu	Jutta de Mecklenburg-Strelitz
Cetățenie	Muntenegru
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Petrović-Njegoš
Domnie
Domnie	1 martie 1921 – 7 martie 1921
Predecesor	Regele Nicolae
Succesor	Prințul Mihail

· 1873: Petre Antonescu (n. 29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – d. 22 aprilie 1965, București) a fost un arhitect, pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice și academician român, care s-a impus printre personalitățile de frunte ale școlii de arhitectură românească, marcând activitatea arhitecturală din prima jumătate a secolului al 20-lea prin promovarea unui stil arhitectural neo-românesc. În 1945 a fost ales membru titular al Academiei Române.
Petre Antonescu s-a născut la Râmnicu-Sărat în anul 1873, unde a urmat și cursurile școlii primare, dar a terminat liceul la București. Începând din anul 1893, a studiat arhitectura la Paris. Întors în țară, a început o rodnică activitate în învățământ, în domeniul conservării și restaurării monumentelor de arhitectură (fiind membru în Comisia monumentelor istorice), a planificării urbane a Capitalei României și, respectiv, a realizării unor lucrări de arhitectură.

Petre Antonescu este autorul unor clădiri publice monumentale (palate administrative, bănci, ministere) și a unor locuințe, toate fiind clădiri la a căror arhitectură a elaborat, aplicat și dezvoltat forme plastice arhitecturale viguroase, originale, dând o interpretare inedită formelor și elementelor arhitecturii românești vechi.

Printre lucrările sale cele mai reprezentative se numără clădirea Primăriei Municipiului București, ridicată între anii 1906 și 1910 și completată în anii de după 1945, fosta clădire a Palatului administrativ din Craiova (1912 - 1913) și cea a Băncii de Investiții din București (1915 - 1923).

În toate aceste clădiri monumentale, se întâlnesc numeroase interpretări originale și interesante ale pridvoarelor, loggiilor, ancadramentelor de ferestre și uși, brâielor și altor elemente ale arhitecturii tradiționale românești. În același spirit au fost concepute și numeroase locuințe particulare din București, sector 1, Cișmigiu, printre care se pot aminti cele de pe străzile Apolodor și Dumbrava Roșie și Strada Ion Brezoianu, Victor Eftimiu, sau clădirile care adăposteau Muzeul Simu.

Se remarcă și în aceste opere tendința de monumentalitate a arhitectului, controlată însă cu mult rafinament, pentru a nu conduce la exagerări. O mare clădire cu apartamente, aflată pe Șoseaua Kiseleff la numărul 12, construită între cele două războaie mondiale, cu o fațadă îmbrăcată aproape complet în cărămidă aparentă, demonstrează cu virtuozitate adaptarea unor soluții plastice tradiționale pentru funcțiunile noi.

Alături de interpretările arhitecturii românești, Petre Antonescu a reușit cu egală siguranță și măiestrie adaptarea într-un spirit contemporan a stilurilor istorice prezente în monumentala clădire a Facultății de Drept a Universității din București, zidită între anii 1933 și 1935. Amplasată într-un generos spațiu verde, compoziția amplă, dominată de marea aulă centrală, desfășoară principii planimetrice și plastice de inspirație clasică, bine adaptate destinației ulterioare a structurii, dar ponderată din punctul de vedere al echilibrului compozițional.

Alături de numeroase clădiri având diferite funcțiuni sociale, Petre Antonescu este și arhitectul Arcului de Triumf, monument închinat Unirii Tuturor Românilor din 1918, inaugurat la 1 decembrie 1936 pentru a sărbători 18 ani de la eveniment.

Clădiri:

Arcul de Triumf din București
Palatul Primăriei Capitalei, Bulevardul Regina Elisabeta. București
Palatul Navigației, strada Portului 34, Galați
Casa Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, Calea Dorobanților
Casa Oprea Soare (fost restaurant Casa Bucur), București
Palatul Băncii Marmorosch Blank, Str Doamnei, București
Palatul Facultății de Drept, Bulevardul Regina Elisabeta, București
Palatul Crețulescu, Bulevardul Știrbei Voda, București
Hotel Triumf (1935), inițial fusese un imobil de locuințe pentru angajații B.N.R.
Cazinoul Sinaia
Hotel Palace din Sinaia
Palatul de Justiție din Buzău
Palatul Prefecturii din Botoșani în care se află actualul Muzeu Județean Botoșani
Palatele de Justiție din Brăila
Palatul Primăriei din Craiova
Școala Română din Roma ^[2]
Imobilul Societății Politehnica (Sediul AGIR), Calea Victoriei
Palatul Arhivelor Naționale (dispărut, a fost amplasat în fosta curte a Mănăstirii Mihai Vodă)
Cazinoul din Constanța (împreună cu Daniel Renard (1904-1910)
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”
Casa dr. Ciru Iliescu (1910) - „Lotizarea și Parcul Ioanid”; din anul 2010 este sediul Fundației Löwendal

Date personale
Petre Antonescu Membru titular al Academiei Române

Născut	29 iunie 1873 Râmnicu Sărat, România
Decedat	22 aprilie 1965 (91 de ani) București, Republica Populară Română^[1]
Cetățenie	România
Ocupație	arhitect
Activitate
Alma Mater	École polytechnique
Clădiri semnificative	* Arcul de Triumf, București * Palatul Primăriei Capitalei * Palatul Crețulescu, București

· 1882: S-a născut, la Vlaho-Clisura (in Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei/FYROM), scriitorul şi diplomatul aroman Marcu Beza. S-a impus mai ales prin descoperirea unor valori ale civilizaţiei spirituale române medievale în ţările Orientului Apropiat. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1923; (m. 1949).

· 1886: Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman (* 29 iunie 1886 Luxemburg – † 4 septembrie 1963, Scy-Chazelles, Moselle, Franța) a fost un om de stat francez. A propus, în 1950, un plan (“Planul Schuman”), care a condus la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, una dintre etapele constituirii Pieţei Comune. Este considerat drept unul din părinții fondatori ai Uniunii Europene. În mai multe rânduri ministru, inclusiv ministru al Afacerilor Externe, apoi, în două rânduri, președinte al Consiliului de Miniștri al Franței, Robert Schuman a exercitat și funcția de președinte al Parlamentului European, între 1958 și 1960.
* 1890: Paul Nicorescu (n. 29 iunie 1890, Joseni, azi Dărmănești, județul Bacău- d. 24 iunie 1946, Iași) a fost un istoric român și arheolog român, profesor la Universitatea din Iași. A obținut licențele în Drept (1913) și Litere (1914) la Universitatea din București și a fost numit asistent onorific (1913) și apoi titular (1916) la Muzeul Național de Antichități de pe lîngă Universitatea din București. A participat la săpături arheologice în Dobrogea, la Ulmetum și Histria, alături de Vasile Pârvan. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1922-1924.^[1]

După susținerea tezei de doctorat în litere și filosofie la Universitatea din București, în 1925, a fost numit, în 1927, profesor titular de istorie antică, epigrafie și antichități la Facultatea de Litere din Iași. Pe lângă activitatea didactică și științifică, a fost director al Muzeului de Antichități al Universității din Iași după moartea lui Orest Tafrali și director al Seminarului pedagogic universitar din Iași (1933-1938)

Date personale
Paul Nicorescu
Născut	29 iunie 1890
Decedat	24 iunie 1946 (55 de ani)
Ocupație	istoric
Activitate
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

· 1891: S-a născut Petre Andrei, savant sociolog, filosof, profesor universitar şi politician român; (29 iun. 1891-1940). A fost ales membru post-mortem (1991) al Academiei Române, profesor la Catedra de Sociologie a Universității din Iași, deputat din partea Partidului Național-Țărănesc, subsecretar de stat și apoi ministru în mai multe guverne din România interbelică. Schimbarea regimului politic din România, prin renunțarea la tron a regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului legionaro-antonescian , a avut unele urmări pentru Petre Andrei: a fost scos din învățământul superior, urmărit, anchetat și persecutat. În urma unei percheziții domiciliare, când urma să fie arestat de legionari, pe 4 octombrie 1940 a ales să își pună capăt zilelor.

Petre Andrei s-a născut pe 29 iunie 1891 în orașul Brăila. Urmează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, iar în 1910, după ce obține singura bursă disponibilă pentru acel an, începe cursurile Facultății de Litere și Filosofie ale Universității din Iași. Profesorii Dimitrie Gusti și Ion Petrovici sunt impresionați de calitățile tânărului student^[1], oferindu-i acestuia distincția „Magna cum laude” la finalizarea studiilor, în 1913. Obține o nouă bursă pentru continuarea studiilor doctorale și se specializează la Universitatea din Berlin, unde urmează cursul de logică și istoria filosofiei al profesorului Alois Riehl, dar și la Universitatea din Leipzig, unde frecventează cursurile predate de Wilhelm Wundt, Eduard Spranger, Ernst Cassirer, K. Schmidt.

Deși era scutit de serviciul militar, fiind orfan de tată și singurul susținător al familiei, se înrolează ca voluntar în Primul Război Mondial. Participă la luptele de la Oituz, Slănic și Valea Cașinului, în care se distinge prin acte de bravură, fiind decorat cu „Steaua României”, „Coroana României” și „Crucea de război cu bare”.

Imediat după Primul Război Mondial, obține doctoratul cu teza Filosofia valorii. Devine profesor în învățământul liceal, iar din 1922 este profesor la Catedra de sociologie a Universității din Iași. Ca profesor, se numără printre cei care se opun introducerii politicii în Universitate, fiind, de altfel, de-a lungul întregii sale vieți, un adversar al extremismului, atât fascist, cât și bolșevic.

Intră în politică în Partidul Național-Țărănesc, alături de numeroase personalități ale culturii și științei, iar între 1928 și 1933 este deputat, calitate în care se remarcă prin activitatea parlamentară bogată, talentul oratoric și inițiativele legislative. Este numit subsecretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor (1930–1931), subsecretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor (1932–1933) și ministru al Educației Naționale (1938–1940), în această din urmă calitate inițiind, printre altele, o lege de organizare a învățământului superior.

In data de 28 iunie 1940, in calitate de ministru al educatiei si membru al Consiliului de Coroana, Petre Andrei a votat pentru cedarea fara rezistenta armata a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Tinutului Herta si a Tinutului Buceag. Ceilalti 19 romani care au votat alaturi de Petru Andrei pentru cedarea fara rezistenta armata a teritoriilor romanesti au fost: Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei).

Schimbarea regimului politic din România, prin renunțarea la tron a regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului legionaro-antonescian (de extremă dreapta), a avut unele urmări pentru Petre Andrei: a fost scos din învățământul superior, urmărit, anchetat și persecutat.^[2] În timpul unei percheziții domiciliare pe 4 octombrie 1940, când urma să fie arestat pe nedrept de legionari, pentru a evita situația în care se afla Nicolae Iorga la acea vreme, a ales să își pună capăt zilelor.^[3]^{:p. 22} În același an, Iorga explica: "Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională." La o lună după moartea lui Petre Andrei, Nicolae Iorga a fost ridicat de un grup de legionari și asasinat prin împușcare.

Iată cum își justifica savantul Petre Andrei gestul ultim în scrisoarea lăsată soției sale:

„Eu, deși complet nevinovat, din nici un punct de vedere, nu pot trăi umilit și disprețuit. Nu pot suporta nici chiar compătimirea. Am trăit demn o viață întreagă și nici în momente grele nu m-am plecat, necum în aceste momente când mi se face o teribilă nedreptate. De aceea trebuie să termin acum când se deschide o perspectivă neagră.”^[4]

Într-o altă scrisoare, lăsată copiilor săi, Petre Andrei preciza următoarele:

„Eu am conștiința împăcată; sângele și moartea să cadă asupra capului celor care mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decât garda de fier, dar nu am prigonit pe nimeni și nu am făcut nici un gest urât. Nu pot să fiu însă umilit și degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aș avea pe sufletul meu o cât de mică vină aș suferi orice, căci aș fi meritat. Dar așa? În cărțile scrise de mine apare clar atitudinea și concepția mea. Voi controlați și veți vedea.”^[5]

Lucrările filozofului Petre Andrei au fost redescoperite după 1970, când a început culegerea și retipărirea operei sale.^[6]^[7]

În 1991 a fost ales post mortem membru al Academiei Române.

Decedat la doar 49 de ani, Petre Andrei a reușit să realizeze 15 lucrări, 5 cursuri universitare, peste 40 de studii și articole de specialitate, 25 de recenzii, 35 de conferințe și cuvântări, 3 rapoarte la legi și peste 75 de discursuri și intervenții parlamentare. Savantul este considerat drept unul dintre întemeietorii sistemului științelor sociologice din România.

Din principalele sale lucrări științifice se pot enumera:

Jump to navigation Jump to search

Membru post-mortem al Academiei Române

Date personale
Petre Andrei
Petre Andrei (1891-1940)
Născut	29 iunie 1891 Brăila, România
Decedat	4 octombrie 1940, (49 de ani) Iași, Regatul României
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Cauza decesului	sinucidere (cyanide poisoning[*])
Părinți	Costache și Vasilica Andrei
Copii	Alexandru, Costăchel, Gheorghe, Petru
Cetățenie	România
Ocupație	sociolog, filosof, profesor și om politic
Activitate
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc

· 1893: Demostene Botez, poet român (d. 1973). Demostene Botez (n. 29 iulie, 1893, satul Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani – d. 17 martie 1973, Iaşi) a fost un scriitor şi publicist român, academician (membru corespondent din 1963) şi avocat (licenţiat în drept al Facultăţii din Iaşi).

· 1900: S–a născut Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry, romancier, eseist şi reporter , aviator francez ;(d. 31 iul. 1944). Este autorul romanelor de succes (Micul Prinţ”, “Pământul oamenilor”, “Pilot de război”). S-a făcut cunoscut unui cerc larg de cititori în special datorită povestirii„Le Petit Prince“(„Micul Prinţ“, 1943), una din cele mai răspândite cărţi din lume, tradusă în circa 110 limbi.

Antoine de Saint-Exupéry s-a născut la 29 iunie 1900 la Lyon. În 1910 intră la colegiul din Mans și își continuă studiile la Fribourg(Elveția) . În 1921 intră în aviația franceză și, în 1926, devine pilot de linie al unei companii particulare. La începutul celui de-al doilea război mondial se înrolează în aviația militară franceză și, după armistițiul din 1940, părăsește Franța și se stabilește la New York. În toamna anului 1942, odată cu debarcarea trupelor aliate în Africa de nord, Saint-Exupéry părăsește America și își reia activitatea ca pilot de război.

După o perioadă de instructaj în Statele Unite ale Americii, participă, începând din 1943, la mai multe misiuni în Africa, Sardinia și Corsica. În timpul unui zbor de recunoaștere deasupra Mării Mediterane la 31 iulie 1944, avionul său este doborât și Antoine de Saint-Exupéry este considerat de atunci dispărut. În 1998 s-au găsit în Marea Mediterană o brățară gravată cu numele său și bucăți din avionul Lightning P38, cu care decolase din Corsica. În octombrie 2003, din largul mării, în dreptul Marsiliei au fost scoase la suprafață fragmente ale avionului, care au putut să fie identificate fără dubiu ca aparținând avionului cu care zburase Saint-Exupéry

Primele sale romane, „Courrier Sud“ („Curierul de Sud“, 1929) și „Vol de nuit“ („Zbor de noapte“, distins în 1931 cu Premiul Femina), ilustrează experiența sa de aviator și se remarcă prin descrierea unor situații periculoase (risc de prăbușire, singurătatea la mare înălțime etc.). Operele ulterioare, „Terre des Hommes“ („Pământul oamenilor“, premiat în 1939 de Academia Franceză cu Marele Premiu al Romanului) și „Pilote de guerre“ („Pilot de război“, 1942), redau filosofia de viață împregnată de umanism a lui Antoine de Saint-Exupéry.

Povestirea modernă „Le Petit Prince“ („Micul prinț“, 1943), având deviza: „Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“, s-a bucurat în epoca de după război de o mare popularitate. Un mic locuitor al unei planete minuscule pornește într-o lungă călătorie prin lume, să caute adevăratul sens al vieții. În cursul peregrinărilor sale, ajunge să-și dea seama că pentru a fi fericit „ajunge să te gândești că undeva, printre milioane de stele, există ființa iubită“ iar ceea ce conferă un sens existenței sunt relațiile dintre oameni, care implică și responsabilitatea fiecăruia pentru soarta celorlalți.

Notițele sale, făcute cu ocazia misiunilor de luptă din timpul războiului, au fost reunite și publicate postum sub titlul „La Citadelle“ („Citadela“, 1948). Alte opere ale lui Antoine de Saint-Exupéry sunt: „Lettre à un otage“ („Scrisori către un ostatec“, 1943), „Un sens à la vie“(„Să dai un sens vieții“, postum 1956). Toți biografii săi arată că aviatorul și scriitorul Saint-Exupéry era pasionat și de știință. Aprofunda teoria cuantică, principiile entropiei. Citea filosofie, cu sentimentul că este învecinată cu știința.

În 2008, editura Gallimard a editat Lettre a l'inconnue, publicată în România la editura RAO în anul 2009, în traducerea Ilenei Cantuniari.

Antoine de Saint-Exupéry

* 1900: Mac Constantinescu (n. 29 iunie 1900, Charlottenburg[*], Imperiul German – d. 1979, București, RS România) este pseudonimul artistic al lui Mihail Filip, care a fost un sculptor și grafician român.^[1]

A urmat cursurile Școlii de arte frumoase din București, apoi pe cele ale École des Beaux-Arts și École du Louvre din Paris. A continuat cu cursul de istoria artelor la Sorbona și lucrări practice la manufacturile de porțelan din Sèvres. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1932-1933. A lucrat în special sculptură, dar s-a ocupat și de arte decorative, costum și decoruri pentru spectacole de balet.^[2]

A fost profesor la Facultatea de Belle Arte și la cea de Arhitectură din București.^[1]

În anul 1926, sculptorul Mac Constantinescu s-a căsătorit cu balerina Floria Capsali

„Eliberarea unui sclav în faţa magistraţilor din Forul roman” basorelief de Mac Constantinescu, Palatul Facultății de Drept aripa din stânga

„Justinian înconjurat de magistraţi” basorelief de Mac Constantinescu, Palatul Facultății de Drept aripa din dreapta

Printre lucrările sale decorativ-monumentale se numără Tătăroaica din Mangalia, fațada Facultății de drept din București, Pavilionul Expoziției românești de la New York.^[1]

În 1935, împreună cu Dorin Pavel și August Schmeidegen, a realizat mozaicurile reprezentând zodiile, care împodobesc Fântâna Zodiac din București.

A realizat, în 1937, cele două panouri laterale care decorau Palatul Ministerului de Externe, cunoscut în prezent ca Palatul Victoria. Cele două compoziții erau lucrate în marmură de Carrara. Fiecare panou decorativ avea 15 metri înălțime și cuprindea trei rânduri de reliefuri figurative ilustrând personaje alegorice însoțite de texte în latină: agricultura și comerțul, cultura, geografia și istoria, inventivitatea și ingenuitatea, abundența. Sub ambele panouri se afla câte o fântână decorativă, ornată cu măști și o suită de steme ale provinciilor istorice românești. Bombardamentele din 1944 au avariat grav clădirea, inclusiv panourile decorative. După consolidarea clădirii, fațada a fost placată integral cu travertin, iar cele două panouri decorative, figurile simbolice de la cișmele precum și alte lucrări de decorațiuni interioare (vitralii, mozaicuri, tapiserii, fresce) nu au mai fost refăcute niciodată.^[2] Cele două reliefuri figurale din gips, după care s-au cioplit lucrările definitive în marmură, au fost donate de Floria Capsali Muzeului de istorie din Tulcea.^[4]

Imobilul UGIR (Uniunea Generală a Industriașilor din România) din București, realizat în 1938 de arhitectul Constantin Moșinschi, este decorat cu 6 basoreliefuri mari, sculptate de Mac Constantinescu în stilul artei fasciste promovate de Mussolini, ca o glorificare a muncii fizice. Tematica lucrărilor fiind și pe placul comuniștilor, acestea au rămas la locul lor până în prezent.

Friza Istoriei românilor, denumită și Friza Națiunii Române sau Friza istorică românească, din aramă bătută, cu 30 m în lungime și 1,20 m în înălțime, realizată de Mac Constantinescu pentru Pavilionul românesc de la Expoziția Internațională din 1939 de la New York, conține 17 episoade, redând momente sau epoci istorice, de la geto-daci până în 1938, când începuse dictatura lui Carol al II-lea. Acestea reprezintă, în ordine: 1. Dacia, înainte de cucerirea romană; 2. Cucerirea romană; 3. Retragerea romană; 4. Evul Mediu întunecat; 5. Formarea primului Principat român Țara Românească (Muntenia); 6. Fondarea Principatului Moldovei(1353-1359); 7. Mircea cel Bătrân (1386-1418), voievod al Tării Românești; 8. Ștefan cel Mare și Sfânt, voievod al Moldovei (1457-1504); 9. Mihai Viteazul, primul care a unit Țările Române (1593-1601); 10. Neagoe Basarab (1512-1521); 11.Conducători ai Țării Românești și Moldovei Matei Basarab (1632-1654) și Vasile Lupu (1634-1653); 12. Dimitrie Cantemir(1710-11); 13. Sfântul martir Constantin Brâncoveanu, domnitor al Țării Românești (1688-1714); 14. Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României moderne (1859-1866); 15. Începutul Dinastiei Hohenzollern (1866-1947); 16. Regele Ferdinand și Regina Maria (1914-1927); 17. Regența și Regele Carol II (1930-1940). Lucrarea lui Mac Constantinescu poate fi văzută azi în holul social al Catedralei Române Ortodoxe „Sfânta Maria” din Cleveland, unde a fost montată de către arhitectul Nicholas Tekushan la mijlocul anilor ‘70 ai secolului al XX-lea, după ce a fost adusă la Cleveland de Părintele John Trutza la sfârșitul Expoziției de la New York, depozitată timp de 30 de ani în subsolul actualei catedrale St. Mary’s, și restaurată, în 1974, de către o echipă condusă de artistul Ilie Hasigan, la inițiativa Părintelui Vasile Hategan, în urma unui incendiu care devastase holul social al clădirii.^[5]

Mac Constantinescu a fost unul din sculptorii care au executat lucrările ce decorează Arcul de Triumf din București.^[6]

Mozaicul mural Geneze de pe fațada Casei de Cultură Mangalia (1959-1962), este semnat de maestrul Jules Perahim și Mac Constantinescu. Pentru a finaliza mozaicul cu o suprafață de 300 mp, au fost aplicate 3.150.000 de piese ceramice colorate, pătrate, cu latura 2x2 cm.

În 1971, a proiectat Fântâna arteziană din Piața Teatrului din Târgu-Mureș. Este un monument emblematic pentru ansamblul arhitectonic al orașului, și a fost modernizată cu ocazia renovării pieții în 2011

Mac Constantinescu

Date personale
Nume la naștere	Mihail Filip
Născut	29 iunie 1900 Charlottenburg[*], Imperiul German
Decedat	1979 (78 de ani) București, RS România
Căsătorit cu	Floria Capsali
Cetățenie	Germania România
Ocupație	sculptor
Activitate
Domeniu artistic	sculptură, Graphics[*], Arte decorative
Studii	Universitatea Națională de Arte București, Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris, Universitatea din Paris
Opere importante	„Tătăroaica din Mangalia”, fațada Facultății de drept din București

* 1907: Junji Nishikawa (29 iunie 1907 - ?) a fost un fotbalist japonez.

· 1908 - S-a nascut John Hench, desenatorul oficial al celebrului personaj animat Mickey Mouse. Apropiat colaborator si asociat al lui Walt Disney, Hench a fost unul dintre artistii care au avut o contributie insemnata la realizarea unor filme de desene animate devenite clasice, dar si la crearea parcurilor de distractii care poarta numele celebrelor studiouri cinematografice (m.05.02.2004).

· 1911: Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld (29 iunie 1911 – 1 decembrie2004), mai târziu Prințul Bernhard al Țărilor de Jos, a fost prinț consort al reginei Juliana a Țărilor de Jos și tată a șase copii, inclusiv a fostului monarh regina Beatrix a Țărilor de Jos.

Bernhard născut ca Bernhard Leopold Friedrich Eberhard Julius Kurt Karl Gottfried Peter Prinz zur Lippe-Biesterfeld în Jena, Saxa-Weimar-Eisenach, Imperiul German, a fost fiul cel mare al Prințului Bernhard de Lippe-Biesterfeld (fratele mai mic al Prințului monarh Leopold al IV-lea, Prinț de Lippe). Din cauza căsătoriei morganatice a părinților săi, la naștere Bernhard a primit doar titlul de conte. În 1916, Prințul de Lippe i-a acordat lui Bernhard titlul de "Prinț de Lippe-Biesterfeld".

După Primul Război Mondial, familia Bernhard a pierdut principat lor german și venitul obținut de pe el. Dar familia era încă bogată și Bernhard a petrecut primii ani la Reckenwalde, noua moșie a familiei în estul Brandenburg la treizeci de kilometri est de râul Oder, (în prezent satul Wojnowo, Voievodatul Lubusz în Polonia). El a fost educat la domiciliu. Când a împlinit doisprezece ani, a fost trimis la gimnaziul din Züllichau și câțiva ani mai târziu, la gimnaziul de la Berlin, pe care l-a absolvit în 1929.

Ca băiat, Bernhard a avut o sănătate precară. Medicii au prezis că nu va trăi foarte mult timp. Această previziune ar fi fost cheia pentru stilul de condus nechibzuit al lui Bernhard și riscurile pe care le-a luat în Al Doilea Război Mondial și după aceea. Prințul a distrus mai multe mașini și avioane în timpul vieții sale.

Bernhard a studiat dreptul la Universitățile din Lausanne, Elveția și Berlin, unde a dobândit un gust pentru mașini rapide, călărie, și jocuri de vânătoare în safari. El a fost aproape ucis într-un accident cu barca și un accident de avion, și a avut gâtul rupt și coaste zdrobite într-un accident de mașină la 160 kilometri pe oră în 1938.

În timp ce era la universitate, Bernhard a aderat la Partidul Nazist și Sturmabteilung, pe care l-a părăsit în 1934, când a absolvit.^[1] Prințul nu a fost un nazist convins; aceste adeziuni i-au făcut viața mai ușoară unui tânăr ambițios. Mai târziu, Prințul a negat că a aparținut de SA, iar mai târziu membru al Reiter-SS, dar aceste adeziuni sunt bine documentate.

În cele din urmă Prințul s-a dus să lucreze pentru gigantul chimic german IG Farben, atunci a patra firmă cea mai mare din lume. După ce s-a instruit, Bernhard a devenit secretar în consiliul de administrație la biroul din Paris în 1935.

Prințesa moștenitoare Juliana & Prințul Bernhard celebrează logodna lor la Amsterdam. Septembrie 1936.

Bernhard a întâlnit-o pe Prințesa Juliana în 1936 la Jocurile Olimpice de iarnă de la Garmisch-Partenkirchen. Mama Julianei, regina Wilhelmina căuta un soț potrivit pentru Juliana. Ca protestant cu rang regal (Lippe-Biesterfelds era casa suverană în Imperiul german), Bernhard a fost acceptabil pentru Wilhelmina din punct de vedere religios. Wilhelmina nu a lăsat nimic la voia întâmplării, și avocații ei au conceput un acord prenupțial foarte detaliat care specifica exact ceea ce putea și nu putea face Bernhard. Logodna a fost anunțată în 1936 și cuplul s-a căsătorit la Haga la 7 ianuarie 1937. Anterior, lui Bernhard i-a fost acordată cetățenia olandeză și i s-a schimbat ortografierea numelor sale din germană în olandeză.

Prințul Bernhard a fost tatăl a șase copii, dintre care patru cu regina Juliana. Fiica cea mare este fosta regină a Țărilor de Jos, Beatrix (1938). Celelalte fiice cu Juliana sunt: Irene (1939), Margriet (1943) și Christina (1947).

El a avut și două fiice nelegitime. Prima este Alicia von Bielefeld (n. 21 iunie 1952), a cărei mamă nu a fost identificată. Arhitect peisagist, ea locuiește în Statele Unite. A șasea fiică a Prințului Bernhard, Alexia Grinda (aka Alexia Lejeune sau Alexia Grinda-Lejeune, născută la Paris, la 10 iulie 1967), este copilul lui cu modelul francez Hélène Grinda.^[2] Deși zvonurile despre acești doi copii erau deja răspândite, ele au devenit oficiale după moartea sa.

Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld
Prinț al Țărilor de Jos
Prințul Bernhard în 1976.

· 1922 - S-a nascut scriitorul Petre Gheorghe Barlea.

· 1922 - S-a nascut scriitorul Ioan Dan.

· 1923: Lella Cincu (n. 29 iunie 1923, Timișoara, România – d. 23 martie 2008, București, România) a fost o soprană română
A studiat vioara între 1931 și 1940 la Conservatorul Municipal din Timișoara sub îndrumarea Adelaidei Iancovici. Apoi, a studiat canto la Conservatorul de Arta Dramatică din Timișoara (1945-1947) și la Conservatorul din București (1947-1951) unde i-a avut ca mentori pe Arta Florescu, Constantin Stroescu, Jean Rânzescu, Ion Dumitrescu, Paul Constantinescu, Nicolae Buicliu și Zeno Vancea. A plecat la perfecționare în Italia (1957-1958) unde a studiat alături de Giulia Tess și Campo Gagliano
A debutat pe 6 ianuarie 1953 cu rolul Siebel din Faust de Gounod pe scena Operei din București.^[3] A activat apoi la Teatrul CFR Giulești (1947-1949), Opera Română (1952-1974) și Teatrul din St. Pölten, Austria (1975-1983). A susținut recitaluri de lieduri de Bach, Liszt, Schubert, Schumann, Handel, Strauss, Ravel, Debussy, Gluck, Grieg, Dvorak, Mahler, Korsakov, Faure, Gershwin, Haciaturian, Toselli, Caldara, Tosti, De Curtis
Roluri:

Rigoletto
Traviata
Faust
Carmen (Micaela)
Ivan Susanin
Fidelio (Marzelline)
Dama de pică
Falstaff
Orfeu și Euridice
Bărbierul din Sevilla
Lucia di Lammermoor
Manon
Cosi fan Tutte
Ora spaniolă
Bal mascat (Oscar)
Albert Herring
Povestirile lui Hoffmann (Antonia)
Don Giovanni
Boema
Amorul doctor de Pascal Bentoiu
Ecaterina Teodoroiu de Emil Lerescu
O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu
Liliacul
Văduva veselă
Vânzătorul de păsări
Silvia
Paganini
Țara surâsului
Floarea din Hawai
Calul Bălan
My Fair Lady
Voievodul țiganilor
Madame Pompadour
Orfeu în infern

Studentul cerșetor

Date personale
Lella Cincu
Născută	29 iunie 1923 Timișoara, România
Decedată	23 martie 2008 (84 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață de operă
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Muzică București

* 1925: Giorgio Napolitano (n. 29 iunie 1925,^[1] Napoli, Italia^[2]) este un politician italian, care a fost al unsprezecelea președinte al Italiei.

Alegerea sa de către parlamentul Italiei a avut loc în mai 2006, când a dobândit primul mandat, care a expirat la 20 aprilie 2013. A fost reales pentru un nou mandat și a exercitat în continuare funcția de președinte până la 14 ianuarie 2015, dată la care a demisionat din motive de vârstă.

Până la numirea sa în 2006 a fost senator pe viață. Alte demnități deținute au fost cele de ministru și de membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004.

Giorgio Napolitano

* 1927: Mihai Ioan Botez (n. 29 iunie 1927, Ploiești - d. 2 iunie 1998, Montreal) a fost un medic neurolog român cu contribuții originale în domeniul neuropsihologiei, profesor universitar și Director al Clinicii de Neurologie în Spitalul "Hôtel Dieu" al Universității din Montréal (Canada).

După absolvirea liceului "Spiru Haret" din București în 1945, urmează cursurile Facultății de Medicină, pe care o absolvă în 1951. În timpul studenției a făcut un stagiu de internat în clinica de Neurologie a Spitalului Colentina sub conducerea profesorului Nicolae Ionescu-Sisești, unde a a lucrat sub îndrumarea lui State Drăgănescu. Obține un post de medic la Spitalul de Boli Nervoase din Ploiești, condus de doctorul Ilie Minciu. În urma unui concurs, revine la București în 1955 ca medic consultant neurolog la Policlinica spitalului Colentina iar în 1960 este numit medic primar în secția clinică de la Spitalul Central a Institutului de Neurologie al Academiei Române de sub conducerea lui Arthur Kreindler. Aici are posibilitatea unei activități susținute în domeniul cercetării științifice, în strânsă colaborare cu Clinica de Neurochirurgie de sub conducerea lui Constantin Arseni. Rezultatele observațiilor sale se vor concretiza în dizertația Afazia în procesele expansive intracraniene, cu care obține titlul de Doctor în Științe Medicale, și în numeroase articole publicate în țară și în reviste de prestigiu din străinătate. Totuși posibilitățile sale de dezvoltare științifică și academică rămân limitate, întrucât în condițiile politice de atunci nu valoarea personală avea prioritate, ci apartenența de partid. În 1966 Botez este respins la concursul pentru postul de profesor la catedra de neurologie rămasă vacantă în urma pensionării lui Oskar Sager, deși contracandidatul său - cu specialitate realizată în Uniunea Sovietică - nu atingea nici pe departe nivelul lui științific.^{[necesită citare]}

În anul 1970, Mihai Botez se stabilește în Canada, la Montréal. La început este angajat ca "guest lecturer", dar devine în 1972 profesor titular iar în 1979 șef al clinicei de neurologie din spitalul Hôtel Dieu al Universității din Montréal. În perioada 1975-1986 a funcționat ca director al Laborarorului de Neuropsihologie al Institutului de Cercetări Clinice din Montréal, în 1986 devine director al departamentului de Neurologie a Comportamentului, Neurobiologie și Neuropsihologie al Centrului de cercetări al Universității din Montréal. În 1992, devine profesor asociat la departamentul de Psihologie al Facultății de Arte și Științe a aceleiași Universități.

Mihai Ioan Botez a avut contribuții originale în domeniul neuropsihologiei, corelațiilor dintre vitaminele grupei B și neurotransmițători, lucrări asupra demenței și asupra tulburărilor cognitive în leziunile cerebelului. A editat monografia Neuropsychologie clinique et neurologie du comportement (1996), a fost autor a 27 de capitole în tratate de specialitate și a peste 300 articole științifice.

A fost membru a numeroase societăți științifice, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale din România (1993), doctor honoris causa al Universității de Medicină "Carol Davila" din București.

· 1929: S-a născut preotul şi teologul Dumitru Popescu,profesor, rector şi decan al Institutului Teologic din Bucureşti (1972-1980; 1988-1992; 1992-1996). A fost membru de onoare al Academiei Române din 2001; (m. 2010).

· 1930 - Oriana Fallaci, ziarista, supranumita “ziarista careia nici o personalitate din lume nu-i poate spune nu”; autoare a numeroase volume de memorii si romane traduse in toata lumea, a realizat interviuri cu personalitati ca Indira Gandhi, Yasser Arafat, Henry Kissinger.
* 1930: Sławomir Mrożek (n. 29 iunie 1930, Borzęcin, Polonia – d. 15 august2013, Nice, Franța) a fost un dramaturg și prozator polonez, autor de povestiri satirice și de piese de teatru cu tematică filosofică, politică și psihologică. Creațiile sale sunt asociate cu teatrul absurd.

Sławomir Mrożek

· 1938 - S-a nascut Billy Storm, vocalist american (Valiants).

· 1939: Victor A. Voicu (n. 29 iunie 1939, Bolovani, Dâmbovița) este un general maior, medic și farmacolog român, membru titular (2001) al Academiei Române și vicepreședinte al acesteia (din 20 aprilie 2018^[1]). Este profesor universitar, șeful catedrei de Farmacologie Clinică, Toxicologie și Psihofarmacologie, Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București (1992).
Directorul Centrului de Cercetări Științifice Medico-Militare (1986). Președintele (2000) Consiliului Științific al Agenției Naționale a Medicamentului. Președintele Societății Române de Farmacologie, Terapeutică și Toxicologie Clinică (1998). Cercetări științifice în domeniile compușilor organofosforici și antidotismului acestora, farmacologia radioprotectorilor chimici, farmacologia experimentală și clinică a antihipertensivelor și antiaritmicelor, psihofarmacologia psihotomimeticelor și drogurilor de abuz. Coordonator de studii de bioechivalență și studii clinice de fază I. 20 de volume publicate, peste 290 de lucrări științifice publicate și comunicate. 18 brevete de invenție.

Victor A. Voicu

Date personale

Născut

29 iunie 1939 (80 de ani)
Bolovani, Dâmbovița

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

medic

Activitate

Membru titular al Academiei Române

· 1945 - S-a nascut Little Eva (Eva Narcissus Boyd), cantareata americana.

· 1945 - S-a nascut Johnnie Richardson, cantareata americana (Johnnie & Joe, Jaynettes).

· 1947 - S-a nascut Carlos Santanna, chitarist si vocalist mexican (Paper Lace).
* 1947: Brian Patrick Herbert (n. 29 iunie 1947) este un scriitor de succes american care trăiește în statul Washington. Este cel mai mare copil al faimosului scriitor de science fiction Frank Herbert.

Romanele lui Brian Herbert cuprind Sidney's Comet, Prisoners of Arionn, Man of Two Worlds (scris împreună cu tatăl său) și Sudanna Sudanna. În 2003, Herbert a scris o biografie a tatălui său, Dreamer of Dune: The Biography of Frank Herbert. Tânărul Herbert a editat The Songs of Muad'dib și Notebooks of Frank Herbert's Dune. Brian a realizat și legăturile din universul Dune bazate pe însemnările tatălui său, dar publicarea lor nu intră în planurile lui din viitorul apropiat.^[1]

Brian este celebru pentru colaborarea cu autorul Kevin J. Anderson, împreună cu care a scris numeroase preludii la romanul de succes al tatălui său, Dune, toate intrând pe lista de bestsellere din New York Times. Cei doi au început cu trilogia Preludiul Dunei (1999-2001) și Legendele Dunei (2002-2004). În continuare, Brian și Anderson au publicat Hunters of Dune (2006) și Sandworms of Dune (2007), două urmări la seria originală a lui Frank Herbert, pe care moartea acestuia din 1986 a lăsat-o incompletă. Conform spuselor lui Herbert și Anderson, aceste romane se bazează pe însemnările lăsate de Frank Herbert pentru ceea ce el numea Dune 7, al șaptelea roman din serie pe care îl avea în plan.Format:Herbert notes În 2008, Brian și Anderson au început publicarea seriei Heroes of Dune, ale cărei romane se potrivesc între romanele seriei originale.

Căsătoriți din 1967, Brian și soția lui, Jan Herbert, au trei fete: Julie, Kim și Margaux Beverly. Brian mai are un frate vârstnic pe jumătate vitreg, Penny; fratele lor mai tânăr, activistul gay Bruce Calvin Herbert, a murit de SIDA în 1999.

Brian Herbert

· 1948 - S-au nascut Dervin & Lincoln Gordon, gemeni britanci (Equals).

· 1948 - S-a nascut Ian Paice, baterist, compozitor si producator britanic (Deep Purple, Whitesnake).

· 1953 - S-a nascut Colin Hay, vocalist, chitarist si compozitor american (Man At Work).

· 1954: Radu Aldulescu (n.29 iunie 1954, București), este un scriitor român contemporan.
A debutat în 1993 la Editura Albatros, cu romanul „Sonată pentru acordeon”, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A scris scenariul filmului "Terminus Paradis" (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția. În anul 2008 a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru romanul "Mirii nemuririi". În prezent, opera sa este publicată, ca serie de autor, la Editura Cartea Românească.
A publicat:

Sonată pentru acordeon (ediția I, București, Editura Albatros, 1993; ediția a II-a, București, Editura Cartea Românească2008, ISBN 978-973-23-1962-8) ^[2]
Amantul Colivăresei (ediția I, București, Editura Nemira, 1996; ediția a II-a, București, Ed. Cartea Românească, 2006, ISBN 973-23-1778-7; Iași, Editura Polirom, Colecția Top 10+, 2013, ISBN 9789734639328)
Îngerul încălecat (București, Editura Phoenix, 1997; ediția a II-a, București, Ed. Cartea Românească, 2011, ISBN 978-973-23-2943-6)
Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (ediția I, București, Ed. Nemira, 1997; ediția a II-a, București, Ed. Cartea Românească, 2007, ISBN 978-973-23-1917-8) ^[3]
Proorocii Ierusalimului (ediția I, Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2004; ediția a II-a, București, Editura Corint, 2006, ISBN 9736538761; ediția a III-a, București, Ed. Cartea Românească, 2009, ISBN 978-973-23-2857-6; Iași, Ed. Polirom, Colecția Top 10+, 2015, ISBN 9789734625567) ^[4]
Mirii nemuririi (București, Ed. Cartea Românească, 2006)^[5]
Ana Maria și îngerii (București, Ed. Cartea Românească, 2010, ISBN 978-973-23-2898-9)
Cronicile genocidului (București, Ed. Cartea Românească, 2012, ISBN 9789732329870; Iași, Editura Polirom, Colecția Top 10+, 2015, ISBN 9789734653126)
Istoria Regelui Gogoșar (București, Ed. Cartea Românească, 2015, ISBN 9789732330395)

Date personale
Radu Aldulescu
Născut	29 iunie 1954 (65 de ani) București
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scritor
Limbi	limba română^[1]
Activitatea literară
Operă de debut	„Sonată pentru acordeon”

· 1954: Pavel Todoran, politician român
* 1954: Leovegildo Lins da Gama Júnior(n. 29 iunie 1954), cunoscut mai bine ca Júnior, este un fost jucător brazilian de fotbal^[1] A fost trecut de Pelé pe lista FIFA 100 în martie 2004
* 1955: Robert Kalina (n. 29 iunie 1955, Viena, Austria) este un graficianaustriac.

Lucrând pentru Banca Națională a Austriei din 1976, Robert Kalina a desenat ultimele bancnote de șillingi austrieci: bancnota de 500 de șillingi, care o reprezenta pe militanta feministă Rosa Mayreder (1858 - 1938) și cea de 1.000 de șillingi, care îl reprezenta pe Karl Landsteiner (1868 - 1943), laureat al premiului Nobel pentru medicină în 1930, lucrând în laboratorul său.

Robert Kalina a câștigat, printre 44 de candidați, în 1996, concursul pentru desenarea primelor șapte bancnote de euro, puse în circulație la 1 ianuarie 2002.

Alegerea proiectelor sale de bancnote de euro a fost anunțată în Consiliul European de la Dublin, în decembrie 1996. Urmând caietul de sarcini, Robert Kaliana a ales tema „Epoci și stiluri în Europa” și a reprezentat elemente care amintesc geografia și istoria arhitecturală a țărilor din Uniunea Europeană, fără motive naționale.

Robert Kalina a desenat și actualele bancnote, intrate în circulație la 1 ianuarie 2006, în Azerbaidjan, manatul azer. Robet Kalina a realizat și grafica unor bancnote din Bosnia și Herțegovina, precum și grafica seriei bancnotelor emise de Siria, în 2010, lira siriană.

* 1956: Petre Petrescu (n. 29 iunie 1956) este un fost deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat. Mandatul său a încetat pe 2 februarie 2015.

* 1957: Gurbangulî Mialikgulîievici Berdîmuhamedov (în turkmenăGurbanguly Mälikgulyýewiç Berdimuhamedow, în rusă Гурбангулы Мяликгулыевич Бердымухамедов, transliterat Gurbangulî Mialikgulîievici Berdîmuhamedov, forma cea mai utilizată; n. 29 iunie1957, Babarab, districtul Geok Tepe) este din 14 februarie 2007 președintele Turkmenistanului.

Gurbangulî Mialikgulîievici Berdîmuhamedov s-a născut la 29 iunie 1957 la Babarab, astăzi în districtul Geok Tepe din provincia Ahal, pe atunci în Republica Sovietică Socialistă Turkmenă. A obținut o diplomă a Institutului de Medicină de stat din Republica Sovietică Socialistă Turkmenă, în 1979, și și-a început cariera în domeniul stomatologiei. A obținut un doctorat în științe medicale la Moscova. Până în 1992 a făcut parte din corpul didactic de stomatologie al învățământului medical superior turkmen.

A devenit director al departamentului însărcinat cu serviciile de stomatologie din Ministerul Sănătății din Turkmenistan, în 1995, după care a fost numit ministru al sănătății și al industriei medicale, la 28 mai 1997, apoi vice-președinte al Consiliului Miniștrilor însărcinat cu sănătatea, educația și științele, la 3 aprilie 2001, în guvernul lui Saparmurat Niiazov. În această funcție a organizat în anul 2004 politica sanitară imaginată de președintele Niiazov: suprimarea spitalelor de la țară și desființarea unui număr de 15.000 de locuri de muncă în domeniul medical, pentru a se face economii bugetare.

În timp ce portofoliile ministeriale se schimbau constant, Gurbangulî Berdîmuhamedov devenea decan al guvernului. Rarele sale apariții în public și absența carismei au făcut să fie supranumit „umbra” lui Saparmurat Niiazov, cu atât mai mult că se asemăna cu președintele Niiazov prin părul său negru și fața largă.

După moartea președintelui Saparmurat Niiazov, survenită la 21 decembrie 2006, a fost însărcinat cu conducerea comisiei formate pentru organizarea funeraliilor președintelui defunct. În epoca sovietică, cel căruia i se încredința această sarcină era, în general, succesorul oficios al defunctului.

Constituția turkmenă prevedea că în caz de deces al președintelui țării, președintele Adunării Populare (Parlamentul) trebuie să asigure interimatul în fruntea statului. Drept urmare, cel care ar fi trebuit să asigure interimatul era Övezgeldî Ataiev, însă justiția, imediat după decesul lui Niiazov, a deschis o anchetă cu privire la presupuse activități criminale ale lui Ataiev. Acesta și-a văzut astfel blocată posibilitatea de a prelua această funcție, iar Consiliul de Securitate al Turkmenistanului l-a numit pe Gurbangulî Berdîmuhamedov președinte interimar.

Potrivit alineatului 2 din articolul 60 al constituției Turkmenistanului, președintele interimar nu putea să candideze în cadrul alegerilor prezidențiale. Totuși, după o modificare a constituției, lui Gurbangulî Berdîmuhamedov i s-a permis acest lucru, alături de alți cinci candidați desemnați de Consiliul Poporului la 26 decembrie 2006.

Obținând 89,23% din sufragii în urma scrutinului prezidențial desfășurat la 11 februarie 2007, în fața celorlalți candidați, Gurbangulî Berdîmuhamedov a depus jurământul de președinte la 14 februarie 2007^[1] și a intrat oficial în funcția de șef al statului turkmen. Noul președinte a promis să promoveze întreprinderea privată, să păstreze avantajele sociale pentru popor și să creeze noi locuri de muncă.

Berdîmuhamedov a făcut prima vizită oficială în străinătate după ce a devenit președinte al statului turkmen în Arabia Saudită, la jumătatea lunii aprilie a anului 2007, efectuând pelerinajul la Mecca, unde l-a întâlnit pe regele saudit Abdullah. La sfârșitul aceleiași luni, a făcut o vizită în Rusia și s-a întâlnit cu președintele rus Vladimir Putin.

Gurbangulî Berdîmuhamedov s-a întâlnit cu președintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama și cu soția acestuia, Michelle Obama, la 23 septembrie 2009.

A fost reales președinte al Turkmenistanului în februarie 2012.

Președinte al Republicii Turkmenistan
Gurbangulî Berdîmuhamedov, cel de-al doilea președinte al Republicii Turkmenistan (Fotografie din 24 aprilie 2007 )

· 1958: Oana Lungescu, purtător de cuvânt al NATO
* 1959: Atsushi Uchiyama (n. 29 iunie 1959) este un fost fotbalist japonez.

· 1964 - S-a nascut Stedman Pearson, cantareata britanica (Five Star).
* 1965: Călin Vieru (n. 29 iunie 1965, Chișinău) este un medic, om de afaceri și politician din Republica Moldova, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova.^[2] El este fiul poetului Grigore Vieru. Călin Vieru s-a născut pe 29 iunie 1965 în Chișinău. Părinții săi sunt Raisa și Grigore Vieru.

Între 1982-1989 a studiat la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Facultatea de Medicină Generală, specializându-se în Între 2004 și 2008 a studiat la Universitatea de Studii Europene din Moldova, Facultatea de Drept, devenind licențiat în Drept Economic.^[3]

Din 1990 până în 2000 Călin Vieru a activat ca medic neurolog la Spitalul Clinic Republican din Chișinău.^[3] În paralel, între anii 1993 – 2009 el a întreprins diverse activități în domeniul afacerilor.^[2] Între 2009 și 2010 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova.^[3] În 2011 a părăsit Partidul Liberal Democrat din Moldova.

Date personale
Călin Vieru
Născut	29 iunie 1965 (54 de ani) Chișinău
Părinți	Grigore Vieru (tată) si Raisa Vieru(mama)
Căsătorit cu	Ina (divorțați)^[1]
Copii	2
Cetățenie	România Moldova
Religie	Creștin-ortodox
Ocupație	Medic, politician, om de afaceri
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 2009 – 2010

Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Moldova (←2011) Alianța pentru Integrare Europeană (2009–2011)
Alma mater	Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” Universitatea de Studii Europene din Moldova
Profesie	Medic, jurist

* 1966: Massimo Brambati (n. 29 iunie 1966, Milano, Italia) a fost un fotbalist italiance a evoluat pe postul de fundaș și care a jucat pentru echipe cunoscute în Italia. După ce s-a retras din fotbal, el a devenit gazda unei emisiuni din țara sa natală. În România a devenit celebru după căsătoria sa cu celebrul fotomodel român, Catrinel Menghia, la data de 26 septembrie 2005

· 1968 - S-a nascut Florin Aurelian Popescu, politician roman.
* 1969: Costin Mărculescu (n. 29 iunie 1969,^[1] Craiova, România^[1] – d. 8 iunie 2020,^[2] București, România^[2]^[3]) a fost un actor^[4]^[5] și cântăreț român. Costin Mărculescu a fost gasit mort in baia apartamentului in care locuia, fiind in stare de degradare si mort de 3 zile.^[6] Cauza decesului a fost insuficiență cardio-respiratorie acută.^[7] Pe 29 iunie, Costin Mărculescu, ar fi implinit 51 de ani.

FILMOGRAFIE

Misiune specială (1984)
Ecaterina Teodoroiu
Al patrulea gard, lângă debarcader (1986) regizat de Cristiana Nicolae
Liceenii (1986) de Nicolae Corjos
Extemporal la dirigenție (1987)
Un studio în căutarea unei vedete (1988)
Compromisul dragostei (1995)

Patul lui Procust (2001)

Date personale
Costin Mărculescu
Născut	29 iunie 1969^[1] Craiova, România^[1]
Decedat	8 iunie 2020 (50 de ani)^[2] București, România^[2]
Cetățenie	România
Ocupație	actor actor de film
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Ani de activitate	1984-2020

* 1971: Daniel Isăilă (n. 29 iunie 1972,^[1] Brașov, România) este un antrenor român de fotbal. Și-a cunoscut consacrarea ca fotbalist la FC Brașov, după ce debutase în fotbal la o altă echipă din orașul natal, Tractorul Brașov.
* 1972:Samantha Reed Smith (n. 29 iunie 1972,^[1]^[2]^[3]^[4] Houlton[*], SUA – d. 25 august 1985,^[1]^[2]^[3]^[4] Auburn[*], SUA) a fost o elevă americană, devenită celebră prin activismul pentru pace în timpul Războiului Rece și prin atenția care i-a fost acordată de mass-media.

S-a născut în orășelul Houlton, situat la granița dintre SUA și Canada. La numai cinci ani, printr-o scrisoare adresată reginei Elisabeta a II-a, își exprimă admirația față de acesta.

În primăvara lui 1980, se mută cu familia în Manchester, Kennebec, Maine și se înscrie în școala de acolo. În noiembrie 1982, pe când avea numai 10 ani, adresează o scrisoare deschisă liderului sovietic Iuri Andropov, care tocmai fusese numit Secretar General al PCUS și prin care își exprimă îngrijorarea față de tensiunea din relațiile ruso-americane:

"Dragă domnule Andropov, mă numesc Samantha Smith și am 10 ani. Felicitări pentru noua dvs. slujbă. Mi-am tot făcut griji că Rusia și Statele Unite vor începe un război nuclear. Veți vota să fie război sau nu? Dacă nu, spuneți-mi cum veți interveni ca să nu fie război. Nu trebuie să răspundeți la această întrebare, dar aș vrea să știu de ce vreți să cuceriți lumea sau cel puțin țara noastră. Dumnezeu a creat lumea ca noi să trăim împreună în pace, nu să ne luptăm între noi."

Scrisoarea a fost publicată în ziarul Pravda. În aprilie 1983, Andropov îi răspunde susținând că va milita pentru menținerea păcii și îi adresează o invitație de a vizita URSS. Devenită celebră, Samantha Smith efectuează un tur al Uniunii Sovietice, iar televiziunea de stat, ale cărei emisiuni predominau în interviuri acordate muncitorilor din fabrici, difuzează un interviu cu fetița în prime-time.

Revenită în SUA, fetița apare în talk-show-uri și publică o carte despre activitatea sa de până atunci. Primește și un rol de televiziune. A fost numită „cea mai tânără tânără ambasadoare a Americii”, pentru activitățile sale de menținere a păcii din Japonia.

Fetița a murit la 13 ani în urma unui accident de avion.

Samantha Smith

* 1975: Șerban Pavlu (n. 29 iunie 1975, București) este un actor român de teatru, voce și film.
În 1997 a absolvit UNATC Ion Luca Caragiale, clasa prof. Alexandru Repan. A apărut în rolul lui Nicu în Terminus Paradis, dar și în cel al regizorului în Cea mai fericită fată din lume. El este cunoscut pentru emisiunea În puii mei! de pe Antena 1, unde joacă diverse roluri.
Filmografie:

Stare de fapt (1995)
Război în bucătărie (2001)
„15” (2005) - taximetristul
Nunta mută (2008) - Coriolan
Câinele japonez (2013)
Față în față
Faimosul Paparazzo (1999)
După-amiaza unui torționar (2001) - Ticuta
Turnul din Pisa (2002) - Valentin
3 Păzește (2003) - Dănuț
Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) - Eugen Tufaru
Moartea Domnului Lăzărescu (2005) - Gelu
O secundă de viață (2009)
Schimb valutar (2008)
Alexandra (2007) - tatăl
Cea mai fericită fată din lume (2009) - regizorul
Fotografia (2010)
Ursul - Panduru
Toată lumea din familia noastră (2012)
Umbre (2014)

Dublaje:

Big Time Rush - Arthur Griffin
Kim Possible - Doctorul Drakken
În junglă - Nigel
Madagascar 2- Zuba
Kung Fu Panda - Po
Să zburăm spre Luna 3D - Butch
Rio - Pedro
Kung Fu Panda 2 - Po
Mașini 2 - voci adiționale
Winnie de pluș - Mantarcul/Backson
Ștrumfii - Gargamel
Păpușile Muppets - voci adiționale
Jim Button - Ministrul Pi Pa Po
Clopoțica și comoara pierdută - Trolul Înalt
Jake și pirații din țara de nicăieri - Căpitanul Hook
Violetta - Marotti
Avatar: Legenda lui Aang - Ozai, Iroh, Zhao
Legend lui Korra - alte voci
iCarly - Spencer Shay
Ben 10 (2016) - Dr. Animo
Șerban Pavlu
Date personale
Născut 29 iunie 1975 (44 de ani)
București, RS România^[1]
Cetățenie România
Ocupație actor

Șerban Pavlu
Date personale
Născut	29 iunie 1975 (44 de ani) București, RS România^[1]
Cetățenie	România
Ocupație	actor

* 1978: Andrei Gorzo (n. 29 iunie 1978, Drăgășani, jud. Vâlcea) este un critic de film, jurnalist, lector universitar și traducător român.

Este cunoscut mai ales prin recenziile și analizele de film semnate în revista 24-FUN și în ziarul Dilema veche.^[1] De asemenea, a publicat articole și eseuri pe teme de film, dar și de literatură, în Lettre internationale, Academia Cațavencu, Observator cultural, Esquire ș.a.^[2]A realizat traduceri din scriitorul britanic Graham Greene pentru editura Polirom.^[1]

În aprilie 2009, și-a lansat prima carte, Bunul, răul și urîtul în cinema.^[3]

Personalitate foarte activă în domeniul filmului, Andrei Gorzo participă la festivaluri și alte evenimente de profil organizate în țară.

Este implicat în diverse manifestări ale fundației culturale „NexT”, între care selecționarea filmelor prezentate în festivalul de film cu același nume și participarea în calitate de moderator la întâlnirile Cineclubului fundației

Este lector la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București (Facultatea de Film, Departamentul Scenaristică și Teoria Filmului).^[4] În paralel cu activitatea didactică, a redactat traduceri ale unor cărți de cinema, publicate de editura universității: André Bazin, "Ce este cinematograful?", volumul 1, traducere din limba franceză de Andreea Rațiu, UNATC Press, 2014, ISBN 9789731790879; Robert Bresson, "Note despre cinematograf", traducere din limba franceză de Iulia Gorzo, UNATC Press, 2014, ISBN 9789731790855. În perioada 2012-2014 a fost prodecan al Facultății de Film a UNATC.

Cărți:

Bunul, răul și urîtul în cinema (2009), Editura Polirom. ISBN: 978-973-46-1364-9
Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu (2012), Editura Humanitas. ISBN: 978-973-50-3491-7
Imagini încadrate în istorie. Secolul lui Miklós Jancsó (2015), Editura Tact. ISBN: 9786068437705
Politicile filmului. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc contemporan (2014) - volum colectiv coordonat împreună cu Andrei State Editura Tact. ISBN: 9786068437507
"O vară de neuitat": un studiu critic (2017), Societatea Culturală NexT-LiterNet, ISBN: 978-973-122-072-7, publicație descărcabilă gratuit de la http://editura.liternet.ro/carte/337/Andrei-Gorzo/O-vara-de-neuitat-Un-studiu-critic.html
"Videograme dintr-o revoluție": un studiu critic (2016), Societatea Culturală NexT-LiterNet, ISBN: 978-973-122-106-9, publicație descărcabilă gratuit de la http://editura.liternet.ro/carte/328/Andrei-Gorzo/Videograme-dintr-o-revolutie-Un-studiu-critic.html

Andrei Gorzo

· 1978: Nicole Prescovia Elikolani Valiente Scherzinger^[1] (cunoscută și sub numele de Nicole Kea), născută pe 29 iunie 1978 în Hawaii,^[1] este o cântăreață americană de pop/R&B, compozitoare, dansatoare și actriță. În 2001 a câștigat prima ediție de Popstars și a devenit una dintre membrele formației Eden's Crush. După despărțirea lor, Scherzinger a participat la câteva proiecte muzicale sub numele de „Nicole Kea”. În 2003 s-a alăturat grupului Pussycat Dolls, devenind vocea principală. Acesta a fost nominalizat la Premiile Grammy la categoria „Cea mai bună interpretare vocală a unui duet sau grup” pentru piesa „Stickwitu”. De pe albumul de debut, PCD, au fost lansate cinci cântece, cel mai bine clasat în topuri fiind „Don't Cha”. Al doilea material discografic, Doll Domination, a fost lansat pe 19 septembrie 2008,^[3] cel mai nou single al grupului fiind „Jai Ho (You Are My Destiny)”.

Scherzinger și-a amânat lansarea albumului solo din cauza insuccesului comercial pe care le-au avut cele patru piese lansate în America de Nord. Totuși, „Baby Love” a activat destul de bine în clasamentele din Europa și a primit recenzii pozitive din partea criticilor muzicali. Momentan, cântăreața lucrează la alte piese și încă nu a fost anunțată o dată oficială a lansării materialului discografic. Scherzinger este o altistăîntâi (mai aproape de mezzosoprană)

Scherzinger a avut o relație cu vocalistul trupei 311, Nick Hexum,^[1], de care s-a despărțit după trei ani, motivul citat fiind „dificultăți cauzate de programele lor”.^[8] Talan Torriero a fost următorul ei partener, cei doi separându-se deoarece Scherzinger voia să se concentreze mai mult pe cariera solo.^[8] La premiile MTV Europe Music Awards din noiembrie 2006, cântăreața l-a cunoscut pe Lewis Hamilton, pilotul britanic de Formula 1.^[56] Cei doi au de atunci o relație, urmând să se mute împreună.^[57] Cuplul a negat zvonurile conform cărora vor să se căsătorească.^[57] Scherzinger a compus special pentru această piesă „I Think I’m In Love.”^[8].Pe 21 Octombrie 2011, au apărut în presă zvonuri despre despărțirea celor doi. Aceasta este ruda indepartata cu rapper-ul sud coreean, Dok2.

Nicole Scherzinger
Nicole Scherzinger la Tacoma, Washington, Statele Unite

* 1979: Artur Avila Cordeiro de Melo (n. 29 iunie 1979, Rio de Janeiro) este un matematician brazilian și francez specializat în sisteme dinamice și teorie spectrală. A fost laureat cu Medalia Fields în 2014.

S-a născut în 1979 în Rio de Janeiro. Tatăl său este angajat la o societate de reasigurare de stat, iar mama lucrează în administrația fiscală a orașului Rio.^[1] După separarea părinților când era opt, s-a arătat interesat de matematică, concentrându-se pe acesta disciplina în detrimentul celorlalte.^[2] A fost expulzat de Colégio de São Bento după ce a refuzat să susțină examenul obligatoriu de religie.^[2] În 1995 a câștigat medalia de aur la Olimpiada Internațională de Matematică,^[3]ceea ce i-a permis să înceapă studii la Institutul Național de Matematică Pură și Aplicată (IMPA), în paralel cu studii la liceu.^[1] Și-a susținut teza la vârsta de 21 de ani sub conducerea lui Welington de Melo.

Cu ocazia unui simpozion în Portugalia, a descoperit Europa, apoi Franța, unde lucrează mulți matematicieni specializați în domeniul său. A și dorit să rămână în Paris din motive personale, învățând singur franceză.^[4] Totuși, a ratat de două ori concursul de la Centrul Național Francez de Cercetări Științifice (CNRS).^[4] Francezul Jean-Christophe Yoccoz, profesor la IMPA, l-a sprijinit pe el să devine cercător postdoctorat la CNRS. În 2008 a fost numit director de cercetare, cel mai tânăr în exercițiu. Din anul 2009 lucrează la Institutul de Matematică (IMJ) din cadrul Universități Paris Diderot și la IMPA. A dobândit cetățenie franceză în 2013.^[5] Își împarte timpul între Paris și Rio, unde locul său de muncă principal este plaja Leblon

Artur Avila în 2012

* 1979: Clementine Ford (n. 29 iunie 1979) este o actriță americană. Ea devine cunoscută prin rolul Molly Kroll în filmul "Showtime's The L Word". În aprilie 2009, a jucat în telenovela "Tânăr și neliniștit" rolul lui Mackenzie Browning. Clementina este fiica managerului David Ford și a actriței Cybill Shepherd.

Clementine Ford

* 1979: Tomoyuki Sakai (n. 29 iunie 1979) este un fost fotbalist japonez.

* 1981: Zsolt Loránt Szilágyi (n. 29 iunie 1981) este un fotbalist român retras din activitate care a evoluat la clubul U Cluj. Este supranumit unicul căpitan sau il capitano de către suporteri, datorită atașamentului arătat față de culorile acestui club

* 1985: Szabolcs Székely (n. 29 iunie 1985, Aiud, România) este un fotbalistromân aflat ultima dată sub contract cu UTA Arad

* 1986: José Manuel Jurado Marín (n. 29 iunie 1986) este un fotbalist spaniol care joacă la Espanyol în Primera División, pe poziție de mijlocaș ofensiv.

* 1986: Eduard Marian Ilie (n. 29 iunie 1986 în București),^[2] cunoscut mai bine ca Edward Maya, este un producător, cântăreț și compozitor de muzică român. A absolvit Liceul de Muzică "George Enescu" din București.

La 19 ani, Maya a compus o melodie cu Eduard Cârcotă pentru Concursul Muzical Eurovision 2006, care a terminat pe locul patru în competiție (Mihai Trăistariu - Tornero).

În vara lui 2009, Maya și-a lansat prima melodie ca artist, "Stereo Love", care a ajuns pe locul doi în topurile românești. Piesa "Stereo Love" are o secțiune la acordeon, care se bazează pe melodia populară azeră "Bayatılar", compusă în 1989 de Eldar Mansurov "Puțin mai târziu, dar în același an , "Stereo Love", a ajuns un hit în cluburi din întreaga lume.^[3]. În urma acestui succes, a avut de onorat concerte în întreaga lume, piesa a intrat în topurile de specialitate internaționale, fiind plasată în primele 5 piese în topurile muzicale din Austria, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, Elveția și Marea Britanie.^[4]^[5]^[5] Piesa "Stereo Love" are peste 300 de milioane de vizualizări pe YouTube.^[6]

În 2008, Edward Maya a fost desemnat pentru a produce albumul trupei Akcent: "Fără Lacrimi" (No Tears). Hiturile internaționale: "Stay With Me", "That's My Name" și "Lover's Cry" poartă toate semnătura sa.

Edward Maya

* 1988: Éver Maximiliano David Banega (n. 29 iunie 1988) este un fotbalist argentinian care în prezent evoluează la clubul Sevilla FC în Primera División.

* 1989: Isabelle Therese Gulldén (n. 29 iunie 1989, în Sävedalen, lângă Göteborg) este o handbalistă suedeză care joacă pentru echipa națională a Suediei pe postul de coordonator. Ea a participat la Olimpiada de vară din 2008, de la Beijing, și la Olimpiada de vară din 2012, de la Londra

* 1994: Elina Born (n. 29 iunie 1994) este o cântăreață estonă care a reprezentat Estonia la Concursul Muzical Eurovision 2015 alături de Stig Rästa cu piesa „Goodbye to Yesterday".^[1] S-a clasat pe locul al doilea în cel de-al cincilea sezon al concursului Eesti otsib superstaari.

Elina Born

Elina in timpul unui interviu

Date personale
Născută	29 iunie 1994 (25 de ani) Lehtse, Estonia
Cetățenie	Estonia
Ocupație	Cantareață
Activitate
Studii	Tapa Secondary School[*]
Gen muzical	Pop
Instrument(e)	Voce
Ani de activitate	2012–prezent
Colaborare cu	Stig Rästa

* 1994: Laura Petruța Popa (n. 29 iunie 1994, în Slatina) este o handbalistă românăcare joacă pentru clubul Corona Brașov pe postul de inter dreapta. Începând din 2010, Popa a debutat și la selecționata de junioare, apoi cea de cea de tineret a României.^[2] În 2012, handbalista a fost componentă a echipei de junioare a României care s-a clasat pe locul al patrulea la Campionatul Mondial din Muntenegru

B.

Decese

· 1520: A murit Moctezuma al II-lea, ultimul imparat aztec (n.1466). A condus Imperiul Aztec din anul 1502 pana la moartea sa. La 8 noiembrie 1519, conchistadorul spaniol Hernan Cortés si mica sa armata, au intrat in capitala Imperiului Aztec, Tenochtitlan si au fost gazduiti de imparatul Montezuma in palatul său timp de mai multe luni. Moctezuma a continuat să guverneze imperiul său şi a efectuat chiar cuceriri de noi teritorii, in timpul cand spaniolii se aflau in capitala Tenochtitlan. La un moment dat imparatul aztec a devenit prizonier al spaniolilor în propria sa casă. In ce imprejurari s-a petrecut acest lucru nu reiese cu claritate din sursele existente. Se pare ca nobilii azteci au devenit tot mai nemulţumiţi de armata spaniolă care isi prelungea sederea in Tenochtitlan. Moctezuma i-ar fi spus lui Cortez că ar fi mai bine sa plece si la scurt timp după aceea, acesta a fost luat ostatic de spanioli , fapt care a provocat revolta populatiei. În lucrarea sa Historia , Bernal Diaz del Castillo spune că la 1 iulie 1520, spaniolii l-au fortat pe Moctezuma să apară la balconul palatului său, si sa apeleze la conaţionalii săi care inconjurasera palatul, să se retragă. Complicitatea imparatului i-a revoltat si mai mult pe azteci, care l-au atacat cu pietre şi săgeţi. El a murit la scurt timp după aceea. Conchistadorul Hernan Cortes, confruntat cu revolta aztecilor a ordonat retragerea, dar va asedia şi după 75 de zile va distruge Tenochtitlan şi odata cu acesta, Imperiul Aztec.
* 1744: André Campra (botezat pe 4 decembrie 1660, Aix-en-Provence – d. 29 iunie 1744, Versailles) a fost un compozitor francez.

Din punct de vedere cronologic în istoria muzicală este situat între Jean-Baptiste Lully și Jean-Philippe Rameau, participând la apariția unor forme noi în opera franceză.

După ce a fost format la catedrala Saint-Sauveur din Aix-en-Provence, accede în doar câțiva ani la postul de profesor muzician la Notre-Dame de Paris, după ce a fost în aceeași postură la Toulon, Arles (la catedrala Saint-Triomphe) și la catedrala Saint-Etienne din Toulouse. Va deveni astfel inspector general, dirijând de asemenea muzicienii și pajii Capelei regale (cu precădere cântăreți –cântăreți bisericești – adulți și tineri în curs de formare) fiind unul dintre cei doi compozitori „obișnuiți”, până ce se retrage în 1735 din motive de sănătate. Este autorul a numeroase opere profane mai ales în domeniul operei de balet (pentru care a fost un adevărat creator). Va compune un număr important de partituri religioase. Unele dintre marile sale motete au rămas celebre (mai ales Requiemul).

Culmea gloriei sale a fost în perioada Regentă (perioadă care are loc între 1715 și 1723), Campra fiind încă adulat în ultimii ani ai vieții sale.

Moare la Versaille în 29 iunie 1744, la vârsta de 83 de ani. Testamentul său ni-l arată, destul de curios, sărac, infirm, izolat în micul său apartament, în compania a doi servitori. Când a murit, opera sa, deși era încă vie difuzată în provincie se va menține în repertoriu pentru mai mult de douăzeci de ani.

André Campra

* 1840: Lucien Bonaparte, Prinț de Canino și Musignano (21 mai 1775 – 29 iunie 1840), născut Luciano Buonaparte, a fost al treilea fiu care a supraviețuit al lui Carlo Buonaparte și a soției lui, Letizia Ramolino.

Lucien a fost fratele mai mic al lui Joseph și Napoleon Bonaparte și fratele mai mare al Elisei, Louis, Pauline, Caroline și Jérôme Bonaparte. Lucien a avut puncte de vedere cu adevărat revoluționare, care au dus la o relație de multe ori abrazivă cu fratele său Napoleon, care a preluat controlul asupra guvernului francez în 1799, când Lucien avea 24 de ani

Lucien Bonaparte

Prinț de Canino și Musignano

Lucien Bonaparte, portret de François-Xavier Fabre, după 1800

Date personale
Născut	21 mai 1775 Ajaccio, Corsica
Decedat	29 iunie 1840 (65 de ani) Viterbo, Italia
Cauza decesului	cancer la stomac
Părinți	Carlo Buonaparte^[1] Letizia Ramolino^[1]
Frați și surori	Napoleon I^[1] José I al Spaniei Louis Bonaparte Elisa Bonaparte Caroline Bonaparte^[1] Pauline Bonaparte Jérôme Bonaparte
Căsătorit cu	Christine Boyer Alexandrine de Bleschamp
Copii	Charlotte Bonaparte, Prințesă Mario Gabrielli Victoire Bonaparte Christine Bonaparte, Lady Stuart Charles Lucien Bonaparte Letizia Bonaparte, Lady Thomas Wyse Joseph Lucien Bonaparte Jeanne Bonaparte, Marchiză Honorato Honorati Paul Marie Bonaparte Louis Lucien Bonaparte Pierre Napoleon Bonaparte Antoine Bonaparte Alexandrine Bonaparte, Contesă di Laviano Constance Bonaparte
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician diplomat scriitor
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
Prinț de Canino
Domnie	18 august 1814 - 29 iunie 1840
Succesor	Charles Lucien Bonaparte
Prinț de Musignano
Domnie	21 martie 1824 - 29 iunie 1840
Succesor	Charles Lucien Bonaparte

* 1841: Frederica de Mecklenburg-Strelitz (n. 3 martie 1778 – d. 29 iunie 1841), Ducesă de Cumberland și mai târziu Regină a Hanovrei, a fost soția regelui Ernest Augustus I de Hanovra, al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte.

S-a născut la Palatul Alten din Hanovra ca a cincea fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz și a primei lui soții Friederike de Hesse-Darmstadt, fiica lui George William, Prinț de Hesse-Darmstadt. De la naștere până la prima căsătorie titlul ei a fost Alteța Sa Ducesa Frederica de Mecklenburg, Prințesă de Mecklenburg-Strelitz.

Mama Fredericăi a murit la 22 mai 1782 după nașterea celui de-al zecelea copil. Doi ani mai târziu (28 septembrie 1784), tatăl ei s-a recăsătorit cu sora mai mică a soției lui, Charlotte de Hesse-Darmstadt, însă mariajul s-a încheiat peste doar un an, când Charlotte a murit în urma complicațiilor unei nașteri, la 12 decembrie 1785. Văduvul Duce Charles nu putea da o educație corespunzătoare fiicelor sale, așa că a trimis-o pe Frederica și pe surorile sale Charlotte, Therese și Louise la bunica maternă, Maria Louise Albertine de Leiningen-Dagsburg-Falkenburg. Mai târziu, Ducele Charles și-a trimis și cei doi fii, Prințul George și Charles să fie crescuți de bunica lor.

Statue reprezentând pe Frederica (dreapta), împreună cu sora sa, Luise, de Johann Gottfried Schadow.

La Frankfurt-am-Main la 14 martie 1793, Prințesa de Mecklenburg-Strelitz l-a întâlnit la Teatru Prusac pe regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, care a fost imediat captivat de grația și farmecul Fredericăi și al surori ei Luise. Câteva săptămâni mai târziu, tatăl Fredericăi a început negocierile de căsătorie cu regele Prusiei: Luise cu Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm și Frederica cu fratele lui mai mic Prințul Ludwig Karl.

Dubla logodnă a fost sărbătorită la Darmstadt la 24 aprilie. La 24 decembrie, Luise și Prințul Moștenitor s-au căsătorit la Palatul Regal din Berlin; la 26 decembrie Frederica și Prințul Ludwig s-au căsătorit în același loc. Din căsătorie au rezultat trei copii:

Prințul Frederick al Prusiei (1794–1863)
Prințul Karl al Prusiei (1795–1798)
Ducesa Frederica Wilhelmina de Anhalt-Dessau (1796–1850)

În 1795 regele Frederic Wilhelm al II-lea l-a numit pe Ludwig comandant al regimentului nr. 1 de dragoni, care staționa la Schwedt. La 23 decembrie 1796, Ludwig a murit de difterie. Frederica împreună cu cei trei copii s-a mutat la Palatul Schönhausen în apropiere de Berlin.

În 1798 Frederica era însărcinată. Tatăl copilului era Frederic Wilhelm, Prinț de Solms-Braunfels (n. 22 octombrie 1770). Prințul a recunoscut paternitatea și, pentru a evita scandalul a cerut-o în căsătorie. În același an la 10 decembrie cei doi s-au căsătorit la Berlin și s-au mutat la Ansbach. În februarie 1799, Frederica a născut o fată care a trăit numai opt luni. În 1805 prințul de Solms-Braunfels a demisionat din postul său din armată din motive de sănătate și deci și-a pierdut venitul. Frederica a trebuit să întrețină familia cu propriile resurse după ce cumnatul ei, regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei a refuzat să-i mai acorde venitul anual pentru o fostă prințesă a Prusiei.

Regina Frederica de Mecklenburg-Strelitz

În mai 1813, în timpul unei vizite la unchiul său, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland, al cincilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit și al reginei Charlotte (mătușa paternă a Fredericăi), s-a îndrăgostit de Frederica.

În următoarele luni, Frederica s-a gândit la intențiile lui Ernest Augustus și la posibilele efecte asupra situației ei. Atunci când, după victoria aliaților în Bătălia de la Leipzig(1813), Ernest Augustus a petrecut câteva zile la Neustrelitz, el a fost primit cu entuziasm. Frederica a cerut regelui prusac aprobarea divorțului de prințul de Solms-Braunfels. Toate părțile au convenit, inclusiv prințul de Solms-Braunfels, a cărui moarte subită la 13 aprilie 1814 a fost considerată de unii ca un pic prea convenabilă; unii au suspectat-o pe Frederica că și-a otrăvit soțul.^[1]

În august, logodna a fost anunțată oficial. După ce Parlamentul britanic și-a dat acordul pentru nuntă, Frederica și Ernest Augustus s-au căsătorit la 29 mai 1815 la biserica parohială din Neustrelitz . Mai târziu, cuplul a călătorit în Marea Britanie unde a avut loc a doua ceremonie la 29 august 1815 la Casa Carlton din Londra.

Din căsătoria cu Ernest Augustus, ea a avut trei copii dintre care doar unul a supraviețuit copilăriei: un fiu, care va deveni viitorul rege George al V-lea al Hanovrei.

La 20 iunie 1837 regele William al IV-lea al Regatului Unit și al Hanovrei a murit fără moștenitori legitimi. Succesorul lui a fost nepoata sa, Prințesa Victoria, singura fiică a fratelui său Prințul Eduard Augustus, Duce de Kent. Pentru că în Hanovra acționa Legea Salică încă din timpul Sfântului Imperiu Roman, Victoria nu putea moșteni tronul Hanovrei. Următorul descendent masculin al ultimului rege era Ducele de Cumberland, soțul Fredericăi, care a devenit regele Ernest Augustus I al Hanovrei.

După o boală scurtă, regina Frederica de Hanovra a murit în 1841 la Hanovra, la vârsta de 63 de ani.

Frederica de Mecklenburg-Strelitz

Regină a Hanovrei

Portret de Johann Tischbein, 1796.

Date personale
Nume la naștere	Friederike Luise Caroline Sophie Alexandrine
Născută	3 martie 1778 Palatul Alten, Hanovra
Decedată	29 iunie 1841 (63 de ani) Hanovra
Înmormântată	Palatul Herrenhausen, Hanovra
Părinți	Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Friederike de Hesse-Darmstadt
Frați și surori	Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz Louise de Mecklenburg-Strelitz Duke Charles of Mecklenburg[*] Georg, Mare Duce de Mecklenburg
Căsătorită cu	Ernest Augustus I de Hanovra (c. 1815) Frederick William, Prinț de Solms-Braunfels (c. 1798; d. 1814) Prințul Louis Charles al Prusiei (c. 1793; d. 1796)
Copii	Prințul Frederick al Prusiei Prințesa Frederica a Prusiei Prințul William de Solms-Braunfels Prințesa Augusta de Solms-Braunfels Prințul Alexander de Solms-Braunfels Prințul Charles de Solms-Braunfels George al V-lea de Hanovra
Cetățenie	Germania
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*] prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Mecklenburg
Domnie
Domnie	20 iunie 1837 – 29 iunie 1841

· 1861: Elizabeth Barrett Browning (n. 6 martie 1806 - d. 29 iunie 1861) a fost o poetă engleză. A scris versuri de o deosebită sensibilitate dedicate soțului ei, poetul Robert Browning.
Opera:

1847: Sonete unei portugheze ("Sonnets from the Portuguese"), traduse în limba română de Mărgărita Miller-Verghy
1851: Ferestrele casei Guidi ("Casa Guidi Window");
1860: Poeme înainte de Congres ("Poems Before Congress");
1857: Aurora Leigh ("Aurora Leigh").

Elizabeth Barrett Browning

Gravură din 1871 după o fotografie a scriitoarei din 1859

Date personale
Nume la naștere	Elizabeth Barrett Moulton-Barrett
Născută	6 martie 1806^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11]^[12] Durham, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[13]^[14]
Decedată	29 iunie 1861 (55 de ani)^[2]^[5] Florența, Regatul Italiei^[15]^[3]^[14]
Înmormântată	Florența
Părinți	Edward Moulton-Barrett[]^[16] Mary Graham-Clarke[]^[17]
Căsătorită cu	Robert Browning^[16]
Copii	Robert Barrett Browning[*]
Naționalitate	engleză
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	poetă scriitoare scenaristă eseistă pamphleteer[*] traducătoare
Limbi	limba engleză^[1]
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	epoca victoriană
Specie literară	roman
Opere semnificative

* 1863: Ioan Alexi (n. 24 iunie 1801, Pericei sau, conform altor surse, Mălădia, Ținutul Sălajului - d. 29 iunie 1863, Gherla) a fost episcop greco-catolic al Diecezei de Gherla între 1854-1863, cu preocupări serioase și în filologie.

Prin decretul imperial^[4] din 17 martie 1854, Ioan Alexi a fost numit episcop al Diecezei^[5] Gherlei, care fusese înființată de curând, prin bulla papală „Ad apostolicam Sedam”, din 26 noiembrie 1853. Această dieceză nou înființată cuprindea 540 de parohii în nord-vestul Transilvaniei, împreună cu alte 94 de parohii dezmembrate din Eparhia Greco-Catolică de Muncaci, azi în Ucraina Transcarpatică, împreună 634 parohii cu 410.000 suflete. Prin bula din 6 decembrie 1854, papa Pius al IX-lea l-a confirmat episcop pe Ioan Alexi. La 28 octombrie 1858, Mitropolitul Alexandru Sterca-Șuluțiu l-a consacrat episcop, în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, odată cu episcopul de Lugoj, Alexandru Dobra. La 7 septembrie 1856, a avut loc instalarea Episcopului Ioan Alexi, la Gherla, în prezența Mitropolitului Alexandru Sterca-Șuluțiu.^[6]
În 1852, Ioan Alexi a înființat și a sfințit Școala capitală greco-catolică română din Târgu Lăpușului, care a devenit un focar de cultură românească, în zonă.

Clădirea în care Ioan Alexi a înfiinţat în 1859 Seminarul Teologic Greco-Catolic

În anul 1858, episcopul Ioan Alexi a înființat „Preparandia” de la Năsăud, cu un curs de 2 ani, iar în anul 1859, a deschis Seminariul Teologic de la Gherla, avându-l pe vicarul foraneu al Năsăudului Macedon Pop ca proto-director. S-a preocupat, în mod permanent, de aprovizionarea cu cărți școlare a tuturor școlilor sătești din eparhia sa, care erau în număr de 592, cu circa 36.240 de elevi și eleve. („Sionul românesc”, Viena, 1863). Însuși episcopul distribuia premiile celor mai merituoși elevi.
Din contribuțiile credincioșilor, a înființat fondul școlastic, pe care l-a folosit la întreținerea tinerilor care studiau la universitățile străine, pentru ca și românii să aibă intelectualii lor.
În anul 1860 episcopul Ioan Alexi a vizitat o mare parte a parohiilor din Vicariatul Maramureșului.^[7] Împreună cu mitropolitul Alexandru Sterca-Șuluțiu și cu episcopul Vasile Erdeli a protestat la cererea celor 58 de maramureșeni, pretinși români,^[6]din 1860, de redactare în limba maghiară, a cărților funciare.
A dispus înlocuirea limbii slavone cu limba română în bisericile din Maramureș, iar pe preoți i-a obligat să-și cumpere și să folosească cărțile liturgice editate la Blaj.^[8]
Pastoralele sale, transmise tuturor parohiilor din eparhia sa, constituiau și îndemnuri de iubire a limbii și națiunii române.
În calitate de membru al Comitetului național român din Sibiu, între anii 1861-1863, a apărat interesul românilor din Transilvania.

Ioan Alexi

Date personale
Născut	24 iunie 1800 Pericei, Pericei, Sălaj, România
Decedat	29 iunie 1863 (63 de ani) Gherla, Imperiul Austriac
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	filolog[] preot catolic[] catholic deacon[*]
Funcția episcopală
Sediul	Gherla
Titlul	Episcop de Gherla
Perioada	17 martie 1854 - 29 iunie 1863
Predecesor	-
Succesor	Ioan Vancea
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	28 octombrie 1855
Episcop consacrator	Alexandru Sterca-Șuluțiu

* 1863: Frederic Ferdinand, Prinț Ereditar al Danemarcei (22 noiembrie 1792– 29 iunie 1863) a fost nepot al regelui Frederic al V-lea al Danemarcei și moștenitor prezumptiv la tron din 1848 până la moartea sa. Dacă ar mai fi trăit încă cinci luni, ar fi supraviețuit nepotului său regele Frederic al VII-lea și ar fi devenit rege al Danemarcei.

Prințul Ferdinand s-a născut la Palatul Christiansborg din Copenhaga la 22 noiembrie 1792 ca cel mai mic copil al Prințului Frederic al Danemarcei și Norvegiei (al doilea fiu al regelui Frederic al V-lea) și al Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin.

Unchiul său, regele Christian al VII-lea, a devenit instabil mental și tatăl său a fost regent după căderea prim-ministrului Johann Friedrich Struensee în 1772. După lovitura de stat din 1784, când fiul regelui, Frederic al VI-lea a preluat puterea, tatăl său n-a mai avut influență la curte, deși era al doilea în linia de succesiune.

Când Palatul Christiansborg a fost distrus într-un incendiu în 1794, tânărul prinț și familia sa s-au mutat la Palatul Amalienborg și și-a petrecut verile la Palatul Sorgenfri.

Prințul Ferdinand s-a căsătorit la Palatul Frederiksberg la 1 august 1829 cu Prințesa Caroline a Danemarcei (1793–1881). Ea era fiica cea mare a regelui Frederic al VI-lea. Când regele a murit în 1839, din cauza Legii Salice Caroline nu putea succeda la tron; coroana a fost moștenită de cea mai apropiată rudă de sex masculin,fratele mai mare al prințului Ferdinand, Christian Frederic.

Numărul membrilor de sex masculin ai Casei Regale era atât de mic în acele vremuri încât Ferdinand însuși a fost întotdeauna foarte aproape de succesiune. După moartea fratelui său Christian al VIII-lea în 1848, Ferdinand a devenit moștenitor prezumptiv.

Ferdinand a murit fără să aibă copii, la vârsta de 70 de ani.

Prințul Ferdinand

Prinț Ereditar al Danemarcei

Date personale
Născut	22 noiembrie 1792 Palatul Christiansborg, Copenhaga, Danemarca
Decedat	29 iunie 1863 (70 de ani) Copenhaga, Danemarca
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei^[1] Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin^[1]
Frați și surori	Christian al VIII-lea al Danemarcei Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei Princess Juliane Sophie of Denmark[*]
Căsătorit cu	Prințesa Caroline a Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg

· 1890 - A murit Alexander Parkes, chimist si inventator care a fabricat, printre altele, un material durabil - Parkesine- care a ajutat la descoperirea celuloidului (n. 29.12.1813).

· 1895 - A murit naturalistul englez Thomas Huxley; în colaborare cu Ch. Darwin a studiat în domeniile zoologiei, anatomiei comparate, paleontologiei si teoriei evolutioniste.

· 1904 - A murit George Ionescu-Sion (Gheorghe Ionescu), istoric si publicist roman, vicepresedinte al Ateneului Roman, autor al lucrarii “Istoria Bucurestilor” (1899), membru corespondent al Academiei Romane.

· 1940: Paul Klee (n. 18 decembrie 1879, Münchenbuchsee lângă Berna, Elveția – d. 29 iunie 1940, Muralto, Elveția) a fost un pictor, desenator și teoretician al artei elvețian, de naționalitate germană.

A fost membru al grupărilor avangardiste germane, profesor la Bauhaus, îmbinând tendințele moderne în artă într–un desen sintetic, cu linii cromatice îndrăznețe.

Subiectele lui Klee acoperă o plajă vastă, mergând de la motive figurative (personaje, peisaje terestre, acvatice și celeste) la forme geometrice sobre și polimorfe (săgeți, cruci, stele, puncte) și la semne grafice (pictograme, hieroglife).

Operele sale, acuarele sau guașe, au un format adesea limitat la dimensiunea unei foi de scris. Uleiurile și pastelurile, pe pânză sau pe hârtie de ziar, sunt de dimensiuni medii și mari.

Originalitatea și extrema diversitate a limbajului tematic, varietatea surselor de inspirație, bogăția desenului și formelor, singularitatea expresiei cromatice, reflecțiile asupra formatului, nenumăratele tehnici mixte și de material indică un inventar artistic prolix.

Soția (din 1906) - pianista Lily Klee (nee Caroline Stumpf). Cuplul avea un fiu - Felix.

Paul Klee

Temple cu grădini.1920
Aventura tinerei doamne.1921
Grădina orientală a plăcerilor.1925
Peisaj de munte.1929

* 1954: Hugo Albert Emil Hermann Dingler (n. 7 iulie 1881,^[1] München, Imperiul German – d. 29 iunie 1954,^[1] München, RFG) a fost un om de știință și filozof german. A adus și unele contribuții în domeniul matematicii, punând bazele geometriei tehnice aplicate.

Hugo Dingler a studiat matematica, filozofia și fizica la universitățile din Göttingen și München cu Felix Klein, Hermann Minkowski, David Hilbert, Edmund Husserl, Woldemar Voigt și Wilhem Roentgen. A absolvit Universitatea din München cu o teză sub supravegherea lui Aurel Voss. Dingler și-a câștigat doctoratul în matematică, fizică și astronomie în 1906. Consultantul său doctoral a fost Ferdinand von Lindemann. În 1910, prima încercare a lui Dingler de a câștiga statutul de Habilitat a eșuat. A doua încercare în 1912 a avut succes. Dingler a predat apoi ca Privat docent și a susținut cursuri de matematică, filozofie și istoria științei. A devenit profesor la Universitatea din München în 1920. Dingler a ocupat funcția de profesor ordinarius la Darmstadt în 1932.

În 1934, la un an după ce naziștii au preluat puterea, Dingler a fost demis din funcția de învățător din motive încă neclare. Dingler însuși a spus unor intervievatori că acest lucru se datorează scrierilor sale favorabile referitoare la evrei. De fapt, au fost remarcate atât declarațiile filosemice cât și antisemite ale lui Dingler.^[2]

Din 1934 până în 1936 a ocupat din nou o poziție didactică.

În 1940, Dingler s-a alăturat partidului nazist și a primit din nou o funcție didactică.

* 1956: Mitty Goldin (născut Moise Goldin; n. 17 martie 1895. Focșani - d. 29 iunie 1956) a fost un impresar francez, producător și director de săli de music hall și varietăți și compozitor evreu originar din România.

După ce a urmat liceul la Focșani și la Iași, unde a fost tenor în corul Mitropoliei Moldovei ^[2], Goldin a făcut serviciul militar, fiind înrolat în armata română în primul război mondial. La 16 noiembrie 1916 a fost dat dispărut în luptele de la Călugăreni. La 5 mai 1917 s-a întors din captivitate.^[3] Apoi în 1918 a plecat pentru a studia dreptul la Paris.A devenit în cele din urmă ziarist, lucrând un timp, împreună cu Cincinat Pavelescu, la publicația „L'écho franco-roumain”. În România el a fost condamnat în contumacie ca dezertor în anul 1927, dar a fost amnistiat în 1934. A cântat ca pianist în câteva formații de muzica ușoară, lansându-se în cele din urmă ca impresar, posesor al unei agenții artistice proprii. A cumpărat la un moment dat sala Plaza din Paris, de pe Bulevardul Poissioniére, care se afla la marginea falimentului, și a transformat-o în 1934sala de musical-hall ABC. Afacerea era considerată riscantă la vremea respectivă din cauza concurenței serioase din partea cinematografiei. Numele "A.B.C." l-a ales intenționat, pentru a figura, după ordinea alfabetică, în fruntea programelor pariziene. A inovat un sistem de programe original, având afișul bazat numai pe artiști confirmați și care se reînnoia tot la 2-3 săptămâni. Acest concept a fost utilizat ulterior cu succes de către Bruno Coquatrix la sala "Olympia". Angajase o orchestră proprie și animatori, iar spectacolele de varietăți cuprindeau numere diverse, incluzând scheciuri umoristice, atracții, șansoane. Capul de afiș prezenta nu mai mult de 6-7 șansoane.

A contribuit la muzica operetei La Féerie blanche (1938, Teatrul Mogador) de Casimir Oberfeld, text: Louis Verneuil, Andre Hornez, la opereta Les chansons de Bilitis (Teatrul des Capucines) de Joseph Kosma (sub pseudonimul Pierre Cochereau), Jean Valmy (pseudonimul lui Edmond Roland) , Marc-Cab (pseudonimul lui Marcel Cabridens)

Mitty Goldin

* 1967:

· 1969: A murit la varsta de 49 de ani in urma unui atac de cord politicianul secesionist congolez Moise Tshombe. Moise Tshombe (1919-1969) a fost presedinte al statului secesionist Katanga si al Republicii Congo (fosta Congo belgian). Destituit din funcţie în 1965, el a trăit sub arest la domiciliu în Algeria. Autorităţile algeriene au respins cererea de extrădare inaintata către preşedintele congolez Mobutu, care intenţiona să-l trimita in judecata pe Tshombe pentru inalta trădare.
* 1970: Stefan Paul Andres (n. 26 iunie 1906 - d. 29 iunie 1970) a fost prozatorși poet german. În scrierile sale, a abordat teme existențiale.

Roman

1932: Fratele Lucifer ("Bruder Luzifer");
1949: Animalul adâncurilor ("Das Tier aus der Tiefe");
1951: Arca ("Die Arche");
1959: Curcubeul cenușiu ("Der graue Regenbogen");
1963: Omul din pește ("Der Mann im Fisch").

Povestire[modificare | modificare sursă]

1943: Noi suntem Utopia ("Wir sind Utopia");
1943: Dionysos înghețat ("Der gefrorene Dionysos");
1943: Gratia de aur ("Das goldene Gitter");
1950: Casele din nori ("Die Häuser auf der Wolke");
1951: Chipul ("Das Antlitz").

Teatru

1936: Veșnicul curent ("Der ewige Strom");
1946: O inimă de care ai nevoie ("Ein Herz, wie man's braucht");
1949: Utopia divină ("Gottes Utopia");
1956: Fiii lui Platon ("Die Söhne Platons");
1956: Când sosesc zeii? ("Wann kommen die Götter?").

Poezie

1933: Catedra leilor ("Die Löwenkanzel");
1934: Zidul nevăzut ("Die unsichtbare Mauer");
1948: Recviem pemtru un copil ("Requiem für ein Kind");
1966: Poezii ("Gedichte").

Eseu

1946: Emigrație internă ("Innere Emigration");
1958: Toleranță. Puntea dintre adevăr și libertate ("Toleranz. Die Brücke zwischen Wahrheit und Freiheit");
1960: Nici o altă Hiroșimă ("Nie wieder Hiroshima").

Memorial de călătorie

1943: Italienii ("Italiener");
1960: Marile vinuri ale Germaniei ("Die großen Weine Deutschlands");
1967: Jurnal egiptean ("Ägyptisches Tagebuch").

* 1982: Henry King (n. 24 ianuarie 1886, Virginia, SUA – d. 29 iunie 1982, Toluca Lake[*], SUA) a fost un regizor și actor de film american.

Henry King

* 1977: Elena "Magda" Lupescu (n. 15 septembrie 1895,^[1] Iași, România – d. 29 iunie 1977 Estoril, Portugalia) a fost amanta și apoi soția regelui Carol al II-lea al României.

Elena Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox) și a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare la Viena^[3]. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, de care a divorțat după scurt timp. În 1922 a devenit amanta prințului Carol. În 1923 au fugit împreună din România. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Pe 8 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu au ajuns cu propriul tren la Lugano, în Elveția.^[4]. În octombrie 1940, guvernul legionar al României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum și cea a lui Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului, care, după părerea legionarilor, s-ar fi aflat alaturi de Regele Carol al II-lea, în spatele asasinării, la 30 noiembrie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul organizației „Garda de Fier”.^[5]Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia.

După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață.^[6] Sicriul ei a fost depus la capela Regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona, alături de sicriul Regelui Carol al II-lea. În anul 2003 sicriile celor doi au fost aduse la mănăstirea Curtea de Argeș.

Elena Lupescu

Date personale
Născută	3/15 septembrie 1899^[1] Iași, România
Decedată	29 iunie 1977 (77 de ani)^[1]^[2] Estoril, Portugalia
Înmormântată	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Părinți	Nicolas Lupescu[*]^[3]
Cetățenie	România
Ocupație	metresă
Activitate
Partener(ă)	Carol al II-lea al României

· 1987: A murit fizicianul Victor Mercea, autorul unor importante cercetări în diverse domenii ale fizicii moleculare, precum şi în mecanica fluidelor. A efectuat cercetări fundamentale în domeniul separării apei grele. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1963; (n. 1924).

· 1990: A murit scriitorul american Irving Wallace ; (n. 1916).

· 1995: A murit actrita americana de film Lana Turner, una dintre cele mai populare actrite de cinema din anii ’49; (n. 1920). A fost nominalizata pentru premiul Oscar pentru cea mai buna actrita din filmul “Peyton Place”, în 1957.
* 1997: Gheorghe Ciobanu (n. 4 februarie 1909, Pădureni (fostă Gâștești), județul Ilfov (astăzi Giurgiu) - d. 20 aprilie 1997, București) a fost un etnomuzicolog, bizantinolog și profesor român.

S-a născut la data de 4 februarie 1909 în localitatea Pădureni (Gâștești), județul Ilfov (astăzi Giurgiu).^[1]

Studiile muzicale le-a început în 1923 la Seminarul Central din București^[1] (absolvit în 1931), continuându-le la Conservatorul din București (1931-1938) cu Victor Gheorghiu (teorie-solfegiu), Ștefan Popescu (teorie-solfegiu, cor, dirijat coral), Mihail Jora (armonie și contrapunct), Dimitrie Cuclin (forme muzicale), Constantin Brăiloiu(folclor și istoria muzicii), George Breazul (enciclopedia și pedagogia muzicii).^[2] S-a specializat între 1944-1946 cu Ioan D. Petrescu (paleografie bizantin și cânt gregorian).^[3]

Între 1935-1943 este cântăreț bisericesc în București^[4], iar între 1939-1952 este profesor de muzică bisericească la Seminarul Central din București.^[3]

Între 1942-1946 activează ca profesor de teorie-solfegiu la Institutul Militar de Muzică din București.

În 1938 devine colaborator la Arhiva de Folklor a Societății Compozitorilor Români. Între 1949-1953 ajunge cercetător științific și apoi șef de sector (1954-1968) la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei R.P.R. din București.^[3]

Între 1966-1971 este conferențiar la catedra de folclor a Conservatorului din Iași.^[4]

În 1970 devine doctor în muzicologie la Conservatorul din Cluj-Napoca cu teza Lăutarii din Clejani.^[2]

A prezentat conferințe, comunicări științifice, concerte-lecții, emisiuni radio-televizate. A participat la numeroase sesiuni științifice interne și internaționale, la București, Cluj, Iași, la Moscova (1964), Celje (1965), Sofia (1966), Viena (1981), Haga(1988) etc.

A publicat articole, recenzii și studii în principalele reviste de specialitate din țară (Muzica, Revista de Folclor, Studii de muzicologie, Cercetări de muzicologie, Biserica Ortodoxă Română, Glasul Bisericii etc.) și din străinătate (Franța, Italia, Polonia, Bulgaria ș.a.).

Cărți

Lăutarii din Clejani^[6], București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., 1969, 220 p.
Studii de etnomuzicologie și bizantinologie^[7]
vol. 1, București, Editura Muzicală, 1974, 439 p.
vol. 2, București, Editura Muzicală, 1979, 378 p.
vol. 3, București, Editura Muzicală, 1992, 224 p. ISBN 973-42-0128-X
Etudes de musique ancienne roumaine^[8], București, Editura Muzicală, 1984, 194 p.

Ediții critice

Anton Pann. Cîntece de lume, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955, 365 p.
Culegeri de folclor și cîntece de lume, seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. I, București, Editura Muzicală, 1976, 267 p.
Muzică instrumentală, vocală și psaltică din secolele XVI-XIX, seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. II, București, Editura Muzicală, 1978, 248 p.
„Școala muzicală de la Putna” (manuscrisul nr. 56/544/576 I), seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. III, București, Editura Muzicală, 1980, 446 p. (cu Titus Moisescu și Marin Ionescu)
„Școala muzicală de la Putna” (manuscris nr. I-26/Iași), seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. IV, București, Editura Muzicală, 1981, 618 p. (cu Titus Moisescu și Marin Ionescu)
Antologhionul lui Eustatie Protopsaltul Putnei, seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. V, București, Editura Muzicală, 1983, 510 p. (cu Marin Ionescu)
„Școala muzicală de la Putna” (Ms. Nr. 56/544/576 I). „Stihirar”, seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. IIIB, București, Editura Muzicală, 1984, 276 p. (cu Titus Moisescu și Marin Ionescu)
Cîntece de lume (secolele XVIII-XIX), seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. IX, București, Editura Muzicală, 1985, 288 p.

Culegeri de folclor

200 Cîntece și doine, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955 (în colaborare cu Vasile D. Nicolescu)
ediția a II-a, București, Editura Muzicală, 1962, 193 g.
Vechi cîntece de viteji, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, 132 p. (în colaborare cu Alexandru Amzulescu)

Date personale
Gheorghe Ciobanu
Etnomuzicologul, bizantinologul și profesorul Gheorghe Ciobanu
Născut	4 februarie 1909, Pădureni (fostă Gâștești), județul Ilfov (astăzi Giurgiu)
Decedat	29 iunie 1995, București
Ocupație	etnomuzicolog, bizantinolog profesor universitar
Activitate
Gen muzical	folclor, muzică bizantină

· 2000: Vittorio Gassman, actor și regizor italian de film (n. 1922)
A jucat în numeroase producții italiene și americane, coproducții etc, nu o singură dată sub bagheta unor nume recunoscute din cinematografia mondială: Robert Altman, Ettore Scola, Philippe de Broca, Dino Risi, Richard Fleischer.

Jump to navigation Jump to search

* 2002: Ole-Johan Dahl (n. 12 octombrie 1931, Mandal, Norvegia — 29 iunie2002) a fost un informatician norvegian, considerat a fi unul din părinții programării orientate obiect, ca fiind coautor, împreună cu Kristen Nygaard, al limbajelor de programare Simula, limbaje care au folosit pentru prima oară noțiunile clase, subclase, moștenire și creare dinamică de obiecte. Pentru această realizare, cei doi au primit Premiul Turing în 2001.
* 2003: Katharine Hepburn (n. 12 mai 1907, Hartford,

Connecticut, Statele Unite ale Americii — d. 29 iunie 2003, Old Saybrook, Connecticut) a fost o actriță americană de teatru, televiziune, voce și film, laureată a patru premii Oscar, record încă nedepășit.

Hepburn este privită în general ca una dintre marile figuri ale istoriei filmului. Institutul American de Film a clasat-o pe locul I într-un top al celor mai mari actori de film ai secolului al XX-lea.

A jucat în numeroase piese de teatru și în peste 50 de filme între care:

Anii ‘30

Motiv de divorț (1932)
Cele patru fiice ale doctorului March (1933)
Morning Glory (1933) - Oscar
Sylvia Scarlett (1935)
Maria Stuart (1936)
Pensiunea artistelor (1937)
Leopardul Suzanei (1938)
Vacanța (1938)

Anii ‘40

Anii ‘50

Anii ‘60

Lungul drum al zilei către noapte (1962)
Ghici cine vine la cină (1967)-Oscar
Leul în iarnă (1968) - Oscar
Nebuna din Chaillot (1969)

Anii ‘70

Anii ‘80

Pe lacul auriu (1981) - Oscar
Grace Quigley (1985)

Anii ‘90

Katharine Hepburn

Date personale
Născută	12 mai 1907^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11] Hartford, SUA^[12]
Decedată	29 iunie 2003 (96 de ani)^[1]^[2]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[13] Old Saybrook[*], Comitatul Middlesex, Connecticut, SUA
Înmormântată	Cedar Hill Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer esofagian)
Părinți	Thomas Norval Hepburn[] Katharine Martha Houghton Hepburn[]
Căsătorită cu	Ludlow Ogden Smith[*] (1928–1934)
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	actriță de film autobiografă[] actriță de teatru[] actriță de televiziune[*] actriță
Alma mater	Bryn Mawr College[*]
Premii Oscar
Cea mai bună actriță (1933) pentru Morning Glory[] Cea mai bună actriță (1967) pentru Ghici cine vine la cină Cea mai bună actriță (1968) pentru The Lion in Winter[] Cea mai bună actriță (1981) pentru Pe lacul auriu
Alte premii
Connecticut Women's Hall of Fame[] Screen Actors Guild Life Achievement Award[] Kennedy Center Honors[] British Academy of Film and Television Arts Premiul Emmy Screen Actors Guild Award David di Donatello Volpi Cup for Best Actress[] Cannes Film Festival Award for Best Actress[] CFDA Lifetime Achievement Award[] (1985)

* 2007: Fred Thomas Saberhagen (n. 18 mai 1930,^[2]^[3]^[4]^[5]^[5]^[6] Chicago, SUA – d. 29 iunie 2007,^[7]^[2]^[3]^[4]^[5]^[5]^[6] Albuquerque, SUA^[8]^[9]) a fost un scriitor american de literatură științifico-fantastică și de fantezie. Este cel mai notabil pentru seria sa de povestiri și romane SF Berserker (în care apar sonde auto-replicatoare numite Berserker dotate cu oarecare inteligență artificială care distrug alte specii inteligente din univers la apariția acestora).^[10]

Saberhagen a scris de asemenea o serie de romane cu vampiri ca protagoniști (printre care și bine-cunoscutul vampir Dracula) și o serie de romane mitologice magice postapocaliptice începând cu popularul său Empire of the East și continuând cu lunga serie de romane Swords și Lost Swords.

Saberhagen a murit de cancer, în Albuquerque, New Mexico.

Date personale
Fred Saberhagen

Născut	18 mai 1930 Chicago, Illinois
Decedat	29 iunie 2007 (77 de ani) Albuquerque, New Mexico
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de prostată)
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Ocupație	scriitor
Limbi	limba engleză^[1]
Studii	Lane Technical College Prep High School[*]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1964–2005
Specie literară	Fantasy, Horror, Science fiction
Opere semnificative	Seria Berserker Seria Book of Swords

Sărbători

În calendarul ortodox: (+) Sf Ap Petru și Pavel
România: Ziua Penitenciarelor. Având în vedere că: - În penitenciare ajung oameni care ştiu foarte puţin despre Dumnezeu, deci trebuie propovăduită, cu timp şi fără timp, Evanghelia lui Hristos;- Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au greşit mult în faţa lui Hristos, Petru s-a lepădat de El, iar Pavel i-a prigonit pe creştini, dar după căinţă puternică au fost iertaţi, deci pot fi un exemplu de iertare şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu pentru cei ce greşesc;- Amândoi au fost închişi, nu pentru că au făcut ceva rău, ci pentru vina de „a-L fi predicat pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitorul oamenilor”, Au fost consideraţi, a fi cei mai potriviţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România.
Protocoalele semnate între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei, privind desfăşurarea Asistenţei Religioase în sistemul penitenciar românesc, primul din anul 1993 – la articolul 15, iar al doilea din anul 1997 – la articolul 10, prevăd că „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel vor fi consideraţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România„, iar Legea 293 din 28 iunie 2004, privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor – la articolul 77 stipulează: „Ziua de 29 iunie se proclamă ca zi a personalului din sistemul administraţiei penitenciare„.
Seychelles: Ziua Independenței. Seychelles sau Seișele, oficial Republica Seychelles, este o țară insulară formată din 115 de insule din Oceanul Indian, la 1,600 km est de Africa, în nordul insulei Madagascar. Alte regiuni și țări vecine sunt: Zanzibar la vest, Maurițius și Réunion la sud, Comore și Mayotte în sud-vest, iar Maldive la nord-est. Seychelles are cea mai mică populație dintre toate statele Africii.
Ziua Internațională a Dunării. Pe 29 iunie 1994 a fost semnată, la Sofia, Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Manifestările dedicate acestei zile se desfăşoară în toate statele dunărene (19 la număr), pentru a marca dorinţa comună a acestora de a-şi uni forţele în sprijinul protejării acestui fluviu unic în Europa.

RELIGIE ORTODOXĂ

( + ) Sf Ap Petru și Pavel

(†) Sfinții Apostoli Petru şi Pavel

Publicat de basilica.ro
29.06.2023

Sfântul Apostol Petru

Era pescar din Betsaida, la Marea Galileei, şi se chema Simon înainte de a se întâlni cu Domnul. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” la slujirea credinţei. Era cel mai vârstnic dintre cei doisprezece Ucenici şi deseori vorbea în numele Apostolilor, rugând pe Învăţătorul să le tâlcuiască înţelesul tainelor credinţei.

Era o fire înfocată, cinstită şi plină de rodire pentru Hristos, gata oricând la uitarea de sine. Cu toată dragostea pentru Iisus Hristos, nu şi-a putut învinge slăbiciunea, lepădându-se de trei ori de Domnul său, tocmai când Acesta era batjocorit şi purtat de la Ana la Caiafa.

Dar, cu multe lacrimi şi cu mult zbucium, a ispăşit el întreita lui lepădare de Domnul, iar, la cea de a treia arătare a Domnului Înviat, Petru redobândeşte vrednicia de Apostol, mărturisind de trei ori dragostea lui către Mântuitorul Hristos.

După Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt, a început strădania, cea fără odihnă, pentru răspândirea credinţei şi, ca şi ceilalţi Apostoli, Sfântul Petru nu s-a ferit de nicio osteneală pentru împlinirea poruncii Mântuitorului, de a vesti adevărul mântuirii.

A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind Evanghelia în Iudeea, în Antiohia şi în Pont, în Galatia, în Capadocia şi în Bitinia, ajungând până la Roma. Deşi mai vârstnic, s-a supus întru totul hotărârilor luate la Sinodul Apostolilor, din anul 50.

Peste tot a întemeiat Biserici, a învăţat, a mângâiat, a întărit credinţa şi nădejdea primilor creştini. Când n-a putut ajunge la fraţi, a luat pana şi a scris cele două epistole din Noul Testament, comori de învăţătură mai preţioase decât aurul şi pietrele scumpe.

Marele pescar şi-a încheiat strădania şi viaţa la Roma, cetatea cezarilor. La anul 67, în ziua de 29 iunie, Sfântul Apostol Petru a îndurat moarte de mucenic, în vremea prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de crudul împărat Nero (54-68). Pe colina Vaticanului verhovnicul Apostolilor a fost răstignit cu capul în jos, pecetluind cu sângele său credinţa şi dragostea lui faţă de Mântuitorul Hristos. Sf. Petru

Sfântul Pavel

A fost bărbat învăţat, fariseu şi rabin în religia evreilor, ucenic al lui Gamaliel şi cunoscător al întregii învăţături din vremea sa. Se numea Saul înainte de a veni la credinţă şi era de origine din Tarsul Ciliciei.

Împuternicit de sinedriul din Ierusalim, Pavel a prigonit cumplit pe cei ce mărturiseau credinţa în Hristos şi propovăduiau Învierea Lui. Pe când călătorea spre cetatea Damascului, pentru a prinde pe creştinii de acolo, Saul a văzut pe Domnul, Care i S-a arătat în chip minunat, şi a crezut în El, lepădând rătăcirea în care trăise până atunci.

Din clipa aceea, Saul s-a dovedit un neînfricat propovăduitor al credinţei creştine şi, sub noul nume de Pavel, a fost unul dintre cei mai mari Apostoli ai lui Hristos. El a dus Evanghelia, adică vestea cea bună a Domnului, printre popoarele păgâne, binevestind în multe locuri din Răsărit, trecând prin Grecia, la Atena, la Corint, în Asia Mică şi în Macedonia şi ajungând până la Roma.

În lungile şi ostenitoarele lui călătorii, a îndurat nenumărate primejdii, a suferit bătăi, a fost întemniţat, a îndurat foamea şi setea. Nicio suferinţă nu i-a micşorat râvna de propovăduire a credinţei, nicio primejdie nu l-a înspăimântat.

Prin toate cetăţile pe unde a trecut, a întemeiat Biserici, de care s-a îngrijit tot timpul, sfătuindu-le şi îndrumându-le prin Epistolele pe care le trimitea către fraţi, când se afla departe, epistole din care ni s-au păstrat paisprezece, ca un adevărat tezaur al vieţii în Hristos, ca o adevărată ştiinţă a mântuirii.

Sfântul Apostol Pavel a fost numit „Apostolul Neamurilor”, deoarece a vestit cel mai mult pe Hristos printre popoarele păgâne din acele timpuri, iar sfârşitul său a fost cu moarte de mucenic, tăindu-i-se capul cu sabia, murind în aceeaşi zi cu Sfântul Petru şi sub acelaşi împărat Nero, la marginea Romei, pe drumul ce duce de la Roma spre mare.

Aceşti doi mari Apostoli nu-şi au lauda de la oameni, ci de la Însuşi Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; că pe Sfântul Apostol Petru l-a fericit pentru mărturisirea lui, numindu-l „piatră”, şi pe adevărul mărturisirii lui a zidit Biserica Sa; iar pe Sfântul Apostol Pavel l-a numit „vas ales”, care avea să poarte numele Domnului înaintea tiranilor şi a împăraţilor.

Să cinstim necontenit pe aceşti mari ctitori ai credinţei noastre. Cât vor dura cerul şi pământul, faptele şi învăţăturile Sfinţilor Apostoli nu se vor şterge din istoria mântuirii. Să-i chemăm în rugăciunile noastre şi să le fim recunoscători, urmând credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, Una, Sfântă şi Sobornicească, pe care ei au făcut-o să crească pe Piatra-Hristos.

Pentru rugăciunile Apostolilor Tăi, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Tropar

Glasul 4

Cei ce sunteți între apostoli mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, Stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.

POEZIE 29 IUNIE

Giacomo Leopardi

Biografie Giacomo Leopardi
Giacomo Leopardi nasce a Recanati nel 1798, dal conte Monaldo e Adelaide Antici. Nel 1803 l’amministrazione dei beni familiari č tolta al padre, che si ritira quindi in una velleitaria attivitŕ di letterato dilettante, e passa nelle mani della madre. L’atmosfera di casa Leopardi non č felice ed č caratterizzata dall’indole della madre, severa, bigotta e povera d’affetti. Il giovane Giacomo inizia nel 1807 gli studi con i fratelli Carlo e Paolina, inizia a comporre piccoli componimenti poetici e cerca un proprio spazio autonomo all’interno di un’educazione di chiaro stampo controriformistico. Tra il 1813 e il 1816 inizia da solo lo studio del greco; si dedica a ricerche erudite e a varie indagini filologiche sorprendentemente rigorose e precise. Politicamente sposa le idee ultralegittimiste del padre. Nel 1817 pubblica sullo ŤSpettatoreť l’Inno a Nettuno, fingendo trattarsi della traduzione di un originale greco, e due odi apocrife in greco, presentate come autentiche. Inizia la sua amicizia epistolare con Pietro Giordani ed inizia lo Zibaldone, il grande diario intellettuale che continuerŕ sino al ‘32. Nel 1818 si conclude la sua conversione politica che lo porta a diventare un patriota repubblicano e democratico. Nel 1819 le cagionevoli condizioni di salute lo obbligano a sospendere gli studi; tutto ciň č una spinta a chiarire la propria condizione di solitudine, di noia, e a maturare il suo pessimismo ancora indeterminato. Č in questo periodo che scrive L’infinito e Alla luna. nel 1820 continuano le composizioni poetiche come, ad esempio, La sera del dě di festa. Nel 1822 si reca a Roma, il primo viaggio fuori da Recanati: rimarrŕ molto deluso. Nel 1823 ritorna a Recanati dove analizza la decadenza nazionale e gli effetti nefasti della Restaurazione. Nel 1824 scrive la maggior parte delle Operette morali e l’anno dopo parte per Milano, dove prende contatto con l’editore Stella, e poi passa a Bologna. Nel 1827 si trasferisce a Firenze dove conosce Alessandro Manzoni; i due non si capiranno, troppo diversa č l’indole personale. Nel 1828, finiti i mezzi di sostentamento, dopo aver composto A Silvia, č costretto a far ritorno a Recanati. Nel 1829 compone: Le ricordanze, La quiete dopo la tempesta, Il Sabato del villaggio. Poco dopo aver concluso il Canto notturno, nel 1830, torna a Firenze ed inizia l’amicizia con un esule napoletano: Antonio Ranieri. Nell’aprile 1831, durante i moti dell’Italia centrale, escono i Canti per l’editore Piatti. Nel 1833 Giacomo si trasferisce con il Ranieri a Napoli; i due vivono in condizioni economiche estremamente precarie. Nel 1835 escono i Canti per l’editore Starita di Napoli; vi compaiono nuove poesie tra cui Il passero solitario e il cosiddetto ciclo di Aspasia (Il pensiero dominante, Amore e Morte, Consalvo, A se stesso, Aspasia). Muore, a 39 anni, nel 1837 a Napoli durante un’epidemia di colera: il Ranieri a stento riesce a sottrarne il corpo alla fossa comune.

INFINITUL

Întotdeauna am iubit colina
aceasta solitară, gardu-acesta
ce-n mare parte-mi fură orizontul.
Dar, stând şi contemplând, ating cu gândul
interminabilele spaţii nevăzute
şi liniştea cea supraomenească
şi pacea din adâncuri; că aproape
mi se-nspăimântă inima. Când vântul
foşneşte printre crengi, eu infinita
tăcere o compar cu-această voce:
şi-mi aminteşte de eternitate,
de anotimpuri moarte şi de-aceasta
prezent şi viu, de sonurile sale
`n imensitate gândul mi se-neacă:
naufragiul mi-e dulce-n astă mare.

CĂTRE LUNĂ

O, graţioasă lună, mai ţin minte-
acum un an, tot pe colina asta,
veneam să te admir, plin de nelinişti:
tu atârnai şi-atunci peste pădure,
cum faci şi astăzi- toată luminând-o.
Dar nebuloasă şi tremurătoare,
văzută printre lacrimi, ţi-era faţa,
plângeam atunci-un chin mi-a fost viaţa:
ea astfel a rămas, iubită lună,
şi nu s-a schimbat. Mă bucură-amintirea
şi număr anii ca să ştiu etatea
durerii mele. O, cât de plăcut e-
în tinereţe, când e încă lungă
calea speranţei şi e scurtă calea
memoriei - să-ţi aminteşti trecutul
chiar dacă-i trist, iar suferinţa-i vie.

Demostene Botez

Biografie Demostene Botez
Demostene Botez (n. 29 iulie, 1893, satul Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani - d. 17 martie 1973, Iaşi) a fost un scriitor şi publicist român, academician (membru corespondent din 1963) şi avocat (licenţiat în drept al Facultăţii din Iaşi).

Demostene Botez a urmat şcoala primară în satul natal, iar cele liceale la Liceul Internat din Iaşi.

A urmat Facultatea de Drept a Universităţii "Al.I. Cuza", şi a obtinut licenţa în drept în 1915.

A început să practice avocatura la Iaşi, iar din 1934 la Bucureşti. Până în 1950 a practicat avocatura în paralel cu activitatea literară. După 1950 a lucrat numai în domeniul literaturii şi al publicisticii.

A debutat în literatură în 1911, cu poezie publicată în revista ieşeană "Arhiva".

Din 1921, a aderat de cercul de la revista "Viaţa românească", care i-a publicat o mare parte a creaţiei sale.

Debutul editorial a avut loc in 1918, cu volumul de poezii Munţii, premiat de Academia Română.

A publicat multă literatura pentru copii şi a desfăşurat o bogată activitate de traducător.

Demostene Botez a fost o perioadă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.[2]

Casa Memorială "George Topîrceanu" din Iaşi a aparţinut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu.[3]

În memoria sa, Liceul teoretic din Truşeşti poartă numele Demostene Botez.

Volume publicate antum:

Munţii, 1918
Floarea pământului, 1920
Povestea omului, 1923
Zilele vieţii, 1927
Ghiocul (roman),1931
Cuvinte de dincolo, 1934
Inălţarea la cer (roman), 1937
Obsesia 1946
Oameni de lut (roman), 1947
Floarea soarelui (versuri), Editura de Stat pentru literatură şi artă, 1953
De azi şi de demult, 1955
Versuri alese , Editura de Stat pentru literatură şi artă, 1955
Oameni în lumină (versuri), 1956
Picu şi Gheorghiţă, 1956
Bucuria tinerţii (roman), Editura Tineretului, 1957
Prin ani (versuri scrise intre anii 1945-1957), Editura de Stat pentru literatură şi artă, 1958
Lanterna magică, 1959
Scriitor, carte, cititor (critică şi istorie literară) Editura: Societatea pentru Răspândirea Ştiintei şi Culturii, 1961
Carnet (Versuri), 1961
Poezii Editura Tineretului, 1961
Hoinăreli prin natură, 1961, 1965, 1972
Sfredeluş, 1962
Noaptea luminată (Nuvele şi povestiri), Editura pentru literatură, 1962
Prin U.R.S.S, Editura Tineretului, 1962
Amintiri despre oameni şi religie, Editura Ştiinţifică, 1963
Şantier, 1964
Der Bauplatz (Şantier), traducere germană de Franz Johannes Bulhardt, Editura Tineretului, 1963
Epitunk (Şantier), traducere maghiară, 1963
Oglinzi (versuri), Editura pentru literatură, 1963
Document (nuvele), Editura Tineretului, 1964
Povestea greierului 1964
Legszebb - versei (versuri) Editura Ifjusagi Konyvkiado, 1964
Însemnările lui Andrei Chirică (povestiri), Editura Tineretului, 1964
Chipuri şi măşti (Articole. Note de călătorie), Editura pentru literatură, 1965
Povestea greierului, 1965
În faţa timpului, 1967
Aproape de pământ (Versuri), Editura pentru literatură, 1968
Oameni de lut (roman), Editura pentru Literatură, 1968
Fapte diverse, Editura pentru literatură, 1969
Povestea Mărgicăi, 1970
Memorii, vol. 1, Editura Minerva, 1970
Memorii, vol. 2, Editura Minerva, 1970
Na greu' pământului(poezii), Editura Cartea Românească, 1970
Scrieri, Editura Minerva, 1971
Patria şi oamenii ei (versuri), Editura Eminescu, 1972
Patriei, 1972
Ghiocul ; Înălţarea la cer, 1973
Obsesia ; Oameni de lut, 1973
Tramvaiul de noapte (nuvele), Editura Cartea Românească, 1973

Noapte pustie

Parc-am rămas eu singur pe pământ,
În cer ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu, care-a uitat să bată,
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme,
În urma mea, de nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.

Şi paşii mei răsună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur aşa prelung,
Tot golu-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care,
În muşuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se,-ngenunche ca un bou.

Castanii

Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristeţea

Când părăsită sta de vorbă cu sine însăşi tinereţea,

Şi mişcătoarea lor cupolă deasupra-şi clătina verdeaţa,

Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viaţa;

Iar câteodată crengi uscate păreau cădelniţând un mort.

Pe sub castani cu frunza mare şi azi tristeţea mea mi-o port.

În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,

Pândeam speranţa cum se joacă în jucăuşi bănuţi de soare,

Şi mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet şi s-o strâng,

Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăşi ca să plâng.

Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,

În urma ta pe-aceeaşi stradă am rătăcit de-atâtea ori;

Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,

Un clopot mişcător de linii, de armonie şi parfum.

Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi,

Am rătăcit atâta vreme pe urma paşilor mărunţi,

Şi-n noaptea asta şoptitoare de primăvară şi de lună,

Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,

Eu umblu părăsit şi singur subt măşti de aştri ce scânteie,

Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.

Spleen de duminică

Ce-i fi făcând pe-acolo unde eşti?

Pe-aicea plouă liniştit... pustiu...

Cu unghia pe geamul străveziu

Scriu începutul unei vechi poveşti.

În jurul mesei fac călătorii,

Neobosit, deşi-am pornit de-un ceas.

Vreau parcă să ajung unde-ai rămas,

Deşi cu gândul tot te-aştept să vii.

Şi-aşa, absent, de mult călătoresc

Purtând în minte fericirea noastră...

Le geam o clipă ca să-mi răcoresc

Îmi razăm fruntea caldă de fereastră.

Din volumul "Floarea pământului", 1920

De pe deal

Pe dealul negru şi sălbatic

Ca pe-un grumaz voinic de fiară,

Privind apusul singuratic

Noi amândoi am stat asară.

De arcul fin al mâinii tale

Îmbrăţişaţi am stat sub pom,

Că de departe de pe vale

Păream noi doi un singur om.

Pe coasta dinspre Cetăţuie

Cu fumul alb în nouri suri,

Vedeam un negru tren cum suie

Ca o omidă prin păduri.

Am aşteptat tăcuţi pe creastă,

Tremurători ca două ramuri,

Şi, proiectat pe zarea vastă,

Voalul tău, ca nişte flamuri

Pe-un vârf gigantic de cetate,

Părea, mişcat de boarea sării,

Ca nişte aripi ridicate

La marginile zării.

Din volumul "Floarea pământului", 1920

Elizabeth Barrett Browning

Biografie Elizabeth Barrett Browning
Elizabeth Barrett Browning (6 March 1806 – 29 June 1861) was one of the most prominent poets of the Victorian era. Her poetry was widely popular in both England and the United States during her lifetime.[1] A collection of her last poems was published by her husband, Robert Browning, shortly after her death.
Works/Collections
1820: The Battle of Marathon: A Poem. Privately printed
1826: A Essay On Mind, with Other Poems. London: James Duncan
1833: Prometheus Bound, Translated from the Greek of Aeschylus,and Miscellaneous Poems. London: A.J. Valpy
1838: The Seraphim, and Other Poems. London: Saunders and Otley
1844: Poems (UK) / A Drama of Exile, and other Poems (US). London: Edward Moxon. New York: Henry G. Langley
1850: Poems ("New Edition", 2 vols.) Revision of 1844 edition adding Sonnets from the Portuguese and others. London: Chapman & Hall
1851: Casa Guidi Windows. London: Chapman & Hall
1853: Poems (3d ed.). London: Chapman & Hall
1854: Two Poems: "A Plea for the Ragged Schools of London" and "The Twins". London: Bradbury & Evans
1856: Poems (4th ed.). London: Chapman & Hall
1857: Aurora Leigh. London: Chapman and Hall
1860: Poems Before Congress. London: Chapman & Hall
1862: Last Poems. London: Chapman & Hall

Sonetul XIV

De mă iubeşti, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!”
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată;
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.

Sonetul XXVII

Iubitul meu, ce către zări senine
m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte,
suflându-mi duh de viaţă peste frunte
prin lâncedele bucle în ruine;

mi-ai dat cu un sărut luciri divine
ce văd heruvii pe celesta punte.
Când n-aveam pace pe pământ niciunde,
cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!

Ş-aflându-te-s puternică, ferice.
Ca unul care-n câmp de asfodele
priveşte-n urmă bucuros şi zice

adio timpurilor sterpe, grele,
azi între bun şi rău stau mărturie
că doar murind şi doar iubind se-nvie.

sonet de din Sonnets from the Portuguese (1845)
traducere de Paul Abucean

Sonetul XLIII

Elizabeth Browning
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nșiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârșire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de lingușire.
Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credință care
Părea, cu sfinți copilărești, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viața mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.

Traducere Petre Stoica

GÂNDURI PESTE TIMP 29 Iunie

Nicolae Bălcescu
Nicolae Bălcescu
Date personale
Nume la naștere Nicolae Balcescu
Născut 29 iunie 1819^[1]^[2]^[3]^[4]
București, Țara Românească^[5]
Decedat 29 noiembrie 1852 (33 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]
Palermo, Regatul celor Două Sicilii^[6]
Cauza decesului cauze naturale (Drugs[*])
Părinți Zinca Bălcescu
Cetățenie Țara Românească
Ocupație istoric
jurnalist
politician
Limbi vorbite limba română^[7]
Activitate
Pseudonim Nicolae Bălcescu
Studii Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Limbi limba franceză
Membru post-mortem al Academiei Române
Modifică date / text
Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.
Viața[modificare | modificare sursă]
Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația lui D. Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Alexandru D. Ghica și venirea lui Gheorghe Bibescu ^[8].
Bustul lui Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia
După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844.
În Franța s-a implicat în revoluția din februarie 1848. Inspirat de această revoluție s-a întors la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal. Despre Revoluția română de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a exprimat în acești termeni: „Revoluția română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană. Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor”.^[9]
În același an i s-a născut la Pesta un fiu, Bonifaciu Florescu, rezultat din relația sa cu Luxița Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu.
Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice.
În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari.^[10] Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român.
La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.
Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.
Posteritatea[modificare | modificare sursă]
În anul 1977, antropologul Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, s-a considerat că românul fusese înmormântat într-o groapă comună. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.^[11]^[12]
Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei, România, 1952
Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei, România, 1966
Ideologii comunismului românesc, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx,^[13]îl considerau pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al idealului comunist român.^[14] De aceea, „prima sau eventual a doua emisiune numismatică a Republicii Populare Române”^[15] este dedicată lui Nicolae Bălcescu (o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰, restul de 165‰ fiind cupru)^[16], tirajul fiind de 500.000 de exemplare.^[16] Pe bancnotele românești, cu valoare nominală de 1.000 de lei, ediția 1950, precum și pe cele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1966, a fost gravat portretul lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localități rurale, precum și străzi și instituții de învățământ din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist.
Bustul lui Nicolae Bălcescu din parcul „Zăvoi“ al orașului Râmnicu Vâlcea
Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret [Portretul lui Nicolae Bălcescu realizat de Gheorghe Tăttărescu în 1851, n.n.] cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viață interioară.Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”^[17]
În anul 2015, Academia Română repară o eroare seculară și îi acordă titlul de membru post-mortem.^[18]
La 7 octombrie 2019, cu ocazia Sesiunii solemne organizate cu ocazia bicentenarului nașterii lui Nicolae Bălcescu, Academia Română declară:
„ Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric, scriitor și diplomat român, rămâne unul dintre simbolurile Revoluției de la 1848. S-a remarcat drept un intelectual dedicat întru totul cauzei revoluționare, participând la elaborarea proiectului de constituție a țărilor române, și un militant în afirmarea autonomiei și pregătirea proclamării independenței, în adoptarea votului universal și împroprietărirea țăranilor. ”
— Biroul de comunicare al Academiei Române , 7 octombrie 2019
Revista Academica, editată cu această ocazie, are în deschidere cuvântările susținute de cei mai importanți academicieni ai momentului: Acad. Ioan-Aurel Pop - Președintele Academiei Române, Acad. Dan Berindei - Președintele de onoare al Secției de științe istorice și arheologie, Acad.Victor Spinei - Vicepreședinte al Academiei Române, Acad.Eugen Simion - Președintele Secției de filologie și literatură, precum și Dr. Alexandru Mamina - Institutul de Istorie „Nicolae Iorga".^[19]
Cronologie[modificare | modificare sursă]
29 iunie 1819 - Se naște la București Nicolae Bălcescu, fiul pitarului Barbu sin Petre căpitanul și al Zincăi Bălcescu. Fiul ia numele mamei, tatăl murind de timpuriu. Urmează Colegiul de la Sf. Sava, având profesori pe Florian Aaron și pe Ion Heliade Rădulescu; portretul lui Bălcescu la adolescență i-l face Ion Ghica într-una din Scrisorile sale.
1838 - După colegiul Sf. Sava este iuncher în oștirea română.
1840 - Împreună cu Cezar Bolliac și Eftimie Murgu, participă la conspirația lui D. Filipescu, dar aceasta eșuând, urmează o detenție la mănăstirea Mărgineni, unde sănătatea i se zdruncină.
1843 - Împreună cu Ion Ghica și cu Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăția, care avea în vedere pregătirea mișcărilor revoluționare de la 1848.
Ia ființă la București Societatea literară care avea legături directe cu Frăția.
1844 - Apare în Propășirea, revista lui Kogălniceanu și a lui Alecsandri, prima scriere istorică, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei și până acum, pe care Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. În Propășirea apare studiul lui Bălcescu Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Coșovo.
1845 - 1847 - Își desfășoară activitatea Asociația literară, al cărei comitet era alcătuit din C.G. Filipescu, Șt. Golescu, Iancu Văcărescu și I. Voinescu II, între membrii căreia se afla și Nicolae Bălcescu.
Se înființează la Paris Societatea studenților români al cărei președinte era Ion Ghica; Bălcescu a fost membru al acesteia.
1845 - Împreună cu August Treboniu Laurian editează revista Magazin istoric pentru Dacia, unde apar tipărite pentru prima oară cronici muntenești și moldovenești. Aici Bălcescu publică biografii istorice: Ioan Tăutu, Miron Costin, Spătarul Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino.
Sub îngrijirea lui Bălcescu și a lui Laurian apare primul volum din Cronicarii Țării Românești.
1846 - Tot în Magazin... Bălcescu publică Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri.
N. Bălcescu începe redactarea operei sale capitale, Românii supt Mihai Voievod Viteazul.
1847 - Face o călătorie de studii în Franța și în Italia.
1848, februarie - Participă la revoluția din Paris.
Apare Poporul suveran, revistă condusă de Dimitrie Bolintineanu, prin care se promovau ideile mișcării revoluționare de la 1848. Aici, Bălcescu publică articolele Despre împroprietărirea țăranilor și Drepturile românilor către Înalta Poartă.
iunie - septembrie - Nicolae Bălcescu este fruntașul mișcării revoluționare din Țara Românească; aceasta fiind înfrântă, Bălcescu este exilat la Paris; apoi, agravându-i-se boala de plămâni, se stabilește pe mici perioade de timp în diverse localități din Franța și Italia.
1849 - Împreună cu Ștefan Golescu și cu Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz.
1850 - Apare la Paris studiul Question économique des Principautés Danubiennes
Tot la Paris, sub conducerea lui Bălcescu și a mai multor exilați, apare România viitoare, într-un singur număr; aici, au fost publicate câteva opere importante ale literaturii române Cântarea României, de Alecu Russo (versiune franceză), Mersul revoluției în istoria românilor, de Nicolae Bălcescu și La o pasere trecătoare, de D. Bolintineanu.
1851 - Se înființează la Paris, sub îndrumarea lui Bălcescu, Junimea română, societate politică și culturală a tinerilor; printre aceștia se numără și Al. I. Odobescu, un împătimit admirator al lui Bălcescu.
1852 - Moare la Palermo Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, principalul animator al revoluției de la 1848, un patriot ardent, martir al neamului.
A murit la Palermo, dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea: "Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei".
1861 - 1863 - Apare postum, în Revista română a lui Odobescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
1877 - Al. I. Odobescu îngrijește editarea în volum a celei mai importante scrieri a lui Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, volum tipărit în 1877.
Nicolae Bălcescu în literatură[modificare | modificare sursă]
Camil Petrescu, Bălcescu (piesă de teatru), 1948;
George Călinescu, Iubita lui Bălcescu (nuvelă), 1949;
Camil Petrescu, Un om între oameni (roman rămas neterminat), 1953-1957;
Eugen Jebeleanu, Bălcescu (poem, 1952).
Notafilie[modificare | modificare sursă]
După instaurarea regimului comunist în România, pentru sublinierea personalității lui Nicolae Bălcescu în calitate de înaintaș al ideologiei comuniste, au fost emise, pe rând, trei bancnote care aveau gravată efigia pașoptistului: este vorba despre bancnotele cu valoarea nominală de 1.000 de lei, din emisiunea 1950, precum și de cele cu valoarea nominală de 100 de lei, din emisiunile 1952 și 1966.
Numismatică[modificare | modificare sursă]
1948: Cu prilejul împlinirii primului centenar de la Revoluțiile de la 1848, noile autorități comuniste ale României au emis o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰ (restul de 165‰ fiind cupru), cu marginea netedă, într-un tiraj de 500.000 de exemplare, având pe avers efigia lui Nicolae Bălcescu, circular, textul CENTENARUL ANULUI REVOLUTIONAR 1848, iar de o parte și de alta a efigiei se poate citi numele personalității aniversate: NICOLAE BALCESCU; deasupra umărului stâng se află inițialele H.I., ale gravorului Haralamb Ionescu. Pe revers se află stema noului stat comunist român, iar circular au fost gravate inscripția REPUBLICA POPULARA ROMANA, milesimul 1948 și două stele în cinci colțuri. Medalia are toate caracteristicile unei monede, cu excepția valorii nominale, care lipsește. Numărul mare de exemplare emise se explică și prin dorința noilor autorități de a face cunoscută poziția lor față de cel care a fost revoluționarul Nicolae Băcescu, considerat ca fiind un înaintaș al ideologiei comuniste, precum și noua stemă a statului.^[16]
2007: Banca Națională a României a emis, în scopuri numismatice, o monedă de aur (cu valoarea nominală de 500 de lei), având titlul de 999‰, într-un tiraj de maximum 250 de exemplare, care îl comemorează pe Nicolae Bălcescu^[20]. Moneda cântărește 31,103 grame.^[21]
Cu prilejul împlinirii a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu, Banca Națională a României a pus în circulație, la 30 decembrie 2009, trei monede, una de aur (cu valoare nominală de 500 de lei, într-un tiraj de 500 de exemplare), una de argint (cu valoare nominală de 10 de lei, într-un tiraj de 1.000 de exemplare) și alta de tombac cuprat (cu valoare nominală de 1 leu, într-un tiraj de 1.000 de exemplare).^[22]
Nicolae Bălcescu - Citate: