Uniunea Europeană ne obligă:
Conform legilor Uniunii Europene, trebuie să informați vizitatorii din statele Uniunii Europene în privința cookie-urilor utilizate și a datelor colectate pe blogul dvs. De asemenea, în majoritatea cazurilor, respectivele legi impun să obțineți consimțământul.

Am adăugat pe blogul dvs. o notificare ce oferă explicații despre utilizarea de către Google a anumitor cookie-uri Blogger și Google, inclusiv utilizarea cookie-urilor Google Analytics și AdSense, și a altor date colectate de Google.

Vă revine responsabilitatea de a confirma funcționarea și afișarea acestei notificări pe blogul dvs. Dacă folosiți alte cookie-uri, de exemplu, dacă adăugați funcții ale unor terțe părți, este posibil ca această notificare să nu funcționeze. Dacă includeți funcții de la alți furnizori, e posibil să se colecteze informații suplimentare de la utilizatorii dvs.
DAR NU NE LĂMUREȘTE, TRIMIȚÂNDU-NE PAGINI NETRADUSE ȘI UTILIZÂND TERMENI PE CARE NU ÎI ÎNȚELEG!

OAMENI BUNI, mai suntem noi o țară liberă și independentă sau am devenit un cătun din Uniunea Europeană?
Să mă învețe și pe mine cineva ce trebuie să fac, dar numai în românește pentru că român am fost, român sunt încă...atât cât voi mai fi!

MATERIALE SELECȚIONATE DE PE INTERNET CARE ATESTĂ ÎMPORTANȚA ZILEI DE ASTĂZI 27 MAI 2018 ÎN ISTORIE, RELIGIE ȘI ARTE

ISTORIE PE ZILE 27 Mai

Evenimente

· 927 - Simeon I din Bulgaria este învins de regele Tomislav din Croaţia.

· 1199: Ioan este încoronat rege al Angliei.

· 1328: Filip al VI-lea este incoronat rege al Frantei. Regele Filip al VI-lea s-a nascut in 1293 si a fost fiul lui Charles I de France, Conte de Valois si al Margueritei d’Anjou. A murit la data de 22 August 1350.

· 1510: Prima atestare documentară a localității Comarnic, județul Prahova. Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni. In secolul al XVII-lea, asezarea a trecut in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu. Numele localitatii si toponimia din jur este legata de terminologia oierilor. Ca si Breaza, se pare ca acest sat a fost infiintat de mocanii transilvaneni care in drumul lor catre baltile Dunarii, poposeau aici. Si tot aici se facea si tunsul oilor, cel putin pina in secolul al XVIII-lea. Atestat documentar ca sat, incepind cu secolul al XV-lea, Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni. In secolul al XVII-lea, asezarea trecea in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu. Carausia a constituit principala ocupatie a locuitorilor Comarnicului, asezarea fiind la 1694, printre cele 12 sate trecute in raza schelei Campina spre Brasov. O buna parte din comarniceni s-au indeletnicit cu aceasta ocupatie, transportind cu ajutorul cailor marfurile negustorilor pe potecile de plai, in samare, iar ulterior, dupa o oarecare amenajare a drumurilor, in chervane. Carausia comarnicenilor devenise un fel de monopol in cursul secolului al XVIII-lea. Numele satului, ne spun filologii, vine de la “comarnic”, cuvant cu care ciobanii din Tara Barsei numeau incaperea de la stana in care ei pastrau casul. Hidronimele Valea Lanii, Valea Casariei, Valea Beliei si toponimele Dealul Lanii si Plaiul Casariei intregesc afirmatia filologilor, amintind de indeletnicirea de odinioara a ciobanilor veniti cu turmele de peste munti si asezindu-se pe aceste vetre insorite, intemeind sate ce le poarta numele, azi cartiere ale orasului: Podu Neagului, Podu Lung, Podu Vartos, Poiana si Vatra Satului.

· 1570: Diaconul Coresi a terminat tiparirea Psaltirii romanesti, care face parte din seria de scrieri imprimate de carturarul roman in tiparnita sa din Scheii Brasovului.

· 1600: Mihai Viteazul devine „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei", realizând prima unire politică a celor trei țări române. Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care va avea drept scop unirea celor trei principate române. Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român. Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi comandant militar, parcurgînd între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a ţării. Domnia sa (1593-1601), prin evenimentele care au avut loc, cunoaşte două perioade distincte – dar strîns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601). Întru realizarea primului obiectiv Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Tîrgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rînd, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa. A dus o serie de bătalii precum cele de la Călugăreni, Hîrşova, Brăila, Putineiu etc. După mai multe încercări de înlaturare a suzeranităţii otomane, Mihai-Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celer trei ţări româneşti. Colaborarea însa s-a destrămat atît în urma instaurării în Moldova a domnului Ierimia Movilă, cît şi în Transilvania a cardinalului polonez Andrei Bathory. Aceştia încheind pace cu Imperiul Otoman i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării. Însă răspunsul lui Mihai a fost pe măsură: ”pînă ce nu-mi vor arunca pămînt peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii”. În curînd domnul Ţării Româneşti a hotărît o campanie peste munţi a cărei scop era cucerirea Transilvaniei. Hotărîtoarea bătălie dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory a fost la 18-28 octombrie 1599. Victoria s-a dovedit a fi a lui Mihai Viteazul. La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul îşi face intrarea în Alba Iulia. La 10 mai a fost cucerit Bacăul, iar la 16 mai 1600 Suceava a fost luată fără luptă, din cauza că apărătorii cetăţii s-au predat. Astfel la 27 mai 1600 Mihai Viteazul a fost intitulat într-un hristov în care scria că el este “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. Realizînd unificarea principatelor M. Viteazul a dorit ca acest fapt să dureze cît mai mult. Însă el a domnit cu cele trei ţări doar cîteva luni. La începutul lui septembrie 1600 stările previlegiate din Transilvania se rascoală împotriva Domniei Sale. În ajutorul lor a venit oastea Imperială şi în urma luptei de la 18 septembrie de la Miraslău Mihai pierde Ardealul. În acelaşi timp Movileştii recapătă Moldova. În zorii zilei de 9 august 1601, stil vechi (19 august 1601, stil nou), Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului Habsburgic Gheorghe Basta. Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate şi au exprimat o aspiraţie fundamentală a poporului român - "De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică." (N.Iorga).

· 1703: A fost întemeiat oraşul Sankt Petersburg, viitoare capitală a Imperiului ţarist. În anul 1700, Rusia a început impotriva Suediei, un război care a durat 21 de ani şi s-a numit – Războiul Nordic. Rusia a avut drept aliaţi în acest război Danemarca şi Saxonia. Deja în anul 1702, armata rusă a cucerit cetatea Noteburg. Aceasta a reprezentat prima mare victorie în război, în cinstea căreia Petru a redenumit Noterburgul, în Shliselburg (”oraşul-cheie”). După un an, ruşii având succes, au cucerit încă o cetate, care era considerată de necucerit – cetatea Nieshantz, in ziua de 1 mai. Această victorie le-a deschis calea către delta Nevei, către mare. Consiliul militar, în frunte cu Petru I a decis, că această cetate nu merită refortificată: Nieshantz, după cum spunea însuşi ţarul ”nu este suficient de puternică de la însăşi natura”. Pe lângă aceasta, cetatea era poziţionată suficient de departe de mare, astfel încât suedezii aveau posibilitatea de a se întări pe una dintre insulele deltei Nevei, iar ruşii oricum ar fi rămas rupţi de litoral. Cercetând personal insulele deltei, Petru a găsit exact ceea ce îşi dorea: Insula Iepurilor, care era aşezata la despărţirea Nevei în două braţe, în imediata apropiere a mării. Din toate părţile insula era scăldată de ape, ceea ce reprezenta un element de apărare naturală în caz de asediu. Iar de pe insulă, puteau fi bombardate corăbiile duşmane din orice direcţie n-ar fi încercat ele să pătrundă pe râu. În data de 16 (27) mai a anului 1703, de ziua Sfintei Treimi, pe insulă s-au pus bazele unei cetăţi. Anume această zi este considerată drept dată de întemeiere a Sanct-Petersburg-ului. Însă numele său, cetatea şi l-a primit în data de 29 iunie, de ziua lui Petru, când aici au fost puse temeliile bisericii cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel. Petru a numit cetatea ”Sanct-Piterburh”, acelaşi nume obţinându-l şi oraşul ce a început să se dezvolte în jurul Insulei Iepurilor. Imediat după construirea cetăţii pe malurile Nevei, timp de 3 zile a fost construită o casă de lemn pentru Petru. Ţarul a vrut ca noua sa locuinţă să se asemene construcţiilor olandeze, care i-au plăcut atât de mult, fapt pentru care, cu vopsele din ulei pereţii casei de lemn au fost vopsiţi sub formă de cărămizi. Noul oraş a început să crească alături de cetate, pe Insula Mestecenilor. Deja în noiembrie 1703, aici a fost pusă temelia primei catedrale a oraşului – în memoria faptului, că bazele cetăţii au fost puse de ziua Sfintei Treimi, această catedrală a fost numita Troitzkaya. Anume aici, în anul 1721, Petru I s-a încoronat ca împărat. Construcţiile din oraş au apărut şi pe celălalt mal al Nevei, sub acoperirea cetăţii-şantier naval al Amiralităţii. Au început construcţiile şi pe Insula Vasilievskij, pe care Petru planifica să o transforme în centrul oraşului. La data de 30 august 1721, în oraşul Nishtadt (actuala Finlandă) a fost semnat tratatul de pace între Rusia şi Suedia. Războiul pentru ieşirea Rusiei la Marea Baltică s-a încheiat. Victoriile Rusiei în Războiul Nordic au fost sărbătorite cu pompă în tânăra capitală. În memoria bătăliei de la Poltava, care a avut loc în ziua Sf. Samson (17 iunie 1709), la ordinul lui Petru I, în Sankt Petersburg au fost puse bazele Catedralei Sf. Samson, care la început a fost construită din lemn, iar după moartea lui Petru a fost reconstruită în piatră. Ea există şi astăzi.

· 1860: În cadrul Expediției celor O Mie, Giuseppe Garibaldi și Cămășile Roșii au început asaltul asupra orașului Palermo. Expediția celor O Mie (în italiană Spedizione dei Mille) a fost o campanie militară condusă de generalul revoluționar Giuseppe Garibaldi în 1860. O forță de voluntari a învins Regatul celor Două Sicilii, ceea ce a dus la dizolvarea acestuia și la anexarea sa de către Regatul Sardiniei, un pas important pe calea creării unui nou regat italian unit.

· 1867: Franz Joseph I, împăratul Austriei (1848-1916), s-a încoronat și rege al Ungariei (1867-1916) și a aprobat Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.

· 1879: Membrii Academiei au fost primiți la Palatul Cotroceni de către domnitorul Carol I. Drept recunoștință pentru sprijinirea culturii (din inițiativa și pe cheltuiala sa, Academia Română a început publicarea lucrării lui Hașdeu„Etymologicum Magnum Romaniae"), suveranul a fost ales președinte de onoare al Academiei Române.

· 1883: Alexandru al III-lea este încoronat țar al Rusiei. Alexandru al III-lea al Rusiei (n. 10 martie 1845 – d. 1 noiembrie 1894) a fost împărat al Rusiei din 14 martie 1881 până la decesul său în 1894. Spre deosebire de tatăl său, Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus pe culmi noi principiul „Autocrație, ortodoxie și naționalism” al lui Nicolae I. Un slavofil convins, Alexandru al III-lea a crezut că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea rușilor (în frunte chiar cu el) de influența ocidentală subversivă. Cel mai important sfătuitor al țarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosțev, profesor particular al lui Alexandru al III-lea și al fiului acestuia, Nicolae al II-lea, și conducătorul Sfântului Sinod din 1880 până în 1895. El îi învățase pe elevii lui imperiali să se teamă de libertatea cuvântului și de presă și să urască democrația, constituția și sistemul parlamentar. În timpul lui Pobedonosțev, revoluționarii au fost persecutați, iar politica de rusificare a căpătat o dezvoltare copleșitoare în tot imperiul. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfințit alianța cu Franța republicană, Rusia bucurându-se de credite importante din această țară pentru dezvoltarea industriei naționale.

· 1905: Războiul Ruso-Japonez: Începe Bătălia din Strâmtoarea Tsushima. Bătălia din strâmtoarea Tsushima (în limba japoneză: tsushima-kaisen) a fost principala bătălie navală care a avut loc între Rusia și Japonia în Războiul Ruso-Japonez Această bătălie a fost singura bătălie navală decisivă din Istoria marinei în care au luptat între ele cuirasate moderne cu corp de oțel și prima bătălie navală în care telegraful a jucat un rol extrem de important și a fost caracterizat ca “ecoul pe moarte al erei vechi – pentru ultima dată în istoria navală de război navele de linie ale unei flote învinse s-au predat în larg”. Lupta a fost purtată în zilele 27-28 mai 1905 (14-15 mai, în Calendarul Iulian, în uz pe atunci în Rusia), ca poziție în strâmtoarea Tsushima, între Coreea de Sud și Japonia. În această luptă Flota japoneză sub comanda amiralului Heihachirō Tōgō a distrus două treimi a flotei ruse, aflată sub comanda amiralului Zinoviev Rojestvenski, care a efectuat o călătorie de peste 18.000 de mile marine (33,000 km) din Marea Baltică, pentru a ajunge în Orientul Îndepărtat. La Londra în 1906, Sir George Sydenham Clarke scria: „Bătălia de la Tsushima este de departe cel mai mare și mai important eveniment naval de la Bătălia de la Trafalgar încoace.” Decenii mai târziu, istoricul Edmund Morris a susținut că aceasta a rămas cea mai mare bătălie navală de la Trafalgar. Înainte de Războiul ruso-japonez, țările au construit cuirasate cu tunuri de diferite calibre, în principal de 152 mm (6 țoli), 203 mm (8 țoli), 254 mm (10 țoli) și 305 mm (12 țoli), cu intenția ca aceste cuirasate să lupte cu alte nave în acțiuni decisive ale flotei. Bătălia de la Tsushima a demonstrat că viteza cuirasatelor și armele de mare calibru cu bătaie mai lungă sunt mult mai avantajoase în bătăliile navale decât un amestec de tunuri de diferite calibre. Telegrafia a fost inventată în ultima jumătate a anilor 1890 și la sfârșitul secolului toate forțele navale majore au adoptat de acest mijloc de comunicare mult îmbunătățit. Deși Alexander Popov, Stepanovici de la Institutul de Lupte Navale a construit și a prezentat un telegraf în 1900, Marina Imperială Rusă a fost adoptat inițial echipamentele fabricate de firma Telefunken din Germania. În Japonia, profesorul Shunkichi Kimura a primit sarcina de la Marina Imperială Japoneză să își dezvolte propriul sistem de comunicații fără fir, iar acest sistem a fost montat pe multe dintre navele de război japoneze înainte de 1904. Deși ambele părți au avut telegrafie fără fir devreme, rușii au fost folosit echipamente germane și a avut dificultăți în utilizarea și întreținerea lor, în timp ce japonezii au avut avantajul de a folosi propriul echipament. Este recunoscut astăzi că această luptă a fost începutul aplicării contramăsurilor electronice în conflictele militare.

· La 27 mai 1917 sosesc la Iaşi, România, primele două batalioane ale Corpului de voluntari transilvăneni, pentru a lupta alături de armata refăcută. Corpul de voluntari transilvăneni se constituie din circa 30 000 prizonieri de origine română din armata austro-ungară ce se aflau în Rusia. Evenimentele au loc în cadrul Primului Război Mondial.

· 1922: La Chișinău in Basarabia s-a desfășurat şedința festivă de constituire a secției regionale a Societății Române de Geografie, în frunte cu Scarlat Panaitescu .

· 1923 - În această zi cursele auto au primit o nouă faţă, scopul principal trecând de la a trece în cel mai scurt timp cu orice preţ, la a îţi doza eforturile cât mai bine pentru a ajunge cât mai departe într-o cursă care durează 24 ore. Iniţial cursa s-a desfăşurat pe drumurile publice din Le Mans şi câştigătorul era desemnat după o perioadă de trei ani consecutivi, dar această ideea a fost abandonată în 1925, introducându-se apoi premierea anuală. Prima ediţie a fost câştigată de doi francezi, Andre Lagache şi Rene Leonard, conducând un model Chenard et Walcker cu un motor de 3.0 litri. Francezii au reuşit să parcurgă 128 de ture. Scopul acestei curse este de a crea maşini cât mai aerodinamice, dar şi fiabile, fiind un fel de anticameră a ultimelor tehnologii de serie. De exemplu, Audi a testat cu succes V12 TDI, care apoi s-a regăsit şi în producţia de serie fiind cel mai puternic diesel din istorie. Campionii en-titre sunt Peugeot Sport, francezii impunându-se prin piloţii Marc Gene, David Brabham şi Alexander Wurz. În acest an cursa se va desfăşura în weekendul 12 - 13 Iunie pe circuitul de la Sarthe, urmând să fie iarăşi luptă acerbă între Peugeot şi Audi.

· 1933: The Walt Disney Company lansează desenul animat "Three Little Pigs" cu hit-ul său, "Who's Afraid of the Big Bad Wolf?"

· 1936: Nava de pasageri Queen Mary a plecat în primul ei voiaj, spre Franța. RMS Queen Mary a fost un pachebot britanic ce a aparținut companiei Cunard-White Star Line care a navigat pe rutele din Atlanticul de Nord în perioada 1934-1967. Queen Mary 2 a fost singurul vas după Rms Titanic care a trecut Titanicul.Dar şi acesta a avut probleme la motor exact în același loc. Nava a fost lansată la apă la 26 septembrie 1934 de la șantierul naval John Brown din Glasgow. La 27 martie 1936 complet finisat, pachebotul își începea cariera pe liniile prodigioasei companii de navigație Cunard-White Star a Atlanticului de Nord, care se va sfârși în anul 1967 după 1001 traversări. RMS Queen Mary a fost proiectată pentru a bate toate recordurile de mărime, dar a fost depășit doar de nava SS Normandie care a fost terminată mai devreme și avea o lungime mai mare cu 3 metri. Era considerată un oraș plutitor având la bord peste 3000 pasageri și 1300 membri ai echipajului.

· 1937: A fost inaugurat Podul Golden Gate, la acea vreme fiind podul suspendat cu cea mai mare distanță între stâlpii de susținere din lume. Podul Golden Gate (în engleză în original Golden Gate Bridge), situat în partea de vest a Statelor Unite în statul California, a fost inugurat la 27 mai 1937. În prima zi a dării în folosință podul a fost deschis numai pietonilor, în acea zi, numită „Ziua Pietonilor”, fiind traversat de 200.000 de persoane. Cu o deschidere de 1.280 m, Podul Golden Gate leagă orașul San Francisco de orașul Sausalito, fiind situat peste strâmtoarea Golden Gate ce face legătura între Oceanul Pacific (la vest) și Golful San Francisco (la est). Podul, care are o lungime totală de 2.737 m, a devenit celebru prin faptul că a fost prima construcție uriașă suspendată la peste 150 m deasupra nivelului apei, fiind în același timp un exemplu strălucit al stilului arhitectural „Art Deco” târziu din Statele Unite. A devenit repede un simbol marcant al orașului San Francisco, fiind adesea identificat cu spiritul liberal al acestui influent oraș californian.

· 1938: Corneliu Zelea Codreanu, seful miscarii legionare din Romania, a fost condamnat la 10 ani de munca silnica, el pierzandu-si viata inainte de a iesi de dupa gratii. A fost asasinat in timpul detentiei din ordinul regelui Carol al II-lea.

· 1940: Al Doilea Război Mondial: Gruparea de trupe aliate, izolate de ofensiva germană, a desfășurat operații de retragere și evacuare, prin portul Dunkerque

· 1940: Acord economic româno–german (Olwaffen Pakt, „pactul petrolului”), care adâncește dependența față de Germania hitleristă a economiei naționale. România renunță astfel la declarația de neutralitate din 7 septembrie 1939.

· 1941: Al Doilea Război Mondial: Vasul german Bismarck este scufundat în Atlanticul de Nord cu 2.300 de oameni la bord. Bismarck a fost un cuirasat german din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Având un deplasament nominal de 41.700 tone și o greutate cu încărcătură completă de 53.200 tone, “Bismarck” era cea mai mare navă de război din istorie la data lansării sale la apă, în septembrie 1939. Echiparea și probele navei au durat până în aprilie 1941. Bismarck reprezenta de asemenea nava-amiral a flotei germane, și cea mai mare navă de război lansată vreodată de șantierele navale europene. Acest record nu a fost depășit până în ziua de astazi. În urma unor pregătiri frugale, nava a fost trimisă în prima și ultima misiune de luptă în mai 1941, alături de crucișătorul greu “Prinz Eugen”. În urma unei misiuni epice, hăituit fiind de peste 50 de nave de război britanice, Bismarck a fost extrem de grav avariat și sabordat de echipajul sau în dimineața zilei de 27 Mai 1941. Dupa respingerea a 3 valuri de avioane si a atacurilor de noapte, echipajul de pe Bismarck era extenuat (practic nu dormisera deloc din seara de 24 mai). Starea marii se inrautati, o furtuna de forta 10 maturand Marea Nordului. Pe la ora 8:00 dimineata, King George Vth si Rodney l-au detectat pe Bismarck. Li s-au alaturat crucisatoarele grele Dorsetshire si Norfolk. Din cauza valurilor de 4-5 metri, viteza lui Bismarck a scazut si mai mult – la 7-8 noduri – in conditiile in care adversarii se apropiau cu 23-28 de noduri. La 8:40, navele britanice au deschis focul de la 21 km distanta. Bismarck a raspuns imediat, 3 minute mai tarziu coloane de apa incadrand pe “Rodney”. De teama sa nu fie lovit, capitanul de pe Rodney a ordonat modificarea cursului, ceea ce a condus la dereglarea echipamentului de tir. Abia 20 de minute mai tarziu s-a obtinut prima lovitura asupra lui Bismarck, care i-a blocat turelele prova (Anton si Bruno). Cu toate acestea, cuirasatul german a continuat sa traga bine, avariind usor (cu schije) pe Rodney si incadrandu-l de 2 ori pe King George Vth. La 9:02 insa, turnul de conducere a focului a fost lovit in plin de 1 sau 2 proiectile de 406mm. La 9:15, si turnul blindat secundar a fost scos din lupta, astfel ca nava germana a ramas fara un “sistem nervos” capabil sa raspunda provocarilor. A urmat un tir de baraj, navele britanice apropiindu-se pana la 3 km distanta si tragand in plin. Cel putin 70 de proiectile de 356 si 406 mm si 300 de proiectile de 203 mm au lovit cuirasatul german in agonie. 4 sau 5 torpile lansate de escadra britanica si-au gasit de asemenea tinta. Cu toate acestea, Bismarck continua sa pluteasca, desi suprastructurile erau cuprinse de flacari. Capitanul a dat ordinul de sabordare la 10:05, iar la 10:10, acesta a fost executat. Echipajul a deschis valvele etanse, provocand inundarea brusca a navei. La 10:30, Bismarck s-a scufundat, impreuna cu circa 400-500 de membri ai echipajului. Peste 1500 de supravietuitori de pe Bismarck se zbateau in apa inghetata. Crucisatoarele britanice au inceput sa ii culeaga, dar dupa ce au salvat doar 115 oameni, s-a dat alarma de atac submarin. Intr-adevar, un U-boot german se afla in zona, dar acesta nu mai avea torpile, deci nu a putut ataca. Desigur ca acest fapt nu avea cum sa fie cunoscut de comodorul britanic, care a ordonat retragerea cu toata viteza a escadrei din zona periculoasa. Astfel, circa 1400 de marinari au fost lasati in apa inghetata. Victoria asupra lui Bismarck a fost sarbatorita triumfal in Marea Britanie. In Germania, pierderea celei mai mari nave de razboi l-a determinat pe Hitler sa blocheze pentru tot restul razboiului raidurile marilor nave de suprafata, preferand expunerea submarinelor si a distrugatoarelor. In consecinta, nava-sora a lui Bismarck – Tirpitz, si-a petrecut cariera mai mult in porturi si fiorduri neavand sansa de a-si demonstra capacitatea de lupta in conditii reale. Soarta cuirasatului german a reprezentat un punct de cotitură în războiul naval, deoarece marile puteri au început să conștientizeze de vulnerabilitatea marilor nave de război în fața avioanelor lans-torpilă, fapt ce a determinat schimbarea priorităților de construcție. Astfel, Japonia, Marea Britanie și S.U.A. au început să pună accentul mult mai mult pe port-avioane, în detrimentul cuirasatelor.

· 1942: În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, rezistența cehă din Praga ocupată de naziști l-a asasinat (Operațiunea Anthropoid) pe Reinhard Heydrich, șeful RSHA și Protectorul Boemiei și Moraviei.

· 1946: Guvernele SUA și Marii Britanii au adresat o notă guvernului român, semnată de reprezentanții lor la București, Burton Y Berry, respectiv Adrian Holman, în care se protestează împotriva încălcării democrației. Cele doua guverne atrag atenția asupra abuzurilor, a încălcării libertaților și frecvenței violenței și sunt nemulțumite de nepromulgarea legii electorale și de restrângerea libertății de exprimare.

· 1948: Guvernul comunist al Romaniei, aservit URSS, a emis un decret privind intrarea in proprietatea statului a bunurilor regelui Mihai I si ale membrilor familiei regale.

· 1963: Bob Dylan lansează albumul The Freewheelin' Bob Dylan.

· 1970: O expediție britanică a excaladat partea sudică a vârfului Annapurna I (8.091 m.), unul dintre vârfurile masivului Annapurna din Himalaya.

· 1984: Inaugurarea oficială a Canalului Dunăre–Marea Neagră, considerat al treilea canal de navigație, ca importantă, după Suez și Canalul Panama; lucrările de construcție au început în 1973. Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari), în lungime de 31,2 km. Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 4.000 km. Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. Încă de la alipirea Dobrogei la România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braț al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră. Condițiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și costisitoare, așa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect. Ideea însă nu a fost abandonată, în 1928 viitorul academician Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu, care a indicat practic actualul traseu al canalului. Ulterior, Carol al II-lea a cochetat și el cu ideea canalului, dar criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată sine die. În 1949 a început construcția canalului, mulți dintre muncitori fiind deținuți politici din închisorile comuniste și din rândurile minorităților etnice și religioase. Lucrările au fost sistate în 1955 și reluate, după un nou proiect, în 1976. Canalul a fost inaugurat în 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal, plus 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane. Canalului principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m, și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri. Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari. Construirea canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

· 1984: A fost resfințită Biserica Neagră din Brașov, în urma lucrărilor de restaurare începute în anul 1970. Biserica Neagră (în germană Die Schwarze Kirche), unul dintre simbolurile orașului Brașov, este biserica patriarhală a Bisericii Evanghelice C.A. din România. Situată în centrul municipiului Brașov, edificiul a fost construit în jurul anului 1380 (probabil începând cu 1377) în stil gotic. Biserica, inițial catolică, a fost cunoscută mai întâi sub numele de Biserica Sfânta Maria (Marienkirche). Clădirea a fost parțial distrusă după marele incendiu din 1689, când a primit numele actual. Denumirea populară de după incendiu,„Biserica Neagră“, a fost acceptată oficial în secolul al XIX-lea. Biserica Neagră este unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România, datând din secolele XIV-XV, si, de asemenea, unul dintre cele mai mari lăcașe de cult medievale de la Domul Sfântul Ștefan din Viena pînă la Hagia Sophia din Constantinopol. Este cea mai lungă biserică existentă în România (89 m).

· 1994: Rusia: Revine în țară, după un exil de 20 de ani, Aleksandr Soljenițîn, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, pe anul 1970.

· 1995: A fost constituită Academia de Poliție „Ștefan cel Mare" a Ministerului Afacerilor Interne a Republicii Moldova.

· 1995: La Culpeper, Virginia, actorul american Christopher Reeve, cunoscut mai ales pentru rolul său din filmul Superman, a paralizat de la gât în jos după ce a căzut de pe cal la un concurs de echitație. Actorul a murit în 2004.

· 1997: Presedintele rus Boris Eltin a semnat, la Paris, impreuna cu presedintii celor 16 state membre NATO, Actul Fundamental privind Relatiile Mutuale de Securitate si Cooperare intre Rusia si Alianta Nord-Atlantica.

· 1998: Comisia juridica a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei a decis incetarea procesului de monitorizare speciala a Romaniei.

· 1999: Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de la Haga, Olanda acuză pe Slobodan Milošević de crime de război și crime împotriva umanității comise în Kosovo. Slobodan Milošević (20 august 1941, Požarevac, Serbia sub ocupație militară germană – 11 martie 2006, Haga, Țările de Jos) a fost președinte al Serbiei și al Republicii Federale Iugoslavia, și de asemenea al Partidului Socialist Sârb. În momentul morții, era judecat sub acuzația de crime de război comise în Bosnia și Herțegovina, Croația și Kosovo în anii 1990. Pe 11 martie 2006 a fost găsit mort în celula în care era deținut; știrea a fost confirmată oficial de avocatul său. El a fost una din figurile marcante ale războiului din Iugoslavia în anii ’90 si războiului din Kosovo în 1999. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internațional al Națiunilor Unite pentru crime împotriva umanității și o gravă încălcare a Convenției de la Geneva. După demonstrații și greve ce au urmat alegerilor prezidențiale din octombrie 2000, el s-a recunoscut înfrânt și a demisionat. Un an mai târziu, Milošević a fost extrădat pentru a se prezenta în fața Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, însă va muri după 5 ani de închisoare doar cu 50 de ore înaintea declarării verdictului. Milošević, suferind de boli grave ale inimii, de tensiune și diabet, a murit în urma unui atac în condiții neelucidate. Unii dintre susținătorii lui cred ca a fost omorât în închisoare înainte de a se pronunța un verdict.

· 2004: NASA a anunțat descoperirea unei noi planete, cea mai tânără dintre cele identificate până în prezent, având mai puțin de un milion de ani.

· 2007: Orașele Sibiu și Luxemburg au fost desemnate „capitale europene ale culturii” ale anului 2007, de către miniștrii pentru educație, tineret și cultură din cele 25 de state membre UE.

· 2007 - Filmul "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" al lui Cristian Mungiu a câştigat, pentru prima dată în istoria cinematografului românesc, premiul Palme d'Or al Festivalului de la Cannes.

Nașteri

· 1332: S-a nascut istoricul si filosoful arab Abdul Rahman Ibn Khaldun. A decedat la Cairo pe 17 martie 1406 si a fost autorul unor carti valoroase, printre care „Muqaddima” (Introducere la istoria universală) și o Autobiografie. Este adesea considerat ca fondatorul sociologiei și unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii islamice a Evului Mediu. Ibn Khaldun este considerat cel mai mare istoric musulman premodern.

· 1623: William Petty, om de știință, filosof englez (d. 1687)

· 1626: Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania (d. 1650)

· 1652: Elisabeth Charlotte, Prințesă a Palatinatului (d. 1722)

· 1738: Nathaniel Gorham, politician american (d. 1796)

· 1756: Maximilian I al Bavariei (d. 1825)

· 1820: Mathilde Bonaparte, fiica fratelui lui Napoleon I (d. 1904)

· 1862: Alexandru Voevidca, folclorist și muzicolog român (d. 1931)

· 1867: Arnold Bennett, scriitor britanic (d. 1931)

· 1871: Georges Rouault, pictor și artist grafic francez (d. 1958)

· 1877 - Isadora Duncan, celebra dansatoare; a fost sotia poetului rus Serghei Esenin (sau 26.05.1877) (m. 14.09.1927). A fost creatoarea unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influențat coregrafia modernă a secolului al XX-lea.

· 1883: Andor Adorján, scriitor, traducător și jurnalist maghiar (d. 1966?)

· 1884: Max Brod, autor austriac (d. 1968)

· 1886 - Emil Isac, poet de factura simbolista, prozator, dramaturg, publicist, (m. 25.03.1954).

· 1888: Louis Durey, compozitor francez (d. 1979)

· 1894 - Louis-Ferdinand Celine, scriitor francez (“Moarte pe datorie”, “Nord”) (m. 1.07.1961).

· 1897: John Douglas Cockcroft, fizician britanic, laureat Nobel (d. 1967)

· 1915: Herman Wouk, scriitor american

· 1917: Yasuhiro Nakasone, prim-ministru al Japoniei

· 1923: S-a nascut Henri Kissinger, fost secretar de stat al Statelor Unite ale Americii si laureat al premiului Nobel pentru Pace in 1973. Pe numele adevarat Heinz Alfred Kissinger, controversaul politician s-a nascut s-a nascut intr-o familie de evrei din orasul german Furth. A parasit Germania in 1938, fugind de opresiunea nazista, si s-a stabilit in New York, patru ani mai tarziu obtinand cetatea americana. A urmat cursuri serale la Liceul ”George Washington”, iar in paralel a lucrat intr-o fabrica. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost recrutat in armata si trimis ca translator de germana pe langa Servicul de Contra-Spionaj al Armatei Americane. Reintors de pe front, s-a inscris la facultate, iar in 1950 a absolvit cu brio Colegiul Harvard. A intrat in politica de partea Partidului Republican si o data cu venirea lui Richard Nixon la Casa Alba a fost numit secretar de stat pe probleme de securitate nationala, mandatul sau fiind prelungit de catre urmatorul presedinte Gerald Ford. A jucat un rol cheie in diplomatia mondiala intre 1969 si 1977.

· 1928: S-a născut Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi iniţiatorul Legii privind accesul la dosarele fostei securităţi; (d. 5 decembrie 2008).

· 1928 - S-a născut scriitorul Tudor Ţopa.

· 1933 - S-a născut Radu Negru, critic de artă şi eseist (m.11.03.1997).

· 1934: Harlan Ellison, scriitor american

· 1935 - S-a născut Ramsey Lewis, clăpar şi compozitor american (Clefs, Ramsey Lewis Trio).

· 1939 - S-a născut Don (Donald Ray) Williams, actor, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american.

· 1941 - Felicia Melescanu, cunoscut om de televiziune; a lucrat in Televiziunea Romana incepand cu anul 1972, fiind unul dintre cei mai apreciati comentatori de politica externa.

· 1943 - S-a născut Cilla Black (Priscilla White), cântăreaţă britanică.

· 1945 - S-a născut Bruce Cockburn, cântăreţ, chitarist şi compozitor canadian.

· 1947 - S-a născut Marty Kristian (Martin Vanags), chitarist şi vocalist britanic de origine germană (New Seekers).

· 1948: Daniel Ionescu, politician român

· 1948 - S-a născut Peter Sears, basist şi pianist american (Steamhammer, Rod Stewart, Jefferson Starship).

· 1949 - S-a născut James Mitchell, vocalist american (Detroit Emeralds).

· 1956 - Serban Marinescu, regizor si scenarist (din filmografie: “Cel mai iubit dintre pamanteni”, in colaborare, serialul TV “Martorii”).

· 1957 - S-a născut Siouxsie Sioux (Susan Dallion), vocalistă, chitaristă, pianistă şi compozitoare britanică (Banshees, Siouxie & The Banshees, Creatures).

· 1958 - S-a născut Neil Finn, vocalist şi chitarist neo-zeelandez (Split Enz, Crowded House).

· 1965: Grațiela Iordache, politician român

· 1974 - Actrita Medeea Marinescu, actrita a Teatrului National Bucuresti (“Leul in iarna”, “ Egoistul ”).

· 1975 - S-a născut Jamie Oliver, bucătar englez şi personalitate de televiziune.

Decese

· 366: A murit uzurpatorul Procopius (n. 326 în Cilicia), pretendent la tronul împăratului Valens. După Ammianus Marcellinus, el era văr de mamă cu Iulian Apostatul. Procopius a luat parte la campania împotriva perșilor din 363. La moartea lui Iulian, Procopius ar fi trebuit să fie desemnat împărat, dar trupele l-au ales pe generalul Iovian. La moartea lui Iovian și la reîmpărțirea imperiului, Procopius s-a declarat împărat pe 28 septembrie 365 și a preluat controlul provincilor Tracia și Bithinia, dar a fost prins în bătălia de la Thyatira și a fost executat din ordinul lui Valens pe 27 mai 366. A nu fi confundat cu istoricul din timpul lui Iustinian I, Procopius din Cezareea.

· 866: Moare Ordoño I de Asturias (n.Oviedo, 821 ), rege al Asturiei între 850 și 866. A fost fiul regelui Ramiro I si tatăl lui Alfonso al III -lea Asturias.

· 927: A murit tarul Simeon I cel Mare al Bulgariei. A domnit între anii 893 si 927 in timpul primului imperiu bulgar. Campaniile sale victorioase împotriva Bizantului. sartbilor si maghiarilor au condus Bulgaria la cea mai mare extindere teritorială a sa din toate timpurile, transformând-o în cel mai puternic stat din vremea respectivă din rasaritul Europei. Domnia sa a coincis cu o perioadă de nemaiîntâlnită prosperitate culturală și deschidere, numită ulterior “Epoca de Aur” a culturii bulgare. Sub domnia lui Simeon, Bulgaria și-a extins teritoriul pe o arie vasta intre Marea Egee, Adriatica si Marea Neagra. Se spune că Preslav, noua capitala a Bulgariei, rivaliza cu Constantinopolul. Biserica Ortodoxa Bulgara a devenit prima patriarhie în afara Pentarhiei, iar traducerea în limba bulgară a textelor creștine s-a răspândit în tot spațiul slav al epocii. Pe la jumătatea domniei sale, Simeon a adoptat titlul de tar (imparat), înlocuindu-l pe cel de cneaz (print).

· 1508: Ludovico Sforza, conducător italian, Duce de Milano (n. 1452)

· 1525 - A fost executat Thomas Muntzer, reformator religios, conducatorul rasculatilor din Thuringia (1525) in timpul “Razboiului de 30 de Ani”.

· 1564: A murit Jean Calvin, reformator religios francez (n. 1509). A fost unul din iniţiatorii Reformei protestante; (n. 1509).

· 1615: Margareta de Valois, regină a Franței și Navarrei, soția lui Henric al IV-lea (n. 1553). Margareta de Valois (n. 14 mai 1553 – d. 27 mai 1615, Paris), cunoscută și sub numele de Regina Margot, a fost mai întâi regină a Navarrei, apoi regină a Franței și ducesă de Valois. Născută la palatul Saint-Germain-en-Laye, Margareta era fiica lui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici. Aparținea ramurii Valois- Angoulême din dinastia Capețienilor. Trei din frații săi au devenit regi ai Franței: Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. Sora sa, Elisabeta de Valois, va deveni cea de-a treia soție a regelui Filip al II-lea al Spaniei. Prin căsătoria cu Henric al III-lea de Navarra (care mai târziu va deveni rege al Franței cu numele de Henric al IV-lea) devine regină a Navarrei. Căsătoria, care trebuia să celebreze reconcilierea dintre catolici și hughenoți, va fi umbrită de masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu și de dezordinile religioase ce reîncep. Episodul descris în Marea Cronică (La Grande Chronique), a fost folosit ca sursă de documentare pentru scriitorii secolului al XIX-lea. După moartea fratelui său, Henric al III-lea al Franței, ea rămâne ultimul vlăstar al ramurei de Valois. Latinistă excepțională, de o inteligență sclipitoare, a jucat un rol semnificativ în viața culturală de la curte, mai ales după întoarcerea din exil în 1605. A fost constrânsă să trăiască în exil, la Auvergne, aproape douăzeci de ani (1586-1605), perioadă în care își scrie memoriile. Contemporanii săi au recunoscut că dintre toți copiii Caterinei de Medici, Margareta era singura care avea frumusețe (a fost supranumită perla Valois), sănătate (a trăit cel mai mult dintre toți membrii familiei Valois), inteligență și energie. Pentru istoria literară a Franței, Margareta a fost mai mult decât consoarta regelui Henric al IV-lea și sora regelui Francisc al II-lea. Deși fără tutela casei regale nu ar fi reușit să ajungă cea mai importantă femeie din vremea ei, este foarte adevărat că fără moștenirea intelectuală pe care a lăsat-o, nu ar fi pomenită azi drept cea mai importantă femeie din Renașterea franceză. Protectoare a lui Rabelais și a lui Pierre de Ronsard, a corespondat cu Erasmus și Calvin. Teologii de la Sorbona au acuzat-o de erezie. Generozitatea ei față de cei mai străluciți artiști și scriitori ai epocii nu a fost egalată decât de grija pentru cei mai umili dintre supuși. A construit spitale și trei mănăstiri, a insistat pentru traducerea Bibliei în limba franceză, dar și pentru cea a Decameronului.

· 1707: Francoise Athénaïs, Marchiză de Montespan, metresa regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (n. 1640). Francoise Athénaïs de Montespan (n. 5 octombrie 1641 – d. 27 mai 1707), a fost fiica marchizului de Mortemart și a Dianei de Grandseigne, metresa regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. După ce a absolvit educația la mănăstire intră ca domnișoară de onoare în suita reginei Franței Maria Tereza. Se căsătorește cu Marchizul de Montespan și au împreună un fiu. În 1667, devine amanta regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Fosta favorită, Louise de la Vallière, rămâne la curte și le servește celor doi ca paravan.

· 1716: Stefan Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti in perioada 1714-1716 si tatal sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, au fost torturati si ucisi din porunca marelui vizir Ali Pasa, la Istanbul. Domnind într-o perioadă instabilă, în luptei dintre Imperiul Austriac si Poarta Otomana, Ștefan Cantacuzino a încurajat plângerile la Constantinopol împotriva domnitorului Constantin Brancoveanu,a predat turcilor corespondența acestuia cu nemtii și a confiscat averile prietenilor lui Brâncoveanu. În timpul domniei lui începe războiul între turci și creștinii europeni conduși de principele Eugeniu de Savoia , iar Ștefan a luat partea habsburgilor, comunicându-le știri despre stadiul pregătirilor de război ale Porții. Aflându-se aceasta la Constantinopol, Ștefan a fost ridicat din Bucuresti de un capugiusi trimis la Poarta in ianuarie 1716 si a fost ucis la împreună cu tatăl și unchiul său Mihai. Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost unul dintre cei mai cunoscuti bibliofili ai acelor vremuri, istoric si umanist recunoscut ce a scris cu spirit critic “ Istoriia Tarii Ruminesti… ” (27.05/7.06.1716).

· 1766: Ivan Polzunov, inginer inventator rus

· 1797: François-Noël Babeuf, revoluționar francez (n. 1760)

· 1821 - Tudor Vladimirescu a fost ucis, lângă Târgovişte, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti (n. 1780). Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor. S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa boierului aromân Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a întrebuințat în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite. Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a. În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița. Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele. Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“. A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“. Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război. Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la 21 mai Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca dușman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I pentru merite deosebite în executarea de hărți militare.

· 1840: Marele violonist si compozitorul Niccolo Paganini s-a stins din viata; (n. 27 octombrie 1782).

· 1910 - A murit medicul-savant german Robert Koch (la statiunea balneoclimaterica "Baden-Baden"), cel care a identificat si a izolat microbii care provoaca antraxul si tuberculoza. El este considerat cofondatorul teoriei microbiene a bolii (impreuna cu Pasteur). In 1905 i s-a decernat Premiul Nobel pentru realizarile sale in studiul tuberculozei (11.12.1843 in Clausthal-Zellerfeld, Germania).

· 1939: Joseph Roth, scriitor austriac (n. 1894)

· 1958 - A murit Anton I. Davidoglu, matematician, initiator al cercetarilor romanesti in domeniul ecuatiilor diferentiale ordinare sau cu derivate partiale (n. 30.06.1876).

· 1964: A decedat omul politic indian Jawaharlal Nehru, fost prim ministru al Indiei;.(n.14 noiembrie 1889).

· 1965 - A murit savantul rus Evgheni Pavlovski; a creat în domeniile zoologiei si parazitologiei; este autorul teoriei focalizarii naturale a bolilor transmisibile ale omului.

· 1972 - A murit Vasile Grecu, filolog. A intocmit editiile critice pentru operele unor cronicari bizantini, a publicat, in 1942, o versiune greaca a “Invataturilor lui Neagoe, domnul Tarii Romanesti”, insotita de o traducere in limba romana. A fost vicepresedinte de onoare al Asociatiei Internationale de Studii Bizantine (n. 31.07.1885).

· 1973: A decedat Constantin Daicoviciu, istoric și arheolog român; (n. 1898).

· 1978 - A murit geograful Vintila Mihailescu, membru de onoare al Academiei Romane; a pus bazele geografiei oraselor in Romania pe principiul integrarii in teritoriu (n. 19.04.1890).

· 1987: John Howard Northrop, chimist american, laureat Nobel (n. 1891)

· 1988: Ernst Ruska, inginer și fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1906)

· 2004 - Preşedintele Fiat, Umberto Agnelli, a încetat din viaţă (n. 1934).

· 2005: A încetat din viaţă Liviu Tudan, compozitor român de muzică pop-rock,solist vocal şi basist, liderul trupei “Roşu şi Negru”; (n.29 noiembrie 1947).

· 2007 - A încetat din viaţă Edward Behr, jurnalist britanic şi autor a numeroase corespondenţe de război pentru Newsweek (n. 1926).

Sărbători

În calendarul ortodox: (+) Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile); Sf Mc Iuliu Veteranul; Sf Mărturisitor Ioan Rusul; Duminica a 8-a după Paști (Toate ale praznicului)
În calendarul romano-catolic: Sf. Augustin din Canterbury, episcop. Augustin (n. primul trimestru al secolului VI – d. 26 mai 604) a fost primul arhiepiscop de Canterbury, și primul primat al Kentului. Este considerat sfânt în Biserica Anglicană, Catolică și Ortodoxă. Inițial a fost abate al abației benedictine Sfântul Andrei din Roma, iar apoi, a fost trimis de către papa Grigore cel Mare să-i convertească pe englezi (care căzuseră din nou în idolatrie) la creștinism. Împreună cu 40 de călugări, Sfântul Augustin a ajuns în Anglia, unde l-a convertit la creștinsim pe regele Ethelbert (care avea o soție creștină pe nume Berta). În acelați an a organizat Biserica în 12 dioceze. Datorită succeselor sale, Augustin a primit noi colaboratori și a fost numit arhiespiscop primat al Angliei. Augustin a reușit să întemeieze alte 2 episcopii: Episcopia de Londra și Episcopia de Rochester, episcopi fiind Mellitus și Iustus. În anul 603 nu a reușit să rezolve neînțelegile între Biserica Romană și Biserica Celtică din Țara Galilor și Scoția, cu privire la anumite sacramente și data Paștelui. Aceste probleme au fost rezolvate odată cu Sinodul de la Whitby din 664. Astfel, activitatea misionară a Sfântului Augustin a fost extrem de importantă pentru introducerea creștinismului în Anglia. Sfântul Augustin de Canterbury a murit pe 26 mai 604.
În calendarul greco-catolic: Sf. Eladiu, episcop, martir († secolul al VI-lea – secolul al VII-lea)
Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale (marcată la inițiativă Vaticanului)
Rusia: Ziua Eliberării
Nicaragua: Ziua Armatei
Nigeria: Ziua Copiilor
Turcia: Ziua Libertății și Constituției (1960, 1961)

RELIGIE ORTODOXĂ 27 Mai

(+) Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile); Sf Mc Iuliu Veteranul; Sf Mărturisitor Ioan Rusul; Duminica a 8-a după Paști (Toate ale praznicului)

(+) Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile);

Pogorarea Sfantului Duh sau Rusaliile rememoreaza si actualizeaza in fiecare an trimiterea de catre Dumnezeu a Sfantului Duh peste Apostolii Mantuitorului adunati in Ierusalim. Pogorarea Sfantului Duh alaturi de sarbatoarea Pastilor si de ziua Duminicii, acest praznic imparatesc este una dintre cele mai vechi sarbatori crestine. In vechime, bucuria sarbatorii era amplificata de catehumenii care primeau botezul in aceasta zi, intr-un cadru solemn si festiv. Tot de timpuriu se aduceau la biserici flori si ramuri de copaci, amintind de obiceiul similar practicat de catre iudei la Sarbatoarea Cincizecimii in care se aducea multumire lui Dumnezeu pentru strangerea recoltei. Pogorarea Sfantului Duh marcheaza intemeierea Bisericii prin trimiterea de catre Dumnezeu a Sfantului Duh in lume ca sa imputerniceasca pe Sf. Apostoli sa vesteasca Evanghelia. Biserica devine o realitate vazuta prin pogorarea Duhului Sfant, iar a fi crestin inseamna a avea pe Duhul Sfant.

Crestinii ortodocsi sarbatoresc duminica, 27 mai 2018, Pogorarea Sfantului Duh, sarbatoare cunoscuta si sub denumirea de Cincizecimea sau Rusaliile.

Sarbatoarea Rusaliilor este praznuita la 50 de zile de la Invierea Mantuitorului. Acest praznic aminteste de evenimentul Pogorarii Sfantului Duh peste Apostolii adunati in Ierusalim. Este momentul in care ia fiinta Biserica din persoane si neamuri diferite. Amintim ca in acel moment la Ierusalim erau adunati evrei din diferite neamuri cu prilejul sarbatorii primirii Legii de Moise pe Muntele Sinai. Din Sfanta Scriptura aflam ca „din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei“ (F. Ap. 2, 2), iar acestia s-au umplut de Duhul Sfant, pogorat asupra lor sub chipul limbilor ca de foc, care i-a inspirat sa vorbeasca in alte limbi, "precum le dadea lor Duhul a grai“ (F. Ap. 2, 4), spre "uimirea" si "minunarea" celor care ii cunosteau si ii ascultau, vorbindu-le in limbile lor despre "faptele minunate ale lui Dumnezeu" (F. Ap. 2, 11), incat au crezut in El si au hotarat sa Ii urmeze Lui.

Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, in una din predicile sale la acest praznic, marturiseste: "Intemeierea Bisericii s-a facut in etape. A inceput cu Intruparea Mantuitorului si s-a finalizat cu Pogorarea Duhului Sfant. Biserica are ca temelie si cap pe Hristos, Dumnezeu Omul Care uneste intr-o singura Persoana viata divina si viata umana. El pregateste pe ucenici ca fiind conducatorii Bisericii si-i sfinteste in mai multe momente, dar deplina sfintire a ucenicilor este Pogorarea Sfantului Duh peste ei. Sfantul Simeon Tesaloniceanul spune ca i-a hirotonit diaconi cand i-a chemat la slujire, i-a hirotonit preoti cand le-a zis: «Luati Duh Sfant: carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate», si acum ii hirotoneste episcopi in intelesul de plinatatea harului prin Pogorarea Duhului Sfant la Rusalii. Ceea ce insa se afla viata divino-umana intr-o singura persoana se extinde acum prin lucrarea Duhului Sfant in mai multe persoane intr-o Biserica. Deci, Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica, Trupul Lui, formata din toate persoanele care cred in Hristos, sunt botezate in numele Preasfintei Treimi si au o viata duhovniceasca primita de la Duhul Sfant in care cresc duhovniceste".

Duhul Se pogoara peste Apostoli in chip de limbi ca de foc. Vorbind despre limbile ca de foc, Sfantul Ioan Gura de Aur marturiseste: Nu «de foc» ci «ca de foc», ca sa nu gandesti nimic material despre Duhul”. Daca in Babilon Dumnezeu imparte lumea prin confuzia limbilor, la Cincizecime a unit omenirea prin limbajul comun al Duhului Sfant: „Odinioara limbile au fost amestecate, pentru indrazneala zidirii turnului; iar acum limbile au fost inteleptite pentru slava cunostintei de Dumnezeu. Atunci a pedepsit Dumnezeu pe cei nelegiuiți pentru greseala; acum Hristos a luminat pe pescari cu Duhul. Atunci s-a lucrat felurimea limbilor spre pedepsire; acum se reinnoieste intelegerea spre mantuirea sufletelor noastre” (Stihoavna la Litie).

Duhul vine in lume ca noi sa ne putem impartasi de Hristos. El cauta sa ne daruiasca viata lui Hristos. Din acest motiv s-a spus ca El nu are chip deoarece lucreaza in asa fel incat fiecare crestin sa devina chipul lui Hristos prin iubire fata de Dumnezeu si fata de oameni. El nu Il completeaza pe Hristos si nici nu concureaza cu Acesta, ci doar Il confirma si Il comunica oamenilor. S-a spus ca Duhul Sfant nu s-a daruit lumii in mod deplin decat dupa ce Hristos s-a Inaltat intru Slava, pentru ca El nu ne daruieste doar viata pamanteasca a lui Hristos, ci viata cereasca a lui Hristos.

Duhul Sfant este Cel care totdeauna pe cele neputincioase le intareste si pe cele cu lipsa le implineste. El e lucrator in toate sfintele taine. De aceea, Psalmistul spune in Psalmul 103 pe care il auzim la Vecernie "Trimite-vei Duhul Tau si toate se vor zidi, se vor crea, vor fi create si vei innoi fata pamantului. Lua-vei duhul lor si se vor sfarsi si in tarana se vor intoarce". Astfel, Duhul Sfant este de viata facator, sfintitor al intregii creatii. Insa, mai mult decat atat Duhul Sfant daruieste oamenilor darul infierii in viata cereasca, vesnica”.

Din relatarile vietilor sfintilor aflam ca in vremea rugaciunii lor aveau chipurile luminoase. Duhul Sfant le daruise si ne daruieste si noua din lumina slavei lui Hristos. Aureola pe care o vedem deasupra capului sfintilor din iconografie exprima prezenta Duhului Sfant in ei.

Dupa savarsirea Sfintei Liturghii din ziua praznicului inchinat Pogorarii Sfantului Duh, este oficiata o slujba speciala, cunoascuta sub denumirea de Vecernia Rusaliilor. In cadrul ei sunt rostite sapte rugaciuni si sunt binecuvantate frunzele de nuc sau de tei, Frunze care amintesc de limbile ca de foc pogorate peste Apostoli. Aceasta Vecernie este una din cele trei Vecernii speciale care se savarsesc in cursul unui an. Celelalte doua sunt savarsite in urmatoarele zile: in Vinerea Mare, atunci cand se scoate in mijlocul bisericii Sfantul Epitaf, si in Duminica Sfintelor Pasti, la pranz, fiind numita, dupa traditie, si "A doua Inviere".

Din acesta zi se rosteste rugaciunea "Imparate Ceresc", rugaciune care nu s-a spus in perioada de la Sfintele Pasti pana la Rusalii.

Din punct de vedere teologic, Biserica numește Cincizecimea sau Rusaliileca fiind Pogorârea Duhului Sfânt. Atenţie, nu coborârea!

În pofida faptului că în relatarea scripturistică (biblică) a acestui moment istoric se spune că peste Sfinţii Apostoli “au șezut“ limbi de foc (simbolizate de frunzele de nuc sau tei binecuvântate la slujba de Rusalii), nu este vorba de o simplă coborâre din cer a Duhului, manifestată sub arătarea focului (element primordial ce simbolizează energia, lucrarea, crearea lumii).

Cu toate că termenul “pogorâre“ are și sensul de coborâre, nu este doar atât.

Din perspectivă teologică, “pogorârea” este mai bine înțeleasă dacă ne referim la un termen înrudit: pogorământul. Adică renunțarea la o anumită regulă, cu scop de apropiere, de suprimare a unei distanțe, dată de o etichetă sau o ierarhie.

Astfel, Rusaliile sunt momentul în care Dumnezeu își împlinește promisiunea de a fi pururi cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa.

Tocmai de aceea preoții, ca unii ce sunt slujitori și purtători de Duh Sfânt, sunt chemați să se pogoare permanent, cu dragoste, peste comunitatea credincioșilor, trecând peste considerentele lumești ale etichetei.

Din punct de vedere practic este vorba de unirea Duhului Sfânt cu firea umană, rod al Întrupării lui Iisus Hristos, care, Dumnezeu fiind, unește firea divină cu cea umană.

Prin aceasta, omenitatea sau umanitatea se face părtașă dumnezeirii, iar pogorârea la om a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este o desăvârșire a creației omului.

De aceea, este mai mult decât necesar să cunoaștem cine este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, numită așa chiar de către Iisus Hristos, care spune că va veni la ucenicii săi prin Duhul Sfânt.

Cea mai frumoasă, rotundă și completă formă de prezentare a Duhului Sfânt se găsește nu în tratate teologice complexe, ci într-o scurtă și profundă rugăciune, ce îi este direct adresată, numită rugăciunea “Împărate ceresc” și cu care începe aproape orice slujbă, rostindu-se aproape tot timpul anului bisericesc, de la Rusalii și până la următorul Paște. Adică, o rugăciune tot atât de importantă ca și “Tatăl nostru”.

“Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților si Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin.”

Aici regăsim toate însușirile importante ale Duhului Sfânt.

1. Împărat ceresc. Desemnează divinitatea Duhului Sfânt, ce-a de-a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu Tatăl și Fiul. De altfel, pentru a preciza foarte clar firea divină a Duhului, al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) va dedica articolul 8 din Simbolul (Mărturisirea) Credinţei faptului că noi credem în Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu “Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.”

2. Mângâietor. Însuși Iisus Hristos arată că Duhul Sfânt va mângâia lumea, cum și Iisus a făcut-o. El promite ucenicilor (întristați la auzul veștii că Iisus Hristos se va sui la Tatăl) că nu îi va lăsa orfani, ci va veni la ei, dar sub altă lucrare, veșnică: “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi” (Ioan 14, 16).

3. Duhul Adevărului. Tot Iisus Hristos spune că Duhul Sfânt este un Duh al Adevărului divin, în cadrul aceleiași promisiuni de revenire la ucenici: “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.” (Ioan 14,17). Aici, termenul “lumea” nu desemnează creația întreagă, ci lumescul, tot ceea ce întoarce spatele lui Dumnezeu, și pentru care nici Iisus Hristos nu se poate ruga, nu pentru că n-ar vrea sau n-ar putea, ci pentru că nu este cunoscut de lumesc: “Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis....Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 3 și 9).

De altfel, Adevărul dumnezeiesc (Iisus Hristos Însuși) este singurul care eliberează omul din robia păcatului și îi redă adevărata libertate. “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu... veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Însuși Iisus Hristos se autodefinește ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Este și motivul pentru care Duhul Adevărului mai este numit și Duhul lui Iisus Hristos, cel prin care Iisus Hristos lucrează în Biserică.

“Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare vi le va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua şi vă va vesti.” (Ioan 16,13) ca și la “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15,26)

De aceea, Rusaliile sunt ziua de naștere a Bisericii lui Iisus Hristos, căci, fără Duh Sfânt nu există Biserică.

4. Duhul este pretutindeni. Fiind Dumnezeu, Duhul Sfânt este omniprezent. Cu toate acestea, există un singur loc unde nu poate fi prezent: lumea păcatului, care nu poate cunoaște sfințenia lui Dumnezeu. Căci sfințenia nu este ceva magic, care vine peste om împotriva voinței sale sau fără ca el să cunoască. Dimpotrivă, sfințenia este asumare deplină și conștientă a unei vieți morale.

Prin urmare, binele nu se poate împlini decât prin Duhul Sfânt, adică prin iubire și adevăr. Căci doar iubirea și adevărul pot împlini scopul existenței. Fără ele (implicit, fără Duhul Sfânt), lumea n-ar mai avea rost, devenind un loc al suferințelor inutile, cauzate de rămânerea în imperfecțiune.

Poate părea alambicată explicația de mai sus, dar să ne gândim: De unde suferința și răul din lume? Cum pot fi ele depășite, dacă nu doar prin iubire și adevăr? Adică printr-un Duh Sfânt. Căci prin termenul “duh” se înțelege definirea unei stări sufletești, a unei atitudini duhovnicești. Care poate fi bună sau rea.

De aceea, nu există doar Duh Sfânt, ci și duhuri rele, ”căzute” din înălțimea sfântă a iubirii.

Drept urmare, sfințenia înseamnă iubire. Iar lucrarea în lume a Duhului Sfânt este, în esență, lucrarea iubirii.

Căci, dincolo de toate teologhisirile despre Dumnezeu, rămâne un adevăr simplu și etern: “Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4,8)

Dacă am vorbit de însușirile și lucrarea Duhului Sfânt, se cuvine să amintim și roadele Duhului Sfânt. Ele sunt amintite atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament.

Deci, Sf. Ap. Pavel spune că: “roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).

La rândul său, unul din marii profeți ai Vechiului Testament, Isaia, proorocind despre pogorârea Duhului Sfânt peste Iisus Hristos (Porumbelul de la Bobotează), spune așa: „Duhul lui Dumnezeu se va odihni peste El, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple; nu după slava de dinafară va judeca,nici după cele spuse va mustra;” (Isaia 11, 1-3).

6. Vistierul bunătăților. Formula concluzionează tot ce am scris mai sus despre roadele Duhului, care sunt numite “bunătăți”. Iar Duhul este “vistierul” lor, adică depozitarul și administratorul lor, cel ce le generează și le aduce omului, dacă acesta le vrea.

7. Dătător de Viață. În înțeles teologic, Viața este trăirea omului în Dumnezeu, prin cunoașterea Lui. Dar și termenul “cunoaștere” este complex, el desemnând nu doar luarea la cunoștință a ceva, ci experierea acelui ceva, trăirea intimă a unor adevăruri. Prin urmare, dacă Iisus Hristos este Viața, Duhul Sfânt îl aduce lumii pe Iisus Hristos, sfințind întreaga creație.

Pentru a evidenția și mai bine această însușire, Iisus Hristos spune: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic.” (Ioan 6,63)

Aici, Iisus Hristos nu spune ca trupul nu are nici o valoare, cum greșit s-ar înțelege, ci că, în raport cu Viața, trupul nu este nici sursa cunoașterii lui Dumnezeu, nici sursa vieții veșnice, nici măcar a vieții biologice, fiind cel care o primește. Lipsa de “folos” se referă așadar la imposibilitatea trupului de a fi sursa sfințeniei, ci doar primitorul ei (prin găzduirea sufletului).

Altminteri, este greu de închipuit că omul poate exista în mod autonom, doar prin sine și doar pentru sine (deși unii chiar așa cred). Cheia întregii noaste existențe este Dumnezeu - Sfânta Treime. Căreia îi și dedicăm a doua zi de Rusalii. Zi de sărbătoare legală, dar nu pentru autodistrugerea omului, ci pentru unirea lui cu Dumnezeu.

De altfel, n-ar fi nepotrivit ca, fiind o zi liberă datorită lui Dumnezeu, să ratăm întâlnirea cu El? Este ca și cum, fiind învoiți de la muncă pentru a ne cununa, ratăm sosirea la nuntă, părăsind mirele/mireasa și plecând pe nu știu unde.

Să avem grijă ca Sărbătorile să fie un prilej de înfrumusețare a sufletului, nu unul de pagubă. Aceasta mai cu seamă cu cât în Ortodoxie, imediat după Sfântul Botez, creștinul este uns cu Sfântul și Marele Mir, pecetluire duhovnicească a Sfântului Duh.

Astfel, Duhul Sfânt este deja asupra noastră, trebuie doar să-l punem în lucrare spre a rodi faptele cele bune ale sfințeniei.

În iconografie, Duhul Sfânt este simbolizat prin două reprezentări majore: porumbelul și focul. Acestea fac trimitere atât la roadele Sale, cât și la lucrarea Sa sfințitoare.

Porumbelul este consacrat ca simbol universal al păcii, iar focul este simbolul vieții duhovnicești, un foc al inimii, foc al dragostei de Dumnezeu și aproapele.

Când ucenicii se întâlnesc cu Iisus Hristos cel Înviat, mărturisesc: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).

În concluzie vom afirma că Duhul Sfânt este Dragoste și Adevăr. Nu ratați întâlnirea cu El în inimile voastre.

Aşadar, Rusaliile sunt sărbătoarea nașterii în chip văzut a Bisericii Mântutorului Iisus Hristos.

Paradoxal, deși viața în Duhul Sfânt presupune pace și dragoste, aceasta nu se poate obține decât prin luptă, osteneală şi război.

În acest fel Biserica devine loc al luptei. Duhovnicești, dar și lumești.

Înainte de Patimile Sale, Iisus Hristos le vorbește ucenicilor întristați. Numită biblic (scripturistic) „Cuvântarea de despărțire”, aceasta ocupă un impresionant loc în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan: patru capitole (14-17), adică aproape un sfert din toată Evanghelia. De unde ne dăm seama de importanța ei, deoarece constituie prevestirea a tot ce urma să vină de atunci înainte: Patimi, Răstignire, Înviere, Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt.

Acest text este, totodată, o prezentare foarte amănunțită a Duhului Sfânt și a relației dintre Tatăl, Iisus Hristos și Duhul Sfânt.

Sintetizând la maxim, ideea este că Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, care va fi trimis în lume pentru a continua lucrarea de mântuire începută de Tatăl și Fiul, lucrare ce se va desfășura în Biserica lui Iisus Hristos și care va dărui lumii, prin har, mult așteptata comuniune mântuitoare între Dumnezeu și om. Desigur, celor ce și-o doresc. „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi“, spune Iisus Hristos.

Această comuniune va implica însă un război pe care creștinul îl va avea de dus în plan intern, cel al propriei persoane. Este singurul tip de război permis creștinului, fiind chiar profețit de Iisus Hristos: „Să nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”. Pare nepotrivit ca El, Domnul păcii, să spună așa ceva. Nu este însă singurul moment când pare că Iisus Hristos se contrazice singur, dar aceasta se întâmplă doar pentru că noi uităm să deosebim planul interior de cel exterior.

Deși Iisus Hristos vorbește de o aparentă luptă între oameni („Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei”) El nu uită să precizeze că aceasta nu este decât o consecință a faptului că nu toți oamenii îi urmează Lui („dușmanii omului vor fi casnicii lui”). Este ceea ce, din păcate, și vedem astăzi: credința poate provoca lupte între oameni, din cauza opțiunilor și a opiniilor diferite.

Acesta este războiul cel exterior și nedorit, la care vom reveni imediat. Să mai rămânem însă la cel interior, de la care poate pleca cel exterior.

Altfel spus, războiul interior sau lăuntric este un război cu tine însuți, o luptă a desăvârșirii ce se naște din contradicția între virtute și păcat. Numită chiar așa de către Sfântul Apostol Pavel, „lupta cu păcatul”, aceasta nu este nimic altceva decât o frământare interioară a omului de a dobândi virtuțile. Tensiunea se naște din faptul că firea noastră trage mereu spre păcat, prin poftă, plăcere și mândrie. Ei bine, din cauza acestei tendințe, desăvârșirea prin virtute nu se poate obține fără luptă, efort şi osteneală.

O vorbă înțeleaptă spune că cel mai mare dușman al omului este el însuși. Omul își poate folosi greșit propria libertate și tinde, astfel, să ajungă rob al păcatelor. Subiectivismul este intenția cu care se pavează drumul către iad, dar, astfel, libertatea devine o simplă formă de robie.

De altfel, toată civilizația creștină este străbătută de prezența acestui război duhovnicesc interior. Nu degeaba Duhul Sfânt se arată și ca niște „limbi de foc” (la Bobotează îl vedem în chip de porumbel, simbol al păcii) pentru că simbolistica duhovnicească a focului sugerează acest război interior.

Așa cum focul material are două mari calități, adică arde impuritățile și este sursă a mișcării (prin combustie), tot așa focul Duhului Sfânt, prin această luptă, curăță sufletul de „impuritățile” păcatului și pune în mișcare ceea ce păcatul distruge: dragostea. Ea este singura forță care poate desăvârși lumea întreagă.

Sfântul Ioan Botezătorul profețește că Iisus Hristos va boteza „cu Duh Sfânt și cu foc”, iar Iisus Hristos afirmă: „Că fiecare cu foc se va săra” și „Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie-acum aprins!“.

Dragostea surpă mândria, iar de aici se provoacă o prăbușire în lanț a celorlalte „impurități”, cum arată Sfântul Apostol Pavel în imul teologic închinat dragostei:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.” (1 Cor 13,4-8).

Iar Sfântul Apostol Petru îl completează: „țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate”.

Ușor de zis, de pus/de scris pe hârtie, dar cât de greu de aplicat în viață. Este o adevărată luptă, pentru că există și tendința opusă: „din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”. Iată deci câtă luptă poate fi prezentă în noi înșine.

Dar, prin dobândirea virtuților, această luptă interioară este și un drum către Adevăr. Toată frământarea omului de a lucra „focul dragostei” Duhului Sfânt nu este altceva decât o descoperire a Adevărului. Să nu uităm că păcatul are putere asupra noastră doar prin lucrarea minciunii. Iisus Hristos îl numește pe ispititorul diavol „tatăl minciunii” pentru că orice ispită este o deformare a adevărului.

Prin urmare, cine dorește să se desăvârșească trebuie să înceapă prin a identifica și părăsi minciuna din propria sa viață. Este și motivul pentru care Biserica, în prima duminică după Rusalii, va pomeni pe toți sfinții, ca unii ce au aflat Calea, Adevărul și Viața.

Astfel, esența păcatului este minciuna, care duce la înșelare și la împotrivirea față de Adevăr. Iisus Hristos ne făgăduiește că părăsirea minciunii duce la adevărata libertate: „Dacă veți rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteți ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi“.

În alt loc, Iisus Hristos se va auto-defini ca fiind „Calea, Adevărul și Viața”. Astfel, ar fi de așteptat ca Iisus Hristos să fie liderul informal al tuturor ce caută Adevărul și libertatea.

Din păcate, unii procedează chiar invers, împotrivindu-se Lui, fiind deranjați de Adevărul care, uneori, poate fi dureros. Și astfel apare războiul nedorit, războiul exterior. Un război pe care omul nu-l mai duce cu propria-i decădere, ci cu Iisus Hristos, cu aproapele, cu Biserica și, finalmente, cu lumea întreagă.

Una este să găsești și alta este să accepți Adevărul. Lupta exterioară, deși nedorită, este consecința neacceptării interioare a Adevărului. Iisus Hristos avertizează că această împotrivire duce la dezbinare între oameni: „Pare-vi-se c-am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci sabie (dezbinare)“. Oare câți dintre noi nu ne opunem ieșirii din minciună? Câți nu vrem să rămânem în întuneric? Câți nu iubesc dragostea și pacea? Câți nu aleg dezumanizarea și decăderea? Toți aceștia nu numai că își fac rău lor înșiși dar, adeseori, se împotrivesc și celor ce doresc să-i îndrepte. Este similar cu adversitatea naivă față de doctorul care face o injecție. Credem că vrea să ne provoace suferință prin înțepătură dar, în realitate, înțepătura ne face bine.

Există chiar o situație și mai gravă: când omul își închipuie că Iisus Hristos poruncește un război între oameni. Confuzia între „poruncă” și „constatare” (frecvent întâlnită la cei ce interpretează Biblia în mod subiectiv) generează extremismul religios.

Mulți spun că religia a născut războaie, dar asta doar atunci când dragostea a fost înlocuită de extremism. Iisus precizează limpede că extremismul este o denaturare a religiei: „dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu”.

Cu alte cuvinte, mai gravă decât necunoașterea dragostei este pervertirea ei. Dacă ne uităm cu atenție la toate păcatele din lume, vom vedea că ele nu sunt decât denaturări ale virtuților, ale dragostei, printr-o scamatorie a minciunii. Lăcomia (de orice fel) nu este decât exagerarea unei nevoi firești, pofta nu este decât denaturarea dorinței de bine, mânia nu este decât orientarea greșită a impulsului interior, minciuna nu apare decât din frică, iar frica nu este decât lipsă de curaj. Extremismul nu este decât o captivitate în opoziție, o deturnare a luptei interioare spre exterior, prin argumentație falsă. Pornografia nu este decât o sluțire a eros-ului care, la rându-i, este o metamorfoză trupească a lui agape. Dezmățul și destrăbălarea nu sunt decât denaturări ale nevoii de sărbătoare și sărbătorire (din ce în ce mai des confundate cu mini-vacanța). Și putem continua la nesfârșit. De fapt, observăm că răul nu este decât o deformare a binelui.

Din păcate, neînțelegerea adevărată a lucrurilor și încăpățânarea omului de a numi răul drept bine (și invers) sunt cauzele pentru care se naște toată lupta exterioară.
Sfântul Arhidiacon şi Mucenic Ștefan - primul Martir, o constată: „Voi cei tari în cerbice şi netăiați împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt”.
De aceea, această luptă a pătruns și acolo unde te așteptai mai puțin: între ucenicii Domnului. Adică, în Biserică.

Așa, bunăoară, apar dezbinările între culte, fărâmițarea Bisericii și chiar lupte între frați și grupuri de interese (zis peiorativ „bisericuțe”), cum remarca chiar și Papa Francisc: „Luptele pentru putere în cadrul Bisericii nu ar trebui să existe, adevărata putere este cea în slujba celorlalți”.

Aceste lupte au fost chiar din vremea Ucenicilor Mântuitorului - Sfinţii Apostoli. Până să primească Duhul Sfânt, gândirea lor era încă una a intereselor lumești, Iuda fiind cel mai reprezentativ, dar nici ceilalți nefiind scutiți, precum lepădarea lui Petru sau cererea fiilor lui Zevedeu de a sta de-a dreapta și de-a stânga Domnului (un fel de vicepreședinți ai Raiului), soldată cu cearta între ucenici.

Domnul Iisus Hristos însă arată cum trebuie să fie ierarhia în Biserică: „dar între voi să nu fie așa (luptă pentru stăpânire), ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, și cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă”. Ispita este și astăzi foarte actuală.

Există însă și o luptă potrivnică Bisericii, împotriva Mântuitorului Iisus Hristos, dar n-aș vrea să insist prea mult, pentru că ar însemna să cuprindem întreaga istorie creștină.

Suficient a arăta că încă de la Pogorârea Duhului Sfânt unii s-au împotrivit predicii Apostolilor, acuzându-i că erau beți.

Ceva mai târziu, romanii, prigonind pe creștini și neînțelegând cine este Iisus Hristos, au ajuns să acuze creștinii că sunt canibali, pentru că mănâncă și beau Trupul și Sângele unuia numit Iisus Hristos.

În altă ordine de idei, Biserica n-a cunoscut niciodată o perioadă de timp în care să nu se confrunte cu erezii (învățături greșite), născocite uneori chiar de către oamenii Bisericii, după cum afirmă Sfântul Apostol Petru: „şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire”.

Astăzi, viața echilibrată propovăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este în opoziție, în contrast cu interesele consumeriste ale economiei de piață.

Așa că îmi imaginez că sunt oameni puternici ai lumii, care, cochetând cu manipularea și alte viclenii, sunt deranjați de Adevăr.

Însă, cu toate împotrivirile, piedicile şi obstacolele, Biserica a existat și va exista. Ba chiar mai mult: în vreme de prigoană, ea este și mai puternică (deși poate mai puțin numeroasă) pentru că Domnul nostru Iisus Hristos însuși mărturisește despre tăria credinței: „pe această piatră (a credinței) voi zidi Biserica Mea – Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”.

În fond, toate acuzele şi reproşurile aduse Bisericii, în ansamblul ei, sunt acuze aduse Domnului Iisus Hristos și Duhului Sfânt.

Nu vorbesc despre acuze aduse unor oameni din Biserică, mai mult sau mai puțin argumentate, justificate sau documentate.

Dacă Biserica, prin Iisus Hristos, este infailibilă, să nu ne păcălim aplicând acest principiu la nivel individual, personal, fie că vorbim de simpli creștini sau clerici.

Cine spune „Biserica sunt eu” sau „eu sunt stăpân în Biserică”, înlocuindu-l pe Iisus Hristos cu „eu”, acela devine „urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt”.

Numai despre sfinți putem spune că, prin lepădarea sinelui și unirea cu Iisus Hristos, au devenit infailibili, dar nu prin ei înșiși, ci prin infailibilitatea lui Iisus Hristos.

Dar sfințenia se stabilește, desigur, după ce ai epuizat viața de aici, care îți oferă posibilitatea de a înfăptui dragostea (sau nu).

Până atunci însă, rămâne de dus războiul lăuntric, lupta şi osteneala interioară.

De aceea, eu unul nu am de ce să mă îngrijorez, indiferent câte lupte exterioare vor fi în jurul meu.

Ceea ce știu sigur și ceea ce îmi dă pace chiar și în mijlocul războiului este aceea că Adevărul este unul singur. Nu stabilit de opinii, număr, voturi sau alte criterii subiective.

Totul este să reușesc să-l găsesc în vacarmul din jur, să-l înțeleg și să-l accept, spre a mă elibera de cele ce mă trag în jos.

Și-așa, ajung prin și din război sau luptă, la pace. Pacea Duhului Sfânt. Duhul Adevărului. Mângâietorul, Care de la Tatăl purcede!..

Teologic, Biserica numește Rusaliile ca fiind Pogorârea Duhului Sfânt. Nu coborârea. Deși în relatarea biblică a acestui moment istoric se spune că peste Apostoli “au șezut“ limbi de foc (simbolizate de frunzele de nuc sau tei binecuvântate la slujba de Rusalii), nu este vorba de o simplă coborâre din cer a Duhului, manifestată sub arătarea focului (element primordial ce simbolizează energia, lucrarea, crearea lumii).

Deși termenul “pogorâre“ are și sensul de coborâre, nu este doar atât. Teologic, “pogorârea” este mai bine înțeleasă dacă ne referim la un termen înrudit: pogorământul. Adică renunțarea la o anumită regulă, cu scop de apropiere, de suprimare a unei distanțe, dată de o etichetă sau o ierarhie. Astfel, Rusaliile sunt momentul în care Dumnezeu își împlinește promisiunea de a fi pururi cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa. Tocmai de aceea preoții, ca unii ce sunt slujitori și purtători de Duh Sfânt, sunt chemați să se pogoare permanent, cu dragoste, peste comunitatea credincioșilor, trecând peste considerentele lumești ale etichetei.

Practic este vorba de unirea Duhului Sfânt cu firea umană, rod al Întrupării lui Hristos, care, Dumnezeu fiind, unește firea divină cu cea umană. Prin aceasta, umanitatea se face părtașă dumnezeirii, iar pogorârea la om a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este o desăvârșire a creației omului.
De aceea, este mai mult decât necesar să cunoaștem cine este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, numită așa chiar de către Iisus Hristos, care spune că va veni la ucenicii săi prin Duhul Sfânt.

Cea mai frumoasă și completă formă de prezentare a Duhului Sfânt se găsește nu în tratate teologice complexe, ci într-o scurtă și profundă rugăciune, ce îi este direct adresată, numită rugăciunea “Împărate ceresc” și cu care începe aproape orice slujbă, rostindu-se aproape tot timpul anului bisericesc, de la Rusalii și până la următorul Paște. Adică, o rugăciune tot atât de importantă ca și “Tatăl nostru”.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților si Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin.

Aici regăsim toate însușirile importante ale Duhului Sfânt.

1. Împărat ceresc. Desemnează divinitatea Duhului Sfânt, ce-a de-a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu Tatăl și Fiul. De altfel, pentru a preciza foarte clar firea divină a Duhului, al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) va dedica articolul 8 din Crez faptului că noi credem în Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu “Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.”

2. Mângâietor. Însuși Hristos arată că Duhul Sfânt va mângâia lumea, cum și Iisus a făcut-o. El promite ucenicilor (întristați la auzul veștii că Hristos se va sui la Tatăl) că nu îi va lăsa orfani, ci va veni la ei, dar sub altă lucrare, veșnică: “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi” (Ioan 14, 16).

3. Duhul Adevărului. Tot Hristos spune că Duhul Sfânt este un Duh al Adevărului divin, în cadrul aceleiași promisiuni de revenire la ucenici: “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.” (Ioan 14,17). Aici, termenul “lumea” nu desemnează creația întreagă, ci lumescul, tot ceea ce întoarce spatele lui Dumnezeu, și pentru care nici Hristos nu se poate ruga, nu pentru că n-ar vrea sau n-ar putea, ci pentru că nu este cunoscut de lumesc: “Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis....Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 3 și 9).

De altfel, Adevărul divin (Hristos Însuși) este singurul care eliberează omul din robia păcatului și îi redă adevărata libertate. “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu... veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Însuși Hristos se autodefinește ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Este și motivul pentru care Duhul Adevărului mai este numit și Duhul lui Hristos, cel prin care Hristos lucrează în Biserică. “Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare vi le va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua şi vă va vesti.” (Ioan 16,13) ca și la “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15,26)

De aceea, Rusaliile sunt ziua de naștere a Bisericii lui Hristos, căci, fără Duh Sfânt nu există Biserică.

5. Duhul le (îm)plinește pe toate. Când Dumnezeu a făcut lumea, a privit și a văzut că toate erau “bune foarte”. Adică erau bune potrivit scopului cu care au fost făcute. Dar împlinirea acestui scop nu se face decât prin exercitarea binelui, a virtuților, a sfințeniei. Când nu se întâmplă aceasta, apare opusul, adică răul. Prin urmare, binele nu se poate împlini decât prin Duhul Sfânt, adică prin iubire și adevăr. Căci doar iubirea și adevărul pot împlini scopul existenței. Fără ele (implicit, fără Duhul Sfânt), lumea n-ar mai avea rost, devenind un loc al suferințelor inutile, cauzate de rămânerea în imperfecțiune.

Sfințenia înseamnă iubire. Iar lucrarea în lume a Duhului Sfânt este, în esență, lucrarea iubirii. Căci, dincolo de toate teologhisirile despre Dumnezeu, rămâne un adevăr simplu și etern: “Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” ( 1 Ioan 4,8)

Dacă am vorbit de însușirile și lucrarea Duhului Sfânt, se cuvine să amintim și roadele Duhului Sfânt. Ele sunt amintite atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament.
Astfel, Sf. Ap. Pavel spune că: “roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).

7. Dătător de Viață. În înțeles teologic, Viața este trăirea omului în Dumnezeu, prin cunoașterea Lui. Dar și termenul “cunoaștere” este complex, el desemnând nu doar luarea la cunoștință a ceva, ci experierea acelui ceva, trăirea intimă a unor adevăruri. Prin urmare, dacă Hristos este Viața, Duhul Sfânt îl aduce lumii pe Hristos, sfințind întreaga creație.

Pentru a evidenția și mai bine această însușire, Hristos spune: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic.”(Ioan 6,63) Aici, Hristos nu spune ca trupul nu are nici o valoare, cum greșit s-ar înțelege, ci că, în raport cu Viața, trupul nu este nici sursa cunoașterii lui Dumnezeu, nici sursa vieții veșnice, nici măcar a vieții biologice, fiind cel care o primește. Lipsa de “folos” se referă așadar la imposibilitatea trupului de a fi sursa sfințeniei, ci doar primitorul ei (prin găzduirea sufletului).

De altfel, este greu de închipuit că omul poate exista în mod autonom, doar prin sine și doar pentru sine (deși unii chiar așa cred). Cheia întregii noaste existențe este Dumnezeu-Sfânta Treime. Căreia îi și dedicăm a doua zi de Rusalii. Zi de sărbătoare legală, dar nu pentru autodistrugerea omului, ci pentru unirea lui cu Dumnezeu.

De altfel, n-ar fi nepotrivit ca, fiind o zi liberă datorită lui Dumnezeu, să ratăm întâlnirea cu El? E ca și cum, fiind învoiți de la muncă pentru a ne cununa, ratăm sosirea la nuntă, părăsind mirele/mireasa și plecând pe nu știu unde. Să avem grijă ca Sărbătorile să fie un prilej de înfrumusețare a sufletului, nu unul de pagubă. Aceasta mai cu seamă cu cât în Ortodoxie, imediat după Botez, creștinul este uns cu Sfântul și Marele Mir, pecetluire duhovnicească a Sfântului Duh. Astfel, Duhul Sfânt este deja asupra noastră, trebuie doar să-l punem în lucrare spre a rodi faptele cele bune ale sfințeniei.

În iconografie, Duhul Sfânt este simbolizat prin două reprezentări majore: porumbelul și focul. Acestea fac trimitere atât la roadele Sale, cât și la lucrarea Sa sfințitoare. Porumbelul este consacrat ca simbol universal al păcii, iar focul este simbolul vieții duhovnicești, un foc al inimii, foc al dragostei de Dumnezeu și aproapele. Când ucenicii se întâlnesc cu Hristos cel Înviat, mărturisesc: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).
Concluzie: Duhul Sfânt este Dragoste și Adevăr. Nu ratați întâlnirea cu El în inimile voastre.

PS. Am fost întrebat de ce binecuvântăm frunze de nuc sau tei. Pomii aceștia au un simbolism apropiat de cel al Duhului Sfânt. Nucul, se știe, datorită iodului, are efecte terapeutice, umane și veterinare, dar și pentru mediul în care se află. La fel și Duhul Sfânt, are efecte terapeutice asupra sufletului. Iar teiul, pe lângă faptul că are flori medicinale, știți ce frumos miroase? Asemenea Duhului Sfânt, care ne înmiresmează viața cu iubire și adevăr...

Ev. Ioan 7, 37-53; 8, 12

În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Ap. Fapte 2, 1-11

În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi, iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc, toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.

Sf Mc Iuliu Veteranul

Sfantul Iuliu Veteranul este praznuit pe 27 mai. A facut parte din legiunea romana din cetatea Durostorum, oras din provincia Moesia Inferior (astazi Silistra). A devenit veteran dupa 20 de ani de slujire in armata. Pentru ca refuza sa aduca jertfa zeilor, este amenintat cu taierea capului. Sfantul Iuliu Veteranul nu se infricoseaza la aflarea acestei pedepse, dimpotriva, o considera o incununare a vietii sale pamantesti.

In procesele verbale de judecata, prezente in "Acte martirice", aflam si marturisirea lui Iuliu Veteranul: "Acela (Iisus Hristos) a murit pentru pacatele noastre, ca sa ne daruiasca viata cea vesnica. Hristos Dumnezeu ramane in vecii vecilor. Pe Acesta de-L va marturisi cineva, va avea viata vesnica; iar cel ce-L va tagadui va avea pedeapsa vesnica“.

Dupa mai multe incercari de convertire, Sfantul Iuliu Veteranul le raspunde: "De voi trai impreuna cu voi, va fi pentru mine moarte. Daca voi muri inaintea Domnului Hristos, voi trai in vesnicie. Am ales sa mor pentru un timp, ca sa traiesc in vesnicie cu sfintii".

Ca urmare a acestui raspuns, dregatorul Maxim a poruncit ca lui Iuliu Veteranul sa i se taie capul. A primit moartea in cetatea Durostorum, pe 27 mai 298.

Alaturi de Sfantul Iuliu Veteranul, Biserica cinsteste si pe alti cinci sfinti soldati romani, martirizati in anul 298, in Durostorum.

Biserica Ortodoxa cinsteste, alaturi de Sfantul Mucenic Iuliu Veteranul, pe alti cinci sfinti din randurile soldatilor romani, martirizati in anul 298 in cetatea Durostorum.

Sfântul Ioan Rusul. Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.

Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile.

Stăpânul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunînd stăpânului: „Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.”

Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mântuitorul.

De dimineaţa până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi râdeau de el, vâzîndu-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurându-le neputinţele.

Blândeţea sfântului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă.

Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine.

În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpânul ca şi până acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia.

Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste câteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mâncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: „Ce bucuros ar fi stăpânul tău dacă ar putea fi aici să mînânce cu noi din acest pilaf!” Atunci sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpânului său la Mecca. Musafirii au râs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănânce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecât farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpânei că farfuria a fost trimisă.

După câtva timp stăpânul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua când s-a ţinut banchetul), întorcându-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mâncat totuşi mâncarea cu mare plăcere.

Când familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mâncarea şi că toţi au râs de el când le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfântul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).

Spre sfârşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfârşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan.

Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecînd trupul sfântului până la cimitirul creştin.

După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfântului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfântului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfântului să nu-i dispreţuiască.

În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfânt în vremea unei călătorii periculoase.

Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.

În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul.

Timp de câteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfântului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.

Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon.

Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor.

Duminica a 8-a după Paști (Toate ale praznicului)

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.

Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși". În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).

Iubiți credincioși,

Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite "limbi", câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.

Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.

Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.

Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).

2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi...“ (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.

De ce se numește Sfântul Duh "Mângâietorul" și "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.

Duhul Sfânt se numește "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește "la tot adevărul" Duhul Sfânt, care rămâne cu noi "ân veac", adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și "va vesti", adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.

Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,

Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.

Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mângâietorule". Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

ARTE 27 Mai

MUZICĂ 27 Mai

Niccolo Paganini

Louis Durey

Ramsey Lewis, clăpar şi compozitor american (Clefs, Ramsey Lewis Trio)

Ramsey Lewis Trio -

Don (Donald Ray) Williams, actor, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american

Don Williams Greatest Hits

Cilla Black (Priscilla White), cântăreaţă britanică

CILLA BLACK THE 1960'S:

Bruce Cockburn, cântăreţ, chitarist şi compozitor canadian

Marty Kristian (Martin Vanags), chitarist şi vocalist britanic de origine germană (New Seekers)

Marty Christian:

Peter Sears, basist şi pianist american (Steamhammer, Rod Stewart, Jefferson Starship)

James Mitchell, vocalist american (Detroit Emeralds)

The Detroit Emeralds

Siouxsie Sioux (Susan Dallion), vocalistă, chitaristă, pianistă şi compozitoare britanică (Banshees, Siouxie & The Banshees, Creatures)

Siouxsie And The Banshees - The Best Of (Full Album):

Neil Finn, vocalist şi chitarist neo-zeelandez (Split Enz, Crowded House)

Liviu Tudan – Roşu şi Negru

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Rachmaninoff: Piano Concerto No. 2 & Schumann: Piano Concerto

Bach: Italian Concerto: For you, my friend

Bert Kaempfert Lliving it Up GMB

POEZII 27 Mai

Emil Isac, poet de factura simbolista, prozator, dramaturg, publicist

Biografie Emil Isac

Emil Isac (n. 17 mai 1886, Cluj - d. 25 martie 1954, Cluj) a fost un poet român.

Emil Isac a fost fiul avocatului Aurel Isac (1845–1932) şi al soţiei sale, profesoara de desen, Eliza născută Roşescu (1854–1922).

A studiat la Liceul Piariştilor din Cluj şi Liceul Grăniceresc din Năsăud. A urmat cursurile de la Facultatea de Drept şi Facultatea de Ştiinţe Sociale de la Cluj. A locuit în mare parte din viaţa sa, în oraşul Cluj (mai exact începând cu 1895). A debutat în 1903 cu poezia La umbra plopilor în data de 25 noiembrie, în revista „Familia” apoi a colaborat la „Viaţa nouă”, „Noua revistă română”, „România muncitoare”, „Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, etc. Printre poeziile sale cele mai cunoscute se numără Mama, Ochii tăi albaştri şi Pe lângă apa care trece.

Deja de pe vremea studiului la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj, Emil Isac a făcut cunoştinţă cu ideile progresiste şi umanitariste şi s-a ataşat cauzei clasei muncitoare.

După moartea sa, în 1954 a fost construit un muzeu în casa sa din oraş, Muzeul „Emil Isac”, format din trei mari camere, dedicate vieţii poetului, tatălui său şi lucrărilor sale.

Opere
Poezii, impresii şi senzaţii moderne, 1908
Ardealule, Ardealule bătrân, 1916
Poeme în proză, 1923
Cartea unui om, 1925
Poezii, 1936
Opere, 1946
Poezii alese, Biblioteca pentru toti, E.S.P.L.A., 1954
Poezii alese, 1956
Scrieri alese, 1960
Versuri, Editura Tineretului, 1964
Poezii, Editura Minerva, 1975
Emil Isac, 110 poezii, Editura Dacia, 1981

Ardealul

Ardealul este fintina de aur,
Ardealul este matase.
Ardealul este lacrami pe pine,
Ardealul este dulce ca mierea.
Ardealul este ciobanul cu cine.
Ardealul este al copiilor balaur.

Ardealul este apa ce curge.
Ardealul este si foc si singe.
Ardealul este mama ce plinge,
Ardealul este copilul ce zimbeste
Si floarea ce creste.

El este visul fara desteptare.
Nemarginit ii este hotarul.
Ardealul este
Isus si
Calvarul,
Ardealul este lantul ce se sfarma,
El este a pasarilor larma,
Este sinul de mama si otelul tare,
Este flutur alb si
Muntele
Mare.

Ardealule,
Ardealule,
Ardealule,
Orice piins si cintec din tine porneste.
Ardealule, frumosule, mai frumos esti
Ca
Luceafarul din lumile ceresti.

Tu m-ai invatat sa pling si sa cint,
Pamintul tau este mai mult decit pamint,
Esti fintina de aur
Si de aur ai galeata,
Si piatra ta noaptea scinteiaza
Si vesnicia te-a luat in paza.
Al meu esti, al nostru esti,
Povestea cea mai frumoasa dintre povesti.

Noapte de iunie

Fragi coapte ne-au servit la masa.
Si, catre miezul noptii, vin.
In fumul de tigare, ascunse
Femeia capul ei frumos. . Abatele dormi pe scaun
Si-alaturi, in odai, dansau.
Barbatul a-nceput sa joace
Cu cavalerul doamnei, carti.
Ramasem singuri in odaie, Femeie ea, si eu poet.
Femeia tinara ca focul
Si dulce ca un vis de iarba.
Si fragile-ncepura vorba :
E miezul noptii si e vin Pe buzele ce-asteapta glasul,
Ori poate si-au ucis cuvintul.
Pe scaun doarme unchiul grav
Si numai horcaitul lui
E constiinta ce pazeste. Alaturi : dans si carti de joc. incearca si tu-al tau noroc.
Si fragile
Femeia isi deschise ochii

Ca sa porneasca noapte-aprinsa Din sufletul adinc.
Si miinile lui gituira
Un trandafir nevinovat.
Petalele cadeau pe capu-mi,
Parfumul ce indeamna sinul.
Si fragile.
Viata dulce, rosie si calda,
Dulce si trecatoare,
Parfumata si frumoasa.
Clipele trecatoare — fragi dulci, Sarutari — fragi dulci.
Fragile indemnau
Si luna isi adormea stralucirea
Si vintul porni afara sa trezeasca zorile,
Vuiau afara arborii, Noaptea clocotea in mrejele infinitului.
Fragile
Si femeia mi-a strins tare si lung mina.
Si-a luat ramas bun de la noapte.
Si de la mine.
Si s-a trezit abatele.
Dansul alaturi a contenit.
Parechile infierbintate intrau la tisana.
Barbatul si prietenii navalira
In salon cu pofta trecuta a norocului

Si eu priveam tremurind fragile, .
Dulci rosii fragile
Pe care le-am putut gusta.
Si
Abatele le-a mincat.
Femeia lumina alba in noapte, . Si de departe auzeam
Fluierind trenul.

Viitorul

Toti oamenii ies la poarta.
Ceriul e rosu
Pling toti.
Si rid si blastama toti.
Arde.
Arde.
Oii renaste lumea moarta.
Ceriul arde si zeii pier toti.
Vine un nou soare
Vine o dimineata mare
Si oamenii blastama si pling si cinta.

Ceriul tot arde si vin de departe
Oamenii noi si doinele moarte
Apun in noaptea frinta.

TEATRU/FILM 27 Mai

În regia Cristian Mungiu

Biografie Cristian Mungiu

Nascut la Iasi in 1968, Cristian Mungiu este unul din cei mai reputati regizori romani reprezentand generatia postdecembrista.

A absolvit cursurile Academiei de Teatru si Film din Bucuresti in anul 1998, dupa care a contribuit in calitate de regizor secund la realizarea unor filme cunoscute precum Le Capitaine Conan (1996, regia Bertrand Tavernier) si Train de Vie (1998, regia Radu Mihaileanu). De asemenea, a regizat cateva filme de scurt-metraj inainte de lansarea filmului Occident.

De curand Cristian Mungiu a colaborat impreuna cu alti cinci regizori est-europeni in cadrul unui ciclu intitulat Lost and Found, care este alcatuit din patru scurt-metraje, un documentar si un film de animatie.

Filme cu Cristian Mungiu

Vezi filme

· Cinemaguerilla (2009) - el insusi

· La nouvelle vague du cinema roumain / Noul val din filmul românesc (2008) - el însuşi

· 1 luna cu 432 (2007)

Filme regizate de Cristian Mungiu

· Baby Photo (2018)

· Bacalaureat (2016) Trailer

· RMN (2016)

· După dealuri (2012) Trailer

· Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăși, frumoasă e viața! (2009) Trailer

· Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber (2009) Trailer

· Baia Mare - Constanța si retur (2009)

· 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) Trailer

· Lost and Found / Obiecte pierdute (2005)

· Occident (2002) Trailer

· Corul Pompierilor (2000)

· Nici o intamplare (2000)

· Zapping (2000)

· Mâna lui Paulista (1999)

· Mariana (1998)

Filmografie - producător

· Lemonade (2018) Trailer

· 6,9 pe scara Richter (2016) Trailer

· Bacalaureat (2016) Trailer

· După dealuri (2012) Trailer

· Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăși, frumoasă e viața! (2009) Trailer

· Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber (2009) Trailer

· 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) Trailer

· APARTAMENT 19 (2005)

Filmografie - scenarist

· Bacalaureat (2016) Trailer

· RMN (2016)

· După dealuri (2012) Trailer

· Periferic (2010) Trailer

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile:

În regia Șerban Marinescu

Biografie Șerban Marinescu

Serban Marinescu este un regizor roman nascut la data de 27 mai 1956 in orasul Pitesti, judetul Arges, absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București (1980), secția regie de film.

Filme regizate de Serban Marinescu

· Doar cu buletinul la Paris (2015) Trailer

· Kakaia Freedom?Eta Carnaval (2011)

· Regele scamator (2010)

· Tanti (2010) Trailer

· Ticăloșii (2007) Trailer

· Magnatul (2004)

· Turnul din Pisa (2002)

· Cel mai iubit dintre pământeni (1993)

· Cei care plătesc cu viața (1991)

· Domnișoara Aurica (1985) - regizor

· Moara lui Călifar (1984)

Filmografie - scenarist

· Doar cu buletinul la Paris (2015) Trailer

· Regele scamator (2010)

· Ticăloșii (2007) Trailer

· Cel mai iubit dintre pământeni (1993)

Filmografie - regizor secund

· Misterele Bucureștilor (1983)

Cu Medeea Marinescu

Biografie Medeea Marinescu

Locul naşterii: Bucharest, Romania · Data naşterii: 27.05.1974 (43 ani)

Impreuna cu cele doua surori gemene, Medeea Marinescu face parte dintr-o familie de cineasti si din aceasta cauza poate spune ca s-a nascut pe platoul de filmare si intreaga copilarie si-a petrecut-o la Buftea intre aparate de filmat, reflectoare si decoruri. La trei ani debuteaza in film in comedia "Iarna bobocilor" si devine alaturi de interpreta Veronicai, Lulu Mihaescu, si interpretul Pistruiatului, Costel Baloiu, unul din copiii minune ai filmului romanesc care, spre deosebire de ceilalti, o data cu trecerea anilor, nu s-a pierdut in uitare ci este una dintre cele mai apreciate actrite de teatru si film din generatia ei.

Rolul oferit de Ion Popescu Gopo in "Maria Mirabela", la numai sase ani, o face celebra iar interpretarea ei fara inhibitii, temeri, restrictionari, joaca ei cu animatiile din film: Oachi si Scaparici etc., naturaletea si talentul a ramas pentru totdeauna in inima iubitorilor genului. Concomitent cu interpretarea altor roluri, incepe sa studieze pianul la Liceul George Enescu, se gandeste sa urmeze Conservatorul dar cand era in clasa a XII i se incredinteaza rolul Simina din horror-ul/drama "Domnisoara Christina", dupa romanul scriitorului Mircea Eliade... si Medeea alege teatrul si filmul.

In 1996 absolveste Academia de Teatru si Film, clasa profesor universitar Florin Zamfirescu, are la activ deja cateva filme, jucase inca de pe bancile facultatii pe scena teatrelor Casandra, UNU, Romano-american si Odeon, prezentase cateva emisiuni de divertisment la TVR 1 si Antena 1 si avea sase premii de interpretare. Joaca mult pe scena Teatrului National din Bucuresti alaturi de Radu Beligan si Carmen Stanescu pe care-i admira: "Am invatat foarte multa meserie de la Carmen Stanescu si de la Radu Beligan, am invatat ce inseamna personalitate puternica, rigoare artistica, disciplina in profesie, respect pentru profesie. Carmen Stanescu e una din marile doamne ale culturii romanesti."

Pe plan personal, timp de sapte ani (2001 - 2008) a trait o pasionala poveste de dragoste cu doctorul Dan Acaru, un renumit chirurg de origine romana, stabilit la New York. Dupa intoarcerea din America se casatoreste cu George Dascalescu, pe care-l cunoaste pe platoul de filmare si devine in 2009 mama unui baietel pe nume Luca.

In ultimii ani a jucat in filme frantuzesti ("Une mère comme on n'en fait plus", "Une femme piégée"," Je vous trouve très beau") si in prezent filmeaza tot in Franta = " Un homme très recherché ", are un impresar strain dar nu se gandeste sa paraseasca tara, joaca pe scena TNB in patru piese si asteapta cu nerabdare ecourile privind ultimul ei rol din "Weekend cu mama" si comedia regizoarei Isabelle Mergault.

Filme cu Medeea Marinescu

· 03.ByPass (2016) - Monica Trailer

· Străini în noapte - Live (2016)

· O faptă bună (2015)

· Q.E.D. (2013) - soţia lui Voican Trailer

· Donnant, donnant (2010) - Silvia Trailer

· Weekend cu mama (2009) - Luiza Trailer

· 5 secunde (2008)

· Doctori de mame (2008) - Mara Manea

· Je vous trouve très beau / Vă găsesc fermecător (2006) - Elena Trailer

· Patul lui Procust (2001)

· Fii cu ochii pe fericire (1999)