MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 6 MAI 2019

ISTORIE PE ZILE 6 Mai

Evenimente

·       1527: Trupele conduse de Carol, duce de Burbon, au invadat Roma, ucigând peste 4.000 de locuitori si jefuind bogatii inestimabile. Roma a fost  devastata  de  armatele   Imparatului Sfantului imperiu roman de natiune germana Carol  Quintul. Garda Elvetiana care apara Vaticanul  s-a baricadat in curtea Bazilicii Sf.Petru si  a aparat Sfantul Scaun in fata asediului a  mii de soldati. 147 luptatori din Garda Elvetiana  au cazut eroic in lupta in care au supravietuit numai 42. Papa a fost salvat  printr-un  pasaj secret  lung de 750 metri,existent si in zilele noastre, care leaga Vaticanul  de  Castelul Sant’Angelo.

·         1536: Regele Henric al VIII-lea ordonă ca Biblii în limba engleză să fie plasate în fiecare biserică.

·         1600: Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, și realizează astfel, prima unire politica a celor trei tari romane. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei„. La recomandarea marii boierimi, domnitorul Mihai Viteazul a numit un domn în Moldova, subordonat sieși. La 21.X/1.XI.1599 Mihai îsi facuse intrarea triumfala în Alba Iulia, întreg teritoriul Transilvaniei trecand sub autoritatea sa în urma victoriei de la Selimbar din 18/28.X.1599. Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci – d. 9 august 1601, Turda) a fost domnul Țării Românești între 1593-1601. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea. Ieremia Movilă a fost domn al Moldovei de două ori, între august 1595 și mai 1600, respectiv între septembrie 1600 și 30 iunie 1606. Mama sa, Maria, a fost fiica lui Petru Rareș.

·         1639: A fost încheiată construcția Bisericii „Trei Ierarhi" din Iași, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, adevărată bijuterie arhitectonică; aici se află mormintele lui Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Cantemir și Vasile Lupu.

·         1682: Ludovic al XIV-lea al Franței își mută întreaga curte la Versailles. Versailles va deveni sediul oficial al guvernului Franței. Palatul Versailles (în franceză Château de Versailles) este un palat regal construit la Versailles, în Franţa. A fost reşedinţa regilor Franţei Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea. Acest palat se înscrie printre cele mai remarcabile monumente din Franţa, nu numai prin frumuseţe, ci şi prin prisma evenimentelor al căror teatru a fost. Devine reşedinţă regală permanentă începând cu anul 1682, când regele Ludovic al XIV-lea a mutat curtea de la Paris, până în 1789, când familia regală a fost forţată să se întoarcă în capitală, cu excepţia câtorva ani din timpul Regenței. Palatul Versailles reprezintă un simbol al sistemului monarhiei absolute adoptat de către Ludovic al XIV-lea. În acest castel, în Camera Oglinzilor, a fost semnat Tratatul de la Versailles. În 1837 palatul a devenit primul muzeu de istorie al Franţei.

·         1729: Inochenție (Ioan) Micu este numit episcop unit și primește un loc în Dieta Transilvaniei. Ioan Micu preia efectiv episcopatul la 28 septembrie 1723.

·         1791: Prin decretul purtând această dată, Palatul Luvru din Paris a fost transformat în muzeu.

·         1849: Trupele maghiare conduse de maiorul Imre Hatvani sunt înfrânte decisiv de către Armata revoluționară a lui Avram Iancu. Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

·         1872: Înființarea Agenției Diplomatice Române la Berlin.

·         1885: A fost emis un Decret regal privind aprobarea Tomos–ului, prin care Patriarhia din Constantinopol  recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe din Regatul României. De o însemnătate esenţială  au fost Propunerile făcute în Parlamentul ţării, la 9 martie 1882, privitoare la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române. În şedinţa Camerei Deputaţilor, întrunite în sesiune ordinară, în data de 9 (21) martie 1882, s-a dat citire unui document semnat de 9 deputaţi, prin care se propunea, printre altele, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhie. Documentul consta dintr-oExpunere de motive şi un Proiect de lege pentru modificarea legii Sinodale din 1872. În expunerea de motive se arăta că în veacurile trecute, din cauza popoarelor migratoare, a luptei pentru apărarea hotarelor şi a tuturor drepturilor neamului, apoi din cauza domniilor fanariote, noi nu am avut răgazul necesar şi condiţiile necesare pentru organizarea Bisericii noastre în Patriarhat. În timp ce în Camera Deputaţilor se făcea propunerea pentru înfinţarea Patriarhiei Române şi în presă era discutată oportunitatea ei, se făceau şi pregătiri pentru Sfinţirea Marelui Mir la Bucureşti, fapt ce s-a împlinit în ziua stabilită de tradiţia bisericească, în Joia Mare, din Săptămâna Patimilor, pe 25 martie (6 aprilie) 1882. Între cele două evenimente, propunerea din Cameră şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir era o strânsă legătură. Au avut loc, însă, mai multe evenimente care au împiedicat pentru o perioadă îndelungată reluarea propunerii de înfiinţare a Patriarhiei Române. La 10 iulie 1882, Patriarhul ecumenic din Constantinopol a trimis Mitropolitului Primat o scrisoare prin care-şi exprima nemulţumirea în legătură cu discuţiile referitoare la înfiinţarea Patriarhiei Române. Patriarhia ecumenică avea atunci mai multe nemulţumiri: secularizarea averilor mânăstireşti, făcută de Cuza, declararea Bisericii noastre ca autocefală, fără Tomos special de la Constantinopol, declararea Bisericii Bulgare ca autocefală, autocefalia Bisericii din Serbia (1879), ca şi ştirile că Biserica Rusiei se va organiza din nou în patriarhat. În acelaşi timp, capii Bisericii Ortodoxe Române, care au urmat mitropolitului Primat Calinic Miclescu, ce avusese bucuria de a vedea recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române, de către Patriarhia Ecumenică, – dar care a trecut la cele veşnice în anul 1886 – este vorba de patru arhipăstori ai Bisericii Ortodoxe Române: Iosif Gheorghian (1829-1909), Ghenadie Petrescu (1836-1918), Atanasie Mironescu (1858-1931) şi Conon Arămescu-Donici, care au ocupat scaunul de Mitropolit Primat până la Miron Cristea -, ca şi deputaţii sau miniştrii cultelor din acea perioadă, au avut diferite probleme de rezolvat, astfel încât problema Patriarhatului se va relua abia în anul 1919, în condiţii cu totul deosebite şi mult mai prielnice.

·         1888: Victor Babeș face primele vaccinări antirabice la București.

·         1889: Turnul Eiffel este deschis oficial spre vizitare publicului în cadrul expoziției universale din Paris. Ideea construirii turnului a aparut  cand guvernul francez a decis capentru comemorarea  centenarului Revolutiei franceze, sa organizeze o expozitie internationala. Autoritatile au initiat si un concurs de proiectare a unui monument care sa fie amplasat in centrul Parisului, in Champ-de-Mars. Au fost trimise peste 100 de proiecte, in final fiind selectat cel trimis de Gustave Eiffel, un inginer necunoscut la acea vreme. El a propus comisiei construirea unui turn de otel care sa depaseasca ca inaltime orice cladire din capitala Frantei. Structura a fost construită între anii 1887-1889 din fier forjat, (după o tehnologie descoperită de inginerul român Gheorghe Pănculescu). A fost inaugurat la 31 martie 1889 și deschis pentru public la 6 mai. Turnul a fost cea mai inalta constructie din lume pana in 1930 cand a fost finalizata cladirea Chrysler din New York. Turnul Eiffel este inalt de 984 de picioare si este asamblat din peste 18.000 de piese metalice, legate intre ele cu mai mult de un milion de nituri. Structura de otel este sustinuta de patru stalpi de piatra, din care se ridica patru coloane care se unesc, formand un singur turn vertical. Platformele, fiecare cu cate o punte de observatie, sunt situate la trei nivele. Ascensoarele urca in curba de-a lungul stalpilor. In 1909, celebra constructie a fost salvata de la demolare doar pentru ca pe aceasta era montata antena pentru transmisiunile radio. Proprietarii terenurilor pe care era construit turnul au cerut ca acesta sa fie mutat sau  distrus,  pentru a putea  sa isi reintre in drepturi, pentru ca incheiasera  cu organizatorii expozitiei universale un contract de inchiriere pe 20 de ani.

·         1899: Au loc lucrările primei Conferințe a păcii la Haga, cu participarea a 109 reprezentanți din 26 state printre care și România. Scopul Conferinței de la Haga a fost semnarea unei convenții asupra reglementării pașnice a conflictelor internaționale. Delegația română, din care faceau  parte: Alexandru Beldiman, ministru la Berlin, și Ion Papianu, agentul diplomatic de la Belgrad, a semnat documentele cu rezerve.

·         1910: George al V-lea devine rege al Angliei după moartea tatălui său, Eduard al VII-lea. George Frederick Ernest Albert; n. 3 iunie 1865 – d. 20 ianuarie 1936) a fost primul monarh britanic al Casei de Windsor, care a fost creată din Casa de Saxa-Coburg-Gotha. A fost primul împărat al Indiei și primul rege al Statelor Libere Irlandeze. A domnit din 6 mai 1910 până la moartea sa în 1936.

·         1919: În Afganistan începe al Treilea Război anglo-afgan. Se va termina cu un armistițiu la 8 august 1919.

·         1925: In Romania Unita a  fost infiintata Mitropolia Basarabiei. Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, a fost votata de corpurile legiuitoare, la 24 martie 1925 – în Senat, şi, la 3 aprilie acelaşi an – în Cameră, şi promulgata la 6 mai 1925, acestea fiind  primele acte legislative în care ideea înfiinţării mitropoliei Basarabiei a  capătat  consacrare juridică. Conform acestor documente, din punct de vedere canonic şi administrativ, Patriarhia Română se compunea din cinci mitropolii. Ultima din ele, ordinea ierarhică stabilindu-se, după cum se știe, în funcţie de vechimea scaunului, era Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail17. Astfel, Mitropolia Basarabiei, de jure, ia fiinţă în 1925, odată cu adoptarea principalelor documente de organizare şi funcţionare a B.O.R.
Dar până la transpunerea în viaţă a prevederilor Statutului şi Legii au trebuit să treacă încă trei ani. Chiar la sesiunea ordinară din toamna anului 1925, Adunarea Eparhială şi Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului insista asupra aplicării legii: „A sosit vremea ca acestei sfinte mitropolii să i se dea mitropolitul la care o îndreptăţeşte legea”. Paralel cu cerinţa de aplicare a legii în ceea ce privește ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului la treapta de Mitropolie a Basarabiei se purtau discuţii şi în privinţa desemnării titularului scaunului mitropolitan de la Chişinău. Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Chișinăului din 22 mai 1927 şi-a exprimat „în mod hotărât” dorinţa „de a vedea Arhiepiscopia Chişinăului ridicată la rangul de mitropolie”, aşa cum prevedea Legea organizării bisericeşti din 1925, înaintând, concomitent, şi propunerea „ca odată cu aceasta să fie rugate autorităţile înalte bisericeşti şi de stat ca în scaunul Mitropoliei Basarabiei să fie aşezat Î.P.S. Episcop Gurie”. Această doleanţă a fost adusă la cunoștința Preafericitului Patriarh al României Miron Cristea, dlui prim-ministru, general Alexandru Averescu, şi dlui Vasile Goldiş, ministru al cultelor. Era pentru prima oară când clerul din Basarabia făcea o propunere nominală la scaunul mitropolitan de la Chişinău. Candidatura Arhiepiscopului Gurie a fost susţinută de majoritatea clerului, credincioşilor, precum şi de oamenii politici din eparhie. Meritele arhiepiscopului în opera culturală, naţională şi bisericească a Basarabiei nu puteau fi contestate. Fireşte, Arhiepiscopul Gurie avea însă şi duşmani şi, cu regret, unii destul de rău porniți, adversarul principal era guvernul liberal, cu care arhiepiscopul intrase cândva în conflict, numindu-l din nou pe profesorul Constantin Tomescu, adversar politic al liberalilor, în funcţia de secretar al administraţiei eparhiale, după ce acesta fusese demis disciplinar din respectivul post de un ministru liberal, titular al Departamentului culte. La şedinţa din 25 iunie 1927, Sfântul Sinod al B.O.R. a satisfăcut cererea Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului din 22 mai 1927 şi a hotărât ca Î.P.S. Arhiepiscop Gurie să fie ridicat la rangul de mitropolit, autorizându-l pe Patriarhul Miron Cristea „să stabilească momentul şi modalitatea îndeplinirii acestei hotărâri”. Gurie Grosu (n. 1 ianuarie 1877, Nimoreni, Lăpușna – d. 14 noiembrie 1943, București (înmormântat la Cernica), mitropolit român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupație rusă. Numele său de botez era Gheorghe, iar numele de Gurie l-a luat atunci când s-a călugărit. Gurie a fost un om extrem de evlavios și unul din promotorii românismului în Basarabia. În cele din urmă, după îndelungate tergiversări, Sfântul Sinod şi Guvernul au hotărât ridicarea în scaunul de mitropolit de la Chişinău a Î.P.S. Arhiepiscop Gurie (Grosu), fixând ziua de 28 aprilie 1928 drept dată a instalării sale. Acest eveniment de mare importanţă bisericească a coincis cu împlinirea a 10 ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România şi a 25 de ani de activitate cărturărească şi patriotică a primului mitropolit al Basarabiei.

·         1928: Are loc, la Alba Iulia, o mare adunare convocată de Partidul Național Țărănesc, cu scopul de a obliga guvernul liberal să demisioneze.

·         1931: se constituie la București, România, Partidul Țărănesc-Democrat sub conducerea lui Constantin Stere. La 13 iulie 1933 fuzionează cu Partidul Țărănesc-Radical, condus de Grigore Iunian.

·         1933: Iuliu Maniu demisionează din funcția de președinte al Partidului Național-Țărănesc din România.

·         1937: Aeronava Hindenburg, cel mai mare dirijabil construit vreodată, ia foc în timp ce încerca să aterizeze la Lakenhurst, New Jersey. Victime, 36 de pasageri și membri ai echipajului.

·         1940: John Steinbeck este laureatul premiului Pulitzer pentru romanul său Fructele mâniei.

·         1942: Al Doilea Război Mondial – În Corregidor, ultimele forțe americane din Filipine se predau japonezilor.

·         1945: Al Doilea Război Mondial: Începe Ofensiva Praga, ultima bătălie majoră a frontului de est. Operațiunea ofensiva Praga a fost ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial de pe teatrul de război din Europa. Batălia de la Praga s-a desfășurat în perioada 6 – 11 mai 1945 pe frontul de răsărit. Particularitatea principală a acestei bătălii este faptul că luptele au continuat și după ce Reichul a capitulat pe 8/9 mai. O altă particularitate este aceea că bătălia a fost declanșată în paralel cu Insurecția din Praga. Orașul Praga a fost în cele din urmă eliberat de trupele sovietice și de aliații lor. Toți militarii germani care făceau parte din Grupul de Armate Centru (Heeresgruppe Mitte) au fost ori uciși, luati prizonieri sau au căzut în mâinile sovieticilor după capitulare. Capitularea Grupului de Armate Centru s-a petrecut la nouă zile după căderea Berlinului și la trei zile după Ziua Victoriei.

·         1949: Ziua de naștere a informaticii moderne. Maurice Wilkes și o echipă de la Universitatea din Cambridge au executat primul program stocat pe calculatorul EDSAC, calculator bazat pe arhitectura Neumann.

·         1954: Atletul britanic Roger Banister a devenit primul om din lume care a alergat o milă (1.601 metri) în mai puțin de patru minute.

·         1960: Peste 20 de milioane de telespectatori s-au uitat la prima nuntă regală televizată, când Prințesa Margareta s-a căsătorit cu Anthony Armstrong-Jones, la Westminster Abbey.

·         1983: "Jurnalele secrete ale lui Hitler" se dezvăluie ca o farsă după examinarea lor de către experți.

·         1984: Are loc, la Palatul Sporturilor din București, gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci. Cu prilejul retragerii sale din activitatea competițională, gimnasta primește din partea președintelui Comitetului Internațional Olimpic, Juan Antonio Samaranch, Ordinul Olimpic.

·         1990: „Podul de flori" de peste Prut - prima deschidere a frontierelor dintre România și actuala Republica Moldova.

·         1994: Inaugurarea oficială a tunelului de sub Canalul Mânecii, considerat de experți ca „lucrarea secolului". Eurotunelul, cu o lungime de 50,3 km, situat la o adâncime cuprinsă între 25 si 45 de metri sub fundul mării, a costat 10 miliarde de lire sterline. Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi preşedintele Franţei Francois Mitterand au inaugurat Eurotunelul care leagă Marea Britanie de Continent, pentru prima dată de la sfârşitul glaciaţiunilor.  A fost nevoie de 13.000 mii de oameni si 6 ani pentru finalizarea lucrarilor, iar pentru constructia sa au fost exacavati 4 milioane de metri cubi de calcar. Pana in momentul inaugurarii, inginerii au visat la darea in folosinta a unui asemenea tunel de prin 1800. O prima tentativa s-a inregistrat in 1880, dar din cauza dificultatii proiectul a fost rapid abandonat. Eurotunelul acopera distanta dintre Kent (Anglia) si Normandia (Franta), adica 50 km, dintre care 39 trec pe sub fundul Canalului Manecii. In prezent, tunelul este cea mai lunga linie de metrou subacvatic din lume.

·         2000 - Fostul dictator chilian Augusto Pinochet a fost înştiinţat de inculparea sa de către justiţia argentiniană pentru asasinarea în anul 1974, la Buenos Aires, a şefului Statului Major al armatei chiliene din acea vreme, generalul Carlos Prats

·         2001:  În timpul unei călătorii în Siria, Papa Ioan Paul al II-lea devine primul papă care intră într-o moschee.

·         2003: A fost inaugurată, la Moscova, prima stație de metrou din lume aflată la cea mai mare adâncime. Stația Park Pobedi (Piața Victoriei) este construită la 90 de metri sub pământ.

·         2004: La Strasbourg s-a reunit primul ‘Parlament european al copiilor’.

·         2007: Nicolas Sarkozy este ales președinte al Franței. Acesta a învins-o în cursa electorală pentru președinția Franțeipe socialista Ségolène Royal cu 53% din voturile exprimate.

·         2012: Alegeri prezidențiale în Franța - al doilea tur desfășurat între Sarkozy și Hollande. Președintele ales al Franței, François Hollande, a obținut 51,62% din voturile exprimate, față de 48,38% cât a obținut Nicolas Sarkozy.

Nașteri

• 1405: S-a nascut eroul poporului albanez  Gerge Kastrioti (Gjergj Kastrioti) ( d. 17 ianuarie 1468), cunoscut mai ales sub numele de Skanderbeg. A condus între   1443 si 1468 lupta împotriva  Imperiului Otoman obținând victorii in mai multe batalii  si eliberând în mare parte teritoriul albanez, cu centrul în orașul  Krujë.

·         1501: Papa Marcel al II-lea (d. 1555)

·         1574: Papa Inocențiu al X-lea (Giovanni Battista Pamphilj sau Pamphili) (n. 6 mai 1574 Roma – d. 7 ianuarie 1655 Roma) a deținut funcția de papăîntre anii 1644-1655.
* 1685: Sofia Louisa de Mecklenburg-Schwerin (6 mai 1685 - 29 iulie 1735) a fost a treia soție a regelui Frederic I al Prusiei. A fost al patrulea copil al Ducelui de Mecklenburg, Frederic și a Christinei Wilhelmine deHesse-Homburg.

Căsătoria Sofiei Louisa a fost aranjată de puternicul prim-ministru prusac Johann Kasimir Kolbe von Wartenberg, care a făcut presiuni asupra regelui să se căsătorească de dragul succesiunii după ce a rămas văduv pentru a doua oară. La început, după căsătorie, ea a fost cunoscută sub numele de "Mecklenburg Venus", dar în curând ea s-a înstrăinat de viața de la curtea prusacă trăind la Berlin.

Nu a primit nici o educație cu excepția muzicii și a francezei, a fost descrisă ca fiind introvertită și serioasă, și, prin urmare nu a fost capabilă să-și înlocuiască predecesoarea la curte. Ea, împreună cu Mademoiselle Gravenitz, a făcut încercări de a-l convinge pe Frederic să se convertească de la credința reformată la credința luterană, care în cele din urmă a dus la certuri severe în cuplu.

Rivala ei, Catharina Rickers, a fost atât soția contelui von Wartenberg cât și amanta regelui. Sub influența lui August Hermann Francke, Sofia s-a refugiat în pietism. În cele din urmă, a căzut în depresie profundă și nu și-a mai putut îndeplini îndatoririle regale. În ianuarie 1713, cu doar câteva săptămâni înainte de moartea ei, Frederic a trimis-o înapoi la familia ei. De atunci, Sofia Louise a trăit la Grabow și la moartea ei a fost înmormântată la Schwerin.

* 1688: Marie Victoire Sophie de Noailles, Contesă de Toulouse (6 mai 1688- 30 septembrie 1766), a fost fiica lui Anne Jules de Noailles, al 2-lea Duce de Noailles, și a soției lui, Marie-Françoise de Bournonville. Al doilea soț al ei a fost Louis Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse, fiul cel mic recunoscut al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a maîtresse-en-titre, Madame de Montespan.
* 1747: George I, Prinț de Waldeck și Pyrmont (germană Georg Fürst zu Waldeck und Pyrmont; 6 mai 1747 – 9 septembrie 1813) a fost Prinț de Waldeck și Pyrmont din 1812 până în 1813.

A fost fiul lui Karl August, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a Christiane Henriette, Contesă Palatină de Zweibrücken.

·         1758: André Masséna, general și mareșal francez (d. 1817)

* 1758: Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (n. 6 mai 1758 – d. 28 iulie 1794); (După Calendarul Republican data decesului este 10 thermidor an II). A fost executat prin ghilotinare în Piața Revoluției (place de la Révolution, astăzi place de la Concorde); cunoscut contemporanilor săi ca "Incoruptibilul", este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluției franceze. A fost unul din discipolii lui Jean-Jacques Rousseau.
Maximilien de Robespierre, unul din simbolurile Revoluției franceze, s-a născut la Arras, într-o familie înstărită. Avocat, el a fost ales deputat al stării a treia în Artois. A devenit cunoscut prin discursurile sale din clubul iacobin și din procesul regelui. A fost ales lider al acestei grupări radicale. A fost supranumit "Incoruptibilul" pentru că ducea o viață simplă. Robespierre rămâne un personaj controversat, prezentat de unii ca idealist iar de alții ca un fanatic. În 1793, a provocat căderea grupului girondinilor. Ca membru al Comitetului Salvării Publice a fost adeptul și apologetul politicii de teroare împotriva adversarilor politici, care a dus la decapitarea prin ghilotinare a multor reprezentanți de frunte ai Revoluției franceze.

·         1769: Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana (d. 1824)
* 1856: Robert Edwin Peary (n. 6 mai 1856 Cresson Springs, Pennsylvania - d. 20 februarie 1920, Washington) a fost navigator și explorator polar american.

Robert Peary lucrează ca inginer în America Centrală tropicală ( 1880 - 1890) și întreprinde ca ofițer de marină o călătorie în istmul Panamá. Pentru a se antrena în vederea unei plănuite călătorii la Polul Nordîntreprinde în 1886 o incursiune de 190 kilometri în interiorul Groenlandei. În cursul unei noi expediții în 1892 traversează Groenlanda septentrională între fiordul Inglefield și țărmul de nord est al insulei, întorcându-se pe același drum după ce a străbătut o distanță de 2.200 kilometri. Cu acest prilej, descoperă marea peninsulă din nordul Groenlandei care a primit numele său (Țara Peary) ^[2].

Până în anul 1900, Peary încheiase explorarea Groenlandei, descoperind și capul ei cel mai nordic, căruia i-a dat numele de Morris Jesup (83° 40' latitudine nordică).
După mai multe încercări nereușite, având ca însoțitori un negru și patru eschimoși atinge Polul Nord la 6 aprilie 1909. Cinci zile înainte de comunicarea izbânzii sale, medicul american Frederik A. Cook anunțase că el a ajuns la Polul Nord încă din aprilie 1908, dar ulterior s-a dovedit a fi un impostor.

·         1856: Sigmund Freud (născut Sigismund Schlomo Freud la 6 mai 1856, Freiberg, Imperiul Austriac, astăzi Příbor/Republica Cehă - d. 23 septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză. Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate pe următoarele ipoteze:^[14]

• Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.
• Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.
• Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și simptome.
• Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.
• Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente și refulate.

Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni precum inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor.

Sigmund Freud s-a născut într-o familie de evrei așkenazi din Freiberg, Moravia. Și-a luat numele de "Sigmund" abia la vârsta de 21 de ani. Sigmund a fost primul născut din cei nouă copii ai familiei, dar mai avea și alți frați (vitregi) din căsătoriile precedente ale tatălui său. Cu toate că familia sa nu era o familie înstărită și trăiau într-un apartament mic și aglomerat, părinții săi au făcut totul pentru ca Sigmund să aibă parte de cele mai bune condiții, uneori și cu prețul defavorizării celorlalți copii ai familiei.

Freud a fost un copil precoce din punct de vedere intelectual și deosebit de silitor. Șase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea școlii avea nu numai cunoștințe temeinice de greacă, latină, germană și ebraică, ci învățase și franceza și engleza. Viața de familie se organiza în funcție de programul său de studiu. El își lua masa de seară separat de restul familiei, iar pianul surorii sale Anna a fost mutat din apartament pentru a nu-l deranja.

Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studii a început să lucreze în laboratorul de fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brücke, fiind în special preocupat de funcțiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lăsat atât de mult absorbit de această activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea abia în 1881, cu o întârziere de trei ani. Dorind să câștige experiență practică, după doi ani începe să lucreze ca medic în spital, în secțiile de psihiatrie și dermatologie. În 1885 obține un post de docent în neuropatologie la Universitatea din Viena și - având o bursă din partea statului austriac - petrece 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusă de Jean Martin Charcot. Charcot trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub conducerea lui, Freud începe să studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru psihopatologie.

În 1886 Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburări cerebrale și nervoase. Din cauza faptului că aplica metodele și concepțiile lui Charcot, socotite neortodoxe de către corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultăți din partea colegilor. Aceasta explică și faptul că, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multă reticență.

Fugind de persecuția nazistă din Viena în 1938, Freud s-a refugiat la Londra, unde a petrecut ultimul an al vieții sale. Casa situată la Maresfield Gardens nr. 20 în zona Hampstead din Londra, care a aparținut familiei până la moartea din 1982 a fiicei cele mai mici a lui Freud, Anna Freud, a fost ulterior transformată în muzeu. În muzeu se păstrează și mobila lui Freud, printre care se numără și celebra sa canapea.

Din cauza fumatului excesiv, în ultimii ani din viață s-a luptat cu o formă de cancer . A suferit numeroase operații dar, deoarece nu a renunțat la acest viciu (fuma chiar și 20 de trabucuri pe zi), boala s-a agravat și a murit prin eutanasiere, asistată de un medic care i-a administrat o doză mărită de morfină

Prima lucrare publicată de Freud, Zur Auffassung der Aphasien ("Concepții asupra afaziei") (1891), trata problema tulburărilor de vorbire apărute în urma unei leziuni organice a creierului. După o nouă lucrare în domeniul neurologiei, Die infantile Cerebrallähmung ("Paralizia cerebrală infantilă") (1897), Freud s-a dedicat cu exclusivitate cercetărilor privind explicarea tulburărilor psihice pe baze psihologice, ceea ce a dus la elaborarea conceptului de "psihanaliză" (1896).

Freud explică apariția manifestărilor nevrotice, în special ale isteriei, datorită refulării unor traume emoționale, ascunse în inconștient. Ca tratament recomandă transpunerea pacientului în stare de hipnoză, cu ajutorul căreia trăirile emoționale refulate sunt din nou aduse la suprafața conștiinței și în felul acesta, conflictele, prelucrate în mod conștient, nu mai provoacă tulburări psihice. Între 1895 și 1900 Freud a formulat cea mai mare parte a concepțiilor sale, care formează nucleul psihanalizei în teorie și practică. El renunță la metoda hipnozei, preferând expunerea spontană de către pacient a amintirilor sale, încă din perioada copilăriei, în timpul ședințelor de psihanaliză, sub forma așa zisei "asociații libere". În felul acesta psihanalistul îl ajută să-și clarifice conștient experiențele conflictuale, care stau la baza tulburărilor nevrotice. Cu ajutorul asociațiilor libere găsește calea de pătrundere către procesele petrecute în inconștient, ceea ce l-a condus și la explicarea semnificației viselor și a actelor ratate ("lapsusuri"). Prin interpretarea viselor a ajuns la formularea conceptului de sexualitate infantilă și a "complexului Oedip", care ar sta la baza legăturilor erotice inconștiente ale copilului cu părintele de sex opus. Aceste puncte de vedere din concepția freudiană au fost și rămân foarte controversate.^[16]

În 1902, Freud este numit profesor la Universitatea din Viena. În jurul său s-a format un cerc de discipoli, ca Alfred Adler, Eugen Bleuler, Carl Gustav Jung și Ernest Jones, care i-au preluat și i-au dezvoltat mai departe teoriile. În 1910 a fost creată Societatea Internațională de Psihanaliză, cu extindere în special în America. Pe baza reprezentărilor sale, Freud a încercat să explice și unele fenomene sociale și culturale, ca religia, mitologia, arta și literatura^[17] După ocuparea Austriei de naziști Freud se refugiază cu întreaga familie la Londra, unde moare în urma unui cancer în 1939.

Contribuția esențială a lui Sigmund Freud constă în punerea în evidență a existenței și acțiunii inconștientului în viața psihică și în explicarea pe această bază a personalității umane. În plus, a dezvoltat o nouă teorie (teoria psihanalitică), precum și o metodologie terapeutică aferentă, care - în forma inițială sau modificată - urmărește ameliorarea funcționării psihice, uneori cu aplicații în patologiile mentale.

·         1861: Rabindranath Tagore (Thakur Rabindranath), scriitor, poet indian, laureat al Premiului Nobel (d. 1941)

·         1868: Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei (d. 1918). Nikolai II a venit la tron în 1894, şi a condus ţara într-o perioada dificila   pentru Rusia. După Revoluţia  din Rusia din 1917 Nikolas II a fost arestat şi  trimis la Tobolsk oraş din Siberia, şi mai târziu la Ekaterinburg. La data de 16 iulie 1918, fostul ţar Nikolas II-lea, sotia sa Aleksandra, cele patru fiice, ţareviciului Alexis, au fost asasinaţi în subsolul casei Ipatiev   din  Eaterinburg,, la   ordinul personal  al lui Lenin. Rămăşiţele lor au fost   duse  intr-o   padure    din afara orasului  cadavrele au fost   arse dupa  ce asasinii   au incercat    să le dizolve în acid şi în cele din urmă au   fost aruncate într-o mină inundată. Cadavrele au fost descoperite abia  in 1979, dar din motive politice nu au fost exhumate decat in 1991, exact la o zi după preluarea puterii în 1991 de catre presedintele Boris Eltin. Mai multe echipe de experţi, ruşi, britanici şi americani   au    investigat aceste rămasite timp de  10 ani, expertizele   ADN   confirmand  ca  oasele  apartin  ta rului   Nikolai, sotiei  sale  Aleksandra, celor  patru fiice, ţareviciului Alexei, si  a patru slujitori. Pe 4 august 2000, Nicolae și membrii apropiați ai familiei lui au fost canonizați  de sinodul bisericii ortodoxe ruse, drept „cuvioși (supuși pătimirii)”. Ei erau deja venerați de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei cu  câțiva ani înaintea canonizării lor.

·         1868: Gaston Leroux, scriitor francez (d. 1927)

·         1871: Victor Grignard, chimist francez, laureat al Premiului Nobel (d. 1935)

·         1871: Christian Morgenstern, poet, scriitor și traducător german (d. 1914)
* 1872: Ahmed Gemal Pașa (în turcă otomană احمد جمال پاشا, în turcă Ahmet Cemal Pașa, cunoscut în arabă ca Jamal Basha, 6 mai 1872, Midili, (Mitilini), în insula Lesbos – 21 iulie 1922, Tiflis (Tbilisi)) a fost un comandant militar și om politic turc, dintre conducătorii partidului „Unității și Progresului” (İttihat ve Terakki Cemiyeti) cunoscut ca („Junii Turci”). El a făcut parte între anii 1913-1918 din triumviratul militar „al celor Trei Pașale” care a condus de facto Imperiul Otoman în anii Primului Război Mondial. Gemal Pașa a îndeplinit, între altele, funcțiile de ministru al flotei militare și de guvernator militar al Siriei mari (1915-1917). În Primul Război Mondial a comandat forțele otomane pe frontul siro-palestinian, unde a suferit o decisivă înfrângere din partea armatei britanice. În 1919 un tribunal militar turc l-a condamnat la moarte în contumacie, între altele, pentru implicarea sa în măcelurile săvârșite împotriva populației civile armene

O curte marțială turcă întrunită între 27 aprilie - 5 iulie 1919 l-a acuzat pe Gemal de persecutarea supușilor arabi ai imperiului, de măceluri contra populației armene etc și l-a condamnat la moarte în contumacie. Prin 1920 Gemal a plecat în Asia Centrală, unde a participat la un proces de modernizare a armatei Afghanistanului. În urma triumfului Revoluției Bolșevice Gemal a plecat la Tiflis (Tbilisi) ca ofițer de legătură pentru a negocia cu Rusia Sovietică asupra situației din Afghanistan. La 21 iulie 1922 a fost asasinat la Tiflis,. împreună cu secretarul său, de către militanții armeni Stepan Dzaghigian, Artașes Avorghian și Petros Ter Poghosian, în cadrul „Operației Nemesis”, ca pedeapsa pentru rolul său în Genocidul poporului armean și în Primul Război Mondial. Responsabilitatea sa în legatură cu genocidul armean este în zilele noastre disputată. Unii autori consideră că a fost într-adevăr unul din autorii genocidului, în intenții și în fapte. Alții resping această teză, mai cu seamă istoricul armean american Vahakn Dadrian ^[9]. În „Memoriile” sale, Gemal pașa declină orice răspundere pentru atrocitățile împotriva armenilor și subliniază ca ar fi dat ajutor deportaților. Din contră, potrivit cu poziția curentă în rândurile opiniei publice turce, circa un milion și jumătate de turci și kurzi ar fi fost asasinați de milițiile armene și de trupele armene-ruse.^[10].

Rămășițele lui pământești au fost aduse la Erzurum și înmormântate acolo. ^{[necesită citare]}

Gemal Pașa a fost căsătorit cu Seniha Hanim, cu care a avut cinci copii: Ahmet, Mehmet, Kamuran, Nejdet și Behçet. Nepotul său, Hasan Cemal, fiul lui Ahmed Cemal, este un cunoscut ziarist și scriitor turc.

* 1879: Bedřich Hrozný (n. 6 mai 1879, Lysá nad Labem, d. 12 decembrie 1952, Praga) a fost un lingvist și orientalist de origine cehă, care a pus bazele hititologiei, fiind primul care a reușit să descifreze limba hitită.

Bedřich Hrozný s-a născut într-o familie de preoți evangheliști. Și-a început liceul în Praga, dar din cauza morții neașteptate a tatălui său, l-a terminat în Kolín. Acesta și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat Teologia și Artele. Imediat ce a terminat Teologia s-a dedicat complet studiului Orientului Apropiat Antic. Cu un an înaintea obținerii doctoratului, în 1904, a participant pentru prima dată la excavări în Orientul Apropiat, mai exact în Tell Taanek, Palestina.

În 1906 s-a făcut o descoperire în Asia Mică, fapt care urma să-i schimbe viața lui Hrozný. În Khatušša, vechea capitală a Imperiului Hitit, în cadrul expediției Societății Orientaliste Germane s-au descoperit tăblițe cuneiforme inscripționate într-o limbă necunoscută. Hrozný și-a arătat interesul pentru acestea patru ani mai târziu. În 1914, în urma morții lui Hugo Winkler, descoperitorul tăblițelor și fost profesor al lui Hrozný, Societatea Orientalistă Germană l-a însărcinat pe acesta cu publicarea textului. Până în acel moment, limba în care erau inscripționate tăblițele, deja fusese identificată ca fiind de origine Indo-Europeană. Doi ani mai târziu, după izbucnirea Primului Război Mondial, Hrozný a tradus prima frază hitită:

„Vei mânca pâinea, vei bea apa.”

După dezintegrarea Austro-Ungariei, Hrozný a fost numit profesor al Universității din Praga. La început, s-a axat pe studiul filologiei hitite. Doi ani mai târziu, în 1924 și 1925, a condus două expediții arheologice în Orientul Apropiat. În anul universitar 1926-1927 Hrozný a fost ales decan al Facultății de Arte. În anii 1939-1940 a ocupat postul de președinte al universității fiind martor al schimbărilor impuse de ocupația regimului național-socialist. După cel de-al Doilea Război Mondial, Hrozný și-a încetat activitatea academică. Cu puțin timp înaintea morții sale, în 1952, a fost desemnat membru al Academiei Cehoslovace de Științe.

După descifrarea limbajului hitit, Hrozný și-a încercat norocul din nou în tâlcuirea așa numitelor hieroglife hitite. Efortul lui nu a fost urmat de succes. În prezent știm că textele pe care a încercat să le descifreze nu erau, de fapt, o versiune de hitita, ci limbajul Luwian. Truda lui Hrozný nu a fost zadarnică, el punând la punct și publicând o culegere cuprinzătoare pe subiectul acestor texte hieroglifice. Hrozný a încercat, de asemenea, să rezolve „problemele” limbajului proto-indian sau Indus și ale celui cretan. Este important de știut faptul că nici până acum încercările de traducere a acestor limbaje nu au avut succes.

Profesorul Bedřich Hrozný a intrat atât în istoria științifică cehă, cât și în cea universală, ca cel care a descifrat limbajul hitit, prima limbă indo-europeana descoperită în manuscris. El a pus bazele unei noi discipline științifice, hititologia, care se ocupă cu istoria și cultura materială și spirituală a Imperiului Antic Hitit.

Hrozný nu a fost doar un om de știință strălucit, ci și un manager priceput. El a contribuit la înființarea Institutului Orientalist din Praga, a participant la crearea ziarului intitulat „Archiv orientální” și a organizat prima expediție cehă - sau mai bine zis cehoslovacă - în Orientul Apropiat.

·         1880: Ernst Ludwig Kirchner (pseudonim Louis de Marsalle; n. 6 mai1880, Aschaffenburg, Germania - d. 15 iunie 1938, Davos, Elveția) a fost un pictor și grafician german, unul din principalii reprezentanți ai expresionismului. Kirchner a fost unul dintre fondatorii grupării artistice Die Brücke.

Kirchner a studiat la început arhitectura la Dresda, unde l-a întâlnit în anul 1902 pe Fritz Bleyl. În 1903 a plecat la München, unde a frecventat școala de pictură Debschitz până în 1904. După ce s-a întors la Dresda, l-a regăsit pe Bleyl și l-a cunoscut pe Erich Heckel, care i l-a prezentat pe Karl Schmidt-Rottluff. Cei patru tineri se adună regulat în atelierul lui Kirchner pentru a picta și a discuta despre necesitatea "renașterii artei germane". Aceste aspirații comune vor duce la apariția grupului Die Brücke ("Puntea") și la dezvoltarea stilului care se va numi mai târziu expresionism.

Fată cu umbrelă japoneză, 1909

În această primă etapă a creației sale, Kirchner pictează de preferință nuduri, portrete, scene de circ și de teatru. El popularizează în "Die Brücke" tehnica gravurii în cupru - foarte populară în Germania și Austria în secolul al XV-lea - pe care o deprinsese de la tatăl său, inginer chimist, executând în acest mod și manifestul grupului. Această tehnică, la început considerată meșteșugărească, devenise un mijloc consacrat de exprimare artistică mai ales datorită lui Albrecht Dürer. Viața în comunitate a celor patru tineri artiști va continua, începând din anul 1911 la Berlin. Totuși, pe măsură ce li se formează personalitatea creatoare, legăturile lor slăbesc. În 1913, Kirchner publică un articol referitor la istoria formării grupului "Die Brücke", în care își revendică rolul principal. Acest fapt duce la discuții contracdictorii și gruparea se destramă.

În scurtă vreme izbucnește primul război mondial, Kirchner se prezintă voluntar, dar - după o primă criză de nervi - este demobilizat. Devine dependent de medicamente (Veronal, Morfină) și este tratat psihologic fără vreun succes într-un sanatoriu de lângă lacul Baden.

Păşune alpină la lumina lunii, 1919

În 1917, se stabilește în Elveția, lângă Davos, unde trăiește pictând munții și realizând diverse tapițerii. În urma unui eficient tratament de desintoxicare, în anul 1921 intervine o stabilizare a stării sale de sănătate. Începând cu 1925, călătorește de mai multe ori în Germania și, în 1931, este primit în "Academia de Arte Frumoase" de la Berlin. Devine însă, ca și alți artiști, victimă a național-socialismului, operele sale sunt îndepărtate din muzee, iar unele dintre ele vor fi incluse în expoziția defăimătoare Artă degenerată (Entartete Kunst), organizată de regimul nazist în 1937. După repetate episoade de depresiune, devenit între timp din nou dependent de morfină, pe 15 iunie 1938, Kirchner se sinucide.

Kirchner opune artei academiste un colorit viu, un desen viguros, o compoziție dinamică inspirată din experiența nemijlocită. Studierea nudului este pentru el un lucru fundamental. În Fată cu umbrelă japoneză voluptatea modelului este sugerată grație tratării aproape brutale a culorii, chipul fetei este modelat ca o mască primitivă, în timp ce trupul este conturat pe un fond negru și albastru. Caracterul japonez al umbrelei îi permite să sublinieze senzualitatea asociată cu exoticul.

Stăpânirea tehnicii gravurii este esențială în ceea ce privește linia și volumul. Kirchner "își construiește" treptat tablourile, introduce în ele fragmente geometrice din care iau naștere personajele și decorul urban. Berlinul stimulează entuziasmul creator al lui Kirchner. Liniștea și seninătatea nudurilor pictate înainte fac loc unui ritm rapid și impulsiv, rezultând compoziții sub forma unui vitraliu. Într-o serie de 14 tablouri cu "scene de stradă" realizate la Berlin, Kirchner păstrează efectele cromatice contrastante, fâșiile întunecate care taie tabloul accentuează pozițiile persoanelor reprezentate, cocotele berlineze nu mai au senzualitatea nonșalantă a odaliscei cu umbrelă.

Scenă de stradă la Berlin, 1913

Acum ele se mișcă, aproape vibrează. Erotismul acestora este artificial, plin de grabă, asemenea capitalei pe care o animă prezența lor neliniștitoare.

Când, la începutul secolului, Kirchner - împreună cu prietenii săi din "Die Brücke" - s-a hotărît să revoluționeze pictura, a făcut-o pentru a-i da viața care, după părerea artistului, lipsea din operele convenționale ale multora din contemporanii săi. În acest scop s-a ocupat de rezolvarea aspectului mișcării. Kirchner a desenat aproape neîntrerupt după un motiv sau din memorie, încercând să păstreze în toate cazurile caracterul expresiv al schiței, al primei trăsături de penel. În anul 1937 artistul scria: "Să redau ceva în linii repezi și îndrăznețe, iată în ce mi-am exersat mâna oriunde am fost; și întorcându-mă acasă, am realizat din amintire desene uriașe, învățând în felul acesta mișcarea, căutând forme noi în exaltarea și graba unei asemenea munci".

·         1882: Frederic Wilhelm Victor Augustus Ernest (germană Friedrich Wilhelm Victor August Ernst) (6 mai 1882 – 20 iulie 1951) a fost ultimul Prinț Moștenitor al Prusiei și al Imperiului German.

Frederic Wilhelm împreună cu tatăl său, Wilhelm al II-lea, 1887.

Frederic Wilhelm s-a născut la Palatul de marmură din Potsdam în provincia Brandenburg. A fost fiul cel mare al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (1859–1941) și al primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (1858–1921). Când s-a născut, era al treilea în linia de succesiune la tron, după bunicul său și tatăl său, în timpul domniei străbunicului său, împăratul Wilhelm I.

A fost cel mai mare copil din cei șapte ai kaiserului și nașterea sa a stârnit o ceartă între părinții săi și bunica sa (care era fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit). Înainte ca Frederic Wilhelm să se nască, bunica sa s-a așteptat să fie rugată pentru a ajuta la găsirea unei asistente medicale, însă fiul ei și-a rugat mătușa Helena să-l ajute. Mama lui s-a simțit rănită iar bunica a fost furioasă.^[1]

Când străbunicul și bunicul său au murit în 1888, Frederic Wilhelm a devenit moștenitor al tronului Germaniei la vârsta de șase ani.

Frederic Wilhelm a fost un suporter al fotbalului, pe atunci un sport relativ nou în țară și a donat Asociației germane de fotbal o cupă în 1908 care a inițiat Kronprinzenpokal, cea mai veche competiție de fotbal din Germania

În ciuda faptului că a crescut înconjurat de cercuri militare, prințul moștenitor avea puțină experiență la comandă atunci când a fost numit comandant al Armatei a cincea în august 1914, la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial. În noiembrie 1914, Frederic Wilhelma a acordat primul său interviu unui corespondent străin și prima sa declarație de presă făcută de către un nobil german de la izbucnirea războiului.^[3][4] El a spus:

„Fără îndoială că acesta este războiul cel mai inutil, fără sens și stupid al timpurilor moderne. Este un război nedorit de Germania, pot să vă asigur, dar am fost forțați, și faptul că am fost atât de eficient pregătiți pentru a ne apăra este acum folosit ca un argument pentru a convinge lumea că am dorit conflict.”

—Prințul Moștenitor Wilhelm, 'Wiegand^[3][4]

El a condus Armata a cincea până în noiembrie 1916, pe o perioadă de doi ani care a inclus Bătălia de la Verdun.

Frederic Wilhelm și Hitler, 21 martie 1933.

După izbucnirea Revoluției germane din 1918 atât împăratul Wilhelm al II-lea cât și Prințul Moștenitor au semnat documentele de abdicare. Frederic Wilhelm a plecat în exil în insula Wieringen în Olanda. În 1923 s-a întors în Germania după ce a dat asigurări că nu se va angaja în politică.

El l-a susținut pe Hitler pentru o vreme sperând și anunțând public că acest om va face pentru Germania ceea ce Mussolini a făcut pentru Italia - punând capăt influențelor bolșevice/marxiste.

După ce prietenul său, cancelarul Kurt von Schleicher, a fost ucis în Noaptea cuțitelor lungi (1934), s-a retras din toate activitățile politice.

Frederic Wilhelm a trăit ca cetățean particular pe moșia familiei sale de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial. După decesul tatălui său în 1941, el i-a succedat ca șef al Casei de Hohenzollern, fosta dinastie imperială germană.

Frederic Wilhelm și soția sa sunt înmormântați la Castelul Hohenzollern

Frederic Wilhelm și Cecilie împreună cu nepoata lor, Prințesa Felicitas

Frederic Wilhelm s-a căsătorit cu Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin la Berlin, la 6 iunie 1905. Cecilie a fost fiica Marelui Duce Francisc al III-lea de Mecklenburg-Schwerin (1851–1897) și a Marii Ducese Anastasia Mihailovna a Rusiei (1860–1922). Fiul lor cel mare, Prințul Wilhelm al Prusiei, a fost ucis în timp ce lupta în armata germană, în Bătălia Franței din 1940.

În fazele incipiente ale căsătoriei, Prințul Moștenitor a avut o scurtă aventură cu cântăreața americană de operă Geraldine Farrar. Mai târziu, el a avut o relație cu dansatoarea Mata Hari.

Frederic Wilhelm și Cecilie au avut șase copii (patru băieți și două fete):

• Prințul Wilhelm al Prusiei (1906–1940), care a renunțat la drepturile sale de succesiune. S-a căsătorit cu Dorothea von Salviati și a avut copii.
  • Prințesa Felicitas a Prusiei (1934–2009)
  • Prințesa Christa a Prusiei (born 1936)
• Louis Ferdinand, Prinț al Prusiei (1907–1994); căsătorit cu Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei. A avut copii.
• Prințul Hubertus al Prusiei (1909–1950); căsătorit cu baroneasa Maria von Humboldt-Dachroeden și prințesa Magdalena Reuss de Köstritz; a avut copii.
  • Prințesa Anastasia a Prusiei (n. 1944)
  • Prințesa Marie-Christine a Prusiei (1947–1966)
• Prințul Frederic al Prusiei (1911–1966); căsătorit cu Lady Brigid Guinness; a avut copii.
  • Prințul Frederic Nicholas al Prusiei (n. 1946)
  • Prințul Andrei al Prusiei (n. 1947)
  • Prințesa Victoria a Prusiei (n. 1952)
  • Prințul Rupert al Prusiei (n. 1955)
  • Prințesa Antonia a Prusiei (n. 1955)
• Prințesa Alexandrine a Prusiei (1915–1980), numită "Adini", a avut sindromul Down
• Prințesa Cecilie a Prusiei (1917–1975), căsătorită cu arhitectul american Clyde Harris în 1949; a avut o fiică în 1954.

·         1894: Filip Lazăr, compozitor român (d. 1936)

·         1895: Rudolph Valentino, actor american de origine italiană (d. 1926). A  fost unul dintre cei mai populari actori care au jucat în filmele mute si a ajuns la apogeul carieierei sale jucand in filmul „The Sheik”( Seicul) în anul 1921. Renumele lui de cuceritor cu temperament meridional, idol al sexului frumos s-a conturat prin rolurile jucate de el în filmele L’aquila (Acvila), The Son of the Sheik (Fiul șeicului). Moartea sa timpurie, cauzată de o pneumonie, a provocat o isterie în masă printre admiratoarele sale din SUA.

·         1897: Karl Kurt Klein, teolog, filozof, scriitor de limba germană din România (d. 1971)

·         1902: Max Ophuls (Oppenheimer), regizor german (d. 1957)
* 1903: Prințul George Constantinovici al Rusiei (6 mai 1903 – 7 noiembrie1938), a fost fiul cel mic al Marelui Duce Constantin Constantinovici și al soției lui, Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.

După Revoluția Rusă, a plecat în Suedia în octombrie 1918, la invitația reginei Suediei, împreună cu mama lui, sora mai mică, Vera Constantinovna, și alte rude, la bordul navei suedeze Angermanland.^[1]

La Stockholm s-au întâlnit cu prințul Gustaf Adolf care i-a luat la palatul regal. Elisabeta Mavrikievna, Vera și George au trăit timp de doi ani în Suedia, la început la Stockholm, apoi la Saltsjöbaden; dar Suedia era prea scumpă pentru ei, așa că s-au mutat în Belgia la invitația regelui Albert I al Belgiei, apoi în Germania, la Altenburg, unde Vera avea să rămână până în anii 1950. Elisabeta a murit de cancer la 24 martie 1927 la Leipzig.

George nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut urmași. A lucrat în domeniul decorațiunilor interioare. A murit de complicații în urma unei operații la New York la vârsta de 35 de ani.

·         1905: Gheorghe Claudiu Suciu, chimist român (d. 1990)

·         1906: André Weil, matematician francez (d. 1998)
* 1912: Edouard Pamfil (scris și Eduard Pamfil) (n. 6 mai 1912, Geneva - d. 5 septembrie 1994) a fost medic psihiatru și autor român, creatorul psihiatriei antropologice din România.

Tatăl său, Gheorghe Pamfil, de origine greacă, a fost decanul Facultății de Farmacie din Cluj, iar mama, Jeanne, de origine franceză. Fratele său, Gabriel Pamfil, a fost căsătorit cu Éva Semlyén^⁠(hu).

Edouard Pamfil a urmat studiile liceale la Geneva și cele de medicină la Cluj. Se specializează în neurologie la București, sub îndrumarea profesorului Nicolae Ionescu-Sisești (1888-1954), și la Paris - un stagiu antebelic, cu neurologul Jean Lhermitte (1877-1959) și cu psihiatrul Paul Guiraud (1882-1974), și ulterior după cel de-al Doilea Război Mondial cu Henry Ey (1900-1977) la Spitalul Sainte Anne.

Se reîntoarce în țară în 1948 și, după o scurtă perioadă ca funcționar la Ministerul Sănătății, alături de Florica Bagdasar, se mută, în 1950, la Timișoara, unde începe activitatea de psihiatru, fiind fondatorul disciplinei de psihatrie al al Facultății de Medicină, disciplină care s-a înființat odată cu venirea lui la Timișoara.^[1][3] Între anii 1950 până în 1978 - cu o întrerupere între 1955-1961 – a fost șef al disciplinei de psihatrie al Facultății de Medicină a Universității Timișoara.

Între anii 1956-1959 a fost profesor la Facultatea de medicină din Cluj, de unde a fost eliminat ca urmare a manifestărilor studențești din 24 ianuarie 1959, ocazionate de aniversarea centenarului Unirii. Între anii 1959-1963 a fost mutat în orașul Siret, fiind însărcinat cu organizarea unei unități medico-sociale pentru handicapații mental. Din 1963 s-a întors la Timișoara, unde a rămas profesor până la pensionarea sa, în 1977. După moartea lui Edouard Pamfil, în 1994, Clinica de Psihiatrie „Edouard Pamfil” din Timișoara a fost numită după el.

În perioada interbelică, Edouard Pamfil a fost student al cunoscutului psihiatru și psihanalist Henri Ey la Paris, unde a studiat și chitară clasică. Chitara o cânta cu virtuozitate. Festivalul internațional de chitară Eduard Pamfil care are loc annual în decembrie a fost numit după el.

Eduard Pamfil a fost o personalitate de cultură universală, considerat un adevărat umanist, un om mare (Ștefan Bertalan), un ultim renascentist al secolului (Ilie Stepan). Opera lui cuprinde și lucrări de artă grafică. Cercul de bionică, organizat și găzduit de el la Timișoara în anii 1970, unde s-au discutat curente și tendințe noi în diferite discipline științifice și culturale, a avut o influență susținută asupra intelectualilor care au participat, printre ei artiști și literați.

* 1912: Ellen Preis (n. 6 mai 1912, Charlottenburg, Germania – d. 18 noiembrie2007, Viena, Austria) a fost o scrimeră austriacă specializată la floretă, laureată cu trei medalii olimpice – una de aur și două de bronz – în trei ediții ale Jocurilor Olimpice. A fost și triplă campioană mondială la individual.

·         1913 - S-a născut Carmen Cavallaro, pianist şi şef de orchestră american.

* 1915: George Orson Welles (n. 6 mai 1915, Kenosha, SUA – d. 10 octombrie 1985, Los Angeles, SUA) a fost un regizor de film și teatru, actor, scenarist, distribuitor și producător american. Fiind considerat un copil minune, a studiat diversele arte ale divertismentului și spectacolului, ca să ajungă să exceleze în cele mai multe dintre ele.
A devenit faimos pe plan național după emisiunea radio din 30 octombrie 1938 în care a lecturat Războiul lumilor al lui H. G. Wells, provocând panică printre auditori. Este cunoscut în special pentru clasicul său film din 1941 Cetățeanul Kane, care a fost nominalizat în 1942 la Premiile Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu și cel mai bun actor. Dar și pentru rolul lui Falstaff, interpretat în 1965, în filmul cu același nume.

·         1921: S-a născut scriitorul austriac Fried Erich, cunoscut în special prin traduceri din dramaturgia şi lirica engleză, precum şi pentru poeziile personale. (m. 22 nov. 1988)

·         1922 - S-a născut scriitorul George Lăzărescu.
* 1923: Josep Seguer Sans (n. 6 mai 1923 - d. 1 ianuarie 2014) a fost un jucător de fotbal spaniol care a jucat pentru FC Barcelona.

·         1929: Paul Lauterbur, chimist american, laureat Nobel (d. 2007)

·         1930 - S-a născut Dorel Dorian dramaturg, prozator şi eseist; fost deputat din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în legislatura 2000-2004.
* 1933: Mircea Chiorean (n. 6 mai 1933 – d. 18 iunie 2016) a fost un medic și profesor universitar român, co-fondator al Serviciului Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD).

A absolvit Facultatea de Biologie a Universității „Babeș-Bolyai” în 1957 și Facultatea de Medicină a Universității „Iuliu Hațieganu” în 1964. În 1982 a devenit doctor în științe medicale la Universitatea „Carol Davila” din București, iar în 1990 a devenit medic primar al Spitalului Clinic Județean de Urgență din Târgu Mureș, secția de anestezie și terapie intensivă(ATI). Între anii 1992 și 2003 a fost profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș.

A contribuit la scrierea a trei monografii de specialitate și a numeroase articole științifice despre anestezie, terapie intensivă și imunologie, fiind de asemenea coordonator de doctorat în domeniul medicinei.^[1]

La 28 septembrie 2010, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înființarea SMURD, președintele României a conferit profesorului doctor Mircea Chiorean Ordinul „Meritul Sanitar" în grad de Cavaler, cu însemn pentru civili.

·         1935 - S-a născut pictorul Constantin Gheorghe (m.25.02.2006).

·         1935 - S-a născut Tony Blair, prim-ministru al Marii Britanii (din mai 1997; reales în 2001) si lider al Partidului Laburist.
* 1938: Constantin Dimitriu (n. 6 mai 1938 - d. 4 februarie 2013)^[1] a fost un senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Botoșani pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Constantin Dimitriu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu URSS.
* 1938: Jean-Michel Cousteau (născut la 6 mai 1938, Toulon) este un explorator oceanografic francez, cercetător al mediului și conservaționist, educator și producător de filme documentare. Jean-Michel este primul fiu al exploratorului Jacques Cousteau și tatăl lui Fabien Cousteau și Céline Cousteau. A fost inițiat de tătăl său în explorările submarine, încă de la vârsta de 7 ani. Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o explorând mările la bordul navelor Calypso sau Alcyone, însoțit de familia sa.

Jean-Michel Cousteau a fondat, în 1999, asociația Ocean Futures Society.

·         1939 - S-a născut Herbie Cox, vocalist american (Cleftones, Silvertones).

·         1941 - S-a născut scriitorul Paul Tutungiu.
* 1941: Eva Gudumac (n. 6 mai 1941, Tătărăuca Veche, raionul Soroca, Moldova) este o specialistă în domeniul chirurghiei pediatrice, care a fost aleasă ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei(2000)

·         1942 - S-a născut Colin Earl, clăpar britanic (Mungo Jerry, Foghat).

·         1943: Laurențiu Ulici, critic literar român (d. 2000).  Laurențiu Ulici a fost senator în legislatura 1996-2000 din partea   Partidului Alternativa României si  președinte al Uniunii Scriitorilor din România, din 1995 până la  decesul sau in  16  noiembrie 2000. Moartea  sa   a fost accidentală, prin intoxicare cu oxid de carbon, din cauza unei sobe stricate, și s-a produs în Făgăraș, unde președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor se afla la o reuniune a scriitorilor. Împreună cu el a decedat și șoferul său.
* 1945: Constantin Cojocaru (n. 6 mai 1945, Borolea, județul Botoșani) este un actor român de teatru și de film.
În 1966 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București,Facultatea de Teatru, Secția Actorie, clasa profesor George Carabin Imediat după absolvirea facultății devine actor la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț unde rămâne până în 1975. În această perioada, între 1970-1975 este și profesor la Școala Populară de Artă din Piatra Neamț. Din 1975 până în 2001 este actor angajat la Teatrul Odeon din București. După 2001 își continua activitatea artistică, colaborând în afară de Teatrul Odeon cu multe alte teatre din București și din țară: Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, Teatrul Nottara, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrul de Comedie, Teatrul Național București, Teatrul „Luni” de la Green Hours, Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sf. Gheorghe. Participă de asemenea la numeroase alte proiecte culturale în țară și străinătate. Are o activitate îndelungată în film, teatrul de televiziune și teatrul radiofonic.

Roluri în teatru

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

• Băiatul rău în Afară'i vopsit gardu', inăuntru-i leopardu de Alecu Popovici, regia Ion Cojar
• Iscoada în Răzvan și Vidra de B.P.Hașdeu, regia Gabriel Negri
• Omul de tinichea în Vrăjitorul din Oz, dramatizare de Eduard Covali și Paul Findrihan după Frank Baum, regia Ion Cojar
• Soldatul Brave în Dacă războiul ar izbucni de Staffan Ross, regia Ion Cojar
• Cerșetorul în Omul cel bun din Siciuan de Bertolt Brecht, regia Andrei Șerban
• Servitorul în Noaptea încurcăturilor de Oliver Goldsmith, regia Andrei Șerban
• Laonic în Cronica personală a lui Laonic de Cornel Paul Chitic, regia Magda Bordeianu
• Căpitanul Masham în Paharul cu apă de Eugene Scribe, regia Gabriel Negri
• Gheorghe în Năpasta deI.L.Caragiale, regia Alexa Visarion
• Hans în Inima rece de Wilhelm Hauff, regia Sanda Manu
• Costică în Șeful sectorului suflete de Alexandru Mirodan, regia Gabriel Negri
• Harap Alb în Harap Alb după Ion Creanga, dramatizarea și regia Zoe Anghel Stanca
• Jeff în Jocul de-a vacanta de Mihail Sebastian, regia Gabriel Negri
• Vestitorul de bâlci în Woyzeck de Georg Buchner, regia Alexa visarion
• Gustave în Balul hoților de Jean Anouilh, regia Radu Penciulescu
• Ioana (travesti) în Matca de Marin Sorescu, regia Marin Sorescu
• Harry Philton în Zigger-Zagger de Peter Terson, regia Cornel Todea
• Davidson în Dosarul Andersonville de Saul Lewitt, regia Emil Mandric
• Romeo în Romeo și Julieta de W. Shakespeare, regia Silviu Purcarete
• Topitorul de nasturi în Peer Gynt de Henrik Ibsen, regia Cătălina Buzoianu

Teatrul Odeon

• Gică în Comedia fără titlu de Ion Băieșu, regia George Bănică
• Bunicul în Comedie cu olteni de Gheorghe Vlad, regia Geta Vlad
• Trică în Comediile cu olteni de Gheorghe Vlad, regia Geta Vlad
• Robert în Regele Ioan de Friedrich Durenmatt, regia Letiția Popa
• Ciobanul lunatec în Zamolxe de Lucian Blaga, regia Dinu Cernescu
• Tolea Jarikov în Da sau nu de Al. Ghelman, regia Alexa Visarion
• Pătrașcu în Descăpățânarea de Alexandru Sever, regia Tudor Mărăscu
• Țăranul în Războiul vacii de Roger Avermaete, regia Dinu Cernescu
• Makar în Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, regia Geta Vlad
• Pascalide în Opinia publică de Aurel Baranga, regia Geta Vlad
• Radu Selejan în Ordinatorul de Paul Everac, regia Tudor Mărăscu
• Andres în Woyzeck de Georg Buchner, regia Alexa Visarion
• Achim în Jean, fiul lui Ion de George Bănică și Nicolae Țic, regia George Bănică
• Locotenentul Radu în Milionarul Sărac de Tudor Popescu, regia Florin Fătulescu și Tudor Mărăscu
• Nichita în Jocuri crude de A. Arbuzov, regia Dinu Cernescu
• Milică în Visul unei nopți de vară spectacol din Gala Dansului la Odeon, regia regia Dragoș Galgoțiu
• Bufonul în Regele Lear de W. Shakespeare, regia Mircea Marin
• Spectatorul în Dragostea mea, Electra de Gyorko Laszlo, regia Gelu Colceag
• Robert în Opera rânjetului de Dario Fo, regia Dragoș Galgoțiu
• Dottore în Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur
• Țiganul, Trecătorul, Garcia Lorca în ...Au pus cătușe florilor... de Fernando Arrabal, regia Alexander Hausvater
• Mai multe roluri în Teatru seminar după Petre Țuțea, regia Dragoș Galgoțiu
• Tyrell în Richard III de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu
• Omul căldurii, omul viitorului în La țigănci după Mircea Eliade, regia Alexander Hausvater
• Tatal în Sganarelle de Moliere, regia Dragoș Galgoțiu
• Chigol în Lulu de F. Wedekind, regia Dragoș Galgoțiu
• Robert în Opera de trei parale de Bertolt Brecht, regia Beatrice Bleonț
• Bonsai în Uppercut stânga de Joel Jouanneau, regia Dragoș Galgoțiu
• Mamoun în Saragosa – 66 de zile după Jan Potocki, regia Alexandru Dabija
• Toulon în M... Butterfly de David Henry Hwang, regia Ada Lupu
• Mick în Frații de Sebastian Barry, regia Alexandru Dabija
• Ridolfo în Cafeneaua de Carlo Goldoni, regia Dragoș Galgoțiu
• Zoe în Gaițele de Alexandru Kirițescu, regia Alexandru Dabija
• Leonida în Conu Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale, regia Mihai Măniuțiu
• Black Will în Arden din Feversham dureroasa și adevărata tragedie a domnului Arden din Feversham, Autor englez anonim din secolul XVI, regia Dragoș Galgoțiu
• Regele Peter în Leonce și Lena de Georg Büchner, regia Alexandru Dabija
• Pisanio în Cymbeline de William Shakespeare, regia Laszlo Bocsardi
• Istvan în joi.megaJoy de Katalin Thuroczy, regia Radu Afrim
• Utnapishtim în Epopeea lui Ghilgamesh, regia Dragoș Galgoțiu
• Goe în C.F.R. - Cometa, Copilul și Cățelul după texte de I.L. Caragiale, regia Alexandru Dabija, 2012
• Doc in West Side Story ( Leonard Bernstein/ Arthur Laurents), un spectacol de Razvan Mazilu, 2014

Colaborări

• Nenea Valerica in Moartea pentru patrie de Mihai Ignat, regia Alexandru Maftei ( Teatrul de Arta, Bucuresti), 2014
• Isaac Baum in Frau Hess si gradinile ei de Milton Frederik Marcus, regia Alexander Hausvater ( Teatrul Evreiesc de Stat), 2014
• Lui (El) in L'heure grise ou le derniere client de Agota Kristof, regia Jean Flammang ( Theatre des Capucins, Luxemburg), 2014
• Valerio în Leonce și Lena de Georg Buchner , regia Vlad Cristache (Teatrul Maria Filotti,Braila), 2014
• Ray/Peter în Blackbird de David Harrower, regia Andrei și Andreea Grosu (Teatrul Unteatru), 2013
• Shheffler/Doctorul în Uratul de Marius von Mayenburg, regia Vlad Cristache (Teatrul de Comedie), 2013
• Batrânul în Avalanșa de Tuncer Cucenoglu, regia Radu Afrim ( Teantrul Național București)
• Ragnar Ronn în Cheek to Cheek de Jonas Gardell, regia Radu Afrim (Teatrul Nottara)
• Tatăl Dorei în Nevrozele sexuale ale părinților noștri de Lukas Barfuss,regia Radu Afrim (Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești)
• Sorin în Pescărușul de A.P.Cehov, regia Andreea Vulpe (Teatrul Toma Caragiu din Ploiești)
• Sorin în Pescărușul de A.P. Cehov, regia Sandrine Barciet (Societatea Grognons Freres, Franța)
• Memoria celor care au trecut în pe texte din Evanghelia după Ioan, regia Anca Berlogea și Dragoș Galgoțiu (UNITER)
• Pastorul în Poveste de iarnă după W. Shakespeare, regia Dragoș Galgoțiu (Fundația Culturală Athon și altFEST)
• Jack în A fost odată în Brooklyn de Neil Simon, regia Iarina Demian (Teatrul de Comedie)
• Perimplin în Perimplin și Belisa de Garcia Lorca, regia Alexander Hausvater (Teatrul Toma Caragiu din Ploiești)
• Polițist, Inspectorul, Generalul, Papa, Tata în N-avem bani, nu plătim de Dario Fo, regia Ada Lupu (Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești)
• Tatăl în Întoarcerea lui Espinosa de Radu Macrinici, regia Bogdan Voicu (Teatrul "Andrei Mureșanu" din Sf. Gheorghe)

Teatru de televiziune

• Căsnicia nu-i o joacă, regia Olimpia Arghir
• Moartea unui comis voiajor, regia Sanda Manu
• Escu, regia Constantin Dicu
• Costandina, adaptare pentru televiziune de Cornel Popa
• Zi că-ți place!, regia Cornel Mihalache

Filmografie

• Duminică la ora 6 (1966)
• Proprietarii (1973)
• Serenadă pentru etajul XII (1976)
• Bună seara, Irina! (1980)
• Moromeții (1987)
• O vară cu Mara (1988)
• Leapin'Leprechauns (1995)
• Hacker (2004)
• Aleodor împărat-voce (2004)
• Harap Alb-voce (2005)
• Fata babei și fata moșului-voce (2005)
• Băieți buni (TV-2005)
• Vineri în jur de 11 (2006)
• Margo (2006)
• Cars/Mașini-voce (2006)
• Schimb valutar (2008)
• Legiunea străină (2008)
• În spate la A36 (2008)
• Îmbătrânim (2008)
• Căpșuni în aprilie (2009)
• Fumatul poate să ucidă (2010)
• Captivi de Crăciun (2010)
• Trei zile până la Crăciun (2012)
• Luminița (2013)
• Drift (2013)
• Ultimul zburător (2014)
• Hawaii (2017)

Premii

• Nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolul Zoe din GAIȚELE de Al. Kirițescu, 2003
• Premiul pentru cel mai bun rol feminin în spectacolele GAIȚELE de Alexandru Kiritescu și CHEEK TO CHEEK de J.Gardell (Teatrul Nottara), Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, octombrie 2005
• Nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru Istvan din joi.megaJoy, 2007
• Mențiune specială în cadrul Zilelor Filmului Românesc la TIFF pentru interpretarea rolului Nicolae Ceaușescu în filmul lui Radu Gabrea Trei zile până la Crăciun, 2012

·         1945 - S-a născut Bob Seger, vocalist, compozitor şi chitarist american (Bob Seger System, Silver Bullet Band).

·         1946 - S-a născut George Tizipoia, pictor, stabilit în Elveţia.

·         1947: Titus Andrei, realizator român de emisiuni de radio

·         1948 - S-a născut Mary McGregor, cântăreaţă americană.

·         1950: Osei Tutu al II-lea (Otumfuo Osei Tutu; n. 6 mai 1950), este al 16-lea rege Asantehene al Regatului Ashanti, monarhie absolută și șeful casei regale Ashanti.^[2] Regele Asantehene Osei Tutu al II-lea a urcat pe tron la 26 aprilie 1999. Prin nume, regele Asantehene Osei Tutu al II-lea este în succesiunea directă a fondatorului Imperiului Ashanti, Otumfuo Osei Tutu I

·         1951 - S-a născut Davey Johnstone, chitarist britanic (Elton John Band).

·         1951 - S-a născut Victor Gh.Stan.

·         1953: Anthony Charles Lynton Blair (n. 6 mai 1953, Edinburgh, Scoția) a fost din 1997 până pe 27 iunie 2007 prim-ministru al Regatului Unit. Blair reprezintă Partidul Laburist (Partidul Muncii) din Regatul Unit.

La început, politica sa se concentra pe inițierea unei reforme sociale a țării ("Noul Labour") și pe deschiderea față de Uniunea Europeană.

După ce a fost ales pentru a doua oară, a intrat, la fel ca și alți șefi de stat europeni, sub influența crizei economice internaționale. La aceasta s-au adunat motivele nesatisfăcătoare (după unii aleși locali britanici) pentru începerea războiului din Irak în 2003, lucru care l-a făcut să piardă multe simpatii din partea poporului și care a adus la o demisie în bloc a unor membri ai cabinetului său.

După moartea lui David Kelly (expert în armament și consilier al guvernării britanice), pe 17 iulie 2003 s-au intensificat controversele în propriile rânduri și în opoziție.

Blair a depășit recordul lui Clement Attlee pe 2 august 2003, ca cel mai longeviv prim-minstru laburist.

* 1954: Gheorghe Papuc (în rusă Георгий Папук; n. 6 mai 1954, Frăsinești, raionul Ungheni) este un general de poliție și politician din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de ministru al afacerilor interne (2002 - 2008, 2008 - 2009).

* 1958: Rodica Zafiu (n. 6 mai 1958, București) este o lingvistă română, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din București, cunoscută în spațiul public prin articolele ei săptămânale pe teme ale limbii care au apărut, începand cu 1990, aproape fără întrerupere timp de 22 de ani, în publicații prestigioase ca România Literară și Dilema.

A publicat numeroase studii de lingvistică în reviste de specialitate:

• Studii și cercetări lingvistice,
• Limba română,
• Limba și literatura română,
• Analele Universității București - Limba și literatura română,
• Analele Universității București - Limbi și literaturi străine,
• Revista de istorie și teorie literară,
• Revista Română de Comunicare și Relații Publice,
• Euresis - Cahiers roumains d'études littéraires,
• Manuscriptum,
• Degrés,
• Revue de linguistique romane,
• Rivista Italiana di Onomastica (RIOn),
• Il Nome nel testo, Romània Orientale,
• A.R.A. - Journal etc.

A colaborat cu revistele de cultură Dilema, Luceafărul, Observator cultural, Orizont, România literară, Vineri, Cultura. Este coautor al manualelor de literatură română de liceu publicate la editura Humanitas. Rubrică săptămânală de lingvistică, în „Luceafărul” între 1990 și 1993, apoi în „România literară” din 1993 până în prezent; între 1997 și 2000, rubrică lunară în suplimentul cultural al revistei „Dilema” (Vineri). Deține in prezent o rubrică de corectitudine a limbii in revista „România literară”, intitulată Păcatele limbii.

Volume individuale:

• Poezia simbolistă românească, antologie comentată, Editura Humanitas, 1996
• Narațiune și poezie, Editura All, Premiul Academiei Române, 2000
• Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității din București, 2001
• Limbaj și politică, Editura Universității din București, 2007
• 101 cuvinte argotice, Editura Humanitas, colecția Viața cuvintelor, 2010
• Gramatica de bază a limbii romane (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan; colectiv de autori: Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae, Gabriela Pană Dindelegan, Marina Rădulescu Sala, Rodica Zafiu), Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010

* 1959: Hiroyuki Sakashita (n. 6 mai 1959) este un fost fotbalist japonez.

·         1960 - S-a născut Larry Steinbachek, clăpar britanic (Bronski Beat).

·         1961: George Timothy Clooney (n. 6 mai 1961) este un actor, producător, scenarist și regizor de film american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 2006.
Clooney a echilibrat performanțele sale din mari superproducții cu locul de muncă ca un producător și director comercial în spatele proiectelor comerciale mai riscante, precum și activist social și liberal. La 31 ianuarie 2008, Organizația Națiunilor Unite l-a numit pe Clooney "Mesager al Păcii".
* 1961: Gina Riley (n. 6 mai 1961, Melbourne, Victoria, Australia) este o actriță, scriitoare, cântăreață și actor de comedie, australiană.

Gina Riley a devenit o actriță populară prin serialul TV Fast Forward. Acest serial a lansat actori ca Gina Riley, Tina Arena, Paula Abdul, Bette Midler și Dannii Minogue, precum și unele personalități din Australia ca: Kerri-Anne Kennerley și Jacki MacDonald.

Mai târziu, Gina Riley a apărut în serialul TV The Games ^⁠(en), o parodie a acțiunilor comitetului de organizare a Jocurilor Olimpice de vară din 2000de la Sydney.

* 1961: Frans Timmermans (n. 6 mai 1961, Maastricht, Țările de Jos) este un politician și diplomat olandez. Din 2014 ocupă funcția de Prim-vicepreședinte al Comisiei Europene și Comisar european pentru o mai bună legiferare, relații interinstituționale, statul de drept și Carta drepturilor fundamentale. Anterior a fost ministru al afacerilor externe (2012-2014) și secretar de stat pentru afaceri europene (2007-2010) în Regatul Țărilor de Jos. A fost membru al Camerei Reprezentanților din 1998 până în 2007 și din 2010 până în 2012.

Este membru al Partij van de Arbeid, parte a Partidului Socialiștilor Europeni. Timmermans a fost un funcționar olandez în guvernul Țărilor de Jos din 1987 până în 1998, până când a devenit activ în politică.

·         1962: Ioan Vieru (n. 6 mai 1962, Târgu Neamț) este un poet, eseist și jurnalist român.

A debutat în revistele Cronica, (1977) Iași, cu sprijinul lui Nicolae Turtureanu și al profesorului Liviu Leonte, și în Luceafărul, (1980), cu o prezentare a poetului și ulterior cunoscutului disident Dorin Tudoran. În perioada anilor '70, a fost susținut de profesorul Tudor Opriș, remarcându-se la concursurile literare naționale ale elevilor ca unul dintre cei mai promițători laureați.

Din motive ideologice, după refuzul oricărei intervenții în textul poetic, cu toate încercările unor critici literari cunoscuți care au prezentat referate elogioase, primul volum de poezii, " Căile șoimului ", i-a apărut cu o întârziere de aproape un deceniu, în 1990.

Volume

• Căile șoimului, 1990
• Cearcăn, 1991
• Abisul mîinilor, 1994
• Coloana oficială, 1994
• Transparență cu Pietà, 1997
• Capodopera cinematografică, 1998
• Intervalul răbdării, 2003
• Arhiva din spatele asinilor, 2007
• Hipnoza legii , 2017

* 1967: Adrian Covic (n. 6 mai 1967, Iași) este medic primar medicină internăși nefrologie, doctor în științe medicale și profesor universitar în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa”. Este șeful compartimentului de Transplant Renal al Spitalului „Dr. C.I.Parhon”, Iași și președintele ales al Societății Române de Nefrologie. Este căsătorit cu Adina Covic și are doi copii: Andreea Simona (16 iunie 1997) și Alexandra Maria (19 mai 1999).
* 1968: Maksim "Max" Aleksandrovici Fadeev (în rusă Макси́м Алекса́ндрович Фаде́ев; n. 6 mai 1968) este un cântăreț, compozitor, textier, producător muzical și de televiziune rus. El este unul dintre cei mai cunoscuți și cei mai de succes producători muzicali din Rusia

·         1969: Vladimir Filat (n. 6 mai 1969, satul Lăpușna, raionul Hîncești, RSS Moldovenească, astăzi Republica Moldova), cunoscut mai mult ca Vlad Filat, este un politician și om de afaceri din Republica Moldova, membru fondator și lider al Partidului Liberal Democrat din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 2005 și 2009 și începând cu decembrie 2014, fost prim-ministru al Republicii Moldova între 2009 și 2013, fost Ministru de Stat în Guvernul Sturza între 12 martie–12 noiembrie 1999 și fost președinte interimar al Republicii Moldova pentru o scurtă perioadă în decembrie 2010. Este unul dintre cei mai bogați oameni, alături de Vladimir Voronin și Vladimir Plahotniuc, din Republica Moldova
* 1977: Nozomi Hiroyama (n. 6 mai 1977) este un fost fotbalist japonez.
* 1978: Alexander Bogdan Adamescu (n. 6 mai 1978, București, România) este un controversat om de afaceri româno german. Fiul lui Dan Grigore Adamescu, Alexander a ocupat funcții de conducere între 2006 și 2013 în cadrul concernului The Nova Group (Flamingo International, Astra Asigurări, România Liberă, Unirea Shopping Center, hotelurile Lido, Rex-Mamaia, Pullman) deținut de tatăl său. Din septembrie 2013, acesta se stabilește la Londra. În 2016, autoritățile române emit un mandat european de arestare pe numele său, Adamescu fiind acuzat de mituirea unor judecători români. În 2008, Alexander Bogdan Adamescu are o scurtă relație cu Cristina Spatar, cântăreață română de muzică R&B și dance/pop.

În prezent, Alexander Bogdan Adamescu trăiește la Londra și este într-o relație cu Adriana Constantinescu cu care are trei copii. Doi sunt născuți în Regatul Unit, iar al treilea [null la Viena.]

Până în 2016, Adamescu a locuit într-o casă închiriată de către Astra Asigurări în cartierul Kingston-Upon-Thames. Conform contractului de închiriere, chiria lunară se ridica la suma de 6.250 lire sterline

* 1980: Horațiu Pașca (n. 5 iunie 1980, în Bistrița) este un antrenor de handbal din România. Din vara anului 2014, el conduce banca tehnică a echipei de handbal feminin CSM Bistrița. Începând din ianuarie 2017, Pașca este și antrenorul secund al echipei naționale de handbal feminin a României

* 1982: Freddy Kemayo (n. 6 mai 1982) este un kickboxer francez la categoria grea. Este de trei ori campion al Franței la kickboxing.

* 1983: Daniel Alves da Silva (născut pe 6 mai 1983 în Juazeiro), cunoscut și ca Dani Alves, este un fotbalist brazilian, care joacă pentru echipa franceză din Ligue 1, Paris Saint-Germain și pentru echipa națională a Braziliei.

Înainte ca el să ajungă la catalani, a mai jucat șase ani la FC Sevilla, unde a câștigat de două ori Cupa UEFA și o dată Cupa Regelui. Mai apoi a fost transferat de Barcelona pentru 29 milioane €, plus add-on-uri de 6 milioane €, devenind cel mai scump fundaș dreapta din istorie.

* 1986: Gandhi Djuna, mai bine cunoscut după numele de scenă Maître Gims(n. 6 mai 1986, Kinshasa, Zair) este un rapper francez. A făcut parte din trupa de rap Sexion d'Assaut, dar acum își dezvoltă cariera solo prin lansarea albumului Subliminal. De asemenea are propria casă de discuri MMC (Monstre Marin Corporation).

* 1987: Dries Mertens (n. 6 mai 1987, Louvain, Belgia) este un fotbalistbelgian. Joacă ca mijlocaș sau extremă la S. S. C. Napoli în Serie Adin Italia.

* 1987: Moon Geun-young (născută la 6 mai 1987 în Gwangju, Coreea de Sud) este o actriță sud-coreeană. A fost denumită cu multă afecțiune „surioara națiunii” în semn de recunoștință, privită ca o tânără actriță foarte populară și apreciată. Moon și-a început cariera de model la vârsta de 12 ani urmând ca în anul următor să joace în primul ei film ”On the Way” (1999). Se remarcă pentru rolul micuței Eur-suh în drama de televiziune extrem de populară Autumn Tale (2000). Rolul avut în filmul horror A Tale of Two Sisters (2003) regizat de Kim Ji-Woon a propulsat-o ca actriță iar mai târziu a jucat în filme de succes cum sunt My Little Bride în 2004 și Innocent Steps în 2005.

* 1988: Călin Virgil Cristea (n. 6 mai 1988, Alba Iulia) este un fotbalistromân. A debutat în Liga I în tricoul echipei Unirea Alba Iulia, în iunie 2005.

* 1989: Dominika Cibulková (pronunțare în slovacă: [ˈdomɪnɪka ˈtsɪbulkovaː]; n. 6 mai 1989) este o jucătoare profesionistă de tenis din Slovacia. Cunoscută pentru stilul de joc agresiv, ea a câștigat patru finale WTA. Cel mai important titlu al carierei este cel de la Singapore, câștigat în 2016 în fața lui Angelique Kerber.

Cibulková a ajuns în sferturi de finală la toate cele patru turnee de Mare Șlem. Cea mai mare realizare a carierei sale a reprezentat-o finala din 2014 de la Australian Open. Cibulková a devenit prima jucătoare slovacă ce a ajuns într-o finală de Mare Șlem

* 1990: Daniel Gómez (n. 6 mai 1990, Ciudad de México) este un scrimermexican specializat pe floretă.

A participat la probă de floretă masculin la Jocurile Olimpice de vară din 2012, unde s-a clasat pe locul 29 după ce a fost învins de chinezul Ma Jianfei în tabloul de 32.

* 1990: Masato Kudo (n. 6 mai 1990) este un fotbalist japonez.

* 1992: Takashi Usami (n. 6 mai 1992) este un fotbalist japonez.

* 1994: Mateo Kovačić (n. 6 mai 1994, Linz, Austria) este un fotbalist croatnăscut în Austria, joacă ca mijlocaș și actuala lui echipă este Chelsea din Premier League în Anglia.

Decese

·         1638: Cornelius Otto Jansen, filosof și teolog olandez (n. 1585)
* 1787: Prințesa Carolina de Orania și Nassau-Dietz, Prințesă de Nassau-Weilburg (Wilhelmine Carolina; 28 februarie 1743, Leeuwarden – 6 mai1787, Kirchheimbolanden)^[1] a fost fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania, Stadtholder al Țărilor de Jos și a soției acestuia, Anne, Prințesă Regală.

Bunicii materni au fost regele George al II-lea al Marii Britanii și regina Caroline de Ansbach.

Prințesa Carolina s-a născut la Leeuwarden.^[1] În 1747, s-a declarat că poziția de Stadtholder poate fi moștenită de femei, lucru care a transformat-o pe tânăra Prințesă Carolina moștenitoarea prezumptivăpentru poziția de Stadtholder. Totuși, în 1748, părinții ei au avut un moștenitor masculin, Prințul Willem; Carolina a devenit a doua în linia de succesiune.

Tatăl Prințesei Carolina a murit în 1751; micul prinț în vârstă de trei ani a devenit Willem al V-lea, Prinț de Orania iar mama ei regentă. În 1759 mama ei a murit iar Willem avea doar 10 ani. Atunci, bunica paternă a Carolinei, Marie Louise de Hesse-Kassel a fost numită regentă. Prințesa Marie-Luise a condus până în 1765 când a murit. Willem avea 16 ani dar tot nu era suficient de mare pentru a domni de drept, așa încât Prințesa Carolina a fost numită regentă. Ea a domnit până când fratele ei a împlinit 18 ani.

La 5 martie 1760, la Haga, în timpul regenței bunicii ei, Prințesa Carolina s-a căsătorit cu Karl Christian de Nassau-Weilburg.^[1] Ei au avut 15 copii dintre care 7 au atins vârsta adultă:

• Georg Wilhelm Belgicus de Nassau-Weilburg (18 decembrie 1760 - 27 mai 1762)
• Wilhelm Ludwig Karl Flamand de Nassau-Weilburg (12 decembrie 1761 - 16 aprilie/26 aprilie 1770)
• Augusta Carolina Maria de Nassau-Weilburg (5 februarie 1764 - 25 ianuarie 1802). Călugăriță la Quedlinburg și Herford.
• Wilhelmine Luise de Nassau-Weilburg (28 septembrie 1765 - 10 octombrie 1837), căsătorită la Kirchheim la 9 ianuarie 1786 cu Heinrich al XIII-lea, Prinț Reuss de Greiz (16 februarie 1747 - 29 ianuarie 1817), a avut copii
• Frederic Wilhelm, Duce de Nassau (25 octombrie 1768 - 9 ianuarie 1816).
• Karoline Luise Friederike de Nassau-Weilburg (14 februarie 1770 - 8 iulie 1828), căsătorită la Kirchheim la 4 septembrie 1787 cu Karl Ludwig Fürst zu Wied (1763-1824), fără copii
• Karl Ludwig of Nassau-Weilburg (19 iulie 1772 - 27 iulie 1772)
• Karl Wilhelm Friedrich de Nassau-Weilburg (1 mai 1775 - 11 mai 1807), necăsătorită și fără copii
• Amalie Charlotte Wilhelmine Louise de Nassau-Weilburg (7 august 1776 - 19 februarie 1841), căsătorită prima dată la Weilburg la 29 octombrie 1793 cu Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym; au avut copii. S-a căsătorit a doua oară la Schaumburg la 15 februarie 1813 cu Friedrich Freiherr von Stein-Liebenstein zu Barchfeld (1777-1849); au avut copii
• Henriette de Nassau-Weilburg (22 aprilie 1780 - 2 ianuarie 1857). Căsătorită cu Ducele Louis de Württemberg, al doilea fiu al lui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg.
• Karl de Nassau-Weilburg (1784 - la scură vreme după)
• Patru copii care nu au apucat să fie botezați (1767, 1778, 1779, 1785)

* 1796: Adolph Freiherr Knigge, cu numele complet Freiherr Adolph Franz Friedrich Ludwig Knigge, a fost un scriitor german iluminist. S-a născut la 16 octombrie1752 în Bredenbeck lângă Hanovra și a decedat la 6 mai 1796 în Brema. Titlul german Freiherr se traduce cu „baron”.

Knigge a fost un scriitor și iluminist german. A devenit foarte cunoscut datorită cărții sale Über den Umgang mit Menschen (Despre relațiile umane) publicată pentru prima dată în 1788.

În ciuda intenției lui Knigge de a reda în această carte o sociologie practică a relațiilor dintre oameni, cartea a fost înțeleasă greșit încă de cititorii timpului său, fiind privită în special ca un cod de comportament. Dar tocmai această eroare la recepția intenției scriitorului a dus la răspândirea cărții și reeditarea ei în repetate ediții, numele „Knigge” fiind folosit în Germania până și în zilele noastre sinonim cu codul bunelor maniere.

Mai puțin cunoscut este faptul că baronul Knigge a fost un adevărat spirit revoluționar, adept al iluminismului - o mișcare ideologică și culturală antifeudală – și că a militat pentru introducerea parlamentarismului în Germania. Datorită romanelor sale, satirelor la adresa aristocrației, dramelor și autobiografiei sale, Knigge a fost unul dintre cei mai citiți autori din Germania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în același timp un ghimpe în ochii aristocrației căreia îi aparținea prin origine.

·         1859: Alexander von Humboldt, naturalist și explorator german (n. 1769)
* 1894: Prințesa Marie Luise Franziska Amalie de Saxa-Coburg și Gotha,(germană Marie Luise Franziska Amalie, Prinzessin von Sachsen-Coburg und Gotha, Herzogin zu Sachsen; 23 octombrie 1848 – 6 mai1894) a fost prințesă a Casei de Saxa-Coburg și Gotha prin naștere și Ducesă de Bavaria prin căsătoria cu Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria. Amalie a fost al patrulea copil și a doua fiică a Prințului August de Saxa-Coburg și Gotha și a soției acestuia, Prințesa Clémentine de Orléans. Fratele ei mai mic a fost Ferdinand I al Bulgariei.

Din copilărie, Amalie trebuia să devină mireasa Prințului Leopold al Bavariei. Totuși, Ducele Maximilian Emanuel, copilul cel mic al Ducelui Maximilian Joseph și a Prințesei Ludovika de Bavaria, s-a îndrăgostit de ea și s-a confesat surorii sale, Elisabetei, împărăteasă a Austriei ("Sisi").

Împărăteasa a devenit hotărâtă să asigure fericirea fratelui ei favorit. Ea l-a invitat pe Leopold într-o o vizită extinsă cu familia imperială, printre care se găsea și fiica ei de cincisprezece ani, Arhiducesa Gisela. Leopold a înțeles că o căsătorie cu Gisela era privită cu simpatie de împăratul Franz Joseph. Tentația de a deveni ginerele împăratului a fost prea puternică pentru a rezista și Leopold s-a logodit cu Gisela după numai câteva zile. După o perioadă suficientă de timp care să-i permită Amaliei să-și revină, împărăteasa Elisabeta a înslenit întâlnirea dintre Max și Amelie.

La 20 septembrie 1875, la Ebenthal, Austro-Ungaria, Amalie s-a căsătorit cu Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria. Maximilian Emanuel și Amalie au avut trei fii:^[1]

• Siegfried August Maximilian Maria, Duce în Bavaria (10 iulie 1876 – 12 martie 1952)^[1]
• Christoph Joseph Clemens Maria, Duce în Bavaria (22 aprilie 1879 – 10 iulie 1963). S-a căsătorit cu Anna Sibig (18 iulie 1874 – 1 ianuarie 1958)^[1]
• Luitpold Emanuel Ludwig Maria, Duce în Bavaria (30 iunie 1890 – 16 ianuarie 1973)^[1]

·         1904: Alexander Williamson, chimist britanic (n. 1824)

·         1910: Eduard al VII-lea (n. Albert Edward, la 9 noiembrie 1841 - 6 mai 1910) a fost rege al Regatului Unit și al dominioanelor britanice și împărat al Indiei de la 22 ianuarie 1901, până la moartea sa, la 6 mai 1910. El a fost primul monarh britanic din Casa de Saxa-Coburg-Gotha, care a fost redenumită în Casa de Windsor de fiul său, George V.

Prințul Albert Edward în costum de marinar, de Winterhalter, 1846. Colecția Regală , Palatul St. James.

Eduard s-a născut la 9 noiembrie 1841 la ora 10:48 la Palatul Buckingham.^[1] Mama lui a fost Regina Victoria, singura fiică a prințului Edward Augustus, Duce de Kent și nepoată a regelui George al III-lea. Tatăl lui a fost prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha verișor și soț al reginei Victoria. În familie, pe tot parcursul vieții sale a fost cunoscut sub numele Bertie.^[2]

Fiind cel mai mare fiu al unui suveran britanic a primit în mod automat la naștere titlurile de Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. Ca fiu al prințului Albert el a primit, de asemenea, titlurile de Prinț de Saxa-Coburg-Gotha și Duce de Saxonia. Regina Victoria și-a numit fiul Prinț de Wales și Conte de Chester la 8 decembrie 1841. A fost numit Conte de Dublin la 17 ianuarie 1850, Cavaler Garter la 9 noiembrie1858 și Cavaler Thistle la 24 mai 1867.^[3] În 1863, el a renunțat la drepturile sale de succesiune la Ducatul de Saxa-Coburg-Gotha în favoarea fratelui său mai mic, Prințul Alfred.

În 1861 și-a început studiile la Trinity College, Cambridge. Eduard a sperat să urmeze o carieră în cadrul Armatei Britanice, dar acest lucru îi era interzis deoarece era moștenitor al tronului. Gradele sale militare au fost onorifice. În septembrie a fost trimis în Germania cu pretextul de a urmări manevre militare, dar, de fapt cu scopul de a se mijloci o întâlnire între el și prințesa Alexandra a Danemarcei, fiica cea mare a prințului Christian al Danemarcei. Regina Victoria și Prințul Albert deja deciseseră ca Eduard și Alexandra ar trebui să se căsătorească. Tinerii s-au întâlnit la 24 septembrie sub auspiciile surorii mai mari a lui Eduard, prințesa Victoria.

În decembrie 1861 soțul reginei Victoria moare pe neașteptate iar regina se retrage din viața publică. La scurt timp după ce decesul Prințului Albert, regina a organizat pentru Eduard un amplu turneu în Orientul Mijlociu, cu vizite în Egipt, Ierusalim, Damasc, Beirut și Constantinopol.^[4] După revenirea în Marea Britanie, Eduard și Alexandra s-au căsătorit la Capela St George, Windsor la 10 martie 1863. Eduard avea 21 de ai iar Alexandra 18. Eduard va fi ultimul monarh până în 1981 care se va căsători în timp ce era Prinț de Wales.

Prințul Albert Edward și Prințesa Alexandra, 1862.

Eduard și soția sa s-au stabilit la Casa Marlborough, reședința lor din Londra și la Casa Sandringham din Norfolk ca reședință de la țară. Căsătoria lor a stârnit dezaprobare în unele cercuri deoarece cele mai multe relații ale reginei Victoria erau germane iar Danemarca era în dispută cu Germania pentru teritoriile Schleswig și Holstein. După căsătorie, regina Victoria și-a exprimat neliniștea în legătură cu viața lor și a încercat să le dicteze pe diverse probleme, inclusiv numele copiilor.

Eduard a avut metrese pe tot parcursul vieții lui de bărbat căsătorit. A socializat cu actrițe: Lillie Langtry; Lady Randolph Churchill (mama lui Winston Churchill);^[5]Daisy Greville, Contesă de Warwick; actrița Sarah Bernhardt; Alice Keppel; cântăreața Hortense Schneider; prostituata Giulia Barucci; și umanista Agnes Keyser. Cât de departe a mers în aceste relații sociale nu este întotdeauna clar. Întotdeauna Eduard a făcut tot posibilul să fie discret însă nu a putut împiedica bârfa și speculațiile.^[6]

În 1869, Sir Charles Mordaunt, membru al Parlamentului britanic a implicat numele lui Eduard în divorțul său. Eduard a fost chemat ca martor la acest proces la începutul anului 1870. S-a dovedit că Eduard a vizitat casa lui Mordaunts în timp ce acesta nu era acasă. Deși nimic mai mult n-a fost dovedit iar Eduard a negat adulterul, imaginea a fost afectată.^[7][8]

Ultima metresă a lui Eduard, frumoasa Alice Keppel a fost invitată de soția lui Eduard, Alexandra, la Palatul Buckingham la capătul patului soțului ei când acesta era pe moarte în 1910.^[9] Una dintre stră-strănepoatele Alicei Keppel, Camilla Parker Bowles a devenit metresa, apoi soția Prințului Charles, stră-strănepot al regelui Eduard. Au existat zvonuri că bunica Camillei, Sonia Keppel (născută în mai 1900) a fost fiica nelegitimă a regelui Eduard. Totuși, Eduard nu a recunoscut niciodată nici un copil nelegitim.^[10] Se consideră că Alexandra era la curent cu aceste aventuri pe care a trebuit să le accepte

În timpul văduviei reginei Victoria, Eduard a reprezentat-o pe mama sa la ceremonii și adunări publice. Totuși, mama sa nu i-a permis lui Eduard un rol activ până în 1898.^[12] Și-a supărat mama fiind de partea Danemarcei în problema teritoriilor disputate cu Germania (regina Victoria era pro-germană) și, în acelaș an, 1864, a supărat-o din nou făcând un efort special pentru a se întâlni cu Garibaldi.^[13]

Eduard a fost patron al artelor și al științelor și a ajutat la deschiderea Colegiului Regal de Muzică. În 1891 a fost implicat într-un nou scandal, după ce a dezvăluit că a jucat cărți pe bani cu un an în urmă. Prințul a fost obligat să apară ca martor în instanță pentru a doua oară când unul dintre jucători a intentat proces de calomnie celorlalți jucători care l-ar fi acuzat că a înșelat.^[14] În același an, Eduard a fost implicat într-un conflict personal cu Lordul Charles Beresford care l-a amenințat că va dezvălui presei detalii din viața privată a lui Eduard, ca protest împotriva amestecului prințului în aventura cu Contesa de Warwick. Prietenia dintre cei doi bărbați a fost stricată iremediabil iar amărăciunea lor a durat pe tot parcursul vieții lor.^[15]

În 1892, fiul cel mare al lui Eduard, Albert Victor, s-a logodit cu Prințesa Victoria Mary de Teck. La câteva săptămâni după logodnă, Albert Victor a murit de pneumonie. Era al doilea copil a lui Eduard care murea. În 1871, fiul său ma mic, John a murit la 24 de ore după naștere.

Regele Eduard al VII-lea.

După moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, Eduard a devenit rege al Regatului Unit și Împărat al Indiei. A ales să domnească sub numele de Eduard al VII-lea în loc de Albert Eduard - numele ales de mama sa pentru el^[16]

A donat casa părinților, Casa Osborne din Isle of Wight statului și a continuat să locuiască la Sandringham.^[17] Își permitea să fie mărinimos; finanțele sale erau bine manageriate de Sir Dighton Probyn.

Eduard VII și Alexandra au fost încoronați la Westminster Abbey la 9 august 1902 de arhiepiscopul de Canterbury Frederick Temple în vârstă de 80 de ani. Inițial, încoronarea lui Eduard a fost programată pentru 26 iunie, însă cu două zile mai devreme de această dată Eduard a fost diagnosticat cu apendicită. Operația a fost făcută de Sir Frederick Treves într-o vreme în care rata mortalității pentru apendicită era mare.^[18] La două săptămâni după operație s-a anunțat că regele este în afară de orice pericol. Treves a fost răsplătit cu titlul de baronet ^[19] iar operația de apendicită a intrat în obișnuința medicală.

Eduard a renovat palatele regale, a reintrodus ceremoniile tradiționale și a creat noi decorații, cum ar fi "Ordinul de Merit" pentru recunoașterea contribuțiilor la dezvoltarea artelor și științelor.^[20] Ca rege, principalele interese ale lui Eduard au fost: domeniul afacerilor externe și chestiunile militare și navale. Vorbind fluent limbile franceză și germană el a făcut o serie de vizite în străinătate iar vacanța anuală o făcea la Biarritz și Marienbad. Una dintre cele mai importante vizite în străinătate a fost vizita oficială din Franța în primăvara anului 1903 ca oaspete al președintelui Émile Loubet.

Eduard, în principal prin mama sa și prin socrul său, s-a înrudit cu aproape toți monarhii europeni și era numit "unchiul Europei"^[21] Wilhelm al II-lea al Germaniei, Nicolae al II-lea al Rusiei, Ernest Louis, Mare Duce de Hesse și Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha erau nepoți ai lui Eduard; regina Victoria Eugenia a Spaniei, Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei, Prințesa Moștenitoare Maria a României, Prințesa Moștenitoare Sofia a Greciei și Împărăteasa Alexandra Feodorovna a Rusiei erau nepoatele sale; Regele Haakon al VII-lea al Norvegiei era nepotul său prin alianță; regele George I al Greciei și regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei erau cumnații săi; regele Albert I al Belgiei, regele Carol I al Portugaliei și regele Manuel al II-lea al Portugaliei, țarul Ferdinand al Bulgariei, regina Wilhelmina a Olandei și Prințul Ernst August, Duce de Braunschweig-Lüneburg, erau verișorii săi. Relația dificilă cu nepotul său Wilhelm al II-lea al Germaniei a creat tensiuni între Germania și Marea Britanie

Copii

Portret	Nume	Naștere	Deces	Soț/Soție (ani naștere & deces) și copii[23][24]
	Albert Victor, Duce de Clarence	8 ianuarie 1864	14 ianuarie 1892	Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. A murit la vârsta de 28 de ani de gripă.
	George al V-lea	3 iunie 1865	20 ianuarie 1936	S-a căsătorit cu Prințesa Mary de Teck (1867-1953). A avut șase copii (5 fii și 1 fiică) inclusiv pe regii Eduard VIII și George VI. Primul fiu a renunțat la tron în decembrie 1936 pentru a se putea căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorțată. Prin cel de-al doilea fiu, este bunicul actualului monarh al Regatului Unit, Elisabeta a II-a.
	Louise a Marii Britanii	20 februarie 1867	4 ianuarie 1931	S-a căsătorit cu Alexander Duff, Duce de Fife (1849-1912), nepotul nelegitim al regelui William al IV-lea. A avut trei copii, 2 fiice și un fiu (născut mort).
	Victoria Alexandra a Marii Britanii	6 iulie 1868	3 decembrie 1935	Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. A murit la vârtsa de 67 de ani cu o lună înaintea tatălui ei.
	Maud a Marii Britanii	26 noiembrie 1869	20 noiembrie 1938	S-a căsătorit în 1896 cu vărul ei primar Prințul Carl al Danemarcei (1872–1957) care în 1905 a devenit regele Haakon al VII-lea al Norvegiei. A avut un singur copil, viitorul rege Olav al V-lea al Norvegiei. Este bunica actualului monarh al Norvegiei, Harald al V-lea.
	Prințul Alexander John	6 aprilie 1871	7 aprilie 1871	S-a născut prematur și a murit a doua zi.

·         1919: Lyman Frank Baum, scriitor american (n. 1856)
* 1922: Prințesa Maria Alexandrine de Saxa-Weimar-Eisenach (Marie Alexandrine Anne Sophie Auguste Helene; 20 ianuarie 1849 – 6 mai1922) a fost fiica cea mare și al doilea copil al lui Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Prințesa Sofia a Olandei.^[1]

Prin mama ei, Maria a fost a doua în linia de succesiune la tronul olandez după nepotul ei, Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach din 1900 până la nașterea Prințesei Iuliana în 1909. Cum era de așteptat ca nepotul ei să renunțe la drepturile sale de moștenire asupra tronului olandez în favoarea păstrării titlului său de Mare Duce, Maria ar fi fost moștenitoarea coroanei olandeze în cazul unui eventual deces al verișoarei Wilhelmina (mama Prințesei Iuliana). Nașterea Iulianei a schimbat substanțial succesiunea.

Ca fată tânără, Maria și verișoara ei, Prințesa Pauline, erau considerate posibile mirese pentru Albert Edward, Prinț de Wales (viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit).^[2]

Planul nu s-a împlinit, mama lui, regina Victoria credea că dinții Mariei erau "aproape negri"^[2]; ambele fete erau considerate "delicate însă nu frumoase".^[3] Mai târziu prințul s-a căsătorit cu Prințesa Alexandra a Danemarcei.

La 6 februarie 1876 la Weimar, Maria s-a căsătorit cu Prințul Heinrich VII Reuss de Köstritz.^[1] Cuplul a avut următorii copii:

• un fiu (1877)
• Prințul Heinrich XXXII Reuss de Köstritz (1878–1935); căsătorit cu Prințesa Maria Adelheid de Lippe-Biesterfeld (1895–1993)
• Prințul Heinrich XXXIII Reuss de Köstritz (1879–1942); căsătorit prima dată cu Prințesa Victoria Margaret a Prusiei (1890–1923) și a doua oară cu Allene Tew (1876–1955)
• Prințesa Johanna Reuss de Köstritz (1882–1883)
• Prințesa Sophie Renate Reuss de Köstritz (1884–1968); căsătorită cu Prințul Heinrich XXXIV Reuss (1887–1956)
• Prințul Heinrich XXXV Reuss de Köstritz (1887–1936); căsătorit prima dată cu Prințesa Maria de Saxa-Altenburg (1888–1947) și a doua oară cu Prințesa Maria Adelheid de Lippe-Biesterfeld (1895–1993)

·         1924: Carel Steven Adama van Scheltema, poet olandez (n. 1877)

·         1938: A murit poetul Octavian Goga, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei Române (n. 20 mart.1881).
* 1938: Erast Tarangul (n. 1870, Volovăț, Bucovina - d. 6 mai 1938, Cernăuți, România) a fost un avocat, consilier aulic, prefect al districtului Suceava (1905-1912) și consilier guvernial în Bucovina (1912-1918).

A fost unul din cei 18 copii ai arhipresviterului stavrofor Constantin Tarangul (1824-1910), paroh de Volovăț (1868-1910), protoiereu al Rădăuților - înnobilat în anul 1908, la jubileul de 60 de ani al împăratului Franz Joseph al Austriei, ca Edler von Valea Utsei când a devenit și Cavaler al Ordinului Franz Joseph^[1] - și ai Mariei, născută Turcan (1835-1922), din Crasna.^[2]

După ce a absolvit liceul la Rădăuți, Erast a urmat studii juridice la Viena, susținându-și doctoratul la Cernăuți.^[2]

După absolvire, a fost angajat ca practicant la Guvernul Țării (Bucovina) din Cernăuți și a fost translator pentru limba română pe lângă Consiliul de Miniștri din Viena. În anul 1905 a fost numit prefect al districtului Suceava, iar în 1912 a fost avansat la rangul de consilier guvernial. După unirea Basarabiei cu România din 1918 a fost subsecretar de stat pentru finanțe în Guvernul provizoriu al Bucovinei, prezidat de Iancu Flondor. A fost senator de Suceava și Siret și a activat în această calitate în anii 1919-1921.^[2]

În perioada cât Erast Tarangul a fost prefect al districtului Suceava, datorită strădaniilor sale și ale primarului Franz Ritter von Des Loges, s-au întreprins demersuri insistente pentru ca orașul Suceava să beneficieze de utilități specifice unei localități urbane, printre care o uzină electrică și o rețea de distribuire a apei potabile.^[3]

În contextul venirii trupelor ruse în orașul Suceava, în 1915, din considerente tactice, director al Gimnaziului greco–oriental din oraș a fost numit catihetul ortodox dr. Erast Tarangul, exponent al aceleiași religii cu invadatorii.^[4]

A fost căsătorit cu Victoria Voitchi, fiica profesorului de teologie morală de la Facultatea de Teologie din Cernăuți, și au avut trei copii

* 1948: Knud Gunnar Jensen (n. 31 martie 1863, la Copenhaga – d. 6 mai 1948, la Frederiksberg) a fost un medalist și un sculptor danez.

·         1949: Maurice Maeterlinck, poet belgian, laureat al Premiului Nobel (n. 1862). Este considerat cel mai important dramaturg al simbolismului; (n. 29 august 1862). În anul 1911 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

·         1952: Maria Montessori, medic și pedagog italian (n. 1870)
* 1954: Cecilie de Mecklenburg-Schwerin (Cecilie Auguste Marie; 20 septembrie 1886 – 6 mai 1954) a fost Prințesă Moștenitoare a Germaniei și Prusiei ca soție a lui Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, fiul cel mare al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

Cecilie de Mecklenburg-Schwerin

Cecilie a fost fiica cea mică a lui Francisc al III-lea de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Anastasia Mihailovna a Rusiei.^[1]Frații ei mai mari au fost: Prințesa Alexandrine, viitoare regină a Danemarcei, și Prințul Frederic Francisc, viitorul Mare Duce de Mecklenburg. Și-a petrecut mare parte din copilărie la Schwerin la reședința regală de la Ludwiglust și la castelul de vânătoare de la Gelbensande, situat la doar câțiva kilometri de coasta Marii Baltice.

Tatăl ei suferea de astm și severe dificultăți de respirație iar climatul rece și umed din Mecklenburg nu era bun pentru sănătatea lui. Ca urmare, Cecilie a petrecut o mare parte din timp cu familia ei la Cannes în sudul Franței. Riviera franceză era frecventată de membri ai familiilor regale europene și acolo Cecilie a ajuns să cunoască mulți membri din diferite case regale: împărăteasa Eugénie, văduva lui Napoleon al III-lea al Franței, regele Eduard al VII-lea, unchiul viitorului ei soț și multe rude rusești.

În timpul unei vizite din iarna anului 1897, soar Ceciliei, Alexandrine, l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Christian, Prințul Moștenitor al Danemarcei (viitorul rege Christian al X-lea), la scurtă vreme după decesul timpuriu al tatălui ei la vârsta de 46 de ani. Nunta surorii ei a avut loc la Cannes în aprilie 1898.

După decesul tatălui ei, mama ei a început s-o ducă în lunile de vară în vizită la familia ei din Rusia. Cecilie a locuit în casa bunicului matern, Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei. Vizitele au încetat numai după ce s-a căsătorit.

Prințesa Cecilie în 1908.

În timpul festivităților la nunta fratelui ei în Schwerin, în iunie 1904, ducesa Cecilie în vârstă de 17 ani l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Prințul Wilhelm. Kaiserul Wilhelm al II-lea și-a trimis fiul cel mare la festivități în calitate de reprezentant personal. Mai înaltă decât multe femei din timpul ei, cu 1,82 m, Cecilie era la fel de înaltă ca prințul moștenitor german. Wilhelm a fost impresionat de frumusețea ei.

La 4 septembrie 1904, cei doi tineri și-au sărbătorit logodna la castelul de vânătoare Gelbensande din Mecklenburg-Schwerin. Kaiserul german le-a făcut cadou de logodnă o locuință din lemn construită în apropiere. La 5 septembrie au fost făcute primele fotografii oficiale ale cuplului.

Nunta Ducesei Cecilie de Mecklenburg-Schwerin cu Prințul Moștenitor german Wilhelm a avut loc la 6 iunie 1905 la Berlin. A fost considerată nunta anului. Au participat peste cincizeci de persoane din diferite case regale europene inclusiv Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei, reprezentând pe fratele său, țarul Nicolae al II-lea, Arhiducele Franz Ferdinand, reprezentând pe împăratul austriac Franz Josef, precum și reprezentanți din Danemarca, Italia, Belgia, Portugalia și Țările de Jos. În ziua nunții ei, Kaiser Wilhelm al II-lea i-a acordat nurorii sale Ordinul Louise.

Ceremonia nunții a avut loc la Capela Regală și, de asemenea, la Catedrala Berlin din apropiere. Cuplul regal a primit drept cadou de nuntă bijuterii de neprețuit, argintărie și porțelan. La dorința miresei, a fost cântat celebrul marș de nuntă a lui Richard Wagner din Lohengrin alături de muzica din Maeștrii cântăreți din Nürnbergdirijată de Richard Strauss. Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin a devenit Prințesă Moștenitoare a Germaniei și era de așteptat ca într-o zi să devină împărăteasă a Germaniei.

Ca Prințesă Moștenitoare, Cecilie a devenit rapid unul dintre cei mai iubiți membri ai Casei imperiale germane. Ea a fost cunoscută pentru eleganța și simțul ei pentru modă. Nu a durat mult până când stilul ei a fost copiat de multe femei de-a lungul Imperiului German.
După încheierea festivităților de nuntă, noul cuplu princiar și-au stabilit reședința de vară la Palatul Marble din Potsdam. În fiecare an, la începutul sezonului curții în luna ianuarie, cei doi urmau să revină la palatul Prințului Moștenitor din Berlin. Primul copil al Ceciliei s-a născut la 4 iulie 1906 și a primit tradiționalul nume Hohenzollern de Wilhelm. La acea vreme, monarhia germană părea să fie foarte sigură.

Deși în public căsătoria Prințului și a Prințesei Moștenitoare părea să fie perfectă, au apărut repede fisuri din cauza ochilor rătăcitori ai Prințului Moștenitor. Foarte devreme, Prințul Wilhelm a început o serie de aventuri care au tensionat relația dintre soț și soție. În ciuda infidelității soțului ei, până la 1917, Cecilie a născut șase copii:

• Prințul Wilhelm al Prusiei (1906–1940); s-a căsătorit cu Dorothea von Salviati, au avut copii.
• Prințul Louis Ferdinand al Prusiei, Șeful Casei de Hohenzollern (1907–1994); s-a căsătorit cu Kira Kirillovna a Rusiei, au avut copii.
• Prințul Hubertus al Prusiei (1909–1950); s-a căsătorit cu baroneasa Maria von Humboldt-Dachroeden, fără copii; a doua oară s-a căsătorit cu Prințesa Magdalena Reuss de Köstritz, au avut copii.
• Prințul Friedrich Georg al Prusiei (1911–1966); s-a căsătorit cu Lady Brigid Guinness, au avut copii.
• Prințesa Alexandrine a Prusiei (1915–1980), care a avut sindromul Down.
• Prințesa Cecilie a Prusiei (1917–1975); s-a căsătorit cu arhitectul american Clyde Kenneth Harris, au avut copii.

Cecilie a avut un impact considerabil într-o serie de domenii, inclusiv în educația femeilor. Mai multe școli și drumuri au fost numite după ea. La 6 decembrie 1906 Prințesa a botezat vaporul "Prințesa Moștenitoare Cecilie". Pentru Cecilie, care era pasionată de mare din copilărie, gestul i-a adus o mare bucurie și onoare. Spre sfârșitul anului 1910, cuplul princiar german a început un tur care a inclus Ceylon, India și Egipt. După ce s-a întors la Berlin, viața Ceciliei era compusă din participarea constantă la parade militare, banchete de gală, ceremonii oficiale și alte îndatoriri la curte, inclusiv vizite ale altor curți regale. În mai 1911, Cecilie și Prințul Moștenitor au vizitat curtea rusă imperială din Sankt-Petersburg. Vizita a coincis cu ziua de naștere a țarului rus. A urmat în iunie 1911 o vizită la Londra la regele George al V-lea și la regina Maria la Palatul Buckingham. Regina Maria a fost deosebit de mândră de cuplu imperial și a menținut contactul cu Prințesa Cecilie până la moartea ei în 1953. Vizita la Londra din 1911 a fost ultima vizită a Ceciliei în calitate de reprezentant al Imperiului German.

Prințesa Cecilie cu cumnata sa, Prințesa Victoria Luise a Prusiei, cca 1910-1915.

În momentul izbucnirii războiului în 1914, Cecilie era din nou însărcinată. Tragedia a lovit-o foarte mult atunci când prima ei fiică s-a născut cu sindromul Down. Având în vedere natura afecțiunii și ridigitatea protocolului curții de Hohenzollern, starea copilului nu a fost făcută public.
Toată lumnea aștepta de la Cecilie să-și continue atribuțiile neafectată, ea trebuind să facă vizite regulate răniților în război în efortul de a-i susține moral. Soțul Ceciliei a servit pe frontul de vest sub ​​comanda directă a feldmareșalul Hindenburg. În ultima fază a războiului mari dificultăți au afectat poporul german. Pentru Cecilie, care prin mama ei avea legături de familie strânse cu curtea rusă, revoluția rusă din martie 1917 a afectat-o foarte mult. Unchii ei, Marii Duci Serghei, Nicolae și George au fost toți uciși.

Situația politică și economică în ultimul an de război a devenit și mai fără speranță. La 6 noiembrie 1918, noul cancelar german, Prințul Max de Baden, s-a întâlnit cu ministrul Wilhelm Solf pentru a discuta despre viitorul Imperiului German. Amândoi erau de părere că monarhia ar putea supraviețui numai cu eliminarea Kaiserului și a fiul său, Prințul Moștenitor și înființarea unei regențe în numele tânărului fiu al Prințesei Cecilie. O astfel de idee a dispărut repede după ce Friedrich Ebert a devenit cancelar și o republică avea să fie declarată câteva zile mai târziu.
Atât Kaiserul cât și Prințul Moștenitor au trecut granița pentru a căuta exil în neutra Olandă. Monarhia s-a prăbușit odată cu înfrângerea Germaniei la sfârșitul războiului. Cecilie cu copiii ei locuiau la Potsdam în timpul perioadei revoluționare. S-a mutat cu copii și cu soacra ei în siguranța relativă a Palatului Neues. Aici era când împărăteasa Auguste Viktoria și-a informat nora: "Revoluția a izbucnit. Kaiserul a abdicat. Războiul este pierdut

Cecilie și Wilhelm în mai 1930.

Cecilie și fiicele ei în 1934, Postdam.

Fosta Prințesă Moștenitoare germană privea realist noua situație politică cu care se confrunta familia ei și Germania. Fosta împărăteasă a plecat în exil alăturându-se soțului ei. Cecilie era pregătită să facă același lucru însă a vrut să rămână în Germania, împreună cu copiii ei, dacă era posibil. I s-a permis acest lucru și la 14 noiembrie ea a plecat de la Palatul Neues și s-a întors la Postdam. Cecilie a redus personalul de uz casnic cu 50%.^[2] Tutorele copiilor ei, de asemenea a părăsit serviciul și ca urmare cei doi fii ai ei mai mari, prinții Wilhelm și Louis Ferdinand, pentru prima dată au frecventat o școală din apropiere.^[2] Cecilie a empatizat cu situația dificilă a poporului german.

Lui Wilhelm i s-a permis întoarcerea în Germania în 1923. Din fericire pentru familia Hohenzollern ei și-au păstrat proprietățile private importante din Germania, ca urmare a unui acord provizoriu elaborat între familia Hohenzollern și statul prusac în noiembrie 1920.^[3] Castelul Oels, un castel cu 10.000 de hectare de teren funcțional în Silezia (astăzi situat în Polonia), a asigurat venituri substanțiale pentru familia Ceciliei. În absența soțului ei, Cecilie a devenit figura centrală în Casa de Hohenzollern. Fosta Prințesă Moștenitoare nu trăia cu iluzia că imperiul va fi restaurat, spre deosebire de socrul ei exilat în Doorn în Țările de Jos.

La 13 noiembrie 1923 Cecilie și-a întâlnit soțul la Castelul Oels. Anii de separare, precum și comportamentul lui Wilhelm a făcut ca mariajul să fie doar cu numele, însă Cecilie era determinată să păstreze lucrurile împreună chiar și la distanță. Ea a început să locuiască din ce în ce mai mult la Potsdam, în timp ce soțul ei locuia în Silezia. Cuplul se reunea când era necesar, în cazul evenimentelor de familie cum ar fi nunți, botezuri, înmormântări.

În 1927 s-a ajuns la un acord financiar final între Hohenzollerni și statul prusac. Cecilie a rămas activă în mai multe organizații de caritate, cum ar fi Fundația reginei Luise, Uniunea Femeilor Patriei, și Doamnele Ordinului Sf. Ioan, păstrându-se departe de orice implicare politică. Odată cu venirea la putere a Partidului Național Socialist al lui Adolf Hitler, în 1933, toate astfel de organizație de caritate s-au dizolvat.

În perioada 1933-1945, Cecilie a locuit la Potsdam. Fiul ei cel mare, Prințul Wilhelm, și-a pierdut poziția sa ca posibil moștenitor, atunci când s-a căsătorit morganatic cu Dorothea von Salviati la 3 iunie 1933. Chiar dacă casa regală a fost detronată în mod oficial, normele sale interne încă persistau. Părinții prințului au fost mult mai înțelegători cu fiul lor decât Kaiserul exilat. Cecilie nu a fost perturbată și a fost încântată când a devenit bunică pentru prima oară la 7 iunie 1934.
În 1935, al doilea fiu al Cecilie a lucrat, după ce a studiat economie și a muncit pentru o perioadă în Statele Unite ca mecanic pentru Ford. Al treilea fiul, Hubertus, după ce s-a ocupat o perioadă de timp cu agricultura, a intrat în armată și a devenit pilot. Cel mai tânăr fiu, Friedrich, a intrat în afaceri. În luna mai 1938 Prințul Louis Ferdinand s-a căsătorit cu Marea Ducesă Kira a Rusiei, fiica pretendentul la tronul Rusiei, Marele Duce Kiril Vladimirovici. A fost ultima mare ocazie de familie înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în septembrie 1939.

Palatul Cecilienhof din Postdam, reședința Ceciliei

O perioadă de calm relativ pentru familia Cecilie și pentru Germania s-a sfârșit odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939. Nepotul de frate al soțului Ceciliei, în vârstă de 24 de ani, Prințul Oskar, a murit la cinci zile după invazia Poloniei. Altă tragedie personală a avut loc când fiul ei Prințul Wilhelm care a luat parte la invazia Franței, a fost rănit în timpul luptelor în Valenciennes și a murit la spital la Nivelles la 26 mai 1940.^[4]Funerariile sale au avut loc la Postdam la 28 mai.

Peste 50.000 de oameni s-au aliniat în drum spre locul de veci al Prințului. Rata imensă de participare și respectul pentru prințul care a murit ca un erou l-au înfuriat pe Adolf Hitler.^[5] Ca urmare nici un prinț din fostele dinastii germane nu a mai fost lăsat să servească pe front și în 1943 Hitler a ordonat ca toți să fie dați afară din forțele armate.^[5]

În 1941, fostul Kaiser Wilhelm al II-lea a murit. La vârsta de 55 de ani, soțul Ceciliei a devenit Șeful Casei de Hohenzollern.^[6] În timp ce în cadrul monarhiei acest lucru ar fi însemnat o schimbare mare pentru Cecilie și soțul ei, schimbarea era potențial periculoasă din cauza unui lider ce în ce mai paranoic al statului german nazist. Cecilie și soțul ei s-au retras la Castelul Oels pentru a trăi o viață liniștită, departe de pericolele de la Berlin. În februarie 1945, Cecilie a părăsit casa ei din Postdam.

Cecilie a părăsit Crucea Roșie în februarie 1945 pentru sanatoriul dr. Paul Sotier (medicul personal al Kaiserului Wilhelm al II-lea) Fürstenhof la Bad Kissingen în Bavaria. La 20 septembrie 1946 ea a sărbătorit împlinirea vârstei de 60 de ani împreună cu soțul și copiii ei. Tragedia a lovit încă o dată la 8 aprilie 1950 când un alt fiu, Prințul Hubertus, a murit de apendicită.

La începutul anului 1951, sănătatea fostului Prinț Moștenitor s-a deteriorat și la 20 iulie el a murit. La brațul fiului ei, Prințul Louis Ferdinand, Cecilie și-a luat rămas bun definitiv de la soțul ei. Ea a rămas la Bad Kissingen până în 1952, când s-a mutat la un apartament din cartierul Frauenkopf din Stuttgart.

În 1952 au fost publicate memoriile Ceciliei, "Amintiri". Tragedia a lovit din nou, atunci când sora Ceciliei, regina-mamă daneză Alexandrine a murit la data de 28 decembrie a aceluiași an. La 3 ianuarie 1953 Cecilie a participat la înmormântarea ei la Catedrala Roskilde din Danemarca. Din acest moment, fosta Prințesă Moștenitoare germană nu s-a mai recuperat niciodată complet. A murit la 6 mai 1954, ziua când soțul ei ar fi împlinit 72 de ani dacă ar mai fi trăit. Înmormântarea a avut loc la 12 mai și rămășițele ei au fost îngropate lângă prințul moștenitor Wilhelm.

* 1961: Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, România – d. 6 mai1961 Cluj, Republica Populară Română) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român.

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,^[7] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.^[8] Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poștală din Republica Moldova (1995)

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții

Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.

Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona,Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937),subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).

Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.^[9][10] Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an

Opera

Volume

• 1919 - Poemele luminii
• 1921 - Pașii profetului
• 1924 - În marea trecere
• 1929 - Lauda somnului
• 1933 - La cumpăna apelor
• 1938 - La curțile dorului
• 1942 - Poezii, ediție definitivă
• 1943 - Nebănuitele trepte

Cicluri de versuri editate postum

• Vârsta de fier 1940-1944
• Cântecul focului
• Corăbii cu cenușă
• Ce aude unicornul

Dramaturgie

• 1921 - Zamolxe, mister păgân
• 1923 - Tulburarea apelor, dramă
• 1925 - Daria, dramă în patru acte
• 1925 - Ivanca
• 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic
• 1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte
• 1930 - Cruciada copiilor
• 1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze
• 1942 - Opera dramatică, 2 vol.
• 1944 - Arca lui Noe
• 1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filozofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

• 1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă.
• 1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii
• 1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.
• Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a publicat un singur volum, Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

• 1919 - Pietre pentru templul meu
• 1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente
• 1945 - Discobolul, aforisme și însemnări
• 1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

• Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965
• Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

Volume de eseuri și studii filozofice

• 1922 - Cultură și cunoștință
• 1924 - Filosofia stilului
• 1925 - Fenomenul originar
• 1925 - Fețele unui veac
• 1926 - Daimonion
• 1931 - Eonul dogmatic
• 1933 - Cunoașterea luciferică
• 1934 - Censura transcendentă
• 1934 - Orizont și stil
• 1936 - Spațiul mioritic
• 1936 - Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia Română
• 1937 - Geneza metaforei și sensul culturii
• 1939 - Artă și valoare
• 1940 - Diferențialele divine
• 1941 - Despre gândirea magică
• 1941 - Religie și spirit
• 1942 - Știință și creație
• 1947 - Despre conștiința filosofică
• 1948 - Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

• 1966 - Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea
• 1968 - Zări și etape
• 1969 - Experimentul și spiritul matematic
• 1972 - Isvoade
• 1977 - Ființa istorică
• 1977 - Încercări filosofice

Volume traduse în limba franceză

• 1988 - L'Eon dogmatique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
• 1989 - L'Éloge du village roumain, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
• 1992 - L'Étoile la plus triste, (La Différence, trad. Sanda Stolojan).
• 1993 - L'Être historique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Mariana-Georgeta Piscoci).
• 1993 - Les Différentielles divines, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
• 1995 - Trilogie de la Connaissance, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
• 1996 - Trilogie de la Culture, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

Volume traduse în limba bulgară

• 1985 – Нeподoзирани стъпала - антология, изд. Haродна Култура, София (Nebănuitele trepte, antologie, 200 de poezii traduse de Ognean Stamboliev și Nikolai Zidarov, Editura Narodna Kultura, Sofia, 1985)
• 2012 – Поеми на свeтлината, изд. Авангардпринт, България, 2012 (Poemele luminii, poeme și eseuri, traducere și prefață de Ognean Stamboliev, Editura Avangardprint,Bulgaria, 2012)

Corespondență

• Corespondență, 1989
• Domnița nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domnița Gherghinescu-Vania (1941-1948), 1995
• De amicitia: Lucian Blaga - Ion Breazu (corespondență), 1995
• Corespondență de familie, 2000

Traduceri

• J. W. Goethe, Faust, 1955
• Din lirica universală, 1957
• Din lirica engleză, 1958

Ediții de referință

• Opere, ediție îngrijită de Dorli Blaga, vol. I-XII, București, Editura Minerva, 1974-1995
• Opere, ediție critică și studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, București, Editura Minerva, 1982-1993

·         1978 - A murit Ethelda Bleibtrey, prima femeie din SUA care a obţinut medalia de aur la înot la Jocurile Olimpice (n.07.02.1902).

·         1991: Virgil Calotescu (n. 16 ianuarie 1928, Dobroteasa, județul Argeș - d. 6 mai 1991, București) a fost un prolific regizor român de filme documentare și de ficțiune, multe dintre acestea realizate pe scenarii scrise de Francisc Munteanu.
A absolvit în anul 1950 Facultatea de Istorie a Universității din București.

Filmografie

1952 -- Daruri smulse naturii; 1954 -- Aurul alb; 1957 -- Pe urmele lui 1907; 1957 -- Însemnări din Portul Roșu; 1958 -- Ultima generație de săraci; 1960 -- Reconstituirea, scenariul Gheorghe Enoiu, imaginea Pantelie Țuțuleasa; [1] 1961 -- Negru pe alb; 1962 -- Scoicile nu au vorbit niciodată; 1963 -- Ochii orașului meu; 1963 -- Mărturiile unei mese de restaurant; 1963 -- Afacerea Splaiul; 1964 -- România orizont '64; 1964 -- Diferite imagini; 1964 -- Camera albă; 1966 -- Ritmuri și imagini; 1966 -- Insula sclavilor; 1967 -- Românii și Marele Octombrie;	Subteranul (1967) Sâmbătă morților (1968) Colegialitate (1968) Roadele pământului (1969) Războiul domnițelor (1969) Eroii nu mor niciodată (1970) Evocări (1971) O sută de gloanțe (1972) Necazurile Sfintei Fecioare (1972) Dragostea începe vineri (1973) Trei scrisori secrete (1974) Doftana (1974) Transfăgărășanul (1975) Mastodontul (1975) Ultima noapte a singurătății (1976) Pagini de istorie (1976) Cetăți și biserici fortificate în Transilvania (1976)	O viață închinată fericirii poporului (1978) Drumuri în cumpănă (1978) Acțiunea „Autobuzul” (1978) Ultima frontieră a morții (1979) Rețeaua “S” (1980) Portretul unei generații (1980) Partidul, inima țării (1981) Ana și "hoțul" (1981) Buletin de București (1983) Amurgul fântânilor (1983) Al patriei erou între eroi (1983) Căsătorie cu repetiție (1985) Partidul, patria, poporul (1986) Păstrează-mă doar pentru tine (1987) Misiunea serial tv (1989)

* 1992: Marlene Dietrich (pronunțat: [maɐˈleːnə ˈdiːtrɪç]; n. 27 decembrie 1901Schöneberg (astăzi în Berlin) – d. 6 mai 1992, Paris) a fost o actriță și cântăreață germană.

Este prima actriță germană care a ajuns celebră în Hollywood. De-a lungul carierei, Dietrich s-a reinventat constant, începând a fi cântăreață de cabaret, fată din cor și actriță în filme germane în Berlinul anilor '20, stea de la Hollywood de-a lungul anilor '30, și în final, o interpretă internațională, devenind una din idolii secolului al XX-lea. Dietrich a fost bisexuală.^[2] În 1939 Dietrich a devenit cetățeană a Statelor Unite

Printre aparițiile notabile se numără:

• Lux Radio Theater: The Legionnaire and the Lady ca partener Clark Gable (1 august 1936)
• Lux Radio Theater: Desire ca partener Herbert Marshall (22 iulie 1937)
• Lux Radio Theater: song of Songs ca partener Douglas Fairbanks, Jr (20 decembrie 1937)
• The Chase and Sanborn Program cu Edgar Bergen și Don Ameche (2 iunie 1938)
• Lux Radio Theater: Manpower ca partener Edward G Robinson și George Raft (15 martie 1942)
• The Gulf Screen Guild Theater: Pittsburgh ca partener John Wayne (12 aprilie 1943)
• Theatre Guild on the Air: Grand Hotel ca partener Ray Milland (24 martie 1948)
• Studio One: Arabesque (29 iunie 1948)
• Theatre Guild on the Air: The Letter ca partener Walter Pidgeon (3 octombrie 1948)
• Ford Radio Theater: Madame Bovary ca partener Claude Rains (8 octombrie 1948)
• Screen Director's Playhouse: A Foreign Affair ca partener Rosalind Russell și John Lund (5 martie 1949)
• MGM Theatre of the Air: Anna Karenina (9 decembrie 1949)
• MGM Theatre of the Air: Camille (6 iunie 1950)
• Lux Radio Theater: No Highway in the Sky ca partener James Stewart (21 aprilie 1952)
• Screen Director's Playhouse: A Foreign Affair ca partener Lucille Ball și John Lund (1 martie 1951)
• The Big Show cu Tallulah Bankhead (2 octombrie 1951)
• The Child, cu Godfrey Kenton, piesă de teatru pentru radio de Shirley Jenkins, producător Richard Imison pentru BBC, 18 august 1965
• Dietrich's appeal to save the Babelsburg studios was broadcast on BBC radio

·         1994: A murit Moses David Rosen, rabin şef al Cultului Mozaic din România; (n. 1912). A fost șef-rabinul Cultului Mozaic din România (1948-1994) și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România (1964-1994). În anul 1957 a devenit deputat în Marea Adunare Națională și în 1992 Membru de Onoare al Academiei Române. Încă din adolescenţă intră în vizorul Siguranţei ca element suspect, propagandist socialist şi subversiv, fiind arestat în 1927 condamnat în 1928 la o lună de închisoare pentru lezmajestate. Înainte de instaurarea dictaturii antonesciene a fost internat în lagărele de la Miercurea Ciuc şi Caracal (iulie-septembrie 1940), fiind considerat periculos din cauza simpatiilor sale comuniste. După 23 august 1944 a activat din nou în cadrul PSD, făcând parte din gruparea pro-comunistă. Din 1945 până în 1946 a obţinut trei funcţii religioase importante în cadrul comunităţii evreieşti din Capitală: rabin la Sinagoga Mare din Capitală, membru al Sfatului Rabinic şi preşedintele Secţiei Cultului, iar în iunie 1948 a fost ales şi apoi învestit la Templul Coral şef-rabin al cultului mozaic, după ce l-a discreditat ruşinos pe fostul rabin-şef Dr. Alexandru Şafran, având susţinere totală din partea PMR (PCR), din rândurile căruia făcea parte din februarie 1948. A colaborat sistematic cu regimul comunist, susţinând politica internă şi externă a partidului, propaganda şi diplomaţia comunistă, inclusiv emigrarea masivă a etnicilor evrei (practic, vânzarea lor pe mărfuri sau valută, astfel că în 1990 mai rămăseseră în ţară vreo 3% din cei cca. 400.000). A tolerat sau chiar a negociat uneori demolarea a 63 de temple şi sinagogi bucureştene (de exemplu, Templul Mic Spaniol, sinagogile Reşit Daat, Beth El, Aizic Ilie, Adat Ieşurun, Gaster, Spilman, Caritatea, Hirsch, Malbim, Zissu), în cadrul politicii guvernamentale de sistematizare din anii ’80 ! A fost un propagandist major al minciunilor regimului comunist privind situaţia religioasă din Romania si a sprijinit acţiunile Securităţii de dezinformare a Occidentului în toate contactele sale oficiale cu străinii. A conlucrat la conceperea şi aplicarea strategiei Securităţii pentru deconspirarea şi distrugerea reputaţiei preotului ortodox Valerian Trifa, participant la rebeliune ca lider al tineretului legionar, care era în America liderul ortodocşilor români ce refuzau vehement să intre sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe Române, deteminând grăbirea expulzării din SUA a acestuia şi, implicit, slăbirea exilului românesc şi a rezistenţei sale faţă de regimul Ceauşescu. Din 1957 a fost ales mereu deputat în Marea Adunare Naţională, până în 1989. În septembrie 1980, a fost editat în România vol. IX al Operelor lui Mihai Eminescu, cuprinzând publicistica, cu articolele antisemite scrise de Eminescu. Moses Rosen s-a adresat Academiei Române cerând interzicerea publicării acestui volum și retragerea lui din tipografii. La data de 1 iulie 1991, rabinul Moses Rosen a oficiat o comemorare a 400.000 de evrei victime ale Holocaustului de pe teritoriul României (inclusiv Transilvania de nord). Atunci a fost menționată pentru prima dată cifra de 400.000 evrei victime ale Holocaustului din România. Întrebat de ce nu s-a menționat pănă atunci această cifră, Moses Rosen a afirmat că „din 1941 până în 1991 nimeni n-a pomenit această cifră pentru că evreii au fost așa de terorizați în România încât nici măcar nu îndrăzneau să verse lacrimi pentru morții lor”. Pe baza acuzațiilor sale, Senatul Statelor Unite ale Americii a emis la 11 iulie 1991 (la numai zece zile de la comemorare) o rezoluție care „condamnă resurecția antisemitismului și a intoleranței etnice din România”. Câteva citate din “opera” controversata a acestui rabin :
„Datorită cârmuirii înţelepte şi pline de omenie a domniei voastre (tov. N. Ceauşescu) aţi acordat şi acordaţi bunăvoinţă şi înţelegere problemei reunirii familiilor evreeşti în Ţara Sfântă, dând posibilitatea oricărui evreu ce o doreşte.” „Alături de credincioşii celorlalte culte, vă exprimăm şi cu acest prilej profunda recunoştinţă pentru deplina libertate religioasă de care ne bucurăm, pentru posibilităţile largi de a ne cultiva tradiţiile, de a ne respecta credinţa şi de a trăi în armonioasă frăţie cu credincioşii celorlalte culte, uniţi prin comunitate de idealuri în serviciul patriei comune.” S-a vorbit aici despre libertatea cultelor religioase din ţara noastră. Îmi exprim indignarea faţă de faptul că unii mai vorbesc despre lipsa libertăţii religioase într-o ţară cu atât de multe lăcaşuri de cult şi cu posibilităţi de a ne ruga oricând dorim. De aceea nu trebuie să tăcem când auzim astfel de lucruri.”

·         1995: Maria Pia de Saxe-Coburgo e Bragança, pretendentă la tronul Portugaliei (n. 1907)

·         2013: Giulio Andreotti (n. 14 ianuarie 1919, Roma, Italia – d. 6 mai 2013, Roma, Italia) a fost un politician italian. S-a născut la Roma. A fost prim-ministrul Italiei de trei ori, între 1972 și 1973, între 1976 și 1979 și între 1989 și 1992. De asemenea a fost ministrul afacerilor externe al Italiei în perioada 1983-1989.

Giulio Andreotti a reprezentat Democrazia Cristiana, partidul creștin-democrat italian.

A fost căsătorit cu Livia Danese.

* 2018: Jamal Naji (în arabă جمال ناجي; n. 1 noiembrie 1954, Aqabat Jaber[*], Statul Palestina[*] – d. 6 mai 2018, Amman, Iordania) a fost un romancier iordanian de origine palestiniană care s-a remarcat prin operele sale cu un profund caracter social, concentrându-se pe conflicte și probleme ce au avut un impact major asupra populațiilor din Orientul Mijlociu. Pe lângă romanele distinse cu numeroase premii de-a lungul anilor, Jamal Naji și-a câștigat locul printre autorii de seamă ai lumii arabe prin intermediul povestirilor pe care le-a scris, având astfel o contribuție semnificativă în ceea ce privește dezvoltarea literaturii arabe contemporane. Jamal Naji este de asemenea recunoscut pentru scenariile redactate în timpul carierei sale, care au fost destinate unor emisiuni televizate

Jamal Naji Mohammad Esmail, cunoscut în literatură sub numele de Jamal Naji, s-a născut în anul 1954 într-o tabără de refugiați, Aqabat Jaber, aflată în guvernoratul Jericho, în estul Cisiordaniei. Copilăria a petrecut-o în locul natal însă, în anul 1967, ca urmare a Războiului de Șase Zile, Jamal Naji se mută în Amman, Regatul Hașemit al Iordaniei, unde studiază artele frumoase în cadrul Centrului de Instruire din Amman (Amman Trainig Center), fiindu-i acordată și o diplomă în acest domeniu.^[2]

Jamal Naji și-a început cariera în a doua jumătate a anilor '70, lucrând ca profesor într-un sat din Arabia Saudită. Tot acolo a redactat primul rău roman, Aṭ-ṭariq ʾilā Balḥāriṯ (Drumul către Balharith), publicat la începutul anilor '80. Până la finalul vieții a continuat să scrie, cu precădere romane și povestiri în limba arabă, fiind ulterior traduse în diverse alte limbi precum engleză, franceză, bulgară, turcă, rusă.^[3]

Pe tot parcusul vieții sale, Jamal Naji a încurajat evoluția pe plan cultural și intelectual atât în Iordania, cât și pe teritoriul altor țări din Orientul Mijlociu, ocupând diverse funcții importante în vederea sprijinirii acestui demers. A fost Președintele și Cofondatorul Asociației Scriitorilor Iordanieni (Jordanian Writers' Association) și redactor-șef al revistei culturale Al-Awraq (Al-Awraq Cultural Magazine) din anul 2001 până în 2003, directorul Centrului pentru Studii Intelectuale și Politice (Center for Intellectual and Political Studies) din anul 1995 până în 2004, dar și Președintele Centrului Cultural Arab din Amman (Arab Cultural Center) din anul 2009 până în 2016. A fost membrul unor varii asociații culturale, participând, în același timp, la numeroase conferințe cu dezbateri pe diverse teme literare și intelectuale.^[4]

Jamal Naji moare în data de 6 mai 2018 la vârsta de 63 de ani în urma unui infarct în Amman, capitala Regatului Hașemit al Iordaniei, lăsând în urmă capodopere de o importanță incontestabilă pentru literatura arabă contemporană

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf și Dreptul Iov, mult răbdătorul; Sf Mc Varvar
• În calendarul romano-catolic: Sf. Dominic Savio
• În calendarul greco-catolic: Sf. și dreptul Iov, mult răbdătorul
• în calendarul evanghelic-luteran: Frederic al III-lea, elector al Saxoniei

RELIGIE ORTODOXĂ 6 Mai

Sf și Dreptul Iov, mult răbdătorul; Sf Mc Varvar

Sfântul și Dreptul Iov – Era originar din orașul Idumeea, la sud de Israel, spre Peninsula Arabică. Era din neamul lui Isav, nepotul lui Avraam. Tatăl său se numea Zaret, iar mama Vosora. A trăit cu aproximativ 1925 de ani înainte de Domnul nostru Iisus Hristos. El a fost unealta de biruință asupra diavolului. Dumnezeu i-a îngăduit diavolului, să-l supună pe Iov la felurite ispite. A fost prădat de către hoți de toate averile sale, precum și de slujitori, iar copiii săi au murit sub dărâmăturile casei distruse de furtună. Iov și-a sfâșiat haina și și-a tuns părul în semn de doliu. Satana aștepta ca Iov să cârtească împotriva lui Dumnezeu, dar s-a înșelat pentru că Iov a căzut la pământ pentru a se închinat Domnului Dumnezeului nostru. Iov a binecuvântat pe Dumnezeu și în cele mai grele încercări în care ajunsese. Credința lui nu era fățarnică. Diavolul a adus asupra sa și lepră, încât el a trebuit să plece din mijloc oamenilor și să trăiască în afara orașului. Iov a suferit totul cu răbdare îngerească, fără să deznădăjduiască, biruind astfel ispitele diavolului. Dumnezeu pentru răbdarea și iubirea alesului Său, i-a întors îndoit tot ce avusese înainte(Iov 42, 10). Astfel, Iov a mai trăit încă 140 de ani, văzându-și urmașii până la al patrulea neam, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate (Iov 42, 16-17).

Tot în această zi, pomenirea sfântului Varvar (Barbar).

Sfântul Mucenic Varvar, un fost tâlhar din Grecia, a comis multa vreme furturi, santaje si crime. Dar Dumnezeu, care nu doreste moartea pacatosului, l-a intors la pocainta. Odata, in timp ce-si admira prada stand intr-o pestera, harul divin i-a atins inima, îndreptându-i gândurile spre moartea de care nu putem fugi si spre infricosatoarea judecata. Gandindu-se la multimea de fapte rele pe care le-a adunat s-a întristat si s-a hotarat sa puna început bun, spunând: „Hristos nu a respins rugaciunea tâlharului care era pe cruce langa EL; ma rog sa nu ma piarda nici pe mine in mila lui fara margini”

Varvar si-a lasat toate bunurile in pestera si a mers spre cea mai apropiata biserica. Acolo si-a dezvaluit toate pacatele preotului si a cerut iertare de relele facute. Preotul l-a primit in casa sa iar Sf. Varvar s-a pus pe coate si genunchi, deplasandu-se ca un animal in patru labe, pentru ca nu se credea vrednic sa fie numit om. In gospodaria preotului el a trait cu vitele, mâncând cu acestea si considerandu-se cel mai rau dintre toate creaturile. Dupa ce a primit iertare de pacatele sale, Sf. Varvar a plecat in padure unde a trait timp de 12 ani, gol, fara imbracaminte, suferind de frig si caldura. Corpul lui s-a innegrit de tot de murdarie si de arderea soarelui.

In cele din urma, Sf. Varvar a primit un semn de sus ca a primit iertare si ca va muri ca mucenic. Intr-o zi au venit niste negustori acolo unde se nevoia Sf. Varvar. Acestia vazand ceva ca se misca in iarba deasa din fata lor, au slobozit mai multe sageti in acea directie gandind ca e vorba de vreun animal. Ajungand mai aproape s-au ingrozit cand au vazut ca au ranit mortal o fiinta umana. Sf. Varvar i-a rugat sa nu-l planga si dupa ce le-a povestit cine este, i-a rugat pe acestia sa mearga la casa preotului unde a locuit el si sa-i spuna ce s-a intamplat.

Apoi Sf. Varvar si-a lasat duhul in grija lui Dumnezeu. Preotul care l-a spovedit pe fostul tâlhar, i-a gasit corpul neinsufletit care stralucea cu o lumina dumnezeiasca si l-a ingropat in locul in care a fost ucis. Dupa aceea, a inceput sa curga mir din mormantul sfantului, care a vindecat multe boli grele. Moastele sale sunt la Manastirea Kellios din Thesalia, langa orasul Larissa.

ARTE 6 Mai

INVITAȚIE LA OPERĂ 6 Mai

Maria Callas - Greatest Opera Arias | Tosca, La Traviata, Norma, La Bohème...

MUZICĂ 6 Mai

Filip Lazăr, compozitor român

Carmen Cavallaro, pianist şi şef de orchestră american

Herbie Cox, vocalist american (Cleftones, Silvertones)

Colin Earl, clăpar britanic (Mungo Jerry, Foghat)

Bob Seger, vocalist, compozitor şi chitarist american (Bob Seger System, Silver Bullet Band)

Mary McGregor, cântăreaţă americană

Davey Johnstone, chitarist britanic (Elton John Band)

Larry Steinbachek, clăpar britanic (Bronski Beat)

Marlene Dietrich

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Beethoven Piano Sonatas - Classical Instrumental Music Relaxing Meditation 

Las mejores canciones en Saxofón Instrumental 🎷Baladas Romanticas Instrumentales Con Saxo

Pop 2019 Hits | Maroon 5, Taylor Swift, Ed Sheeran, Adele, Shawn Mendes, Charlie Puth, Sam Smith

POEZIE 6 Mai

Ioan Vieru

Biografie

A debutat în revistele Cronica, (1977) Iași, cu sprijinul lui Nicolae Turtureanu și al profesorului Liviu Leonte, și în Luceafărul, (1980), cu o prezentare a poetului și ulterior cunoscutului disident Dorin Tudoran. În perioada anilor '70, a fost susținut de profesorul Tudor Opriș, remarcându-se la concursurile literare naționale ale elevilor ca unul dintre cei mai promițători laureați.

Din motive ideologice, după refuzul oricărei intervenții în textul poetic, cu toate încercările unor critici literari cunoscuți care au prezentat referate elogioase, primul volum de poezii, Căile șoimului, i-a apărut cu o întârziere de aproape un deceniu, în 1990.

Anii 1980

În anii '80, s-a afirmat în paginile revistei studențești Amfiteatru.

A publicat poezii, eseuri, traduceri, interviuri, cronici literare, cronici de artă în revistele: România literară, Luceafărul, Tomis, Tribuna, Convorbiri literare, Teatrul,Arta, Magyar Szo etc. A colaborat la Radio România, la redacția Culturală, editorialist la revista " Viața studențească ". A fost printre primii jurnaliști și scriitori care au vorbit la Radio-ul național, în Decembrie 1989.

După 1990 este prezent în revistele literare cu poezii, eseuri, cronici literare, comentariu politic. A fost redactor al revistei Tomis, din Constanța (oraș în care a locuit câțiva ani). În 1990-1991 a colaborat la ziarul România liberă. În 1992 a fost invitat de Ion Stratan, Mariana Marin și Hanibal Stănciulescu să facă parte din redacția revistei Contrapunct.

Din 1994 este director al revistei Contrapunct și președinte al Fundației pentru literatură și arte vizuale Contrapunct.

Operă poetică

Volume

·         Căile șoimului, 1990

·         Cearcăn, 1991

·         Abisul mîinilor, 1994

·         Coloana oficială, 1994

·         Transparență cu Pietà, 1997

·         Capodopera cinematografică, 1998

·         Intervalul răbdării, 2003

·         Arhiva din spatele asinilor, 2007

Antologii de autor

·         Zidul din turn, cu o prefață de Alexandru Paleologu, 1996

·         Crinul regal, colecția „Poeți români contemporani”, cu o prezentare de Dorin Tudoran, 1999

·         Locuri prin care trece frontiera misterului, prefață Liviu Antonesei, postfață Gheorghe Grigurcu, 2014

Reeditări

·         Zilele fluxului, cu o prefață de Ion Stratan, 2000

·         Peisaj confiscat , cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, 1996, 2006

Celălalt sens



mi-a fost întotdeauna teamă
de cei care însămînţează pămîntul
pentru cîştig

tainele din cărţile aduse de undeva
din occident
multora li s-a părut că sunt pentru dezlegare

vocile din jur pe care le aud nebunii
le auzim şi noi

şi astăzi suntem împietriţi împreună

au apărut gladiatorii pe şantierul arheologic
întrebînd de ce viaţa este atît de scurtă
în locurile natale

mereu urmează fericirea comunitară
şi forţa economică

nu ştim cînd se lasă noaptea
în noile cetăţi din orient

fiecare avem atenţia abătută

cred că munca sclavilor este chiar mersul astrelor

numai lacrimi şi maşinăria lumii perfect reglată

în noua versiune a Bibliei figurăm şi noi
nu doar cenuşa
lucrurilor amintite din cînd în cînd

poeţii ar trebui premiaţi nu alţii .


( din volumul Arhiva din spatele asininilor ) 

Stingerea


pentru atît de puţin se pleacă în lume
deseori pentru nimic
rareori cineva se mai întoarce

din interferenţa cuvintelor se va vedea
cîte morţi sunt
într-o singură moarte

de la capăt plătim falsa credinţă
a celor de lîngă noi

un ţipăt trece pe lîngă tine
şi-i auzi numai ecoul

din valea unde se munceşte
alţii s-ar cînta numai pe ei înşişi

dacă pămîntul ar uita ploaia
într-o bună zi trupurile nu mai sunt atrase
unele de altele

mai adevăraţi decît trunchiul retezat de furtună
nu vrem să fim

florile scuturate peste zăpadă
sunt o forţă
pentru doi
mîine va fi trasat drumul celor puri

se visează la nemişcarea celui care atacă
şi la iluzia celui care iese din catedrală

pretutindeni se stinge lumina precum cel care şi-a aflat
prea devreme căile

undeva cerul este mult
prea aproape.


(din volumul Arhiva din spatele asinilor) 

Tranziţiece vedem este o parte a memoriei universale care loveşte

suspinul care ar vrea să se afle undeva departe
purpura istovită ca un cuplu
un fir al cuvintelor care trece prin lume
întorcîndu-se în locul iniţial

cei care au fost de faţă cînd se topea zăpada şi-au scris

se poate spune totul
de fiecare dată
se-anunţă ciuma pe o viforniţă cu soare

în burgul medieval e-o viaţă mai bună
decît aici
ruine ale fatalităţii fără deşert în jur

alcătuieşte un desen cu mîna în aer şi-l vei regăsi
într-o arhivă a zeilor

pe serpentine acum se ridică ceaţa unui orizont hăituit
citesc sens unic
nu ştiu dacă putem înainta
pe o vreme ca asta

e-o transparenţă ca peste un lan de bumbac
în marea tranziţie
de care nu se mai ştie nimic

ar trebui să fim
legaţi de catarg
pînă la ultimul.


( publicat în revista Apostrof) 

Lucian Blaga

Biografie Lucian Blaga

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume “sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, “sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se “mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că “era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe “o fiinţă primară” (“eine Urmutter”).

Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul “Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. “La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia “Pe ţărm“, urmată de cea intitulată “Noapte” şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. “Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie” – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938),Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre “tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu(1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936),Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: “Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

Cântec în doi

Si vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata sã gustam
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutam
brindusile ardorii
sã infloreasca iar' în noi
si-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne impresoara-n lume norii.
Ce ginduri are soarele cu noi --
nu stim, dar suntem doi.

Dorul

Setos iti beau mirasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amindoua, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: "Mi-asa de dor de tine!"
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamânt.

Femeie,
ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea -- vesnicii.

În lan

De prea mult aur crapş boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul. 

TEATRU/FILM 6 Mai

În regia Virgil Calotescu

Biografie

Virgil Calotescu (n. 16 ianuarie 1928, Dobroteasa, județul Argeș - d. 6 mai 1991, București) a fost un prolific regizor român de filme documentare și de ficțiune, multe dintre acestea realizate pe scenarii scrise de Francisc Munteanu.

A absolvit în anul 1950 Facultatea de Istorie a Universității din București.

Filmografie

1952 -- Daruri smulse naturii; 1954 -- Aurul alb; 1957 -- Pe urmele lui 1907; 1957 -- Însemnări din Portul Roșu; 1958 -- Ultima generație de săraci; 1960 -- Reconstituirea, scenariul Gheorghe Enoiu, imaginea Pantelie Țuțuleasa; [1] 1961 -- Negru pe alb; 1962 -- Scoicile nu au vorbit niciodată; 1963 -- Ochii orașului meu; 1963 -- Mărturiile unei mese de restaurant; 1963 -- Afacerea Splaiul; 1964 -- România orizont '64; 1964 -- Diferite imagini; 1964 -- Camera albă; 1966 -- Ritmuri și imagini; 1966 -- Insula sclavilor; 1967 -- Românii și Marele Octombrie; Subteranul (1967) Sâmbătă morților (1968) Colegialitate (1968) Roadele pământului (1969) Războiul domnițelor (1969) Eroii nu mor niciodată (1970) Evocări (1971) O sută de gloanțe (1972) Necazurile Sfintei Fecioare (1972) Dragostea începe vineri (1973) Trei scrisori secrete (1974) Doftana (1974) Transfăgărășanul (1975) Mastodontul (1975) Ultima noapte a singurătății (1976) Pagini de istorie (1976) Cetăți și biserici fortificate în Transilvania (1976) O viață închinată fericirii poporului (1978)

    

·         Drumuri în cumpănă (1978)

·         Acțiunea „Autobuzul” (1978)

·         Ultima frontieră a morții (1979)

·         Rețeaua “S” (1980)

·         Portretul unei generații (1980)

·         Partidul, inima țării (1981)

·         Ana și "hoțul" (1981)

·         Buletin de București (1983)

·         Amurgul fântânilor (1983)

·         Al patriei erou între eroi (1983)

·         Căsătorie cu repetiție (1985)

·         Promisiuni (1985)

·         Partidul, patria, poporul (1986)

·         Păstreză-mă doar pentru tine (1987)

Dragostea începe vineri [1972 / TVRip] [Drama]: 

Buletin de Bucuresti (1983): 

Vasile Alecsandri - Ovidiu

neamul soimarestilor.-film romanesc

GÂNDURI PESTE TIMP 6 Mai

Rabindranath Tagore - Citate: