MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 4 MAI 2018

ISTORIE PE ZILE 4 Mai

Evenimente

·         1471: Războiul celor două roze: Bătălia de la Tewkesbury: Eduard al IV-lea din Casa de York învinge armata Casei Lancaster și îl omoară pe Eduard, Prinț de Wales, singurul descendent al regelui Henric al VI-lea și a Margaretei de Anjou. Eduard al IV-lea (28 aprilie 1442 – 9 aprilie 1483) a fost rege al Angliei de la 4 martie 1461 până la 2 octombrie 1470, și, din nou, de la 11 aprilie 1471 până la moartea sa. Eduard de Westminster (13 octombrie 1453 – 4 mai 1471), cunoscut ca Edward de Lancaster, a fost singurul fiu al regelui Henric al VI-lea al Angliei. A fost ucis în Bătălia de la Tewkesbury devenind singurul moștenitor aparent al Angliei care a murit în bătălie.

·         1493: Papa Alexandru al VI-lea imparte Lumea Noua (numita mai tarziu America), intre Spania si Portugalia de-a lungul unei Linii de Demarcatie. Papa Alexandru al VI-lea (n. 1 ianuarie 1431, Xativa, lângă Valencia, Spania; d. 18 august 1503, Roma) este numele sub care a devenit Papă al Bisericii Catolice Roderic Borja, descendent al unei familii nobiliare catalane atestată din secolul al XIII-lea, fiu al lui Jofre Lançol și Isabella Borja, și nepot de soră al Papei Calixt al III-lea (fostul cardinal Alfonso Borja, la vremea nașterii nepotului său.

·         1555: Apare prima ediție a Profețiilor lui M. Michel Nostradamus, profețiile lui Nostradamus, cu primele 353 de versete. Nostradamus (14 decembrie, 1503 – 2 iulie, 1566), pe numele său real Michel de Nostredame, a fost un faimos medic, cabalist și farmacist francez. Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediție a apărut în 1555. De la publicarea sa, a devenit foarte populară în toată lumea, creându-se în jurul său un cult. În literatura tuturor timpurilor i s-a acordat titlul de prevestitor a tuturor marilor evenimente care se desfășurau sau urmau să se întâmple în lume. Lucrările lui Nostradamus sunt realizate din catrene, multe dintre ele au fost de-a lungul timpului interpretate sau traduse greșit. Nostradamus este o figură proeminentă a Renașterii Franceze și profețiile sale sunt strâns legate de aplicarea Codului Bibliei, cât și a altor lucrări despre profeții. Cel mai renumit cercetător al operei și vieții sale este românul Vlaicu Ionescu.

·         1646: Apare, la Iași , "Cartea românească de învățătură de la prăvilele împărătești și de la alte giudețe", primul cod de legi tipărit în limba română. „Carte romănească de învățâtură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe, cu dzisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și Domnul Țărâi Moldovei, di în multe scripturi tâlmăcită di în limba ilenească, pre limba româniască. În Tipariul Domnesc s-au tipărit în mănâstirea a Trei S(fe)ti(te)le în Iași, de la Hristos” 1646. Va fi urmata, în 1652, de Codul muntenesc „Îndreptarea legii”, tipărit la Târgovişte. Traducătorii celor două cărţi sunt Eustratie logofătul şi Daniil Andrei Panonianul (Ardeleanul).

·         1675: Regele Charles al II-lea al Angliei ordonă construirea Observatorului Regal din Greenwich. Chiar dacă Observatorul Regal și-a mutat echipamentul în afara Londrei după al Doilea Război Mondial pentru zone mai puțin poluate, vechiul Observator Regal – fondat în 1675, și acum făcând parte din Muzeul Marinei – are o colecție impresionantă de telescoape și alte instrumente astronomice. Vizitatorii pot să meargă pe primul meridian, care trece prin curtea observatorului.

·         1738: Papa Clement al XII-lea a emis Bulla „In Eminenti”, prin care condamna Francmasoneria, amenințându-i cu excomunicarea (afurisirea), pe toți aderenții acesteia. Bulla In eminenti, a fost primul decret îndreptat contra francmasoneriei. Papa Clement al XII-lea, cu numele de botez Lorenzo Corsini (n. 7 aprilie 1652 — d. 6 februarie 1740) (în franceză Clément XII, în latină Clemens XII, în italiană Clemente XII) a fost un papă al Romei, între anii 1730 – 1740.

·         1814: Napoleon I este exilat pentru 100 de zile pe insula Elba.

·         1814: Regele Ferdinand al VII-lea al Spaniei semnează Decretul din 4 mai, întorcând Spania la absolutism. Inchiziția a fost reintrodusă. Ferdinand al VII-lea de Burbon (spaniolă : Fernando VII de Borbón; n. 14 octombrie 1784, San Lorenzo de El Escorial, – d. 29 septembrie 1833, Madrid), supranumit Cel Dorit, a fost rege al Spaniei în 1808. În urma expulzării regelui impus José I, a urcat din nou pe tron, domnind din 1813 până la moartea sa, mai puțin în 1823, când a fost obligat să abdice de Consiliul Regenței.

·         1848: Se desfasoara  Adunarea românilor din comitatul Caraş, la Lugoj, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia bisericii ortodoxe române din Banat şi Crişana. La 4 mai / 16 mai – 5 / 17 mai 1848 are loc Adunarea românilor din comitatul Caraş, cu participarea unor moldoveni şi munteni, la Lugoj, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia bisericii ortodoxe române din Banat şi Crişana.

·         1886: În timpul unui miting al muncitorilor din Chicago, un necunoscut aruncă o grenadă într-un grup de poliţişti, transformând demonstraţia paşnică în ceea ce a rămas cunoscut drept, masacrul de la Haymarket  soldat cu moartea a şapte poliţişti şi a numeroşi demonstranţi şi trecători.

·         1904: Începe construcția Canalului Panama care traversează istmul Panama din America Centrala, legând oceanele Atlantic si Pacific. Construcția acestui canal a reprezentat unul dintre cele mai mari proiecte de inginerie întreprinse vreodată.

·         1904 - În această zi Charles Rolls şi Henry Royce s-au întâlnit la Grand Central Hotel din Manchester pentru a bate palma în privinţa înfiinţări unei mărci noi de automobile. Prin alăturarea celor două nume ale fondatorilor a rezultat legendara marcă Rolls Royce. Primul dintre ei, absolvent de Cambridge şi foarte pasionat de maşini şi-a format o companie pentru a importa maşini străine în Anglia. Dar Rolls vroia mai mult decât atât, vroia să îşi pune numele său pe o marcă auto britanică. La momentul oportun s-a întâlnit cu Henry Royce un inginer perfecţionist cu 14 ani mai în vârstă. Spre deosebire de Rolls care provenea dintr-o familie foarte bogată, Royce a trebuit să îşi croiască singur drumul în viaţă şi după slujbe mărunte şi-a înfiinţat propria sa companie electrică. A avut ambiţia să producă şi o maşină şi după mai multe încercări, Henry Edmunds, un prieten comun al amândorura îl prezintă lui Rolls. Pe data de 4 Mai parteneriatul a fost oficializat şi astfel a luat naştere Rolls Royce. Flerul în afaceri a lui Rolls şi perfecţionismul lui Royce au dat repede roade şi în 1904 au apărut primele modele încă de pe atunci având grila masivă devenită emblematică pentru excelenţa în automobilism. Din nefericire Rolls mai avea o ambiţie, aceea de a rămâne în istorie pentru zborurile cu avionul şi în 1910 a murit într-un accident aviatic. Henry Royce a murit în 1933, dar Rolls Royce a mers mai departe şi este, poate, cea mai respectată marcă auto din istorie.

·         1904: S-a înființat echipa germană de fotbal Schalke 04.

·         1919: În China s-a declanșat "Mișcarea 4 Mai", prima mișcare studențească importantă din istoria Chinei. Studenții au demonstrat în Piața Tiananmen din Beijing, China protestând împotriva Tratatului de la Versailles prin care se transferau teritorii chineze Japoniei.

·         1924: Echipa României de rugby câștigă pentru țara noastră prima medalie   la cea de-a VIII-a  Olimpiada, care s-a desfasurat  la Paris. Tara noastra  a obtinut  locul 3 si medalia de bronz, prima din istoria participării sportivilor români la Jocurile Olimpice. A fost  cea de-a doua participare a României la Jocurile Olimpice, echipa de rugbi a câștigat medalia de bronz,  clasîndu-se pe locul trei dupa   Franța si SUA. Echipa de fotbal a fost eliminată în primul tur după 0-6 cu Olanda. La tenis, Gheorghe Lupu a reușit să se califice în turul doi iar la tir, cel mai bun rezultat a fost locul 13 din 22 de echipe, obținut la întrecerea de armă calibru mare. Federația Română de Rugby s-a înființat în 1931.

·         1927: Înfiinţarea Institutului de Cercetări şi Staţiuni Agronomice din România, prin Decretul nr. 1205, promulgat de regele Ferdinand (organizator şi primul director, Gheorghe Ionescu-Siseşti); din 1962, s-a numit Institutul de Cercetări Agricole, iar din 1969, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

·         1930: Poliția engleza il aresteaza pe Mahatma Gandhi, initiatorul miscarii de rezistenta nonviolente antibritanice din India.

·         1931: Se constituie la Bucuresti sub conducerea lui Theodor Fisher si avandu-l ca presedinte de onoare pe Adolf Stern, Partidul Evreiesc din Romania, avand drept scop promovarea intereselor populatiei evreiesti si implicarea ei activa in viata politica a tarii. Partidul, care a fost susţinut numai de o parte a evreilor, se pronunta pentru ramanerea in tara a populatiei evreiesti si a obţinut rezultate electorale modeste. In 1938 acest partid si-a incetat activitatea. Potrivit recensământului din 1930, minorităţile naţionale din România reprezentau 28,1% din totalul populaţiei, fiind înregistraţi 728.115 3 evrei, reprezentând 4%, din totalul populaţiei României. Adolphe Stern (n. 1849 – d. 1931), conducător al comunității evreiești în România, avocat, publicist, scriitor și traducător evreu român. A urmat gimnaziul și cursuri liceale la București și ca elev a compus un imn pentru celebrarea domnitorului Cuza. A continuat studii de drept la Leipzig, primind titlul de doctor în drept – a fost primul avocat evreu din România și profesor de drept internațional și privat la Școala liberă de științe politice și administrative din București. A întemeiat, în 1871, ziarul pe limba germană, „Rumãnische Post” și a colaborat la multe alte publicații a presei evreiești din România. Adolphe Stern a fost printre fondatorii Uniuni Evreilor Pământeni, care a devenit mai tărziu Uniunea Evreilor Români și conducătorul ei până în anul 1923

·         1932: Al Capone este transferat la închisoarea federală din Atlanta, Georgia pentru a-și ispăși pedeapsa cu închisoarea de unsprezece ani pentru evaziune fiscală.

·         1933: Apare lunar la Cluj, revista de cultură Gand Romanesc editata de Astra.Revista Gand Românesc va apărea pînă în aprilie 1940, fiind condusă de Ion Chinezu.

·         1942:  Pe teatrul  de lupta din Pacific in timpul celui de-al doilea razboi mondial, începe batalia din Marea Coralilor, prima bătălie din istorie purtata între portavioane.

·         1945: Trupele SUA elibereaza Gunskirchen, ultimul lagar de concentrare nazist.

·         1945: Armata din nordul Germaniei se predă feldmareșalului britanic Bernard Montgomery, la Lüneburg Heath, la est de Hamburg. Acesta a acceptat capitularea necondiționată a forțelor germane din Olanda, din nord-vestul Germaniei, si din Danemarca si a tuturor fortelor din aceasta zona.

·         1949: S-a semnat acordul americano–sovietic (acordul Jessup–Malik), care a pus capăt blocadei Berlinului.

·         1949: Avionul în care se afla echipa italiana de fotbal Torino care se întorcea de la Lisabona, s-a lovit de zidurile unei biserici la Superga. Nu au existat supraviețuitori. În acea vreme Torino era cea mai bună echipă din Italia.

·         1953: Ernest Hemingway câștigă premiul Pulitzer pentru Bătrânul și marea.

·         1954: SUA detonează KASTLE YANKEE: A fost al 2-lea cel mai mare test din seria Castle, demarat pe 4 mai 1954, de 13.5 megatone. Dupa 4 zile, fallout-ul a ajuns deasupra Mexicului, la o distanta de peste 11.000 de km.

·         1959: Are loc prima ceremonie a premiilor Grammy.

·         1965: Apare Decretul de constituire a Teatrul „Ion Creangă” din Bucuresti. Inaugurarea Teatrului a avut loc la 24 decembrie 1964 cu premiera „Harap Alb”, în regia lui Ion Lucian, directorul noului teatru.

·         1979: După victoria din ziua precedentă a Partidului Conservator la alegerile parlamentare, Margaret Thatcher este investită în funcția de prim-ministru al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Margaret Hilda Thatcher, baroană Thatcher (n.13 octombrie 1925 ) a fost prim-ministru al Marii Britanii  din 1979 până în 1990. Mandatul sau de prim-ministru britanic a fost cel mai lung mandat al secolului 20. Baroneasa Thatcher este singura femeie aleasă să fie prim-ministru sau lider al unui partid politic major în Marea Britanie. Fără îndoială, ea este una dintre cele mai importante personalităţi politice britanice, mandatul său fiind cel mai lung mandat continuu din istoria politică britanică. Ea este de asemenea una dintre cele mai controverate figuri politice, fiind iubită şi contestată în egală măsură.

·         1990: Letonia isi proclama independenta fata de URSS.

·         1992: La Strasbourg se deschid lucrările celei de–a 44–a sesiuni a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la care România participă ca invitată specială. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (abreviat APCE) este unul dintre cele două organe statutare ale Consiliului Europei (organizație internațională dedicată apărării drepturilor omului, a democrației și a statului de drept). Adunarea Parlamentară alege judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului. Adunarea este formată din 318 de parlamentari delegați de către parlamentele naționale ale celor 47 de state membre ale Consiliului și în general se întrunește de patru ori pe an pentru sesiuni plenare de o săptămână de la Strasbourg. Prima sesiune a avut loc în Strasbourg, la 10 august 1949, putând fi considerată cea mai veche adunare parlamentară internațională cu o compoziție pluralistă de membri aleși democratic pe baza unui tratat interguvernamental.

·         1993: A fost semnat din partea Guvernului României şi a Comisiei Comunităţilor Europene, programul indicativ de asistenţă PHARE pentru România

·         1994: A fost semnat, de către Israel și OEP (Cairo), acordul privind autonomia palestiniană în Gaza și Ierihon.

·         1997: Beatificarea lui Cefelino Jimenez Malla, cunoscut sub numele de El Pele, primul țigan martir din istoria Bisericii Catolice. Fericitul Cefelino Jimenez Malla, zis El Pele, unul din martirii care au aparat Biserica si slujitorii acesteia, s-a nascut ca majoritatea tiganilor, intr-o  familie necajita din Spania, dar credincioasa. Acest lucru l-a adus in apropierea slujitorilor Bisericii catolice in anii 30, cind republicanii  marxisti vroiau sa instaureze Republica Spaniola. A fost ucis, ca mii de credinciosi si preoti catolici, de trupele de stanga republicane . Desi numerosi   tigani si-au dat viata in numele lui Hristos, din Evul Mediu si pina astazi, abia acum 14 ani cardinalii au recunoscut ca un tigan a putut sa-L marturiseasca pe Hristos si merita sa fie martir. Decizia a fost una fundamentala, pentru ca a fost prima recunoastere a tiganilor ca marturisitori ai lui Hristos, dupa ce mai bine de sapte secole tiganii au fost sclavii nerecunoscuti ai popoarelor europene si in primul rind ai Bisericii. Beatificarea sa, facuta la initiativa fostului papa Ioan Paul al II-lea, a fost considerata de unii drept o revolutie daca ne gindim la conservatoarea si aristocrata conducere a Bisericii catolice, in care chiar si sfintii au singe albastru, calendarul catolic fiind plin de regi, regine, printi si printese.

·         1998: Primul colocviu comun dintre Uniunea Europei Occidentale (UEO) și Alianța Nord–Atlantică, organizat din inițiativa Adunării Parlamentare a UEO. Colocviul a avut ca principal obiectiv relansarea procesului de definire în cadrul NATO a Identității Europene de Apărare (IDE) ( Madrid, 4–6).

·         1998: Reuniunea internațională asupra biodiversității. Participă miniștrii mediului din întreaga lume ( Bratislava , 4–5).

·         1999: Parlamentul bulgar aprobă solicitarea NATO privind survolarea teritoriului țării de către avioane ale Alianței, în cursul operațiunilor împotriva Iugoslaviei.

·         2002: NASA lansează satelitul de cercetare Aqua pentru a explora rolul apei în ecosistemul complex al planetei noastre. Aqua este primul satelit dintr-un grup de sateliți denumiți “Constelația După-amiezii” și face parte din "Earth Observing System" a NASA.

·         2003: A fost dezvelit, la Târgu Mureș, primul monument din România ridicat în memoria victimelor Holocaustului.

·         2004: Spaniolul Rodrigo Rato a fost ales director general al Fondului Monetar Internațional. Rodrigo de Rato y Figaredo, (n. 18 martie 1949, Madrid), este un politician spaniol, care a deținut funcția de viceprim-ministru și ministru al economiei în cei opt ani de guvernare a Spaniei de către Partidul Popular. A fost director al Fondului Monetar Internațional în perioada 2004-2007.

·         2008: Peste 134.000 de persoane ucise sau dispărute de ciclonul Nargis în Myanmar, cel mai mare dezastru natural de la Cutremurul din Oceanul Indian din 2004.

·         2009    - Senatorii au adoptat ordonanţa de urgenţă care prevede că preşedintele Senatului îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Nașteri

·         1006: S-a nascut  la Herat in Afganistan poetul, istoricul  si  misticul sufist islamic  persan Khawâdjâ Abdallâh al-Ansârî  (m.1089). Este considerat unul dintre marii maestri ai literaturii si teologiei persane. Sufismul este un curent religios apărut în secolul VIII și răspândit mai ales în Persia. În centrul  acestei doctrine se află iubirea reciprocă dintre Dumnezeu și oameni, respingând, prin urmare, ideea inaccesibilității lui Dumnezeu. Doctrina sa este influențată de mai multe religii: budism, zoroastrism hinduism și are la bază apropierea față de Dumnezeu prin cunoaștere mistică,iubire și asceză. Un practicant al acestei tradiții este în general cunoscut sub numele de sufi, un alt nume folosit pentru  acesti credinciosi mahomedani fiind acela de dervis.

·        1011: Henric I (franceză Henri I; 4 mai 1011 — 4 august 1060) a fost rege al francilor din 1031 până la moartea sa. A fost al treilea rege al Dinsatiei Capețiene și al doilea fiu al regelui Robert cel Pios și a celei de-a treia soții, Constance de Arles. A devenit moștenitor al coroanei la moartea fratelui său vitreg Hugues în 1025.
A fost încoronat Rege al Franței la Catedrala din Rheims pe 14 mai 1027, conform tradiției Capețienilor de asociere la domnie. A avut o influență și o putere redusă până când a devenit adevărat conducător, odată cu moartea tatălui său.
Când Henric I a devenit rege, i-a oferit titlul de Duce al Burgundieifratelui său mai mic în 1032, puterea regelui în acel timp era slabă datorită intrigilor pornite de mama sa, Constanța, și a politicii nobililor normanzi, cărora Henric a fost nevoit să le facă favoruri, pentru a-și consolida puterea.

Printr-o mișcare strategică Henric I l-a ajutat pe William de Normandia, care va deveni William Cuceritorul pentru a stopa o răscoală a vasalilor săi. Henric a apărat ducatul lui William în victoria decisivă împotriva vasalilor în Bătălia de la Valea Dunelor, aproape de Caen.

Câțiva ani mai târziu William care era vărul lui Eduard Confesorul, Rege al Angliei, s-a căsătorit cu Mathilde de Flandra, fiica lui Balduin al V-lea, conte de Flandra. Henric a început să se teamă de potențiala putere pe care o aduna William, astfel a încercat în 2 rânduri - în 1054 și 1057 să cucerească Ducatul Normandiei, însă a fost înfrânt.

Henric a fost casătorit de 2 ori, prima dată cu Matilda de Frisia în anul 1043, apoi la vârsta de 40 de ani, la 19 mai 1051 s-a recăsătorit cu Anna de Kiev, fiica lui Iaroslav I cel Înțelept, Mare Cneaz al Novgorodului și Kievului, cununia având loc în catedrala orașului Reims.

Din această casătorie s-au născut 4 copii:

• Filip I al Franței (1052—1108), moștenitorul tronului Franței.
• Emma (1054 – 1109?)
• Robert (c.1055—c.1060)
• Hugo cel Mare de Vermandois (1057—1102).

Regele Henric I a murit pe 4 august 1060 în Vitry-en-Brie, fiind îngropat în Biserica Sfântul Denis. A fost succedat de fiul său, Filip I al Franței, care era minor în acel timp, astfel la conducerea Franței timp de 6 ani a fost Soția lui Henric, Regina Anna de Kiev, având atribuții de regentă.

·         1654: Împăratul erei Kangxi (Împăratul K'ang –hsi, chineză :康熙帝; pinyin: Kangxi Di, Wade - Giles: K'ang1 - hsi1 Ti4, numele de la templu: Shengzu ( Sheng - tsu , chineză :圣祖, ceeace înseamnă "Sacrul Strămoș" ); manciuriană: elhe taifin hūwangdi; mongolă: Enkh Amgalan Khaan; n. 4 mai 1654 – d. 20 decembrie 1722 ) a fost al patrulea împărat al dinastiei Qing,^[3][4] primul care se naște pe pământ chinez, la sud de Trecătoarea Shanhai (Beijing), și al doilea împărat Qing care a domnit peste China propriu-zisă, din 1661 până la 1722.

Domnia Împăratului Kangxi, de 61 ani, este cea mai lungă domnie din istorie, a unui monarh chinez (deși nepotul său, Împăratul Qianlong, a avut cea mai lungă perioadă în care a deținut, de facto, puterea) și totodată unul dintre conducătorii cu cea mai longevivă domnie din lume.^[5] Cu toate acestea, după ce a urcat pe tron la vârsta de șapte ani, nu a fost conducătorul efectiv al dinastiei, decât până mai târziu, conducerea revenind temporar, timp timp de șase ani, la patru regenți și bunicii sale, Marea Împărăteasă Văduvă Xiaozhuang.

Împăratul Kangxi este considerat unul dintre cei mai mari împărați din China.^[6] El a suprimat Revolta Celor Trei Feudali, a forțat Regatul Tungning din Taiwan să se supună autorității Qingului, a blocat Rusia Țaristă la râul Amur și a extins imperiul spre nord-vest. De asemenea, el a patronat opere literare precum elaborarea Dicționarului Kangxi.

Era Kangxi a adus stabilitate pe termen lung și o relativă bogăție, după ani de război și haos. El a inițiat perioada cunoscută sub numele de "Epoca Prosperă Kangxi – Qianlong ", care a durat generații după moartea sa. Până la sfârșitul domniei sale, Imperiul Qing controla toată China propriu-zisă, Taiwan, Manciuria, o parte din Orientul Îndepărtat Rus (Manciuria Exterioară), Mongolia Interioră și Exterioară, Tibet.

·         1655: S-a nascut la Padova (Italia de azi), Bartolomeo Cristofori, creator de instrumente muzicale, inventatorul pianului; (d.27 ianuarie 1731). În 1698 a creat un prim cembalo a martelletti (clavecin cu ciocănele), iar, înspre 1710, primul său pianoforte. In prezent se mai păstrează un exemplar, datând din 1720, la Metropolitan Museum din New York.  La vârsta de 33 de ani, în 1688, Cristofori a început să lucreze pentru Ferdinando de Medici, mare duce de Toscana, care era foarte pasionat de muzică. Acesta l-a angajat pe Cristofori nu doar să aibă grijă de multele instrumente muzicale pe care le deţinea, ci şi ca posibil inventator al unor instrumente muzicale. Înainte de a inventa pianul, Bartolomeo Cristofori a creat două alte instrumente muzicale cu claviatură, un fel de clavecine. Cristofori a început experimentele pentru realizarea primului său pian în anul 1698. Pianul (prescurtarea comună a cuvântului de origine italiană „pianoforte”) este un instrument muzical, în care sunetul este produs de corzi metalice fixate pe o placă de rezonanţă din lemn, lovite de ciocănele acoperite cu pâslă, prin intermediul unei claviaturi. Povestea pianului începe la jumătatea secolului al XII-lea cu primul său strămoş – monocordul cu clape – căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mult mai cunoscutul clavicord, care funcţiona printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când, în urma atingerii clapelor, coardele erau ciupite de pene de lemn, aşa cum buricul degetelor ciupeşte coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cânta să ofere dinamism muzicii. Deşi a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în faţa  noului  instrument numit pianoforte. În 1709, Bartolomeo Cristofori începea construcţia primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menţinută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcţionare care permitea obţinerea unui sunet variat şi clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcţie de dorinţa celui care acţiona clapele. Invenţia lui Cristofori a fost menţionată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiţă a instrumentului, într-un document scris de Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspiraţie pentru prima generaţie de fabricanţi de piane. De-a lungul vieţii, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrându-se până în prezent în muzee din Europa şi SUA.
* 1677: Françoise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orléans (4 mai 1677 - 1 februarie 1749) a fost cel de-al șaselea copil nelegitim și ultima fiică a lui Ludovic al XIV-lea al Franței și a celei mai faimoase metrese, Madame de Montespan.

Marie-Françoise s-a născut la Castelul Maintenon^[1], care îi aparținea Doamnei de Maintenon din 1674.

Ea și fratele ei mai mic au fost crescuți de Doamna Monchevreuil^[2], de Colbert și de Jussac. Cât a fost copil, ocazional, era dusă la Versaillespentru a-și vizita părinții.
Ca și sora ei mai mare, Louise-Françoise de Bourbon (Mademoiselle de Nantes), ea a moștenit frumusețea mamei sale. De asemenea, era foarte mândră de strămoșii săi regali și de sângele albastru al Casei de Bourbon moștenit de la tatăl său.

La 22 noiembrie 1681, la vârsta de patru ani și jumătate, Marie-Françoise a fost recunoscută de Ludovic al XIV-lea și a primit titlul de Mademoiselle de Blois, titlu deținut anterior de sora sa vitregă, Marie Anne de Bourbon, fiica recunoscută a lui Ludovic și a Louisei de La Vallière. În actul de recunoaștere, numele mamei n-a fost menționat deoarece Madam de Montespan era căsătorită cu marchizul de Montespan care ar fi putut cere paternitatea copilului. În timpul nașterii sale, relația dintre părinții ei era pe sfârșite din cauza posibilei implicări a Doamnei de Montespan în "Afacerea otrăvurilor".^[3]

Frații ei mai mari Louis Auguste și Louise Françoise au fost recunoscuți la 19 decembrie 1673 de tatăl lor și, de asemenea, recunoscuți de Parlamentul din Paris. Fratele mai mic al Mariei-Françoise, Louis Alexandre, a fost recunoscut în același timp cu Marie-Françoise și a primit titlu de conte de Toulouse. A rămas apropiată de fratele ei mai mic întreaga viață, la fel ca și de Louis Auguste, ducele de Maine.

Deși după "Afacerea otrăvurilor", încrederea regelui în Madame de Montespan s-a diminuat rapid, el a continuat să-i facă cadouri și a asigurat pentru fiica lor mai mică, Françoise Marie, o căsătorie avantajoasă și profitabilă.

Françoise Marie, François de Troy.

Căsătoria aranjată de Ludovic al IV-lea pentru Françoise Marie a fost cea cu vărul ei primar,Filip, Duce de Orléans, singurul fiu al fratele regelui, Filip al Franței, duce de Orléans. Acesta a fost un șoc pentru mama lui Filip, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, a căror prejudecăți față de bastarzii cumnatului ei erau bine cunoscute.^[4]

Cu ocazia căsătoriei, Ludovic al XIV-lea i-a dăruit fratelui și cumnatei sale Palatul regal, unde cei doi își aveau reședința^[5]. De asemenea, Ludovic al XIV-lea a promis un post militar important Ducelui de Chartres și a dăruit 100.000 de livre favoritului Ducelui de Orléans, Cavalerul de Lorraine.

Françoise Marie de Bourbon în 1692

Françoise Marie și Filip d'Orléans s-au căsătorit la 18 februarie 1692^[1] la Palatul Versailles. Slujba a fost condusă de cardinalul de Bouillon.^[2] În 1685 cardinalul de Bouillon a refuzat să ia parte la căsătoria dintre Ducele de Bourbon și sora lui Françoise Marie, Mademoiselle de Nantes; regele l-a exilat însă a fost rechemat pentru căsătoria lui Françoise Marie cu Ducele de Chartres. După ceremonie a avut loc un banchet în Sala Oglinzilor. ^[6] Madame de Montespan n-a fost invitată la nunta propriei fiice.

Mariajul n-a fost unul fericit. Nu la mult timp după căsătoria lor, Filip ridiculiza deschis temperamentul soției sale cu porecla Madame Lucifer. Soacra lui Françoise a spus că în primii ani de căsătorie, Françoise Marie a fost beată de trei-patru ori pe săptămână.^[2]

De la tatăl ei, Françoise Marie a primit o dotă de două milioane de livre, de două ori mai mult decât sora sa mai mare, Louise Françoise, care se căsătorise cu Ducele de Bourbon. Această diferență a dus la animozități între cele două surori.^[2]. Dota n-a fost plătită până când războiul de nouă ani nu s-a terminat.^[7]. Ca protest la diferența de dotă, Louise Françoise nu și-a făcut apariția la petrecerea de logodnă din 17 februarie, cu o zi înaintea nunții. ^[8].

Cum soțul ei era nepotul legitim al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, Françoise Marie a devenit petite-fille de France. Fiind noua ducesă de Chartres, Françoise Marie era următoarea ca prioritate după Ducesa de Burgundia (soția nepotului lui Ludovic al XIV-lea) și soacra sa, Ducesa de Orléans.

Din căsătorie au rezultat opt copii; unii dintre ei au intrat prin căsătorie în alte familii regale europene în timpul regenței soțului ei pentru regele minor Ludovic al XV-lea al Franței.

Françoise-Marie, ducesă de Orléans, c.1710

În 1701, după decesul tatălui său, soțul ei a devenit Duce de Orléans, șeful Casei de Orléans și moștenitor al titlurilor și domeniilor tatălui său. Noua Ducesă de Orléans deține cel mai înalt rang din regat cu excepția Delfinei, Ducesa de Burgundia. Socrul său a murit la Saint-Cloud după o ceartă cu Ludovic al XIV-lea la Marly cu privire la amanta însărcinată a Ducelui de Chartres, Marie-Louise de Séry, în fața lui Françoise Marie.^[9]. Socrul și în același timp unchiul ei n-o plăcea pe Françoise Marie.

În timp ce soțul ei ducea o viață desfrânată, Françoise Marie trăia liniștită, fără scandaluri, spre deosebire de surorile sale, Prințesa de Conti și Ducesa de Bourbon și de fratele ei mai mare, Ducele de Maine. Plină de duh și de farmec, Françoise Marie a preferat compania verișoarei ei Ducesa de Sforza^[2][10][11]. Cercul ei intim includea și alți veri. Doama ei de onoare era contesa de Castries născută Marie Élisabeth de Rochechouart, care era fiica fratelui mamei ei, Ducele de Vivonne. Cavalerul ei de onoare era contele de Castries. De asemenea, ea era apropiată de o altă verișoară, Diane Gabrielle Damas de Thianges, fiica frumoasei Gabrièlle de Rochechouart de Mortemart (mătușa lui Françoise Marie) și soția lui Philippe Jules Mancini.

În 1703 la Versailles, Françoise Marie a născut un fiu care a continuat linia Orléans^[1]. Odată informat de nașterea copilului, Ludovic al XIV-lea i-a dat numele Ludovic și i-a dăruit pensii acordate în mod normal unui prinț de sânge. Micul Ludovic și mama sa Françoise Marie au fost întotdeauna foarte apropiați unul de celălalt. Elizabeth Charlotte își plângea nepotul că seamănă mai mult cu mama sa decât cu tatăl său.

La două zile după aniversarea zilei sale de naștere în 1707, Françoise Marie și-a pierdut mama, care din momentul în care a părăsit curtea în 1691 era într-o severă penitență.^[2]Tatl ei a interzis copiilor să poarte haine cernite după mama lor însă în onoarea ei, Ducesa de Orléans, Ducesa de Bourbon și Contele de Toulouse au refuzat să meargă la adunările de la curte. Pe de altă parte, fratele lor mai mare, Ducele de Maine, cu greu putea să-și ascundă bucuria morții mamei lui; era singurul moștenitor al marii ei averi inclusiv Castelul de Clagny, locul nașterii contelui de Toulouse în 1678.^[12].

După decesul Prințului de Condé în 1709, rangul de Primul Prinț de Sânge a fost oficial transferat de la Casa de Condé Casei de Orléans. Ducele de Orléans a devenit Monsieur le Prince iar Françoise Marie Madame la Princesse.^[13] Totuși niciodată n-au folosit aceste titluri.
Acest transfer de ranguri de la Casa de Condé către Casa de Orléans a agravat rivalitatea dintre Françoise Marie și sora sa mai mare Louise Françoise care era acum Prințesă de Condé și care a folosit titlul de Madame la Duchesse până când a murit în 1743.^[14] și care a rămas cunoscută drept Ducesa de Bourbon.

În competiție cu sora sa mai mare pentru statut social, Françoise Marie voia de asemenea pentru copiii ei căsătorii bune. În 1710, cel mai mic nepot legitim al regelui Ludovic al XIV-lea, Ducele de Berry, era necăsătorit. S-a zvonit că se va căsători cu Louise Élisabeth de Bourbon, fiica lui Louise Françoise, Ducesă de Bourbon. Françoise Marie a încercat să prevină căsătoria și a stabilit relații apropiate între ea și tron. La 6 iulie 1710 a asigurat căsătoria fiicei ei mai mari Marie Louise Élisabeth d'Orléans cu Ducele de Berry.

La 9 aprilie 1714 Françoise Marie a fost rugată să-și boteze nepoata Louise Françoise de Bourbon, singura fiică a fratelui ei mai mare, Ducele de Maine. Louise Françoise a fost numită în onoarea mătușii sale, Françoise Marie și cunoscută la curte drept Mademoiselle du Maine.^[15] Françoise Marie a fost ajutată de micul Delfin, viitorul rege Ludovic al XV-lea.^[16]

După decesul străbunicului său Ludovic al XIV-lea în 1715, Delfinul în vârstă de cinci ani a devenit noul rege al Franței. A fost o mare tensiune între fratele mai mare al lui Françoise Marie, Ducele de Maine, și soțul ei, Ducele de Orléans legat de cine ar trebui să fie numit regent în timpul minoratului noului rege. Parlamentul din Paris a decis în favoarea soțului ei. Ca soție a conducătorului Franței, Françoise Marie a devenit cea mai importantă doamnă din regat. În martie 1719 ea a achiziționat Castelul Bagnolet din apropierea Parisului iar după moartea sa acesta a trecut fiului ei, Louis d'Orléans, Louis le Pieux.

Françoise Marie în timpul regenței soțului ei; de Etienne Jahandier Desroches

Multele ei fiice erau bine cunoscute pentru comportamentul promiscuu. După ce legătura dintre fiica ei favorită, Charlotte Aglaé, cu libertinul Armand, Duce de Richelieu a fost descoperită, Françoise Marie și soțul ei au încercat să-i găsească fetei un soț eligibil. Alegerea lor a căzut asupra Prințului Ereditar de Modena (viitorul Duce de Modena). În același timp a fost descoperită Conspirația Cellamare. Ducele și Ducesa de Maine ca și Ducele de Richelieu au fost arestați pentru participare și închiși temporar. Mai înainte, Françoise Marie a încerat o căsătorie între una din fiicele ei Louise Adélaïde sau Charlotte Aglaé și fiul Ducelui de Maine, Louis Auguste, Prinț de Dombes, însă amândouă și-au refuzat vărul.

În 1721, aranjamentele maritale cu familia regală spaniolă au dus la căsătoria a două dintre fiicele sale, Louise Élisabeth și Philippine Élisabeth. Louise Élisabeth s-a căsătorit cu infantele Luis Felipe al Spaniei, moștenitor al tronului Spaniei iar Philippine Élisabeth cu fratele vitreg mai mic al lui Luis Felipe, infantele Carlos al Spaniei.

După decesul soțului ei în decembrie 1723, Françoise Marie s-a retras la Saint-Cloud. În 1724, fiul ei, noul Duce de Orléans, s-a căsătorit cu Margravina Johanna de Baden-Baden, fiica unui fost inamic al tatălui său. Înaintea acestei căsătorii, printre potențialele mirese erau incluse verișoara lui primară, Élisabeth Alexandrine de Bourbon, și două Mari Ducese ruse, Marea Ducesă Anna și sora sa, Marea Ducesă Elisabeta, ambele fiicele Țarului Petru I al Rusiei. Fiul lui Françoise Marie nefiind fils sau petit-fils de France nu s-a ridicat la rangul Marilor Ducese.

În 1725, Françoise Marie a văzut căsătoria dintre Ludovic al XV-lea și prințesa poloneză Maria Leszczyńska. Pe măsură ce se nășteau fiicele noului cuplu, poziția lui Françoise Marie la curte s-a diminuat. A doua fiică din cele opt ale regelui, Madame Henriette, s-a îndrăgostit de nepotul lui Françoise Marie, Louis Philippe d'Orléans^[17]. Ludovic al XV-lea n-a permis o astfel de alianță deoarece nu voia ca familia Orléans să se apropie atât de tare de tronul Franței.

Françoise Marie a negociat cu nepoata sa, Louise Élisabeth de Bourbon, o căsătorie între nepotul ei și frumoasa fiică a lui Louise Élisabeth de Bourbon, Louise Henriette de Bourbon. Această căsătorie a unit un nepot al lui Françoise Marie cu un nepot al surorii și rivalei sale, Ducesa de Bourbon. Françoise Marie a trăit să vadă, în 1747, nașterea fiului lor, viitorul Philippe Égalité^[1].

În decembrie 1744 la Palatul Versailles, nepoata sa, Prințesa Maria Teresa Felicitas de Modena s-a căsătorit cu Ducele de Penthièvre; Penthièvre era singurul fiu legitim al fratelui mai mic al lui Françoise Marie, Contele de Toulouse. Din această căsătorie s-a născut strănepotul ei, viitorul rege al Franței, Ludovic Filip I.

Françoise Marie a murit la 1 februarie 1749 la palatul regal după o perioadă lungă de boală. A fost ultimul copil supraviețuitor al regelui Ludovic al XIV-lea. A trăit cu 26 de ani mai mult decât soțul ei. Atunci când a murit mai trăiau doar doi dintre copiii săi: Charlotte Aglaé și Louis, Duce de Orléans. A fost înmormântată la biserica Madeleine de Trainel (Église de la Madeleine de Tresnel) din Paris, o veche biserică benedictină.

* 1718: Jean-Philippe Loys de Chéseaux, cunoscut și sub numele de Jean-Philippe de Chéseaux (4 mai 1718, Lausanne, Elveția–30 noiembrie1751, Paris, Franța), a fost un astronom de reputație europeană.

Jean-Philippe Loys de Chéseaux s-a născut într-o familie nobilă care poseda domeniul de la Cheseaux, aproape de Lausanne, în Vaud(Elveția).

După ce a studiat sub îndrumarea bunicului său, din partea mamei, matematicianul și filosoful din Lausanne, Jean-Pierre de Crousaz, Jean-Philippe de Loys și-a instalat un observator la castelul său de la Cheseaux-sur-Lausanne în 1736.^[1] Acolo a realizat măsurători astronomice și trigonometrice, care i-au permis nu doar redesenarea hărții cantonului Vaud, ci și descoperirea unor comete și anticiparea traiectoriei acestora. În urma observațiilor, și-a publicat în 1744, la Marc-Michel Bousquet, Traité de la comète care a făcut senzație și l-a consacrat la vârsta de 26 de ani. În tratat descrie fenomene astronomice observate între decembrie 1743 și martie 1744. Această cometă, denumită Cometa de Chéseaux (C/1743 X1), se caracteriza prin cozi multiple și, fără îndoială, a fost cea mai frumoasă din secolul al XVIII-lea.^[2] Apoi a descoperit și alte comete, printre care C/1746 P1.

De atunci Jean Philippe Loys de Chéseau a fost considerat de semenii săi drept unul dintre cei mai mari oameni de știință ai timpului său: a devenit membru al academiilor din Paris, din Sankt Petersburg, din Stockholm, din Göttingen și din Londra. În 1746 a prezentat o listă de nebuloase, care cuprindea opt din descoperirile sale, la Academia Franceză de Științe.

Foarte solicitat de prietenii săi parizieni care doreau să beneficieze de descoperirile sale, Loys de Cheseaux s-a dus în capitala franceză unde a murit puțin timp după aceea, la 30 noiembrie 1751. Decesul său a suscitat o mare emoție nu doar la Lausanne, ci și în rândul comunității științifice. La câteva luni după moartea sa, Journal helvétique i-a consacrat un elogiu de aproape treizeci de pagini.

Loys de Cheseaux este unul dintre primii care au formulat versiunea modernă a paradoxului lui Olbers.

S-a interesat de cronologia biblică, intenționând să calculeze data exactă a Răstignirii lui Hristos, analizând observațiile astronomice din Cartea lui Daniel. Această lucrare a fost publicată postum în Mémoires posthumes de M. de Chéseaux(1754).

·         1733: Jean-Charles de Borda, matematician, fizician, politician și navigator francez (d. 1799)

·         1770 - S-a născut pictorul si desenatorul francez Francois Gerard, care prin lirismul sau anunta romantismul (m.11.01.1837).

·         1776: Johan Fridrich Herbart, filosof, psiholog și pedagog german (d. 1841)

·         1826: Frederic Edwin Church, pictor american (d. 1900)

·         1827: John Hanning Speke, explorator englez (d. 1864)

·         1837: S-a nascut publicistul și omul politic român, Theodor Rosetti, fost prim-ministru al României; (d. 1932). Theodor Rosetti (n. 5 mai 1837, Iași sau Solești — d. 17 iulie 1923, București) a fost un publicist și om politic român, prim-ministru al României în perioada 1888-1889 și membru de onoare al Academiei Române. Theodor Rosetti a fost Ministru de Finanțe în 1912 și Președinte al Senatului Român în 1913, în guvernul Titu Maiorescu.

·         1840: S-a născut chirurgul şi profesorul Constantin Dimitrescu-Severeanu, întemeietor de învăţământ chirurgical, iniţiatorul chirurgiei viscerale româneşti; (m. 1930). Constantin Dimitrescu-Severeanu (n. 4 sau 7 mai 1840, Turnu Severin – d. 1930, București) a fost un chirurg român. A fost elevul lui Carol Davila și profesor la Facultatea de medicină din București. Are meritul de a fi format o școală chirugicală modernă, în a doua jumătate a secolul XIX. A înființat „Gazeta medico-chirugicală” (1870) și a contribuit la întemeiarea revistei „Progresul medical român”. A fost unul dintre primii medici care au intordus antisepsia listeriană în medicina românească, iar în 1897 a început să utilizeze razele X în chirurgie. Între 1857-1864 a urmat Școala Națională de Medicină din București și apoi Facultatea de Medicină din Paris. A practicat chirurgia la spitalul Colțea. Printre procedurile noi introduse se numără antisepsia cu acid fenic, prima oară utilizată în Marea Britanie în 1865, și rahianestezia cu cocaină, la care a renunțat însă din cauza efectelor nocive. A realizat prima splenectomie din țară (1873), a propus o metodă nouă de operare a „buzei de iepure”, a înființat un laborator de intrumente medicale și un laborator de radiologie la spitalul Colțea (1896). În martie 1885 a fost numit profesor de clinică chirurgicală și sifilitică la Facultatea de Medicină din București, unde a predat până la pensionare  (1910), după care a fost profesor onorar până la 1930.

·         1856: S-a nascut Theodor Sperantia, scriitor si folclorist, membru corespondent al Academiei Romane. (d. 9 martie 1929). Theodor Dimitrie Speranția (n. 4 mai 1856, Onești, Iași — d. 9 martie 1929, București) a fost un academician român, scriitor, folclorist, membru corespondent (1891) al Academiei Române. Si-a inceput studiile superioare la seminarul „Veniamin Costachi” din Iasi, pe care-l paraseste sub influenta ideilor socialiste. Se inscrie la Facultatea de Stiinte si la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii din Iasi. Urmeaza studiile de filosofie la Universitatea din Liege, unde isi da doctoratul in litere si filosofie (1886). Scoate impreuna cu fratii Nadejde si cu doctorul Russel ziarul socialist Besarabia. A fost membru al Cercului socialist din Iasi (1880). Impreuna cu Z. C. Arbore si St. Besarabeanu scoate revista Amicul copiilor (1891). Cunoaste miscarea folcloristica europeana si se introduce in cercetarea comparatista. Stabilit la Bucuresti, tine la Universitate un curs de folclor in calitate de docent privat (Lamuriri asupra literaturii romane culte si populare. Lectiune de deschidere tinuta la 27 ianuarie 1906 la Facultatea de Litere din Bucuresti) si un curs liber de Istoria teatrului. Debuteaza cu versuri la Perdaful (1873). Colaboreaza la ziarele Adevarul, Convorbiri literare, Dimineata, Drepturile omului, Familia, Graiul nostru, Literatura si arta romana. Munca literara si stiintifica, Noua revista romana. Rampa, Revista noua. Universul literar etc. Editeaza publicatii proprii: Cascavalul, Tamiia, Revista copiilor s. a. S-a numărat printre întemeietorii şi primii colaboratori ai revistei „Contemporanul” (1881-1888); datorită strădaniilor sale, în 1901 s-au pus, în Bucureşti, bazele primului muzeu etnografic; a fost membru corespondent al Academiei Române din 1891
* 1972: Marcel Olteanu (n. 4 mai 1872, Craiova - d. 1943, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918.^[3]

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Brigada 3 Roșiori în luptele de la Oituz, din campania din 1917.

„Pentru vitejia cu care a condus Brigada descălecată în luptele de pe Valea Oituzului în iulie și august 1917, s-a distins prin atacurile date de brigada sa pentru cucerirea importantei pozițiuni de pe Coșna.”

Înalt Decret no. 1327 din 11 noiembrie 1917^{[4]:p. 110}

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Marcel Olteanu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Liceului Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu și comandant al Regimentului 2 Călărași.^[5][6][7][8] Grade: sublocotenent - 08.07.1891, locotenent - 01.01.1894, căpitan - 28.11.1900, maior - 10.05.1910, locotenent-colonel - 01.04.1914, colonel - 10.05.1916, general de brigadă ?

În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcțiile de comandant al Regimentului 2 Călărași, șef de stat major al Corpului I Armată, comandant al Brigăzii 3 Roșiori și comandant al Diviziei 6 Infanterie, remarcându-se pe timpul Bătăliei de la Oituz.^{[3][9]:p. 138}

De asemenea, a comandat Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni cu baza la Hârlău.

·         1875: S-a născut in comuna Zavoieni, jud. Valcea, Dumitru Drăghicescu, filosof, sociolog, diplomat şi om politic liberal. Dumitru Drăghicescu (n. 4 mai 1875, comuna Zăvoieni, județul Vâlcea – d. 14 septembrie 1945) a fost un diplomat, filozof, politician, sociolog român. A urmat cursurile Facultatii de Drept din București, si a frecventat simultan și cursurile Facultatii de Filosofie. În ianuarie 1901, după trecerea examenului de licență a plecat la Sorbona, în vederea obținerii doctoratului în sociologie. În 1904, îsi susține teza de doctorat sub conducerea lui Durkheim, fiind primul român titrat la Paris în sociologie. In aprilie 1905 a fost numit conferențiar la catedra de sociologie a Universității din Bucuresti, unde a funcționat până în anul 1910, iar intre 1916 – 1918 s-a aflat la Paris, pentru a promova interesele României în occident. După terminarea primului război mondial s-a aflat alături de Nicolae Titulescu la Liga Naţiunilor Unite. A fost membru al grupului de recunoaștere a drepturilor românilor de a avea un stat național în granițele lor etnice la „Congresul naționalităților”, ținut la Roma, între 9 – 12 aprilie 1918, obținând din partea reprezentantilor tuturor națiunilor participante acordul ferm de a se recunoaște românilor dreptul la unitatea în granițele lor etnice și de a fi în continuare considerați ca parteneri ai coaliției beligerante. A fost ambasador al României în Mexic (1934-1936), primul trimis român într-o ţară latino-americană (m. 14 septembrie 1945).
* 1876: N. I. Apostolescu (nume întreg: Nicolae I. Apostolescu, n. 4 mai 1876, Alexandria — d. 2 noiembrie 1918, Pitești) a fost un istoric literar comparatist român, doctor la Sorbona în 1909 cu două teze, publicate în același an la Paris, prefațate de Émile Faguet: L’Influence des romantiques français sur la poésie roumaine și L’Ancienne versification roumaine. ^[1]

Născut la Alexandria, a ajuns în 1891, odată cu mutarea întregii familii, la București, unde își va continua studiile liceale și va urma Facultatea de Litere și Filozofie, obținând, în 1899, licența în științe filologice (cu mențiunea magna cum laude). La universitatea bucureșteană i-a avut ca profesori pe B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Gr. Tocilescu, Ion Bianu și alții. La 9 februarie 1899, este numit profesor secundar la Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. În 1905, luând parte la un concurs inițiat de Ministerul Instrucțiunii Publice, câștigă o bursă de studii la Paris, pentru a urma cursuri de semantică și literatură comparată.^[1]

Este unul dintre primii comparatiști ai literaturii române și este recunoscut drept unul dintre cei mai buni specialiști ai noștri în problemele versificației. Deși era îndreptățit, prin activitatea și competența sa multilaterală, să primească o catedră universitară (în domeniul istoriei literaturii române și al esteticii literare), aceasta nu i-a fost încredințată decât în 1918, la Universitatea din Iași, cu puțină vreme înainte de a muri, pe neașteptate, din cauza unei pleurezii.

A scris o Istorie a literaturii române moderne cu volumele I (perioada dintre 1821-1866) și II (perioada dintre 1866-1900^[2]), publicată între 1913-1916.

·         1888: S-a născut baritonul român Aurel Costescu–Duca; (d. 1955). Aurel Costescu–Duca, (n. 4 mai 1888, Buzău – d. 1955), bariton român, membru fondator al companiei „Opera Română”. A studiat la Conservatorul din București cu Dimitrie Popovici-Bayreuth și apoi în Italia. A cântat la Operele din București, Zagreb, Viena (Volksoper), Budapesta, Iași, Chișinău, apoi în Elveția, Iugoslavia, Austria etc. o multitudine de roluri în cele mai importante partituri din repertoriu. Rămâne în istorie ca unul dintre cei mai mari interpreți români ai rolului Scarpia, dar și ca profesor al marilor artişti Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Cornel Stavru, Ludovic Konya, Nicolae Florei, Garbis Zobian etc. 
* 1895: Gerard Patrick Aloysius O’Hara (n. 4 mai 1895, Scranton, Pennsylvania, SUA - d. 16 iulie 1963, Londra) a fost un arhiepiscopromano-catolic, diplomat al Sfântului Scaun.

Gerard Patrick Aloysius O’Hara s-a născut la 4 mai 1895, la Green Ridge, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii.

Din 1935 a fost episcop de Savannah, Georgia.

În 1947 a fost trimis la București pentru a conduce nunțiatura apostolică ca însărcinat de afaceri, după ce nunțiul în funcție a fost declarat persona non grata de către autoritățile comuniste. În primii ani ai regimului comunist a asigurat supraviețuirea Bisericii Catolice în România, prin consacrările episcopale pe care le-a efectuat în mod clandestin înainte de expulzarea sa de la București în anul 1950.

Ulterior a fost nunțiu apostolic în Irlanda (1951-1954), apoi delegat apostolic în Marea Britanie (1954-1963).

Viața și activitatea:

• Data /Vârsta în ani și luni/ Evenimentul /Titlul
• 4 mai 1895/ 0/ Se naște la Green Ridge, în Pennsylvania (PA), S.U.A.
• 3 aprilie 1920/ 24.9/ Hirotonit preot/Preot de Philadelphia, Pennsylvania, S.U.A.
• 26 aprilie 1929/ 34.0/ Numit/ Episcop auxiliar de Philadelphia, Pennsylvania, S.U.A.
• 26 aprilie 1929/ 34.0/ Numit/ Episcop titular de Heliopolis, Fenicia
• 21 mai 1929/ 34.0/ Hirotonit episcop/ Episcop titular de Heliopolis, Fenicia
• 26 noiembrie 1935/ 40.6/ Numit/ Episcop de Savannah, Georgia, S.U.A..
• 15 ianuarie 1936/ 40.7/ Instalat/ Episcop de Savannah, Georgia, S.U.A.
• 19 februarie 1947/ 51.8/ Numit/ La Nunțiatura Apostolică de la București, România
• 5 iulie 1950/ 55.2/ Demisionat/ Nunțiatura Apostolică de la București, România
• 12 iulie 1950/ 55.2/ Numit/ Arhiepiscop (ad personam) de Savannah, Georgia, S.U.A.
• 27 noiembrie 1951/ 56.6/ Numit/ Nunțiu Apostolic, la Dublin, Irlanda
• 8 iunie 1954/ 59.1/ Numit/ Delegat apostolic la Londra, Marea Britanie
• 12 noiembrie 1959/ 64.4/ Demisionat/ Episcop de Savannah, Georgia, S.U.A.
• 12 noiembrie 1959/ 64.4/ Numit/ Arhiepiscop titular de Pessinus
• 16 iulie 1963/ 68.2/ Moare/ Delegat apostolic în Marea Britanie

·         1899: Fritz Adam Hermann Opel, din 1918 von Opel (4 mai 1899, Rüsselsheim, Marele Ducat Hessa - 8 aprilie 1971), a fost unicul copil al lui Wilhelm von Opel, și nepot al lui Adam Opel, fondator al Companiei Opel. El este cunoscut în speciale pentru demonstrațiile spectaculoase ale rachetelor cu propulsie, care i-au adus porecla "Rocket Fritz".

Von Opel s-a născut în Rüsselsheim și a studiat la universitatea tehnică din Darmstadt. După absolvire, el a fost numit director pe testări la Opel, și de asemenea era responsabil de publicitate. În anii 1920, el devine interesat de utilizarea rachetelor în cascadoria publicitară pentru companie, solicitând sfaturi de la Max Valier de la organizația nou înființată Verein für Raumschiffahrt (VfR - "Spaceflight Society") și Friedrich Sander, un producător de pirotehnică din Bremerhaven.

Pe 15 martie 1928, von Opel a testat prima mașină propulsată de o rachetă, RAK.1, obținând cu ea o viteză maximă de 75 km/h la demonstrarea conceptului. În mai puțin de două luni mai târziu, el a atins viteza de 230 km/h cu Opel RAK.2, condus de 24 de rachete cu combustibil solid.

Mai târziu, în același an, el a cumpărat un planor numit "Lippisch-Ente" (rață în germană) de la Alexander Lippisch și i-a atașat motor cu rachete, creând primul rachetoplan din lume pe 11 iunie. Aeronava a explodat în cel de-al doilea zbor de test al ei, înainte ca von Opel să aibă șansa de a o pilota el însuși, așa că el a comandat într-o aeronavă nouă de la Julius Hatry, de asemenea numită RAK.1, și a zburat la Frankfurt-am-Main pe 30 septembrie 1929. Între timp, un alt accident pretins a avut loc cu RAK.3, o mașină de cale ferată propulsată de 30 de rachete cu combustibil solid, și care a atins viteza de 254 km/h.

De asemenea în 1928, Opel a construit și a testat motocicleta Motoclub 500 SS, denumită „Monster” ^[1] echipată cu 6 rachete propulsoare, ce ajungea rapid la 75 km/h.

Von Opel părăsit compania Opel, apoi Germania după 1929, ca apoi să moară în Samedan, Elveția în 1971.^[2]

La data de 25 aprilie 1940, Fritz von Opel a fost scos de pe linerul italian Conte di Savoia de către autoritățile britanice de la Gibraltar. După ce a fost reținut la Gibraltar pentru 16 zile, el a fost lăsat să plece în SUA.

Von Opel s-a căsătorit cu Emita Herrán Olózaga (1913–1967) în 1947.^[3]

Fritz von Opel este tatăl pilotului de Formula 1 Rikky von Opel (Frederick von Opel).

·         1899: Frank Conrad, inginer american, specialist în radiotelefonie (d. 1941)

·         1913: Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Αικατερίνη της Ελλάδας και Δανίας) (4 mai 1913 – 2 octombrie 2007) a fost al șaselea copil și a treia fiică a regelui Constantin I al Greciei(1868–1923) și a reginei Sofia a Prusiei (1870–1932).

Prințesa Ecaterina în 1917.

Prințesa Ecaterina a fost ultimul copil al regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei. Bunicii paterni au fost regele George I al Greciei (fiu al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei) și regina Olga Constantinovna a Rusiei (fiica Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Bunicii materni au fost împăratul Frederic al III-lea al Germaniei(fiul împăratului Wilhelm I al Germaniei) și împărăteasa Victoria (fiica cea mare a reginei Victoria). Străbunicul patern era supranumit "socrul Europei" în timp ce străbunica maternă era supranumită "bunica Europei".

Ecaterina s-a născut la Palatul regal din Atena la 4 mai 1913 într-un context tulbure; cu câteva săptămâni înainte, bunicul ei, regele George I, a fost asasinat la Salonic la scurt timp după ce greci au ocupat orașul cu ocazia Primului Război Balcanic. Ea avea trei frați: George, Alexandru și Paul (fiecare din ei va deveni rege al Greciei) și două surori: Elena (care se va căsători cu Carol al II-lea al României) și Irene. Prințul Filip, Duce de Edinburgh, viitorul soț al reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit, era verișorul ei primar. Când a fost botezată, membrii armatei și ai marinei grecești au devenit nașii ei.

Copilăria timpurie a prințesei a fost profund marcată de Primul Război Mondial și de atitudinea amenințătoare a guvernelor Antantei față de părinții ei. Regina Sofia era sora kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei iar regele Greciei a fost acuzat de aliații săi că politica lui era germanofilă.^[1] La 14 iulie 1916 un incendiu a izbucnit la Palatul regal Tatoi în timp ce Ecaterina și familia sa se aflau acolo. Câteva luni mai târziu, la 1 decembrie 1916, după o încăierare între rezerviștii greci și trupele franco-britanice, flota aliată a bombardat Atena și palatul regal. Nici un membru al familiei regale nu a fost rănit însă regina și copiii au fost obligați să se ascundă în beciurile palatului timp de două ore pentru a se proteja de explozii

Regele Constantin I al Greciei, tatăl Ecaterinei.

După revoluția rusă din 1917 și detronarea țarului Nicolae al II-lea, Constantin I a pierdut sprijinul Rusiei în cadrul Antantei. Astfel, la 10 iunie 1917, Charles Jonnart, înaltul comisar aliat în Grecia a impus guvernului elen abdicarea regelui și înlocuirea lui cu un alt prinț deoarece prințul George era considerat germanofil. Sub amenințarea debarcării a 100.000 de trupe în Pireu, suveranul a abandonat coroana în favoarea celui de-al doilea fiu, prințul Alexandru.^[3].

La 11 iunie, Ecaterina și familia ei au părăsit palatul de la Atena iar a doua zi familia regală a părăsit Grecia prin Oropos și a luat calea exilului.^[4] Ecaterina avea patru ani și a fost ultima dată când și-a văzut fratele Alexandru, care era acum noul rege. Primul ministru Eleftherios Venizelos care și-a asumat puterea întregii țări a interzis orice contact între Alexandru și familia lui.^[5]

Ecaterina și familia ei s-au stabilit în Elveția, inițial la Saint-Moritz apoi la Zurich.^[6] În exilul lor au fost urmați aproape de întreaga familie regală care a părăsit Grecia care intrase în război de partea Antantei. Situația financiară a lui Constantin și Sofia nu era strălucită iar regele, marcat de un puternic sentiment al eșecului, s-a îmbolnăvit. În 1918 el a contactat gripa spaniolă și a fost aproape de moarte

La 25 octombrie 1920, moartea bruscă a tânărului rege Alexandru I cauzată de o septicemie în urma unei mușcături a unei maimuțe, a provocat o criză instituțională. Situația era agravată și de războiul greco-turc (1919-1922). La alegerile legislative din noiembrie, susținătorii lui Venizelos au fost învinși iar șeful lor a ales să plece în exil la Paris după ce a încredințat regența reginei Olga. În cele din urmă, s-a organizat un referendum care a fost contestat și în care 99% dintre participanți au votat pentru revenirea regelui Constantin.^[8][9].

Întoarcerea suveranilor și a copiilor lor în capitala elenă s-a făcut în triumf. Cu toate acestea, fericirea a fost de scurtă durată pentru Ecaterina și familia ei. În primul rând, pentru că după moartea lui Alexandru, copiii lui Constantin și ai Sofiei sunt dispersați: în 1921, Prințul George s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a României iar Prințesa Elena s-a căsătorit cu Prințul Carol al României și a plecat să trăiască în țara soțului ei.

Mai presus de toate, scena politică grecească era otrăvită de război și, după înfrângerea în fața forțelor lui Mustafa Kemal, o lovitură de stat l-a forțat pe Constantin să părăsească puterea din nou, de data aceasta în favoarea fiului său cel mare

Lady Katherine Brandam, Prințesă a Greciei și Danemarcei, 1934.

La 30 octombrie 1922, Ecaterina, părinții ei și sora ei Irene au părăsit din nou Grecia. Exilații au fost întâmpinați de guvernul italian și s-au instalat la Villa Hygeia din Palermo, în Sicilia. Curând, regele care suferea deja de arterioscleroză, a căzut într-o depresie adâncă și-și petrecea ore întregi cu ochii în gol. La 11 ianuarie 1923, Constantin I a murit din cauza unei hemoragii cerebrale la vârsta de 54 de ani.^[12][13]

În 1924, în Grecia a fost proclamată a Doua Republică și George al II-lea și ultimii membri ai familiei regale încă prezenți în Grecia au fost obligați să-și părăsească țara. După ce membrilor familiei Oldenbourg li s-a luat naționalitatea greacă, tânăra Ecaterina a primit de la unchiul ei, regele Christian al X-lea al Danemarcei un pașaport danez.^[14]

Regina Sofia a solicitat vărul ei, regele George al V-lea al Regatului Unit, permisiunea de a trimite pe Ecaterina la o școală internat într-un colegiu din Broadstairs. Regele a fost de acord și, de asemenea, fata a studiat mai târziu, la prestigiosul colegiu "North Foreland Lodge" din Sherfield-on-Loddon. După absolvire, prințesa s-a întors să locuiască în Italia, împreună cu mama și sora ei Irene. În 1930, celor trei femei s-a alăturat și Elena a României care a părăsit Bucureștiul după întoarcerea pe tron a fostului ei soț.^[15]

În ianuarie 1932, regina Sofia a murit de cancer generalizat în Germania, când prințesa Ecaterina încă nu împlinise 19 ani. Sora ei mai mare Elena a cumpărat casa și prințesele au continuat să locuiască împreună. Viața lor era retrasă însă cele trei femei frecventau în mod regulat familia regală italiană care a fost întotdeauna primitoare cu ele de-a lungul exilului.^[16]În 1934, Ecaterina împreună cu sora ei Irene și cu viitoarea regină Elisabeta a II-a a Regatului Unit au participat la nunta verișoarei lor Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei cu Ducele de Kent.^[17].

Cele trei prințese grecești au încercat prin relațiile lor să găsească o soție pentru fratele lor, prințul Paul, în vârstă de 34 de ani încă celibatar. În 1935, au profitat de prezența la Florența a verișoarei lor, Prințesa Frederika de Hanovra, și au creat legătura cu prințul moștenitor al Greciei. Părinții fetei erau reticenți față de această relație astfel încât Paul și Frederika s-au logodit în 1937

Fratele Ecaterinei, regele George al II-lea.

În noiembrie 1935, un referendum organizat de generalul Georgios Kondylis a restabilit monarhia în Grecia iar regele George al II-lea a revenit pe tron. Ecaterina și Irene s-au întors și ele și s-au instalat la palatul regal împreună cu fratele lor care divorțase de regina Elisabeta în iulie 1935.

La Atena, Ecaterina a început să se ocupe cu munca de caritate și să petreacă mult timp alături de familia ei. După 1937 și căsătoria prințului Paul cu Frederika de Hanovra, ea s-a apropiat de fratele ei și noua cumnată.

La 28 octombrie 1940 a izbucnit războiul italo-grec care a implicat Grecia în cel de-al Doilea Război Mondial. La începutul conflictului, prințesa Ecaterina s-a alăturat corpului de infirmiere voluntare de la Crucea Roșie.

La 22 aprilie 1941, prințesa Ecaterina s-a îmbarcat pentru Creta împreună cu unchiul și mătușa ei George al Greciei și Maria Bonaparte, cumnatele ei Frederika de Hanovrași Aspasia Manos și nepoții ei Constantin (viitorul rege al Greciei), Sofía (viitoarea regină a Spaniei) și Alexandra (viitoarea regină a Iugoslaviei). A doua zi s-au alăturat familiei și regele George al II-lea și prințul Paul. Însă Bătălia din Creta a făcut ca situația să devină foarte dificilă și Ecaterina împreună cu familia au fugit în Egipt la 30 aprilie, cu cincisprezece zile înainte de atacul parașutiștilor germani asupra insulei.^[19][20][21].

La 27 iunie Ecaterina a plecat spre Africa de Sud. Dorind să participe la efortul de război, Ecaterina a reluat, la scurt timp după sosirea ei, activitatea de asistentă medicală. A lucrat la spitalul Sf. Dunstan din Cape Town, împreună cu verișoara eiEugénie, și s-a ocupat în special de soldații orbi. În mai 1946, Ecaterina a părăsit Alexandria și s-a îmbarcat la bordul navei Ascania pentru a se alătura fratelui ei, regele George al II-lea, la Londra.

În timpul călătoriei, prințesa l-a cunoscut pe maiorul britanic Richard Brandram. Cei doi tineri s-au logodit în secret la trei săptămâni după ce au ajuns în Marea Britanie. În ciuda caracterului ei ilegal, logodna a fost acceptată de familia regală însă suveranul i-a cerut să păstreze tăcerea până la normalizarea situației politice grecești.^[22] referendumul din 1 septembrie 1946 a fost o mare victorie pentru familia regală; 69% dintre votanți s-au pronunțat în favoarea restaurației.^[23]George al II-lea s-a întors în Grecia însă a găsit o țară devastată de războiul civil și de luptele împotriva ocupanților. La Atena, Ecaterina s-a instalat la palatrul regal.

În februarie 1947, George al II-lea a anunțat viitoarea căsătorie a surorii sale și a spus că evenimentul îi procură "o satisfacție deosebită".^[24] Ceremonia a fost programată pentru luna aprilie și însuși suveranul urma să conducă prințesa la altar. Cu toate acestea, regele a murit de arteroscleroză cu douăzeci de zile înainte de data nunții. Căsătoria nu a fost amânată însă s-a desfășurat în doliu.

La 21 aprilie 1947 Ecaterina s-a căsătorit cu maiorul Richard Brandram prin două ceremonii, una anglicană și alta ortodoxă. Căsătoria a avut un caracter privat și s-a desfășurat în sala de bal a palatului regal; noul monarh Paul I, a fost martorul prințesei.

Ecaterina și soțul ei la botezul fiului lor, Paul Brandram, ținut în brațe de Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei.

După luna de miere petrecută la vila colonelului Dimitrios Levidis, Ecaterina și soțul ei s-au instalat la Bagdad în Irak unde Richard era atașatul amasadei britanice. Cuplul s-a întors în Marea Britanie și a locuit întâi în cartierul londonez Belgravia apoi în orașul Marlow. Pentru a rezolva problema titlului și a rangului prințesei, regele George al VI-lea al Regatului Unit i-a acordat prințesei în iulie 1947 titlul de Lady Brandram și statutul de fiică de duce.

În Anglia, Ecaterina și soțul ei au dus o viață retrasă și discretă. La 1 aprilie 1948, la un an și o zi după moartea regelui George al II-lea al Greciei, Ecaterina a născut un fiu, Paul Brandram. Câteva săptămâni mai târziu, la 31 mai, copilul a fost botezat.

În decembrie 1967, în urma unei lovituri de stat, regele Constantin al II-lea al Greciei și famila au trebuit să părăsească Grecia și să plece în exil la Roma.^[25] Proprietățile familiei regale au fost confiscate.^[26][27] În 1979, decretul prin care au fost confiscate reședințele private ale fostei familii regale a fost abolit și palatele Tatoi și Mon Repos ca și ferma de la Polydendri au fost redate proprietarilor. În 1994, guvernul socialist al lui Andreas Papandreou a confiscat din nou și fără nici o compensare proprietățile fostei familii regale sub pretextul că au fost achiziționate de către conducătorii greci în împrejurări suspecte.

Regina Sofia a Spaniei, prințesa Irene, prințesa Ecaterina și nepoții ei au depus o plângere împotriva Greciei în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.^[28] În noiembrie 2000, Curtea a recunoscut validitatea cererii lor și Atena a fost condamnată să compenseze prințesa și familia ei.^[26] Guvernul socialist a făcut apel, dar decizia a fost confirmată în 2002. Prin urmare, prințesa a primit de la țara ei natală o compensație de 300.000 de euro.

În 1994, maiorul Richard Brandram a murit la vârsta de 82 de ani, după o boală lungă. Sănătatea Ecaterinei, acum văduvă, a intrat în declin și a fost nevoită să se deplaseze în cărucior cu rotile.^[27] Totuși, prințesa a continuat să facă câteva apariții publice. Ea a asistat la ceremonia care a marcat aniversarea a 80 de ani a vărului ei, prințul Filip, în 2001.

După decesul Infantei Beatriz a Spaniei în 2002, Ecaterina a fost ultima strănepoată în viață a reginei Victoria și ultimul nepot în viață al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a împărătesei Victoria. A trăit aproape 87 de ani după decesul fratelui ei, regele Alexandru I iar după decesul ei, Contele Carl Johan Bernadotte al Suediei (n. 31 octombrie 1916) a devenit ultimul strănepot în viață al reginei Victoria.

·         1914 - S-a născut actriţa spaniolă Maria Felix (”Femeia fără suflet”, ”Devoratoarea”) (m.08.04.2002).

·         1916: Richard Proenneke, naturalist american (d. 2003)
* 1916: Alexandru Rațiu (n. 4 mai 1916, Scalp Level — d. 25 iulie 2002, Aurora) a fost un preot greco-catolic român american, autor și deținut politic în România comunistă.

Alexandru Rațiu s-a născut la Scalp Level, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii, părinții săi fiind Elisabeta Chindriș și Grigore Rațiu.

în 1921 se întoarce cu familia în tara, stabilindu-se în Moftinul Mic. A studiat filosofia la Oradea, dupa care a fost trimis pentru studii la Roma, la Colegiul Pio Romeno, si la Propaganda Fide, unde si-a luat doctoratul în teologie. În Roma, la 20 iulie 1941, a fost hirotonit preot al Bisericii Greco-Catolice din România, pentru Eparhia de Oradea.

La jumatatea anilor 1940, Alexandru Rațiu a preluat postul de paroh la Giurtelecu Șimleului^[1] de la Ioan Taloș. Giurtelecu Șimleului se află la doar câțiva kilometri de Șimleu Silvaniei. În această perioadă,

„ca preot, am fost foarte activ, atât de activ încât atunci când conducerea locală de partid i-a instruit pe tineri să formeze o organizație de partid în Șimleu Silvaniei, tinerii m-au ales pe mine drept conducător. Acest lucru se pare că i-au înfuriat la culme pe comuniști, așa că am fost arestat și închis pentru un an”.

După eliberare devine paroh al Bisericii Seminarului din Oradea, dar a fost arestat din nou în octombrie 1948, dus la Mănăstirea Căldărușani, apoi la Închisoarea Sighet, Închisoarea de la Gherla și Închisoarea Jilava, în lagărele de la Stoenești și Lățești (în total 16 ani).

După eliberare a revenit în Statele Unite ale Americii, unde a publicat lucrarea memoralistică Stolen Church. Martyrdom in Comunist Romania, Hungtinton, Indiana, 1979, tradusă și în limba română în 1990, la Editura Argus din Cluj, sub titlul Biserica furată

·         1918: Kakuei Tanaka, politician japonez, prim-ministru al Japoniei (d. 1993)

·         1921: S-a nascut dirijorul, compozitorul și profesorul universitar român Mircea Basarab; (d. 29 mai 1995, București). A debutat în compoziție la sfârșitul anilor 1940. A scris lucrări pentru orchestră, printre care se numără două concerte, pentru vioară (1952) și pentru oboi (1960), muzică de cameră, piese vocale și muzică de film. Și-a început cariera pedagogică în 1951 la Conservatorul din București, unde a predat până în 1964 cursuri de orchestrație, citire de partituri și dirijat orchestral în calitate de lector, asistent și apoi profesor asociat. A fost dirijor permanent al Filarmonicii de Stat „George Enescu” din București, funcție pe care a avut-o până în 1986, la pensionare. Din 1964 a fost timp de cinci ani directorul aceleiași filarmonici. A participat alături de orchestre românești și din străinătate la numeroase turnee, desfășurate în Argentina, Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Irlanda, Japonia, Luxemburg, Regatul Unit ș.a. A fost membru în juriile unor festivaluri muzicale din România și de peste hotare. A publicat articole și a prezentat emisiuni radiofonice și de televiziune.

·         1922    - S-a născut Vlad Muşatescu, scriitor şi umorist român (d. 4 martie1999); "De-a v-aţi ascunselea", "De-a baba oarba". Vlad Mușatescu (n. 4 mai 1922, Pitești, d. 4 martie 1999) a fost un scriitor și umorist român. A fost secretarul editurii ABC (1941-1945), redactor la ziarul Înainte (1945-1948), redactor la Editura Europolis, șef tehnic, redactor artistic, machetator la diverse edituri și reviste precum Flacăra, Gazeta literară și Cinema. A scris numeroase cărți pentru copii și adulți, în special parodii polițiste, și a tradus din Kipling, J. London, Cronin, Dylan Thomas, Caldwell. Cărțile sale sunt adesea scrise la persoana întâi, iar faptele, locurile și celelalte personaje sunt inspirate sau luate direct din viața scriitorului.
* 1924: Prințul Mihail Feodorovici Romanoff (franceză Michel Romanoff; 4 mai 1924 – 22 septembrie 2008) a fost un realizator francez de filme. A fost descendent al țarilor ruși din dinastia Romanov. Tatăl său a fost văr primar cu ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea.

Prințul Mihail Feodorovici s-a născut la Paris. A fost singurul fiu al Prințului Feodor Alexandrovici al Rusiei și a soției acestuia, Irina Pavlovna Paley. Tatăl său era descendent al Romanovilor atât pe linie paternă cât și maternă. Mama lui provenea din căsătoria morganatică a Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a celei de-a doua soții, Prințesa Olga Valerianovna Paley, contesă de Hohenfelsen. Prințul Mihail Feodorovici s-a numit în Franța Michel Romanoff (numele civil în documentele franceze). A crescut la Paris și Biarritz. Copil fiind a învățat franceza, engleza și rusa. Mai târziu a învățat spaniola și catalana.^[1]

După separarea părinților săi în 1932, Prințul Mihail Feodorovici a locuit cu mama sa la Neuilly unde a urmat școala École du Montcel. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial familia s-a mutat la Biarritz. A servit în infanteria franceză între 1945 și 1946.

·         1925: S-a născut Paul H. Stahl, etnosociolog francez de origine română stabilit în Franţa în 1969, fiul sociologului Henri H. Stahl şi frate cu scriitoarea Henriette Yvonne Stahl;a fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993; (m. 2008).

·         1926: Geta Brătescu, artistă plastică româncă

·         1928: S-a nascut Muhammad Hosni Mubarak, cel de-al patrulea presedinte al Republicii arabe Egipt de la data de 14 octombrie 1981, după ce predecesorul sau, preşedintele Anwar Sadat, a fost asasinat la data de 6 octombrie. A demisionat in ziua de 11 februarie 2011, în urma unor îndelungate proteste populare. Hosni Mubarak a stat 30 ani în fruntea guvernului egipten şi a fost şef al partidului de guvernamant PND.

·         1928: Leon Baconsky, traducător, istoric și critic literar

·         1928 - S-a născut Maynard Ferguson, trompetist şi şef de orchestră de jazz canadian.

·         1929    - S-a născut Audrey Hepburn, actriţă de origine belgiană, a  primit Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în filmul "Vacanţă la Roma"  (d. 20 ianuarie 1993). 

Audrey Hepburn s-a născut la Ixelles, o comună din regiunea Bruxellesîn Belgia,^[1] fiind unicul copil al lui Joseph Victor Anthony Ruston, un englez,^[2] și al celei de a doua soții a acestuia, baronesa Ella van Heemstra, care provenea dintr-o familie aristocrată olandeză. În 1935 părinții divorțează,^[2] iar Audrey urmează o școală de fete din Kent, în Anglia.^[3][4] În 1939, în fața iminenței războiului, se mută împreună cu mama sa la Arnhem, în Olanda, unde Audrey urmează Conservatorul din localitate până în 1945. Suferind de malnutriție în această perioadă, Hepburn a dezvoltat o anemie acută, acompaniată de probleme respiratorii.^[5]

La sfârșitul războiului, continuă cursurile de balet la Amsterdam, iar din 1948 la Londra. Pentru a se întreține financiar a lucrat și ca model pentru diverși creatori de modă. Datorită înălțimii sale și a problemelor de sănătate din timpul războiului, a renunțat la balet și s-a dedicat actoriei, o cariera în care putea excela.^[6][7][8] A jucat într-o serie de spectacole muzicale și a avut o serie de roluri secundare în filme britanice. În timpul unei filmări i se oferă un rol principal într-un spectacol de pe Broadway, unde se face remarcată. Prima sa producție hollywoodiană este filmul Vacanță la Roma din 1953 unde deține rolul principal, alături de Gregory Peck. Filmul este un succes imens, iar Audrey câștigă Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță pentru prestația sa.^[9]

Devenită foarte repede unul dintre cele mai apreciate star-uri de la Hollywood, joacă în numeroase filme, dintre care cele mai apreciate sunt Mic dejun la Tiffany și My Fair Lady. După 1967, după separarea de actorul Mel Ferrer cu care fusese căsătorită timp de 14 ani,^[10] renunță la a mai juca în producții importante, în următorii ani având doar apariții sporadice. Se căsătorește în 1969 cu psihologul italian Andrea Dotti și se stabilește în Elveția, dar în 1982 divorțează. Hepburn a fost ambasadoare UNICEF, iar în ultimii ani a călătorit în numeroase țări pentru a ajuta și a sensibiliza opinia publică. În 1993 încetează din viață în urma unui cancer intestinal.

Audrey Hepburn este considerată și în prezent un model de frumusețe și eleganță, fiind de nenumărate ori considerată ca una dintre cele mai frumoase femei din toate timpurile^[11]. Imaginea ei este folosită în numeroase campanii publicitare. Stilul îmbrăcăminții ei continuă să aibă succes în rândul femeilor și în ziua de azi. Rochia neagră Givenchy din filmul Mic dejun la Tiffany a fost vândută în 2006 cu peste 462.000 £, al doilea preț, ca valoare, plătit vreodată pentru o rochie dintr-un film,^[12]după cea a lui Marilyn Monroe din filmul The Seven Year Itch, care s-a vândut cu 4,6 milioane de dolari în iunie 2011.

Câteva filme în care a jucat:

• Vacanță la Roma (1953)
• Sabrina (1954)
• Mic dejun la Tiffany (1961)
• Șarada (1963)
• My Fair Lady (1964)
• Cum să furi un milion (1966)

·         1930 - S-a născut Ed Cassidy, baterist american (Spirit).

·         1931: Ghenadi Rojdestvenski, dirijor rus

·         1934 - S-a născut Ron Carter, basist, vocalist şi compozitor american de jazz.

·         1934: Leonid Heifet, regizor rus

·         1939: Mircea Ifrim, politician român

·         1939: Amos Oz, scriitor israelian

·         1940: S-a născut Grigore (Constantin) Bostan, folclorist şi scriitor român din Ucraina; s-a preocupat de studierea comparată a folclorului românesc, de cercetarea moştenirii literare româneşti din Bucovina şi a literaturii contemporane din această zonă; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1991; (m. 2004). Grigore Constantin Bostan (n. 4 mai 1940, satul Budineț, județul Storojineț, azi Ucraina – d. 2004) a fost un folclorist și scriitor ucrainean de origine română, membru de onoare din străinătate al Academiei Române (din 1991).

Cu ramuri verzi de busuioc în grai
cu zbor de ciocârlie în vioară,
stă neamul meu pe-acest picior de plai
şi vârsta lui cu doina se măsoară…
Se zbate-n pietre-un drum neostenit
chemând cărări din munte şi câmpie…
Poetul tânăr iarăşi a pornit
Cu paşii măsuraţi de veşnicie…
Grigore C. BOSTAN „Poem bucovinean”
* 1940: Robin Cook este un scriitor de thriller american.

·         1940: S-a născut Anton Cosma, critic şi istoric literar; (m. 1991).

·         1941 - S-a născut Richard Burns, vocalist american (The Hondells).

·         1942 - S-a născut Nickolas Ashford, vocalist, compozitor şi producător american (Valerie & Nick, Ashford & Simpson).

·         1943 - S-a născut Ronnie Bond, baterist britanic (The Troggs).

·         1944 - S-a născut Peggy Santiglia, cântăreaţă americană (The Angels).

·         1945 - S-a născut George Wadenius, chitarist şi basist suedez (Blood, Sweat & Tears).

·         1948: Attila Béla Ladislau Kelemen, politician român de etnie maghiară
* 1948: George Tupou al V-lea (Siaosi Tāufaʻ āhau Manumataongo Tukuʻ aho Tupou V; 4 mai 1948 – 18 martie 2012) a fost rege al Tonga^[1] în urma decesului tatălui său, Tāufaʻāhau Tupou al IV-lea în 2006, până la moartea sa, șase ani mai târziu.

Tupou al V-lea s-a născut la 4 mai 1948. A fost fiul cel mare al regelui Tāufaʻāhau Tupou al IV-lea (1918–2006) și al reginei Halaevalu Mataʻaho ʻAhomeʻe (n. 1926). A fost numit prinț moștenitor la 4 mai 1966. În acest rol, a fost mai bine cunoscut sub unul dintre titlurile sale tradiționale,Tupoutoʻ a.

Deși nu a fost căsătorit, Tupou al V-lea a avut o fiică, 'Ilima Lei Fifita Tohi, născută în 1974. Ea s-a căsătorit cu ofițerul de poliție Tulutulumafua i'Olotele Kalaniuvalu în 1997 și are trei copii.

Ca prinț moștenitor, Tupoutoʻa a avut o mare influență în politica Tonga și a fost ministru de externe din 1979 până în 1998.

·         1948 - S-a născut Mona Muscă, ministrul culturii si cultelor în Cabinetul Tăriceanu.

·         1949 - S-a născut Zal Cleminson, chitarist britanic (Sensational Alex Harvey Band, Nazareth).

·         1950: S-a născut in Bucuresti, Anghel Iordănescu, fost jucător de fotbal şi antrenor, selecţionerul echipei naţionale de fotbal a României (1993-1998; 2002-2004). Anghel „Puiu” Iordănescu (n. 4 mai 1950, București) este un fost jucător de fotbal, actualmente antrenor și senator de Ilfov din partea UNPR. Este actualul selecționer al echipei naționale de fotbal a României, fiind la cel de-al treilea mandat la conducerea cestei echipe. În data de 5 septembrie 1994 a fost avansat la gradul de general (M.A.N.) A fost trecut in rezerva cu acest grad la data de 15 iulie 1998.

·         1951 - S-a născut Bruce Day, basist şi vocalist (Santana, Pablo Cruise).

·         1951 - S-a născut Colin Bass, basist britanic (Foundations, Clancy, Steve Hillage, Camel).

·         1951 - S-a născut Jackie (Sigmund Esco) Jackson, vocalist american (Jackson 5, Jacksons).

·         1955: Mircea Tiberian (n. 4 mai 1955) este un pianist și compozitor român de jazz.Născut la Cluj, pe data de 4 mai 1955, și-a petrecut copilaria și adolescența la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la București, unde trăiește și în prezent. În1980, a absolvit Conservatorul din București.

A debutat în 1974 la Festivalul Internațional de la Sibiu, iar între anii 1979-1981, a fost membru al Teatrului Muzical 'Ion Vasilescu' din București. Apoi pînă în 1984, a lucrat în studiouri de înregistrări ca pianist și aranjator. Din 1984 pînă în 1986, este co-leader al cvartetului Mircea Tiberian - Liviu Butoi, între '86 și '89, al grupului Opus 4, iar din '89 pînă în '90 este conducător al trio-ului 'Labirint', și între 1991-1992, al 'Romanian All Stars'.În perioada 1990-1993, este membru al 'Romanian Big Band', iar în anul 1998, co-fondator al Orchestrei Interzone Jazz. A participat la diverse proiecte multi-media: Incursiuni (1996), Liniada (1999), Agnus Dei (2000), și a condus mai multe grupuri de jazz sub propriul său nume.

A avut turnee în Statele Unite, Franța , Germania, Austria, Polonia, Cehia, Bulgaria, Grecia, fosta URSS, Siria și România. Și a cîntat alături de Larry Coryell, Tomasz Stanko, Herb Robertson, Ed Shuller, Nicholas Simion, Adam Pieronczyk, Maurice de Martin, Theo Jorgensmann, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Dan Mândrilă, Anca Parghel.

Experiența artistului nu s-a limitat doar la nivelul muzical, ci s-a extins și spre cel academic, fiind lector la Universitatea de Muzică din București, la secția de jazz pe care, de altfel, a și înființat-o în 1990. Este fondatorul și coordonatorul Departamentului de Jazz din București (începînd cu 1990 și pînă în prezent) și din Cluj (începînd cu 1996 și pînă în prezent). Mircea Tiberian mai este și autor 'Curriculumului de Jazz' pentru liceele de muzică din România. Dar și producătorul casetei audio intitulată 'Talking About Jazz Fundamentals' (1996). A ținut conferințe si lucrări teoretice despre istoria și elementele jazz-ului la Students' Union Hall, la Muzeului Țăranului Român sau la Universitatea de Muzică din Cluj.

Printre premiile obținute de Mircea Tiberian se numără: Muzicianul Român al Anului (1987); Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziție jazz (1990, 1996, 2000); Premiul pentru Întreaga Activitate Artistică (Asociația de jazz Napocensis, 2001)

Discografia sa cuprinde : 'Magic Bird', 'Never Ending Story', 'Working Underground', 'Alone in Heaven', 'Hotel of Three Beginnings', 'Back To My Angel', 'Eleven', 'Viața lumii' și 'Trei lumini'. Acestora li se mai adaugă patru discuri împreună cu grupul 'Interzone', al cărui co-leader este Mircea Tiberian, alături de Maurice de Martin. În prezent Mircea Tiberian a mai scos "Cartea de muzica"(o cartecu caracter ironic dar si didactic despre ceea ce inseamna muzica si non muzica) si albumele 'Ulysses'(in colaborare cu Chris Dahlgren si John Betsch)și 'November',realizarea grafică a copertelor aparținând Ioanei Ionescu Cildus .

·         1955: Mihaela Runceanu (n. 4 mai 1955, Buzău - 1 noiembrie 1989, București) a fost o cântăreață română de muzică ușoară și profesoară de canto la Școala Populară de Artă din București.

Valentina-Mihaela Runceanu s-a născut pe 4 mai 1955, la Buzău. În 1970, a absolvit cursurile la școala elementară de pe lângă Liceul de muzică și arte plastice din Buzău. Profesor de vioară: Eufrosina Tomescu, soția directorului școlii, Constantin Tomescu. Urmează Liceul de muzică și arte plastice din Buzău, pe care îl absolvă, ca șef de promoție, în 1974. În perioada liceului, cântă în orchestra simfonică a orașului, care se afla pe lângă Casa orășenescă de cultură. Alături de Orchestra Simfonică din Buzău, efectuează un turneu de câteva săptămâni în Cehoslovacia și în Ungaria. În 1972 câștigă Premiul I la concursul "Tinerețea Buzoiană" cu piesa "Anilor" de Petre Magdin, prima recunoaștere publică a vocației de solist de muzică ușoară. În 1974 este admisă la Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu" (clasa profesor Victor Giuleanu), cu media 9,95 ; urmează, în paralel, cursurile școlii Populare de Artă din București (pe care o absolvă în 1977), clasa de canto condusă de profesoara Nina Bercaru.

În 1975 câștigă Trofeul "Steaua litoralului", Constanța, obține premiul I la Festivalul "Constelații vâlcene", Râmnicu Vâlceași debuteză la Radio cu o piesă, în primă audiție, a compozitorului George Grigoriu. În februarie 1976, Mihaela Runceanu trece cu 10 pe linie prima etapă la concursul TV "Steaua fără nume". În 1976, Obține Premiul I la Festivalul "Lotca de aur", Brăila, Premiul II la "Festivalul artei studențești" din Galați, Premiul II la concursul "București’76". La cea de-a IX-a ediție a “Festivalului tinereții de la Amara”, care s-a desfășurat în stațiunea Amara (Ialomița) în perioada 5 - 8 august 1976, Mihaela Runceanu câștigă “Trofeul Tinereții”. În 1978, Mihaela Runceanu absolvă Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu", Facultatea de pedagogie, muzicologie, compoziție, cu lucrarea "Muzica ușoară românească și rolul său în societatea contemporană" – coordonator prof. Al. Leahu. În perioada 1978-1979, activează ca profesoară de vioară la Școala generală de muzică din Brăila. Cântă cu formațiile "Solaris" și "Mefisto" din localitate. În perioada 1979-1980, activează ca profesoară de vioară la Liceul de muzică și arte plastice din Buzău, pe care îl absolvise cu numai șase ani în urmă. Face parte din formația „Nona”, condusă de profesorul Xenti Stănescu^[1].

În toamna anului 1980, Mihaela Runceanu devine profesoară la Școala Populară de Artă din București^[2]. Corepetitor la aceeași clasă, compozitorul Ionel Tudor. Dintre cei care i-au fost elevi se numără: Marina Florea, Silvia Dumitrescu, Dana Dorian, Gianina Olaru, Carmen Trandafir, Adrian Enache, Mădălina Manole, Nicola, Paula Mitrache, Miki (fosta solista a trupei K-pital), Maria Botta, Marinela Chelaru de la grupul „Vouă” ș.a. În perioada 1980-1989, Mihaela Runceanu cântă la unele dintre cele mai renumite restaurante din București, cum ar fi: „Intercontinental”, „București”, „Continental”, „Salonul spaniol”, „Dorobanți”, „Melody” precum și la „Internațional” Sinaia și Timișoara. De asemenea, în fiecare vară, în timpul vacanțelor, cântă pe litoral numai la restaurante de mâna întâi (ex: „Barul Paradis” din Jupiter). În 1984, melodia „E-adevărat, iubirea mea”, preluată din repertoriul internațional, devine primul mare succes al Mihaelei Runceanu^[3].

La concursul „Melodii’84” (care a avut loc la începutul anului 1985), melodia „Să crezi în dragostea mea” (Ion Cristinoiu/Roxana Popescu) obține premiul I la secțiunea "Prime audiții". Acesta este momentul în care Mihaela Runceanu devine una dintre cele mai apreciate și de succes soliste ale României^[4]. Începând cu 1985, Mihaela Runceanu participă la un număr mare de spectacole organizate în București (în special la Sala Radio sau Sala Polivalentă) sau în provincie, numele ei devenind, prin ani, o garanție sigură a calității spectacolelor respective.^[5] Este solicitată tot mai des pentru înregistrări la Radio, Televiziunea Română și Electrecord.^[6] A efectuat turnee în Cehoslovacia (1973), Ungaria (1973), Bulgaria, URSS (1984), Cuba (1985) și RDG (1987)

Pe data de 28 octombrie 1989, Mihaela Runceanu participă la spectacolul-maraton de mare succes „Start Melodii’89”, care are loc la Sala Radio. Mihaela Runceanu are un succes fantastic fiind bisată de trei ori. De emoție, Mihaela va îngenunchea la aplauzele publicului. Acesta este ultimul spectacol susținut de Mihaela Runceanu. Pe 30 octombrie 1989, a apărut la Electrecord, "Pentru voi, muguri noi", cel de-al treilea disc al artistei.

Pe 1 noiembrie, în jurul orei 1:00 a.m., Mihaela Runceanu este asasinată în garsoniera sa din București situată pe Șoseaua Mihai Bravu. Pe data de 2 noiembrie, la doar 36 de ore de la comiterea crimei, Daniel Cosmin Ștefănescu este prins și arestat. Pe 4 noiembrie 1989 Mihaela Runceanu este înmormântată la cimitirul „Dumbrava” din Buzău

În mai 1990 se naște Fan-Club-ul Mihaela Runceanu, înființat de ziaristul Mihai Bogatu. Primul Fan-Club din România. Cu această ocazie Mihai Bogatu publică broșura "Adevărul în cazul Mihaela Runceanu". În 1991, apare cartea „Mihaela Runceanu - Un cantec ucis”), scrisă de Nicolae Peneș și publicată la Editura Monteoru. Cartea va fi reeditată în 1993, la Editura Divers Press din București. Tot în 1991, apare cartea „Pagini din procesul asasinului Mihaelei Runceanu”, scrisă de Nicolae Peneș. Cartea reunește laolaltă toate relatările procesului crimei care au apărut în ziarul „Senator” din Buzău.

În perioada 24-26 mai 1991 are loc La Buzău are loc prima ediție a Festivalul de muzică ușoară „Mihaela Runceanu”. În luna noiembrie 2004, Mihaela Runceanu a fost declarată post-mortem cetățean de onoare al municipiului Buzău. Distincția a fost atribuită de consilierii locali. La ședința ordinară, același titlu a fost acordat altor 13 personalități. Printre ei se numără scriitorii Nicolae Peneș și Radu Cârneci, muzeograful Valeriu Nicolescu, regizorul Nicolae Cabel și jurnalistul Dumitru Ion Dincă. La propunerea grupului Opoziției din Consiliul Local, pe lista cetățenilor de onoare ai orașului Buzău a fost trecută și regretata voce a muzicii ușoare românești^[9].

În 2009, cu ocazia comemorarii a 20 de ani de la disparitia solistei si profesoarei de canto muzica usoara Mihaela Runceanu, Asociatia Culturala Fan Club Mihaela Runceanu din Bucuresti a organizat in ziua de duminica, 1 noiembrie 2009, la Casa de Cultura a Studentilor (Grigore Preoteasa - Calea Plevnei nr. 61) manifestarea comemorativa intitulata "EU NU TE-AM UITAT". Spectacolul in sine a fost un omagiu adus Mihaelei de nume cunoscute ale scenei muzicale si de fosti elevi ai ei, precum Amadeus, Silvia Dumitrescu, Marina Florea, Adrian Enache, Daniel Iordachioaie, Viorela Filip, Carmen Trandafir, Miki, Maria Botta, Andreea Runceanu, Xenti Runceanu, George Nicolescu, dar si de solisti care s-au format in cadrul Fan Clubului precum Francesca Nistor, Catalin Magdalinis, Ioana Nanasi, Corina Teodorescu si Aurel Toma.

Pe 9 mai 2010, Casa de Cultura a Studentilor din Bucuresti si Asociatia Culturala Fan Club Mihaela Runceanu au organizat concertul de muzica usoara romaneasca "Noi nu te-am uitat" dedicat zilei de nastere a Mihaelei Runceanu. A fost un regal muzical onorat de mari interpreti precum Gabriel Cotabiță, Silvia Dumitrescu, Marina Florea, Catalin Magdalinis, George Nicolescu, Maria Radu, Xenti și Andreea Runceanu, Carmen Trandafir s.a. Pe 4 noiembrie 2010, la Casa de Cultura a Studentilor din Bucuresti a avut loc spectacolul "Pentru voi, muguri noi" dedicat Mihaelei Runceanu de la a cărei disparitie s-au împlinit 21 ani pe data de 1 noiembrie. Spectacolul a fost organizat de către Casa de Cultura a Studenților din București și Fan Clubul Mihaela Runceanu, inițiatori fiind Andreea Runceanu, Xenti Runceanu și Mihai Bogatu. Spectacolul a fost un imens succes. Au participat Trupa Amadeus, Xenti Runceanu, Alina Sorescu, Vlad Miriță, Irina Popa, Minodora Dedis, Ioana Sandu, Marian Stere. Cătălin Magdalinis, Radu Ion, Aurel Toma etc. Momentele de vârf ale spectacolului au fost apariția Stelei Enache și recitalurile extraordinare susținute de Corina Chiriac și Silvia Dumitrescu.

·         1959: Darie Dup, artist plastic. Darie Dup (n.4 mai 1959, Zlatna, judetul Alba)- este un sculptor român, profesor universitar la Universitatea Națională de Arte București, Doctor în Arte Vizuale, personalitate de prim rang a artei românești.
* 1960: Werner Faymann (n. 4 mai 1960, Viena) este un om politic austriac, cancelar federal al Austriei și președintele Partidului Social-Democrat Austriac (SPÖ) între anii 2008-2016.

·         1961 - S-a născut Jay Aston, vocalist britanic (Bucks Fizz).
* 1963: Igor Tikhomirov (în rusă Игорь Тихомиров; n. 4 mai 1963, Moscova) este un scrimer canadian de origine rusă, specializat pe sabie. Cu echipa Uniunii Sovietice a fost laureat cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 1988 de la Seul.

A început să practice scrima la vârsta de 12 ani după o prezentare la școala.^[1] A participat la Olimpiada de la Seul doar la proba pe echipe. Echipa sovietică a trecut de Țările de Jos, Canada și Suedia, dar a pierdut în semifinală cu Franța. A învins Italia în finala mică și s-a mulțumit cu bronzul. În anul 1991 a cucerit medalia de aur la campionatul din Rusia.^[2] Astfel a devenit ultimul campion sovietic la spadă.

În anul 1996 s-a mutat cu familia sa în Canada, unde și-a înființat clubul „Sword Players”.^[1] În anul următor a fost campion din Canada. În anul 2006 a câștigat medalia de aur la Campionatul Panamerican de la Valencia. Clasat pe locul 27, a fost laureat cu bronz la Campionatul Mondial din același an de la Torino, după ce a fost învins de chinezul Wang Lei. Astfel a devenit primul canadian medaliat la un Campionat Mondial din istoria scrimei masculin.^[3] A reprezentat Canada la Jocurile Olimpice din 2008 de la Beijing. A trecut în turul întâi de ucraineanul Maksîm Hvorost, dar a pierdut apoi în fața francezului Fabrice Jeannet, care a câștigat medalia de argint în cele din urma

·         1964: S-a născut, în Republica Moldova, Vitalie Ciobanu, scriitor, eseist, critic literar şi publicist român. Vitalie Ciobanu (n. 4 mai 1964, Florești, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) este poet, scriitor, romancier, nuvelist, eseist, critic literar și publicist român din Republica Moldova. Credința sa este cea ortodoxă. Absolvent al Facultății de jurnalism a U.S.M. din Chișinău, își începe cariera în calitate de scriitor, critic și traducător, ca mai târziu să devină redactor-șef al revistei literare a tinerilor scriitori din Republica Moldova „Contrafort”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (din 1992) și al Uniunii Scriitorilor din România (din 1993), precum și membru al Grupului pentru Dialog Social, din 2004.
* 1966: Dana Bartzer (n. 4 mai 1966, București) este o cântăreață română de origine șvabă.
Activitate:

• între anii 1983-1986 urmează cursurile Școlii populare de artă din București la clasa Zina Nichita - Marius Popp;
• colaborază cu teatrul "Constantin Tănase" în spectacolele "Astă seară se impovizează", "Astă seară nu se impovizează " "Savoy, Savoy";
• în anul 1986 participă la festivalul "Melodii '85";
• în anul 1987 participă la festivalul "Melodii '86"

Premii:

• în anul 1986 participă la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia unde obține Premiul Tinereții. este anul de debut în cariea solistică;
• în anul 1987 participă la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia unde interpretând melodiile: AȘTEPTÂND CINCI MINUTE - compozitor Horia Moculescu, text Roxana Popescu și DRUMUL SPRE ÎNĂLȚIMI muzica Dan Stoian, textul Gerda Stoian obține Premiul criticii muzicale;
• în anul 1987 participă la Festivalul artei și creației studențești de la Brașov - unde obține premiul I

* 1971: Leonid Viktorovici Sluțki (rusă Леонид Викторович Слуцкий; n. 4 mai 1971 în Volgograd) este un fost fotbalist și actual antrenor rus de fotbal, care în prezent activează la clubul ȚSKA Moscova în calitate de antrenor principal.

* 1975: Andreea Cosma (n. 4 mai 1975) este o deputată româncă, aleasă în 2016, validată pe 16 ianuarie 2017, în urma votului pe liste de partid - PSD (a șaptea pe listă, loc neeligibil) și datorită renunțării a doi colegi la locul eligibil, primarul localității Cornu, Cornel Nanu (locul doi pe listă) respectiv Ludmila Sfârloagă (locul patru pe listă), vicepreședinte al Consiliului Județean Prahova. Este reprezentantă a circumscripției electorale nr. 31 Prahova.

Politiciana este, de asemenea, notar public în cadrul Camerei Notarilor Publici Ploiești din anul 2002.

* 1976: Laurențiu Duță (n. 4 mai 1976, Năvodari, Județul Constanța) este un cântăreț și compozitor român. După o carieră 11 ani, fiind principalul compozitor al celor 12 albume ca membru al trupei 3rei Sud Est, în decembrie 2008, Laurențiu s-a hotărât să se lanseze ca artist solo, după care în 2014 reface trupa 3rei Sud Est împreună cu Viorel Sipoș și Mihai Budeanu jurând că nu se vor mai despărți niciodată, o vor face însă și ca soliști dar separat pentru că trupa va rămâne. ^[1]

La Romanian Music Awards 2012 a fost nominalizat la categoria „Best Song”, alături de Andreea Bănică, pentru piesa „Shining Heart

* 1976: Yasuhiro Hato (n. 4 mai 1976) este un fost fotbalist japonez.

* 1980: Masashi Oguro (n. 4 mai 1980) este un fotbalist japonez.

* 1984: Little Boots (născută Victoria Christina Hesketh pe 4 mai 1984 în Blackpool)^[1] este o cantautoare și pianistă engleză care a câștigat notorietate în anul 2009, odată cu lansarea albumului său de debut.^]Intitulat Hands, materialul electropop s-a bucurat de succes comercial, fiind vândut în peste 100.000 de exemplare în Regatul Unit

* 1975: Andreea Cosma (n. 4 mai 1975) este o deputată româncă, aleasă în 2016, validată pe 16 ianuarie 2017, în urma votului pe liste de partid - PSD (a șaptea pe listă, loc neeligibil) și datorită renunțării a doi colegi la locul eligibil, primarul localității Cornu, Cornel Nanu (locul doi pe listă) respectiv Ludmila Sfârloagă (locul patru pe listă), vicepreședinte al Consiliului Județean Prahova. Este reprezentantă a circumscripției electorale nr. 31 Prahova.

Politiciana este, de asemenea, notar public în cadrul Camerei Notarilor Publici Ploiești din anul 2002.

* 1976: Laurențiu Duță (n. 4 mai 1976, Năvodari, Județul Constanța) este un cântăreț și compozitor român. După o carieră 11 ani, fiind principalul compozitor al celor 12 albume ca membru al trupei 3rei Sud Est, în decembrie 2008, Laurențiu s-a hotărât să se lanseze ca artist solo, după care în 2014 reface trupa 3rei Sud Est împreună cu Viorel Sipoș și Mihai Budeanu jurând că nu se vor mai despărți niciodată, o vor face însă și ca soliști dar separat pentru că trupa va rămâne. ^[1]

La Romanian Music Awards 2012 a fost nominalizat la categoria „Best Song”, alături de Andreea Bănică, pentru piesa „Shining Heart

* 1985: Fernando Luiz Roza (n. 4 mai 1985), cunoscut simplu ca Fernandinho(portugheză braziliană: /feʁnɐ̃ˈdʒĩj̃u/), este un fotbalist brazilian care evoluează la Manchester City. El și-a început cariera la clubul brazilian Atlético Paranaense, apoi s-a transferat la Șahtior Donețk în 2005, unde a devenit unul din cei mai buni stranieri din Premier Liga

* 1986: Maxim Franțuz (n. 4 mai 1986 în Chișinău) este un fotbalist basarabean, fost atacant valoros al echipei FC Zimbru. A intart în lumea fotbalului la vârsta de 6 ani, adus la CPTF Zimbru de către tatăl său.

Câștigătorul Cupei Moldovei (2003/2004, 2006/2007) cu Zimbru, vicecampion al Moldovei cu Zimbru (2006-2007). Cel mai bun mijlocaș al Campionatului Moldovei 2005 și 2006 conform sondajului FMF. A debutat pentru Zimbru pe 24 martie 2003. Primul gol l-a marcat într-o finală a Cupei Moldovei cu Sheriff Tiraspol, pe 30 mai 2004.

·         1987: Jorge Lorenzo Guerrero (născut la 4 mai 1987) este un pilot MotoGP spaniol. A fost născut în orașul Palma de Mallorca din Insulele Baleare. A debutat în sportul dat la vârsta de 15 ani. Poate fi considerat cel mai bun pilot la categoria 250cc. A câștigat sezoanele 2006 și 2007 la categoria dată.

Jorge Lorenzo a fost influențat din copilărie din lumea de motociclete din cauza lucrărilor părinților săi, tatăl său fiind mecanic și mama sa mesageră. La vârsta de trei ani, tatăl său i-a construit o motocicletă și tot la acea vârstă a debutat la Baleare primul campionat de motocross oficial.

La 5 ani el a descoperit că viitorul său va fi motociclsmul-viteză.

La 6 ani, când era deja profesionist, participa la motocross, minicross, trial...

La 10 ani era deja campionul Balearei nici mai mult și nici mai puțin de 8 ori.

Cu 11 s-a alăturat echipei Montlau pentru a câștiga cupa Aprilia 50 cc, și desigur, a câștigat. În această zi nimeni nu a eliminat acest record, fiind cel mai tânăr conducător auto pentru a câștiga un campionat. În sezonul următor a urcat la cupa Aprilia 125 cc și a câștigat din nou.

La 12 ani a debutat la CEP (Campeonato Español de Velocidad) în română Campionatul Spaniol de Motociclism-viteză.

La doar 14 ani Jorge s-a înscris la MotoGP 125 cc la cursa din Jerez dar pentru ca să debuteze trebuia să împlinească cel puțin 15 dar norocul a fost că a împlinit 15 ani o zi înainte de cursă, așa că a participat la acea cursă.

* 1987: Francesc "Cesc" Fàbregas Soler (n. 4 mai 1987, Arenys de Mar, Catalonia, Spania)^[4][5][6] este un fotbalist spaniol legitimat la formația AS Monaco. A jucat timp de opt ani pe post de mijlocaș la clubul englez Arsenal Londra, în Premier League, activând începând cu anul 2011 la CF Barcelona^[7] și la echipa națională a Spaniei. Fàbregas și-a început cariera ca junior la FC Barcelona dar s-a transferat la Arsenal în septembrie 2003, la vârsta de 16 ani. Nu a jucat multe meciuri pentru tunari în primul său sezon în Anglia, dar în urma accidentărilor mijlocașilor de bază ai echipei sale în sezonul 2004-2005, a fost prezent pe teren din ce în ce mai mult. În scurt timp, a devenit titular și playmaker la mijlocul terenului în echipa Arsenal. Debutul în naționala Spaniei a avut loc la un meci al echipelor de juniori sub 17 ani la campionatul mondial FIFA U-17 din Finlanda. În urma performanțelor de la club, a fost convocat la echipa de seniori și a jucat la Campionatul Mondial de Fotbal din 2006. În 2006, Fàbregas a semnat un contract pe opt ani cu Arsenal.
* 1987: Anna Alexandrovna Kocetova (în rusă Анна Александровна Кочетова, n. 4 mai 1987, în Volgograd)^[1] este o handbalistă din Rusia care joacă pentru clubul Dinamo-Sinara și echipa națională a Rusiei.

În ediția 2009-10 a Ligii Campionilor EHF Kocetova s-a clasat pe locul trei în clasamentul celor mai bune marcatoare ale competiției

* 1988: Cornelia „Nycke” Groot (n. 4 mai 1988, în Alkmaar) este o handbalistăolandeză care evoluează pentru clubul ungar Győri Audi ETO KC și echipa națională a Olandei, pe postul de coordonator de joc. Groot a reprezentat Țările de Jos la Campionatul Mondial din 2013, desfășurat în Serbia,^[3] și a obținut medalia de argint la Campionatul Mondial din 2015, desfășurat în Danemarca.
* 1988: Radja Nainggolan Bogaerts (Anvers, Belgia, 4 mai, de 1988) este un fotbalist belgian de tată indonezian și mama belgiană. Joacă ca mijlocașla FC Internazionale Milano din Serie A și la Echipa națională de fotbal a Belgiei.

Decese

·         1471: Eduard de Westminster, Prinț de Wales (n. 1453)

·         1519: Lorenzo di Piero de' Medici (12 septembrie 1492 – 4 mai 1519) a condus Florența din 1513 până la moartea sa în 1519 (a murit de sifilis). El a fost de asemenea Duce de Urbino din 1516 . Născut în Florența, el a fost fiul lui Piero di Lorenzo de' Medici și al Alfonsinei Orsini. Bunicii din partea tatalui au fost Lorenzo Magnificul și Clarice Orsini. Bunicii săi din partea mamei au fost Roberto Orsini, Conte Tagliacozzo și Caterina San Severino. Niccolo Machiavelli i-a dedicat lui Lorenzo lucrarea "Prințul" a-l învăța despre tacticile pe care să le folosească pentru unificarea Italiei, dar intenția din spatele acestei dedicații ramane învăluită în mister.

Unchiul său, tot un De Medici, Papa Leon al X-lea, l-a făcut pe "Lorenzino" Duce de Urbino în 1516 când avea vârsta de 24 ani. După scurta cucerire de către fostul Duce, Francesco Maria I della Rovere, Lorenzo a fost numit comandant al celor 10.000 de oameni trimiși tocmai să îl captureze, dar a fost rănit și s-a retras la Toscana. Lorenzo și-a recâștigat ducatul prin încheierea unui tratat în luna septembrie a aceluiași an (a se vedea Razboiul lui Urbino). Teritoriul s-a reintors ulterior la familia Della Rovere, după moartea lui Lorenzo.

În timp ce era Duce de Urbino, el s-a căsătorit la 13 iunie 1518 cu Madeleine de la Tour, fiica contelui de Auvergne și au avut o fată, Caterina, care s-a născut la 21 de zile după moartea tatălui ei.

Ea avea să devină Caterina de Medici, celebra regină a lui Henric al II-lea al Franței, într-un mariaj aranjat de vărul ei îndepărtat, Papa Clement al VII-lea de Medici, ca o ultimă mutare de succes a acestuia.

Cavoul lui Lorenzo di Piero de' Medici din capela Medici a bisericii San Lorenzo, este ornamentat cu lucrările lui Michelangelo "Amurgul și Aurora" și "Gânditorul". Din cauza numelui identic cu cel al bunicului său (ambii numindu-se Lorenzo di Piero de Medici), al cărui cavou este de asemenea în capela Medici, cavoul său este adesea confundat cu cel al bunicului sau.

* 1774: Anton Ulrich (germană Anton Ulrich von Braunschweig-Wolfenbüttel; 28 august 1714 – 4 mai 1774), Duce de Brunswick-Lüneburg, a fost soțul Marii Ducese Anna Leopoldovna a Rusiei, care a domnit ca regentă a Rusiei timp de un an.

Anton Ulrich a fost al doilea fiu al Ducelui Ferdinand Albert al II-lea de Brunswick-Lüneburg și a Prințesei Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg. Sora mamei lui, Elisabeta, soția împăratului Carol al VI-lea, a aranjat pentru el căsătoria cu Ducesa Elisabeta de Mecklenburg-Schwerin (cunoscută ca "Anna Leopoldovna"), fiica lui Karl Leopold, Duce de Mecklenburg-Schwerin, și nepoata Țarului Ivan al V-lea al Rusiei.

Anton Ulrich de Brunswick

Anton a ajuns în Rusia în 1733, așă că el și Anna s-au putut cunoaște unul pe altul. Căsătoria a avut loc în 1739. Mariajul a fost destinat să consolideze relațiile dintre casele Romanov și Habsburg. În 1740, fiul lor minor, Ivan, a devenit țar sub numele de Ivan al VI-lea. Inițial, Ernst Biron a fost regent, dar când au apărut zvonuri că Biron plănuiește să exileze pe Anton și Anna în Germania, s-a organizat o lovitură de stat și Anna a fost numită regentă. Nu după mult timp, lovitura din 1741 a scos familia de la putere.

Noua împărăteasă, Elisabeta a Rusiei, i-a arestat pe Anton Ulrich, soția și copiii acestora, care au rămas închiși toată viața. Anii de închisoare au fost grei, iar familiei i s-au refuzat periodic mai multe lucruri necesare. Practic, orice comunicare cu lumea exterioară, cu excepția câtorva funcționari, le-a fost interzisă. Guvernatorul de Arkhangelsk i-a vizitat în mod regulat pentru a se interesa de sănătatea lor. În 1762, împărăteasa Ecaterina i-a oferit Ducelui permisiunea de a părăsi Rusia, cu condiția să-și părăsească copiii; el a refuzat. Înainte să moară și-a pierdut vederea. A fost îngropat foarte discret, iar soldaților li s-a interzis să dezvăluie locul de înmormântare, însă sicriul său a fost decorat cu argint.

Copiii care au supraviețuit au fost eliberați din închisoare și dați în custodia mătușii lor, regina daneză văduvă Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au fost duși la fortăreața Novodvinsk în noaptea de 27 iunie 1780 și au părăsit Rusia la 30 iunie. S-au stabilit la Jutland, unde au trăit în condiții confortabile în arest la domiciliu pentru restul vieții lor, sub supravegherea Julianei. Ecaterina a plătit o pensie pentru ei până când ultimul dintre ei a murit în 1807.

Anton Ulrich și Anna Leopoldovna au avut următorii copii:

• Ivan al VI-lea (1740–1764) (a domnit ca Țar 1740-1741)
• Ecaterina Antonovna de Brunswick (1741–1807)
• Elisabeta Antonovna de Brunswick (1743–1782)
• Petru Antonovici de Brunswick (1745–1798)
• Alexei Antonovici de Brunswick (1746–1787)

* 1879: William Froude (n. 28 noiembrie 1810, Devon – d. 4 mai 1879, Simonstown, Africa de Sud) a fost un un om de știință englez, fizician și inginer, specializat în dinamica fluidelor și hidrodinamică navală. A fost primul om de știință care a formulat în mod sistematic teoria rezistenței la înaintare în apă a carenelor navelor. De numele său este legat Numărul Froude (Fr), un parametru adimensional folosită în hidraulică pentru caracterizarea unor curgeri, în special cele cu suprafață liberă, la care forțele predominante sunt cele de inerție și gravitația. De asemenea, un criteriu de similitudine hidraulică îi poartă numele.

William Froude s-a născut la 28 noiembrie 1810, în mica localitate Dartington din comitatul Devon (în sud-vestul Angliei). Tatăl său, Robert Froude, era arhidiacon al bisericii anglicane din Totnes.

Și-a efectuat studiile superioare la Westminster School, apoi la Colegiul Oriel al Universității Oxford, unde s-a clasat primul la matematici în 1832.^[1]

S-a angajat ca inspector la South Eastern Railway (o companie de căi ferate din sud-estul Angliei). În 1837, inginerul-șef al companiei, renumitul Brunel, i-a încredințat responsibilitatea construcției sectorului de cale ferată dintre Bristol și Exeter. În cursul proiectării lucrărilor respective, Froude a pus la punct o metodă empirică de stabilire a racordării optime între sectoarele drepte și cele în curbă ale căii ferate. Tot aici a introdus o metodă alternativă de proiectare a podurilor în arc „oblice” (neperpendiculare pe valea care trebuia traversată).^[2]

La sugestia lui Brunel, William Froude și-a îndreptat atenția spre ingineria navală, efectuând studii teoretice și experimentale referitoare la hidrodinamica și stabilitatea navelor. Comunicările sale științifice din 1861 de la Institution of Naval Architects au pus fundamentele proiectării moderne a carenelor navelor.^[3]

William Froude a murit la 4 mai 1879 în orașul Simonstown din Africa de Sud, în timp ce se afla într-o vacanță ca oaspete oficial al Royal Navy; a fost îngropat acolo cu onoruri militare

În domeniul ingineriei civile William Froude a stabilit metode pentru racordarea optimă a sectoarelor de cale ferată (între secțiunile drepte și cele în curbă), precum și metode alternative de proiectare a podurilor în arc.

În domeniul hidrodinamicii navale Froude a pus bazele modelării hidraulice a curgerilor cu suprafață liberă, prin punerea în evidență a influenței Numărului Froude asupra „efectelor de scară” întâlnite la determinarea rezistenței la înaintare a navelor cu ajutorul modelelor la scară redusă. Primele sale experimente în acest domeniu au constat în modelarea la scări diferite a unei carene de nave; folosind o serie de modele cu lungimea de 3, 6 și 12 ft, el a arătat limitele până la care rezistențele la înaintare ale modelelor respective coincid (după transpunerea la scara 1:1). Studiile experimentele efectuate de Froude au convins amiralitatea britanică să construiască la Torquay primul bazin hidrostatic de încercări navale din lume.

În 1877 Amiralitatea britanică i-a încredințat lui Froude realizarea unei aparaturi capabile să măsoare a puterea motoarelor navale mari. În acest scop William Froude a inventat și a construit efectiv primul dinamometru hidraulic cunoscut pe plan mondial.

* 1884: Maria Anna de Savoia (Maria Anna Carolina Pia; 19 septembrie 1803 – 4 mai 1884) a fost soția împăratului Ferdinand I al Austriei. A fost împărăteasă a Austriei; regină a Ungariei, Boemiei, Lombardiei și Veneției

Maria Anna s-a născut la Palatul Colonna din Roma. A fost fiica regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei și a soției lui, Maria Theresa de Austria-Este. A avut o soră geamănă, Maria Teresa. Cele două prințese au fost botezate de Papa Pius al VII-lea. Nașii lor au fost bunicii materni, Arhiducele Ferdinand de Austria-Este și Maria Beatrice Ricciarda d'Este. La Palatul Braschi din Roma se poate vedea o pictură a botezului.^[2]

La 12 februarie 1831 Maria Anna s-a căsătorit prin procură la Torino cu regele Ferdinand al V-lea al Ungariei (mai târziu împăratul Ferdinand I al Austriei). La 27 februarie cuplul s-a căsătorit în persoană la Viena; ceremonia a fost oficiată de Cardinalul Arhiepiscop de Olmütz.

Maria Anna și Ferdinand au fost devotați unul altuia. Nu au avut copii

Ferdinand a devenit împărat al Austriei la 2 martie 1835; Maria Anna a devenit Împărăteasă a Austriei. La 12 septembrie 1836 ea a fost încoronată ca Regină a Boemiei la Praga.

La 2 decembrie 1848 Ferdinand a abdicat însă și-a păstrat rangul imperial. Maria Anna a purtat titlul de Împărăteasa Maria Anna. Au locuit împreună retrași, petrecându-și iernile la Castelul Praga și verile la Reichstadt (astăzi Zákupy).

Maria Anna a murit la Praga. A fost înmormântată lângă soțul ei la Viena.

·         1891    - A murit Ion C. Brătianu, om politic,  fondatorul Partidului Naţional Român. (n. 2 iunie 1821)
* 1897: Sophie Charlotte Augustine de Bavaria, Ducesă de Alençon (23 februarie 1847 – 4 mai 1897). Născută ducesă de Bavaria, s-a căsătorit cu un nepot al regelui Louis-Filip I și a fost sora favorită a Elisabetei de Bavaria, împărăteasă a Austriei.

·         1903: A murit chimistul român Alfons Oscar Saligny.  (n. 1853). Alfons Oscar Saligny (n. 3 aprilie 1853, Focșani – d. 4 mai 1903, București) a fost un chimist român, iniţiator al primului laborator din Bucureşti destinat cercetărilor de control asupra materialelor de construcţii şi tehnologiei materialelor pentru căile ferate, membru corespondent al Academiei Române (1902), fratele lui Anghel Saligny și al Sofiei Saligny, respectiv fiul lui Alfred Saligny.

După Unirea Principatelor, li s-a cerut străinilor stabiliți în România să declare dacă vor să devină cetățeni români. Pentru că Alfred Saligny a cerut cetățenia română, copiii săi au fost de la început cetățeni români.

Studiile primare le face în familiile și în pensionul de copii, deschis de tatăl său în orașul Focșani, după care urmează gimnaziul din Focșani. Studiile secundare au fost urmate de frații Alfons și Anghel, împreună cu sora lor Sofia, la Potsdam, în Prusia. După studiile secundare, Alfons Saligny urmează studii de chimie la Berlin, cu renumitul profesor Hofmann, și obține titlul de doctor în chimie în baza unei teme de chimie organică. Se întoarce în țară, în anul 1875, și ocupă postul de chimist la laboratorul Eforiei, de la Spitalul Colțea, și pe cel de profesor de mineralogie la Școala de Poduri și Șosele.

La 17 aprilie 1889, prin Decretul nr. 1346, Alfons Saligny este numit profesor la catedra de chimie generală și aplicată a Școlii de Poduri și Șosele, pe care o va conduce până la sfârșitul vieții sale, în anul 1903. Între 1879 și 1899, Alfons Saligny deține, în paralel, funcția de șef al laboratorului Monetăriei Statului, iar între 1899 și 1903 pe cea de sub-șef de serviciu la Căile Ferate Române.

Alfons Saligny a înființat în București primul laborator de încercări pe materialele de construcții din România, a cărui experiență și competență au fost folosite de fratele său, Anghel Saligny, pentru a da girul calității și rezistenței materialelor de construcții și structurilor metalice folosite la ridicarea podului Carol I peste Dunăre și a viaductelor care traversează Lunca Dunării.

* 1925: Prințesa Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg, cunoscută ca Prințesa Evgenia Romanovskaia (1 aprilie 1845 - 4 mai 1925) a fost membră a Casei de Beauharnais, deși a fost născută și crescută în țara natală a mamei sale, Rusia. A fost al treilea copil și a doua fiică a lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soției lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei.

·         1938: Carl von Ossietzky, pacifist german, laureat al Premiulul Nobel pentru Pace (n. 1889)

·         1945: Fedor von Bock, mareșal german (n. 1880)
* 1951: Aurelian Pană (n. 20 septembrie 1880, în comuna Marsilieni, județul Ialomița — d. 4 mai 1951 Gherla^[1]) a fost un om politic român de dreapta, ministru al Agriculturii și Domeniilor, președinte al sindicatului agricol^[2][3] ucis în vremea prigoanei comuniste.

Aurelian P. Pană s-a născut în comuna Marsilieni, unde se stabiliseră părinții săi, mocani ardeleni din Satu Lung (Săcele) – Brașov.

Din informațiile bătrânilor localnici din Frățilești-Săveni și Sudiți, Aurel Pană, cum este cunoscut în memoria colectivă, a fost o personalitate marcantă , instruită și iubitoare de oameni și de pământ. Acțiunile acestui om a oferit oportunități de dezvoltare în domeniul agricol, fiind cel care a introdus pentru întâia oară în România , aici în Ialomița, agricultura mecanizată modernă.

În anul 1911, Aurelian Pană se căsătorește cu Eufrosina O. Gh. Popa la Cernavodă și decid să se stabilească la Frățilești, în Ialomița, unde în acea vreme avea moșia și pământul agricol.

Familia Pană a avut 4 copii: Cornel, Petru (ucis, împreună cu șoferul său, de către soldații sovietici și aruncați la câini), Maria Angela și Aurel, majoritatea fiind înmormântați în Mausoleul familiei Pană din cimitirul Belu.

Aurelian P. Pană a urmat liceul la Brăila , obținându-și bacalaureatul în 1898, iar studiile superioare la Facultatea de Științe Sorbona din Paris , unde obține 3 licențe: botanică(1900), zoologie(1901) și geologie(1904).

În 1913 , participă la campania celui de-al doilea război balcanic din Bulgaria, cu gradul de sublocotenent și, în Războiul de Întregire Națională ajunge la gradul de căpitan în Regimentul 3 Artilerie de la Mărășești.

Activitatea sa profesională a marcat diverse funcții: membru al Societății de Științe din București(1905), președinte al Institutului Național de Export(1935), delegat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor pe lângă Direcția Porturilor în vederea construcțiilor de silozuri(1938), membru în Consiliul Permanent al Agriculturii (1939), membru al Institutului de Științe Sociale al României, secțiile agrară și a cooperației(1939), președinte al Academiei de Agricultură și președinte al Sindicatului Agricol Ialomița. În perioada 27 ianuarie 1941- 18 martie 1942 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, iar de la 19 martie 1942 – 2 iulie 1943 a fost Ministru al Agriculturii în guvernul Mareșalului Ion Antonescu. Pentru activitatea sa la Ministerul Agriculturii , de unde a plecat prin demisie, nu a primit nici măcar un salariu, sumele care i s-ar fi cuvenit fiind donate ca ajutoare pentru funcționarii ministerului.

Încă din anul 1934, Aurelian Pană face o călătorie de documentare în S.U.A. cu scopul de a studia cultura porumbului, de unde se întoarce cu două lăzi de știuleți, pe care îi seamănă și îi cultivă cu succes în Bărăgan și Balta Ialomiței.

După instaurarea regimului totalitar communist în România, în anii 1944-1947 au avut loc procesele “criminalilor de război” , ale “trădătorilor” și colaboratorilor fostului regim. Astfel, într-o expunere Teohari Georgescu spunea: “ De la 6 martie 1945 până la 26 mai 1952, dușmanul … a primit numeroase lovituri. În cei 7 ani, peste 100000 de bandiți au fost arestați și condamnați pentru că au uneltit împotriva regimului nostru... Întregul aparat de opresiune al burgheziei ... fusese nimicit.”

Anii respectivi au fost caracterizați prin aplicarea principiului luptei de clasă în exterminarea a mii de oameni, vinovați doar pentru faptul că existau, acuzația de complot împotriva regimului de „democrație populară” era prezentă în toate condamnările.

După judecarea primului „lot de criminali de război”, în frunte cu Mareșalul Antonescu, Tribunalul Poporului a mai dispus în mai 1946 , arestarea și judecarea tuturor celorlalți membri ai guvernului antonescian , printre care și Aurelian P. Pană. Arestat și judecat, Aurelian Pană a fost condamnat , așa cum relatează manuscrisul ing. Aurel Pană, fiul acestuia, la 10 ani de închisoare, 10 ani degradare civică și confiscarea averii, în baza deciziei penale nr. 123 din 19 ianuarie 1949 a Curții Penale București, Secția IV. Capul de acuzare a fost „ introducerea și încurajarea cultivării unei plante necunoscute și inutile țării noastre : SOIA” Ironia sorții a fost că această plantă cu miros de salam, a stat pe mesele românilor proletari timp de zeci de ani…

După condamnare, Aurelian Pană a fost încarcerat la Jilava, Cernavodă și Gherla , unde a fost torturat și silit de torționari să repete întruna că “a supt sângele poporului”... La Gherla fusese mutat de la Pitești experimentul „reeducării” care presupunea bătăi, batjocoriri, insulte și josnicii. Un martor al „experimentului” declară: „Aici s-a bătut numai de dragul de a se bate. S-a bătut fără scop. Muncitori și studenți, intelectuali și analfabeți au fost chinuiți de-a valma, chiar dacă nu aveau nimic de spus , chiar când spuseseră mai mult decât făcuseră”.

Un martor ocular, relatează că în 1950, a doua zi de Paști, comandantul închisorii Gherla a început să îi lovească pe deținuți cu parul, obligându-I să execute, până la epuizare și leșin , figuri de gimnastică precum „broasca” și culcări. Printre ei, un bătrân, fost ministru, Aurelian Pană, este pus în genunchi și lovit cu picioarele în cap de către 50 de călăi. Nu peste mult timp, la 4 mai 1951 , va fi ucis într-o celulă de reeducați, un jandarm scoțându-i dinții de aur din gură și, din cauza faptului că bătrânul Pană era un om mare iar coșciugul pregătit pentru el era mai mic... i s-au tăiat picioarele...

Fiul său. Ing. Cornel Pană, arată că sărmanul om a murit ca un martir fără a i se putea îndeplini ultima dorință: de a fi incinerat , iar cenușa să-i fie amestecată în pământul Bărăganului iar pe acel loc să se semene grâu...

La 24 aprilie 1952, soția sa, Eufrosina Pană și fiul său, Aurel Pană, au fost arestați și internați, fără proces sau condamnare, la 2 ani de „detenție administrativă”. Eliberată în 1954 din închisoarea Dumbrăveni, Eufrosina Pană a murit, în același an, pe 1 septembrie, la București.

Deși mi-am propus ca aici să evoc personalitatea boierului martir, puțin cunoscut în cărțile de istorie și rămas doar în memoria colectivă a bătrânilor din Frățilești, Săveni și Sudiți( toate aceste trei localități au străzi care-i poartă numele) ca un om bun, moșier care-și plătea bine muncitorii de pe domeniile lui, nu putem să nu arătăm moșia fermă model de la Frățilești – Sudiți. Se știe că familia Pană avea 6000 ha de pământ și un conac splendid la ferma-model de la Frățilești rămas acum în ruină.

În perioada când Aurelian P. Pană era ministru a fost organizată o vizită la ferma-model de la Frățilești, unde au fost 56 de personalități ale țării, printre care miniștri și specialiști. Astfel, în presa vremii au fost publicate diverse articole care relatează despre fermă și dotările sale: conac, ateliere, mașini, grajduri, pluguri cu abur, batoze, locomobile, tractoare, moară și multe altele.

Chiar și în prezent, atrag atenția conacul boieresc, care este într-o stare avansată de degradare, casa arendașului, unde este amenajat paraclisul și chiliile Sfintei Mănăstiri, turnul de apă care, în trecut, funcționa cu un burduf cu care se scotea apa cu caii și care adăpa mii de oi și sute de vaci, casa vizitiului și un mare beci, lung de cca. 100–200 m, pavat cu cărămidă, unde exista o rezervă de gheață și erau adăpostite vitele în timpul verilor toride ale Bărăganului.

Din a doua jumătate a veacului trecut, conacul este confiscat de comuniști, intrând în proprietatea G.A.S. Sudiți și I.A.S. Movila, iar din anul 2005, ferma de la Frățilești a fost retrocedată nepotului marelui agricultor, Aurel Nicolae Pană, împreună cu 10 ha. de teren care, la sugestia d-lui Răzvan Ciucă, fostul director al Muzeului Național al Agriculturii, și a părintelui consilier Ion Florea, paroh al Bisericii “Sf. Voievozi” din com. Sudiți, au fost donate Episcopiei Sloboziei și Călărașilor în vederea înființării unei mănăstiri. În present, Mănăstirea “Sf. Mare Mucenic Pantelimon” găzduiește obștea monahală condusă de părintele stareț Ilarion.

În încheiere, aș vrea să mulțumesc Sfinției Sale, Părintele Ion Florea, care mi-a pus la dispoziție informații și materiale și mi-a demonstrat că și în Ialomița “nasc oameni”.

Bibliografie: 1. Cerere pentru acord de donație a suprafeței de 43.325,35 mp , către Agenția Domeniilor Statului, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Direcția Generală a Finanțelor Publice , Cabinetul Episcopului, nr. 540/16 martie 2007, semnată de către P.S. Damascin, Episcopul Sloboziei și Călărașilor. 2. Act Dotal, 8 mai 1911, Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Ialomița.. 3. Datcu Dobrin, Conacul Aurelian Pană –cadrul general de amplasare, . 4. Ciucă Răzvan, Documentar istoric Aurelian P. Pană, Muzeul Național al Agriculturii, Slobozia. 5. Idem, Secvențe dintr-o încercare pe care aș dori-o izbutită, în “Analele Universității Spiru Haret”, anul 4, nr. 4, vol. I, 2011 6.. Oprea Marius, Banalitatea răului, Editura Polirom, Iași, 2002. 7. Vasile Pascu, Regimul totalitar-comunist în România(1945-1989), vol. I - II, Editura Clio Nova, București, 2007.

·         1955: George Enescu, compozitor, violonist, pianist și dirijor român (n. 1881). George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoșani - d. 4 mai 1955, Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este pe bună dreptate considerat unul din cei mai mari muzicieni români. Debutul, în calitate de compozitor, îl face în ziua de 6 februarie 1898 în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1. Admirat de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia. Enescu a pus pe muzică cîteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dînd naștere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot (1908). Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, avînd parteneri prestigioși ca Alfredo Casella, Louis Fournier. În timpul Primului război mondial rămîne în București, iar după război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Dirijează orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938), în timpul călătoriilor sale în Statele Unite. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerîndu-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămîne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin) În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. Opera o dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai tîrziu. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pămînt, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet.

Creația

Articol principal: Lista compozițiilor de George Enescu.

George Enescu

Opere

• Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)

Simfonii

• Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)
• Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
• Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)

Alte lucrări orchestrale

• Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)
• Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)
• Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
• Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
• Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
• Suita orchestrală nr. 3 în Re major "Săteasca", Op. 27 (1937-1938)

Muzică de cameră

Cvartete pentru coarde

• Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)
• Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)

Sonate

• Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)
• Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
• Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor "în caracter popular românesc", Op. 25 (1926)
• Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
• Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)

Alte lucrări de cameră

• Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)
• Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)
• Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)
• Concertstück pentru violă și pian (1906)
• Légende pentru trompetă și pian (1906)
• Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)
• Impressions d'Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)
• Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)
• Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)
• Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)

Muzică pentru pian

• Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor "în stil vechi", Op. 3 (1897)
• Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)
• Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)
• Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)
• Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)

Casele Enescu:

Casa memorială G. Enescu de la Cumpătu, Sinaia

În București se găsește Muzeul Național „George Enescu", găzduit în trei camere din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. În anexa din spatele palatului, deschisă publicului, au locuit Maruca și Enescu.^[13]

Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani, Bacău („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii '80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.

Casa din Mihăileni a bunicului matern, în care Enescu a petrecut o parte din copilărie, a ajuns până în 2014 într-o stare avansată de deteriorare. A fost salvată în august 2014 de la demolare de o echipă de arhitecți voluntari

* 1972: Johann Leopold, Prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (Johann Leopold William Albert Ferdinand Victor; 2 august 1906 – 4 mai 1972) a fost fiul cel mare al lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gothași a soției sale, Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein. De la naștere până la abdicarea tatălui său a fost cunoscut drept Prințul Ereditar Johann Leopold.

Bunicii paterni au fost Leopold, Duce de Albany (al patrulea fiu al reginei Victoria a Regatului Unit și a Prințului Albert) și soția sa, Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont.

Johann Leopold a avut patru frați mai mici: Sibylla, Hubertus, Carolina Matilda și Friedrich Josias.

A fost moștenitor al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha de la naștere până la abdicarea tatălui său la 18 noiembrie 1918. Abdicarea a fost rezultatul revoluției germane din 1918-1919.

La Dresda la 9 martie 1932, Johann s-a căsătorit morganatic cu Feodora Freiherrin von der Horst, Prințul pierzând-și drepturile de succesiune. Cuplul a avut trei copii și cei doi au divorțat la 27 februarie 1962 după aproape 30 de ani de căsătorie.

La Bad Reichenhall, la 3 mai 1963, Johann s-a recăsătorit (din nou morganatic) cu Maria Theresia Reindl. Nu au avut copii.

·         1972: Edward Calvin Kendall, chimist american, laureat Nobel (n. 1886)
* 1972: Josep Samitier Vilalta (n. 2 februarie 1902 – d. 4 mai 1972) a fost un jucător de fotbal spaniol care a jucat pentru FC Barcelona.
* 1973: Efraim Auerbach sau Froim Oyerbach (în idiș:אפרים אויערבאך sau אויארבאך, אפרים, 1892 Bălți - 4 mai 1973 Petah Tikva) a fost un poet și scriitor israelian-american de limba idiș, originar din Basarabia.
Efraim Auerbach s-a născut al treilea dintre băieții unei familii evreiești din orașul Bălți din Basarabia, în acea vreme parte a Imperiului Rus.Tatăl său, Elazar, era „shohet uvodek” („Shub”), măcelar ritual, nevoiaș, care învățase la o ieșiva din Lituania ^[1] și era simpatizant al mișcării hasidice Habad.^[2] Mama poetului, Hava, provenea ea însăși dintr-o familie de hasidim Habad. Casa părintească de pe strada Petersburg, era întotdeauna primitoare și plină de oaspeți, din toate categoriile sociale, între care și cărturari ca poetul Iakov Fichman, care locuia în vecinătate, și care devenise un model de urmat pentru tânărul Auerbach, rabinul Fishman-Maimon, și alții.^[3] Sărbătorirea nașterii și a britului, a circumciziei sale a căpătat o culoare traumatică, deoarece în cursul petrecerii și dansurilor de bucurie care au însoțit-o, fratele de trei ani, Moshe, a fost călcat de petrecăreți , și a rămas cu o gravă invaliditate, mut și cocoșat^[4]. A învățat în școli religioase evreiești, dar după vârsta de 15 ani a învățat limba rusă și a început să însușească și cunoștințe de cultură generală și să citească din cărțile literaturii laice, ruse, ebraice, idiș și mondiale. Rănit de o pisică, i-a fost prilejuită o călătorie la Odesa, unde urma să primească vaccin antirabic la Institutul Pasteur local. A privit uimit atmosfera agitată a orașului și intensitatea vieții culturale evreiesti de acolo, deși primirea ce i-au făcut-o câțiva din scriitorii pe care îi admira, nu a fost din cele mai calde. Tatăl nu i-a permis să urmeze un liceu, și conform tradiției, a plecat o vreme să slujească drept învățător-meditator în casele unor evrei din alte așezări

·         1974: A murit compozitorul Nicolae Oancea; (n. 1893).

·         1977: A decedat, poetul şi traducătorul Dragoş Vrânceanu; a tradus în limba română din literatura italiană din Benvenuto Cellini, Giovanni Pascoli, Eugenio Montale, Mario Luzi, Enrico Emanuelli, Carlo Bo ş.a. A tradus în limba italiană din Mihai Eminescu, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu şi Mihai Beniuc, fiind un intermediar activ între cultura română şi cea italiană; (n. 1907).

·         1980: Iosip Broz Tito, om politic și de stat, președintele Iugoslaviei între 1953–1980 (n. 1892)

·         1980: Vasile Rășcanu, medic și fiziolog român (n. 1885)

·         1981: A murit Iosif Cassian-Mătăsaru, traducător din poezia şi proza germană, tatăl poetei Nina Cassian; (n. 1896). Iosif Cassian-Mătăsaru (n. 25 februarie 1896, Galați – d. 4 mai 1981, București) a fost un traducător român din literatura universală.
* 1998: David Abramovici Kirjniț (în rusă Давид Абрамович Киржниц) (13 octombrie 1926, Moscova- 4 mai 1998, Moscova) a fost un fiziciansovietic și rus de origine evreiască, membru-corespondent al Academiei de științe din Federația Rusă, doctor în științe fizico-matematice, profesor, specialist în fizica statistică, nucleară, astrofizică.

David Kirjniț s-a născut la 13 octombrie 1926 la Moscova. Tatăl, Abram Davidovici Kirjniț, a fost un revoluționar din partidul Bund, jurnalist, istoric al mișcării de emancipare a evreilor, membru al conducerii Societății de repartiție a pământurilor pentru evrei, care a existat în URSS între anii 1925-1938. Mama, Liubovi Solomonovna Kirjniț (Beilina) a fost jurnalist, lucrător cultural la instituțiile medicale. La începutul anului 1938 Abram Kirjniț a fost arestat în cadrul procesului declanșat de autoritățile staliniste de "vânzare a Orientului depărtat către japonezi", deținut timp de 2 ani, pentru ca îndată după eliberare, în aprilie 1940 să moară.

În iulie 1941 micul David a fost evacuat în localitatea Câștâm din regiunea Celiabinsk. În vara anului 1943 a absolvit fără prezență la lecții școala medie din localitate și a fost admis la Institutul de aviație din Moscova.

David Kirjniț s-a înscris, în anul 1945 cu ajutorul lui Lev Landau, la facultatea de fizică a Universității din Moscova. A realizat lucrarea de diplomă sub conducerea lui Alexandru Komaneieț.

În anul 1949 a absolvit facultatea de fizică a Universității din Moscova și a fost repartizat la una dintre întreprinderile din complexul de apărare ale URSS de la Gorki în numele lui Iosif Stalin.

În anul 1954 a fost transferat în secția de fizică teoretică a Institutului de fizică al Academiei de științe din Rusia, de sub conducerea lui Igor Tamm. În anul 1957 a susținut teza de candidat în științe fizico-matematice cu un subiect din domeniul fizicii statistice a sistemelor din multe partcule, iar în anul 1966 a susținut teza de doctor în științe fizico-matemtaice cu teza "Teoria nelocală a câmpurilor".

În anul 1987 a fost ales membru-corespondent al academiei de științe din URSS la secția fizica nucleară (fizica nucleară teoretică).

În anul 1978, împreună cu discipolul său Andrei Linde a primit premiul Lomonosov al Academiei de Științe din URSS. În anul 1998 a primit împreună cu discipola sa G.V. Șpatkovskaia premiul Igor Tamm al Academiei de științe a URSS.

A decedat după boală la 4 mai 1998. A fost un susținător al mișcării interregionale în frunte cu Andrei Saharov. Printre fizicienii din Moldova, care au obținut sprijin de la el a fost Vasile Cernobai, căruia i-a dat un aviz pozitiv la teza de doctorat. Este înmormântat la cimitirul Donskoi de la Moscova.

Opera:

• David Kirjniț este autorul a circa 270 de articole în domeniul fizicii și a 9 monografii:
• ADS NASA
• SPIRES
• Zentralblatt Math
• Biblioteca Congresului SUA
• Biblioteca de stat a Rusiei
• Articol de poularizare a găurilor negre și fizicii statistice

·         2013: Christian de Duve, biochimist și medic belgian, laureat Nobel (n. 1917).

·         2014: Elena Baltacha, jucătoare de tenis britanică de origine ucraineană (n. 1983)
* 2014: Tony Settember (n. 10 iulie 1926 - d. 4 mai 2014) a fost un pilot de curse auto american care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 1962 și 1963.
* 2018: Doina Cornea (n. 30 mai 1929, Brașov, România – d. 4 mai 2018,^[1]Cluj-Napoca, România^[2]) a fost o publicistă și disidentă anticomunistădin România.

Născută la Brașov, și-a început studiile de franceză și italiană la actuala universitate Babeș-Bolyai din Cluj. După terminarea studiilor, a fost profesoară la ciclul gimnazial la o școală din Zalău, căsătorindu-se cu un avocat din localitate. În 1958 s-a întors la Cluj unde a fost lector și, mai târziu conferențiar,^{[necesită citare]} la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

După cum a afirmat ea însăși, originea angajării sale politice s-a aflat la Strasbourg (Franța), în 1965, când era în vizită la prieteni. L-a văzut pe unul dintre ei criticându-l pe de Gaulle în timp ce se aflau pe terasa unei cafenele. S-a așteptat să-l vadă arestat, fără întârziere, însă nu s-a întâmplat nimic. Dându-și seama de constrângerile care apăsau în România comunistă, i-a fost rușine, iar această rușine a incitat-o, puțin câte puțin, să acționeze.^[3]

În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), Încercarea labirintului, urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note și prefețe: Petru Gherman, Ieremia Valahul, Lao-tse, Tao te king, Gabriel Marcel, Dreptate și Adevăr, Ștefan Lupașcu, - partea de Trialog din Omul și cele trei etici ale sale.

Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”. În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de SecuritateAlexandru Pereș, tatăl senatorului Alexandru Pereș (PDL).^[4]

Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987).

În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.^[5]

Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe

După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naționale, organism din care și-a dat demisia la 23 ianuarie 1990, din cauza transformării FSN în partid politic și a reminiscențelor comuniste ale acestuia.

A fondat (împreună cu alții, devenind apoi președintă) Forumul Democrat Antitotalitar din România (6 august 1990, la Cluj), ca o primă mișcare de unificare a opoziției democrate, din care s-a format mai târziu Convenția Democrată din România(CDR). Membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianței Civice și a Fundației Culturale Memoria.

A publicat peste 100 de articole în ziare și reviste (22, România liberă, Vatra, Memoria etc.). A ținut conferințe în țară și străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective (Une culture pour l'Europe de demain, Il nuovo Areopago, Mission, Quelle sécurité en Europe à l'aube du XXIème siècle?, Europe: les chemins de la démocratie, Politique Internationale, Amicizia fra i popoli).

Doina Cornea a decedat la 4 mai 2018, în locuința ei din Cluj-Napoca.^[7] A fost înmormântată, cu onoruri militare, în Cimitirul Central din Cluj

A primit un mare număr de distincții, titluri și premii, dintre care cele mai importante sunt:

• Premiul „Thorolf Rafto” (Norvegia, 1989);
• Doctor Honoris Causa al Universității Libere din Bruxelles (1989);
• Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (Franța, 2000);
• Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000).
• Legiunea de Onoare în grad de Comandor (Franța, 2009)^[10]
• Din partea Regelui Mihai a primit Crucea Casei Regale a Romaniei in octombrie 2009.^[11]

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Palaghia; Sf Monica, mama Fericitului Augustin 
• În calendarul romano-catolic: Sf. Florian, martir
• România: Ziua națională a inimii
• China: Ziua tineretului

RELIGIE ORTODOXĂ 4 mai

Sf Mc Pelaghia; Sf Monica, mama Fericitului Augustin 

Sfânta Muceniţă Pelaghia din Tars – A X-a persecuţie declanşată de împăratul Diocleţian a fost una dintre cele mai sângeroase. Creştinii îşi părăseau casele şi toate proprietăţile care le mai aveau şi îşi căutau scăparea prin munţi şi prin păduri. Furia persecuţiei se abătuse şi asupra oraşului Tars din Cilicia, care a dăruit lumii creştine pe Sfântul Apostol Pavel, pe întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, precum şi pe alţi mucenici şi muceniţe. Printre creştinii care fugeau în munte se afla şi Episcopul Klinon care din dorinţa de a nu lăsa singuri pe creştinii refugiaţi în munţi, a luat această hotărâre de a fugi în munţi. În oraş rămăseseră doar creştinii „tăinuiţi”, adică cei care nu-şi mărturisiseră pe faţă credinţa şi nu primiseră încă sfântul botez. Între aceştia se afla şi Sfânta Muceniţă Pelaghia.

Făcea parte din clasa înaltă a societăţii din Tars şi era orfană din tată. Mama ei rămăsese să administreze toate averile rămase şi păstra legăturile cu familiile păgânilor din înalta societate, unii dintre ei având funcţii importante la curtea împărătească din Nicomidia. Nu se cunosc împrejurările în care Pelaghia a învăţat credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Se poate să fi învăţat de la Episcopul Klinon sau de la cei doi robi din casa sa, Longhin şi Iulian, care erau creştini în taină. Când a aflat că Episcopul Klinon a fugit în munţi, Pelaghia s-a întristat, deoarece aştepta de mult timp să primească sfântul botez. Între timp, fiul împăratului Diocleţian a aflat despre frumuseţea Pelaghiei şi a trimis slujitori împărăteşti pentru a o cere de soţie. Nedorind să se căsătorească, Pelaghia a recunoscut în faţa mamei sale şi a slujitorilor imperiali că este creştină, faptă care a atras dispreţul lor. În urma descoperirii acestui adevăr, Pelaghia a reuşit să obţină de la mama ei învoirea de a se duce să îşi viziteze doica.

Pe drum, i-a ieşit în cale Episcopul Klinon şi coborând i-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi dorinţa de a primi sfântul botez. Nefiind nici un izvor în apropiere, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu pentru a oferi Pelaghiei Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi în timp ce se ruga, din pământ a ţâşnit apă şi botezând-o s-au despărţit. După ce şi-a vizitat doica, Pelaghia a fost dusă la judecată, în faţa împăratului Diocleţian, chiar de mama ei. Chinurile la care a fost supusă Pelaghia nu au făcut-o să renunţe la credinţa creştină, primind în cele din urmă cununa muceniciei. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), când creştinii au dobândit libertatea religioasă în urma edictului de la Milan, s-a zidit pe mormântul Sfintei Muceniţe Pelaghia o biserică frumoasă.

Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețile ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale.

Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Soacra ei nu a agreat-o de la început, dar a cucerit-o prin purtarea ei plăcută. Deși soțul ei nu i-a fost credincios, nu a ridicat niciodată mâna asupra ei pentru că, spunea Sfânta Monica, ea își punea pază gurii în prezența lui. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit ca prunci să fie botezați.

Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soțul ei, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul ei s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos.

Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mama sa s-a tulburat foarte mult și a încercat să-l convingă prin toate mijloacele că nu face ceea ce este bine, dar a avut un vis în care i se spunea să fie răbdătoare și caldă cu fiul ei. Augustin, desigur, nu i-a ascultat argumentele, rămânând în înșelarea maniheană vreme de nouă ani. În tot acest timp, Sfânta Monica nu a încetat să nădăjduiască pentru fiul ei.

A apelat la ajutorul unui episcop care fusese și el în tinerețe maniheist, în speranța că acela îl va putea convinge pe Augustin. Însă episcopul i-a spus că tânărul încă este fascinat de noutatea învățăturilor sectei, dar a încurajat-o, zicându-i: „Du-te pe calea ta și Domnul să te binecuvânteze, pentru că nu este cu putință ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”.

Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici, iar în secolul al XV-lea au fost duse la Roma.

În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării.

Notă: Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea secolului al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu secolul al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul ei în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.

(Viața Sfintei Monica a fost preluată de pe pemptousia.ro)

ARTE 4 Mai

MUZICĂ 4 Mai

• Mircea Basarab

Mircea Basarab (n. 4 mai 1921, București — d. 29 mai 1995, București) a fost un dirijor, compozitor și profesor universitar român. A debutat în compoziție la sfârșitul anilor 1940. A scris lucrări pentru orchestră, printre care se numără două concerte, pentru vioară (1952) și pentru oboi (1960), muzică de cameră, piese vocale și muzică de film.

Și-a început cariera pedagogică în 1951 la Conservatorul din București, unde a predat până în 1964 cursuri de orchestrație,citire de partituri și dirijat orchestral în calitate de lector, asistent și apoi profesor asociat.

În 1953 a dirijat Ansamblul Consiliului Popular din București. Un am mai târziu, a fost numit dirijor permanent al Filarmonicii de Stat „George Enescu” din București, funcție pe care a avut-o până în 1986, la pensionare. Din 1964 a fost timp de cinci ani directorul aceleiași filarmonici. A participat alături de orchestre românești și din străinătate la peste 75 de turnee, desfășurate în țări precum Argentina, Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Irlanda, Japonia, Luxemburg, Regatul Unitș.a.

A fost membru în juriile unor festivaluri muzicale din România și de peste hotare. A publicat articole și a prezentat emisiuniradiofonice și de televiziune.

Maynard Ferguson, trompetist şi şef de orchestră de jazz canadian

Ed Cassidy, baterist american (Spirit)

Spirit 

• Ghenadi Rojdestvenski

ROJDESTVENSKI, Ghenadi Nikolaievici (n. 1931), dirijor rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre cei mai mari interpreți ai muzicii ruse (a înregistrat integrala simfoniilor lui Prokofiev, muzică rusă contemporană). Carieră internațională (din 1974):Stockholm, B.B.C. Londra, Viena. Activitate didactică („Tehnica dirijatului de orchestră”). 

Gennady Rozhdestvensky: Shostakovich - Symphony No. 7, 'Leningrad' in C Op.60: 

Ron Carter, basist, vocalist şi compozitor american de jazz

Ron Carter 

Richard Burns, vocalist american (The Hondells)

Nickolas Ashford, vocalist, compozitor şi producător american (Valerie & Nick, Ashford & Simpson)

Ronnie Bond, baterist britanic (The Troggs)

Peggy Santiglia, cântăreaţă americană (The Angels)

George Wadenius, chitarist şi basist suedez (Blood, Sweat & Tears)

Blood, Sweat & Tears - 

Zal Cleminson, chitarist britanic (Sensational Alex Harvey Band, Nazareth)

Bruce Day, basist şi vocalist (Santana, Pablo Cruise)

Pablo Cruise 

Colin Bass, basist britanic (Foundations, Clancy, Steve Hillage, Camel)

Jackie (Sigmund Esco) Jackson, vocalist american (Jackson 5, Jacksons)

• Mircea Tiberian

Mircea Tiberian (n. 4 mai 1955) este un pianist și compozitor român dejazz.Născut la Cluj, pe data de 4 mai 1955, și-a petrecut copilaria și adolescența la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la București, unde trăiește și în prezent. În1980, a absolvit Conservatorul din București. A debutat în 1974 la Festivalul Internațional de la Sibiu, iar între anii 1979-1981, a fost membru al Teatrului Muzical 'Ion Vasilescu' din București. Apoi pînă în 1984, a lucrat în studiouri de înregistrări ca pianist și aranjator. Din 1984 pînă în 1986, este co-leader al cvartetului Mircea Tiberian - Liviu Butoi, între '86 și '89, al grupului Opus 4, iar din '89 pînă în '90 este conducător al trio-ului 'Labirint', și între 1991-1992, al 'Romanian All Stars'.În perioada 1990-1993, este membru al 'Romanian Big Band', iar în anul 1998, co-fondator al Orchestrei Interzone Jazz. A participat la diverse proiecte multi-media: Incursiuni (1996), Liniada (1999), Agnus Dei (2000), și a condus mai multe grupuri de jazz sub propriul său nume.

A avut turnee în Statele Unite, Franța , Germania, Austria, Polonia, Cehia, Bulgaria, Grecia, fosta URSS, Siria și România. Și a cîntat alături de Larry Coryell, Tomasz Stanko, Herb Robertson, Ed Shuller, Nicholas Simion, Adam Pieronczyk, Maurice de Martin, Theo Jorgensmann, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Dan Mândrilă, Anca Parghel.

Experiența artistului nu s-a limitat doar la nivelul muzical, ci s-a extins și spre cel academic, fiind lector la Universitatea de Muzică din București, la secția de jazz pe care, de altfel, a și înființat-o în 1990. Este fondatorul și coordonatorul Departamentului de Jazz din București (începînd cu 1990 și pînă în prezent) și din Cluj (începînd cu 1996 și pînă în prezent). Mircea Tiberian mai este și autor 'Curriculumului de Jazz' pentru liceele de muzică din România. Dar și producătorul casetei audio intitulată 'Talking About Jazz Fundamentals' (1996). A ținut conferințe si lucrări teoretice despre istoria și elementele jazz-ului la Students' Union Hall, la Muzeului Țăranului Român sau la Universitatea de Muzică din Cluj.

Printre premiile obținute de Mircea Tiberian se numără: Muzicianul Român al Anului (1987); Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziție jazz (1990, 1996, 2000); Premiul pentru Întreaga Activitate Artistică (Asociația de jazz Napocensis, 2001)

Discografia sa cuprinde : 'Magic Bird', 'Never Ending Story', 'Working Underground', 'Alone in Heaven', 'Hotel of Three Beginnings', 'Back To My Angel', 'Eleven', 'Viața lumii' și 'Trei lumini'. Acestora li se mai adaugă patru discuri împreună cu grupul 'Interzone', al cărui co-leader este Mircea Tiberian, alături de Maurice de Martin. În prezent Mircea Tiberian a mai scos "Cartea de muzica"(o cartecu caracter ironic dar si didactic despre ceea ce inseamna muzica si non muzica) si albumele 'Ulysses'(in colaborare cu Chris Dahlgren si John Betsch)și 'November',realizarea grafică a copertelor aparținând Ioanei Ionescu Cildus .

• Mihaela Runceanu

Mihaela Runceanu (n. 4 mai 1955, Buzău — 1 noiembrie 1989,București) a fost o cântăreață româncă de muzică ușoară și profesoară de canto la Școala Populară de Artă din București. Biografie

Mihaela Valentina Runceanu s-a născut pe 4 mai 1955, la Buzău. În 1970, a absolvit cursurile la școala elementară de pe lângă Liceul de muzică și arte plastice din Buzău. Profesor de vioară: Eufrosina Tomescu, soția directorului școlii, Constantin Tomescu. Urmează Liceul de muzică și arte plastice din Buzău, pe care îl absolvă, ca șef de promoție, în 1974. În perioada liceului, cântă în orchestra simfonică a orașului, care se afla pe lângă Casa orășenescă de cultură. Alături de Orchestra Simfonică din Buzău, efectuează un turneu de câteva săptămâni în Cehoslovacia și înUngaria. În 1972 câștigă Premiul I la concursul "Tinerețea Buzoiană" cu piesa "Anilor" de Petre Magdin, prima recunoaștere publică a vocației de solist de muzică ușoară. În 1974 este admisă la Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu" (clasa profesor Victor Giuleanu), cu media 9,95 ; urmează, în paralel, cursurile școlii Populare de Artă din București (pe care o absolvă în 1977), clasa de canto condusă de profesoara Nina Bercaru. În 1975 câștigă Trofeul "Steaua litoralului", Constanța, obține premiul I la Festivalul "Constelații vâlcene", Râmnicu Vâlcea și debuteză la Radio cu o piesă, în primă audiție, a compozitorului George Grigoriu. În februarie 1976, Mihaela Runceanu trece cu 10 pe linie prima etapă la concursul TV "Steaua fără nume". În 1976, Obține Premiul I la Festivalul "Lotca de aur", Brăila, Premiul II la "Festivalul artei studențești" din Galați, Premiul II la concursul "București’76". La cea de-a IX-a ediție a “Festivalului tinereții de la Amara”, care s-a desfășurat în stațiunea Amara (Ialomița) în perioada 5 - 8 august 1976, Mihaela Runceanu câștigă “Trofeul Tinereții”. În 1978, Mihaela Runceanu absolvă Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu", Facultatea de pedagogie, muzicologie, compoziție, cu lucrarea "Muzica ușoară românească și rolul său în societatea contemporană" – coordonator prof. Al. Leahu. În perioada 1978-1979, activează ca profesoară de vioară la Școala generală de muzică din Brăila. Cântă cu formațiile "Solaris" și "Mefisto" din localitate. În perioada 1979-1980, activează ca profesoară de vioară la Liceul de muzică și arte plastice din Buzău, pe care îl absolvise cu numai șase ani în urmă. Face parte din formația „Nona”, condusă de profesorul Xenti Stănescu^[1]. În toamna anului 1980, Mihaela Runceanu devine profesoară la Școala Populară de Artă din București^[2]. Corepetitor la aceeași clasă, compozitorul Ionel Tudor. Dintre cei care i-au fost elevi se numără: Marina Florea, Silvia Dumitrescu, Dana Dorian, Gianina Olaru, Carmen Trandafir, Adrian Enache, Mădălina Manole, Nicola, Paula Mitrache, Miki (fosta solista a trupei K-Pital), Maria Botta, Marinela Chelaru de la grupul „Vouă” ș.a. În perioada 1980-89, Mihaela Runceanu cântă la unele dintre cele mai renumite restaurante din București, cum ar fi: „Intercontinental”, „București”, „Continental”, „Salonul spaniol”, „Dorobanți”, „Melody” precum și la „Internațional” Sinaia și Timișoara. De asemenea, în fiecare vară, în timpul vacanțelor, cântă pe litoral numai la restaurante de mâna întâi (ex: „Barul Paradis” dinJupiter). În 1984, melodia „E-adevărat, iubirea mea”, preluată din repertoriul internațional, devine primul mare succes al Mihaelei Runceanu^[3]. La concursul „Melodii’84” (care a avut loc la începutul anului 1985), melodia „Să crezi în dragostea mea” (Ion Cristinoiu/Roxana Popescu) obține premiul I la secțiunea "Prime audiții". Acesta este momentul în care Mihaela Runceanu devine una dintre cele mai apreciate și de succes soliste ale României^[4]. Începând cu 1985, Mihaela Runceanu participă la un număr mare de spectacole organizate în București (în special la Sala Radio sau Sala Polivalentă) sau în provincie, numele ei devenind, prin ani, o garanție sigură a calității spectacolelor respective.^[5] Este solicitată tot mai des pentru înregistrări la Radio, Televiziunea Română și Electrecord.^[6] A efectuat turnee în Cehoslovacia (1973), Ungaria(1973), Bulgaria, URSS (1984), Cuba (1985) și RDG (1987).^[7]

Jay Aston, vocalist britanic (Bucks Fizz)

* George Enescu

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, azi George Enescu, județul Botoșani, România - d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.

Lista lucrărilor:

Opere

·         Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)

Simfonii

·         Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)

·         Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)

·         Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)

Alte lucrări orchestrale

·         Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)

·         Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)

·         Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)

·         Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)

·         Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)

·         Suita orchestrală nr. 3 în Re major "Săteasca", Op. 27 (1937-1938)

Muzică de cameră

Cvartete pentru coarde

·         Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)

·         Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)

Sonate

·         Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)

·         Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)

·         Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor "în caracter popular românesc", Op. 25 (1926)

·         Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)

·         Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)

Alte lucrări de cameră

George Enescu, "Serenada", Op. 4 pentru vioară si pian, cca 1950

·         Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)

·         Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)

·         Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)

·         Concertstück pentru violă și pian (1906)

·         Légende pentru trompetă și pian (1906)

·         Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)

·         Impressions d'Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)

·         Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)

·         Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)

·         Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)

Muzică pentru pian

·         Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor "în stil vechi", Op. 3 (1897)

·         Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)

·         Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)

·         Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)

·         Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)

George Enescu - Balada pentru vioara: http://youtu.be/nrwvO4glWpg;

Ciocarlia- George Enescu: http://youtu.be/4t07VhjUkps;

George Enescu: String Octet Op. 7: http://youtu.be/U4zm6LZ9Fv4.

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Dussek: Sonata Op.75 in E flat major by Viviana Sofronitsky

Leclair: Violin Concertos Op.7 (Les Muffatti)

CCR Greatest Hits - Best Songs of CCR (HQ)

Beautiful Romantic Italian Love Songs - Relaxing Italian Instrumental Music

POEZIE 4 Mai

Theodor Speranția

Biografie

SPERANTIA Theodor Dimitrie (numele la nastere: Theodor Dimitrie Nadejde), se naste la 4 mai 1856, comuna Deleni, judetul Iasi - moare in 9 mart. 1929, Bucuresti. 

Prozator si dramaturg. 

Fiul diaconului D. Nadejde. Tatal lui Eugeniu Speranlia . inrudit cu fratii Ioan si Gheorghe Nadejde . 

Urmeaza cursurile primare la Tirgu-Frumos. invatatorul ii schimba numele in Speranlia. isi incepe studiile superioare la seminarul „Veniamin Costachi" din Iasi, pe care-l paraseste sub influenta ideilor socialiste. Se inscrie la Facultatea de Stiinte si la Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Iasi. Scoate impreuna cu fratii Nadejde si doctor Russel ziarul socialist Besarabia. Membru al Cercului socialist din Iasi (1880) si unul din intemeietorii si colaboratorii Contemporanului (188l-l888), de unde trece la Revista noua a lui Hasdeu . impreuna cu Z. C. Arbore si St. Besarabeanu scoate Amicul copiilor (1891). Studii de filosofie la Univ. din Liege, doctoratul in litere si filosofie (1886). Cunoaste miscarea folcloristica europeana si se introduce in cercetarea comparatista. Stabilit la Bucuresti, tine la Univ. un curs de folclor in calitate de docent privat (Lamuriri asupra literaturii romane culte si populare. Lectiune de deschidere tinuta la 27 ianuarie 1906 la Facultatea de Litere din Bucuresti) si un curs liber de Istoria teatrului.

Debuteaza cu versuri la Perdaful (1873).

Colaboreaza la: Contemporanul, Adevarul, Convorbiri literare. Dimineata, Drepturile omului. Familia, Graiul nostru. Literatura si arta romana. Munca literara si stiintifira, Noua revista romana. Rampa, Revista noua. Universul literar etc. Editeaza publicatii proprii: Cascavalul, Tamiia, Revista copiilor s. a. A publicat numeroase volum de anecdote (Anecdote populare, 1889; Anecdote afumate, 1898; Anecdote botezate, 1903; Anecdote piperate, 1903; Anecdote noua, 1909; Anecdote marinate, 1911; Anecdote cu minuni, 1918; Anecdote cu noroc, 1918; Anecdote proaspete, 1926 etc), teatru (Teatru, I, 1894; Mama soacra, 1894; De necaz, 1900; Ce face betia, 1900; Ce poale lenevia, 1908; Teatru de familie, 1912; Curcanii, 1922; Linga pamint, 1922), romane (Feighela, 1902; Fete de azi, I-II, 1908; Ma-nsala, 1921), povestiri pentru copii (Chitibus cel dragut, 1929) si studii de folclor (Introducere in literatura populara romana, 1904; Miorita si calusarii, 1914). Membru corespondent al Acad. Romane (1891).

Prin numeroasele prelucrari pe teme folclorice, Dimitrie Theodor Sperantia si-a dobindit faima de „anecdotist oficial" al epocii. Lipsa de gust in selectarea subiectelor, interventia abuziva (sugerata de titlurile culegerilor sale de anecdote „afumate", „impanate", „marinate", „piparate" etc.) pedalarea pe elemente de la periferia folclorului, calambururile indoielnice, umorul facil, naivitatea si prolixitatea plaseaza anecdotele si monologurile sale in zona subliteraturii. Tot atit de modeste sint si prelucrarile de povesti din volumul Din lumea lui Spulbera-Vint. Basme si basne vesele. Intentii educative urmareste si in piesele de teatru satesc sau pentru scolari. Din numeroasele sale volume de proza (schite, nuvele, povestiri, romane) pot fi retinute unele povestiri pentru copii si romanul Feighela, o evocare a atmosferei si moravurilor mediului evreiesc din preajma primului razboi mondial. Interesul pentru folclor il conduce spre cercetarea unor probleme teoretice ale literaturii populare. Introducere in literatura populara romana - studiu comparativ (1904) nu corespunde intentiilor sugerate de titlu. Dupa citeva generalitati nesemnificative, autorul trece la partea comparativa, marginita la „reproducerea" unor texte straine, mai ales franceze, fara un comentariu edificator. 

Capitolele referitoare la vers, repetitie, toponimice etc. sint tratate „amatoristic" (O. Barlea ). Caracterizarea speciilor folclorice este hazardata, iar analiza lor se limiteaza la rezumarea pieselor din colectia lui G. Dem. Teodorescu. Teorii fanteziste lanseaza Dimitrie Theodor Sperantia si in volumul Miorita si calusarii. Urme de la daci si alte studii de folclor (1914). Balada Miorita si altele (Mihu Copilu, de pilda) ca si jocul calusarilor ar reflecta mitul egiptean al lui Osiris, ucis de Set. Dimitrie Theodor Sperantia este un admirator al lui A. Pann , de care il apropie facilitatea in versificatie. Latura rezistenta a activitatii sale de folclorist ramine colaborarea la Graiul nostru, alaturi de O. Densusianu si I. A. Candrea . 

Interesante sint raspunsurile la chestionarele sale privind sarbatorile poporului roman si vechimea sau noutatea cintecelor populare. Abordeaza si cercetarea de istorie literara asupra lui Antioh Cantemir, Ienachita Vacarescu , Veniamin Costachi , Anton Pann si Costache Negruzzi . Urmareste evolutia fabulei in literatura romana (Fabula in genere si fabulisti romani in specie, 1892) si originea versificatiei romanesti (Versificatia romana si originea ei, 1906). Popularitatea scriitorului se datoreaza anecdotelor, care au cunoscut numeroase reeditari, si teatrului (comedia in versuri Talpa iadului, o dramatizare dupa Mandragola lui Machiavelli), scrise in ritm vioi si cu o oarecare savoare populara, „inveselitoare", dar lipsite de arta.

OPERA: Anecdote populare. Bucuresti, 1889 (ed. II, 1892; ed. VI, 1928); Alte anecdote populare, II, Bucuresti, 1892; Fabula in genere si fabulisti romani in specie. Bucuresti, 1892 (extras); Tot anecdote populare, III, Bucuresti, 1893; Homer intinerit. Cartea I din Iliada, Bucuresti, 1893; Vorba de acasa. Bucuresti, 1893; Proza, I-II, Bucuresti, 1893-l894; Teatru, I, Bucuresti, 1894; Mama soacra. Pe neasteptate. La mosi. De-ale casniciei, I, teatru, Bucuresti, 1894; Anecdote afumate. Bucuresti, 1898; De necaz, teatru satesc, Bucuresti, 1900; Ce face betia, teatru satesc, Bucuresti, 1900; Minunea vietii si cheia lumii. Bucuresti, 1902; Feighela, roman, Bucuresti, 1902; Anecdote botezate. Bucuresti, 1903; Anecdote piperate. Bucuresti, 1903; Pentru toti copiii, Bucuresti, 1904; Introducere in literatura populara romana, studiu comparativ, Bucuresti, 1904; Lamuriri asupra literaturii romane culte si populare, Bucuresti, 1906; Versificatiunea romana si originea ei. Bucuresti, 1906; Ce poate lenevia, drama populara in un act, Bucuresti, 1908 (ed. IV, 1929); Fete de azi, I-II, roman, Bucuresti, 1908; Scriitori vechi. Bucuresti, 1909; Anecdote noua. Bucuresti, 1909; Anecdote marinate. Bucuresti, 1911; Teatru de familie. Bucuresti, 1912; Miorita si calusarii. Urme de la daci si alte studii de folclor, Bucuresti, 1914; Anecdote cu minuni. Bucuresti, 1918; Anecdote cu noroc, Bucuresti, 1918; Sar si Ionel, Bucuresti, 1921 (ed. II, 1925); Ma-nsala, roman, Bucuresti, 1921; Vinovata, Bucuresti, 1922; Curcanii, comedie patriotica intr-un act, Bucuresti, 1922 (ed. m, 1925); Linga pamint, drama in contra functionarismului in trei tablouri, ed. II, Bucuresti, 1922 (ed. III, 1926), Calatoriile lui Enache Cocolos, ed. II, Bucuresti, 1922; Mireasa, drama in cinci tablouri, ed. III, Bucuresti, 1922 (ed. V, 1928); Mana vacilor, comedie populara in trei tablouri, ed. III, Bucuresti, 1922 (ed. V, 1928); Alte anecdote populare, II, ed. V, Bucuresti, 1922; Tot anecdote populare, III, ed. IV, Bucuresti, 1922; Din joc de carti, drama in doua acte, Bucuresti, 1925; Teatru de familie, 14 piese cuprinzind monologuri si scene pentru Conservatorul de Declamatie, Bucuresti, 1925; Anecdote proaspete, Bucuresti, 1926; Anecdote noua, ed. V, Bucuresti, 1927; Amintiri despre Ion Creanga, Bucuresti, 1927; Neamul nostru, feerie istorica in trei acte si un prolog, Bucuresti, 1927; Anecdote ilustrate. Bucuresti, 1928; inceput de viata. Bucuresti, 1929; Chitibus cel dragut, povestiri pentru copii, Bucuresti, 1929; Anecdote de post. Bucuresti, f. a.; Din lumea lui Spulbera-Vint, Bucuresti, f. a.; Icoane vii. Bucuresti, f. a.

REFERINTE CRITICE: T. Demetrescu, Profde literare, 1891; Th. Sperantia, Memoriu de calitati, titluri si calitati stiintifice, 1906; II. Chendi, Foiletoane, 1925; Alex. Cioranescu. Teatrul romanesc in versuri si izvoarele lui, 1943; /. L. R., III; Ov. Barlea, Istoria folcloristicii romanesti, 1974; I. Datcu, Sabina C. Stroescu, Dictionarul folcloristilor romani, 1979; A. Gh. Olteanu, Structurile retorice ale liricii orale romanesti, 1985.

Anecdote

·         Anecdote populare, 3 vol., 1889-1893

·         Anecdote afumate, 1898

·         Anecdote piperate, 1903

·         Anecdote botezate, 1903

·         Anecdote de post, 1904

·         Anecdote nouă, 1909

·         Anecdote marinate, 1912

·         Anecdote împănate, 1913

·         Anecdote cu minuni, 1918

·         Anecdote cu noroc, 1918

·         Anecdote illustrate, 1928

Proză

·         Proză, volum de basme și amintiri (volumul I - 1893)

·         Popa cel de treabă, volum de schițe și amintiri, 1894

Teatru

·         Mamă soacră, 1894

Povestiri pentru copii

·         Chițibuș cel drăguț, 1903

Romane

·         Feigheală, 1902

·         Mă-nșeală, 1921

Studii

·         Fabula în genere și fabuliștii români în specie, 1892

·         Introducere în literatura populară română, 1904

·         Graiul nostru, texte din toate părțile locuite de români, împreună cu Ion-Aurel Candrea și Ovid Densusianu, o culegere de texte dialectale românești (2 volume, 1906 - 1907)

·         Miorița și călușarii: Urme de la daci și alte studii de folklor, 1914

Cățeaua popii

Un ţigan zărind la popa
Pe sub gard nişte purcei
Şi părȃndu-i frumuşei,
Vru să cumpere vreo unu
Dac-ar fi şi s-ȋntȃmpla
Să nu-l vadă cineva.

Cum mergea aşa tiptel,
Numai şi căţeaua popii
Sare de colo la el!
“Ţibă haită”, zice dansul             (Ţibă = fugi de-aici)
Şi făr-a mai sta pe gȃnd
O pocneşte-n cap odată
Şi-o trȃnteşte la pămant.

Dar n-apucă se-ntoarce bine
Numai hop şi popa vine,
Şi-l ȋnhaţa drept de guler:
“Mi-ai ucis căţeaua cioara!
Te ucid şi eu şi pace”!
“Stai părinte, eşti om bun
Un cuvȃnt numai să-ţi spun”:

“Cum treceam eu pe colea,
Dar căţeaua ce făcea:
Botul pe labe-şi ţinea,
Se făcea că nu vedea.
Iară cand ȋi veni bine,
Ca nebuna, zmac la mine
Şi-n săritu-i şugubăţ,
Dă cu capul peste băţ.

Şi văzȃnd ca s-a lovit,
S-a făcut c-a şi murit.
Ia să vii şi dumneata
Şi sa-mi faci vreun rău ceva!
Dar ia fă-te-a ma scăpa,
Ca să vadă că m-am dus,
Şi sa vezi că se trezeşte,
Şi-ntr-o clipă, sare-n sus”!

Dragoș Vrânceanu

Biografie

VRANCEANU Dragos (numele la nastere: Dragos Vranceanu Nicula), se naste la 14 febr. 1907, comuna Babeni, judetul Vilcea - moare in 4 mai 1977, Bucuresti. 

Poet si traducator.

Fiul invatatorului Atanasie Vranceanu Nicula si al iylariei (n. Irimescu). Cursul primar la Babeni si Costesti-Vilcea (1915-l919), liceul la Rimnicu Vilcea si Balti, absolvit in . Studii universitare la Florenta (1928-l932). 

Redactor la Curentul si Curentul literar (1934-l938). Profesor de limba italiana la Acad. de inalte Studii Comerciale (1938-l941 si 1946-l949). 

Corespondent de presa si atasat cultural la consulatul roman din Milano (194l-l944); refugiat in Elvetia (1944-l945), revenit in tara, dupa o alta sedere in Italia, . intre 1950 si 1952, functionar la TAP Athenee Palace; intre 1952 si 1957, colaborator al Institutului de Folclor si al Institutului de Lingvistica. Redactor la Luceafarul (1962-l967). Din 1964 frecvente calatorii in Italia, conferentiind la Urbino, Florenta, Napoli, Pisa, Roma. Lector de limba italiana la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucuresti (1964-l968).

Debuteaza in Universul literar (1927); colaboreaza la Azi, Bilete de papagal, Ramuri, Revista Fundatiilor Regale, Viata literara, Universul literar (1934-l940), Scinteia, Munca, Gazeta literara, Romania literara, Contemporanul, Tribuna, Tribuna Romaniei (1960-l967), precum si ia revista italiene Avanii, L'Approdo Letterario, Nuova Repubblica, Politica Internazionale (1945-l946), Costume, II Dramma, Europa Letteraria, Fiera Letteraria, Mezzogiorno, L'Osservatore, II Popolo Comasco, Studi Urbinati (1960- 1977) . Premiul scriitorilor tineri needitati, pentru primul volum Closca cu puii de aur (1934); Premiul pentru sonet al SSR (1934). 

Dupa 1965, noua volum de versuri (Columne, 1965; Poemele transhumantei, 1968; Poezii, 1968; Poezii, 1970; Migdalul inflorit a doua oara, 1972; Cintecele casei de sub padure, 1973; Cintecul vremilor, 1975; Closca cu puii de aur si alte versuri, 1975; Priveste spre oras, 1976), un volum de interviuri si evocari (Intilniri cu scriitori italieni, 1972), unul de eseuri (Materia literara si idealurile ei, 1976) si doua carti pentru copii (1974 si 1978) . in Italia: Attualita della cultura italiana, ed. Lampada, 1945 (eseu) si Tachicardia di Aliante, Milano, 1971 (versuri); tot aici a realizat cu Mario de Micheli o antologie de poezie romana (1961). A tradus in limba romana din Benvenuto Cellini (1958), Giovanni Pascoli (1968), Dino Campana (1970), Eugenio Montale (1968), Mario Luzi (1971), Danilo Doici (1966), Carlo Montella (1963), Enrico Emanuelli (1969), Carlo Bo (1972) s. a. si, in italiana, din Eminescu (1964, cu Mario de Micheli), Maria Banus (4 964, cu Andrea Zanzotte), E. Jebeleanu (1970, cu Elie Filippo Accrocca), Mihai Beniuc (1964, cu Elie Filippo Accrocca). Comemorat de importanti scriitori italieni la celebrul Gabinetto Viessieux de la Palazzo Strozzi din Florenta (23 oct. 1978). Intermediar activ intre cultura romana si cea italiana, V, e un poet al peisajului si miturilor autohtone, frecventarea liricii peninsulare neraminind fara ecou intr-o anumita portiune a poeziei sale.

O surprinzatoare intrepatrundere de „traditionalism" si „modernism" a fost indicata (S. Cioculescu ) drept cea mai pregnanta trasatura a poeziei lui Dragos Vranceanu Nu s-a semnalat totusi faptul ca o seama de titluri sau chiar cicluri intregi din volumele poetului sint reluate de el in carti succesive, asa incit imbinarea sau coprezenta unor atitudini poetice aparent divergente e constienta si reprezinta si ea un cautat efect stilistic, subordonat unei viziuni asupra ansamblului operei. Poeziile din Closca cu puii de aur (1934) apar intr-o cu totul alta ordine, si cu subdiviziuni in cicluri ce nu existau initial, in prima antologie personala a lui Dragos Vranceanu (Poezii, 1968), dar urmatoarea (Poezii, 1970) repropune sumarul volumului de debut in aceeasi succesiune; ea e din nou pulverizata in a treia (si cea mai reprezentativa) culegere globala a autorului, Closca cu puii de aur si alte versuri (1934-l975) din 1975; Cintecele casei de sub padure (1973) este anticipata printr-un ciclu masiv in Poezii (1968), prin altul in Poezii (1970), iar Cintecul vremilor (1975) printr-un ciclu din Closca cu puii de aur (1975); in fine, ultima placheta a poetului, Priveste spre oras (1976) republica titluri ce aparusera in Poezii, 1968 (unde erau atribuite ciclului Cintecele casei de sub padure) sau chiar in Cintecul vremilor (1975) care nu mai era o antologie. S-ar spune ca poetul amesteca voit piesele unui joc pentru a-si propune in final creatia ca pe un intreg ^ carui dispunere ideala n-a fost gasita. 

Poeziile se aglomereaza adeseori in cicluri: Poemele transhumantei (1968) se vor o evocare baladesca, narativa si lirica in acelasi timp, a istoriei romanilor de la retragerea aureliana („Pe cind cresteau - din doua neamuri prunci, / un imparat al lor ii parasi") si pina la lupta de la Posada, evocata intr-un analogon lirico-descriptiv al celebrului Chronicon pictum ce marturiseste despre infringerea angevina; Cintecele casei de sub padure circumscriu un spatiu al copilariei, descris in toata aura lui mitica, dar si cu geografia sa (Oltul, casele, gradinile), cu vietatile padurii si iernile sale fabuloase; Migdalul inflorit a doua oara (1972), una din reusitele incontestabile ale poetului, contine poezii inspirate de fastuosul decor italian (Florenta, coasta Liguriei, Urbino) etc. Poetul debutase oarecum indecis intre cele doua corespondente ideale ale liricii sale: folclorul si poezia ermetica italiana; radical deosebite intre ele, acestea isi vor sapa, fiecare, amprenta in lirica succesiva a lui Dragos Vranceanu Pe de o parte, tematica „poeziei de tara", cum o numeste poetul, va reveni constant, trecind prin anumite tentatii retorice in Columne (1965), prin fibra evocatoare a Poemelor transhu-mantei (1968), prin recapitularea globala din Cintecul vremilor (1975), dar mai ales prin Cintecele casei de sub padure (1973), virf al liricii lui Dragos Vranceanu, regasind mereu consonante foclorice, dar sublimindu-le in momentele cele mai fericite in versuri remarcabile, in care simplitatea si limpezimea imaginii se cer apreciate ca produse ale unei rafinate stilizari. De cealalta parte, incepind cu unele poezii crepuscular ceremonioase din placheta de debut pina la determinanta inspiratie citadina din Priveste spre oras (1976), cu o reusita notabila in Migdalul inflorit a doua oara (1972), nota „ermetica" se vadeste printr-o serie de fracturi metrice, prin folosirea hiperbatonului, a enjambamentului si a altor procedee de sinteza metrica intilnite in poeti ca Montale, Luzi, Quasimodo, prin tematica „italiana", intr-o poezie intens subiectiva, de mare densitate intelectuala. 

Ambele zone stilistice vizate de creatia lui Dragos Vranceanu trebuie intelese numai ca mari repere posibile; lor li se adauga si alte nuante. Poetul scrie, de pilda, in acelasi spirit al poemelor ciclice, despre cele sapte minuni ale lumii antice o poezie conceptista si livresca, sau replica disperarii unui celebru vers leopardian („Vaghe stelle delI’Orsa") din Le ricordanze cu metafora stenica a regasirii copilariei din Dulci stele ale Ursei; reelaboreaza, prin filtre succesive, traditia autohtona a pastelului si a poeziei peisagiste, dindu-i o linie mai supla si o noua expresivitate. Jubilatia in fata naturii patriei careia i se asociaza uneori un sentiment predominant elegiac, revenirea la obirsii ca impacare cu existenta si abolire extatica a timpului alcatuiesc, pina la urma, locul geometric al liricii autorului. Ca eseist, Dragos Vranceanu a dat un interesant volum de portrete si dialoguri cu scriitori italieni contemporani (1972) si a adunat in Materia literara si idealurile ei (1976) articole si recenzii din deceniul al patrulea si al saselea, grupind astfel consideratii asupra versuiui popular la un loc cu aprecieri asupra unor scriitori interbelici (de la Bratescu-Voinesti la Gib. Mihaescu ) si cu recenzii despre carti relativ recente. Au ramas inedite poezii dintr-un proiectat volum de Ierburi amare, un „jurnal patetic", un volum de eseuri (A treia dimensiune a artei), traduceri din Leopardi si Montale, precum si o bogata corespondenta cu o seama de scriitori italieni importanti. 

OPERA: Closca cu puii de aur, versuri, Bucuresti, 1934; J. J. Rousseau, Pagini nemuritoare ale lui, alese si explicate de Romain Rolland, cu un cuvint introductiv de St. Soimescu, trad. de ~, Bucuresti, 1939; Attualita delta cultura italiana, Milano, 1945; Benvenuto Cellini, Viata lui Benvenuta Cellini scrisa de el insusi, trad. din lb. italiana de ~, Bucuresti, 1958; Jan Neruda, Povestiri din Malaia Strana, in romaneste de Lia Toader si ~, Bucuresti, 1958; Antologia della poesia romena, presentazione di Salvatore Quasimodo, introduzione di Mari o de Micheli, traduzione di Mario de'Micheli e ~, Firenze, 1961; Carlo Montella, Incendiu la cadastru, roman, in romaneste de ~, Bucuresti, 1963; Maria Banus, Nuovj spuzi, poesie scelte a cura di ~ e Andrea Zandotto, Milano, 1964; Mihai Beniuc, La vita della vita, antologia poetica a cura di ~ e Elio Filippo Accrocca e una traduzione di Salvatore Quasimodo [], Roma, 1964; Mihai Eminescu, Luceafarul. Der Abendstern, L'astro [] , traduzione in italiano, di Mario de Micheli e ~ [], Bucuresti, 1964; Columne, versuri. Bucuresti, 1965; Emilio-Manlio Bologna, Pataniile Pinochetei, in romaneste de Bucuresti, 1965; Danilo Doici, Marturii siciliene, trad. din lb. italiana de Bucuresti, 1968; Poemele transhumantei, Bucuresti, 1968; Poezii, cu un cuvint inainte de S. Cioculescu, Bucuresti, 1968; Eugenio Montale, Poezii, trad. si pref. de Bucuresti, 1968; Enrico Emanuelli, O minunata calatorie, trad. si cuvint inainte de ~, Bucuresti, 1969; Poezii, pref. de V. Streinu, Bucuresti, 1970; Dino Campana, Cinturi orfice, in romaneste de ~, Bucuresti, 1969; Eugen Jebeleanu, II sorriso di Hiroshima e altre poesie, traduzione di Elio Filipo Accrocca e ~, Parma, 1970; La porta clei leoni, traduzione di Roberto Sanesi e ~, Parma, 1970; Mario Luzi, Poeme, trad. si cuvint inainte de Bucuresti, 1971; Intilniri cu scriitori italieni. Bucuresti, 1972; Migdalul inflorit a doua oara, versuri, Bucuresti, 1972; Carlo Bo, Mostenirea lui Leopardi, cuvint inainte si trad. de ~, Bucuresti, 1972; Cintecele casei de sub padure, versuri, Bucuresti, 1973; Marina Javarone, in urma cu un noian de visuri, trad. de ~, Bucuresti, 1973; Creioane colorate, versuri pentru prescolari. Bucuresti, 1974; Cintecul vremilor, versuri, Bucuresti, 1975; Closca cu puii de aur si alte poezii (1934-l975), Bucuresti, 1975; Materia literara si idealurile ei, Bucuresti, 1976; Priveste spre oras, versuri. Bucuresti, 1976; Expediitie lui Alexandra cea mica, poveste in versuri, Bucuresti, 1978; E. Jebeleanu, Surisul Hiroshimei, versuri, trad. de Manuel Serrano P6rez, Elio Filippo Accrocca si Hubert Juin, Andrei Bantas si Georg Maurer, Proclamatie de Miguel Angel Asturias, Bucuresti, 1978; E. Montale, Poeme alese, trad. si pref. de Bucuresti, 1983; Versuri, ed., pref., tabel cronologic si bibliografie de Rodica Marian, Bucuresti, 1986.

REFERINTE CRITICE: E. Lovinescu, Ist. lit. mm. cont., 1937; G. Calinescu, Istoria-, L. Boz, Cartea cu poeti, f. a.; M. N. Rusu, in Luceafarul, nr. 10, 1966; A. Martin, Poeti contemporani, I, 1967; St. Aug. Doinas, Poezie si moda poetica, 1972; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; idem, Idei si forme critice, 1973; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, II; VI. Streinu, Pagini, III; FI. Firan, De la Macedonski la Arghezi, 1975; Panaitescu-Perpessicius, Opere, VIII, 1975; Al. Piru, Poezia, I; C. Regman, Colocviul, 1976; Gh. Grigurcu, Poeti romani de azi, 1979; A. Popescu, in Steaua, nr. 5, 1978; Carlo Bo, in Manuscriptum, X, nr. 3, 1979; Adriana Mitescu, in voi. colectiv Literatura romana contemporana. I. Poezia, 1980; Gh. Grigurcu, Critici romani de azi, 1981; Dragos Vranceanu. Documentar bio-bibliografic, Biblioteca judeteana Vilcea, 1982; A. D. Munteanu, in Luceafarul, nr. 13, 1983; C. Ciopraga, in Convorbiri literare, nr. 5, 1987; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu

Lui Eminescu

Te-ai purtat pe tine
în întâmpinarea infinitului
mai departe decât oricine.

Ca într-un codru
ai pasit fara frica si prihana,
pâna acolo unde au început sa se auda
centaurii cruzi ai cunoasterii,
urlând dupa hrana.

Ajuns în aceste adâncuri ale mirarii -
n-ai uitat niciodata drumul înapoi
al tarii.

Versul tau curge prin multime,
cu fiecare om, cu fiecare an,
la o si mai întinsa adâncime

ca un ocean.

Din volumul „Columne”, 1965 

Au crescut secolele

Au crescut secolele
încet sau mai iute –
uneori în letargie,
alteori izbucnind în clipe
mari cât sorii din stihie.

Au dat si înapoi,
tragându-se-n paduri
si astupându-si cu mâna
uriasele guri.

Apoi s-au revarsat cântecele câteodata
peste câmpie,
ca Dunarea umflata.

Au crescut secolele mereu –
într-una greu,
sub vânt, sub ploaie, sub arsita mare
ca un pântec de sapatoare.

Au crescut secolele de norod,
Pâna la rod.

Din volumul „Columne”, 1965 

Numai în plutele bătrâne

Numai în plutele batrâne
care fosnesc mai usor ca aerul,
se pot ascunde zilele.

De fiecare data când ma întorc
le simt cum s-au strâns roi sub pleoape,
ca niste ciorchini de struguri de ape.

Prin perii de tufe
pestii s-au prins.
Ajung la prund pe calul aprins.

Am adus peste ierburi în spate,
ca pe o tolba cu proiecte,
un alt suflet cât o cetate.

Între padure si marele râu
am galopat fara frâu.

Din volumul „Cântecele casei de sub padure”, 1968 

TEATRU/FILM 4 Mai

De Vlad Mușatescu

Biografie

Vlad Mușatescu (n. 4 mai 1922, Pitești, d. 4 martie 1999) a fost un scriitor și umorist roman. A fost secretarul editurii ABC (1941-1945), redactor la ziarul Inainte (1945-1948), redactor la Editura Europolis, șef tehnic, redactor artistic, machetator la diverse edituri și reviste precum Flacara, Gazeta literara și Cinema.

A scris numeroase carți pentru copii și adulți, in special parodii polițiste, și a tradus din Kipling, J. London, Cronin, Dylan Thomas, Caldwell.

Carțile sale sunt adesea scrise la persoana intai, iar faptele, locurile și celelalte personaje sunt inspirate sau luate direct din viața scriitorului.

1922, 4 mai - Se naște Vlad Alexandru Mușatescu, in Pitești, fiul lui Eftimie, "de meserie contabil" și al Olgai, "fata unor țopirlani de la Poiana Mare".
1928 - Se naște sora sa, Floreia, despre care va vorbi doar rareori in carțile sale.
1932 - Absolva cele 4 clase primare la Pitești. Da examen de admitere și intra la Liceul Militar "D.A. Sturdza" din Craiova.
1936 - Impreuna cu un coleg de liceu fuge in Abisinia, dar nu ajung decit pina la București. Este mutat disciplinar la Liceul Militar "Ferdinand" din Chișinau.
1937 - Parinții sai divorțeaza și se recasatoresc. Este elev in clasa a VI-a la Liceul Israelit "Cultura - Max Aziel" din București.
1938 - Liceul israelit fiind desființat și cursurile sale nerecunoscute, repeta clasa a VI-a la Liceul Comercial "Gh. Chițu" din Craiova.
1940-1942 - Corector la diverse publicații bucureștene efemere, printre care CURENTUL LITERAR MAGAZIN.
1942, 19 septembrie - Debuteaza ca prozator in paginile UNIVERSULUI LITERAR, cu nuvela "Maruca Schiavoni".

1943 - Este secretar al editurii ABC din Craiova, unde iși publica și primele carți (pentru copii): " Bobby Felix Fat-Frumos", "Magdalena și Tirțoi", "Pogonici Ariciul".
1943 - Pleaca in Basarabia, unde se insoara pe 27 august cu Penke (Paraschiva Zabunov, de origine bulgara, nascuta pe 2 noiembrie 1917).
1945, aprilie - Se repatrieaza, stabilindu-și domiciliul provizoriu la Craiova.
1945 - Publica primul sau roman, "La Sud de Lacul Nairobi", la editura locala ABC.
1945-1946 - Lucreaza in redacțiile ziarelor craiovene INAINTE și SITUAȚIA.
1946-1948 - Director al editurii bucureștene EUROPOLIS (finanțata de P.C.R.).
1946 - Depașește suta de kilograme (in cițiva ani ajungand la 142 kg, dupa care vor urma celebrele cure de slabire).
1948 - Desființindu-se EUROPOLIS, este numit șeful serviciului de tehnoredactare al EDITURII DE STAT.
1948, 14 iunie - Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
1949 - Se cununa civil cu Penke, la sectorul „de negru".
1952 - Este transferat ca șef de serviciu la Direcția Generala a Editurilor, iar apoi va lucra la EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ȘI ARTA (ESPLA).
1953, 1 mai - Colaboreaza la lansarea primului numar al revistei FLACARA, unde va lucra ca tehnoredactor pina in 1958.
1959 - Este tehnoredactor la GAZETA LITERARA. Tot in acest an va cumpara un teren la Tincabești (linga București) unde va ridica celebra sa ferma agro-literara și unde iși va scrie cea mai mare parte a romanelor sale.
1965-1968 - Este redactor artistic la revista CINEMA.
1966-1968 - Tehnoredactor la SCINTEIA.
1968 - Se pensioneaza medical cu diagnosticul "adenom hipofizar, obezitate și hipertensiune arteriala".
1973, mai - ii apare in revista ARGEȘ din Pitești singurul ciclu de poezii "suprarealiste".
1973 - Moare matușa sa, Ralița, cel de-al treilea personaj al trio-ului "Conan Doi - Penke - tanti Ralița" ce anima toate romanele sale.
1974 - Editura DACIA din Cluj ii publica cel de-al treilea roman din ciclul „Jocurile detectivului Conan", "De-a v-ați ascunselea".
1975 - La editura ALBATROS din București ii apare in sfirșit primul roman din ciclu, "De-a puia gaia".
1976 - Apare "De-a baba oarba", al doilea roman.
1977 - "De-a biza" este al 4-lea roman din ciclu, aparut tot la ALBATROS.
1977 - Este invitat la Simpozionul traducatorilor de la Vama (Bulgaria). Va reveni in 1980 și 1982.
1978, mai - Marin Preda, directorul editurii CARTEA ROMANEASCA ii editeaza, cele 4 romane enunțate anterior in 2 volume purtind titlul generic de "Extravagantul Conan Doi".
1981 - Editura ALBATROS ii publica primul volum al noului sau roman "Contratimp" (Premiul UNIUNII SCRIITORILOR, in același an).

1981 - Sunt demolați din Calea Moșilor și primesc un apartament in Colentina.
1982 - Participa la un "schimb de experiența" la Moscova, la invitația Uniunii Scriitorilor Sovietici.

1982 - incepe colaborarea cu editura ION CREANGA din București, care ii va publica mai multe romane umoristice pentru copii. in acest an apare: "Unchiul Andi Detectivul și nepoții sai".
1983 - Apare "Contratimp", volumul 2. Este invitat și participa la Festivalul Umorului de la Gabrovo (Bulgaria).
1984 - La editura CARTEA ROMANEASCA ii apare primul volum din ciclul memoriilor sale, "Aventuri aproximative".
1984, 8 decembrie - Comuna Tincabești fiind "sistematizata" din ordinul tovarașului și celebra ferma agro-literara rasa de pe fața pamantului, Vlad și Penke Mușatescu se muta in comuna Gageni, linga Ploiești.
1985 - Apare "Cei trei veseli napirstoci", roman pentru copii la editura ION CREANGA.
1986 - Apare "Aventuri aproximative", volumul II.
1987 - Apare "Aventuri aproximative", volumul III și volumul "Expediția Nisetrul 2", la ION CREANGA.
1989 - Apare "Oameni de buna credința" - titlul schimbat de cenzura pentru volumul 4 din ciclul "Aventuri aproximative".
1991 - Apare "Unchiul Andi detectivul și nepoții sai, ostrogoții" intr-o ediție definitiva la editura PORUS din București.
1992 - Apare "Patru ostrogoți, unu' mare și trei mici!", volum ce incheie ciclul de romane de la editura ION CREANGA.
1992 - Sub pseudonimul "James Windley Chance" publica la editura ROLEX din Ploiești doua mini-romane "alimentare" (intr-un singur volum): "Zece fufe mititele" și "Razboiul Chiloților".
1995 - JURNALUL DE PRAHOVA, saptaminal ploieștean, incepe sa-i publice fragmente din volumul 5 al "Memoriilor aproximative". In 1997, la implinirea virstei de 75 de ani, i se va acorda titlul de "director de onoare" al publicației.
1996 - Povestiri și alte fragmente din "Memorii aproximative" ii apar și in cotidianul GAZETA DE SUD din Craiova.
1997 - Editura AIUS din Craiova ii publica romanul "La Sud de lacul Nairobi", intr-o ediție total refacuta.
1998 - Romanul "De-a biza" ii este reeditat pentru a treia oara de editura Fundației CHEMAREA din Iași.
1999, 4 martie - Ne parasește Vlad Mușatescu, lasind in urma sa un personaj unic in literatura romaneasca - "Extravagantul Conan Doi" dar și o descriere remarcabila a vieții literare romanești ante și postbelice.

Cei 4 muschetari la Valea cu Ursi - Vlad Muşatescu: 

Tennessee Williams - Orfeu in Infern

Vasile Alecsandri - Istoria paraponisitului

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 4 Mai

GÂNDURI PESTE TIMP 4 Mai

Tudor Mușatescu - Citate:

SFATURI UTILE 4 Mai

CUM SĂ MENŢINEM COLESTEROLUL ÎN LIMITE NORMALE FĂRĂ A UTILIZA STATINE

Dacă nu este ținut sub control, colesterolul ridicat ar putea cauza multe probleme cardiovasculare. Specialiștii recomandă examinarea regulată a nivelul colesterolului general, a celui bun (HDL) şi celui rău (LDL) precum și a trigliceridelor.

Există câteva lucruri simple care optimizează colesterolul:

Mai puține mâncăruri grase

Este de preferat să controlați cantitățile generale ale grăsimilor „grele”.  Evitați aportul de colesterol din produsele de origine animală și din produsele lactate. În locul lor adăugați în meniul vostru nuci și tărâțe de ovăz, citrice, mere, mazăre sau fasole. Aceste alimente conțin fibre solubile, care în mod cert reduc nivelul colesterolului în sânge.

Mai mult pește

Peștele este foarte util în menținerea unui nivel sănătos al colesterolului. Conține acizi grași Omega-3 care, în mod cert, reduc nivelul colesterolului și trigliceridelor. Cele mai bogate alimente în acizi grași Omega-3 sunt somonul, macroul și heringul. Unele cercetări arată că, pentru a-și procura cantitatea necesară de acizi grași Omega-3, o persoană trebuie să mănânce pește de 5 ori pe săptămână. În cazul în care nu se respectă acest lucru se recomandă administrarea suplimentelor ce conțin Omega-3.

Se recomandă să consumați cât mai multe produse din soia, care ajută la reducerea colesterolului total, a celui rău, precum și a gliceridelor. Consumul de soia, de asemenea crește colesterolul bun și astfel, riscul apariției bolilor cardiace scade.

Reducerea consumului de alcool, țigări și zahăr

Consumul de alcool în cantități moderate ajută la ridicarea nivelului colesterolului bun (HDL). Doza acceptabilă pentru femei este de 50 ml pe zi, iar pentru bărbați 100 ml. Nu se recomandă consumul de alcool în cazul unui nivel crescut al trigliceridelor. Zahărul și dulciurile de asemenea trebuie să fie excluse din meniu. Pentru normalizarea colesterolului bun, o influență pozitivă o are și evitarea țigărilor.

Activitate fizică

Creșterea în greutate și lipsa efortului fizic duc la creșterea nivelului colesterolului total. Se recomandă un program de activitate fizică pentru reducerea kilogramelor. Exercițiile fizice regulate și îndelungate, echilibrează greutatea și astfel nivelul colesterolului poate fi menținut în limite normale.