MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 24 MAI 2019

ISTORIE PE ZILE 24 Mai

Evenimente

* 1276 - Magnus Ludulas este incoronat rege al Suediei in Catedrala din Upsala.

Bust of Magnus as duke at Skara Cathedral – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Magnus al III-lea – în suedeză: Magnus Birgersson/Magnus Ladulås – (1240 – 18 decembrie 1290) a fost regele Suediei din 1275 până la moartea sa în 1290. Este posibil să fi fost al doilea fiu al contelui Birger și a soției sale Ingeborg. Tatăl său l-a desemnat ca succesor al titlului de Conte.

În 1275, Ducele Magnus a început rebeliunea împotriva fratelui său cu ajutorul danezilor, alungându-l pe acesta de pe tron iar Magnus a fost ales rege. În 1276, el s-a căsătorit cu a doua soție, Hedviga, fiica lui Gerard I de Holstein. A fost emisă o anulare papală și o dispensă pentru a doua căsătorie zece ani mai târziu, în 1286. Hedviga a acționat în calitate de regent, probabil între 1290 – 1302 și 1320 – 1327.

Valdemar, regele detronat, a reușit cu ajutorul danezilor să-și recâștige provinciile din Gothenland, din partea de sud a regatului iar Magnus a trebuit să recunoască acest lucru în 1277. Cu toate acestea, Magnus le-a recăpătat în 1278 și și-a asumat titlul de rex Gothorum, Regele Goților, începând tradiția regilor Suediei și Gotilor.

Fratele mai mic al lui Magnus, Benedict, a acționat ca Mare Cancelar al Suediei iar în 1284 Magnus l-a recompensat cu Ducatul Finlandei.

Magnus a murit când fii săi erau încă minori. El a ordonat ca regatul să aparțină lui Thurchetel, Mare Lord al Suediei în calitate de gardian al moștenitorului său, viitorul rege Birger, care avea aproximativ zece ani la moartea tatălui său.

* 1621 - Se dizolva Uniunea Protestanta (sau Uniunea Evanghelica), o coalitie de state germane protestante conduse de Frederic al V-lea de Palatinat, care s-a format in timpul tensiunilor dintre protestanti si catolici din vremea Razboiului de treizeci de ani.

* 1798:  Se declanseaza Rebeliunea irlandeza impotriva dominatiei Marii Britanii. Revolta a fost condusa de Irlandezii Uniti,un grup revolutionar republican influentaqt de ideile revolutiei americane si ale celei franceze.

* 1844:  Samuel Morse a transmis prima telegramă în codul Morse de la Washington DC, către asistentul său Alfred Vail, în Baltimore, Maryland pentru a inaugura prima linie telegrafică. Conținutul mesajului a fost:  „What Hath God Wrought!” („Ce lucruri marete a facut Dumnezeu!”, citat biblic, numerele 23:23). Imediat Morse a devenit omul zilei, fiind considerat un adevarat erou al Americii.

Samuel Finley Morse – foto – en.wikipedia.org

Samuel Finley Breese Morse (n. 27 aprilie, 1791 – d.2 aprilie, 1872) a fost pictor și inventator american. A realizat în anul 1837 un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat în 1840 și a inventat în 1838 alfabetul care-i poartă numele, folosit și în prezent. Samuel Morse a creat alfabetul Morse – în care literele sunt reprezentate prin combinații de semnale scurte și lungi – în jurul anului 1838. El a identificat literele cel mai des folosite și le-a asociat semnale scurte (pentru “e”, un singur punct); celor mai puțin folosite (de exemplu “q”), le-a asociat semnalele cele mai lungi. Alfabetul inventat de Morse a simplificat trimiterea de mesaje telegrafice, acestea putând fi scrise sub forma de puncte și linii sau semnalizat cu lumini intermitente sau cu semnale radio. Apelul internațional de pericol, SOS – 3 puncte, 3 linii, 3 puncte – a fost introdus în 1912, la 40 de ani după moartea lui Morse. Expresia des folosită de acesta, “Save Our Souls“( “salvați sufletele noastre”), a apărut ceva mai târziu.

Original Samuel Morse telegraph – foto – en.wikipedia.org

*  1864 - Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a intreprins o vizita la Constantinopol pentru a obtine recunoasterea noii Constitutii a Principatelor Unite.

1875: A fost constituit Partidul Național Liberal, printre membrii fondatori fiind: Ion C. Brătianu, M. Kogălniceanu, M.C. Epureanu.

Ion C. Brătianu şi fiii lui, Vintilă şi Ionel Brătianu, în 1891. Toţi trei au ocupat funcţia de prim-ministru al României din partea Partidului Naţional Liberal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Partidul Naţional Liberal (PNL) este unul din principalele partide din România şi totodată cea mai veche formaţiune politică din ţară. A fost înfiinţat sub acest nume la 24 mai 1875. Din cele 87 de guverne ale României, 30 au fost conduse de premieri liberali. De numele şi istoria Partidului Naţional Liberal se leagă cele mai importante evenimente din istoria modernă a României: instaurarea monarhiei constituţionale (1866), obţinerea independenţei de stat (1877), ridicarea României la rang de regat (1881), Războiul de întregire a neamului şi crearea României Mari (1918), adoptarea Constituţiei din 1923, şi relansarea economică după criza din 1929–1933. În toată această perioadă, liberalismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă.

6 ianuarie 1990: A fost reînfiinţat oficial Partidul Naţional Liberal din Romania – foto: ro.wikipedia.org

Un moment decisiv în cadrul acţiunii liberale l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Hotărâţi să acţioneze pe aceeaşi platformă împotriva guvernului conservator, încă de la 4 ianuarie liberalii alcătuiau un comitet central electoral, care îşi propunea coordonarea activităţii politice la scara întregii Românii.[10] În aceeaşi conjunctură, la 23 ianuarie începe editarea unui periodic semnificativ intitulat „Alegătorul liber”, iar două zile mai târziu întemeiau o ligă menită a combate guvernul conservator, liberalii coalizaţi tipăreau manifeste şi broşuri, difuzau programe de acţiune şi profesiuni de credinţă, organizau reuniuni politice în capitală, în diverse alte oraşe şi chiar la sate, adresându-se direct maselor populare. Această activitate propagandistică crease o stare de spirit de exaltare împotriva „tiraniei boierilor”, reuniunile ţinute în săli, în grădini publice şi chiar pe străzi răsunând de nemulţumiri exprimate la adresa guvernului conservator, care devenea cu atât mai criticabil cu cât recurgea la forţă spre a asigura liniştea publică.

În ciuda unei intense activităţi politice, a unei acţiuni combative, deschisă direct nu numai spre electorii din colegii ci şi spre masele populare, liberalii coalizaţi nu reuşeau să-şi asigure o preponderenţă în corpurile legiuitoare, rămânând în opoziţie. Deveniţi mai preocupaţi de necesitatea închegării unei puternice formaţiuni politice, de desăvârşire a procesului de raliere, la 24 mai 1875, fruntaşi ai diferitelor formaţiuni, cărora li se adaugă şi disidentul conservator Manolache Costache Epureanu, făceau legământ să acţioneze pentru triumful deplin al principiilor liberale în viaţa politică românească. Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, George D. Vernescu, Alexandru G. Golescu, pecetluiau alianţa parlamentară printr-o reuniune ţinută în casa din stradă Enei, proprietate a maiorului englez Sir Stephen Bartlett Lakeman, stabilit definitiv în România şi cunoscut sub numele de Mazar Paşa, prin care puneau bazele Partidului Naţional Liberal. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publica programul acestei puternice formaţiuni politice, iar o zi mai târziu, „Românul” insera lista cu numele celor 25 de membrii constituiţi în Comitet coordonator: V. Arvanezu, Dimitrie I. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, Manolache Costache Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Ferechide, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, Alexandru G. Golescu, Constantin Grădişteanu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Lupescu, Constantin Nacu, Remus Opreanu, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Văcărescu.

* 1883: A fost deschis pentru circulatie Brooklyn Bridge din New York, dupa 14 ani de la inceperea constructiei. Podul uneste cartierul Brooklyn de Manhattan.

Podul Brooklyn în 1896 – foto: ro.wikipedia.org

Podul Brooklyn este unul dintre cele mai vechi poduri suspendate din Statele Unite. Finalizat în 1883, leagă cartierele Manhattan si Brooklyn din New York City, traversând East River. Având 1.825 m lungime, a fost cel mai lung pod suspendat din lume de la deschiderea sa și până în 1903, și primul pod suspendat pe cabluri din sârmă de oțel.

Podul Brooklyn noaptea – foto: ro.wikipedia.org

*  1900: Al doilea razboi anglo-bur. Regatul Unit al Marii Britanii anexeaza Statul Liber Orange al burilor.

* 1903: Este inaugurat Castelul Pelișor

Castelul Pelișor – foto: ro.wikipedia.org

Castelul Pelișor este un palat de mici dimensiuni construit pe domeniul castelului Peleș (în valea Prahovei). Ridicat între 1899 și 1902 de arhitectul ceh Karel Liman și decorat de artistul vienez Bernhardt Ludwig, castelul Pelișor a devenit, începând cu anul 1903, reședința de vară a principilor moștenitori ai României. A fost construit din dorința regelui Carol I, ca reședință a principilor moștenitori Ferdinand și Maria. Pelișor are doar 99 de încăperi, față de Castelul Peleș cu 160 de încăperi.

* 1906: La Chişinău apare ziarul Basarabia, cea de-a doua publicație periodică în limba română din gubernia tarista Basarabia.

Celebrarea a 25 ani de la lansarea ziarului Basarabia, mai 1931 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Celebrarea a 25 ani de la lansarea ziarului Basarabia, mai 1931 Ziarul Basarabia aparea de două ori pe săptămînă cu alfabet chirilic. Considerîndu-se ziar de orientare naţional-democrată este editat sub redacţia lui Emanoil Gavriliţă. Articolele ziarului îndemnau la reforma agrară, autonomia guvernării în Basarabia şi administrare provinciei şi şcolii de către băştinaşii moldoveni. Ziarul publica articole de Constantin Stere, Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Alexei Mateevici, Pantelimon Halippa, etc. La 1 martie 1907, ziarul a publicat cîntecul patriotic “Deşteptă-te române!“, fapt care a făcut ca guvernatorul Basarabiei Alexei Kharuzin să închidă ziarul la 11 marite 1907. A urmat o perioadă de purificare etnică şi lingvistică în instituţiile culturale şi ecleziastice din gubernia Basarabia. Mulţi susţinători ai ziarului Basarabia, au fost forţaţi să fugă la Iaşi in România, unde Constantin Stere i-a ajutat să devină studenţi ai Universităţii din Iaşi.

* 1906: Hotelierul elvețian César Ritz a deschis la Londra un alt hotel cu numele său, în care fiecare apartament are o baie privată, ca o noutate. Standardele de servicii și dotările de lux ale casei au stabilit standarde la nivel național.

24 mai 1906: Hotelierul elvețian César Ritz a deschis la Londra un alt hotel cu numele său, în care fiecare apartament are o baie privată, ca o noutate – foto: ro.wikipedia.org

* 1908: A fost inaugurata noua cladire a Muzeului de Istorie Naturala “Grigore Antipa” din Bucuresti, in prezenta regelui Carol I.

Muzeul Naţional de Istorie Naturală în 1910 – foto: ro.wikipedia.org

Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa este un muzeu din Bucureşti, amplasat în Şoseaua Kiseleff nr. 1. Patrimoniul muzeului este format din peste 2 milioane de piese, grupate în diferite colecţii zoologice, paleontologice, de minerale şi roci şi etnografice.

* 1910: Romanul basarabean Vasile Stroescu este ales membru de onoare al Academiei Române.

Vasile Stroiescu – cărturar de frunte, susținător al învățământului școlar și om politic român basarabean, filantrop și membru de onoare al Academiei Române – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Vasile Stroiescu (n. 11 noiembrie 1845, Trinca, județul Hotin, d. 13 aprilie 1926, București), a fost un cărturar de frunte, susținător al învățământului școlar și om politic român basarabean, filantrop și membru de onoare al Academiei Române, care a promovat cultura naționala. S-a născut în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroescu, menționat documentar încă la 2 iulie 1682. A studiat dreptul la Universitățile din Moscova, Sankt Petersburg și Berlin. A moștenit de la părinți o avere uriasa, pe care a pus-o in slujba poporului sau. Pământurile le-a dat în arendă țăranilor și a făcut donație cooperativelor agricole și forestiere. Marea sumă de bani, obținută din vânzarea imobilelor pe care le avea, a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcția de școli, biserici și spitale în toate provinciile românești – dar mai ales în Ardeal, unde școlile confesionale românești erau amenințate de maghiarizare – pentru sprijinirea instituțiilor culturale, pentru tipărirea cărților, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios.

Ctitor al bisericilor din Șofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuți, fondator al spitalelor din Trinca și Brătușeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor și școlilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ș.a. Drept recompensă pentru actele de binefacere și contribuția la trezirea conștiinței naționale, este ales ca membru onorific al Academiei Române pe 24 mai 1910. De asemenea, a fost și președinte de onoare al Partidului Național Moldovenesc (1917), primul președinte al Parlamentului României Mari (1919), senator al Transilvaniei ș.a. S-a stins din viață la București. I-au fost organizate funeralii naționale. A fost înmormântat în Cimitirul Sf. Vineri din Bucuresti .

Vasile Stroiescu – foto: eurotv.md

* 1915: Italia declara declară război Austro-Ungariei.

1915 Italia declara declară război Austro-Ungariei – foto – dynamite-trails.de

* 1917: Intre 20-24 mai la Chișinău, gubernia Basarabia, a avut loc Congresul I al Țăranilor din Basarabia.

* 1938: A fost brevetat primul aparat de taxat pentru parcare auto, „Coin Controlled Parking Meter”, construit de catre Carl C. Magee la Dual Parking Meter Company, din Oklahoma.

Carl C. Magee – foto – en.wikipedia.org

C. Magee a fost insarcinat de catre Camera de Comert cu rezolvarea problemelor de parcare din centrul orasului Oklahoma, create persoanele care lucrau in zona respectiva si parcau pe strazile din jur toata ziua, lasand foarte putin spatiu pentru comert si pentru cei care vizitau centrul orasului.(Istoric auto.ro).

* 1943: Holocaust: Josef Mengele devine ofițerul șef medical la Auschwitz.

Josef Mengele – foto – listal.com

Josef Mengele (n. 16 martie 1911, Günzburg, Bavaria – d. 7 februarie 1979, Bertioga Brazilia) supranumit „Îngerul morții”, medic german care, în calitate de căpitan SS, a inițiat și condus odioasele „selecții” ale evreilor deportați din toată Europa pentru exterminarea lor de la Auschwitz-Birkenau.

* 1948: Mitropolitul Moldovei si Sucevei, Justinian Marina, a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948,l- a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, „care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării” (din Gramata Sinodală de instalare).

Patriarhul Justinian – foto – ro.wikipedia.org

Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 2 februaria 1901, Suesti, jud.Valcea – d.26 martie 1977-Bucuresti), a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane , între anii 1948 şi 1977. A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă şi autorităţile comuniste. A avansat rapid in ierarhia bisericeasca dupa 1945, in special datorita ajutorului pe care i l-a dat conducatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Rm. Vâlcea, dupa evadarea acestuia din lagărul de la Târgu-Jiu în anul 1944. A actionat pentru desfiinţarea Bisericii Romane Unite cu Roma şi integrarea credincioşilor acestei biserici în Biserica Ortodoxă Română.

Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, il citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gandirea captiva: “Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acţionează aşa cum doreşte Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creştin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. “Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României.”

* 1956: A inceput la Lugano, in Elvetia, primul concurs Eurovision de muzica usoara.

* 1958: A fost creata Agentia de Presa United Press International ( UPI), prin fuziunea agentiilor United Press si International News Service.

* 1961: Ciprul este admis in Consiliul Europei.

Statele membre ale Consiliului Europei – foto: coe.mae.ro

* 1962: Astronautul american, Scott Carpenter, a orbitat de trei ori în jurul Pământului în capsula spatială Aurora 7.

Malcolm Scott Carpenter (1925 – 2013) – foto: ro.wikipedia.org

Malcolm Scott Carpenter (n. 1 mai 1925, Boulder, Colorado – d. 10 octombrie 2013, Denver, Colorado) a fost un astronaut american și acvanaut. Carpenter este cel de-a doilea american care a efectuat un zbor orbital[1] și al patrulea american care a ajuns în spațiul cosmic (misiunea Mercury-Atlas 7) după Alan Shepard, Gus Grissom și John Glenn. Carpenter a colaborat și cu celebrul explorator francez Jacques-Yves Cousteau. Scott Carpenter s-a scufundat în toate oceanele, inclusiv sub gheața Oceanului Arctic.

* 1976: Avioanele Concorde au efectuat primele zboruri comerciale.

Concorde – foto – en.wikipedia.org

* 1990: A luat fiinţă la Bucureşti, sub conducerea actorului şi regizorului Mihai Malaimare, Teatrul „Masca”, singurul teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală din România.

Teatrul Masca – foto -libertatea.ro

 * 1991: Israelul incepe “Operatiunea Solomon” pentru evacuarea evreilor etiopieni ( falasii) în Israel.

* 1995: Presedintele Republicii Franceze, Jacques Chirac, i-a conferit presedintelui PNTCD, Corneliu Coposu, distinctia de Ofiter al Ordinului National al Legiunii Franceze. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Ambasadei Frantei la Bucuresti ceremonia inmanarii inaltei distinctii.

Corneliu Coposu la primirea Legiunii de Onoare – foto – cotidianul.ro

Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995, București) a fost un politician român, liderul opoziției din România postcomunistă. Absolvent de drept și ziarist, om de încredere al liderului național-țărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Național Țărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deținut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România. După Revoluția din 1989 a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost președinte al PNȚCD-ului între 1990 și 1995. În această calitate, a fondat Convenția Democrată Română, al cărei prim președinte a fost. A fost ales senator în Parlamentul României în 1992.

* 1998: Alianta Nord-Atlantica si Rusia au aniversat un an de colaborare, pe baza Cartei NATO-Rusia care a inaugurat un nou tip de relatii bilaterale.

* 2000: Trupele israeliene se retrag din Libanul de sud după 22 de ani de ocupaţie.

* 2002: Rusia si şi Statele Unite semneaza Tratatul de la Moscova, cunoscut și ca „Tratatul de reducere a arsenalelor nucleare strategice”, dintre Federația Rusă și SUA.

* 2004: A avut loc explozia de la Mihailesti, in urma careia si-au pierdut viata 18 oameni, printre care si doi jurnalisti, iar alte 13 persoane au fost ranite. Explozia s-a produs dupa ce un camion incarcat cu azotat a luat foc.

Explozia de la Mihailestifoto – adevarul.ro

Tragicul incident a avut loc pe drumul european din comuna Mihailesti, judetul Buzau. Tirul s-a rasturnat, iar cativa martori au alertat pompierii si politia. In timp ce echipele de interventie incercau sa stinga flacarile, autovehiculul a explodat. Un crater imens s-a creat in asflat, iar soseaua a fost distrusa pe o portiune insemnata. Printre cei morti s-au numarat si jurnalistii Elena Popescu, de 26 de ani, si Ionut Barbu, 25 de ani, care filmau incidentul.

De asemenea, in cumplita tragedie si-au mai pierdut viata: Marcu Florin, 36 de ani, din Craiova, soferul TIR-ului, Doru Mihai Mihalache, capitan, 33 de ani, Romeo Necula, maior post-mortem, 35 de ani, Georgian Medeleanu, locotenent post-mortem, 21 de ani, Nicolae Jianu, locotenent post-mortem, 25 de ani, Florin Valentin Oprea, locotenent post-mortem, 21 de ani, Valentin Cezar Manta, locotenent post-mortem, 21 de ani, Liviu Stan, locotenet post-mortem, 23 de ani, toti din Buzau – membri ai echipei de interventie, Ion Tudose, 34 de ani, Daniel Pelmus, 37 de ani, Rica Ionescu, 34 de ani, toti din comuna Mihailesti, Emil Serbu, comuna Valea Ramnicului, Camelia Simion, 50 de ani, Ramnicu Sarat, Alin Magearu, 37 de ani, din Buzau, Valentin Magearu, 23 de ani, din Buzau (fratele lui Mihai), Marian Ailincai, 26 de ani, din Roman.

* 2004: In Coreea de Nord comunista sunt interzise telefoanele mobile.

*

Nașteri

* 1544: William Gilbert (sau Gilberd) (n. 24 mai 1544 - d. 30 noiembrie 1603) a fost un fizician, medic și filozof englez, cunoscut mai ales pentru contribuțiile sale de pionierat în domeniile electricității și magnetismului.

William Gilbert

* 1648: Albrecht al V-lea (24 mai 1648 – 6 august 1699), a fost Duce de Saxa-Coburg.

El a fost al cincilea fiu, însă doar al doilea care a atins vârsta adultă, al lui Ernst I, Duce de Saxa-Coburg-Altenburg (1601-1675) și a soției acestuia, Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg (1619-1680). S-a născut la Gotha. Împreună cu fratele său mai mic Bernhard a urmat Universitatea din Tübingen din 1666 și mai târziu și-a continuat studiile la Geneva. A mers într-un tur al țărilor cu fratele său Heinrich vizitând Danemarca, Suedia și Olanda.

Când tatăl său a murit în 1675, Albrecht a devenit conducător al ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg împreună cu toții frații săi, și și-a stabilit reședința la Saalfeld. În 1680, după încheierea unui tratat de partiție cu frații săi, el a primit Coburg, unde și-a mutat reședința.

A murit fără să lase moștenitori în viață iar Coburg a fost disputat între frații săi; în cele din urmă a fost moștenit de cel mai mic frate, Johann Ernest.

Albrecht s-a căsătorit prima dată la Gorha, la 18 iulie 1676 cu Marie Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel, Ei au avut un fiu:

1. Ernest August (n. 1 septembrie 1677, Saalfeld – d. 17 august 1678, Saalfeld).

A doua oară Albrecht s-a căsătorit la Coburg, la 24 mai 1688 cu Susanne Elisabeth Kempinsky; în 1689 ea a fost numită contesă Kempinsky de Schwisitz și Altenhofen. Nu au avut copii.

Albrecht al V-lea

Duce de Saxa-Coburg

* 1684: Karl Alexander de Württemberg (24 mai 1684 – 12 martie 1737) a fost nobil din Casa de Württemberg care a guvernat Regatul Serbiei ca regent din 1720 până în 1733, când și-a asumat poziția de Duce de Württemberg, pe care a deținut-o până la moarte.

Născut la Stuttgart, el a fost fiul cel mare al lui Frederic Karl, Duce de Württemberg-Winnental și a Eleonore Juliane de Brandenburg-Ansbach.^[1]

Și-a succedat tatăl ca Duce de Württemberg-Winnental în 1698. Ca un comandant de succes de armată în serviciul împăratului Sfântului Imperiu Roman, el s-a convertit la romano catolicism în 1712. A avut succes militar sub conducerea Prințului Eugen de Savoia în Războiul spaniol de succesiune ca și în războiul împotriva turcilor. În 1719 a fost numit guvernator general de Belgrad.

În 1720 împăratul Carol al VI-lea l-a numit guvernator al regatului Serbiei. După 13 ani de domnie autocratică asupra Serbiei, în 1733 Karl Alexander a moștenit ducatul de Württemberg de la vărul său, Eberhard Louis. Ca Duce de Württemberg el și-a mutat curtea de la Ludwigsburg la Stuttgart. În timpul domniei sale, el l-a angajat ca finanțator pe Joseph Süss Oppenheimer, care a fost executat în 1738 pentru abuz în serviciu.

A domnit asupra ducatului până la moartea sa în 1737, și a fost succedat de fiul său în vârstă de nouă ani, Karl Eugen.

La 1 mai 1727 la Frankfurt am Main Karl Alexander s-a căsătorit cu Prințesa Maria Augusta de Thurn și Taxis, fiica lui Anselm Franz, Prinț de Thurn și Taxis. Cuplul a avut următorii copii:

• Karl Eugen, Duce de Württemberg (1728–1793), căsătorit cu Elisabeth Fredericka Sophie de Brandenburg-Bayreuth; fără copii.
• Eugen Louis (1729)
• Louis Eugene, Duce de Württemberg (1731–1795), căsătorit cu Sofia Albertine de Beichlingen; au avut copii.
• Frederick al II-lea Eugene, Duce de Württemberg (1732–1797), căsătorit cu Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt; au avut copii.
• Alexander Eugen (1733–1734)
• Auguste Elisabeth (1734–1787), căsătorită cu Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis; au avut copii.

Mariajul lor de 10 ani a fost turbulent deși în general erau considerați a fi făcuți unul pentru altul, ambii fiind maeștri ai intrigii și ai diplomației secrete.^[2] Adesea el și-a folosit un servitor de încredere pentru a-și spiona soția pentru a se asigura că ea nu va interveni în guvernare ori va critica miniștrii ducelui. După o dispută deosebit de gravă în 1736, Karl Alexander a obținut promisiunea ei în scris că va sta departe de afacerile guvernamentale

Karl Alexander, Duce de Württemberg

* 1743: Jean-Paul Marat (n. 24 mai 1743,^[1][2][3][4] Boudry[*], Elveția^[5] – d. 13 iulie1793,^[1][2][3][4] Paris, Prima Republică Franceză^[6]), a fost un medic, filosofși om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician.

Născut în Principatul Neuchâtel, a fost un medic, teoretician politic și om de știință, cel mai bine cunoscut pentru cariera sa în Franța ca un jurnalist radical și politician în timpul Revoluției Franceze. A devenit jurnalist renumit pentru tonul său feroce, atitudinea intransigentă față de noii lideri și instituții ale revoluției, și adocații drepturilor fundamentale ale omului pentru cei mai săraci membri ai societății. Marat a fost una dintre vocile cele mai radicale ale Revoluției Franceze. El a devenit un apărător puternic al ,,sans - culottes", publicarea vederilor sale în pliante, pancarte și ziare, în special lui "L' Ami du peuple", care l-a ajutat să-i facă legătura lor neoficial cu grupul radical iacobin republican, care a venit la putere după iunie 1793. Marat a fost asasinat de către Charlotte Corday, o simpatizantă girondistă, în timp ce lua o baie ca medicament pentru boala lui de piele. Moartea lui Marat a devenit un simbol pentru iacobini, un fel de martiriu revoluționar, după cum reiese din celebra pictură a lui Jacques-Louis David pe tema morții sale.

Jean-Paul Marat

* 1748: Christian Ehrenfried von Weigel (n. 24 mai 1748, Stralsund - d. 8 august1831, Greifswald) a fost un om de știință german, pentru mulți ani de cetățenie suedeză, rector și profesor universitar pentru botanică, chimie, farmacie, medicină și mineralogie la Universitatea Ernst-Moritz-Arndt din Greifswald precum traducător de lucrări științifice. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Weigel.

Familia este originară din Hildesheim, unde, în secolul al XVI-lea, străbunul lui Christian, Johannes Bartholdus, a fost avocat și căsătorit cu Eva Gyllemans. Strănepotul acestui Johannes, Johan Theophilus, bunicul lui Christian, a devenit pastor în Voigdehagen un oraș în sud de Stralsund. S-a căsătorit (1720) cu Sophia Benedicta Alberti (n. 1699), fiica unui pastor.

Tatăl lui Christian, Bernhard Nicolaus Weigel (1721–1801), a fost un medic responsabil pentru sănătatea publică (Stadtphysikus) în Greifswald, mama sa, Maria Ilsabe, fiica secretarului comunal al municipiului Carl Christian Charisius (înnobilat „von Carisien”).^[3]

Christian Ehrenfried s-a căsătorit în 1775 cu Dorothea Elisabeth von Bohnstedt (n. 3 octombrie 1752, Stralsund – d. 1803). Soții au avut un singur fiu, tot cu prenumele Christian Ehrenfried (n. 5 august 1776, Greifswald – d. 24 aprilie 1848, Stockholm) care s-a decis pentru naționalitatea suedeză. El a fost medic, chirurg, medic al Curții Suedeze și medic personal al regelui (Archiatros, [limba greacă|greacă]]: ἀρχιατρός) numit baron (Freiherr) de către regele Carol al XIV-lea Ioan al Suediei la [Stockholm pe 28 ianuarie 1837. A murit necăsătorit și fără copii, astfel neamul celor „von Weigel” s-a stins.

Christian nu a vizitat niciodată o scoală publică, ci orele de curs au fost predate de părinții săi și de învățători privați. La 8 iunie 1764 a început studiile la Universitatea din Greifswald. În plus, s-a ocupat privat cu studii științifice și medicinale și a însoțit pe tatăl său la vizitările pacienților, operații, autopsii în spitale precum la vizitele de control ale farmaciilor. În 1769 a schimbat universitatea. La cea din Göttingen a primit doctoratul în medicină în 1771 sub tutela conducătorului său de doctorat, renumitului om de știință Johann Christian Polycarp Erxleben (1744-1777).

În anul 1772, Weigel s-a înapoiat la Greifswald, unde a devenit conferențiar universitar pentru botanică și mineralogie, iar în cel următor a fost numit adjunct al Facultății de Medicină și supraveghetor ai Grădinii Botanice și colecției academice de naturalii. La 11 mai 1775, Weigel a devenit profesor titular de medicină, chimie și farmacie la Universitatea din Greifswald. În 1776 a mai primit și doctoratul în filosofie precum titlul de maestru al Artelor Libere de la Facultatea de Arte. Datorită nivelului său înalt de expertiză, experiență și de cunoștințe profunde ale materii, savantul a fost ales între anii 1778 și 1804 de mai multe ori decan al Facultății de Medicină. Din 1787 până în 1802 a fost de asemenea rectorul universității. În această perioadă a fost ales membru al Academiei Leopoldine, unde a purtat porecla Zosimus al IV-lea (1790) și al Academiei Regale Suedeze de Științe (2 mai 1792). Mai departe a fost Director al Colegiului de Sănătate din Pomerania (1794) și din ziua de 13 noiembrie 1795 Archiatros suedez, ca și ani mai târziu fiul lui.^[5][6]

Weigel a fost înnobilat de către împăratul Francisc I al Austriei la Viena, pe 18 iulie 1806.^[3]

Savantul nu a fost numai autor de lucrări științifice ci, de asemenea, traducător. Astfel a tradus multe cărți din domeniul chimiei din limba suedeză și franceză în cea germană

Christian Ehrenfried von Weigel

* 1751: Charles Emmanuel al IV-lea (Carlo Emanuele Ferdinando Maria; 24 mai1751 – 6 octombrie 1819) a fost rege al Sardiniei din 1796 până în 1802. A abdicat în favoarea fratelui său Victor Emmanuel I.

Charles Emmanuel IV, portret de Giovanni Panealbo

* 1770: Prințesa Frederica Dorothea Louise Philippine a Prusiei (24 mai 1770 - 7 decembrie 1836) a fost membru al Casei de Hohenzollern. A fost a doua fiică și al treilea copil al Prințului Augustus Ferdinand al Prusiei (fratele mai mic al lui Frederic cel Mare) și al soției sale, Elisabeta Louise de Brandenburg-Schwedt.

Prințesa Louise s-a născut la 24 mai 1770, la Ordenspalais din Berlin ca fiică a Prințului Augustus Ferdinand al Prusiei și a soției acestuia, Elisabeta Louise de Brandenburg-Schwedt.^[1] E posibil ca tatăl ei biologic să fie contele Friedrich Wilhelm Carl von Schmettau.^[2]

Nașterea ei a fost o dezamăgire pentru familia ei, deoarece fratele ei mai mare, Prințul Friedrich Heinrich, era singurul moștenitor al tronului Hohenzollern al unchiului ei, Frederic cel Mare. În ciuda acestui lucru, tatăl ei i-a fost devotat, i-a acordat atenție, în timp ce mama ei a arătat puțină afecțiune față de ea.^[1][3] În cele din urmă, familia a avut șapte copii, două fete și cinci băieți. Ei au trăit la moșia Friedrichsfelde din Berlin.

A primit o guvernantă luterană, Frau von Bielfeld; fiica ei Lisette care era cu trei ani mai mare i-a servit drept companion Louisei. Lisette a inluențat-o să devină interesată de romane romantice cu mult înaintea altor fete de vârsta ei. Bielfeld i-a dat o educație înaltă însă aceasta a murit după numai cinci ani, în octombrie 1782.^[4] Prințesa Louise a primit o nouă guvernantă de 30 de ani, de la țară, Fraulein von Keller; curând Louise și Keller au dezvoltat un puternic atașament

Prințesa Louise.

Ca nepoată a lui Frederic cel Mare, existau multe posibilități pentru căsătoria Louisei. Un astfel de candidat a fost Prințul Max al Bavariei, moștenitorul prezumptiv al lui Karl Theodor, Elector de Bavariei. Electorul și-a trimis ambasadorul la Friedrichsfelde în 1785 mai mult pentru a testa aspectul general al Louisei și caracterul ei.^[5] În final, Louise a fost considerată prea tânără, Prințul Max dorind să se căsătorească anul acela iar tatăl ei refuzând până ce fiica sa nu va împlini 18 ani.^[6] Curând Max s-a căsătorit cu Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt.

Un alt posibil candidat a fost Prințul Frederic, Duce de York și Albany, al doilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit, care a călătorit la Berlin în 1786 pentru a participa la manevre militare; au existat zvonuri că el ar fi fost de fapt interesat de verișoara Louisei, Prințesa Frederica Wilhelmina.^[7] Mai târziu Frederic s-a căsătorit cu o altă rudă a Louisei, Prințesa Frederica Charlotte, care era fiica vărului ei Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Soțul Prințesei Louise, Prințul Antoni Radziwiłł, c. 1800.

În aprilie 1795, Prințul Michał Hieronim Radziwiłł și soția sa călătoreau la Berlin împreună cu fiica lor Cristina și fiul lor Antoni; la 1 mai ei au fost prezentați la curtea regală de la palatul Bellevue.^[8] Familia Radziwiłł era o familie poloneză catolică care aparținea celei mai vechi și mai renumite dinastii din Polonia și care era foarte bogată. Au devenit mari favoriți ai părinților Louisei și au cinat frecvent în casa lor. Pe măsură ce timpul a trecut, Louise și Antoni au început să dorească să se căsătorească. În timp ce mulți dintre membrii familiei ei erau în favoarea unei astfel de căsătorii, mama ei a dezaprobat-o.^[9] În cele din urmă părinții și-au dat acordul bazându-se pe asigurarea că ea ar trăi aproape de ei în timpul căsătoriei sale.

Portret al Louisei a Prusiei de Elisabeth Vigée-Lebrun, c. 1801.

* 1819: Alexandrina Victoria (n. 24 mai 1819, Londra - d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.

S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștigându-și astfel renumele de "bunica Europei". După decesul lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și de Diamant au fost momente de sărbătoare publică.

Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, a doua ca lungime dintre domniile tuturor monarhilor britanici, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, numele casei regale a devenit Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, moștenind numele casei din care făcea parte tatăl său, Prințul Albert. Nepotul reginei Victoria, George al V-lea, sub presiunea opiniei publice, a schimbat din nou numele Casei (care suna prea nemțesc în timpul Primului Război Mondial) în Casa de Windsor (1917). Din Casa de Windsor au făcut parte strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea, precum și stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

Prințesa Victoria împreună cu mama ei, Ducesa de Kent, 1821.

Tatăl Victoriei a fost Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea.

Până în 1817, nepoata lui Eduard, Prințesa Charlotte de Wales, era singurul nepot legitim al regelui George al III-lea. Decesul ei în 1817 a precipitat o criză de succesiune în Regatul Unit care a pus presiune pe Ducele de Kent (și frații lui necăsătoriți) să se căsătorească și să aibă copii. În 1818, el s-a căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, o prințesă germană al cărei frate Leopold era văduvul Prințesei Charlotte. Ducele și Ducesa de Kent au avut un singur copil, Victoria, care s-a născut la 4.15 am la 24 mai 1819 la Palatul Kensington din Londra.^[1]

Victoria a fost botezată de Arhiepiscopul de Canterbury, Charles Manners-Sutton, la 24 iunie 1819 la Palatul Kensington. Nașii ei au fost: împăratul Alexandru I al Rusiei(reprezentat de unchiul Victoriei Prințul Frederick, Duce de York și Albany), unchiul ei, Prințul regent (mai târziu George al IV-lea), mătușa ei regina Charlotte de Württemberg (reprezentată de sora sa, Prințesa Augusta Sophia), bunica maternă, Ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld (reprezentată de Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh). A fost numită Alexandrina, după împăratul Alexandru I, și Victoria după mama ei.^[2]

La naștere, Victoria era a cincea în ordinea succesiunii la tron, după tatăl ei și cei trei frați mai mari ai lui: Prințul Regent, Ducele de York și Ducele de Clarence (care avea să devină regele William al IV-lea).^[3] Prințul Regent și Ducele de York erau în relații proaste cu soțiile lor, iar acestea erau trecute de 50 de ani, astfel încât era puțin probabil să mai aibă moștenitori. Ducele de Kent și celălalt frate al său, ducele de Clarence, s-au căsătorit în aceeași zi, la un an înainte de nașterea Victoriei, dar ambele fiice ale Ducelui de Clarence (născute în 1819 și respectiv 1820), au murit de mici.

Bunicul și tatăl Victoriei au murit în 1820 la o săptămână distanță, iar Ducele de York a murit în 1827. La moartea unchiului ei, George al IV-lea, în 1830, Victoria a devenit moștenitoare prezumptivă a celuilalt unchi al ei, William al IV-lea. Parlamentul a adoptat Actul de regență din 1830 prin care a prevăzut dispoziții speciale pentru un monarh copil în cazul în care William murea cât timp Victoria era minoră. Mama Victoriei, Ducesa de Kent, ar fi urmat să devină regentă, fără vreun consiliu care să-i limiteze puterile.^[4] Regele William nu avea încredere în capacitatea ducesei de a fi regentă și a declarat în prezența ei că ar dori să trăiască până Victoria împlinește 18 ani, astfel ca regența să fie evitată.

Portret la încoronare de George Hayter.

La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, regele William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de ani,^[27] iar Victoria a devenit regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. În jurnal ea notează: "Am fost trezită la ora 6 de mama, care mi-a spus că arhiepiscopul de Canterbury și lordul Conyngham erau aici și voiau să mă vadă. M-am dat jos din pat și m-am dus în sală (numai în rochia de noapte) și m-am întâlnit cu ei singură. Lordul Conyngham mi-a făcut cunoscut faptul că bietul meu unchi, regele, nu mai era de la 12 minute după ora 2 din această dimineață, și în consecință, Eu sunt regină."^[28] Documentele oficiale întocmite în prima zi a domniei ei au descris-o ca fiind Alexandrina Victoria, însă primul ei nume a fost retras la dorința ei și nu a mai fost utilizat.^[29]

Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie și Hanovra, deoarece acolo, sub Legea Salică, femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, nepopularul Duce de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea). El era moștenitorul ei prezumptiv până când ea urma să se mărite și să aibă copii.^[30]

Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut reședința la Palatul Buckingham.^[31][32] Ea a moștenit veniturile ducatele de Lancaster și Cornwall și i-a fost acordată o listă civilă de 385.000 £ pe an. Prudentă din punct de vedere financiar, ea a plătit datoriile tatălui ei.^[33]

Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu. Unul dintre acesta a fost cauzarea morții unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a murit ca urmare a unei infecții acute, apărută după o intervenție ginecologică, impusă de către regină, pentru a confirma bârfele privind o presupusă sarcină. A doua acțiune, mai puțin macabră, dar fatală prin consecințele ei, a fost obligarea lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.

Peel a câștigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna Lordului Melbourne, favoritul și mentorul reginei. Pentru a-l împiedica pe Peel să își exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 așa numita "conspirație a dormitorului regal".

Tradiția engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul însoțirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare locuiau în apartamentele regale (dovadă a maximei încrederi).

Nemulțumită de rezultatul alegerilor și neacceptând concedierea doamnelor de onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel. Datorită gestului său neelegant, Victoria și-a demonstrat în mod clar poziția sa față de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate personalitățile politice ale momentului au acceptat voința reginei, nevrând să intre în dizgrațiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcția de prim ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.

Lordul Melbourne, care deține funcția de prim-ministru, o "instruiește" în tot ce înseamnă educația politică și sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moștenitori, deci trebuie să se mărite. Energică și destul de autoritară, Victoria își dovedește mereu independența. Ca soț, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxa-Coburg-Gotha, în ciuda sfaturilor mamei.

Căsătoria Victoriei și a Prințului Albert, de Sir George Hayter.

Deși regină, ca femeie tânără necăsătorită, convenția socială cerea Victoriei să locuiască cu mama ei, în ciuda diferențelor lor asupra sistemului Kensington și dependența mamei ei de Conroy.^[34] Mama ei a fost expediată într-un apartament la distanță aflat în Palatul Buckingham și Victoria a refuzat de multe ori să o întâlnească.^[35] Atunci când Victoria s-a plâns lui Melbourne că proximitatea mamei ei a fost "un chin pentru mulți ani", Melbourne a simpatizat cu ea și i-a spus că acest lucru ar putea fi evitat prin căsătorie, lucru pe care Victoria l-a numit "o altrernativă șocantă".^[36] Ea și-a arătat interesul în educația lui Albert pentru viitorul rol pe care l-ar juca ca soț al ei însă a rezistat încercărilor de a o grăbi într-o căsătorie.^[37]

Victoria a continuat să-l laude pe Albert în urma celei de-a doua vizite din octombrie 1839. Albert și Victoria au simțit o afecțiune reciprocă și regina i-a propus căsătoria la 15 octombrie 1839, la doar cinci zile după ce el a ajuns la Windsor.^[38] Căsătoria a avut loc la 10 februarie 1840 la Palatul St. James din Londra.

Albert a devenit un consilier politic important, precum și însoțitorul reginei, înlocuindu-l pe lordul Melbourne ca figură dominantă și influentă în prima jumătate a vieții ei.^[39] Mama Victoriei a fost evacuată din palat, la Casa Ingestre din Belgrave Square. După decesul Prințesei Augusta în 1840, mama Victoriei a primit atât Casa Clarence cât și Casa Frogmore.^[40] Prin medierea lui Albert, relațiile dintre mamă și fiică încet-încet s-au îmbunătățit.^[41]

Regina formează un cuplu ideal împreună cu acest bărbat frumos, tandru și discret. Patru băieți și cinci fete sunt rodul marii lor iubiri. Îi oferă titlul de prinț consort, în anul 1857, și îi permite să se implice în problemele țării. Prințul Albert a jucat un rol important în formarea comportamentului reginei; el a înțeles mai bine importanța menținerii unor bune relații ale monarhiei cu guvernul. Primii ani de domnie ai Victoriei se scurg într-o calmă fericire, cu toate că nu este încă foarte populară. Își îndeplinește cu conștiinciozitate toate îndatoririle. Respectă regimul parlamentar, a ameliorat relația sa cu Peel, în așa măsură încât, cu timpul, cunoscutul politician a devenit unul dintre favoriții reginei. Pentru alegerea noului prim-ministru - după lordul Melbourne - nu face uz de prerogativele sale. Își asumă rolul de moderator și dreptul de a decide în caz că majoritatea nu este clară. Servește de arbitru întru obținerea consensului, în cazul mizelor importante. Acordă prioritate problemelor economice și comerciale.

Guvernanta Victoriei, baroneasa Lehzen din Hanovra, a avut influență asupra formării ei și a continuat să locuiască cu Victoria și după ascensiunea ei la tron. Relația apropiată a Victoriei cu baroneasa Lehzen a luat sfârșit după căsătoria reginei cu Prințul Albert, care a găsit-o pe Lehzen incompetentă pentru autoritatea ei în gospodărie, până la punctul la care era amenințată siguranța și sănătatea primului lor copil.

Victoria și Brown la Balmoral, 1863. Fotografie de G. W. Wilson

În martie 1861 a murit mama Victoriei având-o pe fiica ei alături de ea. Prin citirea documentelor mamei ei, Victoria a descoperit că mama ei a iubit-o profund^[72]; Victoria a avut inima zdrobită și a dat vina pe Conroy și Lehzen care au îndepărtat-o de mama ei.^[73] Pentru a-și ajuta soția în acele momente grele, Albert a preluat cele mai multe dintre atribuții, în ciuda faptului că el însuși era bolnav cu probleme de stomac cronice.^[74] În august, Victoria și Albert l-au vizitat pe fiul lor, Prințul de Wales, care participa la manevrele militare de lângă Dublin și au petrecut câteva zile de concediu în Killarney. În noiembrie, lui Albert i s-a adus la cunoștință bârfa că fiul lui avea o aventură cu o actriță în Irlanda.^[75] Îngrozit, Albert a călătorit la Cambridge, unde studia fiul lui, să-l confrunte.^[76]

Până la începutul lunii decembrie, Albert s-a simțit foarte rău.^[77] El a fost diagnosticat cu febră tifoidă de Sir William Jenner și a murit la 14 decembrie 1861. Victoria a fost devastată.^[78] Ea a pus vina morții soțului ei pe grijile în legătură cu Prințul de Wales. A intrat în doliu și a purtat negru pentru tot restul vieții ei. A părăsit Buckingham-ul - situat în centrul Londrei - și s-a refugiat la castelul Windsor. A evitat aparițiile publice și rareori a pus piciorul în Londra în următorii ani.^[79] Izolarea ei i-a adus numele de "văduva din Windsor".^[80]

Victoria și fiica ei cea mică, Beatrice.

Masele nu înțeleg această retragere îndoliată și reclamă în mai multe rânduri abolirea unei monarhii devenite inutile. Timp de câțiva ani, suverana cade pradă disperării, dar refuză ca fiul ei, prințul de Wales - viitorul Eduard al VII-lea - să capete rol activ.

Prin 1860, Victoria începe să se bazeze din ce în ce mai mult pe servitorul ei din Scoția, John Brown.^[81] În presă au apărut zvonuri calomnioase în legătură cu o conexiune de romantică și chiar despre o căsătorie secretă între cei doi, regina fiind menționată ca "Mrs Brown".^[82] Povestea relației lor a fost subiectul filmului din 1997, Mrs. Brown. O pictura de Sir Edwin Landseer care o descrie pe regină cu Brown a fost expusă la Academia Regală și Victoria a publicat o carte, Leaves from the Journal of Our Life in the Highlands, în care figurează proeminent și Brown, pe care regina îl aprecia foarte mult.^[83]

Palmerston a murit în 1865 și după o scurtă administrație condusă de Russell, Derby s-a întors la putere. În 1866, Victoria a participat la deschiderea parlamentului pentru prima dată de la moartea lui Albert.^[84] În anul următor, ea a sprijinit trecerea Actului de reformă din 1867, care a permis unui milion de muncitori să voteze deși ea nu a fost în favorea dreptului de vot pentru femei.^[85] Derby a demisionat în 1868 și a fost înlocuit de Benjamin Disraeli, care a fermecat-o pe Victoria. Guvernul lui a durat doar câteva luni iar la sfârșitul anului, rivalul său liberal, William Ewart Gladstone, a fost numit prim-ministru. Victoria a constatat că atitudinea lui Gladstone este mult mai puțin atrăgătoare.

În ultima zi din february 1872, tânărul de 17 ani Arthur O'Connor a fluturat un pistol neâncărcat spre trăsura deschisă a Victoriei imediat ce ea a ajuns la Palatul Buckingham. Brown, care era prezent, l-a imobilizat pe O'Connor care mai târziu a fost condamnat la 12 luni de închisoare.^[86] Ca rezultat al acestui incident, popularitatea Victoriei a crescut

Portret al reginei Victoria, 1899.

La 2 martie 1882, Roderick Maclean, un poet nemulțumit și aparent jignit de faptul că Victoria a refuzat să accepte una din poeziile sale,^[96] a tras asupra reginei când transportul ei a părăsit stația Windsor. Doi elevi de la Colegiul Eton l-au lovit cu umbrelele lor până când au fost îndepărtați de un polițist.^[97] Victoria a fost revoltată când a fost găsit nevinovat pe motiv de nebunie însă a fost încântată de expresia loialității după atac declarând "merită să fii împușcat - pentru a vedea cât de mult ești iubit."^[98]

La 17 martie 1883, a căzut pe scări la Windsor; nu s-a recuperat niciodată complet și a rămas cu reumatism.^[99] Brown a murit la 10 zile după accidentul ei și spre consternarea secretarului ei particular, Sir Henry Ponsonby, Victoria a început să lucreze la o biografie elogioasă a lui Brown.^[100] Ponsonby și Randall Davidson, care au văzut proiectul de la început, au sfătuit-o pe Victoria să nu-l publice pe motiv că ar alimenta zvonurile despre o poveste de dragoste.^[101]Manuscrisul a fost distrus.^[102] La începutul anului 1884, Victoria a publicat More Leaves from a Journal of a Life in the Highlands, o continuare a cărții ei pe care a dedicat-o "însoțitorului ei personal devotat și credincios prieten John Brown".^[103]

La o zi după comemorarea primului an al morții lui Brown, Victoria a fost informată printr-o telegramă că fiul ei cel mic, Leopold, a murit la Cannes. El a fost "cel mai drag dintre dragii mei fii", s-a plâns ea.^[104] Luna următoare, cel mai mic copil al Victoriei, Beatrice, l-a întâlnit și s-a îndrăgostit de Prințul Henric de Battenberg la nunta nepoatei Victoria, Prințesa Victoria de Hesse, cu fratele lui Henric, Prințul Louis de Battenberg. Beatrice și Henric au plănuit să se căsătorească însă Victoria s-a opus la început, dorind s-o păstreze pe Beatrice acasă, drept însoțitoarea ei. După un an, consimte asupra căsătoriei cu condiția ca prințul Henric să renunțe la angajamentele sale germane și să trăiască permanent cu Beatrice și regina.^[105]

Ziar care anunță decesul reginei Victoria

În 1887, Imperiul Britanic a celebrat Jubileul de Aur al Victoriei. Victoria a marcat cei 50 de ani de domnie cu un banchet la care au fost invitați 50 de regi și prinți. Fiica cea mare a reginei a devenit împărăteasă consort a Germaniei în 1888 dar în mai puțin de un an a devenit văduvă și nepotul Victoriei, Wilhelm, a devenit împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Sub Wilhelm, speranțele Victoriei și ale lui Albert de a liberaliza Germania nu s-au împlinit; el credea în autocrație.

La 23 septembrie 1896, Victoria și-a depășit bunicul George al III-lea ca monarhul britanic cu cea mai lungă domnie din istorie. Regina a solicitat ca orice celebrare specială să fie amânată până în 1897, care coincidea cu Jubileul de Diamant. Prim-miniștri din toate ținuturile dominioanelor au fost invitați și procesiunea Jubieului de Diamant a reginei din Londra a inclus trupe din toate colțurile imperiului. Celebrarea a fost marcată de mari revărsări de afecțiune pentru regina septuagenară.^[106]

În vacanțe, Victoria vizita cu regularitate Europa. În 1889, în timpul unei vizite la Biarritz, ea a devenit primul monarh britanic în funcție care a pus piciorul în Spania.^[107] În aprilie 1900 războiul burilor era atât de nepopular în Europa continentală încât călătoria ei anuală în Franța părea inoportună. În schimb, regina a mers în Irlanda pentru prima dată după 1861, în parte să recunoască contribuția regimentelor de irlandezi la războiul din Africa de Sud.^[108] În iulie, al doilea fiu al ei, Alfred ("Affie") (tatăl reginei Maria a României), a murit; "Oh, Dumnezeu! Dragul meu Affie s-a dus și el! ", a scris în jurnalul ei. "Este un an oribil, nimic în afară de tristețe & orori de un fel sau altul."^[109]

După un obicei pe care l-a menținut pe toată durata văduviei sale, Victoria a petrecut Crăciunul din 1900, la Casa Osborne din Isle of Wight. Reumatismul a făcut-o să șchioapete iar vederea îi era umbrită de cataractă.^[110] La începutul lunii ianuarie s-a simțit "rău și slăbită" iar la mijlocul lunii era "somnoroasă...amețită, [și] confuză". A murit marți 22 ianuarie 1901 la ora șase după amiaza la vârsta de 81 de ani.^[111] Fiul și succesorul ei, regele Eduard al VII-lea și nepotul ei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei au stat lângă patul ei de moarte.^[112] A fost înmormântată într-o rochie albă și cu verigheta pe deget.^[113]Funeraliile au avut loc pe 2 februarie la capela St George a Castelului Windsor.

Victoria a fost multă vreme monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria britanică; a domnit 63 de ani, 7 luni și 2 zile, fiind depășită doar de stră-strănepoata ei, regina Elisabeta a II-a. A fost ultimul monarh al Casei de Hanovra. Ulterior casa regală a preluat numele de Saxa-Coburg și Gotha, după soțul Victoriei.

"Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Au rămas și astăzi clădiri istorice construite în stil victorian.

Victoria

Regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, Împărăteasă a Indiei etc

Fotografie de Alexander Bassano, 1882

*1840: Prințesa Margaretha Karoline Friederike Cecilie Auguste Amalie Josephine Elisabeth Maria Johanna de Saxonia, Ducesă de Saxonia(24 mai 1840 - 15 septembrie 1858) a fost al optulea copil și a cincea fiică a regelui Ioan al Saxoniei și a soției lui, Prințesa Amalie Auguste de Bavaria. A fost sora mai mică a regilor Albert al Saxoniei și George al Saxoniei.^[1][2]Prin căsătoria cu Arhiducele Charles Louis al Austriei, Margareta a devenit membră a Casei de Habsburg-Lorena, arhiducesă de Austria, prințesă a Ungariei, Croației, Boemiei și Toscanei.

Prințesa Margareta de Saxonia

Arhiducesă și Prințesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei

* 1872: Arhiducele Iosif Ferdinand de Austria și Toscana (Erzherzog Joseph Ferdinand Salvator Maria Franz Leopold Anton Albert Johann Baptist Karl Ludwig Rupert Maria Auxiliatrix von Österreich-Toskana) (n.24 mai 1872, Salzburg – d.28 august 1942, Viena) a fost un arhiduce de Austria și mare duce de Toscana și un comandant militar. Mai târziu a fost închis pentru scurt timp la Dachau în timpul erei naziste.

Joseph Ferdinand s-a născut la Salzburg ca fiu al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana și a soției acestuia, Alice de Bourbon-Parma. Fiind al patrulea copil și al doilea fiu, el și-a asumat rolul de moștenitor după ce fratele său mai mare a renunțat la drepturile sale în urma a numeroase scandaluri. El i-a succedat tatălui său ca șef al Casei de Toscana la 17 ianuarie 1908.

În 1921, s-a căsătorit morganaticcu Rose Kaltenbrunner (1878-1928), apoi în 1929 cu Gertrude Tomanek von Beyerfels-Mondsee (1902-1997). Din a doua căsătorie a avut doi copii:

• Claudia Maria de Habsbourg-Toscana (1930) ;
• Maximilien de Habsbourg-Toscana (1932), care s-a căsătorit în 1961 cu Doris Williams (n. 1929)

Arhiducele Iosif Ferdinand

* 1895: Marcel Iancu (cunoscut și ca Marcel Janco, în ebraică: מרסל ינקו, n. 24 mai 1895, București - d. 21 aprilie 1984, Ein Hod, Israel) a fost un pictor, arhitect și eseist român-israelian, de origine evreiască . A absolvit în 1917 Academia de Arhitectură din Zurich. A studiat pictura cu Iosif Iser.

Încă din anii liceului scoate împreună cu Tristan Tzara și Ion Vinea revista "Simbol" (1912). Sosit la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, frecventează reuniunile artistice de la Cabaretul "Voltaire", unde îl cunoaște pe Hans Arp și se reîntâlnește cu Tristan Tzara, participând la inițierea mișcării dadaiste. În această perioadă prezintă afișe, măști, ilustrații, realizează scenarii și ține conferințe pe temele avangardei artistice. Celebre sunt afișul conceput pentru prima expoziție DADA în galeria lui Han Corray din Zürich și cel care anunța expoziția dedicată cubismului și artei negre. În 1919, la Basel, înființează împreună cu Hans Arp și Alberto Giacometti grupul "Artiștii radicali". După ce trece prin Paris(1921), se desparte de mișcarea dadaistă și de tendințele suprarealiste.

În 1922 revine în România, devenind unul dintre promotorii artei de avangardă. Face parte din cercul condus de poetul Ion Vinea, care edita revista "Contimporanul" (1924-1936) și participă cu tablouri la expoziții organizate împreună cu sculptorița Milița Petrașcu și pictorița Margareta Sterian. În spiritul efervescent al vremii, Marcel Iancu se afiliază unor grupări avangardiste cu o componentă eterogenă, ca "Art Nouveau" (1929-1932), "Grupul de artă" și "Criterion" (1933-1937), în care îi regăsim pe M.H. Maxy, Victor Brauner, Hans Mattis-Teutsch, Corneliu Michăilescu. Publică împreună cu Horia Creangă și Octav Doicescu un manifest: „Către o arhitectură a Bucureștilor” (Ed. Tribuna edilitară), o adevărată pledoarie pentru o capitală modernă.

În 1941 se stabilește în Palestina. După înființarea statului Israel, se afirmă ca profesor și animator al vieții culturale. Organizează grupul "Orizonturi noi" și o societate de creație artistică la Ein Hod, în 1953. Participă în 1952 la Bienala din Veneția.

În lucrările de început (în jurul anului 1920), se preocupă de relațiile dintre formă și culoare, cu aplicații la ambianță. În România și apoi la Ein Hod, continuă seria sa de reliefuri policrome și de picturi în ulei, în care sunt dominante problemele de construcție, rezolvate prin perspectiva unui spirit raționalist. Este și autor al unor lucrări de arhitectură, de exemplu Casa "Juster" (București, 1929).

Marcel Iancu

* 1901: José Nasazzi Yarza (n. 24 mai 1901 – d. 17 iunie 1968) a fost căpitanul naționalei uruguayene, câștigătoare a Campionatului Mondial de Fotbal 1930.

* 1904: Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Ελισάβετ της Ελλάδας και Δανίας; 24 mai 1904 – 11 ianuarie 1955) a fost a doua fiică a Prințului Nicolae al Greciei și Danemarcei și a Marii Ducese Elena Vladimirovna a Rusiei.

Prințesele Olga, Elisabeta și Marina a Greciei.

Prințesa Elisabeta s-a născut la Atena, Grecia, la 24 mai 1904. Tatăl ei era Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei, al treilea fiu al regelui George I al Greciei. Mama ei era Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, o nepoată a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ca și surorile ei Olga și Marina, Elisabeta a fost considerată o mare frumusețe. Familia a poreclit-o 'Woolly' din cauza părului ei închis care era mai gros și mai greu de gestionat decât al surorilor ei.

În general familia era săracă și forțată să trăiască în exil de când ea avea 10 ani, în urma răsturnării monarhiei grecești. Mai târziu familia s-a mutat la Paris.

Elisabeta s-a căsătorit cu Contele Carl Theodor de Toerring-Jettenbach, care era cunoscut ca "Toto". Mama lui Carl Theodor era soră cu regina Elisabeta a Belgiei și cu Prințesa Maria Gabriela de Bavaria. Contele Toerring-Jettenbach a fost numit după bunicul său, Karl Theodor, Duce de Bavaria. Elisabeta și Carl Theodor au avut doi copii:

• Contele Hans Veit Kaspar Nikolaus de Toerring-Jettenbach, născut la 11 ianuarie 1935
• Contesa Helene Marina Elisabeth de Toerring-Jettenbach, născută la 20 mai 1937

Elisabeta a murit de cancer la 11 ianuarie 1955 la Munchen la vârsta de 50 de ani.

Prințesa Elisabeta

Contesă de Toerring-Jettenbach

*  1908: Cristofor Etterle, cunoscut și sub numele de Fory Etterle (n. 24 mai 1908, Ploiești - d. 16 septembrie 1983, București) a fost un actor român de origine elvețiană.

A fost absolvent al Conservatorului de artă dramatică din București, fiind elevul Luciei Sturdza-Bulandra. A avut o remarcabilă și îndelungată activitate teatrală (Teatrul Municipal/Bulandra). Pe ecran a interpretat numeroase roluri de compoziție.

A fost căsătorit cu Marie-Jeanne Livezeanu.

Filmografie:

• Viața învinge (1951)
• Desfășurarea (1954)
• Răsare soarele (1954)
• Alarmă în munți (1955)
• Pasărea furtunii (1957)
• Darclée (1960)
• Portretul unui necunoscut (1960)
• Soldați fără uniformă (1960)
• Celebrul 702 (1961)
• Porto-Franco (1961)
• Lupeni '29 (1961)
• Tudor (1962)
• Străinul (1964)
• Neamul Șoimăreștilor (1965)
• Runda 6 (1965)
• Serbările galante (1965)
• De-aș fi... Harap Alb (1965)
• Haiducii (1966)
• De trei ori București (1967) - episodul București
• Dacii (1967) - dublaj de voce
• Șeful sectorului suflete (1967)
• Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
• Bătălia pentru Roma (1968)
• Moartea lui Joe Indianul (1968)
• Castelul condamnaților (1970)
• Mihai Viteazul (1971)
• Pentru că se iubesc (1971)
• Astă seară dansăm în familie (1972)
• Conspirația (1972)
• Departe de Tipperary (1973)
• Pistruiatul (1973)
• Un august în flăcări (1974) - serial TV
• Hyperion (1975)
• Trei zile și trei nopți (1976)
• Între oglinzi paralele (1978)
• Muntele alb (1978)
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Agamemnon Dandanache
• Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)
• O lebădă iarna (1983)

* 1910: August Landmesser (n. 24 mai 1910;^[1] dispărut și presupus decedat la 17 octombrie 1944; declarat mort în 1949) a fost un muncitor la șantierul naval Blohm und Voss din Hamburg, Germania, cel mai bine cunoscut pentru apariția sa într-o fotografie^[2] și implicit actul său prin care a refuzat să execute salutul nazist la lansarea navei de formare Horst Wessel a marinei naziste la 13 iunie 1936

August Landmesser a fost unicul copil al lui August Franz Landmesser și Wilhelmine Magdalene (născută Schmidtpott). În 1931, în speranța că-l va ajuta să se angajeze, a aderat la Partidul Nazist. În 1935, după ce s-a logodit cu Irma Eckler (o evreică), a fost exclus din partid.^[4] S-au înregistrat pentru căsătorie la Hamburg, dar au fost împiedicați de Legile de la Nürnberg adoptate cu o lună mai târziu. La 29 octombrie 1935, s-a născut prima lor fiică, Ingrid.^[4]

O fotografie devenită celebră, în care un bărbat identificat ca Landmesser refuză să execute salutul nazist, a fost făcută la 13 iunie 1936.^[5]

În 1937, Landmesser și Eckler a încercat să se refugieze în Danemarca, dar au fost arestați. Ea era din nou însărcinată, iar el a fost acuzat și condamnat, în iulie 1937 de Rassenschande^⁠(en) (lit. de. „rușine rasială”) în conformitate cu legile rasiale naziste. El a susținut că nici el, nici Eckler nu știau că ea era pe deplin evreică, și a fost achitat la 27 mai 1938 pentru lipsă de probe, cu avertismentul că o recidivă ar duce la o sentință de mai mulți ani de închisoare. Cuplul a continuat public relația lor, și pe 15 iulie 1938 a fost arestat din nou si condamnat la doi ani și jumătate în lagărul de concentrare din Börgermoor.

Eckler a fost arestată de Gestapo și ținută la închisoarea Fuhlsbüttel, unde a născut a doua fiică, Irene.^[5] De acolo, a fost mutată în lagărul de concentrare de la Oranienburg; apoi în lagărul de concentrare Lichtenburg pentru femei, și apoi în lagărul de concentrare de la Ravensbrück pentru femei. Copiii lor au fost inițial duși la orfelinatul din oraș. Ingrid a fost mai târziu lăsată să locuiască cu bunica ei maternă; ​​Irene a fost plasată în grija unor părinți adoptivi în 1941. După moartea bunicii ei, în 1953, Ingrid a fost de asemenea plasată într-o familie adoptivă. A primit câteva scrisori de la Irma Eckler până în ianuarie 1942. Se crede că ea a fost dusă la așa-numitul Centru de Eutanasie din Bernburg în februarie 1942, unde s-a numărat printre cele 14.000 persoane ucise. După război, decesul său a fost documentat în 1949, , cu data înscrisă 28 aprilie 1942.

Între timp, Landmesser a fost eliberat din închisoare la 19 ianuarie 1941^[4] A lucrat ca maistru pentru firma Püst, o companie de transport. Compania a avut o ramură la fabirca Heinkel-Werke în Warnemünde.^[6] În februarie 1944 a fost detașat într-un batalion penal, Strafdivision 999. A fost declarat dispărut în misiune, și presupus mort la 17 octombrie 1944, în timpul campaniei din Croația. Ca în cazul Irmei, decesul său a fost constat legal în 1949.

Mariajul lui August Landmesser și Irma Eckler a fost recunoscut retroactiv de Senatul din Hamburg în vara anului 1951, iar în toamna aceluiași an Ingrid a preluat numele Landmesser. Irene a continuat să poarte numele Eckler.

* 1913: Anghel Rugină (n. 24 mai 1913, Vizurești, județul Galați - d. 15 decembrie 2008, Boston, Statele Unite ale Americii) a fost un economist american de origine română, ales membru de onoare al Academiei Române (în 1990).

Anghel Rugină este autorul mai multor lucrări economice, dintre care menționăm următoarele:

• Geldtypen und Geldordnungen. Fundamente für eine echte allgemeine Geld- und Wirtschaftstheorie (Stuttgart, Germania, 1949);
• Capitalisme, Socialisme ou Liberalisme Social? Observations critique a Voccasion de la Conference Internationale des Sciences Economiques à Rome (1956);
• Programme de Stabilisation Economique, Financiare et Sociale pour la France (1959);
• An End to the Agony of the American Dollar? A Plan for Stable Equilibrium Conditions of the American Monetary System(1970);
• A Reorganization Plan of the International Monetary Fund (1973);
• A Plan for Monetary, Financial, Economic and Social Stabilization for Greece (1975);
• A Plan for Monetary, Financial and Economic Stabilization of Italy (1977);
• Principia Oeconomica: New and Old Foundations of Economic Analysis (1986);
• Principia Metodologica 1: A Bridge from Economics to all other Natural Sciences. Toward a Methodological Unification of all Sciences (1989).
• Un "Miracol economic" în România este încă posibil! (Ed. Porto Franco, Galați, 1992)
• Teoria și practica economică în epoca de tranziție și după (Ed. Fundației "România de Mâine", București, 1994)
• Memoriale 1, De ce nu s-au rezolvat cum trebuie problemele de stabilizare social-economică și financiară cu realizarea unui "Miracol Românesc" de la 1990 încoace? (Editura Performantica, Iași, 2007)

*  1922: Alexandru Cosmescu (n. 24 mai 1922, Vorniceni, județul Lăpușna, România – d. 29 septembrie 1989, Chișinău) a fost un antologist, dramaturg, poet, prozator, redactor de carte, scriitor, traducător și ziarist român basarabean, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Alexandru Cosmescu fumând

* 1923: Radu P. Voinea (n. 24 mai 1923, Craiova, Dolj – d. 11 mai 2010, București^[1]) a fost un inginer român, profesor universitar, membru și fost președinte al Academiei Române. Între alte funcții politice, a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.^[2] Radu Voinea a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1975 - 1989.^[3] În cadrul activității sale în Marea Adunare Națională în sesiunea 1985 - 1989, Radu Voinea a fost membru în comisia pentru probleme de apărare și în comisia pentru politică externă și cooperare economică internațională.

În 1949 și-a susținut teza de doctorat cu titlul Contribuții la studiul stabilității elastice a sistemelor static nedeterminate. A obținut titlul științific de doctor inginer cu distincție magna cum laude, care i-a fost echivalat în 1963 de Ministerul Învățământului cu titlul de doctor docent.

• În anul 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1974 membru titular.
• În 1972 a obținut titlul de profesor emerit, iar în 1974 titlul de om de știință emerit.
• În anul 1987 a fost ales membru titular al Academiei Europene de Arte, Științe și Litere.
• În anul 1996 a devenit Doctor Honoris Causa al Universității din Timișoara și al Universității din Craiova.
• În anul 1998 a devenit Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice "Gheorghe Asachi" din Iași și al Universității Tehnice de Construcții din București, iar doi ani mai târziu a devenit Doctor Honoris Causa al Universităților din Pitești și Petroșani.
• În anul 2000 a devenit Doctor Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos” din Galați și în 2001 al Universității "Ștefan cel Mare" din Suceava.
• În 2002 i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa de către Universitatea "Transilvania" din Brașov și de către Universitatea „Ovidius” din Constanța.
• Este Președinte al Academiei de Științe Tehnice din România.

Radu Voinea.

*  1936: Harold Budd (n. 24 mai 1936) este un compozitor american de ambient/ avant-garde și poet. Născut în Los Angeles, dar crescut în Deșertul Mojave, el a fost inspirat de la o vârstă fragedă de tonul tânguitor cauzat de vântului ce sufla peste firele de telefon.

Harold Budd în Japonia Foto: Masao Nakagami

* 1936: Samy Molcho (n. 24 mai 1936, Tel Aviv) este unul dintre cei mai cunoscuți pantomimi din secolul 20 și totodată regizor, îndeosebi de muzicaluri.

Samy Molcho

* 1937: Roger Arthur Peterson (24 mai 1937 – 3 februarie 1959) a fost pilotul avionului Beechcraft Bonanza, al cărui impact a luat viața superstarurilor rock and roll Buddy Holly, Ritchie Valens și JP "The Big Bopper", Richardson, precum și pe a lui pe însuși, în data de 3 februarie 1959. Evenimentul a ajuns să fie cunoscut sub numele de "The Day the music died" (Ziua în care a murit muzica).

În seara zilei de 2 februarie 1959, directorul Surf Ballroom-ului din Clear Lake l-a contactat pe Roger Peterson pentru a aranja un zbor tip charter de la Mason City la Fargo, în Dakota de Nord. Sala de bal (Surf Ballroom) a găzduit în acea seară "The Winter Party Dance Tour" și unul dintre artiștii interpreți, anume Buddy Holly, a vrut să zboare înainte de restul membrilor formație sale, care au călătorit cu autobuzul. Acesta întâmpinase serioase probleme la sistemul de încălzire, astfel că Buddy se săturase să meargă în acel ger năpraznic de februarie. De altfel, The Big Bopper avea și el simptome de gripă și îl rugase pe unul dintre membri formației lui Buddy Holly să îi cedeze locul în avion. Ritchie Valens câștigase locul în avion, prin intermediul unui coin toss (aruncare cu moneda), în defavoarea chitaristului Tommy Allsup și el membru în formația lui Holly.

Peterson a fost de acceptat zborul, iar atunci când artiștii au ajuns la aeroport, a aflat că, în plus față de Holly, alți doi pasageri ar fi cei menționați mai sus, anume Ritchie Valens și JP "The Big Bopper" Richardson.

Monument dedicat pilotului Roger Peterson de lângă locul prăbușirii (Clear Lake, Iowa). Monumentul s-a construit în anul 2009, la împlinirea a 50 de ani de la catastrofa aviatică care a curmat vieţile celor 4.

Avionul, un Beechcraft Bonanza 1947 (numărul de înregistrare N3794N), a decolat în condiții de ninsoare ușoară de la Aeroportul Mason City în jurul orei 1:00, în dimineața zilei de 3 februarie 1959. Avionul s-a întors la 180 de grade la stânga spre nord-vest de aeroport, la o altitudine de aproximativ 2000 de picioare MSL, și a dispărut din câmpul vizual, cinci minute mai târziu, câteva persoane observând luminile avionului cum se îndreaptă spre sol. Beechcraft-ul Bonanza s-a prăbușit într-un lan de porumb, la cinci mile de aerodrom, ducând la uciderea lui Peterson și a celor trei pasageri.

Imagine de la locul prăbușirii avionului Beechcraft Bonanza din 3 februarie 1959

* 1937: Benone Sinulescu (n. 24 mai 1937, Siriu, Buzău, România) este un interpret român de muzică populară din comuna Siriu, județul Buzău. De-a lungul carierei sale, a colaborat cu diverși interpreți de muzică populară printre care Irina Loghin. După 1989, a abordat și stilul etno-dance și colaborat în acest sens cu formația Ro-Mania.

Albume

• 1967 - Benone Sinulescu, EPD 1119, Vinil, Electrecord
• 1970 - Pe Drumul Căruțelor (cu Irina Loghin), EPD 1247, Vinil, Electrecord
• 1972 - Benone Sinulescu, STM-EPE 0800, Vinil, Electrecord
• 1974 - Rămâi, Mândruțo, Cu Bine" (cu Irina Loghin), Vinil, STM-EPE 01004, Electrecord
• 1975 - Cînd Eram În Satul Meu, STM-EPE 01021, Vinil, Electrecord
• 1977 - Aleargă Dorule, Aleargă , ST-EPE 01206, Vinil, Electrecord
• 1976 - La Căsuța Cu Pridvor (Cîntece De Petrecere), Vinil, STM-EPE 01566, Electrecord
• 1977 - Romanțe Și Cîntece De Petrecere, 1977, Vinil, ST-EPE 02082, Electrecord
• 1981 - Cîntece Populare Și De Voie Bună, (cu orchestra Gheorghe Zamfir), Vinil, ST-EPE 01904, Electrecord
• 1982 - Colo-n Vale La Buzău, Vinil, ST-EPE 02520, Electrecord
• 1992 - Domnul Nostru-i Dumnezeu (Cîntări Creștine Și Colinde De Crăciun), Vinil, CDS 032, Eurostar
• 1994 - Văzui Tinerețea Mea, ST-EPE 03563, Vinil, Electrecord
• 1996 - Irina Loghin, Benone Sinulescu, (cu Irina Loghin), Casetă, E 308, Eurostar
• 1998 - Cine-mi Face Mie Patul, Casetă, MC AL 096, Alpha Sound
• 1998 - Benone Sinulescu, E 0049, CD, Eurostar
• 2000 - La Căsuța Cu Pridvor, Casetă, RO 3010, Roton
• 2001 - La Un Pahar De ..Pietroasă Cu Săndel, CD, RBA 1216, RBA
• 2002 - Doamne, Ascultă Glasul Meu, CD, Eurostar
• 2002 - Roata Vieții, CD, Cat Music
• 2003 - Bennymania, CD, Cat Music
• 2003 - Tinerețe Trecătoare, CD, Eurostar
• 2004 - Se Duc Anii Mei, CD, Cat Music
• 2005 - Fiul Risipitor, CD, Casetă, Cat Music
• 2009 - Hai Nu Mă Lăsa, Tinerețea Mea, (cu Millenium), CD, Roton
• 2011 - Tinerețe Trecătoare, CD, E 654, Eurostar
• 2011 - Noi vă Colindăm (cu Millenium), CD, E 655, Eurostar

Discuri single 7 inch

• 1963 - Benone Sinulescu, Vinil, EPC 413, Electrecord
• 1963 - Mi-a Scris Mîndra Din Siriu, Vinil, EPC 438, Electrecord
• 1964 - Am Să-i Spun Codrului Mîine, Vinil, EPC 484, Electrecord
• 1965 - Benone Sinulescu, Vinil, EPC 563, Electrecord
• 1965 - Benone Sinulescu, Vinil, EPC 621, Electrecord
• 1967 - Benone Sinulescu, Vinil, EPC 870, Electrecord
• 1968 - Radu Mamii, Radule, Vinil, EPC 10.044, Electrecord

Compilații

• 1974 - Radu Mamii, Radule, STM-EPE 01006, Vinil, Electrecord
• 1975 - Benone Sinulescu, Casetă, STC 0043, Electrecord
• Cîntece de Voie Bună, ST-EPE 01566/01904/02082, 3 Vinil, Box Set, Electrecord
• 1998 - Radu Mamii, Radule, CD, Electrecord
• 2005 - La Lenuța Sub Cerdac, CD, Electrecord
• 2005 - Străina Mamei, Străină, CD, Electrecord
• 2007 - Mioara Velicu și Benone Sinulescu - Anii S-or Călători, CD, EDC 784, Electrecord
• 2007 - Cît E Siriul De Mare, CD, Electrecord
• 2008 - Muzică de Colecție, CD, Intercont Music
• 2008 - Colinde de Crăciun, CD, Eurostar
• 2010 - Cine bate seara la fereastra mea, (cu Irina Loghin), CD, EuroMusic, Taifasuri
• 2013 - Noi Vă Colindăm, CD, Eurostar
• 2013 - Colinde de Crăciun, CD, Eurostar

* 1939: Simion Ghimpu (n. 24 mai 1939, Colonița - d. 27 iulie 2010) a fost un scriitor și poet liric din Republica Moldova, profesor universitar, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A compus texte pentru peste 100 de cântece, o parte dintre ele devenind șlagăre.

Simion Ghimpu

*  1940: Petre Bokor (n. 24 mai 1940, Cluj - d. 25 aprilie 2014, Montreal, Canada) a fost un regizor de teatru și scriitor român.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, clasa de regie film. Cariera și-a început-o lucrând alături de Mircea Veroiu și Dan Pița ca co-scenarist și co-regizor la filmul Apa ca un bivol negru.^[1]

În anul 1977 emigrează în Canada unde devine directorul Teatrului Francezdin Edmonton și profesor de artă teatrală la Universitatea Alberta.^[1]

A fost profesor la Universitatea Națională Australiană și regizor la Canberra, în Australia, timp de doi ani.^[1]

După căderea regimului comunist Petre Bokor a revenit în Româniapunând în scenă multe spectacole pe scenele teatrelor din București, cum ar fi: Leul în iarnă de James Goldman (2001, Teatrul Național Ion Luca Caragiale), Cumetrele de Michel Tremblay (1994, Teatrul Odeon), A fi sau ce va fi... de Lyle Victor Albert (Teatrul Metropolis), Nebunia regelui Georgede Alan Bennett (Teatrul Bulandra), Vrăjitorul din Oz, după basmul lui L. Frank Baum (Teatrul Excelsior), Scandal la operă! de Ken Ludwig, Ultimul Don Juan de Neil Simon, 39 de trepte, după filmul lui Alfred Hitchcock, Blues de Arthur Miller (2008), Război și pace, adaptare după romanul lui Lev Tolstoi (2003), Miresele căpitanului de Larry Gelbart (2002) sau Operele complet prescurtate ale lui WLM ȘXPR de J. Borgeson, A. Long și D. Singer (2001) la Teatrul Nottara.^[2]

În țară a pus în scenă spectacolele Liniște în culise! de Michael Frayn (2008, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), Ați auzit ce s-a întâmplat în drum spre forum? de Plaut (2006, Teatrul Național din Târgu Mureș), Cumetrele de Michel Tremblay (2001, Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova), Jack și femeile lui de Neil Simon, (Teatrul „Sică Alexandrescu”, Brașov), Cyrano de Buffalo de Ken Ludwig și Suntem happy! de Alan Bennett, (Teatrul Național din Timișoara).^[2]

A semnat și regia filmului Tufă de Veneția.^[1]

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj.

Opera literară:

• Tumbe în plină stradă (schițe, 1971)
• Opriți secolul, cobor! (umoristice, 1974)
• Micii mei toreadori (schițe, 1979)
• Toma Caragiu (1982)
• Carte despre Toma Caragiu (1996)
• Pe cuvânt de cineast (schițe, 1995)
• Planeta Silvestru (1998)
• Basca lui Șexpir (roman teatral), Editura Cartea Românească, 1998; Editura: Limes, 2011;
• Ieșirea la pagina 2681 (2000)

Petre Bokor

Montreal, Canada

 * 1941: Bob Dylan (pronunție: /bɒb 'di.lən/, v. AFI; născut ca Robert Allen Zimmerman, n. 24 mai 1941,^{[6][7][8][9][10][3]} Duluth[*], Minnesota, SUA^[1][2][3]) la Duluth, Minnesota, SUA este un cântăreț, compozitor, muzician și poet american ale cărui contribuții în muzica americană sunt comparabile, în faimă și influență, cu cele ale lui Stephen Foster, Irving Berlin, Woody Guthrie și Hank Williams.

O parte din cele mai apreciate cântece ale lui Dylan sunt din anii 1960, iar cântece precum "Blowin' in the Wind" și "The Times They Are a-Changin'" au devenit embleme ale mișcărilor anti-război și pentru drepturile civile la scară mondială. Albumul Together Through Life a intrat în topul vânzărilor de albume din Marea Britanie și din SUA în 2009, Bob Dylan fiind astfel cel mai în vârstă artist care reușește acest lucru.^[11][12]

Pe lângă faptul că este cântăreț vocal, Dylan mai cântă și la muzicuță, chitară, chitară bas, pian și orgă electronică.

În 2004 a fost trecut pe locul doi în lista celor mai mari artiști ai tuturor timpurilor al revistei Rolling Stone.^[13]

Din ianuarie 2011 creația sa este obiect de studiu la Catedra de Istorie a Ideilor din cadrul Facultății de Filosofie, Istorie a Ideilor și a Artelor și Limbi Clasice, Universitatea Oslo, Norvegia.^[14]

În anul 2016, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru crearea de noi expresii poetice în cadrul marii tradiții a cântecului american”.^[15][16][17] Bob Dylan nu a fost prezent la banchetul din 10 decembrie 2016 dat în cinstea câștigătorilor premiului Nobel. Cuvântarea sa de mulțumire a fost citită de Azita Raji, ambasadorul SUA în Suedia

Bob Dylan

*  1946: Manuel Jesualdo Ferreira (n. 24 mai 1946) este un antrenor de fotbalportughez, care în prezent antrenează clubul egiptean Zamalek SC.

* 1947: Adrian Popescu (n. 24 mai 1947, Cluj) este un poet, prozator și eseist român contemporan.

Este licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1971). Echinoxist din prima generație. A fost redactor al revistei literare „Steaua”, revistă lunară editată de Uniunea Scriitorilor din România, în prezent fiind redactor-șef. Debut absolut cu poezie în „Steaua“ (1964). I-au apărut volume traduse în limbile germană, maghiară, macedoneană și franceză

A publicat:

Poeme]

• Umbria , 1971
• Focul și sărbătoarea, 1975
• Câmpiile magnetice, 1976
• Curtea medicilor, 1979
• Suburbiile cerului, 1982
• O milă sălbatică , 1983
• Proba cu polen, 1984
• Vocea interioară, 1987
• Călătoria continuă, 1989
• Pisicile din Torcello, 1997
• Poezii, 1998
• Fără vârstă, 1998
• Umbria, 2000
• Drumul strâmt, 2001
• O dimineață în forul roman 2007

Eseuri - Publicistică

• Spuma și stânca, eseu, 1991
• Lancea frântă. Poezia lui Radu Gyr, eseu, 1995
• Italia subiectivă, note de călătorie, 1996
• Italia subiectivă, eseuri, 1997
• Revelații. Cuvinte despre poezie, eseuri, 2001
• Aur, argint, plumb, 2005 ^[1]

Proză

• Tânărul Francisc, roman, 1992; 1996
• Cortegiul magilor, roman, 1996

Traduceri

• Alessandro Baricco, Ocean mare, roman, 2003
• Alessandro Baricco, Mătase, roman, 2003
• Alessandro Baricco, Fără sânge, roman, 2004
• G. Caproni, Sămânța plânsului, 2005

* 1949: Jim Broadbent (n. 24 mai 1949) este un actor britanic. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 2002. În anul 2004 a jucat în filmul Vanity Fair, o ecranizare a romanului Bâlciul deșertăciunilor scris de William Makepeace Thackeray.

Jim Broadbent

*  1954: Florin Iaru (pseudonimul lui Florin Râpă, n. 24 mai 1954, București) este un poet român.

Florin Râpă s-a născut la 24 mai 1954 (în București), fiind fiul lui Ilie Râpăși al Luciei (n. Iaru). A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1978. Este căsătorit cu prozatoarea și publicista Cecilia Ștefănescu. A fost membru al Cenaclului de luni.

După absolvirea facultății, a fost profesor la Galați și la Bulbucata, până în 1982. A devenit redactor al editurii Cartea Românească în anul 1990, iar în perioada 1991-1992 a fost redactor la publicația Cotidianul.

Scriitorul Florin Iaru își face debutul literar în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista Luminița. Devine membru al Cenaclului de luni din anul 1970, sub conducerea lui Nicolae Manolescu.

În anul 1981, volumul sau Cântece de trecut strada se bucură de succes editorial, iar în 1982 contribuie la scrierea volumului Aer cu diamante.

Un membru extrem de important al Cenaclului de luni, personaj emblematic al generației anilor '80 bucureștene, scenarist, Florin Iaru rămâne, conform spuselor marelui critic Nicolae Manolescu, „făptura închipuită de Modigliani, întrupare a ingenuității ce îi maschează puternica inteligență

• Cîntece de trecut strada, 1981
• Aer cu diamante, 1982
• La cea mai înaltă ficțiune, 1984
• Înnebunesc și-mi pare rău, 1990
• Poeme alese, 2002
• Fraier de București, 2011
• Povestiri cu final schimbat, 2013
• Sînii verzi, 2017

Florin Iaru

* 1955: Alexandru Mihail Morega (n. 24 mai 1955, București, Republica Populară Română^[1]) este un inginer electrotehnist român, membru corespondent al Academiei Române din 2012

* 1960: Doug Jones (n. 24 mai 1960,^[1] Indianapolis, SUA) este un actor american.^[2] Este cel mai cunoscut pentru rolurile sale din producții science fiction, fantasy și horror în care, folosind mult machiaj, joacă rolurile unor personaje non-umane.^[3] Probabil este cel mai cunoscut pentru colaborările sale cu Guillermo del Toro, pentru rolul său din Mimic, ca Abe Sapien în Hellboy și Hellboy și Armata de Aur, ca Faun și omul palid în Labirintul lui Pan, pentru rolul din Crimson Peak și ca The Asset în The Shape of Water. A mai apărut în filme ca Tank Girl, Hocus Pocus sau The Bye Bye Man. A mai interpretat rolul titular Silver Surfer din filmul cu supereroi Cei patru fantastici: Ascensiunea lui Silver Surfer, a jucat în seriale TV ca Falling Skies, Buffy the Vampire Slayer sau în The Strain. Interpretează rolul Lt. Saru în serialul TV Star Trek: Discovery.

Doug Jones

* 1961: Štefan Füle (n. 24 mai 1961, în Sokolov, Cehoslovacia)^[1] este un politicianceh, comisar european pentru extindere din 9 februarie 2010 până în 2014.

* 1963: Michael Chabon (n. 24 mai 1963) este un scriitor american.

Michael Chabon la WonderCon în 2006.

* 1964: Raed Arafat (n. 24 mai 1964, Damasc, Siria) este un medic român de origine palestiniană, născut în Siria, specializat în anestezie-terapie intensivă. A crescut în Nablus, Cisiordania, iar la vârsta de 16 ani a emigrat în România în 1981 pentru a studia medicina.^[1] În septembrie 1990 a început să pună bazele Serviciulului Mobil de Urgență Reanimare și Descarcerare (SMURD) la Târgu Mureș, devenit ulterior serviciul medical național de intervenție rapidă

La 23 august 2007, premierul de atunci al României, Călin Popescu Tăriceanu, l-a numit subsecretar de stat în Ministerul Sănătății Publice.^[4]Din cauza unor conflicte politice cauzate de criticile pe care Arafat le-a adresat privind reforma din sistemul sanitar, acesta a fost nevoit să demisioneze din funcție pe 10 ianuarie 2012.^[5] Pentru o perioadă de o săptămână, postul de subsecretar a fost ocupat de medicul Andrei Georgescu^[6], iar în urma mai multor proteste care au izbucnit în Bucureștiși în alte orașe din România, Raed Arafat a fost repus în funcție de către premierul Emil Boc pe 17 ianuarie 2012.^[7]

La 1 octombrie 2012 a fost numit ministrul interimar al Sănătății, funcție la care a renunțat a doua zi. Pe 7 noiembrie 2012, Raed Arafat a acceptat să devină ministru al Sănătății, preluând funcția de la premierul Victor Ponta, care asigurase interimatul.^[8][9] La ceremonia de numire în funcție, având la dispoziție și Biblia și Coranul, a ales să depună jurământului doar pe Constituția României.^[10]

În ianuarie 2014 a fost numit șef al Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU) creat în cadrul Ministerului pentru Afaceri Interne

Raed Arafat s-a născut pe 24 mai 1964 în Damasc, capitala Siriei, dar a copilărit în orașul Nablus, aflat în nordul Cisiordaniei.^[13] Acolo, împreună cu alți colegi de clasă, a înființat o echipă de prim ajutor, fapt care a evidențiat pasiunea sa pentru medicina de urgență.^[13] În anul 1981, la vârsta de 16 ani, a emigrat în România pentru a studia medicina

Raed Arafat

*  1960: Kristin A. Scott Thomas,^[8] OBE (n. 24 mai 1960,^[1][2][3][4] Redruth, Regatul Unit^[5]) este o actriță engleză cu dublă cetățenie franceză. A devenit faimoasă la nivel internațional pentru rolurile sale din anii 1990 din producțiile Bitter Moon, Four Weddings and a Funeral și Pacientul englez. Pentru rolul din Te iubesc de mult (2008), a fost distinsă de Academia Europeană de Film cu Premiul pentru Cea mai bună prestație feminină.

Scott Thomas s-a născut în Redruth, Cornwall. Mama sa, Deborah (născută Hurlbatt), a fost crescută în Hong Kong și Africa și a studiat dramaturgia înainte de a se căsători cu tatăl Kristinei.^[9] Tatăl, Locotenent-comandor Simon Scott Thomas, a fost un pilot al marinei britanice care a murit într-un accident aviatic în 1964.^[10][11][12] Kristin este sora mai mare a actriței Serena Scott Thomas, nepoată a amiralului Sir Richard Thomas (care avea un Baston Negru (era un oficial) în Camera Lorzilor). Ea mai este o stră-stră-nepoată mai îndepărtată a Căpitanului Scott, exploratorul ghinionist care a pierdut cursa spre Polul Sud.

Kristin Scott Thomas

*  1965: John Christopher Reilly (n. 24 mai 1965) este un actor, producător, scenarist, cântăreț și comediant american. Și-a făcut debutul în filmul Ororile războiului. Reilly este unul dintre actorii lansați de Brian De Palma. A jucat în mai mult de cincizeci de filme, printre care și trei filme din 2002, toate nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film. A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundarpentru rolul său din Chicago și la Premiile Grammy pentru cântecul „Walk Hard” din Walk Hard: The Dewey Cox Story.

Reilly la premiera filmului Ponyo în 2009

* 1966: Éric Daniel Pierre Cantona (n. 24 mai 1966 în Paris, crescut în Marseille) este un fotbalist francez, retras din activitate. Și-a încheiat cariera de profesionist la Manchester United, unde a câștigat patru titluri de campion în cinci ani, inclusiv două duble.

* 1969: Mircea Dolha (n. 24 mai 1969) este un politician român, deputat de Maramureș din partea PNL. Vicelider al Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal [1] și totodată Vicepreședinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării [2].Este presedintele PNL Baia Mare.

* 1970: Anatol Durbală (n. 24 mai 1970, Ghidighici, Chișinău) este un actor, regizor, profesor universitar și prezentator TV din Republica Moldova

Anatol Durbală, 2015

* 1972: Maia Sandu (n. 24 mai 1972, Risipeni, RSS Moldovenească, URSS) este o economistă din Republica Moldova, care a exercitat funcția de ministru al educației al Republicii Moldova între 24 iulie 2012^[1] și 30 iulie 2015.

Maia Sandu

* 1973: Nathacha Devi Pathareddy Appanah (n. 24 mai 1973) este o scriitoare francezo-mauritiană. Ea se trage dintr-o familie tradițională de indieni.

* 1973: Ruslana Stepanivna Lijiciko (în ucraineană Руслана Лижичко; n. 24 mai1973,^[1] Liov, RSS Ucraineană, URSS, astăzi în Ucraina), cunoscută mai ales ca Ruslana, este o artistă ucraineană, laureată a World Music Awardsși câștigătoare a Concursului Muzical Eurovision 2004, deținând titlul de Artist Național al Ucrainei. Este de asemenea și o figură politică activând în Parlamentul Ucrainei ca deputat pentru partidul Nașa Ukraina (Ucraina noastră). În perioada 2004-2005, Ruslana a fost ambasador al bunăvoinței din partea organizației UNICEF în Ucraina. Este recunoscută drept cea mai de succes artistă din Ucraina pe plan internațional. În anul 2013 a fost inclusă în clasamentul realizat de revista Forbes pentru cele mai influente femei din lume, ocupând un loc în primele zece clasate.^[2] Michelle Obama, Prima Doamnă a Statelor Unite, a premiat-o cu titlul de "femeie a curajului" în anul 2014.^[3] A fost numită cetățean de onoare al orașului său natal - Liov și a fost propusă pentru titlul de Erou al Ucrainei de Parlament.

Este o cântăreață, compozitoare, producătoare, dirijoare de orchestră simfonică, pianistă, dansatoare, actriță, și activist social. Își scrie, compune și produce propriile cântece și videoclipuri. Din data de 28 decembrie 1995 este căsătorită cu Oleksandr Ksenofontov, un important producător din Ucraina. Împreună au înființat studioul Luxen în anul 1993 unde au produs reclame pentru radio și televiziune.

Ruslana a fost prima artistă provenită dintr-o țară aparținând fostei Uniuni Sovietice care a primit un disc de platină în mod oficial, albumul său "Dyki tantsi" (Dansuri sălbatice) înregistrând 170,000 de copii vândute în primele 100 de zile după lansare, chiar și fără un turneu de promovare. Acest album este în continuare cel mai bine vândut album ucrainean, împreună cu versiunea în limba engleză înregistrând peste un milion de copii vândute doar în Ucraina.

A câștigat Concursul Muzical Eurovision în anul 2004 cu piesa "Wild Dances" (Dansuri sălbatice) cu un total de 280 de puncte, ceea ce la vremea respectivă a reprezentat un record de puncte, câștigătoarea anterioară adunând un total de 167 de puncte. În urma victoriei sale, Ruslana a cunoscut faima în Europa, devenind una dintre cele mai mari celebrități din Europa de Est. Piesa sa "Wild Dances" a dominat clasamentele muzicale europene timp de 97 de săptămâni, staționând pe prima poziție în Belgia timp de zece săptămâni consecutive.

Tot în anul 2004, a fost inclusă într-un clasament al celor mai populari artiști în Belgia cu cele două extrase de pe albumul său internațional, "Wild Dances" și "Dance with the Wolves" (Dansez cu lupii). Ruslana a fost numită cea mai populară persoană în Belgia, cea mai provocatoare fată în Grecia, cea mai influentă persoană publică în Ucraina și a fost prima artistă internațională care a primit premiul Federației de Jurnaliști din Turcia.

Ruslana interpretând Wild dancesla finala Concursului Muzical Eurovision 2004

* 1975: William "Will" Sasso (n. 24 mai 1975) este un actor canadian de origine italiană.

Will Sasso la San Diego Comic-Con International în iulie 2010.

* 1976: George Kobaladze (n. 24 mai 1976, Țhinvali, Georgia) este un halterofil canadian de origine georgiană, specializat pe categoria peste 105 kg.

* 1976: Adrian Mihalcea (n. 24 mai 1976,^[1] Slobozia, România) este un fotbalist român restras din activitate și devenit antrenor, cunoscut în special pentru activitatea din perioada 1996–2001, când a jucat pentru FC Dinamo București.

* 1982: DaMarcus Lamont Beasley (n. 24 mai 1982) este un fotbalist american^[1]care joacă pentru Puebla din Liga MX. Joacă pe postul de extremă.

* 1982: Paul Joseph Watson (n. 24 mai 1982; de asemenea, cunoscut și sub abrevierea PJW) este o personalitate de media alternativă pe YouTube, gazdă radio, scriitor și teoretician englez.^[1][2][3] Acesta este „Editor-at-Large” al Infowars.com, o publicație online de dreapta, care de asemenea promovează teorii de conspirație despre politica americană și cea internațională. PJW este, de asemenea, și un colaborator la talk-show de radio The Alex Jones Show, unde ocazional fie găzduiește sau co-găzduiește cu gazda radio și teoreticianul american Alex Jones.

Watson este de asemenea un YouTuber popular, canalul său cu un conținut preponderent conservator și libertarian, numărând peste 1,6 milioane de abonați (aprilie 2019)

Paul în 2018

* 1983: Flavius Lucian Băd (n. 24 mai 1983,^[1] Arad, România) este un jucător de fotbal român care a evoluat la echipe precum: FC Politehnica Timișoara, Național București, UTA Arad, Gloria Bistrița sau FC Universitatea Cluj.

În prezent, acesta evoluează în Liga a IV-a la clubul Victoria Zăbrani.

* 1984: Tudor Aaron Istodor (n. 24 mai 1984, București) este un actor român de film, voce și de teatru.

Este fiul actorului Claudiu Istodor și al actriței Maia Morgenstern.

Filmografie:

• Fixeur (2016)
• Selfie 69 - 2016
• Cadences obstinées – 2014
• Domnișoara Christina (2013) - ca Egor Pașchievici
• Luna verde - 2010
• Cendres et sang / Cenușă și sânge - 2009
• Weekend cu mama - 2009
• Târziu - 2008 (film scurt)
• Blood and Chocolate / Pasiune și destin (2007)
• Bricostory - 2007 (film scurt)
• Interior. Scară de bloc (2007)
• Radu+Ana - 2007 (film scurt)
• Sinopsis docu-dramă - 2007 (film scurt)
• Târziu - 2007 (short)
• Cu inima îndoită - 2006 (film de televiziune)
• Examen - 2006 (film scurt)
• Hârtia va fi albastră - 2006
• Lombarzilor 8 - 2006 (serial TV)
• Tertium non datur - 2006 (film scurt)
• Băieți buni - 2005 (serial TV)

* 1985: Juan Carlos Toja Vega (n. 24 mai 1985) este un fotbalist columbian liber de contract. În perioada 2008-2010 a jucat în Liga I, pentru echipa Steaua București. Pe 21 iulie 2010 s-a transferat de la Steaua Bucureștila Aris Salonic

* 1987: Alexandru Daniel Cristescu (n. 24 mai 1987)^[1] este un fotbalist român care evoluează la clubul Viitorul Liteni

* 1987: Déborah François (n. 24 mai 1987) este o actriță din Belgia

Déborah François

* 1988: Everton Luiz Guimarães Bilher (n. 24 mai 1988) este un fotbalist braziliancare joacă pentru Partizan.

* 1989: Cauê Cecilio da Silva (n. 24 mai 1989, São Paulo), cunoscut simplu ca Cauê, este un fotbalist brazilian care în prezent evoluează la clubul azer Neftchi Baku.^[1][2] De-a lungul carierei a mai evoluat la FC Vaslui, Leixões S.C. și S.C. Olhanense

* 1991: Erika Umeda Umeda Erika (梅田 えりか^?); n. 24 mai 1991, Yokohama, Japonia) este o cântăreață și model japoneză. A fost membră a trupelor ZYX și Cute, după care a ales să urmeze o carieră solo în modeling. În 2014, a revenit la cariera ei muzicală cu debutul ei solo Crush On You.

Umeda are o soră mai mare. Este prietenă cu Kanna Arihara, Airi Suzuki, Maimi Yajima și Tomomi Itano.

* 1994: Dan Spătaru (n. 24 mai 1994,^[2] Chișinău, Moldova) este un fotbalistdin Republica Moldova care evoluează la clubul FK Olimpieț Nijni Novgorod[*] în Campionatul Național de Fotbal al Rusiei (liga 3)[*], pe postul de mijlocaș ofensiv.

* 1995: Kiara Saulters^[1] (n. 24 mai 1995), cunoscută sub numele de scenă Kiiara, este o cântăreață și textieră americană originară din Wilmington, Illinois. Single-ul ei de debut, „Gold”, a fost lansat în iunie 2015 și a ajuns în top 20 în multe țări din Europa și America de Nord.

Kiiara

* 1997: Theodor Botă (n. 24 mai 1997,^[1] Râmnicu Vâlcea, România) este un jucător al clubului FC Steaua II București care joacă pe postul de atacant.


Decese

* 1374: Algirdas (n. cca. 1296 - d. 24 mai 1374) a fost un Mare Duce al Lituaniei în perioada dintre 1345 - 1377. Fiul lui Gediminas, a fost frate cu Kęstutis. În perioada domniei sale a extins semnificativ hotarele statului Lituanian. A avut două soții, 12 fii și 8 fiice

După moartea Marelui Duce Gediminas, Lituania a fost împărțit între cei șapte fiii ai săi. Cel mai tânăr, Jaunutis a luat sub stăpânire capitala, Vilnius. Potrivit istoricilor, el nu a purtat titlul de Mare Duce, toți fii lui Gediminas păstrându-și păstrat independența completă și nici unul dintre ei nu s-a folosit de seniorat. În 1345 Kęstutis potrivit unor înțelegeri anterioare a ocupat Vilniusul și la cedat lui Algirdas. Jaunutis primind în schimb de la frați, orașul Zaslavl.

Algirdas și Kęstutis au semnat un contract prin care cei doi frați trebuiau să mențină o alianță strânsă și prietenie, toate noile achiziții trebuiau împărțite în mod egal. Noua ordine nu a întâmpinat vreo rezistență serioasă din partea fraților, cu excepția eșecurilor lui Jaunutis și Narimantas de a găsi sprijin în străinătate.

Lupta Lituaniei contra Teutonilor a fost condusă în principal de Kęstutis. Pe când Algirdas și-a îndreptat toate eforturile pentru a lărgi posesiunile Lituaniei în detrimentul teritoriilor rusești și de a spori influența Lituaniei asupra slavilor din vecinătate.

În 1350 Algirdas sa căsătorit a doua oară, cu fiica domnitorului Alexandr Mihailovici de Tver, ducesa Uliana.

În jurul anului 1355 Algirdas luptă contra rușilor punând stăpânire pe Briansk, după care supune și mai multe alte orașe din cnezatul Cernihiv. Toate cucerite fiind împărțite în trei: fiului său, Dmitri, el a dat Cernihiv și Trubcevsk, Kaributas a obținut Briansk și Novhorod-Siverskîi, nepotului Patrikius i-a revenit Starodubul.

În 1362 Algirdas înfrânge o armată a Hoardei de Aur, în Bătălia de la Apele Albastre. Astfel în mâinile lui Algirdas ajunge un vast teritoriu, cuprins între partea stângă a Nistrului, până la Marea Neagră, întregul bazin al Bugului de Sud și malul drept al Niprului.

Pentru posesia Volâniei Algirdas a trebuit să ducă o luptă înverșunată cu regele polonez Cazimir al III-lea. Litigiul de lungă durată fiind finalizat abia în 1377, sub succesorul lui Cazimir, Ludovic. Cu medierea lui Kęstutis, între Algirdas și Ludovic a fost încheiată o înțelegere prin care voievodatele Brest, Vladimir și Luțk au revenit Lituaniei, iar Chełm și Belz au fost cedate Poloniei.

Algirdas

Mare Duce al Lituaniei

* 1543: Nicolaus Copernic (germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik) (n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Toruń, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog, matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a Sistemului Solar.

Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez

Copernic provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva cavalerilor teutoni.

După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități ale timpului.

Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 intră la studii superioare la Universitatea din Cracovia, unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica și și-a cultivat pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani obține titlul de doctor în aceste științe.

La încheierea studiilor, în 1496, pleacă în Italia, unde în 1497 începe să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea opinia comună la acea vreme.

Statuia lui Copernic în fața Universității din Cracovia

În acest timp locuiește în casa matematicianului Domenico Maria Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, și începe să se intereseze de astronomie și geografie. Împreună observă la 9 martie 1497acoperirea stelei Aldebaran de către Lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ține prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita Universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.

În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci și se documentează asupra ipotezei heliocentrice, pe care au susținut-o unii filozofi ai Antichității: Philolaos, Aristarh din Samos, Platon și convinge tot mai mult de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu.

După 1497 a plecat la Viena, unde a studiat astronomia cu Regiomontanus. În 1501 este chemat la Roma, unde predă matematica și astronomia și, alături de Domenico Maria Novara, efectuează observații astronomice.

Reîntors în Polonia (1511), Copernic și-a desfășurat activitatea în orașele Frombork, Olsztyn și Lidzbark și a efectuat observații astronomice în turlele acestuia din urmă. Astfel, între anii 1503 și 1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat de astronomie, „De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus”, care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al Sistemului Solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul "Concilului din Laterano" (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte, fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice.

Scrieri:

• 1513: De revolutionibus orbium, lucrare retipărită la Nürnberg în 1543 și apoi la Amsterdam în 1617
• Despre revoluțiile sferelor cerești, care a marcat ruptura dintre concepțiile medievale și cele renascentiste referitoare la lume
• 1542: Trigonometria Copernici.

Nicolaus Copernic

* 1697: Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 2 noiembrie 1649,^[1][2][3] Halle (Saale), Archbishopric of Magdeburg[*] – d. 24 mai 1697,^[1][2][3] Weißenfels, Saxe-Weissenfels[*]), a fost Duce de Saxa-Weissenfels-Querfurt și membru al Casei de Wettin. El a fost fiul cel mare al Ducelui Augustus de Saxa-Weissenfels și a primei lui soții, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin.

După decesul tatălui său, la 4 iunie 1680, și pierderea arhiepiscopiei de Magdeburg (care a fost secularizat de Brandenburg și inclus în ducatul de Magdeburg), Johann Adolf și-a dedicat eforturile pentru a finaliza neterminatul castel Neu-Augustusburg, care a fost început de tatăl său în 1660; construcția castelului a fost reluată la 18 august 1680. Sfințirea capelei castelului a avut loc la 1 noiembrie anul 1682, iar castelul a fost în cele din urmă finalizat în anul 1694. Un teatru mare a fost construit mai înainte de această dată și a susținut Opera germană fondată în 1685.^[4]

La moșia sa Johann Adolf a creat cea mai importantă grădină a vremii sale din centrul Germaniei. În 1690 au fost construite țevi pentru a furniza apă castelului din zona Selauer. Orașul Weissenfels a prosperat până la punctul în care a devenit nu numai un centru administrativ, dar, de asemenea, un centru economic.

Johann Adolf a fost patron al artelor urmând modelul tatălui și a altor mermbri ai familiei sale; capelmaiestru al curții a fost numit Johann Philipp Krieger. De asemenea, Johann Adolf a descoperit talentul muzical al fiului doctorului curții sale și l-a încurajat pe tânărul Georg Friedrich Händel să caute să facă o carieră în muzică.

Ca și tatăl său (care a fost președintele ei), Johann Adolf a fost acceptat în Societatea Fruitbearing.

După decesul Electorului Johann Georg al II-lea de Saxonia în 1680, voința tatălui său Johann Georg I a fost contestată de către noul elector Johann Georg al III-lea cu privire la apanajul fiilor săi mai mici; el a refuzat să recunoască principatele și liniile colaterale ale verilor săi. Acest lucru a adus unele dificultăți lui Johann Adolf, după ce a recunoscut ca o amenințare electoraul de Saxonia asupra propriilor sale teritorii. Conflictul a putut fi soluționat doar de Contractul de la Torgau (12 mai 1681), precum și alte două contracte semnate la Dresda în 1682 și 1688; cu aceste pacte, Johann Adolf și-a asigurat domnia peste Querfurt și locul său în Consiliul Superior-Saxon (Kreistag).

După moartea sa, cei trei fii n viață, Johann Georg, Christian și Johann Adolf al II-lea, și-au asumat succesiv domnia asupra ducatului de Saxa-Weissenfels.

La Altenburg la 25 octombrie 1671, Johann Adolf s-a căsătorit cu Johanna Magdalena de Saxa-Altenburg. Ei au avut 11 copii:

1. Magdalene Sibylle (n. 3 septembrie 1673, Halle – d. 28 noiembrie 1726, Eisenach); s-a căsătorit la 28 iulie 1708 cu Johann Wilhelm, Duce de Saxa-Eisenach.
2. August Frederic (n. 15 septembrie 1674, Halle – d. 16 august 1675, Halle).
3. Johann Adolf (n. 7 iunie 1676, Halle – d. 18 iunie 1676, Halle).
4. Johann Georg, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 13 iulie 1677, Halle – d. 16 martie 1712, Weissenfels).
5. un fiu (n./d. 24 iulie 1678, Halle).
6. Johanna Wilhelmine (n. 20 ianuarie 1680, Halle – d. 4 iulie 1730, Halle).
7. Frederic Wilhelm (n. 18 ianuarie 1681, Weissenfels – d. 20 noiembrie 1681, Weissenfels).
8. Christian, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 23 februarie 1682, Weissenfels – d. 28 iunie 1736, Sangerhausen).
9. Anna Marie (n. 17 iunie 1683, Weissenfels – d. 16 martie 1731, Sorau); s-a căsătorit la 16 iunie 1705 cu contele Erdmann II de Promnitz.
10. Sofia (n. 2 august 1684, Weissenfels – d. 6 mai 1752, Rosswald, Silezia); s-a căsătorit prima dată la 16 octombrie 1699 cu Georg Wilhelm, Margraf de Brandenburg-Bayreuth, și a doua oară la 14 iulie 1734 cu Joseph Albert, Conte de Hoditz și Wolframitz.
11. Johann Adolf al II-lea, Duce de Saxa-Weissenfels (n. 4 septembrie 1685, Weissenfels – d. 16 mai 1746, Leipzig).

După decesul soției sale în 1686, Johann Adolf s-a recăsătorit la Querfurt, la 3 februarie 1692 cu Christiane Wilhelmine de Bünau. Căsătoria a fost una morganatică. El și-a sfătuit fiii săi să-i arate respectul cuvenit, și, să împartă domeniile familiei cu copiii care ar rezulta din a doua căsătorie. După cinci ani de căsnicie, Christiane Wilhelmine a fost creată contesă imperială (Reichgräfin) în 1697, la cererea soțului ei. Ei nu au avut copii

 
Johann Adolf I, Duce de Saxa-Weissenfels

* 1734: Georg Ernst Stahl (n. 22 octombrie 1659 - d. 24 mai 1734) a fost un chimist și medic german. El a fost, de asemenea, discipolul chimistului Johann Joachim Becher, care a pus bazele teoriei flogisticului.

Georg Ernst Stahl

* 1866: Louis Philippe Marie Léopold d’Orléans (15 noiembrie 1845 – 24 mai1866) a fost Prinț de Condé, membru al Casei de Orléans, fiul ducelui de Aumale.

Louis d’Orléans cu mama sa, Maria Carolina Augusta de Bourbon-Două Sicilii (Victor Mottez, 1851).

Louis d’Orléans s-a născut la 15 noiembrie 1845 la Castelul Saint-Cloud, ca fiul cel mare al lui Henri d'Orléans, duce de Aumale și a soției acestuia, Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii. Prin tatăl său, el a fost nepotul regelui Louis-Philippe și a reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. Prin mama sa, a fost strănepotul regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a reginei Maria Carolina a Austriei (fiica împărătesei Maria Tereza).

La naștere a primit titlul de Prinț de Condé, ca fiul cel mare al ducelui de Aumale, moștenitor al prinților de Condé. Ultimul Condé, Louis Henri, Prinț de Condé, s-a sinucis în 1830, și a lăsat imensa sa avere tatălui lui Louis. Louis d’Orléans a fost denumit le petit Condéde către familia regală.^[1]

După izbucnirea revoluției din februarie 1848, familia lui a plecat în exil în Anglia reginei Victoria. Familia regală s-a stabilit la Twickenham unde a cumpărat o casă care va deveni „Casa de Orléans”. A studiat la Royal High School din Edinburgh, unde l-a avut ca profesor pe Leonhard Schmitz

La 12 mai 1866 el a primit vestea morții bunicii sale, Maria Amalia a celor Două Sicilii, care l-a afectat grav; acest lucru împreună cu o răceală i-au agravat considerabil sănătatea. Dr. Gingeot i-a ordonat să se odihnească, însă d’Orléans a ignorat recomandarea.

După o ameliorare de scurtă durată, din nou sănătatea lui s-a deteriorat rapid, astfel încât doctorul Gingeot a solicitat opinia unui al doilea medic. În seara zilei de 24 mai, Louis d'Orléans a murit de tuberculoză la Sydney, în prezența doctorului Gingeot, a valetului său și a arhidiaconului McEnroe.

După decesul său, titlul de Prinț de Condé n-a mai fost deținut de nimeni.

Louis d'Orléans, Prinț de Condé în jurul anului 1863

* 1944: Nicolae Petrașcu (născut Nicolae Petrovici; n. 5/17 decembrie 1859, Tecuci, România – d. 24 mai 1944, București, România) a fost un diplomat, scriitor, memorialist, publicist, istoric de artă și critic de artă și literar român.

Ca elev, a trimis câteva poezii la Convorbiri literare, fără a-i fi publicate. Student fiind, frecventează seratele de la „Intim club”. Aici cunoaște pe unii dintre scriitorii importanți ai țării, printre care pe Duiliu Zamfirescu, cu care leagă o strânsă prietenie. În anul 1879, are loc debutul său literar, prin versuri publicate în revista ieșeană Jurnalu pentru toți. În 1883, este introdus la ședințele din București ale Junimii.

La recomandarea lui Titu Maiorescu, ține, începând din 1892, un curs facultativ de istoria literaturii române la Universitatea din București. Colaborează cu articole la ziarul Constituționalul, în care sprijină activitatea politică a Junimii. Treptat se desprinde de principiile literare și politice ale Junimii. Publică articole pe teme diverse și de critică literară în Convorbiri literare, Revista pentru istorie, arheologie și filologie, Ateneul român, Vieața nouă, Viața socială. Pentru scurt timp, a fost redactor al revistei Convorbiri literare.

Împreună cu D. C. Ollănescu, întemeiază societatea „Amicii literaturii și artei române”. Începând din noiembrie 1896, editează și este director al revistei Literatură și artă română, care apare până în anul 1910. L-a înlocuit pe Ion Luca Caragiale la Direcția Teatrelor, pe timpul lipsei acestuia din țară. Conferențiar la Societatea de Radio (o conferință în 1931; 3 conferințe în 1932; 4 conferințe în 1933; 16 conferințe în 1934; 9 conferințe în 1935).

S-a remarcat prin campania dusă pentru reorganizarea teatrelor naționale și a conservatoarelor de muzică și artă dramatică. A susținut necesitatea ca scriitorii și artiștii să fie sprijiniți de către stat. A fost un prețuitor al artelor plastice și a publicat câteva monografii ale unor artiști pe care i-a cunoscut și pe care i-a susținut în revista sa. În romanul, cu referiri autobiografice, Marin Gelea, în care personajul principal îl prezintă pe arhitectul Ion Mincu, Petrașcu face o descriere a societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Scrieri: 

• Mihail Eminescu, București, 1892
• Noi în 1892, București, 1892
• Figuri literare contimpurane, București, 1893
• Vasile Alecsandri, București, 1894
• Scriitori români contimporani, București, 1898
• Carmen Sylva, București, 1899
• Marin Gelea, București, 1905
• Zvârcoliri, în colaborare cu I. Gr. Periețeanu, București, 1907
• Dimitrie C. Ollănescu (Ascanio), București, 1926
• Ion Mincu, București, 1928
• Duiliu Zamfirescu, București, 1929
• Nicolae Grigorescu, București, 1930
• Anghel Demetriescu, București, 1931
• Ioan Georgescu, București, 1931
• Dimitrie Bolintineanu, București, 1932
• G. Demetrescu Mirea, București, f.a.
• Artiști români contemporani, București, f.a.
• Icoane de lumină, volumele I-IV, București, 1935-1941
• Icoane de lumină, ediție îngrijită și prefațată de Dumitru Petrescu, București, 1972

Nicolae Petrașcu

* 1948: Jacques Feyder (n. 21 iulie 1885,^[1][2] Ixelles, Belgia – d. 24 mai1948,^[3][4][2] Prangins[*], Elveția) a fost un actor belgian, scenarist și regizor care a lucrat mai ales în Franța, dar și în Statele Unite, Marea Britanie sau Germania. Este cunoscut ca regizor de filme mute în anii 1920, iar în anii 1930 a devenit asociat cu realismul poetic al cinematografiei franceze. A devenit cetățean francez în 1928.

* 1949: Alexei Viktorovici Șciusev (n. 26 septembrie 1873, Chișinău – d. 24 mai1949, Moscova; în rusă Алексей Викторович Щусев) a fost un arhitect, istoric și teoretician al artei, arhitect–academician al Academiei de Arte a Imperiului Rus, membru al Academiei de Științe a URSS.

* 1954: William Van Alen (n. 10 august 1883 — d. 24 mai 1954) a fost un arhitect american, cel mai bine cunoscut și recunoscut ca șef-arhitect al clădirii emblematice Chrysler Building, realizată în maniera arhitecturii Art Deco în anii 1929 - 1930).

Numele arhitectului William Van Alen a fost folosit pentru a denumi Van Alen Institute, o organizație non-profit dedicată îmbunătățirii designului și a perceperii acestuia în rândul publicului larg printr-un program de expoziții, competiții, publicații, ateliere lucrative și forumuri. Fondat în 1894 ca Societatea de Arte Frumoase a Arhitecților (conform originalului Society of Beaux-Arts of Architets), Institutul a fost redenumit în 1996 după Van Alen, care a fost cel mai mare contribuabil la bunul mers al acestuia. Reorganizat pentru a se adresa absolut tuturora, având sediul în New York City, proiectele Institutului se adresează unei colaborări interdisciplinare naționale și internaționale între designeri, factori de decizie, studenți, amatori pasionați, educatori și lideri ai comunităților locale.

* 1959: John Foster Dulles (n. 2 februarie 1888 – d. 24 mai 1959) a fost un diplomat american, care a îndeplinit funcția de Secretar de Stat (ministru al Afacerilor Externe) al Statelor Unite ale Americii, de la 21 ianuarie 1953 la 22 aprilie 1959, sub președintele republican Dwight D. Eisenhower.

Geopolitician de renume, el a consacrat noțiunea de respingere (în englezărollback) a Uniunii Sovietice.

John Foster Dulles

* 1974: 

Duke Ellington (1899-1974)

Edward Kennedy "Duke" Ellington (n. 29 aprilie 1899, d. 24 mai 1974) a fost un un compozitor și pianist american. De-a lungul timpului a fost conducătorul mai multor formații de jazz. După ce și-a înființat propria sa formație muzicală, a fost primul care a folosit vocea umană ca pe un instrument muzical. De-a lungul vieții a scris peste 2000 de cântece și compoziții, de la jazz la muzică religioasă și muzică clasică. A compus muzică pentru patru filme. A susținut concerte în săli renumite, precum la Carnegie Hall din New York, Filarmonica din San Francisco și Opera din Chicago.

Edward Kennedy Ellington

* 1988: Igor Vieru (n. 23 decembrie 1923, Cernoleuca, Regatul României – d. 24 mai 1988, URSS ) aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care punea bazele unot tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii, corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior de revalorificare.

Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții țăranului moldovean. Impunându-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic. Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura, imprimându-i o înfățișare aparte.

Vieru tindea spre o manieră de creație în care culoarea vine să transmită tot mai clar și mai pregnant întreaga complexitate a noilor valori spirituale și intelectuale ale contemporanului moldovean. El nu avea un gen preferat, ci le explora pe toate câte puțin.

Igor Vieru în anul 1970

* 1990: Gabriel Chaborschi (n. 30 august 1924, Târgu Cărbunești, județul Gorj – d. 24 mai 1990, Râmnicu Vâlcea) a fost un muzician român de origine poloneză, dirijor, compozitor, folclorist și profesor.

O scurtă perioadă de timp a părăsit Craiova. În anul 1946, a înființat fanfara și orchestra de teatru a Fabricii de postav Buhuși și corul tineretului din Piatra Neamț.

A revenit în Craiova în anul 1948, ca profesor de muzică la Liceul „Frații Buzești” și apoi la Școala Normală, azi Universitatea din Craiova (Facultatea de mecanică). În anul 1954, a trecut la Școala de Arte din Craiova, implicându-se ca îndrumător muzical în Craiova, Bechet și Novaci. Între anii 1955 – 1958 a fost directorul "Casei Creației Populare" din Craiova.

Când a fost numit instructor metodist la Casa de Cultură din Râmnicu Vâlcea, a înființat orchestra simfonică și a condus corul Căminului Cultural din comuna Păușești-Măglași.

În 1971 a înființat fanfara Clubului Elevilor din Râmnicu Vâlcea (în prezent Palatul Copiilor).^[3] A înființat fanfara elevilor de la Liceul pedagogic (1973), cu sprijinul Fanfarei Garnizoanei Râmnicu Vâlcea, împreună cu Constantin Nechez, profesorul Constantin Andrei și profesorul Gheorghe Șoană.

A lucrat la Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare Vâlcea ca dirijor. A fost un pasionat culegător de folclor muzical, ocupându-se de cântecul popular. A fost profesor de muzică la Colegiul „Alexandru Lahovari” (1960-1969)^[4] și la Școala nr.5.

Pe lângă faptul că a creat mai multe coruri și fanfare, Gabriel Chaborschi a fost și compozitor, realizând lucrări corale mixte, prelucrări folclorice, coruri bărbătești și orchestrații.

Gabriel Chaborschi

* 2010: Paul Dedrick Gray (8 aprilie 1972 – 24 mai 2010), cunoscut și ca The Pigsau #2, a fost un muzician american, cunoscut mai ales ca basist și membru fondator al formației metal premiată cu Grammy, Slipknot.

Paul Gray cu Slipknot în 2008

* 2011: Fănică (Fănuș) Neagu^[2] (n. 5 aprilie 1932, Grădiștea-de-Sus, județul interbelic Râmnicu Sărat — acum în județul Brăila, România – d. 24 mai2011, București) a fost un povestitor, memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg român. A colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri. A îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din București (1993-1996); a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993 și membru titular în anul 2001.

În anul 1954 debutează cu povestirea „Dușman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”. În anul 1960 are loc debutul editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1960 publică „Somn de la amiază”, iar în 1962 „Dincolo de nisipuri”. În anul 1967 publică „Vara buimacă”, piesa „Scoica de lemn”, care peste ani se va juca la Teatrul Nottara din București. În anul 1979 „Cartea cu prieteni”. În anul 1981 „Insomnii de mătase”. În anul 1985 „A doua carte cu prieteni”. În anul 1985 i se joacă piesele „Echipa de zgomote” la Teatrul Majestic și „Olelie” la Teatrul Național din București. În anul 1987 „Întâmplări aiurea și călătorii oranj”, volum de publicistică. În anul 1988 „Scaunul singurătății”, roman. În anul 1993 i se joacă la Teatrul Național din București și la Teatrul Național din Timișoara piesa „Casa de la Miezul Nopții sau Paiața sosește la timp”. În anul 1994 republică „Dincolo de nisipuri”, nuvele, la Editura Porto-Franco, Galați.

Este prezent în:

• Les Lettres Nouvelles^[3], coordonator Maurice Nadeau, număr special din februarie 1976, Écrivains roumains d'aujourd'hui, p. 111-125 cu un fragment din Îngerul a strigat (L'Ange a crié), în traducerea lui Fernand Bloch.

Opere antume:

• 1960 - Ningea în Bărăgan, povestiri;
• 1962 - Dincolo de nisipuri, nuvele;
• 1968 - Îngerul a strigat, roman;
• 1976 - Frumoșii nebuni ai marilor orașe, roman;
• 1979 - Cartea cu prieteni, însemnări;
• 1981 - Insomnii de mătase, însemnări;
• 1987 - Întâmplări aiurea și călătorii oranj, publicistică;
• 1988 - Scaunul singurătății, roman;
• 2001 - Amantul Marii Doamne Dracula, roman

Sărbători

* În Calendarul creștin ortodox

• Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat; Dezlegare la pește;

* În Calendarul greco-catolic]

• Cuviosul Simeon din Muntele Minunat

* În Calendarul romano-catolic]

• Sf. Fecioară Maria, Ajutorul Creștinilor
• Sfinții Donațian și Rogațian

• Ziua europeană a parcurilor - [1]
• Slovenia: Ziua culturii
• Bulgaria: Ziua scrierii slavone, a învățământului și culturii bulgare
• Eritreea: Ziua națională
• România: Ziua limbii bulgare (Legea nr.100/2015)

RELIGIE ORTODOXĂ 24 Mai

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat; Dezlegare la pește;

Viața

Foto: Cătălin Acasandrei

Prolog. Binecuvântat este Dumnezeu, Cel Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, Cel Care cu iubire de oameni a cercetat și neamul nostru cel în multe feluri bolnav și i-a dăruit cel mai bun doctor patimilor sufletului și trupului, pe Simeon cel preasfânt, cel numit „din Muntele cel Minunat”, care și-a purtat lupta ascetică pe stâlp, ale cărui viață și minuni, fiind la număr mai multe decât nisipul mării, cine va putea să le povestească sau să le aducă în amintire? Căci timpul, cel ce acoperă multe, le-a făcut pe acestea să fie uitate, fiindcă nimeni nu s-a ostenit într-atât, nici n-a primit atâta sârguință, încât să transmită în scris toată petrecerea lui îngerească pe pământ. Așadar, preluând toate câte am putut păstra de la cei care ne-au precedat și fiind învredniciți și noi a vedea unele dintre acestea cu proprii ochi, am socotit necesar să le scriem acum și să vestim vouă, iubitorilor de Dumnezeu, spre slava lui Iisus Hristos Domnul nostru și Fiul lui Dumnezeu, pe cel sfințit și ales încă din pântecele maicii lui, pe cuviosul Lui, și spre folosul vostru, al celor ce citiți, cărora pururea credința vi se va socoti ca dreptate, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate”[1]. Dar întăriți de Dumnezeu, vom începe istorisirea noastră mai de sus, amintind mai întâi de părinții lui iubitori de Dumnezeu și istorisind amănunțit cum aceștia au fost învredniciți prin bunăvoirea lui Dumnezeu să aducă la lumină pe acest mare sfânt, îndată după aceea vom prezenta limpede despre el pe fiecare dintre faptele care au ajuns până la noi arătând, pentru folosul cititorilor, dispoziția lui iubitoare de Dumnezeu și râvna, chemându-L în ajutor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a zis: „Eu sunt Adevărul”[2]. Dar pe bună dreptate vom disprețui o expresie adecvată frumuseții, fiindcă nu este deloc acesta scopul nostru. Mai întâi de toate, vom pune grija adevărului care biruiește toate. Căci cuvintele adevărului sunt cele mai plăcute, fiindcă sunt pline de har. Nici nu este nevoie de podoaba meșteșugită a ritorilor sau de o limbă care să poată face mici pe cele mari și la cele mici să adauge mărime. Căci cuvântul adevărului, zice-se, este simplu. Așadar, pe Însuși Iisus Hristos, Dumnezeul nostru Cel adevărat, și harul dăruit de El celor care nădăjduiesc în El, precum am spus, chemându-L cumva mai simplu și întru adevăr (căci El Însuși este adevărul), vom relata cele despre subiectul ce ne stă înainte, încât voi, iubitorii de Hristos, care ascultați cu credință, mai vârtos să vă puneți nădejdea în Domnul nostru Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Cel Care cu adevărat binevoiește întru cei care nădăjduiesc în El, dăruindu-ne nouă toate cu îmbelșugare, mai cu prisosință decât cerem noi sau gândim.

Cu puțini ani mai înainte, un bărbat cu numele Ioan, care provenea din metropola Edessei, încă de vârstă tânără, a venit în marea cetate a Antiohiei împreună cu preacinstiții lui părinți care, îndeletnicindu-se cu meșteșugul aromatelor, își câștigau cele necesare traiului. Acolo așadar avându-și petrecerea, au vorbit cu părinții unei fecioare pe nume Marta, ca să o unească pe aceasta în comuniunea nunții cu Ioan, despre care am vorbit mai sus, care părinți, fiind bucuroși de acest lucru, i-au făcut cunoscut fecioarei ceea ce li s-a spus. Dar ea a refuzat cu totul aceasta, fiindcă dorea să se nevoiască în feciorie, auzind Sfintele Scripturi, ca trupurile fecioarelor să se înfățișeze curate Domnului. Așadar, făcându-se presiune asupra ei din partea părinților ei și luând ea în minte porunca Domnului care zice: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[3] și că nu este potrivit, nici cuviincios, să te împotrivești tare propriilor părinți, încredințându-se pe ea lui Dumnezeu, aleargă la cinstita Biserică a Sfântului slăvitului Proroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, cea dinaintea porților Theopolei[4] și, după ce a vărsat multe lacrimi, se roagă sfințeniei lui să fie învrednicită de la Dumnezeu de încredințarea ei cu privire la ceea ce-i stătea înainte, încredințare pe care dobândind-o cu rugăciunile Botezătorului, s-a supus voii părinților ei și s-a căsătorit cu bărbatul pomenit mai sus, petrecând cu el în chip cuvios și iubitor de Dumnezeu. Și îndeletnicindu-se cu postiri și cu dormitul pe jos, l-a schimbat și pe bărbatul ei la voia ei, care a devenit foarte cuvios și cinstitor de Dumnezeu.

Așadar, trecând timpul, acea preacinstită femeie, văzând podoaba fecioriei ei dezlegată și văzându-se pe sine plecată în lume prin căsătorie, alergă la preacuvioasa biserică despre care am scris mai înainte, a Sfântului Ioan Prorocul, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, ca să îi dăruiască ei de la Dumnezeu un prunc, pentru rugăciunile sfântului, spre slujirea bunătății Stăpânului nostru Iisus Hristos; și a rămas destulă vreme în preacinstita biserică, rugându-se cu lacrimi pentru aceasta, fără să guste fie pâine, fie apă, sau altceva, și șezând la podea își împlinea somnul cel după fire. Astfel petrecând de ceva vreme, într-o noapte, cu proprii ochi, ca să zic așa, vede pe Sfântul și preaslăvitul Înaintemergător Ioan bucurându-se și zicându-i: „Îndrăznește, femeie, și te roagă, căci a fost primită rugăciunea ta și acesta va fi ție semn, luând această bună mireasmă, îndată ridică-te și tămâiază casa și ea îți va fi de ajuns până la o vreme”. Dar ea, înfricoșându-se foarte, s-a trezit și a văzut în mâna ei o sferă mare de lemn mirositor și ridicându-se a pus-o pe ea pe altarul sfântului și a vărsat multe lacrimi. Și luând cățuia, a umplut toată casa de bună mireasmă, încât cei care se împărtășeau de ea nu știau să distingă ce mireasmă era aceea. Așadar, a cheltuit toată sfera aceea, până în această zi, lăsând o mică parte pe care a legat-o de crucea pe care o ținea la ea. Când s-a împlinit ziua, a șezut iarăși în slăvită biserica aceea și trezindu-se ziua următoare din somn, a aflat iarăși cantitatea aceea plină de bună mireasmă precum i se dăduse ei și mai înainte de către sfântul, și a făcut iarăși la fel, umplând casa de bună mireasmă.

Trecând câtva timp de la această minune, iarăși i-a stat înainte Sfântul cel slăvit al Domnului, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, zicând către dânsa: „Ridică-te degrab, femeie, și du-te în cămara ta și în binecuvântare însoțindu-te cu bărbatul tău, îndată vei zămisli fiu și îi vei pune numele lui Simeon. De carne sau vin sau altceva gătit prin meșteșug omenesc nu se va împărtăși. Dă-i lui spre hrană numai din sânul drept, iar de cel stâng nu se va atinge, căci pruncul este de partea cea de-a dreapta. Pâine și miere și sare îi vei da lui drept hrană. Trebuie cu toată frica să fie păzit ca vas sfânt, comoară de preț. Căci acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru. Când va împlini doi ani va primi sfântul botez în această biserică. Ce trebuie să fie cu el va spune pruncul după sfântul botez, venind harul peste el. Trezindu-se femeia din somn, înfricoșată foarte și tremurând din toate mădularele și plecându-se, s-a dus în casa ei care era înlăuntrul porții Antiohiei numită Dandalică. Și îl află pe preacinstitul ei soț citind istorisirea aflării cinstitului cap al Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan și, așezându-se lângă el, asculta lectura. Când s-a terminat istorisirea, a început să se tânguiască și să verse lacrimi. Bărbatul a întrebat-o ce a putut să i se întâmple. Dar ea nu i-a răspuns, nici nu a zis ceva către el din cele arătate sau spuse ei. Și culcându-se cu soțul ei îndată a luat în pântece după cuvântul Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergător și Botezător Ioan, și din ceasul acela s-a păzit pe sine cu toată frica. Iar cunoștințelor și celor care se apropiau de ea și în primul rând soțului ei le spunea că va naște sigur un prunc de parte bărbătească și că îl va numi pe el Simeon. Timpul trecând, a născut preacinstită femeia aceea fără să simtă nici o durere. Când s-au împlinit patruzeci de zile, a dus maica pruncul în Biserica Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, la cel care i-a binevestit cele despre Simeon, aducându-l pe el prinos lui Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru.

După puține zile i-a trecut prin minte gând mamei copilului să-i dea spre împărtășire de hrană și sânul stâng. Căci i s-a spus ei, cum am arătat mai înainte, să-i dea lui numai sânul drept. Și păzind ceasul în care trebuia să alăpteze copilul, i-a dat lui sânul stâng. Dar nici nu s-a atins de el, ci atât cât îi era cu putință se întorcea plângând. Aceasta făcea mama lui aproape în fiecare zi și pruncul refuza mereu să se împărtășească din el. În aceeași noapte sânul ei stâng s-a subțiat atât, încât a devenit ca al unui bărbat, în timp ce sânul drept a rămas neschimbat. Umplându-se de uimire și de frică, își arăta sânul femeilor care se apropiau de ea și le povestea toate câte i se arătaseră ei și cum i-a trecut prin minte gândul de a-i da sânul stâng.

Când a împlinit doi ani, pruncul a fost botezat în Biserica preacurată a Sfântului Înainte Mergător și Botezător Ioan. Și ieșind din sfânta cristelniță, după ce a fost chemat numele lui Simeon, după cuvântul sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergător și Botezător Ioan, îndată a început să zică cu glas limpede timp de șapte zile acestea: „Am tată și nu am tată, am mamă și nu am mamă”, însemnând prin aceasta lepădarea lui de toate cele pământești, suișul și înaintarea lui către cele cerești și duhovnicești.

Din acea clipă, ori de câte ori se întâmpla ca cinstita lui maică să se împărtășească de carnea jertfitorului, niciodată nu îl convingea pe prunc să guste din laptele ei, ci rămânea toată ziua fără să se împărtășească de hrană. Fiindcă acest lucru se întâmpla adeseori a cunoscut mama lui pricina și de atunci s-a abținut să se mai împărtășească de carnea jertfitorului. Când a fost în stare de a se împărtăși de hrană tare, i-a adus mama lui miere cu pâine și îi dădea lui spre hrană și apă drept băutură. De căldura băii nu putea să se apropie, ci ori de câte ori mama lui încerca să îl aducă la baie, mai înainte de a se apropia de căldura băii, pruncul rămânea fără glas, încât de aici maica lui a cunoscut că era voia lui Dumnezeu aceasta și se abținea să-l mai aducă la băi.

Când a împlinit vârsta de cinci ani, s-a întâmplat că cetatea Antiohiei a căzut sub un cutremur și a fost prins tatăl lui sub o dărâmătură și și-a încheiat acolo viața. S-a surpat și casa în care locuiseră cinstiții părinți ai copilului până în temelii. S-a întâmplat atunci că mama pruncului plecase la rugăciune, iar pruncul din iconomia lui Dumnezeu se afla în Biserica Sfântului Slăvitului Întâi Mucenic Ștefan care era lângă cetatea Antiohiei. Când a avut loc dărâmarea bisericii sfântului Ștefan, copilul rătăcea prin cetate, iar mama lui nu putea să știe de el din pricina confuziei dărâmăturii. Dar, găsindu-l o femeie temătoare de Dumnezeu, cunoștință a părinților lui, și recunoscând copilul, l-a așezat pe el pe umeri și a plecat aproape de muntele ce se afla în preajma Antiohiei. După ce au trecut șapte zile și maica lui neștiind nimic de el, ci, crezând că pruncul a fost prins de dărâmătură, i s-a arătat ei Sfântul slăvitul Ioan, Proorocul și Botezătorul, descoperindu-i limpede locul în care era pruncul. Iar ea plecând, l-a găsit pe el în munte la acea femeie, care i-a povestit mamei cum copilul a refuzat să se înfrupte din ceva, afară numai de pâine și apă și aceasta de două ori în răstimpul celor șapte zile. Și luând maica pruncul și mulțumind Domnului, a plecat la Biserica sfântului prooroc și Înainte Mergător și Botezător Ioan și acolo rugându-se și mulțumind iarăși Domnului s-au întors în cetate. Dar fiindcă este necesar să scriem toate spre folosul celor ce ascultă cu credință și să nu ascundem nimic din cele cuvenite, pe bună dreptate am socotit că este bine să vă arătăm vouă, iubiților, această dumnezeiască descoperire. Căci cea între sfinții noștri, maica și doamna Marta, din care, precum am zis, s-a născut Simeon, robul lui Dumnezeu, fiind temătoare de Dumnezeu, umbla în căile dreptății și îl creștea pe acesta cu înțelepciune și în dragostea de Dumnezeu, potrivit cu cele spuse și arătate ei.

Într-una din zile, așadar, gândindu-se întru sine la cele spuse ei despre copil și se întreba ce va deveni, adormind, s-a văzut pe sine înaripată și ca ridicată la înălțime, ținând pruncul și aducându-l în dar Domnului și zicând acestea către copil ca în timpul profetului Simeon: „Îmi doream să văd urcușul tău dumnezeiesc, o, fiule, pentru ca Domnul să slobozească pe roaba Lui în pace că am aflat har între femei, ca să dau Celui Preaînalt truda chinurilor mele de naștere”. Așadar, acestea văzându-le, le păstra pe toate în inima ei.

După acestea s-a întâmplat să meargă pruncul în acel loc numit Heruvim și a binevoit Dumnezeu, Care l-a hărăzit pe el din pântecele maicii sale spre slujirea Lui să îi arate lui desfătarea viitoarelor bunătăți. Și vede cu ochii pe vechiul zid al cetății, cel numit Heruvim, pe Domnul nostru Iisus Hristos și poporul drepților veniți împreună cu El. Și cine poate povesti slăvita aceea și plină de înfricoșare venire? Nemitarnică judecată stătea înainte și cartea vieții deschisă în mâinile Domnului, raiul înălțându-se de la răsărit până la norii cerului, iar la apus clocotind iezerul de foc. A venit duhul care îl însoțea și arătând cu degetul, a grăit către copil zicându-i: „Ascultă, copile, și pricepe cuvintele vieții. Primește viață plăcută lui Dumnezeu, crezând sfatului celor arătate ție. Înviere neînchipuită va fi, pentru adevărul care va fi, veselia drepților Domnului, Care împărățește, stă de față, Scriptura a mărturisit viața cea fără de sfârșit, raiul desfătărilor dăinuie, iar văpaia veșnicei osânde, iată, strălucește. Mergi așadar pe cale, după ce vei fi ales binele, ca să te slobozești din atâtea chinuri ale întunericului și ca să dobândești făgăduința bunătăților nepovestite cele gătite celor ce Îl iubesc pe Domnul”. După ce i s-a arătat lui această vedenie mai presus de minte, s-a înțelepțit copilul cu dumnezeiască pricepere și cu înțelepciunea Domnului și cunoștința dumnezeieștilor descoperiri era cu el.

Trecând puține zile, vede copilul cu proprii ochi un bărbat îmbrăcat în haine albe ca zăpada, zicându-i lui: „Urmează-mă oriunde voi merge”. Și îndată a urmat umbrei celui ce i s-a arătat și a mers împreună cu el. Și l-a dus pe el în ținutul tiberin, țară care era sub cetatea vecină cu Seleucia, într-un loc în care era un sat numit Pila. Și în pustietatea muntelui petrecea pruncul singur-singurel, ca un miel în mijlocul fiarelor, noaptea și ziua văzând în jurul lui o lumină negrăită și călăuzit fiind de bărbatul înveșmântat în alb ce i se arătase lui, și care-i dădea  cele de trebuință. A petrecut astfel în munte câteva zile, nefiind văzut de nici un om, ci călăuzit întru toate de cel ce i se arătase lui.

După acestea urcă pe coasta muntelui și găsește o mică mănăstire unde era un bărbat evlavios, pe nume Ioan care ședea pe un stâlp. Erau împreună cu el și alți monahi. Acest iubitor de Dumnezeu, Ioan, mai înainte de a urca pruncul în mănăstire, a văzut felurite descoperiri cu privire la el: uneori îl vedea pe prunc purtând veșmânt alb, șezând pe un car și adus la mănăstire, alteori pe același copil înaripat și urcând în zbor la mănăstire, alteori pe același prunc pe un stâlp luminos umblând în văzduh și apropiindu-se de mănăstire și iarăși vedea pe un înger arătându-i lui copilul și zicând către el: „prin acesta te vei mântui”. Și povestea acestea monahilor care petreceau împreună cu el.

Când copilul a ajuns la mănăstire singur, era cu adevărat străină priveliște și vrednică de milă. Cine nu s-ar uimi văzând un copil de șase ani, umblând prin asemenea munți, neavând nici o călăuză văzută? Era tot roșu la față, cu ochi frumoși, potrivit cu cele scrise, și cu un chip plin de bunăcuviință, vorbind limpede, gata fiind să vorbească, având răspunsuri plăcute, cuvânt cu pricepere multă și desăvârșită înțelepciune, fiindcă era plin de harul dumnezeiesc, pentru aceea și vorbea cuvinte dumnezeiești. Pe acesta văzându-l bărbatul acela iubitor de Dumnezeu, foarte bucuros fiind și amintindu-și descoperirile lui, a luat pruncul și l-a îmbrățișat și cu lacrimi mulțumea Stăpânului Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care pururea dăruiește cu îmbelșugare toate tuturor oamenilor și Care întinde înaintea tuturor darurile sale.

A rămas așadar, alesul lui Dumnezeu, Simeon, în această mănăstire timp de șapte zile separat și netulburat de nimeni, nesuferind nici de hrană să se împărtășească, încât arhimandritul Ioan era în uimire văzând viețuirea copilului. Copilul înainta în pricepere și în înțelepciune, prelungindu-și nevoința, și se înfrupta când la trei zile, când la șapte și zece zile din puține cereale înmuiate, bând puțină apă.

Iar Domnul, Cel ce l-a sfințit pe robul lui cel ales încă din pântecele maicii sale a binevoit a-i da în gând copilului care era de șapte ani să ceară să i se facă un stâlp în apropierea celui al cuviosului Ioan. Și după ce s-a făcut aceasta, îndată a stat pe el, având ca adăpost un cerdăcuț cioplit din lemn de nuc.

I s-a arătat lui în această stare un prunc frumos la chip, stând aproape de el și a cunoscut Simeon că Domnul este și luând îndrăznire a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Și întinzându-Și mâinile Domnul în chipul crucii i-a arătat lui zicând: „Așa M-au răstignit, Eu binevoind, dar tu întărește-te și îmbărbătează-te”. Și atunci nu a priceput pentru ce i-a spus lui aceasta, dar a cunoscut mai pe urmă că pentru starea pe stâlp și pentru răbdare a rânduit să-i arate chipul crucii și să spună către el acestea. De atunci așadar, slujitorul lui Dumnezeu a uitat de trupul său și a primit a duce viață îngerească, uitând cele din urmă și tinzând către cele dinainte[5], născocindu-și luiși zi după zi noi și aspre nevoințe.

Cânta bătrânul la rugăciunile de noapte treizeci de psalmi, iar copilul cânta uneori cincizeci, alteori optzeci, dar de cele mai multe ori, priveghind făcea toată psaltirea, iar toată ziua slăvea pe Dumnezeu prin tăcere. Pentru aceea bătrânul cuprins fiind de multă frică, folosindu-se de cuvinte, zicea către el, cruțându-l, cum i se părea: „Încetează, fiule, această râvnă mai presus de om, căci nu ne îngădui nouă nici puțin să ne odihnim. Îți este de ajuns, fiule, că din fragedă pruncie te-ai răstignit împreună cu Hristos. Înfruptă-te, cum și pe mine mă vezi, fiindcă mâncarea și băutura nu întinează pe om. Căci spune Dumnezeu că: «toate vi le-am dat vouă să le mâncați ca și iarba verde»[6]. Și priveghează cum mă vezi pe mine, ca să poți purta și să nu deznădăjduiești”. Zicea și copilul: „Pe nimeni nu spurcă mâncarea, dar mișcă gânduri spurcate, tulbură și îngroașă și face materialnică mintea cea mai subțire. Căci este scris că cei din ceasul întâi și cei din ceasul al unsprezecelea s-au învoit să se nevoiască în via Domnului și să se ostenească și să poarte greutatea și arșița zilei, luându-și plata. Căci suntem împreună-lucrătorii lui Dumnezeu, câmpul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, spunând cuvintele înțelepciunii Lui, și petrecând în dumnezeiești cântări și nu suntem răpiți de beția somnului demonilor, nici nu suntem moleșiți de odihna trupului. Căci scris este: «Gura mea am deschis și am tras duh, că poruncile Tale am dorit»[7]. Pentru dragostea Domnului nu te osândi pe sineți pentru smerenia mea, căci eu am nevoie se asemenea înfrânare a trupului”.

Dar Domnul Care vindecă toată boala și toată neputința, Care a dat și dă aceeași putere sfinților Lui și Care zice: „Întru numele meu tămăduiți pe cei neputincioși, scoateți afară pe demoni”[8], a pecetluit biruința copilului asupra demonului și i-a poruncit să aibă în minte cuvântul acela fără prihană care zice: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”[9]. Și atunci a fost luminat de Duhul Sfânt pruncul și i s-au arătat lui toate împărățiile diavolului și închipuirile lui într-o clipă, petrecerea aceluia în locul lui și ca o diademă pe capul lui, a văzut taberele demonilor stând lângă el, aur și mărgăritare și pietre prețioase ca lutul grămădite pentru lingușirea plăcerilor, fluiere și naiuri și felurite organe muzicale și păcatul ca o fiică fiind împreună cu cei ademeniți înșelător. Acolo a văzut pe duhul curviei și al uitării și al trândăviei și duhul iubirii de argint căscându-se, ca să înghită lumea și să acopere toate și îndemnau pe copil spre păcatul cel fără de rușine și pierzător. Iar el chemând pe Hristos și pecetluindu-se cu semnul sfintei cruci dintr-odată a risipit închipuirea lor și a fost mutat de acolo de Duhul Sfânt.

Plin de credință fiind robul lui Dumnezeu, Simeon, ațintindu-și ochii, a văzut biserica Domnului și slava lui Dumnezeu strălucea peste ea. Și a fost trimis unul din patriarhi către el având în mâini mir plin de bună mireasmă și pecetluindu-l l-a uns pe el, zicând: „Prin acest mir alungă pe demoni, încingându-ți mijlocul cu putere de sus,  taie miile lor și nimicește zecile de mii și dacă încearcă să te vatăme, îndrăznește, că nu este cel ce poate să-ți facă rău. Întărește-te și îmbărbătează-te, crezând peceții Celui ce te-a făcut, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestea au fost începuturile nevoinței lui, pe care nu le ignora bătrânul acela care îl iubea pe copil cu inima lui Hristos. Căci îl vedea pe el înaintând în multe chipuri în înțelepciune și în har. Iar copilul se veselea întru Duhul Sfânt. În vremea aceea, schimbându-i-se dinții prunciei, îi arăta bătrânului și celorlalți și toți slăveau pe Dumnezeu care a arătat de la o asemenea vârstă un asemenea luminător.

Un om bolnav de rinichi care trecea mereu pe la mănăstire și văzând petrecerea îngerească a slujitorului lui Dumnezeu și convins fiind în cuget din pronia lui Dumnezeu că, dacă pruncul va voi, îl va face Dumnezeu sănătos, a venit la bătrân rugându-l pe el să-i ceară copilului să se roage pentru el ca să-l slobozească din boala aceea îndelungată și neîndreptată. Căci nu putea să se îndrepte de spate nicidecum, ci se chinuia cu neîncetate dureri. A poruncit bătrânul bărbatului să se apropie de locul unde era robul lui Dumnezeu, Simeon, și îl îndeamnă apoi bătrânul să se roage pentru el și să se atingă de el, iar el îngreunat fiind de aceasta, zise: „Pentru ce, părinte, pui pe umerii mei o asemenea povară, care sunt păcătos și în sărăcie din pricina lenevirii și nepurtării mele de grijă? Desăvârșiți fiind întru toate, nu spre folos voiți a impune unui prunc o asemenea minune. Cum ar fi cu putință să fie aceasta prin mine?”. Dar fiind convins cu greu de bătrân și de cei ce stăteau lângă el neîncetat, și-a pus mâna lui și chemând numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a zis: „Eu păcătosul te pecetluiesc cu pecetea lui Hristos, fie celui ce suferă după credința voastră”. Și îndată a fost vindecat omul și a plecat sănătos, slăvind pe Dumnezeu și vestind minunile Lui.

Când a venit cineva, gol fiind, văzându-l s-a dezbrăcat de haina lui și i-a dat-o lui și ședea gol. Adeseori, și iarna făcea același lucru și rămânea gol, acoperit de harul dumnezeiesc. Și îi zicea lui bătrânul: „Ia aminte la tine, copile, luând un veșmânt, îmbracă-te din pricina șerpilor. Iar copilul răspundea: „Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme de rele”[10]. Iar bătrânul îl tulbura pe el iarăși ca să îmbrace stihar. Iar sfântul, robul lui Dumnezeu, Simeon, aducându-și aminte de luptele pentru credință ale sfinților patruzeci de mucenici care au răbdat în lacul cel înghețat o noapte întreagă și fericită nevoința aceea și care au arătat atâta răbdare își bătea fața și pieptul zicând: „Vai mie, ce voi face, auzind plângerea și scrâșnirea dinților și amenințarea viermelui celui fără de moarte, și că încă de aici viermii mănâncă trupul, iar dincolo viermele va nimici pe osândiți. Acestea zicându-le cu lacrimi multe ridică mâinile și pleacă genunchii, tânguindu-se cu lacrimi toată noaptea. Dar zicea bătrânul descurajat și biruit de marile osteneli ale copilului: „Aceasta ți-a mai rămas, copile, să iei sabia și să te distrugi pe tine”. Iar copilul răspundea: „Vameșul întru aceasta se îndreptățește și Domnul zice: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[11].

După acestea, altă nevoință a primit alesul lui Dumnezeu și a sta în picioare timp de un an de zile. Au putrezit coapsele sale și încheieturile și putrezind s-au unit și s-au făcut una. Căci se gândea și zicea către Hristos că: „Pentru numele Tău cel sfânt, mi-am disprețuit picioarele mele, devenind putred, ca să cunoască satana că sunt neclintit, stând ferm pe stânca credinței întru Tine”. Atunci aflând de la duhoare de această nevoință frații, împreună cu bătrânul, s-au uimit și trimițând bătrânul, au adus un doctor, ca să-l îngrijească, zicea. Iar copilul văzând a râs zicând: „Viu este Domnul meu că nu se va atinge de mine ajutorul oamenilor întru cele prin care eu m-am predat lui Dumnezeu. Genunchii erau mâncați pentru faptul că era prunc și foarte gingaș la trup. Iar Domnul slavei cercetându-l, l-a tămăduit pe robul său de rana picioarelor lui, și ridicându-se copilul a stat drept. Căci s-a gândit ca pentru mulțumire să stea o vreme în genunchi ceea ce a și împlinit.

Când ziua Cincizecimii a strălucit a zis copilul: „Cine este oare vrednic să primească Duhul lui Dumnezeu cel preasfânt așa cum s-a arătat și cum i-a umplut pe sfinții Lui apostoli când le-a împărțit lor limbi ca de foc? Și zice către el bătrânul: „Nu căuta cele ce sunt mai presus de tine și pe cele mai grele decât tine nu le cerceta. La cele ce ți-au fost poruncite ție, la acestea cugetă”. Zise și copilul: „Voia celor ce se tem de El o va face Domnul și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe ei”. Și acestea zicându-le s-a rugat, zicând: „Doamne, Cel ce ai trimis Duhul Tău cel Sfânt peste ucenicii Tăi, trimite și asupra mea darul harului cel de la Tine. Înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale că din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, ca să spun cuvintele vieții veșnice spre iertarea păcatelor, Amin”. După ce s-a rugat acestea dintr-odată a coborât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ca o flacără peste inima lui precum s-a rugat și l-a umplut pe el de înțelepciune și pricepere. Și a fost învrednicit de asemenea har, încât nimeni nu-i putea sta împotrivă, potrivit cu ceea ce s-a scris, din pricina înțelepciunii și a duhului cu care vorbea. A alcătuit cuvinte despre monahi și despre pocăința mirenilor și despre Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos și despre viitoarea judecată și despre nădejde, tâlcuind lămurit cele ascunse multora. Iar bătrânul, încredințat a zis: „Cu acesta se împlinește ceea ce s-a scris: «Cuvântul Domnului l-a aprins pe el[12]» căci acum am cunoscut că minunate lucrări va face copilul acesta, precum și apostolii”.

De atunci s-au umplut monahii de frica lui Dumnezeu, iar unii dintre ei avură vedenie și au văzut trei abside și trei tronuri și trei cununi puse pe tronuri și întrebând a cui este slava arătată lor, au auzit un glas care zicea: „A lui Simeon, copilul este”. Iar copilul strălucea ca soarele, plin fiind de dumnezeieștile harisme și de îngerească petrecere, era cu totul lepădat de cele pământești și la cer își făcea suișurile inimii.

Și a poruncit să i se facă lui stâlp de patruzeci de picioare, plinind ceea ce s-a spus în Evanghelie de către Domnul: „Nimeni aprinzând făclie nu o pune sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă”[13]. Căci cu adevărat era sfeșnic al Duhului Sfânt. Și după ce s-a făcut aceasta, când era gata să urce pe ea, a venit Preasfințitul Arhiepiscop al Antiohiei și Preacuviosul Episcop al Seleuciei și cu cuvenita cinste, cu lumânări aprinse și fiind multă strălucire, cu rugăciuni și cântări l-au dus pe el în sfântul altar și l-au hirotonit diacon. Fiecare dintre clericii care se aflau acolo au alergat să îl poarte pe el, ca să aibă parte de binecuvântarea lui. Așadar, în rugăciuni și cântări duhovnicești punându-l pe stâlp, au plecat în pace. Și a stat pe el opt ani. Iar bătrânul se îndurera că nu-i mai vedea fața în trup, și a făcut cu el legământ, încât să fie între ei nedespărțită unire duhovnicească. Luptând foarte tare și mai presus de mintea omenească, robul lui Dumnezeu, Simeon, a dobândit multă blândețe într-o asemenea stare și lacrimi curgând ca dintr-un izvor din multa străpungere. Căci cine nu s-ar minuna cercare primind a unei asemenea blândeți? Cine nu se zdrobea la inimă auzindu-l plângând ziua și noaptea. Căci acestea imitau pe Heruvimi și pe serafimi, cu buze fără de tăcere slăvind cu frică pe Dumnezeu. 

Din ziua aceea încă și mai mult plângea robul lui Dumnezeu Simeon, punea pocăință și a acoperit de tot adăpostul cu un acoperământ de piele, neavând fereastră, oprindu-se, atât cât îi era cu putință, de la lumina însăși. Se ruga mereu, cântând neîncetat până la ceasul al nouălea și după ceasul al nouălea dădea glas pentru rugăciunea tămâierii, zicând:„Slavă lui Dumnezeu și noi toți Îl binecuvântăm pe El în veci”. Apoi stătea la rugăciune de la apusul soarelui până în zori, apoi aproape că rămânea suspendat tinzând mâna stângă sus, iar cu dreapta, ca o piatră neînsuflețită își lovea pieptul udând cu lacrimi stiharul de păr. Nu dădea deloc somn ochilor lui. În fiecare noapte și ziua cânta cei o sută cincizeci de psalmi și toate cântările și își rânduia citirea zicând și psalmodiind stihurile și apoi zicea din atotvirtuoasa Înțelepciune a lui Solomon și de șapte ori Sfânta Evanghelie și cuvântul de învățătură a credincioșilor și rugăciunea epiclezei „Tatăl nostru care ești în ceruri”, și ținând tămâia în mâna dreaptă o aducea înainte lui Dumnezeu și fără foc urca fum de bună mireasmă. Se auzea ca o mulțime cântând și psalmodiind împreună cu el aliluia și la sfârșit slăvea pe Dumnezeu printr-o cântare plină de străpungere, zicând: „Să stea îngerii Tăi, Doamne al puterilor, în linie de bătaie împrejurul celor ce se tem de tine și care trimit Ție cântare de biruință, neîncetat slăvindu-Te pe Tine cu glasuri sfinte, Iisuse Hristoase, fiule al lui Dumnezeu celui viu”. Așa făcea în fiecare zi și noapte. Iar când răsărea soarele, făcându-și rugăciunea zicea: „Cu pace împreună ne vom culca și vom adormi, că Tu, Doamne, întru nădejde ne-ai așezat”

Într-una din zile a venit la el mulțime de oameni având diferite patimi și rugându-se pentru fiecare din ei îi slobozea de boala care îi stăpânea și de demon, încât duhurile urlau izgonite fiind din oameni. Fiindcă faima lui și a minunilor săvârșite prin el se răspândise pretutindeni și fiindcă veneau la el mulțimi multe, a binecuvântat toiege și le-a dat ucenicilor lui, pe care să le pună pe cei stăpâniți de orice patimă, zicând: „Așa zice copilul lui Dumnezeu, Simeon „ieșiți duhuri necurate din făpturile lui Dumnezeu” și îndată ieșeau cele drăcești din picioare, din mâini, din auz, și din toate celelalte simțuri, în timp ce toți vedeau binefacerile celor tămăduiți. Fiecare toiag lucra până la trei oameni și dacă nu se atingea iar de ele fericitul și dacă nu le binecuvânta, nu mai lucra nimic toiagul. Aceasta se întâmpla potrivit cu dumnezeiasca iconomie, ca să nu fie stăpâniți frații de vreun cuget al înălțării. Și astfel se făcea că mulțime nesfârșită se tămăduia și toți dădeau slavă lui Dumnezeu că a ridicat Dumnezeu profet sfânt și a cercetat spre bine pe poporul Său, dăruind credincioșilor spre mântuire pe dreptul Simeon.

Era de oarece vreme multă mulțime de felurite fiare în toată țara, încât mulți bărbați și femei erau înghițiți de ele și copiii erau răpiți din case. Pentru aceea, fiind oamenii tulburați chiar de la porțile orașului, umblau pe drumuri împreună și asemenea și la muncile lor se însoțeau unii cu alții. Au urcat pentru aceasta toți din ținutul acela rugându-se la Sfântul Simeon, iar el i-a chemat pe toți învățându-i cu îndemnuri și zicând: „Frații mei, ne învață pe noi pe toți Sfântul Apostol Pavel, zicând că pentru aceea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, din pricina unor lucruri ca acelea care sunt adulterele, curviile, mărturiile mincinoase, clevetiri, gândurile rele, hule, tulburări și zarve celor răi, jurăminte ca să-L întărâte pe Cel nevăzut și pe Cel neatins, pentru că așa ar trebui să fie cuvântul nostru da, da și nu, nu. Știind așadar și crezând că în chip umblă tot omul și că umbră care trece este viața noastră și că prin faptele noastre rele suntem expuși mâniei lui Dumnezeu, nu întristați Duhul cel Sfânt întru Care suntem pecetluiți până în ziua izbăvirii, ci să avem arvunirile nădejdii vieții veșnice. Căci vrea Tatăl îndurărilor să vadă pocăința noastră, a fiilor risipitori, cei ce ne-am depărtat de El, ca să ne întoarcem la el prin jertfa curată a Fiului Unul născut, Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitorul Iisus Hristos, prin Care luăm iertare de păcate noi, cei ce în fiecare zi păcătuim, și Care va fi tuturor ca întotdeauna milostiv și izbăvitor pentru negrăita Lui iubire de oameni și primind râvna rugăciunii voastre și a cererii prin smerenia mea, a robului Lui, va certa fiarele pădurii și va pune capăt năvălirii și festinului lor. Plângerea voastră în bucurie se va întoarce plecând fără frică în următorul an și cu nimic vătămați de ele. Binecuvântați, așadar, ca într-un glas Sfânta Treime cea de o ființă, închinată și de viață făcătoare”. Acestea auzindu-le toți laolaltă au dat slavă lui Dumnezeu și au fost izgonite fiarele sălbatice din acel ceas din țară și au viețuit oamenii de atunci fără frică.

Atunci unii dintre oștenii care au fugit de la fața barbarilor acelora au ajuns la robul cel sfânt al lui Dumnezeu. Iar unul dintre ei era rănit târându-și piciorul care șchiopăta din coastă și care se chinuia cumplit de durere. Când l-a văzut pe copilul lui Dumnezeu cel sfânt, i s-a închinat lui. Iar sfântul luând o ramură de palmier date lui de Dumnezeu a dat-o unuia dintre ucenicii lui, poruncindu-i să pecetluiască prin ea coasta celui suferind în numele Fiului lui Dumnezeu celui viu, zicând: „Fii sănătos, prin puterea Celui ce S-a răstignit pentru noi. Și îndată i s-a întărit coapsa lui și a stat sănătos și împreună cu el toți au slăvit pe Dumnezeu.

Au venit în munte perșii și au ajuns aproape de locul în care era robul lui Dumnezeu. A zis tuturor să stea în rugăciune încordată și el însuși plecând genunchii și lipindu-și fruntea de stâlp se ruga lui Dumnezeu să alunge pe perși. Și îndată au căzut pe spate cu caii lor și zdrobindu-se au plecat de acolo. Văzând aceasta ucenicii lui slăveau pe Dumnezeu și pe sfântul Lui rob Simeon. Iarăși într-altă zi alți perși au urcat în munte și s-a rugat robul lui Dumnezeu și a zis: „Doamne, Cel ce ai acoperit Muntele Sinai cu întuneric pe vremea slujitorului Tău Moise, acoperă-ne și pe noi cu harul Tău, și întunecă ochii nelegiuiților acestora. Și îndată s-a pogorât ceață din nor și trecând aceia nu au văzut pe nimeni. Și s-a făcut fața sfântului ca o față de înger și venind unul dintre ucenicii lui dimineața a văzut și s-a spăimântat foarte, că era sfântul slăvit prin harul Duhului Sfânt. Mulțime de bună mireasmă a mirurilor și tămâierilor era în jurul lui de la slava care îl păzea pe el încât se minunau ucenicii și slăveau pe Dumnezeu.

Văzând multa distragere/ împrăștiere și tulburare care-i veneau de la poporul care alerga la el și amintindu-și de cuvântul Apostolului care zicea: „Nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”[14], a voit, potrivit cu pronia lui, Dumnezeu să părăsească locul în care era și să locuiască în muntele cel mare învecinat. Dar era un munte fără apă, inaccesibil oamenilor, sălbatic foarte plin de fiare cu patru picioare și șerpi veninoși, neavând deloc vreo cărare bătătorită, pe care l-a străbătut pe când era prunc, călăuzit de Duhul Sfânt. Amintindu-și, așadar, de proorocul Ilie în muntele Carmelului, petrecând în cojoc și de Înainte Mergătorul Ioan care zicea: „Eu sunt glasul Celui ce strigă în pustie”, dar și mai mult decât aceștia de Însuși Domnul priveghind pe Muntele Măslinilor a grăbit și el să imite pe cetățeanul pustiei. Voind el acestea, a văzut pe Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se în acel munte cu oștire de îngeri nenumărați și un nor luminos acoperind jur împrejur vârful muntelui și s-a făcut un glas zicând: „Grăbește Simeon și nu te teme, suie-te pe muntele acesta Minunat, căci așa va fi numit de acum, după numele Meu, fiindcă Eu l-am sfințit pe el, încă și mai minunat voi face numele tău întru el, căci Eu sunt cu tine”. Și pe când vorbea cu el i-a arătat lui o stâncă pe care a stat Domnul, ca să stea pe ea sfântul și a văzut pe ea piedestalul lui Dumnezeu strălucind ca soarele și a slăvit muntele acela. Și acestea sunt tainele vedeniei.

Chemând toată obștea fraților și povestindu-le acestea toate, a pus pe un bătrân păzitor mănăstirii și rugându-se peste ei rugăciunea stăpânească și prin ea încredințându-i lui Dumnezeu și coborându-se de pe stâlp, la porunca dumnezeiescului har și călăuzit de el, și sărutând cele sfinte s-a grăbit să ajungă în Muntele cel Minunat. Era acolo un măgar fără șea, pe care nu urcase nimeni niciodată. Pe acest măgar șezând robul lui Dumnezeu a urcat pe muntele numit Minunat, ucenicii lui fiind împreună cu el. Era unul în mănăstire având piciorul olog și când toți veneau la mănăstire la sfântul și dobândeau tămăduire, acela aștepta îndelung, ținut până în ceasul acela. Milostivindu-se de el, sfântul a zis: „Aduceți-l pe olog, ca să nu-l las pe el aici așa”. Ei l-au adus și pecetluindu-i piciorul și rugându-se l-a vindecat pe el și îndată a stat drept și alerga, slăvind pe Dumnezeu și tinzând mâinile la cer. Apropiindu-se robul lui Dumnezeu de vârful muntelui, la mică distanță, coborându-se, și-a plecat genunchii și s-a rugat și plinindu-și rugăciunea a auzit glasul oștirii îngerilor zicând amin în acest loc și au pus o cruce mare de piatră. Ațintindu-și ochii, Sfântul a văzut slava lui Dumnezeu strălucind pe vârful muntelui și a cunoscut că acesta era locul arătat lui și, veselindu-se cu duhul, s-a dus cu râvnă la el. Iar măgarul acela nu a mai primit pe nimeni să șadă pe el, ci, fiind pogorât de frați în mănăstire, a murit după a treia zi.

Iar Sfântul Simeon a locuit în muntele cel Minunat după porunca Domnului pe stâncă în adăpostul lui acoperit cu piele. Avea douăzeci de ani. Iar a doua zi, mulțime multă a urcat în mănăstirea de mai înainte și neaflându-l pe el, auzind că este în munte, au urcat acolo la el, ducând pe bolnavii lor stăpâniți de felurite pătimiri, strigând cu plângere mare. Și văzând mulțimea s-a întristat, fiindcă și acolo urcând nu l-au lăsat să se însingureze. Dar văzând zdrobirea lor și jalea lor s-a milostivit de ei și punându-și mâinile pe fiecare din ei, i-a slobozit sănătoși slăvind pe Dumnezeu.

Un bărbat de la hotarele cu perșii, având demon cumplit a aflat milă de la Dumnezeu. Căci a fost trimis îngerul Domnului și i-a zis lui: „Du-te la robul lui Dumnezeu, Simeon, acesta își are sălașul în Antiohia cea mare, lângă mare într-o mănăstire în munte. Prin el îți va fi ție tămăduire de la Domnul”. Venind bărbatul la sfântul i-a descoperit acestea. Iar sfântul chemând pe Fiul lui Dumnezeu a certat demonul să iasă din el. Iar demonul se tânguia cu putere, zicând: „Lasă-mă și voi ieși, căci știu cine ești și pe Cel ce lucrează întru tine, Fiul lui Dumnezeu”. Acestea strigându-le demonul vede împreună cu bărbatul ce pătimea o cunună strălucind ca aurul și având mulțime de mărgăritare pe capul sfântului și o cruce strălucind în cunună ca lumina soarelui și oștirile cerești înconjurându-l pe el. Și neputând suferi diavolul arderea care venea din cele ce vedea a ieșit urlând, neîndrăznind încă să se mai apropie de suferind. Și a plecat omul în patria lui, mulțumind lui Dumnezeu prin sfântul lui rob și vestind tuturor minunile Lui pe care le-a văzutCineva cu numele Vigilius, care era slugă a fericitului Patriarh Efrem, a fost paralizat la tot trupul. Acesta, zăcând de trei ani în biserică și suferind multă îngrijire de la doctori, n-a izbutit nimic, ci a ajuns mai rău, iar la urmă a deznădăjduit. Auzind de minunile sfântului rob al lui Dumnezeu, Simeon, săvârșite prin cuvânt și putere, închiriind un dobitoc și legat fiind de el a venit cu credință și s-a aruncat înaintea lui. A zis către el robul lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi că Fiul lui Dumnezeu poate prin smerenia noastră să te vindece, ridică-te îndată și umblă”. Iar el strigând cu glas mare, a zis: „Cred, doamne, că Fiul lui Dumnezeu te-a sfințit pe tine și ești sfânt, putând prin darul Lui să mă vindeci pe mine”. Acestea zicându-le și multe altele asemenea, îndată s-a făcut sănătos în tot trupul și sculându-se sărea și umbla, închinându-se lui, bucurându-se și rugându-se și tinzându-și mâinile către cer, a coborât spre baia numită Tiberinon și, spălându-se, iarăși urcă alergând. A făcut așa în continuu până la șapte ori coborând și urcând în fiecare zi. Or, distanța de la panta muntelui până la baia aceea este de trei mile. În cele din urmă, fiind el binecuvântat și întorcându-se în cetate l-au văzut pe el toți și s-au umplut de uimire pentru străina minune a tămăduirii ce i s-a întâmplat lui.

Unui frate dintre ucenicii fericitului Simeon, cu numele Ioan, i s-a dat prin rugăciunea sfântului duhul înțelepciunii ca lui Bețaleel[15], ca să sculpteze felurit capitelurile coloanelor bisericii construite de sfântul și închinată numelui Sfintei și de viață făcătoarei Treimi. Căci a zis învățătorului: „Pune, părinte, sfântă mâna ta pe inima mea și voi începe să cioplesc după cum îmi va da mie Duhul care este întru tine”. Dar era bărbatul acesta înțelept în cuvânt, dar total neiscusit în arta sculpturii în piatră, numai prin credință a aflat harul. Și începând să sculpteze capitelurile coloanei le-a terminat. Căci era osârduitor în ascultarea sfântului și având inimă zdrobită, căuta să afle virtuțile lui și minunile lui, uimit fiind de înțelepciunea și Duhul în Care vorbea. Prin lucrarea și cuvântul acestuia păzea poruncile curat, îmbrățișându-le pe acestea din adâncul inimii și închinându-se în Duhul.

Pe acesta Domnul vrând să îl ia la sine ca pe un bun, i-a descoperit robului Lui despre adormirea lui și în noaptea aceea, pe când toți cântau rugăciunile de noapte, a întrebat Simeon pe Domnul, zicând: „Doamne, oare l-ai scris pe el în cartea vieții?” Și a zis Domnul: „L-am scris nu numai pe acesta, ci pe toți ucenicii tăi pe care i-ai trimis mai înainte și îi vei trimite după acestea și i-am rânduit pe ei în cartea vieții”. Pentru aceste slăvite fapte, s-a închinat Simeon Domnului și când au terminat ei psalmodia a zis în auzul tuturor: „Frate Ioane, pace ție, Domnul te-a chemat pe tine”. Iar acela îndată îmbrățișându-l cu bucurie și cu plângere și sărutând cojocul de piele al sfântului s-a schimbat la față și a zis: „Părinte, în mâinile Tale îmi pun duhul meu și duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul dreptății”[16]. Acestea zicându-le, peste două zile a adormit și a fost mare plângere pentru el, toți frații venind la el cu jale, s-au tânguit foarte pentru el.

Dar fiindcă se cuvine să nu ascundem de voi, iubitorii de Hristos,  și această străină minune întâmplată prin sfântul lui Dumnezeu slujitor, vă vom face vouă vădită și pe aceasta. Rămânând foarte puțin grâu în grânarul mănăstirii, frații adunați în parte, în număr de treizeci și patru, pe care i-a vindecat de diferite răni și patimi, nemaiputând suporta strâmtorarea și întristarea din munte, au adus lui rugăminți, zicând toți într-un glas: „Îngăduie-ne nouă să luăm provizii din prinoasele aduse, ca să avem spre hrană pâine din belșug pentru împuținarea noastră, ca să fim fiii tăi întru răbdare și vei primi împreună cu celelalte fapte bune ale tale și plată desăvârșită pentru noi și cunună, căci prin tine nădăjduim să se mântuiască sufletele noastre și în mâinile tale ne-am încredințat”. După ce au spus acestea, a poruncit ca toți să se adune, având încinse mantiile lor și să stea înaintea lui. Și venind ei la el, a mustrat cu multă blândețe necredința lor și împuținarea sufletului lor, zicând: „Oare nu vă gândiți la faptele Domnului că sunt minunate? Nici nu vă amintiți cum din cinci pâini a săturat pe cei cinci mii, când ucenicii erau nemulțumiți și cereau, când a venit seara, să slobozească mulțimile din pricina pustietății locului și a lipsei de pâine? Căci luând cele cinci pâini găsite, privind către cer, le-a binecuvântat pe ele și, frângând, le-a dat prin mâinile ucenicilor celor cinci mii de bărbați, precum se spune, săturându-i, de la care au luat doisprezece coșuri pline cu firimituri care au prisosit celor ce au mâncat. Cum iarăși, altă dată i-a întrebat pe ei Domnul: „Câte pâini aveți?” și răspunzând ei „Șapte”, binecuvântându-le, a săturat patru mii de bărbați fără femei și copii. Și acum Același este Domnul, Același ieri și astăzi și în veci, și cercetând, va vedea și nu va trece cu vederea răbdarea voastră. Căci este puternic și vrea într-un fel oarecare să vă înmulțească vouă grâul, dacă veți răbda cu mulțumire, iar dacă necrezând, nu veți lua aminte la cele spuse de mine, iată, patru cărări sunt deschise în pustia aceasta, pe care vreți să vă duceți, duceți-vă. Căci eu sunt neagonisitor și, crezând lui Hristos, nu mă voi ruga omului pentru oarece trebuințe trupești. Căci s-au lărgit milele îndurărilor Sale, ca să nu-i părăsească pe robii Lui. „Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți[17] și nu este lipsă celor ce se tem de El[18]”. Auzind acestea de la el și mai multe decât acestea spuse mustrător către ei, s-au temut foarte, umplându-li-se inimile de bucurie și ochii de lacrimi. Și punând metanie, au plecat. Și chemându-l sfântul pe fratele Antonios de la grânar, i-a poruncit lui să adune toate boabele de grâu rămase în grânar și să i le aducă. Și el plecând și adunându-le, le-a dat în mâinile lui și arătându-le pe acestea la cer lui Dumnezeu a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin milele îndurărilor Tale ai binecuvântat cele cinci pâini și ai săturat pe cei cinci mii, binecuvântează și înmulțește grâul acesta spre slava și mulțumirea numelui Tău. Și tămâind l-a dat fratelui, zicând: „Ducându-te, tămâiază grânarul și împrăștie acolo boabele acestea de grâu și închizând ușile, pleacă. Iar acela a făcut așa. Și a doua zi, în puterea nopții, a poruncit fratelui să se ducă și să vadă grânarul. Și ducându-se acela a găsit grânarul, prin binecuvântarea lui Dumnezeu plin ochi cu grâu, și, alergând cuprins de frică, a vestit sfântului minunea întâmplată. Atunci poruncește robul lui Dumnezeu să fie aduse făclii și a tămâiat și a zis ca toți să plece genunchii și să se roage îndelung și a plecat și el genunchii lipindu-și fruntea de stâlp și închinându-se Domnului și mulțumind, zice împreună cu ei rugăciunea domnească, „Tatăl nostru carele ești în ceruri”. Și așa în toată sâmbăta poruncea să se tămâieze, dându-le lor porunci să facă pâine multă și să o dea fraților care veneau și celorlalți și nu pridideau frații toată noaptea și ziua să facă pâini și să le împartă. Căci era a vedea mulțime nesfârșită de popor acoperind cea mai mare parte a muntelui. Pentru trei ani au folosit grâul acela și nu s-a cheltuit. Căci slujitorul lui Dumnezeu, Simeon, imita în toate bunătatea și milostivirea propriului Stăpân.

Iarăși i-au adus lui un om mut. Dar era el și paralitic, fiind din religia păgânilor. Pocăindu-se și crezând în Domnul nostru Iisus Hristos, s-a făcut sănătos cu rugăciunile sfântului și a plecat slăvindu-L pe Dumnezeu.

Dar avea el și un copil bolnav și luându-l pe el împreună cu mama lui, l-a adus la sfântul. Dar s-a întâmplat să moară copilul pe cale și, după ce s-a întâmplat aceasta, se întorceau la casa lor. Dar pe când mergeau ei, cugeta el în sinea lui și zicea: „Cel ce m-a vindecat pe mine puternic este să învieze și pe fiul meu”. Și îndată au plecat la sfântul având cu ei și pe fiul lor mort. Dar când să intre pe poarta mănăstirii, un magistrianos antiohian îi împiedica pe ei să ducă mortul la sfânt, zicând către ei cele scrise la Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, cum a vrut Domnul așa a și fost fie numele Domnului binecuvântat în veci”[19]. „Chiar dacă credem că Domnul voia celor ce se tem de El o va face, dar sufletul nimeni nu poate să îl slobozească”. Auzind slujitorul lui Dumnezeu despre aceasta și văzând necredința aceluia, a zâmbit și a zis: „Pe Tine Te slăvim, Hristoase, și la Tine am îndrăznit să scăpăm, Cel ce înviezi pe morți, Cel ce ai zis: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face”[20]. Acestea zicând a poruncit să fie pus în față trupul copilului, și plecând sfântul genunchii, s-a rugat și cu glas încrezător a chemat pe cel mort, zicând: „Cel ce a chemat pe Lazăr cel de patru zile mort și îngropat, te cheamă pe tine prin mine robul Lui”. Și îndată, în văzul tuturor, a înviat mortul. Și i-a cuprins frica și uimirea pe toți cei ce au văzut o asemenea minune și au slăvit pe Dumnezeu Cel ce dă un asemenea har și putere sfinților Lui.

(extras din Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața Fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, traducere de Laura Enache, Colecție Viața în Hristos – Seria Hagiographica, Editura Doxologia, Iași, 2013)

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU 24 Mai

DEZLEGARE LA PEȘTE

A.   GUSTĂRI

File de peşte cu crustă

4 fileuri de peste
3 linguri pesmet graham
1 lingura ulei de masline
coaja rasa de la o portocala
2 linguri patrunjel proaspat tocat
sare si piper dupa gust

Se spala fileurile de peste, se zvanta si se aseaza intr-un vas termorezistent;

Se amesteca intr-un castronel pesmetul, uleiul, coaja de portocale, sarea si piperul, se toarna peste fileurile de peste;

Se coc la cuptor cca 20 minute, sa se rumeneasca frumos, se presara patrunjelul dupa ce se scot din cuptor.

Se servesc cu cartofi la cuptor si mujdei de usturoi

B.   SALATE

C.   SOSURI

Sos pentru peşte pescăresc

Se pune intr-o cratita ceapa taiata marunt, se toarna apa si se lasa sa fiarba la foc mic 10-15 minute, apoi se adauga uleiul, zaharul, usturoiul bine strivit, cimbrul si bulionul.

D.   BORŞURI

Ciorbă românească de peşte

- peste mic de balta (orice) 3 kg,
- peste mare (capete si cozi de somn sau somon, stiuca, crap etc.)
-telina
-gulie
-morcov
-ceapa
-praz
-pastranac
-patrunjel
-frunze leustean
-frunze patrunjel
-bors
-sare
-piper
-vegeta

Se fierbe pestele mic in apa fara sare pana se face zdrente, dupa care se strecoara si se arunca pestele pastrandu-se zeama. Se taie zarzavatul cubulete si se pune la fiert in zeama strecurata de peste pana fierbe. Se adauga borsul (1/3 din cantitatea de zeama de peste) si se dau cateva clocote. Se regleaza cu condimente dupa gust. Se introduce pestele mare si se lasa la fiert max 7 min sa se pastreze bucatile intregi. Se adauga frunzele de leustean si de patrunjel si se mai da un clocot.

Se serveste calda cu ardei iute (dupa preferinte).

E.   MÂNCĂRURI

Peşte pescăresc

750 g. crap, 3 linguri ulei, 2 cepe, 4-5 catei usturoi, 1/4 lingurita cimbru pisat, 2-3 linguri bulion, 1 ½ pahar apa, un virf cutit zahar, sare

Pestele proaspat sau dezghetat se taie in bucati nu prea mari, se sareaza si se lasa sa stea intr-un vas acoperit pina se prepara urmatorul sos: se pune intr-o cratita ceapa taiata marunt, se toarna apa si se lasa sa fiarba la foc mic 10-15 minute, apoi se adauga uleiul, zaharul, usturoiul bine strivit, cimbrul si bulionul. Dupa ce da un clocot-doua, se pun bucatile de peste, se potriveste de sare si se lasa sa fiarba acoperit, la foc foarte mic sau in cuptor pina cind scade bine sosul.

F.    DULCIURI

Cozonac nedospit

• 4 ceşti apă;
• 1 pachet margarină;
• 1 ceaşcă zahăr;
• 40 g drojdie de bere;
• 1 lingură coajă de lămâie sau portocală rasă;
• 1 vanilie;
• 1 linguriţă scorţişoară;
• 1 linguriţă sare;
• Făină cât cuprinde
Umplutura:
• 400 g gem;
• 1 ceaşcă nuci tăiate mărunt, sau stafide;
• 2 linguri cacao;
• 2 linguriţe esenţă de rom
Se face din ingredientele de mai sus un aluat de consistenţă potrivită, având grijă ca drojdia să fie dizolvată separat în apă călduţă.
Se împarte în 4 părţi aluatul şi se întind, pe rând, foi de 1 cm grosime.
Se întinde pe toată suprafaţa foii gem amestecat cu cacao şi rom, iar deasupra se presară nuci sau stafide.
Se rulează foaia şi se aşază cei 4 cozonaci într-o formă suficient de mare, bine unsă.
Se ung cu pensula pe deasupra cu apă dulce şi se presară zahăr tos sau susan.
Se pun direct la cuptor la foc potrivit, 50 minute.
Se consumă cald.

ARTE 24 Mai

MUZICĂ 24 Mai

Best Of André Rieu - André Rieu Greatest Hits 2019 - André Rieu Instrumental Violin

Los Mejores Boleros Instrumentales del Mundo - Música Para Relajarse, Trabajar y Estudiar

Dussek: Complete Piano Sonatas Op.10 & Op.31 No.2, Vol. 1

CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, U2 Greatest Hits Full Album - CCR, U2 Best Rock Songs

Pop 2019 Hits Maroon 5, Taylor Swift, Ed Sheeran, Adele, Shawn Mendes, Charlie Puth, Sam Smith

TEATRU/FILM 24 Mai

Veciniada - Ion Baiesu