MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 17 IUNIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Astăzi este mare sărbătoare religioasă: (+) Sfânta Treime

ISTORIE PE ZILE 17 Iunie

Evenimente

·         362: Imparatul roman Iulian Apostatul emite un edict împotriva invatatorilor creștini; (Cod Theod 13 3,5). Fata de crestinism Iulian a afisat o orecare toleranta contrazisa insa de masurile pe care le-a luat. pentru  suprimarea unor hotarari luate in vremea lui Constantin cel Mare: amenzi mari date comunitatilor crestine care distrusesera templele pagane, le-a interzis crestinilor exercitarea meseriei de profesor, excluderea crestinilor  din functiile importante ale Statului. In timpul sau nu le mai era permis crestinilor  sa savarsesca inmormantari in timpul zilei. La inceputul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din Ierusalim, initiativa esuata in urma unui cutremur de pamant. Consecintele acestui demers au fost grave pentru evrei, carora li s-a reprosat ulterior alianta cu un imparat anticrestin. Ostilitatea lui Iulian fata de crestini mai poate fi observata si din propria lucrare polemica intitulata Impotriva galileenilor. Politica anticrestina a lui Iulian a facut numeroase victime printre crestini: multi episcopi au fost exilati, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, in Samaria) unii episcopi au fost masacrati iar in Dobrogea Sf. Emilian a fost martirizat la 18 iulie 362 in localitatea Durostorum (Silistra).

·         1462: Bătălia de lângă Târgovişte (16/17 iunie 1462), denumită şi „Atacul de noapte”. Cea mai importantă confruntare între domnul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi sultanul Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481), la sfârşitul campaniei de pedepsire a domnului muntean, desfăşurată în vara anului 1462. Cauzele campaniei sunt refuzul plăţii tributului (din 1459) şi mai cu seamă atacurile lui Vlad Ţepeş împotriva posesiunilor turceşti, la începutul anului 1462, când acesta cucerise Giurgiu şi trecuse prin foc şi sabie o serie de localităţi şi cetăţi de la Sudul Dunării, omorând 23 884 de oameni, după o scrisoare adresată de Ţepeş regelui maghiar, Mathias Corvin (1458 – 1490). Desigur, domnul muntean se baza în acţiunile sale pe sprijinul regelui maghiar, al Papalităţii şi al statelor occidentale, care a fost anunţat, dar nu s-a materializat. Astfel, el s-a văzut nevoit să facă faţă, singur, campaniei din vara anului 1462, când sultanul a trecut Dunărea cu o armată impresionantă (sursele oferă cifre între 60 000 şi 300 000 de oameni), o parte a armatei otomane fiind adusă pe mare şi de aici, pe Dunăre, până la Brăila. Nevoit să-şi împartă puţinele forţe (c. 22 000 de oşteni) între Brăila şi Turnu (unde a încercat, fără succes, împiedicarea trecerii turcilor la Nordul Dunării), Vlad Ţepeş a dus un război total, lipsind armata invadatoare de surse de aprovizionare, retrăgând populaţia şi hărţuind permanent trupele răzleţite, pe drumul dintre Turnu şi Târgovişte. În apropierea capitalei muntene are loc vestitul atac de noapte al lui Ţepeş, varianta unei bătălii deschise fiind exclusă din cauza disproporţiei de forţe. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil, favorabil domnului muntean, arată cum acesta, în fruntea unui corp de 7 000 – 10 000 de oşteni îmbrăcaţi turceşte şi cu torţe aprinse, a năvălit în noaptea de 16/17 iunie 1462 în tabăra turcilor, care, înspăimântaţi, „se socoteau cu totul pierduţi”. Armata Asiei, prima care a suportat şocul loviturii muntene, a fost pusă pe fugă. Oastea munteană, acţionând „în ordine desăvârşită şi bine închegată”, a încercat să ajungă la cortul sultanului pentru a-l ucide, dar a nimerit la cele ale vizirilor Mahmud şi Isaak, unde s-a dat „o luptă mare”. Un alt izvor creştin arată că sultanul, „pierzând în acea noapte încredere în privinţa armatei sale... a părăsit pe ascuns tabăra, luând-o la fugă în chip ruşinos” (G. Mercati). În realitate, oastea rumeliotă şi garda imperială au reuşit să-l protejeze pe sultan, scopul principal al atacului nefiind atins. Pagubele în rândul turcilor au fost însă însemnate, iar cele ale muntenilor, minime. Totuşi, această ultimă încercare a lui Ţepeş de a-l opri pe sultan nu poate fi considerată o victorie, dacă avem în vedere desfăşurarea ulterioară a evenimentelor: Ţepeş se retrage în Transilvania, unde este prins din ordinul lui Mathias Corvin, iar tronul Ţării Româneşti este ocupat de Radu cel Frumos (1462 - 75), adus de sultan. Rezistenţa înverşunată a lui Ţepeş, în ciuda inferiorităţii sale militare, a adus respectul contemporanilor săi, Laonic Chalcocondil punând pe seama sultanului declaraţia că „nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari” şi care „ar fi vrednic de mai mult”.

·         1473: Călugărul Nicodim de la mânăstirea Neamț a terminat „Tetraevangheliarul”, lucrare vestită pentru miniaturile sale și pentru că în el se află portretul lui Ștefan cel Mare, dăruit de către domnitor mănăstirii Humor; de aici denumirea actuală „Tetraevangheliarul de la Humor”

·         1579: Corsarul englez Francis Drake ajunge pe coasta de vest a Americii de nord si ia in posesie teritoriul pentru regina Elisabeta I a Angliei, numindu-l  Noul Albion (actuala Californie).

·         1596: Exploratorul olandez Willem Barentsz a descoperit arhipelagul arctic Spitsbergen.

·         1789: În Franţa, Starea a treia se proclamă Adunare Naţională. Este preludiul marii Revolutii Franceze.

·         1865: Romania a aderat la Conventia telegrafica internationala de la Paris.

·         1871: In New York City, domnisoara Anna Swan din Nova Scotia (Canada),  inalta de 2.27 m.  se casatoreste cu dl.Martin Buren din Kentucky (2.19 m),  intemeind   cel mai inalt cuplu casatorit din lume la acea data.

·         1881:  La Bucuresti, a avut loc semnarea primului Tratat de comert si navigatie romano-olandez, prin care cele doua parti isi acordau reciproc clauza natiunii celei mai favorizate. Conventia a intrat an vigoare la data de 9 septembrie 1882. 

·         1885: a sosit la New York, la bordul Fregatei franceze Isère, Statuia Libertăţii, simbol al SUA. Monumentul este un cadou al Franţei făcut Statelor Unite cu ocazia aniversării a 100 de ani de la declararea independenţei Americii de Nord.

·         1889: Inmormantarea lui Mihai Eminescu la cimitirul Bellu. Sicriul sau a fost depus în biserica Sf. Gheorghe cel Nou din Bucuresti. Singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului a fost un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Apropiații, puținii prieteni, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din partea amicilor”. A. Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a prietenilor poetului, care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei si a florilor de pe catafalcul lui Eminescu. Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu.. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul” : „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”. Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară… Sa lasam versul eminescian să redea o fărâmă din taina clipei:
„Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci.”

·         1900: Rascoala Boxerilor. Asa numita Alianța celor opt natiuni (Austro-Ungaria, Franța, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americi), captureaza fortul Taku din Tianjin, China. A fost inițiată de Miliția Yìhétuán (Miliția Unită pentru Dreptate), cunoscută în occident sub denumirea de „Boxerii” și motivată de sentimente proto-naționaliste și de rezistența palpabilă împotriva imperialismului vestic și japonez și a creștinismului. Termenul de „boxer” se datorează faptului că membrii Miliției Yìhétuán practicau boxul și exercițiile calistenice, crezând că aceste practici îi vor face impenetrabili în fața gloanțelor. Marile puteri au intervenit și au înfrânt forțele chineze. Ostilitățile s-au încheiat cu un protocol semnat în 1901 prin care Chinei i se cerea să plătească daune unui număr de 11 state. Ulterior, Marea Britanie și SUA au returnat o mare parte din reparațiile pe care le primiseră.

·         1903: Henry Ford fondeaza Ford Motor Company.

·         1910: Pionierul aviatiei mondiale, Aurel Vlaicu a zburat pentru prima dată cu avionul sau Vlaicu I, de pe Dealul Cotrocenilor.

·         1923: S-a înființat Oficiul Național de Educație Fizică (ONEF).

·         1925: La Geneva, Romania a semnat o Conventie care reglementa, pentru prima data, comertul cu arme si materiale de razboi, in vederea combaterii traficului clandestin al acestora. 

·         1928: Amelia Earhart si-a inceput calatoria, incercand sa devina prima femeie care a zburat peste peste Oceanul Atlantic. Aceasta era pasagera, Wilmer Stutz, pilot, iar Lou Gordon, mecanic. 

·         1936: Începe  războiul  civil din Spania. Războiul Civil Spaniol  a durat de la 17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939 si a fost un conflict în care forțele franchiste sau naționaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forțele Republicane sau Legaliste – cuprinzând liberali anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști – ale celei de a doua Republici Spaniole. Republicanii au obținut sprijinul Uniunii Sovietice și al Mexicului, iar naționaliștii au fost susținuți de Italia fascistă, Germania nazistă și de Portugalia vecină. Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial și a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă și axa fascistă germano-italiană.

·         1940: Radiodifuziunea Franceză transmite discursul maresalului Philippe Pétain, președinte al Consiliului de Miniștri, în care se cerea poporului francez să predea armele în lupta cu armatele naziste: „Cu inima strânsă, va spun astăzi ca trebuie să încetam lupta”. La 22 iunie 1940 a fost încheiat armistițiul între Franța și Germania.

·         1940:  Cele trei state baltice,  Estonia, Letonia şi Lituania  intră sub ocupaţia Uniunii Sovietice.

·         1944: Islanda anunță separarea sa definitivă de Danemarca și se proclamă republică - ziua națională

·         1950: Medicul american Richard Lawler efectuează primul transplant de rinichi la Spitalul „Mary" din Chicago

·         1953: Muncitorii est germani se revolta. Uniunea Sovietica trimite o divizie sa inabuse in sange rebeliunea.

·         1954: România a ratificat Convenția asupra drepturilor politice ale femeilor adoptată de ONU la 20 decembrie 1952

·         1954: În Germania de Vest, ziua de 17 iunie este prima dată sarbatorită ca ca Ziua Unității Germane.

·         1960: A fost ridicat nivelul reprezentărilor diplomatice la rang de ambasadă între România și Indonezia

·         1970 - În această zi este prezentat pentru prima dată în Marea Britanie emblematicul off-roader Range Rover. Acest model a fost practic primul 4x4 de lux produs vreodată în istorie, oferind mai mult decât modelele strict utilitare Land Rover de până atunci. De-a lungul timpului au fost trei generaţii, cel original, Classic apărut în 1970, P38a în 1994 şi a treia generaţie L322 în 2001. Din 2005 gama Range Rover s-a diversificat şi a apărut Range Rover Sport, un model axat mai mult pe latura de lifestyle şi lux. Ar fi multe de spus despre acest model, dar povestea integrală a acestui model o veţi găsi în clipul ataşat.

·         1972: In Statele Unite cinci angajați ai Casei Albe au fost arestați pentru intrarea prin efracție în birourile Comitetului Național al Partidului Democrat, în scopul de a asculta ilegal convorbirile telefonice ale opoziției.(Scandalul Watergate va duce in final la demisia presedintelui Richard Nixon).

·         1976: In Romania, a fost emis un decret privind amnistierea infractiunilor de trecere frauduloasa a frontierei prin care se gratiau pedepsele celor care fugeau din tara. Consiliul de Stat a dorit prin aceasta masura sa stopeze tentativele de trecere frauduloasa a frontierei si sa readuca in Romania personalitati aflate in exil. 

·         1977: Inaugurarea lucrărilor de construcție a uzinei de autoturisme de mic litraj „Oltcit” de la Craiova (cooperare româno-franceză)

·         1991: Parlamentul Africii  de Sud  abrogă Legea de înregistrare populaţiei, care a  clasifica rasial  in timpul  apartheidului  toti  sud-africanii, inca  de la naştere.

·         1996:  Victor Ciorbea, candidatul CDR la functia de primar general, a castigat alegerile locale cu 56,74% din voturi, contracandidatul sau, Ilie Nastase, din partea PDSR, intrunind 43,26%,din voturile exprimate.

·         1999: Oamenii de stiinta au realizat prima clonare a unui embrion uman. 

·         2002: Decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2001

Nașteri

·         1239: Regele Eduard I al Angliei (d. 1307). A domnit între anii 1272- 1307, suindu-se pe tronul Angliei pe 21 noiembrie 1272, după moartea tatălui său, regele Henric al III-lea. Supranumit „Picioare lungi”, datorită staturii sale neobișnuit de înalte. Eduard I a fost cel mai ilustru monarh englez din Evul Mediu.Sub domnia sa, limba engleză, care, începând din perioada cuceririi, circula pe ascuns în rândurile meseriașilor,apare iar la lumină. Instituțiile lui Eduard I prefigurează Anglia modernă. Legile sale au exercitat o influență durabilă asupra structurii sociale a țării. Cu toată sincera sa pioșenie, Eduard va avea față de papa , încă de pe atunci, atitudinea unui șef de stat „național și insular”.

·         1682: Carol al XII-lea (suedeză Karl XII, latinizat Carolus Rex) (n. 17 iunie1682, Stockholm – d. 30 noiembrie 1718, Fredrikshald) a fost rege al Suediei din 1697 până în 1718 și Duce de Bremen-Verden.

Carol a fost singurul fiu supraviețuitor al regelui Carol al XI-lea al Suedieiși al reginei Ulrika Eleonora; a urcat pe tronul Suediei la vârsta de 15 ani la moartea tatălui său. Trei ani mai târziu a părăsit țara pentru a se angaja într-o serie de lupte. Aceste bătălii au făcut parte din Marele Război al Nordului împotriva Rusiei, Saxoniei și Danemarcei-Norvegiei, țări care au creat o coaliție împotriva Suediei.

Carol a fost un lider militar și tactician. Cu toate că era și un om politic era reticent în a face pace. Deși Suedia a realizat multe succese militare, Marele Război al Nordului s-a terminat cu înfrângerea Suediei și sfârșitul Imperiului Suedez. 
Când regele Carol al XI-lea murea de cancer la stomac la 42 de ani, fiul său în vârstă de 14 ani nu era nepregătit pentru domnie. Luat din grija femeilor de la șase ani, băiatul învățase să se distreze făcând sporturi dure, exerciții militare și teste de rezistență autoimpuse. Când împlinise 11 ani, îi murise mama; în același an împușcase primul urs. Curând a hotărât că nu era bărbătește să folosească arme de foc împotriva urșilor și s-a folosit doar de o furcă. În afară de un flirt, nu a căutat niciodată compania femeilor și nu s-a căsătorit niciodată. Obsesia lui Carol al XII-lea era victoria pe câmpul de luptă. Neobișnuit de inteligent, băiatul îl luase drept model pe Alexandru cel Mare, a cărui biografie a purtat-o cu el toată viața. Rațional, convins că justiția și adevărul trebuie respectate mai presus de orice, studia asiduu Biblia și, ca rege, a impus ca în armata lui luterană să se facă rugăciuni de două ori pe zi. Totuși, comportamentul său de adolescent zurbagiu a scandalizat Stockholmul. Deși s-a presupus că se va institui o regență până când tânărul rege va împlini 18 ani, curând s-a constatat că acesta era hotărât să conducă efectiv. Spre groaza suedezilor iubitori de libertate, s-a autoîncoronat public la vârsta de 15 ani. Pradă unor noi excese, Carol bea până nu mai putea sau tăia cu sabia capete de oi până când coridoarele palatului erau inundate de sânge. Cu apetitul alimentat de zvonurile despre netrebnicia regelui imberb, suveranii din Danemarca, Saxonia-Polonia și Rusia au conspirat spre a profita de situație. Toate cele trei țări au hotărât să invadeze Suedia în același timp și să împartă prada.
Marele război nordic a început în 1700 cu spectaculoasa victorie a regelui Carol al XII-lea al Suediei asupra țarului Petru cel Mare al Rusiei la Narva, oraș baltic de importanță strategică. Suedia, cunoscută ca Stăpâna Nordului datorită mâinii de fier cu care conducea Europa de Nord, părea destinată să devină și împărăteasa Estului, căci niciun obstacol nu mai stătea în calea disciplinatei, invincibilei sale armate în drumul către slab apărata Moscova. Și totuși, Carol al XII-lea, enigmaticul tânăr geniu militar care devenise erou celebru peste noapte, s-a oprit. Să fi abandonat cea mai importantă ocazie a carierei lui? Vreme de nouă ani, Carol a condus campanii epuizante împotriva unui inamic mai puțin important, lăsându-i timp lui Petru să-și facă o armată modernă și să creeze marina militară a Rusiei. Rezultatul a fost bătălia hotărâtoare de la Poltava din 28 iunie 1709, când armata suedezilor era înfrântă și mândrul lor rege silit să se refugieze umilit în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman.

O veste îngrozitoare s-a răspândit brusc în rândurile armatei suedeze masate la Poltava. Regele Carol fusese împușcat în picior. Cu un stoicism extraordinar, el a continuat vreme de trei ore să-și conducă oamenii în bătălie, apoi a tăiat cu mâna lui carnea pe care doctorii ezitau să o înlăture – fără să arate că a suferit tot timpul intervenției. Curând a făcut febră și ajunsese în pragul morții. Deși nu a murit, trebuia dus în lectică și nu putea supraveghea desfășurarea bătăliei. Cu toate acestea, la 28 iunie 1709, la ora 4:00, a ordonat asaltul împotriva orașului.

Acțiunea s-a încheiat cu un dezastru. Invidioși unii pe alții, comandanții lui nu își comunicau limpede intențiile. Fără geniul călăuzitor al regelui, s-a ajuns la haos când puterea de foc superioară a rușilor a lovit infanteria suedeză. În îmbulzeală au murit 21 dintre cei 24 de oameni care purtau lectica lui Carol. Până la sfârșitul zilei, jumătate din armata lui era ucisă, rănită sau luată in captivitate. Deprimat, probabil din nou cu febră, Carol a acceptat tăcut să fie scos cu lectica de pe câmpul de bătălie. Urmărit cu îndârjire de către ruși, abia a reușit să scape trecând fluviul Nipru și străbătând stepa de-a lungul Bugului și apoi să ajungă într-un teritoriu de la periferia Imperiului Otoman.

Prin această victorie, Rusia a luat locul Suediei și a devenit colosul Europei nordice. Vreme de mulți ani Carol a fost silit să-și ducă zilele ca oaspete-prizonier al turcilor, care îl admirau în special pentru abilitățile lui războinice. În cele din urmă a reușit să evadeze, în 1714, și a ajuns călare în Suedia în numai două săptămâni, sub numele de „capitanul Frisk“. Încercând să reînvie spiritul luptător al poporului său, atacat acum din toate părțile, Carol a început o campanie împotriva Norvegiei și a fost împușcat mortal la Fredrikssten la 30 noiembrie 1718.

Carol al XII-lea

Rege al Suediei

Carol XII pictură de Michael Dahl (1714)

* 1787: Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen (17 iunie 1787 – 12 decembrie 1847) a fost fiica Ducelui Frederic de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz.

Charlotte a trăit într-o lume a politicii și războiului. Tatăl ei abia a apucat s-o vadă, la fel ca și pe frații și surorile ei. Mama ei a fost foarte strictă și a vrut să-i acorde o bună educație. Fiind cel mai mare copil, Charlotte a avut multe responsabilități față de frații ei mai mici. Charlotte nu a renunțat niciodată la speranță și a fost întotdeauna un gânditor pozitiv. Frații ei au fost: Joseph, Duce de Saxa-Altenburg, Theresa regină a Bavariei, Louise, Ducesă de Nassau, Georg, Duce de Saxa-Altenburg.

La 28 septembrie 1805 la Ludwigsburg Charlotte s-a căsătorit cu Prințul Paul de Württemberg, al doilea fiu al regelui Frederic I de Württemberg și a Ducesei Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel. Nu au avut o căsnicie fericită din cauza numeroaselor aventuri ale Prințului Paul. Împreună au avut cinci copii:

• Friederike Charlotte Marie (9 ianuarie 1807 - 2 februarie 1873); s-a căsătorit cu Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei
• Frederick Karl August (21 februarie 1808 – 9 mai 1870); s-a căsătorit cu verișoara sa Prințesa Catherine Frederica de Württemberg și a fost tatăl regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.
• Paul Friedrich (7 martie 1809 – 28 mai 1810)
• Pauline Friederike Marie (25 februarie 1810 – 7 iulie 1856); s-a căsătorit cu William, Duce de Nassau; a fost mama Sofiei de Nassau, soția regelui Oscar al II-lea al Suediei. Prin Pauline, Paul este strămoșul actualelor familii regale din Belgia, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Norvegia și Suedia.
• August (24 ianuarie 1813 – 12 ianuarie 1885); s-a căsătorit morganatic cu Marie Bethge

În 1815 Paul s-a mutat din Stuttgart la Paris, lăsându-și soția și cei doi fii însă luându-și fiicele cu el. Acolo a dus o viață relativ modestă însă era frecvent în compania unor intelectuali cum ar fi Georges Cuvier. Familia lui Paul nu a aprobat acest lucru și i-au ordonat să se întoarcă în Württemberg dar el a refuzat.^[1] În timp ce era la Paris a avut două fiice nelegitime.

La scurt timp după ce Charlotte a murit, Paul s-a recăsătorit cu amanta sa de mult timp, Magdalena Fausta Angela de Creus y Ximenes. El a descris-o pe Charlotte ca "o figură pierdută" de mai multe ori în jurnalul său.

Charlotte a fost bunica maternă a Sofiei de Nassau, care va deveni regină consort a Suediei (1872–1907).

Charlotte de Saxa-Hildburghausen

Prințesă Paul de Württemberg

·         1811: Jón Sigurðsson, politician islandez (d. 7 decembrie 1879).

·         1818: Charles Gounod, compozitor și dirijor francez (d. 1893). Dintre lucrările sale vocale, după Faust se  mai remarcă si geniala sa compoziție ” Ave maria,  o melodie  suprapusă primului Preludiu din “Clavecinul bine temperat” de Johann Sebastian Bach.
* 1818: Prințesa Sophia Frederika Mathilde de Württemberg (germanăSophia Frederika Mathilde Prinzessin von Württemberg; 17 iunie 1818 – 3 iunie 1877) a fost regină a Țărilor de Jos, ca prima soție a regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos.

Sophie de Württemberg

Regină a Țărilor de Jos Mare Ducesă de Luxembourg Ducesă de Limburg

·         1825: Elena Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza (d. 1909). Elena Cuza (n. 17 iunie 1825, Iași – d. 2 aprilie 1909, Piatra-Neamț), cunoscută și ca Elena Doamna, a fost soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

·         1832: William Crookes, chimist și fizician englez (d. 1919)
* 1847: Petru Verussi (n. 17 iunie 1847, Mărunțișu, în prezent în județul Dâmbovița - 29 ianuarie 1886, București) a fost un pictor și publicist român, profesor la Școala de arte frumoase din Iași, membru al Societății Junimea și deputat liberal (1885-1886).

Petru Verussi s-a născut la 17 iunie 1847 într-o familie de origine aromână. A urmat cursurile Școlii de arte frumoase din București, apoi a studiat, ca bursier al statului, la Academia de Belle-Arte din Paris.^[1]După întoarcerea în țară, a fost profesor de desen la Școala fiilor de militari și la Liceul Național din Iași.^[1] A fost numit profesor de estetică și de istoria artelor la Școala de arte frumoase din Iași, din juriu făcând parte Titu Maiorescu, N. Ionescu și Gheorghe Panaiteanu-Bardasare.^[1]

Petru Verussi a fost membru al Junimii din anul 1870.^[1] Nicolae Gane, junimist și el, îl caracteriza astfel:

„De o sănătate șubredă, potricălit de reumatisme, sprijinit pe niște picioare subțiri și șovăitoare, care abiè îi purtau greutatea trupului, el totuși parcă sfida propriile lui infirmități făcînd din noapte zi și din zi noapte. Era un fel de stîlp de cafenele încunjurat de tot ce-i pierde-vară în oraș și ținea recordul între fumători, băutori și povestitori de anecdote. Cu pălăria pe ceafă, într-o atmosferă s-o tai cu cuțitul, cu halba de bere dinainte, el era nota veselă în cercul lui de haimanale; vorbea tare, gesticula larg, răpunea din gură toate femeile și regula și politica țării. Om simpatic, dealtfel, cu o spoială de cultură generală și cu un dar de vorbă bun pentru a încălzi mahalalele, el izbuti pe timpul cînd răposatul Dimitrie Pruncu era prefect de Iași să se aleagă deputat în Colegiul al IV acum desființat.(…)”

— Nicolae Gane, Din „Junimea” ^[2]

A fost ales membru al Comitetului teatral al Teatrului Național din Iași în 1870,^[3] fiind activ până moartea sa (1886); succesorul său a fost Andrei Vizanti.^[4]

Petru Verussi a fost ales, în 1885, deputat liberal de Iași; a condus la București ziarul Liberalul. A murit subit, la 29 ianuarie 1886, în timpul unei ședințe parlamentare, interpelându-l pe ministrul instrucțiunii și cultelor, Dimitrie Sturdza.^[5] După Nicolae Gane însă, a murit din cauza ruperii unui anevrism la două zile după memorabila ședință

Petru Verussi este considerat un pictor minor; printre puținele picturi realizate de Verussi și care au fost păstrate se numără tablourile Portretul lui Napoleon al III-lea, copie executată după tabloul lui Hippolyte Flandrin (en/fr) în 1868, pe când se afla la studii la Paris, în prezent expus la Muzeul de Artă din Timișoara,^[6] și Țărancă, ulei pe pânză aflat în colecțiile Muzeului Național de Artă al României din București. Verussi a executat și pictura murală interioară a Bisericii „Sfântul Gheorghe” - Eternitate din Iași

Petru Verussi - Țărancă, ulei pe pânză, Muzeul Național de Artă al României, București

Petru Verussi

·         1867: S-a nascut Robert Gregg, inventatorul tehnicii stenografiei. 

·         1871 - S-a născut istoricul Nicolae Iorga ("Studii şi documente cu privire la istoria românilor", "Istoria imperiului otoman", "Istoria românilor") A fost co-fondator al Partidului Naţional Democrat, în anii 1931-1932 Prim-Ministru şi Ministru al Educaţiei Naţionale. (m. noiembrie 1940)

* 1872: Ulrich Hübner (n. 17 iunie 1872, Berlin - d. 29 aprilie 1932, Neubabelsberg) a fost un pictor german.

El s-a născut într-o familie de artiști, și-a terminat pregătirea academică în 1892 în Karlsruhe împreună cu Robert Poetzelberger, Gustav Schönleber și Carlos Grethe. Apoi, a studiat la școala privată de arte Munich Friedrich Fehr. În 1899, a fost membru al Secesiunii din Berlin, iar în 1906 și 1907 a fost la bordul unui vas.

În 1899, el a câștigat premiul pentru desenarea unor reclame pentru reclamele cooperatiste de către Ludwig și Otto Stollwerck Henkell.

A pictat în Berlin, Havel, iar verile în Hamburg, Lübeck, Rostock și Travemünde (unde și-a avut rezidența principală din 1909 până în 1912), și în particular, multe scene portuare.

El a expus la Kunstverein în Hamburg în 1910.^[1] Câteva dintre lucrările sale se află la Muzeul Behnhaus, din Lübeck, și la Los Angeles County Museum of Art

Netzflicker bei Travemünde, 1905

* 1880: René Béhaine (n. 17 iunie 1880, Vervins (Aisne) - d. 2 ianuarie 1966, Villefranche-sur-Mer) a fost un romancier francez. Este autor al romanului ciclic Historie d'une société (Povestea unei societăți)

A scris:

• L’Histoire d’une Société, începută în 1904 și terminată în 1959, conține 16 volume cu titluri simbolice :

• Les Nouveaux venus (Charpentier, 1908)
• Les Survivants (Grasset, 1914)
• Si jeunesse savait... (Grasset, 1919)
• "La Conquête de la Vie" (Grasset, 1924)
• L’Enchantement du Feu (Grasset, 1926)
• Avec les yeux de l’Esprit (Grasset, colecția « Les Cahiers Verts », 1928)
• Au prix même du Bonheur (Grasset, 1930)
• Dans la foule horrible des hommes (Grasset, 1932)
• La Solitude et le Silence (Grasset, 1933)
• Les Signes dans le ciel (Grasset, colecția « Pour mon plaisir », 1935)
• O Peuple infortuné (Grasset, 1936)
• Le Jour de gloire (Mercure de France, 1939)
• Sous le char de Kâli (Laffont, 1947)
• La Moisson des Morts (Milieu du Monde, 1957)
• L’Aveugle devant son miroir (Milieu du Monde, 1958)
• Le Seul Amour (Milieu du Monde, 1959)

• La Conquête de la Vie (Chamuel, 1899)
• Claude, illustré par Yvonne Préveraud de Sonneville (Laffont, 1947)

·         1882: S-a născut Ștefania Mărăcineanu, chimistă și fiziciană română de renume internațional (d. 15 august 1944). Ştefania Mărăcineanu (n. 17 iunie 1882, fiind declarată pe 18 iunie 1882, Bucureşti – d. 15 august 1944, deşi în documentele Cimitirului Bellu apare pe 18 martie 1947) a fost o chimistă şi fiziciană română de renume internaţional, care a formulat teorii despre radioactivitate, radioactivitatea artificială şi procedeul de declanşare artificială a ploii.

·         1882 - S-a născut Igor Fiodorovici Stravinski, compozitor, pianist şi dirijor rus, naturalizat francez, apoi american, unul dintre corifeii muzicii moderne (operele: “Privighetoarea”, “Mavra”; muzică pentru balet: “Pulcinella”, “Orfeu”, “Vulpea”; oratoriul “Oedipus Rex”, “Simfonia psalmilor”; balada sacră “Abraham şi Isaac”) (m.06.04.1971).
* 1882: Adolphus Frederic al VI-lea, Mare Duce de Mecklenburg (17 iunie1882 – 23 februarie 1918) a fost ultimul suveran al statului Mecklenburg-Strelitz.

Adolphus Frederick George Ernest Albert Edward de Mecklenburg s-a născut la Neustrelitz ca al treilea copil și primul fiu al (atunci) Marelui Duce Ereditar Adolphus Frederic de Mecklenburg-Strelitz și a soției sale, Prințesa Elisabeth de Anhalt (1857–1933).^[1]

A urmat gimnaziul la Dresda și mai târziu a studiat jurisprudența la Munchen împreună cu serviciul în armată. În urma decesului bunicului său, Marele Duce Frederic Wilhelm la 30 mai 1904, a devenit moștenitor cu titlul de Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Strelitz.

Se spune că Adolphus Frederic și fratele său mai mic, Ducele Karl Borwin au căzut de acord ca Adolphus Frederic să-și dedice viața picturii în timp ce Karl Borwin urma să se căsătorească și să continue dinastia.^[2] Acest lucru nu s-a putut realiza deoarece Karl Borwin a fost ucis în timpul unui duel cu cumnatul lor, contele George Jametel în 1908.

Adolphus Frederic s-a logodit cu diferite prințese europene, inclusiv Prințesa Viktoria Luise a Prusiei^[3] singura fiică a împăratului german Wilhelm al II-lea și a soției sale, Augusta Victoria de Schleswig-Holstein.^[4]

Soprana Mafalda Salvatini.

După decesul tatălui său la 11 iunie 1914, el i-a succedat la tron cu câteva luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. S-a spus că Adolphus Frederic s-a căsătorit morganatic și la încercările de a-l forța să divorțeze și să facă o căsătorie egală din punct de vedere al rangului, au eșuat.^[2]

Din 1908 până la moartea sa, zece ani mai târziu, amanta sa a fost soprana Mafalda Salvatini. Italiancă prin naștere însă crescută în principal la Paris, ea era starul Operei de stat din Berlin. Salvatini a avut doi fii cu Adolphus Frederic: Horst Gérard și Rolf Gérard

La 23 februarie 1918 la Neustrelitz, Adolphus Frederic s-a sinucis la vârsta de 35 de ani lăsând Mecklenburg-Strelitz într-o criză de succesiune; ultimul membru al liniei Strelitz, Ducele Carl Michael de Mecklenburg, servea în Rusia și își anunțase intenția de a renunța la drepturile sale de succesiune în 1914.^[6] Deși la cererea lui Adolphus Frederic, mai târziu el a fost de acord să amâne retragerea până rezolvarea problemei.^[7]

Mai exista o rudă pe linie masculină dintr-o căsătorie morganatică, nepotul Ducelui Carl Michael, George (1899–1963), însă cum Carl Michael era în Rusia, Marele Duce Friedrich Franz al IV-lea de Mecklenburg-Schwerin a devenit regent și așa a rămas până la abolirea monarhiei când guvernul a declarat sfârșitul regenței

Adolphus Frederic al VI-lea

* 1884: Prințul Wilhelm al Suediei și Norvegiei, Carl Wilhelm Ludvig (17 iunie1884 - 5 iunie 1965), Duce de Södermanland, a fost al doilea fiu al regelui Gustav al V-lea al Suediei și a reginei Victoria de Baden.

Prințul Wilhelm al Suediei și Marea Ducesă Maria Pavlovna, 1910.

Wilhelm s-a născut la Palatul Tullgarn Palace și a fost al doilea fiu al regelui Gustaf al V-lea al Suedieiși a reginei Victoria de Baden. La 3 mai 1908, la Țarskoe Selo, Wilhelm s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei, fiica Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a primei lui soții, Prințesa Alexandra a Greciei. Mireasa era verișoară cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh. Cuplul a avut un singur fiu: Prințul Lennart, Duce de Småland și mai târziu Contele de Wisborg (1909–2004).

Mariajul a fost unul nefericit. Fiul lor, Lennart, a scris mai târziu în autobiografia sa relevând anumite detalii din familia regală suedeză. Autobiografia spune că Maria, la fel ca și mătușa ei ducesa de Saxa-Coburg și Gotha, a simțit că s-a căsătorit sub rangul ei și acest lucru a cauzat probleme în cuplu.

În ultimii ani, ea ar fi spuns oamenilor că soțul ei era homosexual, sau cel puțin inadecvat sexual. Sugestia homosexualității a fost, probabil, o minciună rău intenționată, deoarece Wilhelm a avut mai târziu o relație de-a lungul vieții cu o altă femeie. Divorțul a fost acordat în 1914 iar Maria s-a întors în Rusia.

Wilhelm a avut o relație cu Jeanne de Tramcourt, relație care a durat din 1914 până la moartea Jeannei în 1952. Ei au trăit împreună peste 30 de ani la moșia Stenhammar, în apropiere de Flen. La 2 ianuarie 1952 ea a murit într-un accident de mașină în timpul unei furtuni de zăpadă, în apropiere de Stjärnhov în Södermanland, când erau în drum spre Stenhammar, după ce l-au vizitat pe fiul lui Wilhelm, Lennart. Wilhelm conducea atunci când accidentul a avut loc. Se spune că după această tragedie el nu și-a revenit.

Wilhelm a fost un fotograf bun și autorul mai multor cărți scrise în limba suedeză, sub pseudonimul Prins Wilhelm.^[1][2] În conformitate cu protocolul cerut de drepturile de autor în democrațiile moderne, Wilhelm s-a ținut departe de politică. Unul dintre rarele sale incursiuni în sfera politică s-a întâmplat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după asasinarea dramaturgului danez și a pastorului luteran Kaj Munk, la 4 ianuarie 1944. S-a susținut, probabil în mod corect, că forțele germane de ocupație (în mod specific Gestapo-ul) au fost în spatele uciderii, iar ziarul de rezistență daneză De frie Danskea avut reacții acuzatoare. Wilhelm a fost unul dintre cei care au condamnat crima.^[3]

Wilhelm a murit în somn, de atac cardiac, la Flen, cu doar 12 zile înainte să împlineascî 81 de ani.

Prințul Wilhelm

Duce de Södermanland

·         1888: Ilie E. Torouțiu, critic, istoric literar, folclorist și traducător român (d. 1953)

·         1888: S-a nascut generalul german de tancuri Heinz Guderian;

·         1898: Maurits Cornelis Escher, cunoscut și după inițialele sale, M.C. Escher(n. 17 iunie 1898 – d. 27 martie 1972), a fost un artist plastic, gravor și grafician olandez. A locuit mult timp la Haga, Olanda, unde a fost deschis un muzeu în cinstea sa, Muzeul Escher.

Cele mai cunoscute lucrări ale sale au ca punct de plecare obiecte imposibile și iluzii optice.

Maurits Cornelis Escher

·         1900: S-a nascut liderul nazist german Martin Bormann; Înaintea morții lui Hitler, Bormann a fost desemnat succesor al acestuia la conducerea Partidului Muncitoresc German Național-Socialist. Dispărut în noaptea dintre 1 și 2 mai 1945, Bormann a fost condamnat în contumacie la moarte prin spînzurare, tribunalul de la Nürnberg găsindu-l vinovat de faptele descrise în capetele de acuzare nr. 3 crime de război și nr. 4 crime împotriva umanității. Scheletul său a fost descoperit, identificat, datat ca fiind mort în mai 1945 în Berlin prin autootrăvire. Rămășițele sale pământești au fost arse și împrăștiate în Marea Baltică.

·         1901: Miklós Nyiszli, medic evreu, supraviețuitor al lagărelor de concentrare naziste (d. 1956)

·         1920: Francois Jacob, biolog francez, laureat al Premiului Nobel
* 1921: Reghina Esina (n. 17 iunie 1921, Chișinău, Regatul României – d. 2002) a fost o solistă de operă și pedagogă moldoveancă.

Studiază la Școala de muzică din Omsk în anii 1942–1945 și la Conservatorul „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1945–1950), la profesoara Lidia Babici.^[1]

Debutează pe scena Teatrului de Operă din Chișinău în 1946, după care în 1948 se mută la Filarmonica din Chișinău. Din 1950 joacă pe scena Teatrului muzical-dramatic „A. Pușkin”, iar în 1956 revine la Teatrul de Operă. Printre rolurile jucate se numără:^[1]

• Stela în Vântul liber^⁠(d);
• Liubașa în Valsul de Sevastopol^⁠(d);
• Irina în Nuntă la Malinovka^⁠(d);
• Mărioara în Fericirea Mărioarei;
• Katerina în Roza vânturilor;
• Olesea în Trembita^⁠(d);
• Panocika în Noapte de mai^⁠(d);
• Irina în Fiul clovnului;
• Florica în Grozovan;
• Tatiana în Evgheni Oneghin;
• Marfa în Mireasa țarului^⁠(d) etc.

Reghina Esina a fost președina Clubului Veteranilor de pe lângă Societatea Teatrală din Moldova în anii 1972–1990. Este distinsă cu titlul „Lucrător Eminent al Culturii din RSS Moldovenească” și cu Ordinul „Insigna de Onoare” (1960

·         1926: S-a nascut Sergiu Radauteanu, fizician roman din R.Moldova. Sergiu Rădăuţanu a fost un fizician moldovean, specialist în domeniul fizicii şi tehnologiei materialelor semiconductoare. S-a născut în familia profesorilor Ion şi Nina Rădăuţanu. Bunicul lui, tot Sergiu, a făcut studii la Sorbona. În 1955 a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău. Din 1959 este numit şef al Laboratorului de Materiale Semiconductoare al Institutului de Fizică Aplicată al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. În 26 ianuarie 1959 susţine teza de doctor în ştiinţe fizico-matematice la Institutul de Fizică şi Tehnică „A.F.Ioffe” din Leningrad (actualul Sankt-Petersburg) ”, iar în 17 iunie 1966 susţine teza de doctor habilitat în ştiinţe fizico-matematice la Institutul Politehnic din Leningrad În anul 1964 organizează prima instituţie superioară de învăţământ tehnic din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.), exercitînd funcţia de rector al Institutului Politehnic Chişinău (1964-1973). De numele lui Sergiu Radăuţanu e legata descoperirea şi studierea proceselor de punere în ordine, precum şi fenomenul de nolitipie în sisteme ternare. A elaborat un şir de materiale semiconductoare, eterojoncţiuni şi dispozitive electronice. A publicat circa 1000 lucrări ştiinţifice, , inclusiv 30 de monografii, precum şi mai mult de 130 brevete de invenţii. A organizat în R.S.S.M. Conferinţa Internaţională “Compuşii ternari şi multipli” (Chişinău, septembrie 1990); A fost membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (A.Ş.M.), Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul ştiinţei, tehnicii şi producţiei, Membru de Onoare al Academiei Române, Membru de Onoare al Academiei de Cosmonautică ”K.E.Ţiolkovski”. A desfăşurat o fertilă activitate publică, fiind preşedinte al Societăţii “D.Cantemir” si preşedinte al Fundaţiei “D. Gusti”. Un eveniment de importanţă majoră în viaţa Republicii Moldova a constituit-o prima Conferinţă ştiinţifică NATO la Chişinău, organizată de savant cu concursul Primăriei Chişinăului (1996). Este memorabil faptul desfăşurării în 1993 la Chişinău, cu concursul nemijlocit al savantului a Congresului Internaţional al Academiei Româno – Americane la Chişinău cu tema “Moldova: deschideri culturale şi ştiinţifice spre Vest”. A participat activ la elaborarea programelor de colaborare ştiinţifică şi tehnică dintre România şi Republica Moldova în calitate de membru al Comitetului Guvernamental Interministrerial. A fost conducător de doctorat la mai bine de 60 teze de doctor şi 9 teze de doctor habilitat. A fost membru al unor consilii de redacţie la elaborarea unor lucrari importante ca: ”Enciclopedia Sovietică Moldovenească”- în 6 volume (Chişinău, 1976); „Dicţionar Enciclopedic Moldovenesc” (Chişinău,1989); „Literatura şi Arta Moldovei: Enciclopedie” în 2 volume (Chişinău, 1985); „Dicţionar Politehnic Rus-Moldovenesc (Român)”, (Chişinău, 1983), al „Buletinului Academiei de Ştiinţe a Moldovei (seria Fizică şi Tehnică)” şi a revistei internaţionale „Solar Energy Materials and Solar Cells”. La 6 martie 1998, a incetat subit din viata la Sankt-Petersburg, in Rusia.
* 1927: Hero Lupescu (n. 17 iunie 1927, Roman - d. 4 octombrie 2007, București) a fost un regizor de operă român.
S-a născut în orașul Roman într-o familie evreiască. Tatăl său, Avram Wolfsohn, a fost un cunoscut cantor la Sinagoga Mare din București.
Hero Lupescu a terminat cursurile Facultății de Regie din cadrul Institutului de Artă Teatrală „Anatoli Lunacearski” din Moscova (1951-1954). A susținut examenul de diplomă la Opera Română din Timișoara, cu spectacolul Evgheni Oneghin de Ceaikovski (1954).

A lucrat timp de 34 de ani la Opera Română din București și a realizat, de-a lungul carierei, numeroase spectacole. A debutat pe scena Operei Române din București în 1955, cu spectacolul "Boema", de Puccini, interpreți Valentina Crețoiu, Dinu Bădescu, Șerban Tassian etc. Ultima sa premieră la aceeași operă bucureșteană a fost tot "Boema", în 1993, însă a regizat spectacole și pe alte scene, inclusiv în străinătate - Opera din Sarajevo, din Ruse sau cea din Ankara. Pentru prima scenă lirică a țării a montat următoarele opere:

• "Tosca" de Puccini (1956)
• "Faust" de Gounod (1958)
• "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski (1958)
• "Cavalleria rusticana" de Mascagni (1960)
• "Boris Godunov" de Musorgski (1961)
• "Logodnă la mânăstire" de Prokofiev (1963)
• "Motanul încălțat" de C. Trăilescu (1964)
• "Cosi fan tutte" de Mozart (1965)
• "Don Giovanni" de Mozart (1966)
• "Gianni Schicchi" de Puccini (1967)
• "Povestirile lui Hoffmann" de Offenbach (1968)
• "Mireasa vândută" de Smetana (1970)
• "Cneazul Igor" de Borodin (1971)
• "Albert Herring" de Britten (1973)
• "Bălcescu" de C. Trăilescu (1974)
• "Dreptul la dragoste" de T. Bratu (1975)
• "Luna" de Orff (1975)
• "Andrea Chénier" de Giordano (1976)
• "Bastien și Bastienne" de Mozart (1976)
• "Dragoste și jertfă" de C. Trăilescu (1977)
• "Conu Leonida față cu reacțiunea" de Matei Socor (1978)
• "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski (1981)
• "Nunta lui Figaro" de Mozart (1984)
• "Povestirile lui Hoffmann" de Offenbach (1986)
• "Nabucco" de Verdi (1987)
• "Samson și Dalila" de Saint-Saëns(1992)
• "Ora spaniolă" de Ravel.

Printre cele mai cunoscute montări a rămas și Traviata "în blugi" la Teatrul Liric din Craiova. A montat spectacole la toate teatrele de operă din țară, fiind, de exemplu autorul spectacolului inaugural al Operei Române din Iași, "Tosca" (1956).

A fost un regizor cu o viziune modernă asupra spectacolului de operă, uneori chiar avangardistă, înfruntând riscul de a fi criticat sau controversat.

A fost profesor la clasa de operă a Conservatorului bucureștean, printre studenții săi numărându-se mulți dintre maeștrii de ieri și de azi ai scenei lirice bucureștene sau soliști de prestigiu ai teatrelor de operă din țară sau din străinătate.

A regizat grandioase spectacole în aer liber, fie în țară, la ocazii festive, fie în străinătate, la deschiderea unor competiții sportive internaționale majore (Maroc, Spania), ca de exemplu: spectacolul de deschidere a Campionatului Mondial de Fotbal din Spania, în 1982, apoi spectacolul de deschiere al Jocurilor Mediteraneene (1983, Casablanca, Maroc), al Jocurilor Pan-africane (1985, Rabat, Maroc) și un spectacol festiv pe stadion în cinstea Regelui Hassan II al Marocului, în 1989.

Hero Lupescu a murit în ziua de 4 octombrie 2007, la Spitalul Universitar din București, în urma unei congestii cerebrale. ^[2]

A beneficiat de gardă de onoare militară la catafalc. A fost înmormântat la cimitirul Filantropia din București.

Hero Lupescu în 1970, fotografie din Colecţia Operei Naţionale Bucureşti

·         1927: András Sütő, scriitor maghiar din Transilvania (d. 2006). András Sütő (n. 17 iunie 1927, Cămăraș, județul Cluj   — d. 30 septembrie 2006, Budapesta a fost un scriitor maghiar și demnitar comunist român, membru al Partidului Comunist Român din anul 1947. A fost redactor-șef al publicației culturale maghiare Új Élet („Viață Nouă”), editată de Consiliul Culturii și Educației Socialiste la Târgu Mureș. În martie 1990 a fost una din victimele violențelor interetnice de la Târgu Mureș, ocazie cu care a fost bătut, pierzându-și un ochi. După perioada de spitalizare (la București, Budapesta și în SUA) s-a stabilit în Ungaria, unde și-a petrecut ultima parte a vieții. A murit la Budapesta și a fost înmormântat pe 7 octombrie 2006 în cimitirul reformat din Târgu Mureș.
* 1929: Tigran Petrosian (în limba armeană Տիգրան Պետրոսյան, în limba rusăТигран Вартанович Петросян) (n. 17 iunie 1929; d. 13 august 1984) a fost un mare maestru internațional sovietic de șah și campion mondial (1963-1969). A fost supranumit "Iron Tigran" datorită stilului său de joc, caracterizat printr-o defensivă impenetrabilă, el punând siguranța pe primul loc.

·         1932: S-a nascut in localitatea Dobriceni din judetul Olt, pictorul si regizorul de film de scurt metraj Sabin Balasa. Se descria pe sine insusi  care reprezentant al stilului cosmic romantic.   A absolvit Institutul de Arta in 1955. In cariera sa a castigat numeroase premii si a devenit membru in mai multe academii de arta. Inspirat de arta populara, pictorul si-a creat un stil propriu in care apar personaje fantastice, dar si din istoria tarii. A realizat si o serie de lucrari de propaganda comunista.  In afara lucrarilor care ii infatiseaza pe Decebal, Stefan cel Mare ori Eminescu, acesta i-a portretizat si pe Elena si Nicoale Ceausescu, fapt care i-a atras o serie de critici dupa caderea regimului comunist. De altfel, Sabin Balasa a actionat in judecata chiar publicatia „Le Monde” dupa ce aceasta a publicat reproduceri dupa cateva lucrari infatisand cuplul Ceausescu. In final, ziarul a fost nevoit sa ii prezinte scuze. Artistul a fost recunoscut pentru picturile sale murale. A murit la 1 aprilie 2008.

* 1936: Kenneth Charles "Ken" Loach (n. 17 iunie 1936, Nuneaton, Regatul Unit) este un regizor britanic. Două din filmele sale, Mângâierea vântului (2008) și I, Daniel Blake (2016) au fost premiate cu Palme d'Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes

Ken Loach

·         1939 - S-a născut Krzyssztof Zanussi, regizor de film, teatru şi operă.

·         1939 - S-a născut Dickey Doo (Dave Allred), vocalist american (Rhythm Orchids, Dickey Doo & The Don'ts).

·         1940: Virgil Ogășanu (n. 17 iunie 1940, Turnu Severin) este un actor de film, scenă, voce și televiziune, precum și un pedagog român.
În 1962 a debutat cinematografic în filmul „Doi băieți ca pâinea caldă“. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1964, la clasa profesoarei Beate Fredanov, și a fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. În 1965, a fost angajat la Teatrul Bulandra. Este profesor la Universitatea Hyperion din București
Filmografie:

• Q.E.D., (2014, regia Andrei Gruzsniczki), în rolul Martin Scăunașu,
• De ce eu? (2015, regia Tudor Giurgiu), rolul
• Păcală se întoarce (2006)
• Cu un pas înainte (2007)
• Ministerul comediei (1999)
• Stâlpii societății (1988, regia Dan Necșulea)
• Uimitoarele aventuri ale mușchetarilor (1987, regia Victor Antonescu)
• Călătoriile lui Pin-Pin (1986, regia Luminița Cazacu)
• Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)
• Dueliștii (1983)
• Al treilea salt mortal (1980)
• Cîntec pentru fiul meu (1980)
• Vodevilul (1980)
• Iarna bobocilor (1977)
• Tufă de Veneția (1977)
• Speranța nu moare în zori (1976, regia Nae Cosmescu)
• Premiera (1976)
• Cadavrul viu (1975, regia Cornel Popa)
• Pescărușul (1974, regia Petre Sava Băleanu)
• Tăticul (1974) (film de televiziune)
• Dragostea începe vineri (1972)
• Săgeata căpitanului Ion (1972)
• Cavalerul tristei figuri (1971, regia Petre Bokor)
• Facerea lumii (1971)
• Secția corecțională (1970)
• Răutăciosul adolescent (1969)
• Apoi s-a născut legenda (1968)
• Un film cu o fată fermecătoare (1966, regia Lucian Bratu)
• Doi băieți ca pâinea caldă (1962)

A jucat și în Teatru Radiofonic:

• Trenurile mele de Tudor Mușatescu, ca Raită
• Mioara de Camil Petrescu

Virgil Ogășanu

·         1942 - S-a născut Norman Kuhlke, baterist britanic (Swinging Blue Jeans).
* 1942: Mohamed El Baradei, scris și ElBaradei (arabă: محمد مصطفى البرادعي Muḥammad Muṣṭafā al-Barādaʿī; n. 17 iunie 1942 la Cairo, Egipt) este un politician egiptean, fost director general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2005 și fost vicepreședinte al Egiptului între 14 iulie - 14 august 2013.

Mohamed El Baradei محمد البرادعي

* 1943: Newton Leroy "Newt" Gingrich (nǎscut Newton Leroy McPherson, 17 iunie 1943) este un politician, scriitor, publicist și om de afaceri american. Fost președinte al Camerei Reprezentanților din Congresul Statelor Unite ale Americii (1995 - 1999). Este un adept al lui Leo Strauss.

Newt Gingrich este implicat în primarele prezidențiale ale Partidului Republican, care trebui să determine un candidat al partidului în alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2012.

Newton Leroy Gingrich

·         1944 - S-a născut Barry Manilow (Barry Allan Pinkus), cântăreţ, pianist şi compozitor american.

·         1944 - S-a născut Chris Spedding, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Jack Bruce Band, Sharks, Elton John, Tom Waits, Nina Hagen etc.)
* 1945: Edouard Louis Joseph, baron Merckx (Pronunție în olandeză: /ˈmɛrks/; Pronunție în franceză: /mɛʁk(s)/; născut la 17 iunie 1945), cunoscut mai bine ca Eddy Merckx, este un fost ciclist Belgian, care este considerat drept cel mai de succes om din istoria ciclismului competitiv. Victoriile sale includ un numar de neegalat de unsprezece Grand Tours (cinci Tururi ale Franței, cinci Tururi din Italia, și un Tur al Spaniei), toate cele cinci Monumente, trei Campionate Mondiale,recordul orei, fiecare mare cursă de o zi, alta decât Paris–Tours, și alte victorii pe pista.

·         1947: Ninela Caranfil, actriță româncă

·         1947 - S-a născut Paul Young, solist vocal.
* 1947: Lucian Muscurel (n. 17 iunie 1947, București) este un actor și profesor de artă dramatică româno-suedez. A absolvit Institutul de teatru I.L. Caragiale din București (IATC) în anul 1971 la clasa profesorului Constantin Moruzan.^[1]

După o trecere de scurtă durată prin teatrele din țară capătă angajament permanent în București jucând la teatrele Mic, Bulandra, Creangǎ, pe scena acestuia din urmă creând personajul Griffin din dramatizarea Omului invizibil de H.G. Wells.^[2] Paralel cu activitatea în teatru lucrează în cinematografie, participând la cîteva remarcate producții T.V., desfășurând și o activitate intensǎ în cadrul Teatrului Radiofonic.

În 1980, se refugiază în Suedia împreună cu soția sa, actrița Liliana Tomescu.^[3] Aici urmează cursurile intensive de suedeză din cadrul Universității din Göteborg, cursuri pe care le absolvă cu diploma finală (SVISS). Primește curând cetățenia suedezǎ care, împreună cu Diploma SVISS, îi deshid porțile unui câmp vast de muncă - interpret, traducător, regizor, actor, profesor de teatru - lucrând în aceste domenii din 1981 pînă în prezent.

În 1984 este admis membru în "Asociația Regizorilor de teatru suedezi" ca urmare și pe baza unor puneri în scenă remarcate de public, presă și jurii internaționale. Realizează ca regizor numeroase puneri în scenă din autori de prestigiu: Dürrenmatt, Cehov, Albee, Ionesco, Strindberg, Holberg, Camus, etc.

Ca actor participă în câteva producții de televiziune de mare popularitate: Goltuppen^⁠(sv) (1991), Till våra vänner (1993), Rederiet^⁠(en) (1993), Beck – Pensionat Pärlan^⁠(en) (1997), etc.^[4] Ca profesor de teatru timp de peste 30 de ani contribuie, împreună cu actrița Liliana Tomescu, la formarea unora dintre cei mai prestigioși actori suedezi. Lucrează în prezent în funcția de "coach" cu cîțiva actori implicați în proiecte care cer pregătire suplimentară.

·         1949:  Pavel Coruț (n. 17 iunie 1949, comuna Glăvăneștii Vechi, județul Iași) este un scriitor român. A debutat în 1992 și de atunci a publicat peste 160 de cărți.

Pavel Coruț s-a născut în 17 iunie 1949 în satul Glăvăneștii Vechi din județul Iași. Tatăl, Gheorghe Coruț, aviator pe frontul de Est în al doilea Război Mondial a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică, clasa „Crucea de Aur”. Mama este descrisă de autor ca fiind: o femeie bine clădită, cu părul blond și cu ochi albaștri, vitează, pregătită să înfrunte greutățile unei vieți conturate de sărăcie și război. Având anumite concepții așa-zise păgâne mama planificase ca pe cel de-al treilea fiu să-l boteze Decebal, însă tatăl trece în certificatul copilului numele Pavel.

Școala generală o urmează în satul natal. În 1960 familia Coruț părăsește comuna Andrieșeni și se stabilește la periferia Iașului în colonia muncitorească Ciurea. Clasele gimnaziale le finalizeză într-o școală din această colonie.

În 1963 este admis la Liceul Național Mihail Sadoveanu din Iași. În liceu își câștigă existența muncind cu normă la confecționat lăzi pentru fructe.

În 1965 este unul din cei 400 de candidați admiși la Liceul Militar Ștefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc. Educația în liceul militar nu îi lipsește; printre cărțile din biblioteca liceului, cum ar fi cele scrise de Octavian Goga și Ion Minulescu își definește personalitatea și cultul pentru țară și străbuni.

În 1967 este admis la Școala Militară Superioară de Ofițeri de Marină din Constanța. Anul I îl urmează pe nava școală Mircea. Printre profesorii pe care i-a avut în această școală merită amintiți amiralul Ilie Ștefan - comandantul școlii și comandorul Constantin Costăchescu - comandant de submarine în al Doilea Război Mondial.

Data de 19/20 august 1968, zi reținută de istorie prin Invadarea Cehoslovaciei de către URSS, îi găsește pe Pavel Coruț și colegii din școala militară "înarmați de război și cu steaguri de luptă" (cuvintele aparțin scriitorului) pregătiți să protesteze împotriva agresiunii din Cehoslovacia.

În anul IV de studii Pavel Coruț își cunoaște prima soție, împreună cu care va avea o fată.

În octombrie 1971 este chemat la Serviciul de Contrainformații pentru Marina Militară pentru a fi transferat la Contrainformații Militare.

Sesiune de autografe la Târgul de carte Gaudeamus 2006

* 1950: Lee Tamahori (n. 17 iunie 1950) este un regizor neozeelandez, cunoscut mai ales pentru regizarea filmului din 1994, Once Were Warriors și a filmului cu James Bond din 2002, Die Another Day.

·         1951: Ioan Fernbach, violonist, concert-maestru, director al Filarmonicii „Banatul" din Timișoara (din 1997)

·         1951 - S-a născut Lenny LeBlanc, basist, vocalist şi compozitor american (LeBlanc & Carr).
* 1951: Emilia Plugaru, (n. 17 iunie 1951, Cetireni, Ungheni, Republica Moldova) este o scriitoare român-basarabeancă ce compune literatură pentru copii (poezii, povești, ghicitori, scenete de teatru).
* 1952: Mihai Coadă (n. 17 iunie 1952, Ploiești) este un fost actor de teatru și televiziune român, cunoscut pentru interpretarea rolului lui Nelu Curcă în sitcomul La bloc.
Mihai Coadă s-a născut în Ploiești la data de 17 iunie 1952. În 1983 a început studiile la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, pentru ca doi ani mai târziu să devină actor la Teatrul „Toma Caragiu” din orașul natal.^[1] În 2002 a primit rolul principal în sitcomul La bloc, difuzat pe Pro TV, care a avut parte de succes. Conform declarațiilor sale, convingerile sale ortodoxe l-au determinat să fie reținut în privința rolurilor în comedii; după ce o mare parte din echipa serialului La bloc s-au mutat la alta televiziune, Coadă s-a opus schimbărilor aduse scenariului, în principal celor care implicau un cuplu de homosexuali
Filmografie:

• O vară cu Mara (1988)
• La bloc (2002—2007)
• Ho Ho Ho 2: O loterie de familie (2012)
• America, venim! (2014)

* 1957: Phyllida Lloyd, CBE (n. 17 iunie 1957) este o regizoare de film, operă și de teatru, cunoscută pentru filmele Mamma Mia! și The Iron Lady.

Phyllida Lloyd a crescut în Nempnett Thrubwell.^[1] După absolvirea Universității din Birmingham, în 1979, cu un Bachelor of Arts în limba engleză (BA, English), a lucrat pentru următorii cinci ani în departamentul BBC Television Drama. În 1985, a primit o bursă din partea Arts Council of Great Britain pentru a funcționa ca regizor pentru cursanți la Teatrul Wolsey din Ipswich. În anul următor, a fost numită regizor asociat la un alt teatru, Everyman Theatre din Cheltenham, iar în 1989, regizor asociat la teatrul Bristol Old Vic, unde producția sa a piesei lui Shakespeare Comedia erorilor a fost un spectacol de succes și de referință

Phyllida Lloyd

* 1959: Baltazar Maria de Morais Júnior (n. 17 iunie 1959) este un fost fotbalistbrazilian.
* 1961: Denis Lavant (n. 17 iunie 1961, Neuilly-sur-Seine, Hauts-de-Seine, Franța) este un actor francez.

Denis Lavant

* 1963: Gregory Buck „Greg” Kinnear^[3] (n. 17 iunie 1963) este un actor american de film și televiziune. A fost nominalizat la Premiile Oscarpentru interpretarea lui Simon din Mai bine nu se poate.

Kinnear a jucat în mai multe filme cu succes la public, printre care Sabrina, You've Got Mail, Nurse Betty, We Were Soldiers, Little Miss Sunshine, Invincible și Green Zone, dar și în seriale precum Prietenii tăi, Talk Soup, The Kennedys, Modern Family și Rake.

Greg Kinnear

* 1965: Teodor Marius Spînu (n. 17 iunie 1965, Hârlău, județul Iași) este un politician român, membru al Partidului Democrat Liberal. În anul 2008 a fost ales deputat în circumscripția electorală nr. 24 Iași, colegiul uninominal nr. 10 pe listele Partidului Democrat Liberal.

* 1967: Crizam César de Oliveira Filho (n. 17 iunie 1967), cunoscut ca Zinho, este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal brazilian.

·         1969: Mircea Stănescu (n. 17 iunie 1969, București - d. 5 ianuarie 2009, București) a fost un politician român, membru al Parlamentului României, ales pe listele PD, dar din noiembrie 2006 a trecut la PSD. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Stănescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela și Republica Estonia.

Fostul deputat Mircea Stănescu s-a sinucis prin împușcare pe data de 5 ianuarie 2009.^[1] Mircea Stănescu fusese pus sub acuzare de procuratură în urma unui accident rutier în care se presupune că ar fi ucis, pe trecerea de pietoni, un bărbat ce traversa Șoseaua Aerogării din București.

* 1970: Orville Willis „Will” Forte IV (n. 17 iunie 1970) este un actor, comedian și producător american. Este cunoscut pentru rolurile sale din Saturday Night Live și pentru sitcomul The Last Man on Earth, pentru care a fost nominalizat în 2015 la Premiul Primetime Emmy pentru cel mai bun actor principal în serial de comedie^[2] și la premiul Emmy pentru cea mai bună regie

Will Forte

* 1971: Mircea Minescu (n. 17 iunie 1971 în Lehliu, Călărași) este un fost fundașromân de fotbal.

* 1971: Paulina Susana Rubio Dosamantes (născută pe data de 17 iunie1971)^[1][2] este o cântăreață, textieră și actriță mexicană. Cariera sa cuprinde o perioadă de aproape trei decenii,^[2] materialele sale comercializându-se în peste 20 de milioane de exemplare la nivel mondial.^[3][4][5][6]

Artista a debutat în muzică la vârsta de zece ani, ca parte a grupului muzical Timbiriche,^[2][7] alături de care a înregistrat unsprezece albume.^[8] În anul 1991, interpreta a părăsit formația, începând o carieră independentă,^[2] prin intermediul discului single „Mio”, un hit de top 3 în Billboard Hot Latin Songs^[9] și al materialului La Chica Dorada.^[10] Alături de casa de discuri EMI Music Records, cântăreața a mai lansat alte trei albume, 24 Kilates (1993), El Tiempo Es Oro (1994) și Planeta Paulina(1996).^[2]

După o pauză de patru ani, Rubio a revenit în atenția publicului cu materialul Paulina,^[11] ce a devenit cel mai bine vândut disc din întreaga sa carieră muzicală, comercializându-se în peste patru milioane de exemplare.^[12] În 2002, interpreta a început promovarea primului său album în limba engleză, intitulat Border Girl și lansat la nivel internațional.^[13] De pe acesta face parte cântecul „Don't Say Goodbye”, cel mai mare succes al artistei în Canada, Europa (mai puțin regiunile latine) și Oceania.^[14][15]

Între anii 2004 și 2007 cântăreața a lansat materialele discografice de studio Pau-Latina și Ananda, primul obținând o nominalizare la premiile Grammy la categoria „Cel mai bun album pop de muzică latino”,^[16] în timp ce al doilea a devenit un succes comercial în Spania și Finlanda, unde a obținut clasări de top 3 în listele celor mai bine vândute albume.^[17] De pe cele două fac parte unele dintre cele mai mari succese muzicale ale interpretei, „Te Quise Tanto”, „Algo Tienes”, „Dame Otro Tequila” sau „Ni Una Sola Palabra”.^[18][19]

Pe data de 30 aprilie 2007 Rubio s-a căsătorit cu Nicolas Vallejo Najera, în țara sa natală, Mexic.^[20] Doi ani mai târziu, aceasta a lansat discul Gran City Pop,^[21] primul extras pe single de pe acesta, „Causa y Efecto”, ocupând locul 1 în Billboard Hot Latin Songs^[22] și câștigând poziții de top 10 în Croația și Spania.

Paulina Rubio în timpul unei interpretări live susținute în anul 2007 în Barcelona, Spania

* 1972: Dan Burincă (n. 17 iunie 1972, Sibiu) este un fost gimnast român specializat la inele, vicecampion olimpic la Atlanta 1996 și vicecampion mondial în 1995.
* 1972: Cristina Maria Spătar (n. 17 iunie 1972, Onești) este o cântăreațăromână de muzică R&B și dance/pop. Este supranumită de mass-mediaromânească „regina muzicii R&B

Cristina Spătar s-a născut pe 17 iunie 1972, în Onești, județul Bacău, România. A absolvit liceul "Nadia Comăneci", profilul filologie; și Școala populară de Arta, secția canto. Cu susținerea mamei sale Cristina a urmat cursuri de canto, de pian și de chitară, chiar dacă era nevoită să facă zilnic naveta Onești-București. Și-a început cariera muzicală pe scena folk, alături de sora sa. Debutul său oficial a avut loc în cadrul festivalului de la Mamaia din 1991, unde s-a numărat printre cei 8 câștigători aleși dintre 400 de tineri aspiranți. La scurt timp, mama ei s-a îmbolnăvit de cancer.^[8]

În 1998, la vârsta de 26 de ani, s-a mutat în București, unde l-a cunoscut pe Roby G., un compozitor foarte apreciat pe atunci, care a îndemnat-o să cânte muzică R&B. După doi ani de lucru în studio, cu sprijinul Media Pro Music a lansat primul său album, „Rămâi lângă mine”, care a avut ca single-uri de referință piesele "Tu ești viața mea" și "Întoarce-te la mine". După lansarea albumului, a mers într-un un turneu alături de trupele Exotic, Valahia și LA. Tot atunci, Cristina Spătar a frecventat cursurile unei școli de modelling și bune maniere.

În 2002 și-a lansat al doilea album al său, "Mesaj de Dragoste", pe care l-a dedicat mamei sale, decedată cu șapte ani mai devreme.

În februarie 2006 a lansat albumul "Fără egal", ale cărui single-uri "Totul pe o carte" feat. Grasu XXL și "Fără egal" feat. Tataee s-au bucurat de popularitate în rândul ascultătorilor. În perioada următoare s-a ocupat de cel de-al patrulea album al său, intitulat "Believe".

În 2007 Cristina Spătar s-a căsătorit cu omul de afaceri român Alin Ionescu,^[9] După căsătorie ea și-a luat numele de familie al soțului iar pentru scenă și-a păstrat numele cu care s-a consacrat.^[10] iar în vara anului 2008 cei doi s-au cununat religios.^[11][12]

În anul 2008 Cristina Spătar semnat un contract cu Național TV pentru emisiunea „Secrete", pe care a moderat-o timp de un sezon și tot atunci și-a filmat clipurile pieselor „Amore" și "A fost odată". În decembrie 2008 a semnat un contract cu casa de discuri Media Pro Music. Piesa „Go High”, compusă de Ionuț Radu, a fost prima sa piesă difuzată la radio, la opt ani de la debutul său. Single-ul a fost în topurile posturilor de radio românești, ca Pro FM, Kiss FM și Radio ZU. Pentru această piesă s-a realizat și un videoclip, în regia lui Iulian Moga,^[13] iar în videoclip Cristina a purtat bijuterii în valoare de 800.000 de euro, puse la dispoziție de către „Vendome Fine Jewellery”, o firmă de bijuterii din România, patronată de Elgar Asher, a cărei imagine era Cristina încă din vara lui 2007.^{[14][15][16][17][18]}

Pe 13 octombrie 2009 Cristina a născut un băiat, botezat Albert.^[19][20]

În 2010 ea a lansat albumul "Believe", al patrulea din cariera sa. În 2011, a apărut videoclipul single-ului "Embrace", regizat de Dragoș Buliga.

Pe 10 aprilie 2012 Cristina Spătar a născut o fetiță, pe care au numit-o Aida Maria.^[21][22]

În 2014, Cristina Spătar a semnat un contract cu Red Clover Media, lansând și single-ul "Zâmbesc", produs de HaHaHa Production, cu un videoclip regizat de Iulian Moga. În același an a lansat și următorul său single, intitulat “Mai aproape”, în colaborare Don Baxter. Pentru single s-a realizat și un videoclip.^[23][24][25] În septembrie 2014 Cristina Spătar a lansat în colaborare cu Ion Paladi piesa populară „Fa Marie cu bariz”, însoțită de un videoclip, scena căruia are loc în epoca medievală

Cristina Spătar

* 1973: Louis Leterrier (n. 17 iunie 1973, Paris) este un regizor francez care a regizat printre altele primele două filme din seria Curierul, Dresat pentru a ucide (2005), Incredibilul Hulk (2008) și Înfruntarea titanilor (2010).

Leterrier s-a născut în Paris, fiind fiul regizorului François Leterrier. A fost ghidat spre cariera artistică de către mama sa. Leterrier a fost la început bateristul unui grup de muzică înainte de a experimenta cu filme de scurtmetraj. La 18 ani, după ce a studiat arta reclamelor și a publicității, a părăsit Franța pentru a studia cinematografia la Școala de Arte Tisch de la Universitatea din New York.

În 1997, l-a asistat pe Jean-Pierre Jeunet pe platourile de filmare ale peliculei Alien: Renașterea. Întors în Franța, a lucrat pentru Luc Bessonla producția reclamelor pentru Internet Club și L'Oréal precum și la filmul Joan of Arc. Leterrier mai târziu a devenit un colaborator frecvent al lui Besson - alături de Chris Nahon și Pierre Morel. A mai colaborat, ca regizor asistent secund, cu Alain Chabat la producția filmului Astérix & Obélix: Mission Cléopâtre (2002).

La sfârșitul lui 2002, Louis Leterrier a debutat regizoral cu filmul Curierul, un film de acțiune cu Jason Statham. Deși în SUA a fost prezentat ca regizor artistic și pe Corey Yuen ca regizorul filmului, în Europa a fost menționat ca regizor și Yuen ca regizor al scenelor de acțiune.

În 2008, ca parte a valului actual de regizori francezi angajați la Hollywood, a regizat primul său film american cu buget mare, Incredibilul Hulk. Un proiect mai recent al lui Leterrier este refacerea filmului din 1981 Înfruntarea titanilor produs de Warner Bros.Acesta a fost lansat la 2 aprilie 2010. Leterrier a menționat că ar dori să creeze o franciză Înfruntarea titanilor dacă primul film se va dovedi a fi un succes.^[1][2] Cu toate acestea, în iunie 2010, Jonathan Liebesman a fost numit ca regizor al continuării acestui film, lăsând în dubiu implicarea lui Leterrier într-un viitor film

Leterrier în Paris, 22 iulie 2008

* 1973: Leander Paes (n. 17 iunie 1973) este un jucător profesionist de tenis de origine indiană.

·         1975: Lucian Dan Teodorovici (n. 17 iunie 1975, Rădăuți, județul Suceava) este un scriitor, regizor și scenarist român contemporan. Este director al Muzeului Național al Literaturii Române din Iași din 2017, manager al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) și coordonator al colecției „Ego. Proză” de la Editura Polirom.
Volume publicate:

• Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi (roman), Editura OuTopos, Iași, 1999 (ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2005)^[1]
• Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana (povestiri), Editura Fundației „Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 2000
• Circul nostru vă prezintă: ^{[2] [3] [4]} (roman), Editura Polirom, Iași, 2002 (ediția a doua, revăzută, Editura Polirom, Iași, 2007)
• 96-00. Povestiri (proză scurtă) E-book, Editura LiterNet București, 2002
• Audiență 0 (teatru) E-book, Editura LiterNet, București, 2003
• Atunci i-am ars două palme (proză scurtă), Editura Polirom, Iași, 2004
• Celelalte povești de dragoste, Editura Polirom, Iași, 2009 ^{[5] [6] [7] [8][9][10]}
• Matei Brunul, Editura Polirom, Iași, 2011 (romanul a obținut „Premiul pentru Proză” al revistei „Observator cultural”, „Premiul Național de Proză” al „Ziarului de Iași”, „Premiul Publicului” la Gala Industriei de Carte din România, Premiul cititorilor „Natalya Gorbanevskaya, la Gala Premiilor „Angelus”, Polonia ^[11], și a fost desemnat „Cartea anului 2011” de revista „Contrafort”).^{[12] [13] [14] [15][16]}.
• Unu+ unu (+ unu...): niște comedii, Editura Cartea Românească, București, 2014 ^[17].
• Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, Iași, 2017 

* 1975: Shoji Jo (n. 17 iunie 1975) este un fost fotbalist japonez.

* 1976: Scott Edward Adkins (n. 17 iunie 1976) este un actor și artist marțial englez. Este cunoscut în special pentru rolul lui Yuri Boyka din Undisputed II: Last Man Standing și Undisputed III: Redemption, Bradley Hume din Holby City, și Hector din The Expendables 2.

Scott Adkins

* 1980: Venus Ebony Starr Williams (n. 17 iunie 1980) este o jucătoare profesionistă de tenis din SUA, ocupanta poziției a cincea în clasamentul mondial. A fost lider al lumii în ierarhia WTA în trei rânduri. În cariera sa, a câștigat 20 de titluri de Grand Slam: 7 la simplu, 11 la dublu feminin, și două la dublu mixt. A câștigat și trei medalii olimpice, două la dublu feminin și una la simplu.^[6] Este sora mai mare a jucătoarei de tenis Serena Williams.

·         1981: Sorin Ioan Paraschiv (n. 17 iunie 1981, Alexandria, Teleorman) este un fotbalist român retras din activitate, care a evoluat pe postul de mijlocaș. Este cunoscut pentru activitatea de la FC Steaua București, echipă cu care a cucerit trei titluri de campion (2001, 2005, 2006), o Super Cupă a României (2006) și cu care a ajuns în semifinalele Cupei UEFA
* 1982: Alex Rodrigo Dias da Costa (n. 17 iunie 1982), cunoscut simplu ca Alex, este un fotbalist brazilian retras din activitate care a evoluat pe postul de fundaș central.
* 1984: Christopher J. "Chris" Weidman^[7] (n. 17 iunie 1984, Baldwin, Nassau County, New York, SUA) este un luptător american de arte martiale mixte. Weidman a fost campion la categoria mijlocie din UFC într-o ocazie
* 1984: Khloé Alexandra Kardashian (n. 27 iunie 1984,^[1] Los Angeles, SUA) este o personalitate americană de televiziune și femeie de afaceri. Are un copil.

Khloe Alexandra Kardashian s-a născut pe data de 27 iunie 1984, într-o familie numeroasă cu mulți copii, ea fiind a treia născută.

Părinții ei sunt Kris Jenner și probabil răposatul avocat Robert Kardashian. Aceștia au divorțat tocmai din cauza faptului ca aceasta l-a înșelat. Khloé nu a dorit sa facă un test de paternitate așa că in acte el este tatăl acesteia.

Ea mai are alți 6 frați: Kourtney Kardashian(soră-vitregă) Kimberly Kardashian(soră-vitregă) Robert Kardashian(frate-vitreg) Kendall Jenner(soră-vitregă) Kylie Jenner(soră-vitregă) Natalie Jenner(soră-vitregă)

După moartea presupusului ei tată, în 2003, Khloe a intrat într-o depresie, căzându-i părul și fiind nevoită să poarte peruci o vreme și să ia pastile pentru vindecare.

În anul 2009 se căsătorește cu baschetbalistul Lamar Odom, de care divorțează în 2016. După mariajul cu acesta, a avut relații și cu alți baschetbaliști, la momentul actual având primul ei copil cu Tristan Thompson.

Ea devine celebră în 2007 când începe "Keeping Up With The Kardashians" și împreună cu familia să se bucure de o audiență mare și de fani mulți.

În tot acest timp participă și la alte emisiuni.

Khloe are și o firmă, Good American.

Khloé Kardashian

* 1985: Marcos Baghdatis (greacă: Μάρκος Παγδατής, pronunțat ˈmaɾkos paɣðaˈtis) (n. 17 iunie 1985 la Limassol, Cipru) este un jucător profesionist cipriot de tenis de origine libaneză, fost finalist la Australian Open.
* 1986: Apoula Edel (n. 17 iunie 1986, Yaoundé, Camerun) este un fotbalistarmean, de origine cameruneză, care evoluează la echipa Paris Saint-Germain pe postul de portar.
* 1987: Kendrick Lamar Duckworth (n. 17 iunie 1987, Compton, SUA^[1]), cunoscut ca Kendrick Lamar, este un artist hip hop american din Compton, California. Lamar și-a început cariera în adolescență, sub pseudonimul K-Dot, lansând un mixtape care a captat atenția locală și a dus la semnarea cu casa independentă de discuri Top Dawg Entertainment (TDE). A devenit cunoscut unui public mai larg în 2010, după apariția mixtape-ului Overly Dedicated. În anul următor, Lamar a lansat primul său abum de studio, Section.80, care a inclus single-ul său de debut, „HiiiPoWeR”. Popularitatea lui pe internet devenise din ce în ce mai mare, și a dus la colaborarea cu artiști importanți ai scenei hip hop, precum The Game, Snoop Dogg, Busta Rhymes și Lil Wayne.

Versurile lui Lamar au atras atenția faimosului producător Dr. Dre, care, în anul 2012, l-a ajutat să obțină un contract cu casa de discuri Aftermath, respectiv Interscope Records. Discul de debut, intitulat good kid, m.A.A.d city, a fost lansat în același an, primind recenzii foarte bune. Albumul a fost acompaniat de single-urile „Swimming Pools (Drank)”, „Bitch, Don't Kill My Vibe” și „Poetic Justice”. A debutat pe numărul doi în Billboard 200, și ulterior a primit discul de platină. Precedat de single-ul premiat cu Grammy, „i”, Lamar și-a lansat în 2015 cel de-al treilea album, To Pimp a Butterfly, care a intrat în topurile din mai multe țări. Albumul a fost influențat de genurile free jazz, soul și funk, și a debutat în vârful clasamentelor din Statele Unite și Marea Britanie. În 2016, Lamar a lansat untitled, unmastered., o colecție de înregistrări demonstrative nelansate ce își au originea în sesiunile de înregistrare ale lui Butterfly.

Lamar a primit numeroase distincții pe parcursul carierei sale, printre care și șapte Premii Grammy. În 2013, MTV l-a numit cel mai bun MC în lista anuală,^[2] iar în 2016 revista Time l-a inclus în lista celor mai influenți 100 de oameni din lume.^[3] Pe lângă cariera solo, Lamar este cunoscut și ca membru al supergrupului hip hop Black Hippy, alături de ceilalți artiști ai TDE: Ab-Soul, Jay Rock și Schoolboy Q

În aprilie 2015 s-a logodit cu prietena sa din adolescență Whitney Alford Unul din verii săi este Nick Young, care joacă în prezent pentru Los Angeles Lakers.^[120] Lamar este creștin,^[121] iar incipitul albumului good kid, m.A.A.d city include o variațiune a rugăciunii păcătosului.

Kendrick Lamar în august 2013

* 1990: Sorin Daniel Cucu (n. 17 iunie 1990, Galați) este un fotbalistromân, care evoluează pe postul de fundaș stânga la clubul din Championnat National, ASM Belfort.
* 1990: Alan Elizbarovici Dzagoev (rusă Алан Елизбарович Дзагоев ; n. 17 iunie 1990) este un fotbalist rus de origine osetiană, care joacă pentru ȚSKA Moscova.
* 1990: Jordan Brian Henderson (n. 17 iunie 1990) este un fotbalist englez care joacă pentru Liverpool și echipa națională de fotbal a Angliei pe postul de mijlocaș.
* 1991: Rustam Grigorovici Țînea (n. 17 iunie 1991, Odesa, URSS) este un fotbalist aflat sub contract cu Sheriff.
* 1992: Ante Sarić (n. 17 iunie 1992, Zadar) este un fotbalist croat care evoluează pentru echipa croată NK Metalleghe-BSI pe postul de fundaș.
* 1992: Sun Yiwen (în chineză: 孙一文 Sūn Yīwén; n. 17 iunie 1992) este o scrimeră chineză specializată pe spadă.
* 1995: Clément Lenglet (n. 17 iunie 1995,^[1] Beauvais, Franța) este un fotbalist francez care joacă ca fundaș central pentru clubul spaniol FC Barcelona.

Și-a început cariera cu Nancy, făcând 85 de apariții de la debutul său în 2013 și câștigând titlul Ligue 2 în 2015-16. În ianuarie 2017, a fost vândut la Sevilla pentru o sumă de 5 milioane de euro.

Decese

·         676: A decedat   Papa Adeodat al II-lea, al 77-lea papă al Bisericii Catolice de la 11 aprilie 672. S-a remarcat prin actiunile sale indreptate spre îmbunătățirea disciplinei monastice și – mai ales – în reprimarea ereziei monoteliste, doctrina unei singure voințe în Hristos” — prin care împăratul bizantin Heraclius I (610-641) își propunea să împace monofizitii   cu punctul de vedere  ortodox (în limba greacă mono = unu, thelisisi = voință). Deseori acest papa  este numit simplu cu numele de Adeodat  (fără numeralul ordinar), deoarece predecesorul său omonim este numit simplu Deusdedit.

·         1025: A murit  regele Bolesław I  cel Viteaz  al Poloniei; (n. 967).   Boleslav I a fost un remarcabil  strateg și om de stat, care a transformat Polonia într-o țară comparabilă cu monarhiile occidentale mai mari, si a adus-o în elita europeană. A purtat mai multe campanii militare de succes în vest, sud și în est, consolidandu-si stapanirea in  ținuturile poloneze dar și in teritoriile cucerite din afara granițelor moderne ale Poloniei, cum ar fi Slovacia, Moravia, Rutenia Roșie, Meissen și Luzația, dar și Boemia. S-a încoronat ca rege în 1025, ridicând astfel Polonia la rangul de regat înainte de vecina sa Boemia. El a fost primul rege polonez (rex), predecesorii săi fiind considerați toți drept duci (dux) de către Sfântul Imperiu Roman și de către papalitate. Boleslav I a murit la puțin timp după această încoronare, cel mai probabil din cauza unei boli. Nu se știe exact locul de înmormântare al lui Boleslav. Se crede că rămășițele descoperite recent într-un mormânt dublu din catedrala Poznań ar aparține lui Boleslav și tatălui acestuia Mieszko. Fiul lui Boleslav I, Mieszko al II-lea, a fost încoronat rege imediat după ce tatăl său a murit în Poznań.

·         1501: Ioan I Albert, în poloneză Jan I Olbracht, (n. 27 decembrie 1459, Cracovia – d. 17 iunie 1501, Toruń) a fost rege al Poloniei (1492–1501) și duce de Głogów (1491–1498).

Ioan a fost al treilea fiu al lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, și al Elisabetei a Austriei, fiica lui Albert al II-lea al Germaniei. Ca prinț moștenitor s-a distins prin strălucita victorie repurtată împotriva tătarilorla Kopersztyn (1487). În 1490 nobilimea maghiară l-a proclamat pe Ioan rege al Ungariei la dieta de la Rákos. El a fost însă învins de fratele său, regele Ladislau al II-lea al Boemiei și al Ungariei. În 1492 Ioan i-a urmat tatălui său pe tronul Poloniei.

Pierderile de venituri cauzate de secesiunea Marelui Ducat al Lituaniei a făcut ca Ioan să ajungă să depindă de sejmikurile poloneze (diete locale), în care șleahta (nobilii locali), îi puneau la dispoziție venituri în funcție de felul în care regele le apăra interesele.

Ioan râvnea să pozeze într-un apărător al creștinătății împotriva turcilor otomani, iar circumstanțele i-au fost favorabile. A găsit în fratele său Ladislau, rege al Ungariei și Boemiei, un aliat cu influență dominantă în Europa Centrală, contrapondere pentru mașinațiunile lui Maximilian I, care în 1492 încheiase o alianță împotriva sa cu Ivan al III-lea al Moscovei. Ca suzeran al Moldovei, Ioan era într-o poziție favorabilă pentru a-i ataca pe turci. La conferința de la Leutschau (1494), s-au pus la cale detalii ale expediției de către regii Poloniei și Ungariei și de către prințul elector Ioan Cicero al Brandenburgului, cu cooperarea lui Ștefan al III-lea, voievodul Moldovei, care îi ceruse ajutorul lui Ioan.

În 1496, Ioan a strâns o armată de 80.000 de oameni în Polonia cu mari dificultăți, dar cruciada sa a fost deviată de la scopul ei de dorința lui Ioan de a invada Moldova și de a-l instala pe fratele lui mai mic, Sigismund pe tronul acesteia. Astfel, polonii au pătruns în Moldova nu ca aliați, ci ca inamici și, după ce au asediat fără succes Suceava, au fost obligați să se retragă după ce au fost învinși în bătălia de la Codrii Cosminului. Una din cauzele acestui eșec răsunător pare a fi fost nesupunerea șleahtei, întrucât la revenirea în țară, Ioan a confiscat sute de moșii nobiliare.

Cum noul mare maestru al Cavalerilor Teutoni, Friedrich Wettin von Sachsen, a refuzat să depună jurământ de credință coroanei Poloniei, Ioan l-a obligat cu forța armată. El intenționa să supună și mai mult pe teutoni, dar a murit în 1501.

Ioan I Albert

Portret de Bacciarelli

* 1665: Maria Elisabeth de Schleswig-Holstein-Gottorp (n. 6 iunie 1634 – d. 17 iunie 1665), a fost contesă de Hesse-Darmstadt prin căsătorie.

Maria Elisabeta a fost fiica lui Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp (1597–1659) și a Ducesei Maria Elisabeta de Saxonia (1610–1684), o fiică a Electorului Johann Georg I de Saxonia.

La 24 noiembrie 1650, la Castelul Gottorp, s-a căsătorit cu Ludovic, care mai târziu a devenit Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt(1630–1678), cu care era logodită din 1649 de ziua lui. Ei au avut opt copii:

• Magdalene Sybille (1652–1712) o renumită compozitoare de cântece bisericești baroce. S-a măritat cu Ducele Wilhelm Ludwig de Württemberg.
• Sophie Eleonore (n./d. 1653).
• Georg (1654–1655).
• Marie Elisabeth (1656–1715) căsătorită în 1676 cu Ducele Henric de Saxa-Römhild.
• Auguste Magdalene (1657–1674).
• Ludovic (1658–1678), succesorul său sub numele de Ludovic al VII-lea.
• Frederic (1659–1676)
• Sophie Marie (1661–1712) căsătorită în 1681 cu Ducele Christian de Saxa-Eisenberg (1653–1707).

Tatăl lui Ludovic l-a inițiat în afacerile guvernului la un an după căsătoria lor. Ludovic și-a succedat tatăl în 1661. El a legat relații politice ample cu Suedia, prin intermediul surorii soției sale, Hedvig Eleonora, regina Suediei.

Maria Elisabeta a murit încercând să nască cel de-al 9-lea copil al cuplului. Moartea ei l-a afectat profund pe Ludovic. El a scris câteva poezii în memoria soției sale.

Maria Elisabeta de Holstein-Gottorp

·         1696: Ioan al III-lea Sobieski (poloneză Jan III Sobieski) (17 august 1629 - 17 iunie 1696) a fost rege al federației polono-lituaniene din anul 1674 până la moartea sa. El a fost fiul lui Jakub Denilovicz Sobieski din Cracovia și strănepotul hatmanului Stanislav Sobieski. A fost educat în spiritul tradițional al cavalerilor, studiind la Academia din Cracovia. Între anii 1646 și 1648 face o călătorie împreună cu fratele său prin Europa. Tânărul Sobieski a fost impresionat de cele văzute în Franța, interesându-se de arta militară, de politică și literatură.

Ioan Sobieski s-a născut pe 17 august 1629 în Olesko, un mic oraș de lângă Liov în Galiția, acum Ucraina, atunci fiind parte din voievodatul Ruteniei în Regatul Poloniei. Tatăl său, Jakub Sobieski a fost voievodul Ruteniei și castelan al Cracoviei, iar mama sa, Zofia Teofillia Danilowic a fost nepoata hatmanului Stanisław Żółkiewski. Ioan și-a petrecut copilăria în Żółkwia. După ce a absolvit colegiul Nowodworski în Cracovia în 1643, tânărul Ioan Sobieski, a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Jagielloniană în 1646. După terminarea studiilor, Ioan împreună cu fratele său Marek, au plecat în Europa de Vest, unde au petrecut mai mult de doi ani în călătorie. Au vizitat Leipzig, Anvers, Paris, Londra, Leiden și Haga. În tot acest timp, el a întâlnit personalități influente contemporane precum Ludovic al II-lea de Bourbon, Carol al II-lea al Angliei și Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, iar pe lângă limba latină, a mai învățat germana, franceza și italiana.

Ambii frați s-au reîntors în Republică în 1648, după ce au primit vestea morții regelui Vladislav al IV-lea Vasa și de răscoala lui Khmelnytsky, oferindu-se voluntar pentru armată. Amândoi au luptat în asediul de Zamość. Au fondat și au comandat propriul stindard de cavalerie. Curând, soarta războiului i-au separat pe cei doi frați. În 1649, Jakub s-a luptat în Bătălia de la Batoh, iar Ioan a fost promovat la rangul de pułkownik și a luptat în Bătălia de la Berestechko. Fiind un comandant promițător, Ioan a fost trimis la regele Ioan Cazimir al II-lea Vasa, la Istanbul în Imperiul Otoman, ca fiind unul dintre trimiși într-o misiune diplomatică de către Mikołaj Bieganowski. Acolo, Ioan a învățat limba tătară și turcă și a studiat tradițiile și tacticile militare turcești.

După începerea invaziei suedeze în Polonia, cunoscută sub numele de Potopul, Ioan a făcut parte din regimentele Poloniei Mari conduse de Krzysztof Opaliński, Palatin de Poznań, care a capitulat la Ujscie și a jurat credință regelui Carol al X-lea al Suediei. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii martie 1656, el a abandonat partea lor, alăturându-se părții regelui polonez Ioan Cazimir al II-lea Vasa, fiind admis sub comanda hatmanului Ștefan Czarniecki și Jerzy Sebastian Lubomirski.

În timpul bătăliei de la Varșovia din 1656, Ioan a comandat un regiment puternic de 2.000 cavaleriști tătari fiind promovat cu titlul de Lord purtător-de-drapel al Coroanei. Un susținător puternic al fracțiunii franceze, Ioan a rămas loial regelui în timpul rebeliunii Lubomirski, ceea ce l-a ajutat în cariera sa militară. În 1665, Ioan s-a căsătorit cu Marie Louise Cazimir de Grange d'Arquien și a fost promovat la rangul de Mare Mareșal al Coroanei, iar în anul următor, la rangul de Hatmanul Coroanei. În 1667, a realizat o altă mare victorie asupra cazacilor și aliaților tătari în Bătălia de la Podhajce în timpul războiului polono-cazaco-tătar (1666 - 1671). La data de 5 februarie 1668, de acum fiind un comandant renumit și stimat, el a câștigat titlul de Mare Hatman al Coroanei, cel mai înalt rang militar în Republica polono-lituaniană, astfel fiind comandant de facto al întregii armate poloneze.

Pe 11 noiembrie 1673, în timpul războiului polono-otoman (1672 - 1676), Ioan a adăugat încă o victorie importantă, de data aceasta prin înfrângerea turcilor în Bătălia de la Hotin și capturarea cetății. Vestea luptei a coincis cu vestea morții lui Mihail I, rege al Poloniei, care murise cu o zi înainte de luptă. Acest lucru l-a făcut pe Ioan unul dintre cele mai marcante figura din stat, iar la 19 mai, în anul următor, el a fost ales în calitate de monarh al Republicii. Candidatura sa a fost aproape universal susținută. Printre susținătorii cei mai notabili ai candidaturii sale a fost soția sa. Ioan a fost încoronat ca Ioan al III-lea, pe 2 februarie 1676.

Deși Republica polono-lituaniană era la acel moment cel mai mare și unul dintre statele cele mai populare din Europa, Ioan a devenit regele unei țări devastate de războaiele constante care au durat aproape o jumătate de secol. Trezoreria era aproape goală, iar instanța de judecată avea de oferit puțini magnați puternici, care de multe ori se aliau cu instanțele decât cu statul. Ioan a decis să stabilizeze situația prin forțarea otomanilor să accepte un tratat de pace pentru a pune capăt războaielor constante de la granița de sud. În toamna anului 1674, s-a reluat războiul împotriva turcilor și a reușit să recupereze cetățile Kamieniec Podolski, Bar și Reszków, care au restabilit o linie puternic fortificată pentru a apăra granița de sud a Poloniei. Istoricul polonez Oskar Halecki, cât și alții, au remarcat faptul că Ioan planifica să cucerească Prusia, susținut de trupele suedeze și franceze. Acest pact secret, expus mai târziu, a eșuat, deoarece războiul cu turcii a durat prea mult, timp în care Marele Elector a făcut tratate cu Franța, suedezii au fost respinși, iar prin creșterea opoziție magnaților în Republică, mulți dintre ei erau de partea Marelui Elector. Planul lui Ioan era, de asemenea, de a-l răni pe Michał Pac, hatmanul de Lituania și susținătorul de Brandenburg, care pur și simplu a fugit împreună cu armata sa și apoi a desființat-o.

În 1676, tătarii au început o contra ofensivă și au trecut de Dneper, dar nu au putut captura orașul strategic Żórawno, ducând curând la semnarea tratatului de pace. Semnarea tratatului a dus la o lungă perioadă de pace, care era atât de necesară pentru repararea țării și pentru consolidarea autorității regale. Deși îngreunată în mod constant de către magnații și instanțele străine din Brandenburg și Austria (Austria chiar a încercat să-l alunge pe Ioan și să-l înlocuiască cu Carol de Lorraine), Ioan a reușit să reformeze complet armata poloneză. Armata a fost reorganizată în regimente, infanteria a renunțat la sulițe și care au fost înlocuite cu topoare, iar cavaleria a adoptat husarii. Ioan a crescut, de asemenea, numărul armelor și a introdus noi tactici de artilerie.

Ca un diplomat, Ioan și-a imaginat o alianță cu Franța și cu otomanii împotriva imperiului austriac. Cu toate acestea, planurile sale nu au dus nicăieri, iar în 1683, a fost nevoit să le abandoneze complet. Conștient de faptul că Polonia ducea lipsă de aliați și că risca un război împotriva celor mai mulți dintre vecinii săi, Ioan s-a aliat cu Leopold I, Sfântul Împărat Roman. Alianța, deși viza în mod direct să fie împotriva turcilor, și indirect împotriva Franței, a avut avantajul de a obține sprijin pentru apărarea frontierelor sudice din Polonia.

În primăvara anului 1683, spionii regali au descoperit pregătirile turcilor pentru o campanie militară, și Ioan se temea că obiectivul lor ar putea fi orașele poloneze Livi și Cracovia. Pentru a contracara amenințarea, Ioan a început fortificarea orașelor și a ordonat recrutarea militară universală.

Abilitățile militare ale lui Ioan din războiul împotriva Imperiului Otoman au demonstrat că este un rege priceput și puternic. Una dintre abilitățile sale a fost de a unifica Europa creștină într-o cruciadă și de a-i conduce pe turci afară din Europa. El s-a alăturat alianței Sfântului Împărat Roman și s-a alăturat Ligii Sfinte inițiată de Papa Inocențiu al XI-lea, pentru a apăra creștinătatea.

Granițele Poloniei în anul 1686

Între anii 1648 și 1653 a participat la luptele împotriva cazacilor și tătarilor, după care a fost trimis ca solie secretă la Istanbul în 1654, unde a învățat limba și cultura turcă. S-a căsătorit cu Maria Cazimira de Arguien, căsătorie care îi deschide calea în lumea nobililor francezi. După moartea lui Stefan Czarniecki în 1665 devine "feldmareșal" (hatman al coroanei) și reușește o victorie împotriva tătaro-cazacilor la Pidhaiți (1667). În anul 1668 ajunge comandant suprem al armatei poloneze - mare hatman al coroanei.

Aflând de asediul Vienei de către turci, început în iulie 1683, Sobieski se hotărăște să vină în ajutorul Vienei cu 27 000 de cavaleri polonezi, care se adaugă celor 19 000 de soldați austrieci, 28 000 de soldați germani și altor câteva mii de soldați aliați. Comanda trupelor creștine a primit-o regele polonez care era deja renumit în luptele cu tătarii și turcii, supranumit "Leul din nord". La 12 septembrie reușește o izbândă strălucitoare în bătălia de la Kahlenberg împotriva otomanilor sub conducerea marelui vizir Kara Mustafa, care erau în superioritate numerică (cca. 150 000) dar cu mai puțină artilerie.

Ioan al III-lea Sobieski cunoștea mai multe limbi. A fost un iubitor de artă. Palatul său din Wilanow a fost una din cele mai reușite realizări a barocului polonez; o altă rezidență a lui a fost cetatea Șovka. Scrisorile adresate soției sale sunt dovezi ale modului îngrijit de exprimare practicat de regele polonez.

Regele Ioan al III-lea a murit în Wilanów, Polonia, la 17 iunie 1696. Soția sa, Maria Cazimira, a murit în 1716, în Blois, Franța, și trupul ei a fost readus în Polonia. Cei doi sunt îngropați împreună la Catedrala Wawl din Cracovia.

Urmașul său pe tronul Poloniei n-a fost fiul său, ci August der Starke (Augustus al II-lea), principe al Sașilor (Saxonilor) sprijinit de Rusia. După moartea acestuia, în 1733, a urmat o luptă pentru coroana poloneză, cunoscută sub denumirea de războiul pentru succesiunea poloneză.

Pe 5 iulie 1665, Ioan s-a căsătorit cu văduva lui Jan "Sobiepan" Zamoyski, Marie Cazimir Louise de Grange d'Arquien (1641–1716), a Navarei, Burgundiei și Franței. Copiii lor au fost:

• Iacob Ludovic Sobieski (2 noiembrie 1667 – 19 decembrie 1737), încoronat Prinț al Poloniei, s-a căsătorit cu Contesa Palatină Hedwig Elisabeta de Neuburg
• două gemene (9 mai 1669), nenăscute sau au murit la scurt timp după naștere
• Teresa Teofila (octombrie 1670), era un copil fragil care nu a trăit mai mult de o lună
• Adelajda Ludwika (15 octombrie 1672 – 10 februarie 1677), a murit la vârsta de 4 ani
• Maria Tereza (18 octombrie 1673 - 7 decembrie 1675), a murit la vârsta de doi ani
• o fiică (octombrie 1674), nenăscută sau a murit imediat după naștere
• Teresa Kunegunda (4 martie 1676 – 10 martie 1730), s-a căsătorit cu Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria
• Aleksander Benedykt (6 septembrie 1677 – 19 noiembrie 1714), a murit necăsătorit
• o fiică (13 noiembrie 1678), a murit imediat după naștere
• Konstanty Vladislav (1 mai 1680 - 28 februarie 1726), s-a căsătorit cu Maria Józefa Wessel și nu au avut copii
• Jan (4 iunie 1682 - intre 1 ianuarie si 12 aprilie 1685), a murit la vârsta de 2 ani
• o fiică (20 decembrie 1684), a murit imediat după naștere

Ioan al III-lea

Bătălia de la Viena, de Józef Brandt.

* 1729: Jean Meslier (uneori scris și Mellier, n. 15 iunie 1664,^[1][2] Mazerny, Franța – d. 17 iunie 1729,^[2] Étrépigny, Franța) a fost un abate catolic, cunoscut pentru faptul că a lăsat o carte-eseu în care susține ateismul.

A învățat latina în 1678 de la un preot din regiunea natală, apoi se înscrie la un seminar teologic. Parcurge etapele ordurilor sacre, iar pe 7 ianuarie 1689 devine preot la Étrépigny, o localitate învecinată din Ardeni. A trăit modest, ajutând financiar pe cei săraci.

După moartea sa, a fost găsit un manuscris în care descria religia ca fiind ceva inutil și iluzoriu. Caracterul ateu al acestei scrieri era confirmat și de susținerea ideii inexistenței sufletului sau a liberului arbitru.

Ideile prezentate de Meslier în acel manuscris sunt menționate și de Voltaire și de baronul d'Holbach.

Jean Meslier

·         1889: Poetul national al romanilor, Mihai Eminescu, a fost  inmormantat. Sicriul sau a fost depus în biserica Sf. Gheorghe cel Nou din Bucuresti. Singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului a fost un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Apropiații, puținii prieteni,  mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din partea amicilor”. A. Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a  prietenilor poetului, care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei si a florilor  de pe catafalcul lui Eminescu.  Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu.. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul” : „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”. Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară…

* 1898: Edward Burne-Jones (n. 28 august 1833, Birmingham, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[9] – d. 17 iunie1898, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[11]) a fost un artist britanic care a fost asociat mai târziu cu prerafaeliții. A lucrat îndeaproape cu William Morris, dar și cu alți artiști plastici ai timpului.

A fost preocupat îndeosebi cu reîntinerirea artei vitraliilor din Anglia, contribuind la realizarea vitraliilor pentru biserici și catedrale așa cum sunt: Catedrala Sfântului Filip din Birmingham, Biserica Sfintei Treimi din Sloane Square, Chelsea, Biserica Sfântului Martin din Brampton, Carlisle, Cumbria, Biserica Sfântului Mihail din Brighton, Cumbria, biserica realizată de Philip Webb, Biserica tuturor sfinților, Jesus Lane, Cambridge și Biserica lui Hristos, Oxford.

Vitralii și sticlă pictată

Vitralii și sticlă pictată[modificare | modificare sursă]

• 

  Desen pe carton pentru fereastra Daniel, biserica Saint Martin's-on-the-Hill, Scarborough, 1873
 
• 

  Edward Burne-Jones și William Morris - Trei fereste cu vitralii Nașterea lui Iisus Hristos (1882), Biserica Trinity Church, Boston
• 

  Adorarea magilor, vitraliu, Biserica Trinity Church, Boston.
 
• 

  Închinarea păstorilor, vitraliu, Biserica Trinity Church, Boston.
 
• 

  Scenă din seria Nașterii lui Iisus Hristos, Biserica Saint Mary's Church, episcopia Huish, Somerset.
• 

  David, vitraliu, 1872, în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
 
• 

  Miriam, vitraliu, 1872 în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
 
• 

  Iisus Hristos, Salvatorul lumii(Christ as Salvator Mundi), vitraliu, 1896, în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
• 

  Miriam, vitraliu, 1886, în Catedrala Saint Giles' Cathedral, Edinburgh.
 
• 

  Vitraliul Sfânta Cecilia, Biserica Second Presbyterian Church în Chicago, Illinois.
 
• 

  Crucificarea lui Iisus, vitraliu, Biserica Saint James's Church, Staveley, Cumbria.
• 

  Înger, vitraliu, Biserica Saint James's Church, Staveley, Cumbria
 
• 

  Credința (Faith), vitraliu în Biserica din Old West Kirk, Greenock
 
• 

  Music in the Old West Kirk, Greenock

·    Fotografii:
   

• 

  Familiile Burne-Jones și Morris în grădină, Grange, 1874, fotografie de Frederick Hollyer
 
• 

  Edward Burne-Jones, circa 1882 (Hollyer)
 
• 

  Georgiana Burne-Jones, circa 1882 (Hollyer)
• 

  Atelierul lui Burne-Jones din grădină, Grange, 1887 (Hollyer)

• Edward Burne-Jones

* 1915: Reginald Alexander John Warneford, VC (n. 15 octombrie 1891, Darjeeling, India Britanică – d. 17 iune 1915, Buc, Franța) a fost un ofițer al Royal Naval Air Service (RNAS) decorat cu Crucea Victoria, cea mai înaltă și mai prestigioasă decorație britanică pentru curaj în fața dușmanului.
Warneford s-a născut la Darjeeling, India Britanică, fiind fiul unui mecanic de locomotivă de pe Căile Ferate Indiene. A fost adus în Anglia în copilărie, și trimis să învețe la King Edward VI School^⁠(en) din Stratford-upon-Avon,^[1] dar când familia sa a revenit în India, el și-a continuat educația la English College, Simla. După ucenicia din Marina Comercială, Warneford s-a angajat la British-India Steam Navigation Company^⁠(en). La momentul izbucnirii Primului Război Mondial, el se afla în Canada pregătit de a se întoarce în India. Atunci, el și-a schimbat planurile și s-a întors în Marea Britanie, s-a înrolat în Forțele Terestre dar a fost aproape imediat transferat la Royal Navy Air Service pentru a fi pregătit ca pilot

Pregătirea lui Warneford a început la Hendon, după care a trecut la Upavon unde și-a încheiat-o la 25 februarie 1915.^[2] În decursul antrenamentului, comandantul Naval Air Stations^⁠(en), R.M. Groves^⁠(en) ar fi spus: „acest tânăr ori va face lucruri mărețe, ori se va omorî singur.”^[3] Instructorul de zbor al lui Warneford de la acea vreme, Warren Merriam^⁠(en), i-a observat priceperea ca pilot, dar a aranjat în mod special să se asigure că ceea ce el percepea ca fiind o încredere în sine exagerată din partea lui Warneford nu-l va împiedica să ajungă ofițer. Merriam a profitat de ocazie la o vizită a comandorului Groves la Hendon pentru a-i cere lui Warneford să facă o demonstrație a îndemânării sale la zbor. Impresia favorabilă pe care i-a produs-o lui Groves a cântărit mai mult ca ideile comandantului escadrilei de atunci, că Warneford nu ar fi bun de ofițer din pricina indisciplinei.^[4]

Warneford a fost inițial trimis la Flotila 2 de pe Insula Sheppey^⁠(en) din Kent, dar a fost mutat la scurt timp (7 mai 1915) la o unitate operativă din cadrul Flotilei 1 de la Veurne, de pe coasta Belgiei. De-a lungul următoarelor câteva săptămâni, Warneford s-a implicat în atacuri asupra trupelor și artileriei germane, precum și în acțiuni asupra avioanelor inamice. Agresivitatea și eficiența sa i-au făcut pe ofițeri să-i acorde mai mare libertate de mișcare și propriul său avion.^[5] La 17 mai 1915, Warneford a întâlnit zepelinul LZ 39 angajat într-un raid de bombardament deasupra Regatului Unit. El a atacat zepelinul cu mitraliera, dar acesta a aruncat balastul și s-a înălțat, ieșind din raza lui de acțiune.^[5]

Desen reprezentând doborârea zepelinului LZ37 de către Rex Warneford

La 7 iunie 1915, la Gent, Belgia, Warneford, la manșa unui avion Morane-Saulnier Type L, a atacat zepelinul german LZ 37. El a urmărit aeronava din zona de coastă de lângă Oostende și, în pofida tirului defensiv de mitralieră al zepelinului german, a reușit să zboare deasupra acestuia și să lanseze trei bombe asupra sa, dintre care ultima a explodat și a incendiat aeronava. LZ37 s-a prăbușit în Sint-Amandsberg^[6](51°3′43.2″N 3°44′54.7″E).^[7] Suflul exploziei a răsturnat avionul lui Warneford și i-a oprit motorul. Neavând alternativă, Warneford a zburat o vreme întors, apoi și-a răsucit din nou avionul și a planat, aterizând în spatele liniilor inamice. După 35 de minute de reparații, el a reușit să repornească motorul și să se întoarcă la bază.^[8] Pentru aceste fapte, regele George al V-a i-a conferit imediat Crucea Victoria, anunțându-l prin telegraf. Deși regele a telegrafiat și Amiralității pentru a grăbi decorarea lui Waterford, aceasta nu a avut loc în timp util.

În schimb, aflat pe continent la 17 iunie 1915, Warneford a fost decorat cu legiunea de onoare de către comandantul armatei francez, generalul Joffre. După un prânz oficial, Warneford a mers la aerodromul de la Buc pentru a lua un avion și a-l duce RNAS la Veurne. După un zbor scurt de test, el a mai urcat la bordul avionului pentru a transporta ca pasager pe ziaristul american Henry Beach Newman. În timpul unei ascensiuni până la 65 m, aripile din dreapta s-au rupt, ceea ce a dus la distrugerea cadrului avionului. Relatările sugerează că niciunul dintre ocupanții avionului nu avea centurile prinse și ambii au fost aruncați din avion, suferind răni fatale. În cazul lui Newman, moartea a survenit imediat.

Warneford a murit în drum spre spital. A fost înmormântat la cimitirul Brompton^⁠(en)[9] din Londra la 21 iunie 1915 după o ceremonie la care au participat mii de persoane.^[10] Mormântul său se află în fața colonadei din est.

Crucea Victoria primită de el este expusă la Fleet Air Arm Museum^⁠(en) din Yeovil, Somerset, Anglia.

Reginald Alexander John Warneford

R.A.J. Warneford, în fața unui avion Maurice Farman Shorthorn⁠(en)

* 1925: Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854, Șerbănești, județul Galați - d. 17 iunie 1925, București), academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești.

Anghel Saligny s-a născut în data de 19 aprilie 1854, în comuna Șerbănești, județul Tecuci (actualmente, județul Galați) și a murit la data de 17 iunie 1925, București. A avut un frate cu un an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny (1853 - 1903), care a devenit un chimist cunoscut, membru corespondent al Academiei Române, și o soră, Sofia Saligny, împreună cu care a făcut clasele superioare de liceu la Potsdam.

A urmat primele clase de școală la pensionul de copii din Focșani, înființat de tatăl său, Alfred Saligny, pedagog de origine franceză din Alsacia, stabilit în România, apoi a urmat studiile secundare, la gimnaziul din Focșani, Colegiul Național Unirea, din aceeași localitate, și ulterior, liceul în Germania, la Potsdam. Fiind inițial atras de astronomie, a frecventat cursurile Universității din Berlin, avându-l ca profesor și pe celebrul fizician Hermann von Helmholtz (1821 - 1894). În perioada 1870-1874 a urmat studiile inginerești la Școala Tehnică Superioară din Charlottenburg, unde erau profesori inginerii Schwedler și Franzius. A lucrat sub conducerea profesorului G. Mehrtens, la construcția căii ferate Cottbus-Frankfurt pe Oder și, sub conducerea lui Gh. Duca (în perioada 1877-1879), la construcția căii ferate Ploiești-Predeal.

Anghel Saligny a fost un remarcabil inginer constructor, premergător mondial al științei construcțiilor metalice și de beton armat, realizator de multiple invenții și soluții unice în proiectarea și construirea podurilor și a construcțiilor industriale, pentru fundația cheiurilor portuare și a docurilor, precum și a silozurilor de grâu prin folosirea prefabricatelor de beton, toate în premieră mondială. A proiectat liniile ferate Adjud - Târgu Ocna, realizând primele poduri combinate - șosea și cale ferată din țara noastră (1881 - 1882). A proiectat și construit numeroase poduri metalice, înlocuindu-le pe cele necorespunzătoare, executate de firme străine, așa cum ar fi podul peste Siret, la Cosmești, de 430 m lungime (1888). Sprijinindu-se pe invenții proprii, construiește, pentru prima oară în lume, silozuri din beton armat la Brăila și Galați.

Silozurile Anghel Saligny din portul Constanța

Între 1884 - 1889 a lucrat la construcția docurilor și antrepozitelor de la Galați și Brăila, dând soluții total originale, printre care: construcția fundațiilor pe straturi de fascine și piloți pentru cheiuri, a bazinelor de legătură cu Dunărea pentru silozuri și folosirea, pentru prima oară în lume, a betonului armat în construcția silozurilor. Pe baza unor invenții proprii, Anghel Saligny a construit, în premiera mondială, silozurile din beton armat, de la Brăila (1888) și Galați (1889), la numai două decenii după ce francezul Joseph Monier (1823 - 1906) obținuse, în 1867, primul brevet pentru elemente de construcții (grinzi, plăci, stâlpi) din beton armat, acest material puțin studiat în acele timpuri. Silozurile proiectate și executate, sub directa îndrumare a lui Anghel Saligny, puteau cuprinde peste 25.000 tone cereale (aveau 30 m x 120 m la bază și peste 18 m înălțime). Pereții celulelor hexagonale ale silozurilor au fost realizați, tot în premieră mondială, din piese fabricate la sol, sub formă de plăci. Prefabricarea plăcilor la sol, colțurile de rigidizare și de joncțiune, sudura barelor metalice și mecanizarea la montaj constituie alte priorități pe plan mondial. În perioada 1884 - 1901, ca șef al Serviciului docuri, și din 1877, ca Șef al Serviciului lucrărilor noi din Direcția Generală a Căilor Ferate Române, soluționează problema înlocuirii podurilor de lemn cu poduri metalice, cu console fără culee, pe linia ferată Filiași - Târgu Jiu (1886). Lucrarea sa cea mai importantă este proiectarea în 1888 și construcția între 1890 - 1895 a podului peste Dunăre de la Cernavodă, care era, la acea vreme, cel mai lung din Europa și printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume. Proiectul elaborat de Saligny aducea două mari inovații în construcția de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului și folosirea oțelului moale în locul fierului pudlat ca material de construcție pentru tabliere de poduri. Între anii 1889 și 1909 a condus lucrările de amenajare ale portului Constanța, introducând pentru prima oară în România piloții și radierele din beton armat în construcțiile portuare și proiectând silozurile de cereale și stația de petrol. Printre celelalte lucrări ale sale se numără linia de cale ferată Târgu Jiu - Filiași, tunelul de cale ferată din Valea Mostiștei, portul Ramadan (Giurgiu), etc.

Podul lui Saligny de la Cernavodă

În anul 1885, ca de obicei când era vorba de mari lucrări inginerești publice, guvernul român a organizat un concurs internațional pentru proiectul unui pod de cale ferată peste Dunăre, la Cernavodă. Nemulțumită de ofertele prezentate de firme străine, atât Comisia de adjudecare a ofertelor, alcătuită din specialiști români și străini, cât și Direcția generală a Căilor Ferate Române iau decizia de a încredința dificila lucrare inginerului român Anghel Saligny și colaboratorilor săi.

Astfel, la 21 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, era marcată începerea lucrărilor pentru noul pod. La numai cinci ani de la începerea lucrărilor, în ziua de 14 septembrie 1895, în prezența regelui și a unei numeroase și entuziaste asistențe, era inaugurat sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Fetești și Cernavodă, proiectat și construit sub coordonarea lui Anghel Saligny și purtând numele regelui Carol I.

Așa cum o dovedește însăși împlinirea unui secol (1895 - 1995) de funcționare neîntreruptă, sistemul de poduri de la Cernavodă este o adevărată operă de artă inginerească, cea mai grandioasă de acest fel din Europa continentală la ora construirii sale și încă multă vreme după aceea.

Sistemul cuprinde două poduri principale, cu deschideri între 140 și 190 metri și cu o înălțime liberă de 30 de metri, precum și o serie de alte lucrări. Dintre numeroasele soluții absolut originale care au fost aplicate cu succes la realizarea podului de la Cernavodă, vom aminti aici numai una: folosirea, în premieră mondială la astfel de lucrări, a oțelului moale – fapt ce a contribuit la durabilitatea acestei lucrări, dovedită timp de 100 de ani.

Complexul original de poduri de la Cernavodă se compunea dintr-un pod peste brațul Borcea (unul dintre brațele Dunării), unul peste Dunăre și un viaduct peste balta Iezerului, desființat în 1969, în urma desecării acestei bălți, și înlocuit cu un terasament de rambleu. Podul de la Cernavodă a fost, la acea vreme, cel mai lung pod din Europa și unul dintre principalele poduri metalice cu deschidere mare din lume având o deschidere de 4.088 m între malul stâng și cel drept al văii Dunării.

Podul de la Cernavodă, dublat astăzi de un sistem de poduri combinate, construit tot de ingineri români, rămâne cel mai important simbol al ingineriei românești din perioada de început, examenul său de maturitate, trecut cu strălucirea dată de împlinirea secolului de existență și funcționare neîntreruptă.

Lucrări:

Construcții și structuri

• Stația CFR Târgu Ocna (1884)^[1]
• „Teledinamicul American”, Târgu Ocna (1885) - primul funicular de pe teritoriul actual al României.^[1]
• Antrepozitele de la Brăila și Galați (1885-1891)^[2]
• Silozurile Anghel Saligny, Constanța (1909-1915) - primele silozuri de beton din lume.

Căi ferate și poduri

• Calea ferată Ploiești - Predeal (1877-1879)^[2]
• Calea ferată Adjud - Târgu Ocna (1881-1884)^[3]
• Podul „Alb”, Onești (1881) - primul pod combinat (cale ferată și șosea) din România.^[3]
• Calea ferată Bârlad - Vaslui - Iași^[2]
• Podurile Regele Carol I, Fetești - Cernavodă (1890-1895) - cele mai mari din Europa la acea vreme.^[2]

·         1940: Arthur Harden, chimist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (n. 1865)
* 1958: Wells Wintemute Coates, cunoscut mai ales ca Wells Coates, OBE (n. 17 decembrie 1895 – d. 17 iunie 1958) a fost un arhitect, designerinventator și scriitor. Coates a fost, pentru cea mai mare și semnificativă perioadă a vieții sale, un expatriat canadian trăind în Anglia, unde a și realizat cea mai mare parte a operei sale. Cea mai cunoscută clădire a sa este Isokon Building din Hampstead, Londra.

Cel mai vârstnic din cei șase frați, Wells Coates s-a născut în Tokyo, Japonia în ziua de 17 decembrie 1895 în familia misionarilor metodiștiSarah Agnes Wintemute Coates (1864 - 1945) și Harper Havelock Coates (1865 - 1934).

Aspirația tânărului Coates de a fi arhitect i-a fost insuflată de mama sa. care la rândul său, studiase arhitectura cu Louis Sullivan și ulterior planificase primele școli misionare din Japonia.^[1]

Coates a trâit în anii tinereții sale în Estul Îndepărtat, călătorind în jurul lumii cu tatăl său în 1913. A participat la primul război mondial, inițial ca tunar, iar ulterior ca pilot în cadrul Royal Air Force. Între 1921 și 1924, Coates a urmat cursurile Universității provinciei canadiene British Columbia (conform, University of British Columbia) unde a terminat cu două specialități, obținând diplome de BA și un BSc. În 1924, s-a mutat la London, unde a studiat inginerie, obținând un doctorat.^[2] Printre primele sale poziții ocupate în Anglia, se pot menționa cea de jurnalist, respectiv cea de designer al firmei Adams and Thompson, între 1924 și 1928, când și-a deschis propria firmă de design și arhitectură.

Experiența sa din copilărie din Japonia va juca în continuare un rol important în exprimarea sensibilității sale estetice pe care o va aplica lucrărilor sale de arhitectură, găsindu-și cu ușurință propiul său loc în cadrul mișcării moderniste, aflată în floare la data respectivă în Europa. Aflat la Congresul internațional de arhitectură modernă (conform originalului, Congrès International d'Architecture Moderne, cunoscut și sub acronimul CIAM), desfășurat la Paris în 1933, Coates a fost, împreună Maxwell Fry, din partea Grupului MARS (aripa britanică a CIAM), coautor al celebrului manifesto arhitectural Athens Charter.

* 1968: José Nasazzi Yarza (n. 24 mai 1901 – d. 17 iunie 1968) a fost căpitanul naționalei uruguayene, câștigătoare a Campionatului Mondial de Fotbal 1930.

* 1974: Mihail Gheorghiu Bujor (n. 8 noiembrie 1881 - d. 17 iunie 1974) a fost un avocat, jurnalist și militant socialist român. A fost o figură importantă a mișcării muncitorești române și a îmbrățișat cauza comunistă în timpul Primului Război Mondial, organizând detașamente românești înarmate în Odesa pentru a sprijini Revoluția din Octombrie și în speranța de a instiga la revoluție în Regatul României.

A fost deținut politic în România o mare parte din perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după schimbarea de regimdin 1948 ocupând mai multe funcții politice minore la sfârșitul anilor '940.

Mihail Gheorghiu Bujor

·         1996: Thomas Kuhn, filosof american (n. 1922)
* 1999: Emilia Milicescu (n. 6 aprilie 1908, Bechet - d. 17 iunie 1999, București) a fost o poetă, prozatoare, publicistă și istoric literar de origine română

Este fiica grefierului Paul Sadoveanul și a Marianei. Pe linie maternă se trage din Ștefan Ogrineanu, un ostaș al lui Mihai Viteazul. Bunicul ei, Gheorghe-Nicola Stoian-Ogrineanu, este autorul unei monografii a Bechetului care este publicată la 60 de ani de la scriere la inițiativa Emiliei.^[1]

Își obține licența în Litere și Filosofie în 1929 la Universitatea din București iar mai apoi, în 1965, doctoratul în filologie la Iași.

Este profesoară de limba română și franceză la Târgu-Jiu și la Drobeta-Turnu Severin între 1930 și 1938, conferențiar universitar la Brașov între 1965 și 1969 și apoi profesoară la Universitatea din Sibiu (1969-1972).^[2]

Debutează în 1929 cu povești publicate în revista „Lumea românească”. Va mai publica, de-a lungul vieții, versuri, nuvele și articole în mai multe reviste culturale ale vremii, printre care „România Literară”, „Licurici”, „Steaua”, „Tribuna”, „Iașul literar”, „Hotarul”, „Jurnalul de dimineață”, „Argeș”, „Astra”, „Cronica”, „Timpul”, „Tânărul scriitor” și „Adevărul literar și artistic”. În revistele publicate înainte de 1989 scrie sub pseudonim, Anca, Tanți Mili, Simina Calomfir, Otilia Florin, Sulfina fiind doar câteva dintre ele.

A făcut parte din Uniunea Scriitorilor din România filiala Brașov

Deși a scris pentru reviste și a lansat un volum de poezii, cea mai mare contribuție a sa pentru istoria literaturii este dată de volumele de monografie pentru Barbu Ștefănescu Delavrancea (i-a dedicat 40 de ani din viață), drept pentru care Cella Delavrancea a numit-o „cercetătoare înnăscută”:^[1][2]

• Delavrancea, om, literat, patriot, avocat (1940);
• Dă-mi o fărâmă de lumină, poeme (1942);
• Delavrancea. Bibliografie, (1958);
• Delavrancea (1975);
• Cronica din Bechet (1976);
• Monografie Gheorghe Lazăr (1982);
• Pe urmele lui Delavrancea (1986).

·         2001: Donald J. Cram, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (n. 1919)
* 2002: Friedrich "Fritz" Walter (n. 31 octombrie 1920 – d. 17 iunie 2002) a fost un fotbalist german. A fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Germaniei care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1954.

·         2003: A decedat Emanuel Elenescu, compozitor și dirijor român.

A fost dirijor al Corului Academic Radio și al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii Române.

·         2007: A murit designerul de moda italian Gianfranco Ferré, supranumit si „arhitectul modei” pentru gandirea sa originală in creatia vestimentara;  (n.15 august  1944).
* 2012: 

Rodney King în apr. 2012

Rodney King (n. 2 aprilie 1965, Sacramento, California - d. 17 iunie 2012, Rialto, California) a fost un muncitor afroamerican, care a fost în anii 1990 victima rasismului nord-american. La 3 martie 1991, în urma comiterii unui delict de circulație și anume nerespectarea vitezei legale, King a fost urmărit și oprit de poliția din statul California. King, care consumase alcool, a avut o rezistență acerbă și a căutat să fugă. La arestarea lui, King a fost filmat cum opune rezistență organelor de ordine, care reacționează brutal. Acest film, în care se poate vedea cum a fost bătut de polițiști, a fost folosit ca dovadă la proces. Polițiștii nu au fost condamnați la procesul din aprilie 1992. Această hotărâre judecătorească a declanșat un val de proteste violente ale populației de culoare din Los Angeles, iar bilanțul a fost pagube materiale în jur de 1 miliard de dolari, moartea a 53 de persoane și cel puțin 2.000 de răniți. Revolta maselor a putut fi stopată de președintele american George H. W. Bush numai cu ajutorul armatei. La procesul următor care a avut loc, polițiștii vinovați au fost condamnați la 30 de luni de închisoare.

* 2015: Süleyman Demirel (nume complet: Süleyman Gündoğdu Demirel; n. 1 noiembrie 1924 – d. 17 iunie 2015)^[1] a fost un politician turc care a ocupat funcția de Prim-ministru al Turciei timp de 7 mandate în perioada 1965–1993 și a fost ales cel de-al nouălea președinte al Republicii Turciaîn perioada 1993 – 2000.^[2]

De asemenea, a fost liderul Partidului Justiției (în turcă Adalet Partisi) formațiune politică desființată în anul 1980 și care ulterior s-a redenumit Partidul Calea cea Dreaptă (Doğru Yol Partisi).

În timpul carierei sale, Demirel a fost un susținător virulent al principiului secularizării în stat, fiind unul dintre reprezentanții laturii kemaliste a scenei politice din Turcia.

Süleyman Demirel

* 2018: Dumitru Micu, născut Dumitru Chiș (n. 8 noiembrie 1928, Bârsa, Someș-Odorhei, Sălaj, România – d. 17 iunie 2018, București, România^[2]) a fost un istoric și critic literar român.

S-a născut la Bârsa, în județul de azi Sălaj, din părinți țărani, ca fiu al Anicăi (născută Lazăr) și al lui Gheorghe Chiș. Studiază cursurile elementare în satul natal și apoi la Jibou, dar urmează cursurile școlii secundare la Cluj, ca elev la Liceul Regesc Maghiar de Stat, la secția de predare în limba română (1941-1944), iar apoi încheie studiile medii la liceele „Gheorghe Barițiu“ (1944-1945) și „Inochentie Micu-Klein“ (1945-1948).

Studiile universitare, începute la Cluj, la Facultatea de Filologie (1948-1950), sunt continuate și terminate la București (1950-1952), unde va urma și Scoala de Literatura „Mihai Eminescu“ (1950-1951). Acolo va fi cadru didactic pentu scurtă vreme, fiind totodată și inspector-șef în Comitetul pentru Cultură și Artă de pe lângă Consiliul de Miniștri.

A fost redactor la ziarul „Lupta Ardealului“ din Cluj (1947 și 1948, în timpul vacanțelor scolare), ulterior la revista clujeana „Almanahul literar“ (1949-1950), la „Contemporanul“ (1952-1953) si „Scânteia“ (1957-1960).^[3]

Din 1954 este cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universității din Bucuresti, unde a predat literatura română. În 1962 devine conferențiar didactic, iar din 1969 profesor universitar plin. Din 1956 este doctor în stiinte filologice, cu o teză despre romanul românesc contemporan. Dumitru Micu, bun cunoscător al literaturii române, dar mai ales a celei interbelice și postbelice este și unul dintre cei mai importanți istorici literari ai perioadei după 1947.^[4]

A scris opere de sinteză despre Poporanism, literatura modernă, revista Gândirea, dar și monografii despre Tudor Arghezi, G. Călinescu sau George Coșbuc, precum și o importantă și cuprinzătoare istorie a literaturii române (Istoria literaturii române: de la creația populară la postmodernism).^[5]

În perioada 1990-1991 a fost directorul Editurii Minerva. A fost decorat în anul 2009 cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria A „Literatură”, la propunerea președintelui Academiei Române, „în semn de apreciere deosebită pentru întreaga activitate de cercetare științifică, încununată cu apariția Dicționarului general al literaturii române, dorind a răsplăti munca excepțională a celor ce au pregătit acest important instrument de lucru”.^[6]

A decedat la București, la 17 iunie 2018

A publicat:

• Sensul etic al operei lui Sadoveanu (1955) ;
• Poezia Mariei Banuș, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956 ;
• Romanul românesc contemporan (1959) ;
• Poporanismul și « Viața românească » (1961) ;
• Literatura română la începutul secolului XX (1964) ;
• Istoria literaturii române 1900 - 1918, 2 volume, București, Editura Științifică și Pedagogică, 1964-1965 ;
• Opera lui Tudor Arghezi : eseu despre vârstele interioare, București, Editura pentru Literatură, 1965 ;
• & Nicolae Manolescu, Literatura română de azi : poezia, proza dramaturgia 1944 - 1964, București, Editura Tineretului, 1965 ;
• G. Coșbuc, București, Editura Tineretului, 1966 ;
• Lirica lui Blaga, București, Editura pentru Literatură, 1967 ;
• Estetica lui Lucian Blaga, București, Editura Științifică, 1970 ;
• Început de secol : 1900 - 1916, București, Editura Minerva, 1970 ;
• T. Arghezi (1972);
• Periplu, București, Editura Cartea Românească, 1974 ;
• Fragmente automitologice, București, Editura Eminescu, 1974 ;
• Gândirea și gândirismul (1975) ;
• Lecturi și păreri (1978) ;
• G. Călinescu : între Apollo și Dionysos, București, Editura Minerva, 1979 ;
• Scriitori, cărți, reviste (1980) ;
• Modernismul românesc, 2 volume, București, Editura Minerva, 1984 - 1985 ;
• De la Alexandru Macedonski la George Bacovia, București, Editura Minerva, 1984 ;
• De la Arghezi la suprarealism, București, Editura Minerva, 1985 ;
• Limbaje moderne în poezia românească de azi (1986) ;
• Limbaje lirice contemporane, București, Editura Minerva, 1988 ;
• Scurtă istorie a literaturii române, IV volume, Editura Iriana, 1994-1997 ;
• În căutarea autenticității, București, Editura Minerva, 1994 ;
• Poezia lui Christian W. Schenk, Bucuresti 1998/1999;
• Istoria literaturii române : de la creația populară la postmodernism, București, Editura Saeculum, 2000 ;
• Istoria literaturii române în secolul XX, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000 ;
• et alii, Limba și literatura română, București, Editura Constelații, 2001 ;
• Lucian Blaga : autofăurirea prin logos, București, Editura Constelații, 2003 ;
• Mircea Eliade : viața ca operă, opera ca viață, București, Editura Constelații, 2003 ;
• M. Eminescu în raza gândului etern, 2005;
• Arghezi, București, 2005 (ediția a II-a: Cluj-Napoca, 2010);
• Critici prozatori ,București, Editura Muzeului literaturii române, 2010;

Sărbători

• În calendarul ortodox: (+) SFÂNTA TREIME
• Ziua națională a Islandei

RELIGIE ORTODOXĂ 17 Iunie

(+) SFÂNTA TREIME

Ce este Sfânta Treime?

ARTE 17 Iunie

INVITAŢIE LA OPERĂ 17 Iunie

Faust de Charles Gounod – 2004

Faust este o operă în cinci acte (7 tablouri). Muzica este compusă de Charles Gounod pe un libret de Jules Barbier și Michel Carre (după drama „Faust” a lui Johann Wolfgang von Goethe).

Premiera operei a avut loc la 19 martie 1859, la „Théâtre Lyrique” din Paris.

Acțiunea se petrece în Germania secolului al XVI-lea.

Actul I

Tabloul 1

Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust își recunoaște înfrângerea la sfârșitul unei vieți în care munca intensă în domeniul științei (filosofie, medicină, chiar și teologie) i-a impus renunțarea la toate bucuriile și plăcerile omenești. Cupa cu otravă i se oprește lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveste natura și dragostea. Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Satan (Spiritul Pământului). Acesta apare sub înfățișarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorință. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o clipă, frânge ultimele forțe de rezistență ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinerețe și frumusețe, luându-i în schimb sufletul, care îl va sluji pe el pe tărâmul celălalt, de dincolo de viață. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeș cavaler în floarea vârstei.

Actul II

Tabloul 2

În mijlocul unei mulțimi vesele și gălăgioase care petrece, tânărul ofițer Valentin (bariton) stă retras suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner (bariton) începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de Mefisto. Acesta îi uimește pe toți făcând să curgă în pahare vin venit de nu se știe unde, antrenându-i pe toți într-un cântec în care preaslăvește puterea aurului. Contrariat și revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriați, oamenii se retrag, iar soldații îndreaptă spre necunoscut mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe. Apare Margareta (soprană). Faust îi iese în cale și se oferă să o însoțească până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.

Tabloul 3

În grădina Margaretei, tânărul Siebel (soprană) vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust și Mefisto. Impresionat de atmosfera de liniște și pace a aceștui lăcaș, Faust încearcă o puternică emoție. Mefisto așază o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Sosește Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase brațul. Așezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zărește caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege. Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în fața unor asemenea bogății este discret îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămași singuri, Faust și Margareta sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reținut de Mefisto, ascultă glasul Margaretei care de la fereastra camerei își cântă dragostea stelelor chemându-și iubitul. Faust răspunde la chemarea ei și cei doi se pierd într-o îmbrățișare pătimașă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto își admiră victoria.

Actul III

Tabloul 4

Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar și în sfântul lăcaș, glasul lui Mefisto se face auzit, învinovățind-o.

Tabloul 5

Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldații, cântând gloria obținută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli. Pradă mustrărilor de conștiință pentru fapta săvârșita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoțește ca o umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto și, înainte de a-și da sufletul, își blestemă sora.

Actul IV

Tabloul 6

„Noaptea Valpurgiei”. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust în împărația sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin față cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda și curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva.

Actul V

Tabloul 7

Faust și Mefisto pătrund în celula în care a fost întemnițată Margareta, cu mințile rătăcite, după ce și-a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii să-i salveze sufletul chinuit. În fața trupului ei lipsit de viată se aude glasul lui Mefisto: "E OSANDITA!!! HAI VINO VINO ", dar de sus, din înălțimile cerului, voci limpezi rostesc: "E MANTUITAAA... !!!". Sufletul Margaretei se înalță la cer.

EPILOG (in traducerea lui LUCIAN BLAGA) : TOT CE ESTE VREMELNIC E NUMAI SIMBOL, CE ESTE CHIP INDOIELNIC AICI S-A IMPLINIT, NESPUSUL DEPLINUL IZBANDEI, ETERN FEMININUL NE INALȚĂ IN TĂRIE

Charles Gounod, Faust (2004) cu Elena Mosuc în rolul Margaretei: 

MUZICĂ 17 Iunie

Charles Gounod

Charles Gounod - Symphony No.1 in D-major (1855): 

Ave Maria - Charles Gounod:

Charles Gounod, Messe brève No. 7: 

Igor Fiodorovici Stravinski, compozitor, pianist şi dirijor rus

Igor Stravinsky - Le Sacre du Printemps: 

Igor Stravinsky: Orpheus (1948): 

 Petrushka

Dickey Doo (Dave Allred), vocalist american (Rhythm Orchids, Dickey Doo & The Don'ts).

Dicky Doo and the Don'ts: 

Norman Kuhlke, baterist britanic (Swinging Blue Jeans).

The Swinging Blue Jeans -

Barry Manilow (Barry Allan Pinkus), cântăreţ, pianist şi compozitor american

Chris Spedding, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Jack Bruce Band, Sharks, Elton John, Tom Waits, Nina Hagen etc.)

CHRIS SPEDDING: 

Paul Young

Ioan Fernbach, violonist, concert-maestru, director al FiIoan

larmonicii „Banatul" din Timișoara

Ioan Fernbach:

Lenny LeBlanc, basist, vocalist şi compozitor american (LeBlanc & Carr).

Leblanc & Carr: 

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Giovanni Marradi - Love Story Collection

TANGOS ETERNOS - ORQUESTAS TÍPICAS. Selección de Cecil González

POEZIE 17 Iunie

Adrian Păunescu

Amagire - Adrian PAunescu

Abia acum - Adrian Paunescu

DIN DOI IN DOI - Adrian Paunescu

Cântec fără răspuns - Nichita Stănescu

 Sanda Elena Dicu

DREPTATEA NOASTRĂ...

Dreptatea voastră este strâmbă,

Măcar să recunoașteți fapta,

Sunteți penibili, fără scuză!

Nu vreți să operați cu dreapta!

Ați procedat greșit în toate,

Ați minimalizat chiar boala

Făcând păcate de păcate

Zicând ”ce mare e scofala!”

Și totuși Dumnezeu există

Dar numai pentru credincioși

Și pot să fac așa o listă

Cu mii și mii de păcătoși!

Am să v-arăt minune mare

Ce n-o să vreți ca să mai iasă:

A apărut pe o cărare

Aici, în față o...Pufoasă

Cățel micuț, bolnav și singur

Lăsat să moară, fără vlagă!

Am adoptat-o dintr-odată!

Nici nu putea măcar să meargă!

Să nu vă faceți dar iluzie,

Că mai venim la voi cu ”mia,”

Ar fi o mare nerozie

Să cheltuim în van simbria!

O facem dar cu cap de-acuma,

Măcar să merite efortul

Să nu mai ziceți ”că-i totuna

S-a respectat doar protocolul”...

Nu vreau decât să fie bine,

Nu hărțuiesc și nu acuz,

Dar mie nu-mi va fi rușine

Și nu consider că-i abuz

Și zic așa, în gura mare

Ca să audă cine vrea:

Eu dau la oameni de mâncare,

Iar la căței, inima mea!

Sanda Elena DICU – 15.06.2015

TEATRU/FILM 17 Iunie

Virgil Ogăşanu

Biografie Virgil Ogășanu

Actorul Virgil Ogașanu s-a născut la 17 iunie 1940, in Turnu Severin, județul Mehedinți.
A absolvit in 1964 Institutul de Artă Teatrală si Cinematografie din București, la clasa profesoarei Beate Fredanov. A fost repartizat la Teatrul Tineretului Piatra Neamț si a jucat pe această scenă in Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, ambele regizate de Liviu Ciulei. Pentru rolul din Nu sunt Turnul Eiffel a primit premiul pentru interpretare, a participat la Decada Dramaturgiei Originale.
Din 1965 joacă pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra. Printre rolurile interpretate pe aceasta scenă se numără Candidatul din D'ale carnavalului de I. L. Caragiale, Cliff din Privește înapoi cu mânie de John Osborne, Epihodov din Livada cu vișini de A.P. Cehov, Hugo din Meteorul de Friederich Durrenmatt, Ivan din Revizorul de Gogol, Edgar din Suferințele tânărului W de Plenzdorf, Malvolio din A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, George din Ferma de David Storey, Mahomed II din Răceala de Marin Sorescu, Jim O'Connors din Menajeria de sticlă de Tennesse Williams, Domnul Gherman din Somnoroasa aventură de Theodor Mazilu, Pantalone din Scandal la Palermo de Carlo Goldoni, Willy Loman din Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, etc.
Joacă si la Teatrul Nottara din București, in Uzina de placeri S.A. de Alexandr Galin, Voiajul domnului Perrichon de Eugene Labiche, etc.
Debutul in cinematografie a avut loc in 1962, cu pelicula Doi baieti ca pâinea calda.
Virgil Ogașanu este profesor la Facultatea de Teatru a Universității Hyperion, este căsătorit cu actrița Valeria Ogasanu si are 1 fiu.

Filme cu Virgil Ogășanu

Vezi filme

·         De ce eu? (2015) - Procurorul General al Romaniei, Iovitu Trailer

·         Q.E.D. (2013) - Martin Scăunaşu Trailer

·         Doctori de mame (2008) - Augustin Popa

·         Păcală se întoarce (2006) - vameşul român Trailer

·         Ministerul comediei (1999)

·         Sunt liber! / (1990) - amantul

·         Stâlpii societății (1988)

·         Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor (1987) - (voce)

·         Calatoriile lui Pin-Pin / Călătoriile lui Pin Pin (1986) - voce

·         Pe malul stâng al Dunării albastre (1983)

·         In asteptarea lui Lefty / (1979)

·         Iarna bobocilor (1977) - Melisor

·         Uitarea (1977)

·         Premiera (1976) - Dumitrascu, secretarul literar al teatrului

·         Speranta nu moare in zori / (1976)

·         Cadavrul viu / (1975)

·         Livada de visini / (1975)

·         Pescărușul (1974) - Profesorul Medvedenko

·         Taticul (1974) - Profesorul de matematica Ivan Teodorovici

·         Dragostea începe vineri (1972) - strungarul Lacusta

·         Sageata capitanului Ion / Săgeata căpitanului Ion (1972)

·         Ziariștii (1972) - Cerchez

·         Cavalerul Tristei Figuri / (1971) - Don Quijote

·         Facerea lumii (1971) - Secretarul U.T.C. Matei

·         Autenticitatea / (1970) - Jimmy

·         Diavolul și bunul Dumnezeu (1970)

·         Apoi s-a născut 'Legenda' (1969)

·         Răutăciosul adolescent (1969) - Nicola

·         Fum / (1968)

·         Negutatorul de ochelari / (1967)

Pe malul stang al Dunarii albastre (1983): 

Povestea unui alt Robinson Crusoe cu Dem Rădulescu,V. Ogășanu,O. Cotescu

Cu Ninela Caranfil, actriță

Biografie Ninela Caranfil

Ninela Caranfil (n. 17 iunie 1947, Satul Nou, raionul Cimișlia, Republica Moldova) este o actriță, artistă emerită din Republica Moldova. Este absolventă a Institutului de Artă Teatrală „Anatoli Lunacearski” (1969) din Moscova, Uniunea Sovietică (azi Federația Rusă), specialitatea — Actor teatru și film. Din 1969 este angajată la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, Republica Moldova. A fost viceministru al Culturii al Republicii Moldova.

Roluri în teatru

·         1969 – Kat, Tangoul criminal de Egon Ranet, regia M. Cisteakov

·         1969 – Vârubova, Complotul împărătesei de A. Tolstoi, regia Valeriu Cupcea

·         1970 – Inga, O noapte cu privighetori de V. Ejov, regia V. Apostol

·         1971 – Varvara, Egor Bulâciov și alții de Maxim Gorki, regia Valeriu Cupcea

·         1971 – Kote, Cinci miri la o nuntă de M. Karim, regia M. Mutafov

·         1972 – Șura, Alexandra de M. Stein, regia V. Apostol

·         1972 – Vera, Un medic ciudat de Anatoli Sofronov, regia A. Băleanu

·         1973 – Doica, Ipolit de Euripide, regia Ion Șcurea(Teatrul Luceafărul)

·         1973 – Sofia Petrovna, Nevolnicele de A. Ostrovski, regia Ion Șcurea (Teatrul Luceafărul)

·         1974 – Mama, Georges Dandon de Pierre de Marivaux , regia regia Ion Șcurea (Teatrul Luceafărul)

·         1974 – Lisette, Jocul dragostei și-a întâmplării de Alfred de Musset , regia Ion Șcurea (Teatrul Luceafărul)

·         1975 – Paulina, Jucării de oțel de R. Urneviciute, regia Ion Șcurea (Teatrul Luceafărul)

·         1977 – Mama, Om și gentilom de Eduardo de Filippo, regia A. Băleanu

·         1978 – Eleonora, Tata de Dumitru Matcovschi, regia V. Apostol

·         1980 – Ludmila, Retro de A. Galin, regia V. Apostol

·         1982 – Liza, Casa de F. Abramov, regia V. Apostol

·         1983 – Poșlepkina, Revizorul de Gogol, regia A. Băleanu

·         1983 – Constanța, O întîmplare cu haz de Carlo Goldoni , regizor V. Rusu

·         1984 – Lida, Oștenii de N. Dudarev, regia Valeriu Cupcea

·         1984 – Nătăluță, Pomul vieții de Dumitru Matcovschi, regia V. Apostol

·         1985 – Angustias, Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca regie S. Fusu

·         1985 – Eftimia, Pomul viețiide Dumitru Matcovschi , rega V. Apostol

·         1986 – Elena, Pomul vieții de Dumitru Matcovschi, regia V. Apostol

·         1986 – Statu-Palmă-Barbă-Cot, Buzduganul fermecat de L. Deleanu, regia V. Madan

·         1987 – Vera, Abecedarul de Dumitru Matcovschi, regia V. Apostol

·         1989 – Hanuma, Hanuma de G. Țigareli, regia V.Ciutac

·         1990 – Olinda, Lumea este așa cum este de Alberto Moravia, regizor S. Sabin

·         1991 – Oltea, Io, Ștefan Voievod de An. Gondiu, regia I. Cibotaru

·         1992 - Lucia, Mătușa de la Bumbăta, regia M. Bădicheanu

·         1993 – Vecina Binevoitoare, Casa mare de Ion Druță, regia N. Toia

·         1995 – Zița, O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale, regia A. Băleanu

·         1996 – Ursula, Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez , regia S. Vasilache

·         1997 – Mme Lazici, AFEB de Branislav Nušić , regia V. Apostol

·         1997 – Terese, Cumetrele de Michel Tremblay, regia P. Bokor

·         1999 – Olea, Tata de Dumitru Matcovschi, regie V. Ciutac

·         2003 – Odochia, Rugăciunea de seară de Ion Druță, regia E. Gaju

·         2004 – Maria Vasilievna, Unchiul Vania de Anton Pavlovici Cehov , regia M. Fusu

·         2005 – Ea, Zăpezile de altă dată de Dumitru Solomon , regia E. Gaju

·         2008 - Mama, Povestea unei nebunii obișnuite /P.Zelenka/

Roluri radiofonice

1970 – Eino Alts, „Orbul regizor”

1977 – E. Reazanov „Colegii”

1982 – Alioșin „Temă cu variații”

1987 – C. Partole „Floare în cenușă”

1991 – Tudor Mușatescu „A murit Bubi”, regizor Ilie Stratulat

1992 – A. Baranga „Viața unei femei”

1994 – A. Marinat „Divorț în casă nouă”

1997 – B. Apel „Știe toată lumea”

1997 – G. Darie „A doua condamnare a lui Socrate”

1999 – V. Malev „Maria”

2000 – G. Papini „Mărturiile calvarului”

2003 – Ion Druță „Biserica albă”

2005 – Psalmii lui David. „Întru tine, Doamne, ne rugăm”

Monospectacole

1987 – Spectacol de poezie „De dor, de dragoste” Regia Ninela Caranfil

1991 – „Rămâi, iubirea mea, rămâi” regia Tudor Ciubotaru

1997 – „Rugăciune”, regia S. Fusu

1998 – „Întru tine, Doamne, ne rugăm”, psalmii lui David, regia S. Vasilache

2005 – „Reîntregire”

Premii

·         1997 - Marele Premiu la Festivalul Lucian Blaga (Romania)

·         1999 - Premiul la Festivalul Internațional "Mihai Eminescu in lume"

·         1999 - Ordinul Gloria Muncii

·         2006 - Premiul pentru cel mai bun rol feminin, Gala Premiilor UNITEM

Cărți publicate

Este autoarea volumului „Tăcerea de până la cuvânt” (Chișinău, 2005)

„Neobișnuita forță a scenei" -

Bărbații din viața mea” - (Chișinău,2017)

Discografie

·         Recital de versuri "Dorul infinitului din noi" (CD, 2008)

·         „Cântare limbii române” (CD, 2015)^[2]

Ninela Caranfil despre Eminescu și România: 

Ex sau Cind ai pierdut autobuzul - Aldo Nikolaj 1975

GÂNDURI PESTE TIMP 17 Iunie

Nicolae Iorga - Citate: