MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 18 IUNIE 2019

Bună ziua, prieteni!
Vă invit, ca în fiecare zi, să vizionați postările mele!
Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 18 Iunie

Evenimente

· 618: Li Yuan devine imparat, fondand dinastia TANG, care va conduce China trei secole. Imparatul Li Yuan (566 – 25 iunie 635), a domnit din anul 618, pana in anul 626.

· 1053: A avut loc Bătălia de la Civitate, (cunoscuta si sub numele de Bătălia de Civitella del Fortore), între normanzii condusi de contele de Apulia, Humphreyde Hauteville și o armată germano–italiano-lombarda, organizata de Papa Leon al IX – lea, condusa pe câmpul de luptă de Gerard, duce de Lorena, și Rudolf, print de Benevento. Victoria normanzilor asupra armatei papale a marcat punctul culminant al unui conflict între normanzii veniti în sudul Italiei în secolul al XI-lea, familia deHauteville, și căpeteniile locale ale Lombardiei. In 1059 normanzii au incheiat o alianță cu papalitatea, care a inclus orecunoaștere formală de către Papa Nicolae al II-lea a cuceriririlor normandedin sudul Italiei si investirea lui Robert Guiscard, cu rangul de Duce de Apulia și Calabria, și conte de Sicilia.

· 1178: Formarea craterului Giordano Bruno, in urma impactului Lunii cu un meteorit. Fenomenul a fost observat si consemnat de cinci călugări de la Catedrala Canterbury, care l-au descris ca o explozie luminoasa.

· 1264 : Se intruneste la Castledermot în tinutul Kildare, in prima sa reuniune cunoscuta, Parlamentul Irlandei.

· 1294: Regele Frantei Filip cel Frumos ordona ca toti evreii sa fie reuniti intr-un singur cartier, astfel incat crestinii sa nu aiba raporturi cu ei. Evreii vor fi obligati sa poarte vesminte speciale care sa-i poata identifica. Nazistii nu au inventat nimic!

· 1633: Charles I, este încoronat rege al Scotiei la Catedrala St Giles din Edinburgh. Regele Charles (Carol I) (19 noiembrie 1600 – 30 ianuarie 1649, a fost monarhul regatelor Anglia, Scoția si Irlanda și din 27 martie 1625 până la executarea sa în 1649.

· 1812: Congresul american declara razboi Regatului Unit al Marii Britanii care, aflandu-se in razboi cu Franta lui Napoleon, aresta toate navele americane care se indreptau spre Franta.

· 1815, a avut loc bătălia de la Waterloo, dintre armată franceză condusă de împăratul Napoleon Bonaparte și armata celei de-a Șaptea Coaliții, aflată sub comanda ducelui de Wellington. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă a aliaților celei de a Șaptea Coaliții, victorie ce a reprezentat practic sfârșitul Imperiului napoleonian. Armata franceză a lui Napoleon era o armată omogenă ce beneficia de un corp foarte bun de cavalerie, un contingent mare de artilerie și mai multe unități profesioniste de infanterie, pe când armata ducelui de Wellington, formată din soldați englezi, belgieni, olandezi și germani, nu avea o bună experiență militară, mulți dintre ei provenind din provinciile de pe Rin, regiuni care fuseseră sub control francez timp de două decenii. Bătălia a început la ora 11:30 dimineaţa, cu un atac al lui Napoleon în flancul drept al inamicilor, atac care însă nu a avut succes, urmat apoi de un bombardament al artileriei franceze, menit să distrugă centrul armatei aliaţilor. După-amiaza, încercările repetate de atac ale francezilor au eşuat, armata contelui Blucher, care aştepta momentul oportun, a intrat în luptă și i-a obligat pe francezi să se retragă pe amplasamentul deținut anterior. În continuare Napoleon și-a angajat infanteria într-un atac menit să distrugă centrul armatei aliate, însă artileria aliaţilor a produs pierderi majore în cadrul armatei franceze, distrugându-le iarăși ofensiva. După aceea, Napoleon și-a regrupat soldaţii și a atacat din nou cu cavaleria, deși situaţia infanteriei devenise deosebit de precară. În jurul orei 18 infanteria dulcelui de Wellington a reușit să străpungă flancul drept al francezilor și să producând panica în rândurile soldaţilor francezi, care vor încerca să scape pe drumul de la Charle-Roy. Ducele de Wellington și contele Blucher au hotărât ca trupele aliate să-i urmărească pe francezi și să-i forţeze pe francezi să se retragă dincolo de râul Sambre. În acest timp, împăratul Napoleon avea de luat o decizie capitală și extrem de dificilă și anume să încerce să-și ralieze trupele dezorganizate sau să se întoarcă la Paris, pentru a convinge Camerele Parlamentului de necesitatea continuării luptei cu trupele de rezervă. Legislativul, rezervat încă de la întoarcerea împăratului din insula Elba, este acum de-a dreptul ostil și sfidător și după scurte deliberări, cere suveranului să abdice. Napoleon a fost astfel nevoit să se predea Marii Britanii, cel mai redutabil inamic al său, iar după o scurtă escala în Anglia, împăratul va fi transportat cu vasul „Bellerophone” pe insula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, unde va și muri în anul 1821 la vârsta de 52 de ani.

· 1822: O comisie speciala traseaza frontiera canadiano-americana.

· 1830– Franta invadeaza Algeria.

· 1848: Guvernul provizoriu decreteaza organizarea unui Corp de dorobanti si panduri (armata populara), sub comanda lui Gheorghe Magheru care este numit capitan general.

· 1868: Rusia a ridicat consulatul general de la Bucuresti la rangul de agentie diplomatica.

· 1900 - Răscoala Boxerilor din China.

· 1908 Este fondata Universitatea din Filipine.

· 1910: A avut loc primul concurs european de aviație. Traseul a cuprins 19 orașe din Franța, Olanda, Belgia, Anglia (18 iunie - 7 iulie).

· 1917: La Chișinău, gubernia Basarabia, sunt deschise cursuri de două luni pentru cadrele didactice moldovene.

· 1919: S-a semnat Tratatul de pace de la Versailles.

· 1923: Primul taxi Checker a fost produs de catre Checker Cab Manufacturing Company in aceasta zi. Numele Checker vine de la o companie de taximetre din Chicago, care in 1920 a inceput sa cumpere masini produse de Commonwealth Motor Company. Checker Taxi am fost folosit de catre fondatorul sau, Morris Markin, operand sub numele de Parmalee System.In timp ce concurentul sau direct, John D. Hertz, infiintase Yellow Cab, Checker-ul lui Markin a ramas cel mai faimos taxi din Statele Unite, fiind comparabil cu London Taxi din Marea Britanie.
John Hertz a inceput afacerea cu taxi-uri in 1910, fondand Yellow Cab.Markin a urmat afacerea de succes a lui Hertz, introducand in plus uniforma obligatorie pentru soferi.Lupta dintre cele doua companii de taximetrie a culminat atunci cand casa lui Markin a luat foc in urma unei explozii.
Compania lui Markin a fost prima companie de taximetrie care angaja si afro-americani.
Hertz a vandut Yellow Cab catre Parmalee Transportation Company, iar in 1929, in urma unui incendiu ciudatla locuinta sa, in urma caruia i-au murit pretiosii cai de curse, a parasit afacerea cu taxiuri, Markin cumparand partea de acţiuni a lui Herz, preluand controlul conpamiei Parmalee si Yellow Cab.

· 1923: Vulcanul Etna erupe si 60.000 de oameni raman fara adapost

· 1923: Primul taxi Checker a fost produs de catre Checker Cab Manufacturing Company in aceasta zi. Numele Checker vine de la o companie de taximetre din Chicago, care in 1920 a inceput sa cumpere masini produse de Commonwealth Motor Company. Checker Taxi am fost folosit de catre fondatorul sau, Morris Markin, operand sub numele de Parmalee System.In timp ce concurentul sau direct, John D. Hertz, infiintase Yellow Cab, Checker-ul lui Markin a ramas cel mai faimos taxi din Statele Unite, fiind comparabil cu London Taxi din Marea Britanie.
John Hertz a inceput afacerea cu taxi-uri in 1910, fondand Yellow Cab.Markin a urmat afacerea de succes a lui Hertz, introducand in plus uniforma obligatorie pentru soferi.Lupta dintre cele doua companii de taximetrie a culminat atunci cand casa lui Markin a luat foc in urma unei explozii.
Compania lui Markin a fost prima companie de taximetrie care angaja si afro-americani.
Hertz a vandut Yellow Cab catre Parmalee Transportation Company, iar in 1929, in urma unui incendiu ciudatla locuinta sa, in urma caruia i-au murit pretiosii cai de curse, a parasit afacerea cu taxiuri, Markin cumparand partea de actiuni a lui Herz, preluand controlul conpamiei Parmalee si Yellow Cab.

· 1924: S-au deschis lucrarile primei faze a negocierilor dintre Romania si Vatican, in vederea incheierii unui Concordat.

· 1925: In Romania, s-a votat Legea pentru reglementarea repausului duminical și sărbătorilor legale.

9.2. Viaţa socială

9.2.1. Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale
(iunie 1925)

Art. 1. Stabilimentele industriale şi comerciale de orice natură, cu toate secţiunile, sucursalele, dependinţele sau anexele lor şi orice alte întreprinderi în care se întrebuinţează munca salariată, sunt obligate, sub rezerva excepţiunilor prevăzute mai jos, de a acorda salariaţilor, în fiecare zi de duminică, un repaus continuu de 24 de ore, în care timp stabilimentele vor fi închise.

Acest repaus se va acorda cel mai târziu cu începere de la ora 6 dimineaţa şi va continua până a doua zi la aceeaşi oră, cu excepţie pentru tipografiile de ziare, pentru care repausul va începe la ora 10 dimineaţa.

Art. 2. În afară de duminică, întreprinderile industriale şi comerciale, prevăzute la articolul precedent, sunt obligate de a mai acorda salariaţilor un repaus continuu de 24 de ore în următoarele zile decretate ca sărbători legale şi în care timp stabilimentele vor fi închise. [...]

Art. 3. În afară de duminici şi sărbătorile legale de sub art. 2, considerate ca repausuri obligatorii pentru toate categoriile de salariaţi, convenţiunile colective sau particulare vor putea stabili în favoarea salariaţilor de alte confesiuni, din cele recunoscute de stat, repausuri suplimentare pentru respectul sărbătorilor confesionale mai importante.

Nici într-un caz convenţiunile colective sau particulare nu vor putea deroga de la dispoziţiile art. 1 şi 2.C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XI-XII, pp. 983-987. Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu
ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940

· 1926: A fost infiintata Federatia Internationala de Filatelie.

· 1940: Generalul De Gaulle a lansat la Radio Londra apelul catre francezi pentru continuarea luptei impotriva Germaniei naziste, prin organizarea și susținerea unei mișcari de rezistență împotriva ocupantilor.

· 1946: Italia devine oficial republica, in urma unui referendum.

· 1948 - A fost adoptată Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului.

· 1951 A început deportarea în Bărăgan a persoanelor care locuiau la 25 km de granița României cu Iugoslavia. Conform studiului "Deportații în Bărăgan 1951-1956", au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:

· 19.034 chiaburi și cârciumari

· 8.447 basarabeni

· 3.557 macedonieni

· 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului

· 1.330 cetățeni străini

· 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate

· 1.054 titoiști

· 731 dușmani ai regimului socialist

· 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră

· 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă

· 341 criminali deținuți

· 257 germani

· 162 foști moșieri și industriași

· 1976: A fost pusă piatra de temelie a Combinatului de utilaj greu din municipiul Cluj-Napoca.

· 1977: Iustin Moisescu a fost recunoscut de președintele țării, Nicolae Ceaușescu, ca patriarh al Bisericii ortodoxe Române, fiind al patrulea patriarh al BOR (1977-1986).

· 1979: Preşedintele Statelor Unite Jimmy Carter şi preşedintele URSS Leonid Brejnev semnează la Viena acordurile SALT II de limitare a armamentelor strategice.

· 1990 - Cele două Camere ale Parlamentului au decis instituirea unei Comisii Parlamentare de Anchetă a evenimentelor din 13 - 15 iunie.

· 1990: Prin validarea mandatelor parlamentare, forumul legislativ roman a fost legal constituit. Alexandru Barladeanu (FSN) a fost ales presedinte ale Senatului, iar Dan Martian (FSN) presedinte al Camerei Deputatilor.

· 1992: A avut loc cea de-a doua runda de negocieri in vederea incheierii unui acord intre Romania si CEE.

· 1993: TMB a acceptat cererea de punere in libertate conditionata a lui Emil Bobu, fost membru C.P.Ex, condamnat la 10 ani inchisoare si 5 ani pierderea unor drepturi, pentru infractiunea de complicitate la omor deosebit de grav.

· 1997: Inainte de Conferinta Nationala a PDSR, grupul reformator condus de Teodor Melescanu a dat publicitatii o declaratie privind necesitatea unei reale restructurari a acestei formatiuni politice.

· 1999 - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a aprobat în unanimitate Strategia de securitate naţională a României

· 2000: Al doilea tur de scrutin al alegerilor locale. Prezența la urne a fost de 46,93%. Au fost aleși primarii a 2.249 localități. Primăria Generală a Capitalei a fost câștigată de Traian Băsescu, iar primăriile de sector de reprezentanții PDSR.

· 2000: A fost fondat postul independent de radio "Vocea Basarabiei".

· 2000 - Eritreea şi Etiopia au semnat, la Alger, un acord de încetare a ostilităţilor ce urma a fi "aplicat imediat", pentru a pune capăt celor peste doi ani de confruntare.

· 2001 - Taiwanul a rupt relaţiile diplomatice cu Macedonia, în timp ce ministrul macedonean de Externe sosea la Beijing, pentru a pregăti restabilirea relaţiilor dintre ţara sa şi China.

· 2007 - Uniunea Europeană a anunţat "normalizarea imediată a relaţiilor sale cu Autoritatea Palestiniană", parţial suspendate de la preluarea puterii de către Hamas, în martie 2006.

· 2011: In aceasta zi, istoricii din Republica Moldova îşi sărbătoresc ziua profesională. Un proiect de lege în acest sens a fost aprobat în cadrul sedinţei Guvernului moldovean din 8 iunie 2011. Sărbătoarea profesională „Ziua istoricului” va fi celebrată anual in ziua de 18 iunie. Potrivit proiectului, decizia a fost luată „în scopul susţinerii şi promovării ştiinţelor istorice, consolidării culturii şi educaţiei civice”.In acesta zi a anului 1989, a fost constituita Asociatia istoriclor din Republica Moldova, organizatie care a jucat un rol important in miscarea de trezire nationala din acea perioada, si care a pledat pana in prezent pentru studierea in sistemul de invatamant al R.Moldova a Istoriei romanilor, combatand miturile istoriografiei sovietice.

Nașteri

· 1464: S-a nascut, pictorul flamand, Rogier van der Weyden (n. 1399/1400), unul dintre cei mai mari ai secolului al XV-lea. Impreună cu Jan van Eyck, păstrează accente gotice, dar introduce un nou realism. Arta lui Van der Weyden a inspirat numeroși artiști europeni:atat italieni, dar si pe Hugo van der Goes, Hans Memling, Petrus Christus, Dirk Bouts și Gerard David, din Țările de Jos. A fost adesea imitat și copiat până în secolul al XVI-lea.
* 1769: Robert Stewart, al doilea marchiz de Londonderry, (18 iunie 1769 – 12 august 1822), cunoscut cu numele Lord Castlereagh, care este derivat din numele de curtuoazie vicontele Castlereagh,^{[n 1]}, a fost un om de stat irlandezo-britanic. În timp ce ocupa funcți de Secretar de Stat pentru Afaceri Externe, a fost începând cu anul 1812 cel care s-a ocupat de organizarea coaliției care l-a înfrânt pe Napoleon și a fost principalul diplomat britanic de la Congresul de la Viena. Castlereagh a fost liderul Camerei Comunelor pe vremea guvernului lui Liverpool din 1812 pân la moartea sa. La începutul carierei sale, pe când ocupa funcția de Secreatar Șef pentru Irlanda, el s-a implicat în înnăbușirea rebeliunii din 1798 și a contribuit decisiv la votarea Legea Unirii Irlandei din 1800.

Cea mai mare provocare a lui Castlereagh în domeniul afacerilor externe a fost organizarea și finanțarea unei alianțe pentru înfrângerea lui Napoleon. El a reușit să adune la un loc pe inamicii lui Napoleon la tratativele de la Chaumont din 1814. După victoria alianței, el a lucra împreună cu liderii Europei în timpul Congresului de la Viena pentru asigurarea unei păci în conformitate cu spritul conservator al câștigătorilor. În timpul negocierilor de la Viena el a reușit să își indeplinească cel mai important obiectiv– asigurarea unei înțelgeri de pace, care să reziste pentru mulți ani. El a considerat că un tratat bazat pe răzbunare și represalii împotriva Franței avea să fie un eșec, în condițiile în care oricum la conducere reveniseră Burbonii conservatori. El și-a folosit măiestria diplomatică pentru blocarea celor mai duri termeni ai unui tratat. El a reușit să păstreze spiritul alianței de la Chaumont,în special în hotărârea cu care a pus capăt celor 100 de zile ale lui Napoleon din 1815. El a făcut planuri pentru asigurarea condițiilor pentru o pace pe termen lung în Europa care a unit eforturile marilor puteri. În același timp, el a urmărit apărarea intereselor comerciale și imperialiste ale Marii Britanii. El a asigurat trecerea sub control britanic a Coliniei Capului și a Ceylonului din mâinile olandezilor. Franța și-a recăpătat coloniile, dar a fost obligată să renunțe la toate cuceririle din Europa de după 1791. De asemenea, Castlereagh a depus eforturii pentru abolirea comerțului cu sclavi. Nu a reușit în schimb să evite declanșarea Războiului din 1812 cu SUA. Războiul s-a încheiat indecis în 1814, fără să aibă loc vreo modificare de frontieră. După 1815, Castlereagh a fost conducătorul care a impus măsuri represive în politica internă. A fost foarte nepopular pentru atacurile împotriva libertății și reformelor. Cu toate aceste, istoricii diplomatici au recomandat în 1919 politicile sale din 1814–1815 delegației britanice la conferințele de pace care au pus capăt primului conflict mondial. Istoricul Charles Webster a subliniat paradoxul:

„Probabil că nu a fost niciodată un om de stat al cărui idei au fost atât de corecte și a cărui atitudine față de opinia publică a fost atât de greșită. O astfel de discrepanță între înțelegerea scopurilor și înțelegerea mijloacelor înseamnă un eșec în conducerea statului

Marchizul de Londonderry

* 1786: Prințul Heinrich LXIII Reuss de Köstritz (18 iunie 1786, Berlin – 27 septembrie 1841, Staniszów) a fost membru al Casei de Reuss.

După decesul fratelui său mai mare, Heinrich LX (1784–1833) el a rămas membru senior al ramurei Köstritz din Casa de Reuss. S-a căsătorit de două ori. La 21 februarie 1819 la Caselul Wernigerode el s-a căsătorit cu contesa Eleonore de Stolberg-Wernigerode (1801–1827), care era fiica contelui Heinrich de Stolberg-Wernigerode. după ce ea a murit, la 11 mai 1828, Heinrich LXIII s-a căsătorit cu sora ei, contesa Caroline de Stolberg-Wernigerode (1806–1896).

Din 1833 până la moartea sa, el a fost membru al Primei Camere al Parlamentului saxon. Ca proprietar a Manor, el a fost numit de rege. Printre altele a deținut moșii în Klipphausen, Spreewiese și Klix

Heinrich LXIII a avut următorii copii:

Din prima căsătorie:

Joanna (1820–1878), căsătorită în 1843 cu Prințul Ferdinand de Schoenaich-Carolath
Heinrich IV, Prinț Reuss de Köstritz (1821–1894), a moștenit în 1878 titlul de Prinț de la vărul său Prințul Heinrich LXIX Reuss de Köstritz
Augusta (1822–1862), căsătorită cu Marele Duce Frederic Francisc al II-lea de Mecklenburg-Schwerin
Heinrich VI Prinț Reuss (1823-1823), a murit la câteva zile după naștere
Heinrich VII (1825–1906), Adjutant General al împăratului Wilhelm I al Germaniei, primul ambasador german la Constantinopole. Cea mai mare parte a vieții sale a locuit la moșia sa Trebschen (astăzi Trzebiechów, Polonia)
Heinrich X, Prinț Reuss (1827–1847). La nașterea sa a murit mama sa, Eleonore.

Din a doua căsătorie:

Heinrich XII, Prinț Reuss (1829–1866), Lord de Stonsdorf; căsătorit în 1858 cu Anna contesă de Hochberg
Heinrich XIII, Prinț Reuss (1830–1897), Lord de Baschkow; căsătorit în 1869 cu Anna contesă de Hochberg
Louise (1832–1862)
Heinrich XV, Prinț Reuss (1834–1869), căsătorit în 1863 cu contesa Luitgarde de Stolberg-Wernigerode
Anna (1837–1907), căsătorită în 1863 cu prințul Otto de Stolberg-Wernigerode
Heinrich XVII, Prinț Reuss (1839–1870), ucis în Bătălia de la Mars-la-Tour

Prințul Heinrich LXIII Reuss de Köstritz

· 1799: William Lassell (n. 18 iunie 1799 – d. 5 octombrie 1880) a fost un astronom englez. S-a îmbogățit făcând afaceri cu bere. A construit un observator lângă Liverpool dotat cu un telescop reflector de 610 mm, folosind pentru prima dată montura ecuatorială pentru urmărirea ușoară a obiectelor pe măsură ce Pământul se rotește.

În 1846, Lassell a descoperit satelitul Triton, cel mai mare satelit a lui Neptun, la doar 17 zile de la descoperirea lui Neptun de către astronomul german Johann Gottfried Galle. În 1848 a co-descoperit independent Hyperion, satelit a lui Saturn. În 1851 a descoperit sateliții lui Uranus, Ariel și Umbriel.

În 1855 a construit un telescop de 1.200 mm pe care l-a instalat în Maltadatorită condițiilor de observare favorabile. În 1849 i s-a decernat Medalia de Aur a Societății Regale de Astronomie, fiind și președintele acesteia pentru doi ani (începând din 1870).

Lassell a murit în Maidenhead în 1880 lăsând o avere de £80,000 (echivalentul mai multor milioane de dolari americani după standardele actuale).

Un crater pe Lună, unul pe Marte și un inel a lui Neptun au fost numite în onoarea lui.

William Lassell

* 1827: Prințul Frans Gustaf Oscar al Suediei și Norvegiei, Duce de Uppland(18 iunie 1827 – 24 septembrie 1852) a fost al doilea fiu al regelui Oscar I al Suediei și a reginei Josephine de Leuchtenberg. A fost fratele regilor: Carol al XV-lea și Oscar al II-lea.

Prințul Gustaf a fost compozitor și profesor. Din 1844 până la moartea sa în 1852, Gustaf a fost al doilea în linia de succesiune la tronurile Suediei și Norvegiei. La 11 februarie 1846 a fost numit membru onorific al Academiei Regale de Științe din Suedia în aceeași zi cu fratele său Carol.

A murit de febră tifoidă la vârsta de 25 de ani.

Prințul Gustaf
Duce de Uppland
Prințul Gustaf al Suediei și Norvegiei

* 1830: Léon Gaston Genevier (n. 18 iunie 1830, Saint-Clément-de-la-Place – d. 11 iulie1880, Nantes) a fost un botanist, micolog și farmacist francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Genev

Saint-Clément-de-la-Place

Tânărul Gaston a început învățătura lui la farmacistul M. Moride în Nantes, fiind un ucenic bun și deja pasionat de botanică. După sfârșitul educației a luat un post la Angers ca asistent farmacist, în primul rând, pentru ași continua studiile botanice. A devenit un elev stăruitor și preferat al renumitului savant Alexander Boreau (1803-1875), remarcat pentru intelectul său precum descoperirile sale floristice, pe care l-a însoțit la mai multe excursii, rămânând însă în contact strâns cu el și după acea. În această perioadă Genevier a revizuit faimoasa carte a lui Boreau Flore du Centre de la France (despre flora Franței centrale). Apoi a studiat și terminat studiile farmaceutice la Facultatea de Farmacie din Paris, fiind în acest timp elev apreciat al profesor de botanică Gaspard Adolphe Chatin (1813-1901) al acestei instituții.^[2]

În anul 1855, Genevier s-a instalat ca farmacist în Mortagne-sur-Sèvre în departamentul Vendée, într-o regiune a cărei sol bazează pe rocă de granit, flora ei fiind de acea relativ monotonă. Pricinuit faptului, că munca lui ca șef de farmacie l-a împiedicat la explorarea altor zone, savantul a extins cercetările sale, analizând și taxând formele foarte des găsite în această regiune: ciuperci (de exemplu Agaricus xanthodermus^[3]), mușchi și hepatice.^[2]

Din 1860, activitatea lui s-a orientat aproape exclusiv revizii genului Rubus din bazinul râului Loara de exemplu Rubus bipartitus (Boulay & Bouvet ex Genev.)^[4]. Botanistul a descris peste o sută de specii acestui gen. În jurul anului 1870, omul de stiință s-a stabilit permanent în Nantes ca farmacist și a publicat prima ediție a eseului său monografic Rubus despre bazinul Loarei. Ierbarul lui referitor acestor plante, conținând un mare număr de soiuri, a fost integrat ulterior în ierbarul al Universității din Cambridge. Botanistul a distribuit încă pe timpul vieții părți ale ierbarelor sale la diferiți botaniști și se află în prezent în multe instituții, cum sunt Muséum des sciences naturelles d'Angers (Muzeul de Științe Naturale din Angers) în Maine-et-Loire, Muséum national d'histoire naturelle (Muzeul Național de Istorie Naturală )din Paris, Muzeul Manchester și British Museum

Léon Gaston Genevier

· 1855: S-a nascut omul politic român Constantin C. Arion ( d. 27 iunie 1923), fost jurist, profesor, ministru de externe, membru de onoare (din 1912) al Academiei Române. A fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901 şi 29 decembrie 1910 – 27 martie 1912), al Internelor (28 martie – 14 octombrie 1912) şi al Agriculturii şi Domeniilor (5 aprilie – 31 decembrie 1913). Nu a ezitat să facă parte din blamatul guvern al Păcii separate, condus de Alexandru Marghiloman, ca ministru al Afacerilor Străine (5 martie – 24 octombrie 1918) şi apoi ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (9 aprilie – 24 octombrie 1918). Ca jurist a avut şi o carieră didactică la Universitatea in Bucureşti.

· 1868: S-a nascut amiralul Miklos Horthy, regent al Ungariei; (d.9 februarie 1957).

· 1882: S-a nascut liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov (d. 1949).
* 1884: Édouard Daladier (n. 18 iunie 1884, Carpentras, Franța^[8] – d. 10 octombrie 1970, Paris, Franța^[10]) a fost un om politic francez, membru al Partidului Radical.

Édouard Daladier

* 1885: Ernie Adams (18 iunie 1885 – 26 noiembrie 1947) a fost un actor american de film. A apărut în peste 400 de filme în peerioada 1919 - 1948. S-a născut în San Francisco, California și a decedat la Hollywood, California.

Ernie Adams

* 1885: Margaret Masson Hardie Hasluck^[1] M.B.E. (1944) (18 iunie 1885 – 18 octombrie1948) a fost o geografă, lingvistă, epigrafă, arheolog și cărturar scoțian

Margaret Hasluck, născută Margaret Hardie, a urmat studii clasice la Universitatea din Aberdeen, pe care le-a terminat în anul 1907, urmând, mai apoi, până în anul 1911, studiile la Cambridge. Cu toate acestea, nu a putut primi o diplomă universitară, deoarece Cambridge nu a acordat așa ceva femeilor decât începând cu anul 1948. Mai departe, Hasluck a studiat la Școala Britanică din Atena și a făcut muncă de teren la Antiohia Pisidiei, cu publicarea studiului „The Shrine of Men Askaenos at Pisidian Antioch"„ și „Dionysos at Smyrna”. S-a căsătorit cu Frederick William Hasluck, Director adjunct al Școlii Britanice la Atena, cu care și-a petrecut luna de miere în Konya. Mai apoi, având ca punct de plecare Atena, cuplul a călătorit prin toată Turcia și Balcani.^[3] În anul 1916, Frederick contactează tuberculoza și moare patru ani mai târziu, în Elveția.^[4] Prin urmare, Hardie-Hasluck se mută în Anglia cu intenția de a edita cărțile soțului ei.

Hasluck a călătorit apoi prin Albania, unde a întreprins cercetări antropologice în Macedonia, făcându-și din Elbasan casă pentru 13 ani; aceasta a făcut-o cunoscută printre albanezi, a publicat numeroase articole, printre care se numără și o primă gramatică și carte de citire anglo-albaneză. Din cauza serviciului de spionaj pe care l-a făcut în timpul Primului război mondial, aceasta a fost obligată să părăsească Albania odată cu anexarea țării de către italieni în 1939, mutându-se la Atena. La momentul în care Atena a devenit nesigură, s-a mutat la Istanbul, unde a ocupat funcția de oservator și consilier al Serviciului de Informații a Guvernului Britanic cu privire la situația albaneză; după aceasta, a plecat la Cairo. În anul 1945a fost diagnosticată cu leucemie, s-a mutat în Cipru, pentru ca mai târziu să se mute la Dublin, acolo unde a murit în data de 18 octombrie 1948.

Margaret Hasluck

* 1886: Dinu Nicodin (numele de scriitor al lui Nicolae Ioanid sau Nicolae Joanidi ;^[3] n. 18 iunie 1886 – d. 1948) a fost un scriitor român, poet și prozator, afiliat literaturii moderniste, participant frecvent la viața cenaclului literar Sburătorul (din 1934). Fiind dintr-o familie aristocratică, Dinu Nicodin a fost o prezență excentrică și aventuroasă, care a devenit scriitor datorită pasiunii sale pentru literatură și creația literară.

Operele sale literare, împrăștiate în timp, au fost primite bine de către critică, în general. Total caracteristic sieși, Nicodin a fost un foarte bun susținător al colegilor săi mai tineri, fiind remarcat mai ales pentru prezența sa socială în perioada interbelică din România.

Cele două romane ale sale, Lupii și Revoluția i-au adus laude critice, fiind apreciate pentru erudiția scriiturii și pentru stilul lor narativ caracteristic și unic al autorului. În același timp, datorită individualității aparte a stilului literar al lui Nicodin, a fost dificil în a i se găsi un loc în curentele literaturii române din prima jumătate a secolului al XX-lea. Căzut relativ repede în uitare în cursul anilor '50, interesul față de opera literară a lui Dinu Nicodin a renăscut sensibil după anul 1989.

Provenit dintr-o familie nobilă și bogată, Dinu Nicodin s-a născut ca Nicolae Ioanid sau, după alte surse, Nicolae Joanidi. A primit o educație aleasă și a participat ca ofițer al Armatei Române la Primul război mondial.

A fost introdus cenaclului Sburătorul de însuși Eugen Lovinescu, cu care se cunoscuse personal într-un tren de la Constanța la București, în 1934, după publicarea romanului Lupii. ^[4]

A fost ales ca membru al Societății Scriitorilor Români.

Opera:

Antume^[5]

O plimbare pe Olt, 1930, carte de călătorii;
Lupii (roman), 1933;
Aghan, 1940;
Pravoslavnica ocrotire, 1941, pamflet despre uneltirile Rusiei în perioada premergătoare Unirii Principatelor Române;
Revoluția (roman), 2 volume, ilustrat cu gravuri în lemn de Eugen Stec, 1.184 pagini, Editura Socec & Co. S.A.R. (1938 și 1943).

Reeditări postume

Revoluția, prefață și îngrijire de ediție de Ion Simuț, Editura Albatros, 2000.

* 1901: Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna a Rusiei (Anastasia Nikolaevna Romanova) (rusă Великая Княжна Анастасия Николаевна Романова) (n. 18 iunie 1901 - d. 17 iulie 1918) a fost cea mai mică fiica a țarului Nicolae al II-lea și a soției sale Alexandra Feodorovna.

Anastasia a fost cea mai tânără dintre surorile ei: Marea Ducesă Olga, Marea ducesă Tatiana, Marea ducesă Maria, fiind soră mai mare a țareviciul Alexei Nicolaevich. Ea a fost omorâtă împreună cu familia sa pe data de 17 iulie 1918 de către serviciile secrete din Bolsheik. De la moartea sa au circulat zvonuri privind o posibilă scăpare, datorită faptului că locație unde ea a fost înmormântată a fost necunoscută în timpul dominației comuniste. Micul mormânt lângă Ekaterinburg, unde erau rămășițele țarului, ale soției sale și trei fiice a fost descoperit în anul 1991, dar trupul lui Alexei și a unei surori- Anastasia sau sora sa , mai în vârstă- Maria, nu au fost descoperite acolo. În ianuarie 2008, posibilitatea ca ea să trăiască a fost infirmată de oamenii de știință ruși, care au anunțat că rămășițele carbonizate ale unui băiețel și a unei tinere găsite lângă Ekaterinburg, în august 2007, erau foarte asemănătoare cu cele ale prințului moștenitor în vârstă de 13 ani și una dintre cele 4 ducese Romanov. Medicii criminaliști ruși au confirmat pe data de 30.aprilie. 2008, faptul că rămășițele erau ale prințului moștenitor și ale uneia dintre cele 4 ducese^[5]. În martie 2009, rezultatele finale ale testului ADN au fost publicate de Michael Coble de la laboratorul de identificare ADN, din cadrul forțelor armate ale Statelor Unite, care demonstrau faprul că rămășițele tuturor celor 4 mari ducese au fost găsite și nici una nu a scăpat^[6]. Mai multe femei au pretins că sunt Anastasia , cea mai cunoscută fiind Anne Anderson. Cu toate că la moartea ei trupul i-a fost incinerat, testele ADN făcute pe bucăți de țesut și de păr , nu au arătat nici o asemănare cu ADN familiei imperiale

Marea ducesă Anastasia în 1904

Marea Ducesă Anastasia într-un portret oficial făcut în anul 1906

Când Anastasia s-a născut, părinții ei și întreaga familie, au fost dezamăgiți să aibă o a patra fiică, pentru că ei doreau să aibă un fiu care să fie moștenitorul tronului. Țarul Nicolae al II-lea a mers într-o lungă plimbare pentru a se liniști, înainte să o viziteze pe țarina Alexandra și pe nou-născuta Anastasia pentru prima data ^[8]. Numele Anastasiei înseamnă aceea care rupe lantul” sau aceea care deschide inchisoarea”. Cea de-a patra fiică și-a primit numele acesta pentru că în onoarea ei , țarul a eliberat studenții care au fost închiși pentru participarea în cadrul revoltelor de la St. Petersburg și Moscova, în iarna precedentă.^[9] Un alt înțeles al numelui ei este cel al „Învierii”, un lucru la care s-a făcut referință în timpul poveștilor despre supraviețuirea ei. Titlul Anastsiei este mai precis tradus că Marea Prințesa, ceea ce înseamnă că Anastasia ca Alteță Imperială avea un rang mai mare decât celelalte prințese din Europa, care sunt Altețe Regale. Mare Ducesă (Grand Duchess) a devenit cea mai utilizată formă de traducere a titlului din limba rusă în limba engleză ^[10] .

Marea ducesă Anastasia tricotând în budoarul mamei sale

Copiii țarului au fost crescuți cât se poate de simplu. Ei dormeau pe paturi de campanie tari, fără perne, excepție făcând atunci când erau bolnavi, făceau dușuri reci dimineața și trebuiau să își curețe camerele. De asemenea, atunci când nu erau ocupați, trebuiau să facă lucrușoare de mână care urmau să fie vândute în cadrul evenimentelor caritabile. În familie, chiar și servitorii i se adresau Anastasia Nikolaevna, nefolosind titlul de Alteță Imperială. Ocazional era numită Anastasie - după forma din limba franceză sau după poreclele, provenite din limba rusă: Nasty, Nastas sau Nastenka. Alte porecle folosite în familie erau Malenkaya, care înseamnă ”micuță, mititică”^[11] sau shvibzik. Anastasia a avut o malformație la piciorul stâng, la fel ca și faimoasa impostoare Anna Anderson.
Referindu-ne la poreclele ei, tânăra Anastasia a devenit un copil energic și vivace, descrisă că fiind scundă și durdulie, cu ochii albaștrii^[12] și păr roșcat^[13]. Margretta Eager, una dintre guvernantele duceselor, a povestit unei persoane, faptul că Anastasia a avut cel mai mare șarm personal dintre toții copii pe care i-a văzut.

Marea ducesă Anastasia distrându-se la Tsaorskoe Selo, în jurul anului 1910

În timp ce deseori era numită ca fiind isteață și darnică, tutorii săi Sydney Gibbles si Pierre Gillard spuneau că nu îi păsa deloc de restricțiile impuse de camera unde se facea școala. Gibbles, Gillard și doamnele de onoare Liti Dehr și Anna Vyrubovna au descris-o pe Anastasia ca fiind plină de viață, rea și prefăcută. Uneori reacțiile ei, ascutite și spirituale, atingeau puncte sensibile((())) ^[14] ^[15]. Ocazional îndrăzneala ei depășea limitele bunelor maniere. "€œFără nicio îndoială, ea deținea recordul pentru fapte pedepsite, în năzdrăvănii fiind un adevărat geniu” a spus Gleb Botkin, fiul fizicianului curții - Yevgeny Botkin care a murit împreună cu familia la Ekaterinburg ^[16]. Uneori Anastasia le făcea farse și îi păcălea pe servitori și pe tutorii săi. Ca și copil, ea se cățăra în copaci și refuza să mai coboare. Odată, în timpul unei lupte cu bulgări de zăpada la reședința familiei în Polonia, Anastasia a introdus o piatră într-un bulgăre de zăpada, cu care a aruncat spre sora ei mai mare Tatiana , doborând-o. O verișoară mai îndepărată, prințesa Nina Georgievna își amintea că €œAnastasia era atât de rea încât ajungea până în punctul de a fi malefică. Ar fi trișat, zgâriat și lovit ceilalți jucători în timpul unui joc. Ea era complexată de faptul că Nina, cu toate că era mai tânără decât Anastasia era mai inalta” ^[17]. Anastasiei îi păsa foarte puțin de aspectul său fizic, în opoziție cu surorile sale. Hallie Erminie Rivers o autoare americană foarte populară, soția unui diplomat a descris cum Anastasia în vârstă de 10 ani mânca un baton de ciocolată fără să se deranjeze să își dea jos mănușile lungi albe, la operă din St. Petersburg ^[18].

Anastasia și sora ei mai mare Maria, erau cunoscute ca și "Micuța Pereche”. Cele două fete împărțeau aceeași cameră ,deseori purtând haine asemănătoare și petrecându-și mult timp împreună. Surorile lor mai mari, Olga și Tatiana care împărțeau aceeași cameră erau cunoscute că fiind "€œMarea Pereche”. Uneori fetele semnau scrisorile cu porecla OTMA, care deriva de la inițialele numelor lor^[19].

În ciuda energiei sale, sănătatea fizică a Anastasiei era una precară. Ea suferea de Hallux valgus, care i-a afectat ambele degete^[20]. Anastasia avea un mușchi al spatelui slab si i-a fost prescris un masaj de doua ori pe saptamana . Ea se ascundea sub dulap sa scape de masaj^[21]. Matusa Anastasiei, a fost raportată având hemoragie foarte puternica in timpul unei operații de extirpare a amigdalelor decembrie 1914, spunea din partea tatălui, Olga Alexandrovna a Rusiei timpul unui interviu. Olga Alexandrovna credea ca nepoatele sângerau mai mult decât era normal, ea crezând ce ele erau puratatoare de hemofilie la fel ca mama lor^[22]. Purtătorii genei au ca simptome necoagularea sângelui^[23].Testele ADN făcute 2009, pe familie imperiale, au dovedit ca Alexei suferea de hemofilie B- o forma rara a bolii. Dintre surori, s-a aflat de către cercetătorii ruși ca Anastasia, iar de americani, Maria, erau purtătoare de hemofilie. Probabil Anastasia ar fi transmis copiilor ei daca trăia^[24]. Anastasia la fel ca si intreaga familie, l-a iubit foarte mult pe mult-așteptatul moștenitor-Alexei -€œbebelusul”. Alexei a suferit de frecvente atacuri de hemofilie, care erau cat pe ce sa ii provoace moartea.

Mama Anastasiei se baza pe sfaturile primite de la Grigori Rasputin, un stareț pribeag, crezând că rugăciunile lui l-au salvat pe suferindul tsarevitch de mai multe ori. Anastasia și surorile ei erau învățate să îl considere pe Rasputin ca "Prietenul Nostru”, căruia i se puteau destăinui. În toamna anului 1907, mătușa Anastasiei marea ducesă Olga Alexandrovna a fost însoțită de către țar în camera copiilor pentru a-l întâlni pe Rasputin. Anastasia, surorile ei și Alexei purtau cămășile de noapte albe."Totii copii

Marea ducesă Anastasia cu mama ei,țarina Alexandra, în anul 1908

păreau că îl plac” spunea Olga Alexandrovna. " Erau foarte liniștiți în prezența lui”^[25].

Prietenia lui Rasputin cu familia imperială este evidențiată de conținutul a câteva mesaje pe care le-a trimis. În februarie 1909, Rasputin le-a trimis copiilor o telegramă, sfătuindu-i:” Iubiți toată natura făcută de Dumnezeu, toată creația Lui, în special acest Pământ , Maica Domnului s-a ocupat tot timpul de flori.”^[26]

Una dintre guvernantele fetelor, Sofia Ivanova Tyutcheva a fost îngrozită de faptul că Rasputin avea voie să intre în camera fetelor, când acestea erau îmbrăcate în cămășile de noapte. Nicolae l-a rugat pe Rasputin să evite să mai meargă în camera fetelor. Copiii care știau de tensiunea formată, se temeau că mama lor se va înfuria datorită faptelor Sofiei. "Mi-e așa de frică de faptul că S.I. (Sofia Ivanova) poate vorbi lucruri urâte de prietenul nostru”. Acestea sunt cuvintele scrise de Tatiana, sora Anastasiei în vărsta de 12 ani, mamei lor în data de 8 martie 1910. "Sper că îngrijitoarea noastră va fi mai drăguță cu prietenul nostru acum”^[27]. Probabil împărăteasa Alexandra a concediat-o pe Tyutcheva. Tyutcheva a mai povestit această întâmplare și altor membrii ai familiei^[28].

Marea ducesă Anastasia împreună cu fratele ei, Alexei

În timp ce vizitele făcute de Rasputin copiilor erau complet inocente, familia era scandalizată. Sofia i-a spus surorii țarului, marea ducesă Xenia Alexandrovna, faptul că Rasputin vizita fetele în timp ce acestea se pregăteau de culcare, îmbrățișându-le. Tyutcheva spunea că , copiii au fost învățați să nu povestească vizitele lui Rasputin și aveau grijă să ascundă vizitele acestuia de slujitori. În data de 15 martie 1910, Xenia a scris că nu își poate explica atitudinea lui "Alix față de sinistrul Rasputin pe care ei îl consideră sfânt, când de fapt este doar un khlyst”.

Marea ducesă Anastasia îmbrăcată în rochia princiară, în anul 1910

În primăvara anului 1910, guvernanta Maria Ivanova Vishnyakova susținea că Rasputin o violase. Vishnyakova spunea că împărăteasa refuza să o creadă insistând faptul că "tot ce face Rasputin este sfânt”^[29]. Marii ducese Olga Alexandrovna i s-a spus faptul că acuzația Mariei Ivanova a fost investigată imediat, dar de fapt ea a fost prinsă în pat cu una dintre gărzile palatului. După aceste acuzații, Vishnyakovei i-a fost interzis să îl mai vadă pe Rasputin, probabil în anul 1913^[30]fiind concediată.

Oricum zvonurile au persistat , iar mai târziu în societate a circulat zvonul cum că Rasputin nu a sedus-o numai pe țarină, dar și pe cele patru ducese^[31]. Bârfa a fost "alimentată” de inocentele scrisori trimise de către țarină și de cele patru ducese lui Rasputin. Scrisori care au fost citite de toată lumea. Anastasia i-a scris "Dragul, prețiosul și singurul meu prieten, cât de mult aș dori să te văd din nou. Te-am visat azi-noapte. O întreb tot timpul pe mama când vei veni... mă gândesc la tine tot timpul, dragul meu, pentru că ai fost atât de bun cu mine...”^[32].

Asta a fost urmată de filmulețe animate cu caracter pornografic, în care Rasputin avea relații intime cu împărăteasa, cele patru fete și Anna Vyrubova^[33]. După acest scandal, Nicolae al II-lea a ordonat că Rasputin să părăsească St. Petersburg-ul pentru un timp, spre neplăcerea Alexandrei. Astfel Rasputin a plecat într-un pelerinaj spre Palestina^[34]. În ciuda zvonurilor, asocierea familiei imperiale cu Rasputin a continuat până la 17decembrie 1916, când acesta a fost ucis. "Prietenul Nostru este foarte mulțumit de fetele noastre, spune că ele au trecut prin niște etape foarte grele pentru vârsta lor, iar sufletele lor s-au dezvoltat”, scria Alexandra țarului în data de 6 decembrie 1916^[35].

În Memoriile lui, A.A. Mordinov a raportată faptul că cele patru ducese erau "reci și teribil de suparate” de moartea lui Rasputin, stând îmbrățișate pe o canapea într-unul dintre dormitoare, în noaptea în care au aflat vestea. Mardinov își amintește că tinerele erau foarte triste și păreau să simtă schimbarea politică care urmă să înceapă^[36]. Rasputin a fost iîmormântat cu o icoană semnată pe spate de Anastasia, mama și surorile ei. Au participat la funerariile din data de 21 decembrie 1916 și familia a plănuit să construiască o Biserică peste mormântul lui Rasputin^[37].

După ce au fost omorâți de Bolșevici, a fost descoperit faptul că Anastasia și surorile ei purtau talismane cu poza lui Rasputin și cu o rugăciune

Marile ducese Maria și Anastasia Nikolaevna într-o vizită oficială făcută soldaților la spital, în anul 1914

În timpul primului război mondial, Anastasia împreună cu sora ei Maria, vizitau soldații răniți în Tsarkoye Selo.Cele două adolescente, prea tinere pentru a deveni asistente ale Crucii Roșii, la fel ca și mama și surorile lor mai mari, jucau șah și table cu soldații, încercând să le ridice moralul. Felix Dassel, care a fost tratat la spital și a cunoscut-o pe Anastasia, își amintește că aceasta avea un "râs de veveriță” și un mers foarte rapid.^[39]

În februarie 1917, Nicolae al II-lea a abdicat, iar Anastasia și familia ei au fost puși sub arest la domiciliu la Palatul Alexandru din Tsarskoye Selo, în timpul revoluției din Rusia. În timp ce Bolșevicii se apropiau , Alexandru Kerensky - membru al guvernului provizoriu, i-a mutat în Tobolsk, Siberia.^[40] După ce Bolșevicii au pus stăpânire asupra Rusiei, Anastasia și familia ei au fost mutați în casa Ipatev (Casa Scopului), în Ekaterinburg.^[41]

Stresul și nesiguranța captivității și-au pus amprenta atât asupra Anastasiei cât și a întregii familii. "Pa”, i-a scris Anastasia unei prietene în iarna anul 1917.”Nu ne uitați”.^[42] La Tobolsk ea a scris o lucrare melancolică pentru profesorul ei de limba engleză, plină de greșeli de ortografie despre "Evelyn Hope" un poem a lui Robert Browning despre o tânărǎ :"Când a murit ea avea doar șaisprezece ani" a scris Anastasia. "Era un bărbat care o iubea fără ca măcar să o fi văzut, dar o cunoștea foarte bine. Ea a auzit de asemenea de el. El nu i-a putut spune niciodată că o iubea, iar acum era moartă. El încă credea atunci ca ambii își vor trăi viață de apoi, oricând va fi ea..."

Marea ducesă Anastasia stând cu mama ei, Alexandra și sora ei, Olga, în camera de zi a mamei lor

La Tobolsk ea și surorile ei coseau bijuteriile în haine, în speranța că astfel le vor ascunde de răpitorii lor, de când Alexandra le-a avertizat că ea, Nicolae și Maria au fost percheziționați la sosirea la Ekaterinburg, unde li s-au confiscat lucrurile. Mama lor folosea cuvinte cod ca și "medicamente" și "lucrurile lui Sednev" pentru bijuterii.^[43] Pierre Gilliard își amintește ultima oară când i-a văzut pe copii la Ekaterinburg:" Marinarul Nagorny, cel care îl însoțea pe Alexei Nikolaevici, a trecut prin fața geamului la care mă aflam eu cărând băiatul bolnav în brațe, în spatele lor venind Marile Ducese care își cărau bagajele și mici lucruri personale. Am încercat să ies, însă am fost împins înapoi în caleașcă de una dintre santinele. M-am întors la geam. Tatiana Nikolaevna a venit ultima purtându-și în brațe cățelușul și încercând din răsputeri să își care geamantanul. Ploua și am văzut cum picioarele ei se scufundau în noroi la fiecare pas. Nagorny a incercat să o ajute, dar a fost oprit de unul dintre comisari.."^[44] Baroneasa Sophie Buxhoeveden ne-a povestit cu tristețe ultima oară când a văzut-o pe Anastasia:"Odată stând pe scările unei case, am văzut o mână acoperită cu o mânușă roz care a deschis geamul. Având în vedere bluza, trebuie să fi fost Anastasia sau Maria. Ele nu mă puteau vedea prin geamurile lor, aceasta fiind ultima oară când l-am văzut pe unul dintre ei." ^[45]

Marile ducese Anastasia, Maria și Tatiana Nikolaevna la Tsarskoe Selo, în primăvara anului 1917

Oricum chiar și în ultimele luni ale vieții, ea a găsit moduri de a se distra. Ea împreună cu ceilalți membrii ai familie compuneau piese de teatru pentru a-i amuza pe părinții lor și pe ceilalți în primăvara anului 1918. Teatrul jucat de Anastasia a stârnit hohote de râs, spunea tutorele ei, Sydney Gibbes.^[46] În 7 martie 1918, printr-o scrisoare trimisă surorii ei Maria la Ekaterinburg, Anastasia îi povestește momentul de bucurie, în ciuda stării ei de tristețe, singurătate și îngrijorarea pentru starea de sănătate a lui Alexei. "Ne-am jucat pe leagăn, acesta a fost momentul când am ras în hohote, căzătura fiind grozavă. Într-adevăr. Le-am spus surorilor acest lucru de atâtea ori ieri, încât cred că s-au cam saturat, dar aș putea să le spun de multe ori... Ce timp am avut! Aș fi putut zbiera de fericire."^[47] În memoriile lui, un gardian de la casa Ipatev își amintește despre Anastasia ca fiind "prietenoasa și foarte amuzantă", în timp ce alt gardian spunea despre Anastasia era "un diavol fermecător". Ea era rea și cred ca rar obosea. Era plină de viață și îi plăcea de minune sa joace piese de teatru cu câini, ca și cum ar fi fost în circ." Un alt gardian o considera pe cea mai tânără dintre marile ducese, ca fiind "ofensivă și o teroristă" și s-a plâns că uneori comentariile ei provocatoare au creat tensiune în garnizoană.^[48] Marile ducese au învățat să își spele singure hainele și au învățat să facă pâine, cât au fost închise în casa Ipatev.

În vară, interdicțiile captivității și-au pus amprenta asupra familie. Potrivit unor surse, la un moment dat Anastasia a devenit atât de supărată încât și-a vopsit geamurile pe care le deschidea pentru a aerisi. Potrivit relatărilor unei santinele, care când a văzut-o s-a speriat. Nu a mai încercat asta niciodata.^[49] În 14 iulie 1918, preoții din Ekaterinburg au oficiat o slujbă privată pentru ei. Au raportat faptul că Anastasia și familia ei au leșinat în timpul rugăciunilor pentru morți, iar fetele au devenit disperate și deznădăjduite, necântandu-și replicile din timpul slujbei. Observând schimbările dramatice din comportamentul lor de la ultima vizită, unul dintre preoți le-a spus celorlalți "Ceva s-a întâmplat acolo".^[50] Însă următoarea zi, 15 iulie 1918, Anastasia și surorile ei păreau a fi fericite, glumind și ajutând la mutarea paturilor din camerele lor pentru ca femeile de serviciu să poată curăța podelele. Au ajutat la curățarea podelelor și șușoteau cu femeile de servici, în timp ce gărzile nu se uitau. Anastasia i-a scos limba șefului detașamentului, Yakov Yurovsky, când pentru un moment acesta a plecat din cameră.^[51]

Anastasia a fost ucisă împreună cu familia ei în dimineața zilei de 17 iulie 1918. Au fost executați de forțele poliției secrete bolșevice, aflată sub conducerea lui Yurovsky.

După revoluția bolșevică din octombrie 1917, Rusia a intrat repede în Războiul Civil. Negocierile pentru eliberarea Romanovilor între capturile lor bolșevice și familia lor extinsă, mulți dintre ei au fost membrii de frunte a Casei regale din Europa, au fost stagnate.^[52] Cum albii ( încă fideli țarului și principiilor de autocrație) avansau spre Ekaterinburg, Reds au fost într-o situație precară. Reds știau că Ekaterinburg ar scădea la Armata Albă mai puțin echipată .Când albii au ajuns în Ekaterinburg, membrii familiei imperiale au dispărut pur și simplu. Cea mai acceptată considerare a fost că familia a fost ucisă. Acest lucru s-a datorat unei anchete făcute de Nicholas Sokolov, anchetator al Armatei Albe, care a ajuns la concluzie pe baza elementelor, care au aparținut familiei, găsite aruncate pe jos într-o galerie de mină la Ganina Yama.^[53]

Marile Ducese Maria și Anastasia strâmbându-se la aparat în captivitatea de la Tsarskoe Selo în primăvara anului 1917.

Nota Yurovsky, un cont de evenimente depuse de Yurovsky la superiorii săi bolșevici în urma crimelor, a fost găsită în 1989 și detaliată în cartea lui Edvard Radzinsky din 1992, Ultimul Țar. Conform notei, în noaptea crimelor, familia a fost trezită și li s-a spus să se îmbrace. Li s-a spus că sunt mutați într-o locație nouă, pentru a garanta siguranța lor, în perspectiva de violență care ar putea apărea atunci când Armata Albă va ajunge la Ekaterinburg. Odată îmbrăcați, membrii familiei și micul cerc de servitori rămași cu ei, au fost înghesuiți într-o cameră mică la subsol și li s-a spus să aștepte. Alexandra și Alexei erau așezați în scaune aduse de către gardieni la cererea împărătesei. După câteva minute, călăii au intrat în cameră, conduși de Yurovsky. Yurovsky i-a informat repede pe Țar și familia sa că vor fi executați. Țarul a avut timp să spuna doar “Ce?” și să se întoarcă spre familia sa, când a fost împușcat de mai multe gloanțe în piept ( nu așa cum se spune, la cap, craniul său, recuperat în 1991, nu are răni de glonț). Țarul, Împărăteasa și două roabe au fost uciși in primul schimb de focuri de armă. Marie, dr. Botkin și servitoarea împărătesei au fost răniți. Fumul gros de la focurile de armă a umplut camera, precum și praful de ciment din pereți, eliberat de gloanțe. Pentru a permite ceței să se risipească, pistolarii au părăsit sala timp de câteva minute, lăsând toate victimele în urmă. Când pistolarul s-a întors, dr. Botkin a fost împușcat și țareviciul Alexei a fost sacrificat, un pistolar încercând în mod repetat să îl împuște sau să îl înjunghie pe băiat în trunchi. Bijuteriile cusute în hainele lui l-au protejat, și în cele din urmă un alt pistolar îi trase două focuri în cap. Tatiana și Olga au fost ucise apoi, cu un singur glonț în cap.

Marile Ducese Tatiana si Anastasia și câinele lor Ortino în captivitate la Tsarskoe Selo în primăvara anului 1917.

Ultimele victime, Maria, Anastasia și servitoarea Demidova, erau pe podea, sub singura fereastră din cameră. Când pistolarul s-a apropiat, Maria s-a ridicat și s-a luptat cu Ermakov când acesta încerca să o înjunghie. Bijuteriile din hainele ei au protejat-o, și Ermakov a susținut că a ucis-o cu o lovitură la cap. Ermakov s-a luptat apoi cu Anastasia, nu a reușit să o înjunghie, și a declarat că a ucis-o, de asemenea, cu o lovitură la cap. Craniul Mariei nu prezenta nicio urmă de glonț și nu este clar modul în care a murit. Ermakov a fost destul de beat în timpul crimelor și este posibil să fi împușcat doar scalpul, lăsând-o inconștientă și producând pierderi considerabile de sânge, dar nu uciderea ei. Apoi, când cadavrele au fost scoase din cameră două dintre Marile Ducese au arătat semne de viață. Una s-a ridicat și a țipat, ducându-și mâna la cap, în timp ce cealaltă scuipă sângele din gură, gemu și se mișcă. Având în vedere că rănile provocate Olgăi și Tatianei au fost fatale, este probabil ca Maria, poate doar inconștientă, să fie sora care a țipat, în timp ce Anastasia să fi fost încă capabilă să se deplaseze și să geamă. Deși declarația arhivată a lui Ermakov nu spune acest lucru, el i-a spus soției sale că Anastasia a fost terminată cu baionetele, în timp ce Yurovsky a scris că atunci când cadavrele au fost scoase afară, una sau mai multe dintre fete au strigat și-au fost omorâte în bătaie în partea din spate a capului. Dar din nou, partea din spate a craniului Mariei nu prezintă urme de violență, iar rămășițele arse și fragmentate ale Anastasiei, identificate în 2009, nu oferă indicii despre cauza morții ei.

În 1991, presupusul mormânt al familiei imperiale și al servitorilor acestora a fost excavat în pădure, lângă Ekaterinburg. Cimitirul a fost găsit cu aproape un deceniu înainte, dar a fost ținut ascuns de către descoperitorii săi, de către comuniștii care încă conduceau Rusia, când mormântul a fost inițial găsit. În mormânt s-au găsit doar nouă din cele 11 cadavre. ADN-ul și analizele scheletice aparțin rămășițelor Țarului Nicolae II, Țarinei Alexandra, a trei dintre cele patru ducese( Olga, Tatiana, Maria). Celelalte rămășițe, cu ADN independent, corespund familiei doctorului (Yevgeny Botkin), valetului lor ( Alexei Trupp), bucătarului lor( Ivan Kharitonov) și servitoarei Alexandrei ( Anna Demidova). Regretatul medic legist Dr. William Maples, a decis că cadavrul tareviciului Alexei și Anastasiei lipsesc din mormântul familiei. Oamenii de știință contestă această concluzie, însă, susținând că cel ce a fost lipsă era cadavrul Mariei. Rușii au identificat-o pe Anastasia cu ajutorul unui program de pe calculator pentru a compara pozele celei mai tinere ducese cu craniile victimelor din mormânt. Au estimat greutatea și înălțimea oaselor care lipseau.^[67]

Oamenii de știință americani au crezut că trupul care lipsea e al Anastasiei deoarece niciunul dintre scheletele de femeie nu prezentau urme de imaturitate, cum ar fi o claviculă imatură, dinți necarbonati sau vertebre imature în spate, pe care se așteptau să le găsească la un copil de 17 ani. În 1998, când rămășițele familiei imperiale au fost în sfârșit înmormântate, un cadavru ce măsura aproximativ 5,7 a fost îngropat sub numele Anastasia. Pozele făcute în urmă cu 6 luni, în care Anastasia stă în picioare lângă cele trei surori ale sale, demonstrează că Anastasia a fost cea mai scundă dintre toate.

Marea Ducesa Anastasia Nicolaevna a Rusiei in afara Rusiei, pe nava care a transportat-o la Ekaterinburgh în Mai 1918. Aceasta este ultima fotografie cunoscută a Anastasiei.

Anunțul celor de la Yurovsky arată că două dintre cadavre au fost luate din cripta centrală și incinerate într-o zonă secretă în scopul de a ascunde discuțiile ce ar putea apărea la înmormântările Țarului și a suitei sale, în cazul în care rămășițele ar fi fost descoperite de albi, deoarece numărul de cadavre nu corespund numărului celor care sunt crezuți morți. Cerecetarile zonei, făcute în anii următori, nu au reușit să descopere locul în care cadavrele au fost incinerate say rămășițele a doi copii Romanov dispăruți.^[68] Cu toate acestea, pe 23 august 2007, un arheolog rus a anunțat descoperirea a două corpuri arse, schelete parțiale pe un sit ars, lângă Ekaterinburgh, care se pare că corespund sitului descris în memoriile lui Yurovsky. Arheologii spun că oasele sunt de la un băiat cu vârstă cuprinsă între 10 și 13 ani, la data decesului, și a unei femei tinere, cu vârsta între 18 și 23 ani. Anastasia avea 17 ani și o lună când a fost asasinată, în timp ce sora ei Maria avea 19 ani și Alexei mai avea două săptămâni până împlinea 14 ani. Surorile Anastasiei, Olga și Tatiana, aveau 22, respectiv 21 ani în momentul asasinării. Împreună cu rămășițele lor, arheologii au găsit cioburi de la un container cu acid sulfuric, cuie, benzi metalice de la o cutie de lemn și gloanțe de diferite calibre. Oasele au fost descoperite folosind detectoare de metale și tije metalice ca sonde.^[69]

Testele ADN efectuate de mai multe laboratoare internaționale, cum ar fi Forțele Armate ale laboratorului de identificare a ADN-ului și Universitatea de Medicină Innsbruck, au confirmat că rămășițele aparțin tareviciului Alexei și unei dintre surorile sale, dovedind că toți membrii familiei, inclusiv Anastasia au murit în 1918, părinții și cei cinci copii sunt acum contabilizați și fiecare își are propriul profil ADN.

În anul 2000, Anastasia și familia ei au fost canonizați ca pasionați purtători ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Familia a fost anterior canonizată în 1981 de către Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate ca Sfinți Mucenici. Corpurile Țarului Nicolae al II lea, Țarinei Alexandra și a trei dintre fiicele lor au fost, în cele din urmă, înmormântate în Capela Sf. Ecaterina, la Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg la 17 iunie 1998, la 80 de ani după ce au fost uciși

Marea Ducesă Anastasia a Rusiei
Marea Ducesă Anastasia Nicolaevna, ca. 1914.

· 1909: Lena Constante (născută la 18 iunie 1909 - d. noiembrie 2005), a fost o artistă plastică și o folcloristă din România.

Tatăl Lenei Constante, Constantin Constante, a fost aromân emigrat din Macedonia (s-a născut lângă lacul Ohrida, dar casa lui, a familiei, era la Skopje).^{[necesită citare]} Cunoștea nouă limbi foarte bine. Cele balcanice: rusa, sârbo-croata, albaneza, turca, plus franceza, italiana și spaniola.^{[necesită citare]} Fiind intelectual, câștiga din cărți și din gazetărie. A publicat un roman, Haiducii Pindului prin subscripție, cărți despre macedoneni, un dicționar bulgaro-româno-turc pentru funcționarii din Cadrilater, o monografie a Salonicului. Mama, Julieta (născută Pop), era româncă.

Urmează școala elementară de la Pitar Moș și Liceul Regina Maria din București, face studii universitare la Școala de Arte Frumoase, unde îl are profesor pe Dimitrie Gusti. Ca membră a echipelor monografice organizate de școala sociologică de la București în localitățile Cornova, Drăguș și Șanț, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cele mai tradiționale. Din echipă făceau parte și Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Nicolae Argintescu-Amza, Petru Comarnescu, Xenia Costaforu, Paul Sterian, Harry Brauner, cu care se va și căsători, mai târziu. A lucrat covoare cu motive populare stilizate în atelierul propriu având expoziții personale de tapiserie la București, în 1934, 1935, 1946, 1970, 1971, respectiv în 1947, la Ankara.

A fost o artistă binecunoscută pentru lucrările sale originale de tapiserie și activitatea folcloristică; a fost de asemenea scenografă a teatrului de păpuși și unul dintre fondatorii teatrului Țăndărică. În 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Țăndarică din București, împreună cu Elena Pătrășcanu, intrând astfel în cercul ministrului de justiție comunist, Lucrețiu Pătrășcanu, ceea ce duce la arestarea și condamnarea ei la 12 ani de închisoare. Harry Brauner a fost și el condamnat la 15 ani.^[1] Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătorește cu Harry Brauner. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrășcanu, amândoi sunt găsiți nevinovați. A fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici.

n închisoare „compune”, păstrând-o în memorie, o piesă de teatru în versuri, prezentată la Radio România Tineret abia după patru decenii: Zâmbete în floare, 1992. Îi apar târziu câteva lucrări literare pentru copii cu ilustrații realizate de ea, pe muzică de Harry Brauner. Una din ele amintește de Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi: O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe.

Devine cunoscută după Revoluția din 1989 în lumea occidentală prin două cărți care descriu experiența avută în închisorile comuniste. Literatura concentraționară a avut mare priză la public în 1989. Cu timpul însă, ea a ajuns să fie selectată.^{[necesită citare]} Opera Lenei Constante nu este doar o mărturisire, ea este un act estetic. Își publică prima carte la Paris în 1990 cu titlul L'Évasion silencieuse. În 1992 este tipărită și la București în traducere proprie: Evadarea tăcută.

Evadarea tăcută a fost denumită de Ruxandra Cesereanu „iadul singurătății” pentru că autoarea prezintă cele „3000 de zile singură în închisorile din România”. Perioada singurătății și a torturii îi aduce gânduri de sinucidere, dar reușește să învingă suferința cruntă prin evadare în estetic, folosind diverse instrumente: uitarea de sine, imaginarul, jocul, visul, traduceri, cuvânt, conceperea unor schițe literare (roman, versuri, poveste, piesă de teatru), modelaj, desen. Supraviețuirea autoarei nu ar fi fost posibilă fără aceste metode: „ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aș fi putut să înving disperarea, mizeria și spaima celorlalți șapte ani de îndurat încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulțumită să-i pot da din când în când un bobârnac. În pofida foamei, a singurătății, cu toată slăbiciunea mea și forța lor să le dau tuturora cu tifla”.^{[necesită citare]}

Despre cea de a doua carte, care o continuă pe prima, apărută în 1993, Evadarea imposibilă, Ruxandra Cesereanu a spus că e „purgatoriul promiscuității, cartea cenușie”, pentru că descrie perioada în care Lena Constante a avut parte de celula comună. Această operă a fost scrisă direct în limba română.

Ambele cărți au fost primite cu entuziasm de critică.Au fost traduse în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie. Nu există studiu despre gulagul comunist românesc care să facă excepție de aceste cărți

A fost soția folcloristului Harry Brauner (fratele pictorului suprarealist francez de origine română Victor Brauner), de asemenea condamnat la închisoare politică de către comuniști. A fost arestată în procesul grupului Lucrețiu Pătrășcanualături de Bellu Zilber și soțul ei Harry Brauner. Bellu Zilber a inventat un soi de poveste pentru a scăpa de tortură și i-a asociat și pe cei doi viitori soți în povestea sa, deși aceștia au negat că ar fi luat parte la grupul respectiv.

A executat 12 ani de pușcărie politică în mai multe închisori pentru femei din țară. Cartea ei document, a doua după Evadarea tăcută se numește Evadare imposibilă, scrisă în original în limba franceză, a fost tradusă în limba engleză sub titlul The Silent Escape: Three Thousand Days in Romanian Prisons) (1995) și s-a bucurat de un mare succes de piață în câteva țări din Vestul Europei.^{[necesită citare]} Cartea povestește doar primii 8 ani de încarcerare. Ea este cu atât mai dramatică cu cât abuzurile povestite sunt privite prin ochii unei femei.

Cea de-a doua carte a sa, Evadarea imposibilă, a fost de asemenea tradusă în limba română și a apărut la Editura Fundației Culturale Române.

În 1990, Lena Constante publică în editura La Découverte, Paris, cartea autobiografică L'évasion silencieuse

Scrieri:

Păpușile harnice, București, 1972;
Păpușile harnice în grădiniță, București, 1975;
Evadarea tăcută, București, 1992;
Evadarea imposibilă, București, 1993;
O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe, București, 1995.

* 1913: Sammy Cahn (n. 18 iunie 1913, Lower East Side, New York; d. 15 ianuarie 1993, Los Angeles, California) a fost un muzician și compozitor american. A fost căsătorit cu Gloria Nelson (1945-1964) și cu Virginia Vasile(1970-1993). A colaborat cu Dean Martin, Doris Day, Frank Sinatra. Compozitie:All The Way,Be My Love,Let It Snow. Este compozitorul coloanei sonore din serialul de comedie Familia Bundy,alaturi de Jimmy Van Heusen (Love And Marriage-Frank Sinatra).

Sammy Cahn
* 1918: Prof. ing. Leon Birnbaum (n. 18 iunie 1918, Cernăuți, Imperiul Austro-Ungar – d. 2010, România) a fost un matematician, inginer, logician și filozof născut într-o familie de evrei cu vechi și însemnate tradiții culturale.

A terminat Liceul ortodox de băieți „Mitropolitul Silvestru”, din Cernăuți, apoi Facultatea de Științe – Secția Matematică, din Universitatea aceluiași oraș bucovinean. După ocuparea Bucovinei de Nord și a Basarabiei, în 1940, a fost numit profesor de matematică. În 1941, după începerea celui de al Doilea Război Mondial, împreună cu familia a fost deportat în Transnistria, în lagărul de la Moghilev-Podolsk. Aici și-a pierdut tatăl, dar, alături de mama sa, a supraviețuit, fiind eliberați în martie 1944 de Armata Roșie. După aceasta s-a înrolat ca voluntar „… considerând că este o datorie sfântă să lupt împotriva nazismului care mi-a omorât tatăl și o mulțime de rude” zice Leon Birnbaum. A luat parte la lupte până în Belorusia, unde, în mlaștinile Pripetului, a fost rănit, apoi spitalizat.

În 1946, s-a întors în România și a fost numit profesor de matematică la Strehaia și Turnu Severin, până în 1949, când a fost transferat în Ardeal, unde, din 1950, este numit profesor de matematică la Liceul „Andrei Mureșanu” și la Liceul de Fete din Dej. Cu timpul, mai obține o licență în Filologie și diploma de inginer în Tehnologia construcțiilor de mașini. Ca urmare, din 1959, a lucrat și ca inginer.

Din anul 1984, este membru al Asociației Internaționale de Cibernetică de la Namur (Belgia), apoi și al Academiei „Ștefan Odobleja”. La aceste calități a ajuns datorită consecvenței și competenței dovedite în cercetarea științifică, așa precum în „Studiul gândirii n-polare”, ramură a logicii a cărei paternitate și-o asumă.

După studii aprofundate de peste patru decenii, Leon Birnbaum a pus bazele „Logosofiei”, adică a științei gândirii (logicii și algebrei) n-polare – teorie expusă în cartea „Introducere în logosofie”, apărută în 1983 cu prefața logicianului de talie mondială Anton Dumitriu, acesta subliniind că „…reprezintă un remarcabil și original efort de a explica demersurile logice ale gândirii, mai amplu decât toate încercările de logică matematică făcute până acum”.

După succese cu astfel de ecouri, în 1984, îi apare o nouă carte: „Multa et multum”, cuprinzătoare a mai multor eseuri legate de Ontologie, Epistemologie și Logică. În 1999, editează „Un eseu despre o ontologie finită”, iar în anul 2000 apare și lucrarea „Algebra tripolară și elemente de Algebră cuadripolară”, ce se bucură de recomandări entuziaste ale academicienilor Solomon Marcus și Constantin Ionescu Gulian.

Anul 2001 a fost pentru cercetătorul dejean de o rodnicie fără precedent. I-a mai apărut o carte bilingvă („Cosmologia finită și chestiuni de teosofie și de axiomatică”), o minunată „Introducere în aletheutică”, un volum de „Teatru”, cuprinzător a șapte piese, cu conținut istoric și de actualitate.

Prin studiul ontologic „Leviathan”, conceput în 1992, Leon Birnbaum realizează o deschidere menită a depăși lumea gândirii „bi-polare” (a lui „da” și „nu” sau a lui „bun” și „rău”) și deschide o nouă fereastră spre cunoașterea lumii reale, „n-polare”.

Considerația de care se bucură dejeanul Leon Birnbaum a determinat ca în anii 1986, 1989 și 1992 să fie invitat la Congresele Internaționale de Cibernetică de la Namur, în 1990 să participe la reuniunea „Interkybernetik– 60” de la Poprad (Cehoslovacia).

Ca recunoaștere a activității sale, i-a fost acordat titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Dej.

Ȋncepȃnd cu anul 2011, la Liceul Teoretic “Alexandru Papiu Ilarian” din Dej, jud. Cluj, are loc Concursul de matematică “Leon Birnbaum”, ca prețuire pentru renumele reputatului profesor.

* 1920: Mario Beccaria (n. 18 iunie 1920, Sant'Angelo Lodigiano - d. 22 noiembrie 2003) a fost un om politic italian membru al Democrației Creștine, primar al orașului Sant'Angelo Lodigiano între anii 1960 și 1964și membru al Camerei Deputaților între anii 1968 și 1976.^[

În orașul său natal, Sant'Angelo Lodigiano, o stradă a fost redenumită în onoarea sa

Mario Beccaria

· 1925 - S-a născut Johnny Pearson, pianist, compozitor şi şef de orchestră britanic.
* 1927: Eva Bartok (18 iunie 1927, Budapesta, ca Éva Márta Szőke Ivanovics^[1] – 1 august 1998, Londra) a fost actriță maghiară. A început să joace în filme din 1950 până în 1966. Este cel mai cunoscută pentru rolurile sale din Blood and Black Lace, The Crimson Pirate, Operation Amsterdam și Ten Thousand Bedrooms.

În timpul celui de-al doilea război mondial, adolescenta Bartok, fiica unui evreu și a unei catolice, a fost forțată să se căsătorească cu ofițerul maghiar nazist Géza Kovács; căsătoria fiind anulată după război pe baza constrângerii unui minor.^[2] S-a mai căsătorit de încă patru ori, toate căsătoriile fiind încheiate cu divorț, inclusiv căsătoria ei finală, cu actorul Curd Jürgens (1955–56). Fiica sa, Deana, s-a născut în 1957, la scurt timp după terminarea căsătoriei cu Jürgens.^[3]^[4] Trei decenii mai târziu, Bartok a susținut că tatăl biologic al fiicei sale ar fi fost de fapt Frank Sinatra, cu care a avut o scurtă aventură în 1956.^[5]

În anii 1950, Bartok a fost diagnosticată cu cancer ovarian în timpul sarcinii, dar tumora a "dispărut" înainte de nașterea copilului. A murit la 1 august 1998 la Londra.

Eva Bartok cu fiica sa, Deana Jürgens (1958)

· 1929: Jürgen Habermas, filosof german

· 1929 - S-a născut actriţa de originie maghiară Eva Bartok (Eva Ivanova Szoke), (m.1.08.1998).

· 1938 - S-a născut Don "Sugarcane" Harris, muzician (violonist) şi compozitor american de jazz (Don & Dewey, Frank Zappa, John Mayall).

· 1939: Ilie Merce, politician român

* 1942: Sir James Paul McCartney, MBE (născut la 18 iunie 1942) este un cântăreț și compozitor englez, care s-a remarcat inițial ca membru component al formației The Beatles. A scris și muzică de film, astfel că în 2002 a fost nominalizat la Premiile Oscar, Grammy și Golden Globe pentru muzica originală la pelicula Vanilla Sky/Deschide Ochii.

Recunoscut ca un simbol al secolului 20, McCartney este menționat în The Guinness Book Of Records ca fiind compozitorul cu cel mai mare succes din istoria muzicii. El a înregistrat 29 de single-uri clasate pe locul întâi în clasamentele din Statele Unite, dintre care 20 interpretate de The Beatles, iar restul interpretate fie de formația Wings sau de el ca artist solo. Paul McCartney a produs și coprodus nu mai puțin de 50 de piese de top 10 – mai multe decât oricare alt producător – și este recunoscut și ca pianist, chitarist, toboșar și, bineînțeles, ca interpret. Piesele scrise împreună cu John Lennon rămân și astăzi printre cele mai bune din muzica pop și rock. De altfel, cele mai cunoscute cântece ale formației The Beatles au fost scrise de Paul. Printre acestea se numără - "Can't Buy Me Love", "Yesterday", "Hello Goodbye", "Hey Jude", și "Let It Be". Îl cunoaște pe John Lennon pe 6 iulie 1957 – la un picnic al bisericii – și a fost invitat să cânte în trupa acestuia The Quarrymen ca chitarist. În 1962, cu unele schimbări ulterioare, ia naștere formația The Beatles. De asemenea, McCartney are doua piese in duet cu Michael Jackson: "Say Say Say" (care are si videoclip), in 1983, si "The girl is mine", cea din urma aparand pe albumul lui Jackson "Thriller" [1982].

Una din cele mai celebre piese compuse de Paul, care a fost interpretată de peste 3.000 de artiști, este “Yesterday”. McCartney a afirmat că melodia i-a apărut în vis și că nu este sigur că este creația lui. Cu toate că Ringo Starr și George Harrison au părăsit pentru o scurtă perioadă trupa – în 1968 și respectiv 1969 – John Lennon a fost cel care a plecat definitiv din trupă la finele lui 1969. Pe 10 aprilie 1970 s-a anunțat public despărțirea trupei Beatles, chiar cu o săptămâna înainte ca Paul McCartney să scoată primul sau album solo.

În acea perioadă prietenia dintre John Lennon și Paul McCartney era erodată după ani de rivalitate, însă cei doi s-au împăcat cu puțin timp înainte de uciderea lui Lennon pe 8 decembrie 1980. Paul McCartney – pe lângă cele enumerate până acum – mai este deținătorul unor recorduri mondiale: peste 184 de mii de oameni au plătit bilet pentru a-l vedea la Rio de Janeiro; în aprilie 1990, a vândut peste 20.000 de bilete la concertul din Sydney; în 1993, în doar 8 minute, împreună cu cei de la U2 a cântat piesa "Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band"; în cadrul concertului Live 8 din 2005, aceasta va fi lansată la doar 45 de minute după ce a fost cântată și, în doar câteva ore, va ajunge pe locul 6 în topul Billboard. Paul McCartney a compus cea mai celebră piesă din toate timpurile – este vorba despre – “Yesterday” – care a avut până în prezent mai mult de 6 milioane de difuzări la radiouri, doar un Statele Unite. Nici pe plan financiar nu stă prea rău. Este cel mai bogat cântăreț din istorie cu o avere estimată la un miliard de dolari. În 1997 a primit distincția de cavaler din partea Coroanei Britanice, iar în 1999 a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame, ca artist solo.

Paul McCartney
Paul McCartney pe scenă la Praga

* 1942: Roger Joseph Ebert (n. 18 iunie 1942, Urbana, statul Illinois - d. 4 aprilie 2013^[13]) a fost un critic de film și scenarist nominalizat la premiile Emmy. A scris pentru ziarul Chicago Sun-Times din 1967 până la moartea sa, ^[14] devenind unul dintre cei mai influenți critici de filmamericani.^[13]

În 1975, a devenit primul critic de film care a câștigat un Premiu Pulitzerpentru critică.^[15]^[16] În 2010, editorialele sale erau preluate de alte 200 de publicații din Statele Unite ale Americii și din întreaga lume. A publicat peste 20 de cărți și zeci de antologii de recenzii. S-a îmbolnăvit de cancer, fiind operat de mai multe ori din cauza complicațiilor apărute. După o suferință de 11 ani, a murit la 4 aprilie 2013,^[17] decesul său stârnind numeroase reacții publice

Russ Meyer și Roger Ebert (dreapta)

* 1943: Raffaella Carrà (n. 18 iunie 1943 în Bologna, Regatul Italiei), în Italia cunoscută simplu ca la Carrà, iar în unele țări din America Latină ca Raffaella, este o cântăreață, dansatoare, prezentatoare de televiziune, și actriță italiană. Ea este o populară în Italia, Spania, Malta, Albania, Grecia, America Latină și Rusia, atât ca rezultat a multor și bine-cunoscutelor casete video și înregistrări audio de prezentare, cât și datorită showurilor sale televizate.
Raffaella Carrà, născută Raffaella Roberta Pelloni, în Bologna^[1], a luat lecții de dans încă din copilărie. La vârsta de 8 ani, ea a părăsit Bologna pentru a studia la Academia Națională de Dans (Accademia Nazionale di Danza) în Roma. Cariera sa în film și-a început-o în anii 1950, jucând în rolul Graziellei în Tormento del passato (1952), unde ea apare creditată cu numele său real
Raffaella Carrà a avut o relație de 23 de ani cu coreograful Sergio Japino.

Raffaella Carrà

· 1945 - S-a născut Carl Radle, basist britanic (Eric Clapton, Joe Cocker, George Harrison, J.J. Cale, etc.).
* 1946: Fabio Capello (n. 18 iunie 1946) este un fost jucător și antrenor de fotbalitalian. De-a lungul carierei a reușit performanța de a câștiga campionatul cu toate echipele pe care le-a condus de pe bancă.
* 1949: Jarosław Aleksander Kaczyński (ajutor·info) (jaˈrɔswaf kaˈtʂɨɲskʲi; (n. 18 iunie 1949) este un politician polonez care a îndeplinit funcția de Prim-Ministru al Poloniei între iulie 2006 și noiembrie 2007. Este președintele Partidului Lege și Dreptate, al cărui membru fondator este din 2002. Este frate geamăn cu fostul președinte al Poloniei Lech Kaczyński. După înfrângerea Partidului Lege și Dreptate în alegerile din 2007, Kaczyński s-a retras din funcția de Prim Ministru după prima ședință a noului Sejm.^[2]

La alegerile prezidențiale din 2010, el a candidat din partea partidului său împotriva lui Bronisław Komorowski.^[3] Și-a anunțat candidatura la 26 aprilie 2010.^[4]^[5] A pierdut, însă, alegerile în al doilea tur de scrutin.

Jarosław Kaczyński

* 1949: Lech Aleksander Kaczyński (pronunție poloneză:

/ˈlɛx alɛkˈsandɛr kaˈt͡ʂɨj̃skʲi/; n. 18 iunie 1949, Varșovia, Polonia^[5] – d. 10 aprilie 2010, Smolensk, Rusia) a fost președintele Poloniei între 2005-2010. A fost copreședintele partidului Prawo i Sprawiedliwość (românăDreptate și Justiție). Kaczyński a fost ales ca primar al Varșoviei în 2002, termenul său expirând pe 23 decembrie 2005, când a fost ales ca președintele Poloniei. A murit într-un accident aviatic la Smolensk.

În 10 aprilie 2010, avionul Tupolev Tu-154 care îi transporta pe președintele Kaczyński și pe soția sa, Maria Kaczyńska, a decolat de la Varșovia și s-a prăbușit în apropiere de baza aeriană Smolensk la ora locală 10:56 (9:56 ora României). Accidentul a avut loc în condiții de ceață la aproximativ 1,5 km de aeroport.

Guvernatorul regiunii Smolensk a declarat pentru canalul Vesti-24 că nu au existat supraviețuitori. Avionul transporta 88 de pasageri, printre care Guvernatorul Băncii naționale a Poloniei, Sławomir Skrzypek, și ministrul adjunct de externe Andrzej Kremer. Aceștia urmau să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyń

Lech Aleksander Kaczyński

* 1949: Heinz Hoyer (n. la 18 iunie 1949 în Elxleben, RDG, azi în Germania) este un desenator german de monede. Împreună cu soția sa Sneschana Russewa-Hoyer, face parte dintre desenatorii germani de monede încoronați de succes. Între 1983 și 1990, Heinz Hoyer a desenat pentru Republica Democrată Germană treisprezece monede commemorative, dintre care douăsprezece împreună cu soția sa.

Astăzi, ei continuă să deseneze monede pentru Republica Federală Germania.

Împreună, ei au realizat motivul acvilei pe fețele naționale germane ale monedelor de 1 și 2 euro.

Heinz Hoyer a realizat și motivul Holstentor din Lübeck pe monedele commemorative de doi euro germane, din 2006. Heinz Hoyer a desenat și monede germane de colecție :

în 2004, piesa de zece euro emisă în onoarea școlii Bauhaus din Dessau-Roßlau (școală superioară de design fondată în 1919) ;
în 2005, motivul piesei din aur de 100 de euro din seria Cupei Mondiale la Fotbal, organizată de FIFA (2006), în Germania;
în 2005, piesa de zece euro emisă în onoarea lui Albert Einstein : 100 ani de relativitate - E=MC²
în 2005, piesa de zece euro consacrată împlinirii a 1200 de ani de la atestarea orașului Magdeburg;
în 2005, aversul piesei de 100 de euro din aur, din seria Cupei Mondiale de Fotbal, organizată de FIFA, în Germania (2006) ;
precum și numeroase monede comemorative germane de argint.

* 1950: Mike Johanns este un senator republican al Senatului Statelor Unite ale Americii de clasa 2 din partea statului Nebraska.

· 1952: S-a nascut actrita Isabella Rosellini. Isabella Fiorella Elettra Giovanna Rossellini este o actriță, și autoare italiancă. A jucat în filme precum „Blue Velvet” și „Death Becomes Her”. A mai jucat și în „Napoleon”(2002), în rolul imparatesei Josephine. Este fiica actriței suedeze Ingrid Bergman și a regizorului italian Roberto Rossellini.

· 1961 - S-a născut Alison Moyet, cântăreaţă şi compozitoare britanică (Yazoo).
* 1962: Liviu Harbuz (n. 18 iunie 1962) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1963: Rumen Radev (în bulgară Румен Георгиев Радев n. 18 iunie 1963, Dimitrovgrad, Bulgaria) este un militar și om de stat bulgar. Este președinte al Bulgariei din 22 ianuarie 2017.

Rumen Radev a fost membru al forțelor aeriene bulgare din 1987 până în 2016. Pilot de vânătoare, a obținut gradul de general-maior și a ocupat postul de comandant al acestor forțe aeriene între 2004 și 2016.^[1]

Susținut de Partidul Socialist Bulgar, a fost candidat la alegerile prezidențiale din 2016. La primul tur de scrutin s-a clasat pe primul loc cu 25,4 % din sufragii, în fața principalei sale oponente, Tsetska Tsacheva, / Țețka Țaceva, președintă a Adunării Naționale și candidată din partea GERB, aflat la putere.^[2] A câștigat al doilea tur de scrutin primind 59,4 % din sufragii, contra 36,2 % obținute de Țețka Țaceva și 4,5 % de voturi albe.^[3]^[4]

A depus jurământul la 19 ianuarie 2017 și și-a luat în primire funcțiile trei zile mai târziu. ^[5]^[6]

Alegerea lui Rumen Radev l-a făcut pe prim-ministrul Boiko Borisov(GERB), să-și prezinte demisia, după cum promisese înaintea alegerilor.^[7] Rumen Radev l-a numit pe Ognean Gherdjikov să-l succeadă, în așteptarea alegerilor legislative anticipate din 2017.^[8]Acestea au condus la victoria partidului de centru-dreapta GERB, ceea ce i-a permis lui Boiko Borisov să revină în fruntea guvernului

Rumen Radev

* 1963: Jeff Mills (n. 18 iunie 1963 în Detroit) este un DJ american, compozitor și producător de muzică techno.^[1] În anii optzeci, Mills a fost un disc jockey influent pe postul de radio WJLB din Detroit, fiind cunoscut ca The Wizard.

La sfârșitul anilor optzeci Mills a fondat împreună cu "Mad" Mike Banks colectivul techno Underground Resistance. S-a mutat la New York și, după o scurtă perioadă petrecută la Berlin, se stabilește în Chicago. Aici a fondat în 1992, cu Robert Hood, casa de discuri Axis Records, concentrându-se pe un sunet mai minimal.

Jeff Mills evoluând în Smartbar în Chicago

* 1965: Ivan Mandricenco (în rusă Иван Иванович Мандриченко, în ucraineană Іван Іванович Мандриченко; n. 18 iunie 1965) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist moldovean care juca pe postul de fundaș sau mijlocaș. Cu echipa Kuban Krasnodar a jucat 12 meciuri în Prima Ligă Rusă, iar din 1993 până la retragerea sa la finele anilor 1990 a jucat în jur de 100 de meciuri în Divizia Națională.^[3]

Din februarie 2006^[4] până în 2008 a antrenat clubul CSCA-Steaua Chișinău din Divizia Națională.^[5] Din vara anului 2013 este antrenor principal al clubului Dacia-2 Buiucani

* 1968: Alexandru Cimbriciuc (n. 18 iunie 1968, Soroca)^[1] este un politician, jurist și om de afaceri din Republica Moldova.
* 1969: Roxana Brînceanu (n. 18 iunie 1969, Craiova) este o traducătoare și scriitoare română de literatură science fiction.

Roxana Brînceanu s-a născut pe 18 iunie 1969 la Craiova. În 1992 a absolvit Facultatea de Electromecanică din Craiova, iar în 1997 pe cea de Științe Economice^[1]. După ce a lucrat o vreme ca economist în Craiova^[1], s-a mutat la București unde locuiește și în prezent^[2].

A debutat în 2003 în numărul 42-43 al publicației online Lumi virtuale cu povestirea "Colecționarul de îngeri"^[1]. Povestirile sale au apărut în diverse publicații online și antologii tipărite, una dintre ele fiind inclusă într-o antologie japoneză dedicată literaturii SF&F est-europene^[3]. A colaborat la realizarea publicațiilor online Imagikon și Wordmaster, la cea din urmă ocupând funcția de editor^[4].

În anul 2005 au apărut romanul ei de debut, Sharia și prima traducere, romanul Râul liniștit de Nicola Griffith^[3]. În continuare, Roxana Brînceanu a abandonat pentru o vreme cariera scriitoricească pentru cea de traducător^[2], colaborând în principal cu colecția Nautilus a editurii Nemira.

Volume personale

Sharia (Tritonic, 2005; Millennium Books, 2015)
Nuanțe de întuneric (2014)

Colaborări

Titania (Editura Altum, 2004), antologie realizată de Cezar Mazilu
- "Colecționarul de îngeri"
- "Drumul cu diamante"
- "La frontieră"
- "Lunea maniacilor (colegilor de balamuc)"
- "Regula jocului (Kill the Alix)"
AtelierKult: povestiri fantastice (Editura Millennium Press, 2005), antologie realizată de Michael Haulică
- "O femeie de succes"
Dansând pe Marte și alte povestiri fantastice (Editura Millennium Press, 2009), antologie realizată de Michael Haulică
- "Saltul pisicii"
Time waits for no man - East European SF & Fantastica in the first decade of the 21st century (Editura Tokyo Sogensha, 2011), antologie japoneză dedicată literaturii SF&F est-europene realizată de Fumio Takano^[3]
- "O femeie de succes" ("A success female" - traducere Haruya Sumiya)
Scornelile Moșului SF (Editura Millennium Press, 2012), antologie realizată de Ștefan Ghidoveanu
- "O nouă casă"
Zombi: Cartea morților vii (Editura Millennium Press, 2013), antologie realizată de Mircea Pricăjan
- "Într-un roman ieftin ar fi chemat-o Maria"
Ferestrele timpului (Editura Tracus Arte, 2013), antologie realizată de Ștefan Ghidoveanu
- "Traseu de noapte"

Traduceri

Râul liniștit de Nicola Griffith (2005)
Umbra lui Ender de Orson Scott Card (2006)
Spectrul lui Phlebas de Iain M. Bank (2007)
Umbra Hegemonului de Orson Scott Card (2007)
Umbra marionetelor de Orson Scott Card (2007)
Umbra Uriașului de Orson Scott Card (2007)
Clanurile de pe Alpha de Philip K. Dick (2008)
Carbon modificat de Richard Morgan (2008)
Amintirea Pământului de Orson Scott Card (2009)
Blestemul Nobilului Foul de Stephen R. Donaldson (2009)
Wyrm de Orson Scott Card (2010)
Chemarea Pământului de Orson Scott Card (2010)
Ultima teoremă de Arthur C. Clarke și Frederik Pohl (2010)
Războiul uriașilor de Stephen R. Donaldson (2011)
Sfâșierea cerului de Ursula K. Le Guin (2013)

* 1970: Ștefan Gabriel Preda (n. 18 iunie 1970) este un fost fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională a României la Campionatul Mondial din 1994. În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru rezultatele obținute la turneele finale din perioada 1990-2000 și pentru întreaga activitate

* 1971: Domonique Simone (născută Deirdre Morrow pe 18 iunie 1971 în Valdosta, Georgia) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Dominique Seymour, Dominique Simone, Deadra Marrow, Deadre Marrow, Deidra Marrow, Deirdre Morrow, Jennifer Rose, Dominique Simon, Monique Simon, Monique Simone și Domonique Symour.

Domonique Simone

· 1972: Infernus, muzician norvegian
* 1974: Serghei Aleksandrovici Șarikov (rusă Сергей Александрович Шариков; n. 18 iunie 1974, Moscova– d. 6 iunie 2015) a fost un scrimer rus specializat pe sabie.

A fost vicecampion olimpic la Atlanta 1996, pierzând în finală cu coleg de lot național Stanislav Pozdniakov. A fost dublu campion olimpic cu echipa Rusiei la Atlanta 1996 și la Sydney 2000. A fost triplu campion mondial pe echipe (în 2001, 2002 și 2003) și triplu campion european (la individul în 2000, pe echipe în 2000 și 2001).

Era membru al comitetul executiv și consilier prezidențial Federației Ruse de Scrimă.

A murit pe 6 iunie 2015 într-un accident de mașină

* 1974: Vincenzo Montella (Castello di Cisterna, Provincia Napoli, Italia, 18 iunie 1974), este un fost fotbalist și antrenor Italian. A jucat ca atacant și ultima sa echipă a fost as Roma din Serie a din Italia. Porecla lui era L Aeroplanino ("Micul Avion"), din cauza micii sale staturi și bine-cunoscuta celebrarea a golurilor. Antrenează în prezent la Sevilla FC.

* 1976: Brady Haran (n. 18 iunie 1976, Adelaide, Australia) este un jurnalist britanicde origine australiană, de asemenea realizator de film independent, cunoscut mai ales pentru filmele educaționale^⁠(d) pe care le face pentru BBC News și pentru canalele sale de YouTube, cele mai notabile fiind „Periodic Videos^⁠(d)” și „Numberphile”.^[1]^[2] De asemenea, Haran este gazda a două podcast-uri: Hello Internet (împreună cu youtuber-ul CGP Grey) și The Unmade Podcast(împreună cu Tim Hein).

Brady Haran
Haran la Marea Moartă, 2013

* 1976: Maxim Alexandrovici Galkin (în rusă Максим Александрович Галкин; n. 18 iunie 1976, regiunea Moscova) este un umorist, parodist, prezentator TV, actor și cântăreț rus.^[3] A devenit cunoscut în prima jumătate a anilor 2000 în calitate de parodist și umorist, dar și ca prezentator al emisiunii ”Vrei să fii milionar?” de la Pervîi Kanal, pe care a condus-o din 2001 până în 2008. În prezent este căsătorit cu ”primadonna Rusiei” Alla Pugaciova, mariajul fiind înregistrat oficial pe 23 decembrie 2011

Maxim Galkin Максим Галкин

* 1976: Tatsuhiko Kubo (n. 18 iunie 1976) este un fost fotbalist japonez.

* 1976: Akinori Nishizawa (n. 18 iunie 1976) este un fost fotbalist japonez.

* 1980: David Czarra Giuntoli (n. 18 iunie 1980, Milwaukee, Wisconsin) este un actor american. Este cel mai cunoscut pentru rolul detectivului Nick Burkhardt din serialul NBC Grimm.^[1] A mai jucat în filme ca 13 Hours: The Secret Soldiers of Benghazi sau Buddymoon.

David Giuntoli

* 1980: Radu Cosmin Preda (n. 18 iunie 1980) este un senator român, ales în 2016 pe listele PSD din județul Dolj. El a ajuns în Parlamentul României din postura de Administrator Public al Municipiului Craiova.

* 1981: Tiberiu Ghioane (n. 18 iunie 1981,^[1] Târgu Secuiesc, România) este un fotbalist român retras din activitate.
* 1981: Marco Streller (n. 18 iunie 1981, Basel) este un jucător profesionist de fotbal retras din activitate.
* 1982: Marco Boriello este un jucător italian de fotbal care joacă la echipa de divizie secunda din Spania-UD Ibiza.
* 1983: Matias Omar Degra (n. 18 iunie 1983) este un fotbalist argentinian care evoluează pe postul de portar la clubul Deportivo Pereira.
* 1986: Marian Eugen Căpățână (n. 18 iunie 1986 în Balș, județul Olt) este un jucător român de rugby în XV. Evoluează pe postul de taloner (hook).
* 1986: Shusaku Nishikawa (n. 18 iunie 1986) este un fotbalist japonez.
* 1987: Zsuzsanna Tomori (maghiară ˈʒuʒɒnːɒ ˈtomori; n. 18 iunie 1987, în Budapesta)^[2] este o handbalistă maghiară care joacă pentru clubul Győri Audi ETO KC și echipa națională a Ungariei.
* 1988: Isaac Becerra Alguacil, cunoscut doar ca Isaac (n. 18 iunie 1988, Badalona, Spania), este un portar aflat sub contract cu Girona FC.
* 1988: Islam Slimani (Alger, Algeria; 18 iunie din 1988) este un fotbalist algerian. Joacă ca atacant pentru Leicester City din Premier League din Anglia.
* 1989: Pierre-Emerick Aubameyang (n. 18 iunie 1989, Laval, Franța) este un jucător gabonez de fotbal de origine franceză, care în prezent evoluează pentru clubul englez Arsenal, în Premier League.
* 1989: Olha Bohdanivna Jovnir (ucraineană Ольга Богданівна Жовнір; n. 18 iunie 1989, Ostroh) este o scrimeră ucraineană specializată pe sabie, laureată cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing. A fost campioană mondială în 2009 și campioană europeană în 2010, tot pe echipe.

S-a apucat de scrimă la vârsta de 11 ani sub îndrumarea Olhei Șturbabina la școala sportivă (КДЮСШ) de la Netișîn. S-a alăturat lotului național ucrainean în 2007.

* 1989: Anna Veith (nume de fată: Fenninger; n. 18 iunie 1989, Hallein, Austria^[1]) este o schioare austriacă ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin. Este campioana la general în sezonul 2015.

A început să participe la toate cele cinci discipline alpine, dar din ianuarie 2012 nu a mai participat la proba de slalom. Primul ei succes major a fost să devină campioană mondială la super combinată în 2011^[2], fără să fi câștigat vreo cursă până atunci. La Jocurile Olimpice de iarnă din 2014 de la Soci, Rusia a câștigat medalia de aur la Super-G, iar la sfârșitul sezonului a câștigat titlul mondial atât la general, cât și la slalom uriaș.

* 1989: Ionela Viorela Dobrică (n. 18 iunie 1989) este un deputat român, ales în 2016 pe listele PSD.

* 1990: Sandra Raluca Izbașa, cunoscută mai ales ca Sandra Izbașa, (n. 18 iunie 1990, București) este o gimnastă româncă de talie mondială, participantă și medaliată, începând cu anul 2006, la competiții de mare anvergură, europene, mondiale, respectiv la Jocurile Olimpice de vară din 2008 și la Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra, unde a fost medaliată cu aur la sărituri.

În concursul pe echipe de la Jocurile Olimpice din 2008, desfășurat miercuri 13 august 2008, Sandra Izbașa a obținut medalia olimpică de bronz alături de Gabriela Drăgoi, Steliana Nistor și Anamaria Tămârjan. În evoluția pe aparate, Izbașa a obținut medalia de aur la sol.

Sandra Izbașa a optat pentru cariera militară, în mai 2013 fiind înaintată la gradul de locotenent prin ordin al ministrului Ministerului Apărării Naționale

* 1992: Artiom Haceaturov (în armeană Արտյոմ Խաչատուրով, n. 18 iunie 1992, Bender, Republica Moldova) este un fotbalist moldoveano-armean, care evoluează pe postul de fundaș la echipa națională de fotbal a Armeniei.
* 1993: Nir Tibor (ebraică: ניר טיבור‎; n. 18 iunie 1993, Tel Aviv), cunoscut sub numele de scenă Dennis Lloyd, este un muzician, producător, cântăreț, compozitor și multiinstrumentist israelian. Este cunoscut în special pentru single-ul „Nevermind”, lansat în 2016 și certificat cu aur în Australia, Austria, Elveția, Franța, Germania și Italia.
Nir Tibor s-a născut în Tel Aviv, Israel.^[2] A crescut în cartierul Ramat Aviv din oraș. Lloyd a învățat să cânte la trompetă la vârsta de opt ani, pentru ca mai târziu, la 13 ani, să învețe de unul singur să cânte la chitară. A urmat cursurile Liceului de Arte „Thelma Yellin” din Givatayim

Lloyd și-a lansat primul single, „Playa (Say That)”, la mijlocul anului 2015. Spre sfârșitul anului, s-a mutat în Bangkok, unde a stat un an. În acest timp, Lloyd s-a concentrat exclusiv pe muzică și a scris 35 de cântece.^[5]^[6] După anul petrecut în Bangkok, Lloyd s-a întors în Israel, unde a lansat mai multe piese, printre care „Snow White” și „Nevermind (Alright)”.^[7]^[8] Lloyd a remixat ultima piesă și a lansat-o sub numele „Nevermind” în iarna anului 2016. Versiunea remixată s-a bucurat de un succes rapid pe platforma Spotify, unde a ajuns până pe locul 4 în topul Spotify Global Viral.^[8]^[9] Piesa a strâns peste 200 de milioane de accesări pe Spotify^[10] și peste 3,7 milioane pe Shazam.^[11] În iunie 2018, revista Time a numit-o una dintre „piesele verii”.^[12]

În iunie 2017, Lloyd a apărut într-un videoclip pe canalul de YouTube al platformei germane COLORS, unde a interpretat o versiune acustică a piesei sale „Leftovers”. Videoclipul a fost vizionat de peste 11 milioane de ori.^[13] În martie 2018, Lloyd a anunțat începutul unui turneu în Europa și America de Nord.^[14] MTFKR Tour a debutat în Italia, în mai 2018.

Dennis Lloyd

* 1994: Claudia Maria Constantinescu (n. 18 iunie 1994, Balș)^[2] este o handbalistă română ce joacă pentru echipa CSM București^[3] pe postul de intermediar stânga. Handbalista a fost componentă și a echipelor naționale ale României la categoriile cadete, junioare și tineret.
* 1999: Michael Lamar White IV (știut profesional sub numele de Trippie Redd, n. 18 iunie 1999, Canton, SUA) este un rappper și cântăreț american. Stiut pentru piesele "Love Scars", "Poles1469" si "Dark Knight Dummo". Piesele primind mai târziu fiind premiate cu aur de RIAA,^[4] si pe locul 72 in Billboard Hot 100.

Lil Wop l-a ajutat pe White sa gaseasca un studio professional, unde a inceput sa lucreze cu Lil Wop si Kodie Shane înregistrând proiectele Awakening My Inner Beast, Beast Mode si Rock the World Trippie.^[5]^[11] White eventual semnând cu Strainge Entertainment (acum stiut ca Elliot Grainge Entertainment) si s-a relocat în Los Angeles.^[7]^[12]

În mai 2017, White a lansat mixtape-ul de debut, A Love Letter to You, cu "Love Scars" ca si single principal, care a atins 8 millioane de vizionari pe YouTube in doar cateva luni. si mai mult de 13 millioane pe SoundCloud. White a participat si la albumul lui XXXTentacion numit 17,piesa care a atins locul 41 pe Billboard Hot 100^[5].

În Octombrie 2017, White a lansat al doilea mixtape, A Love Letter to You II.^[13] Albumul a ajuns locul #34 pe Billboard 200. Mai târziu in aceea luna, White a lansat un EP in colaborare cu rapper-ul din Atlanta, Lil Wop numindu-l Angels & Demons.^[14]

Pe Decembrie 5, 2017, White a lansat piesa "Dark Knight Dummo" cu Travis Scott.^[15] Piesa a ajuns locul #72 pe BillboardHot 100, facând-o prima intrare a lui White pe chart-uri ca si artist principal.^[16] Pe Decembrie 25, 2017, White a lansat piesa "TR666" pe contul lui de SoundCloud, avându-l pe Swae Lee si produsa de Scott Storch.^[17] Mai târziu White lanseaza "18" alaturi de Baauer, Kris Wu, Joji si Rich Brian.^[18]

Într-un interviu cu Billboard în Martie 2018, White a spus ca urmatorul sau album o sa contina colaborari cu Lil Wayne si Erykah Badu

White a fost arestat în Cobb County, Georgia dupa un atac la rapper-ul FDM Grady în Mai 2018.^[22] Grady spune ca White si rapper-ul Lil Wop au insultat-o pe prietena lui, asta facându-l pe Grady sa scoata o arma inainte de a incepe o bataie cu White,corp la corp. In acest punct, Grady era atacat de 4 persoane incluzând White si Wop.^[23] White a fost arestat pentru bataie publica, delict penal.Dupa câteva saptamani în Iunie, White a fost arestat din nou în Georgia deoarce a atacat o femeie

Trippie Redd
Trippie Redd la concert Martie 2018.

Decese

· 741: A decedat imparatul bizantin Leon al III-lea Isaurianul/Sirianul (n.cca.685)). A domnit intre anii 717 - 741 si a fost întemeietorul dinastiei Isauriene. În timpul domniei sale invadatorii arabi au fost înfrânți. În anul 722 Leon i-a forțat pe toți evreii să se boteze, iar între 726-729 a dat mai multe edicte împotriva icoanelor, iconoclasmul devenind religie de stat, dar preotii nu au acceptat aceste edicte, iar credinciosii din provinciile apusene nu le-au respectat. O revoltă în Grecia a fost zdrobită în anul 727, iar în anul 730 patriarhul Germanos I a fost înlocuit cu Anastasios. La Roma, papii au excomunicat iconoclasmul, iar în anul 727 Exarhatul de Ravenna s-a desprins definitiv de imperiul bizantin.

· 1234: A murit imparatul Japoniei Chukyo (Kanenari); (n. 30 octombrie 1218). A fost al fost 85- lea imparat al Japoniei conform ordinii tradiţionale de succesiune. Chūkyō a fost inscaunat la varsta de doi ani, iar domnia sa a durat doar cu câteva luni în 1221, el nefiind oficial enumerat printre împăraţii Japoniei pana in 1870, din cauza unor îndoieli privitoare la durata a domniei sale.

· 1291: A murit regele Alfonso III al Aragonului (n. 1265).

· 1464: Rogier van der Weyden, pictor flamand (n. 1400)

· 1680: A murit poetul englez Samuel Butler (n. 1612).
* 1739: Ducele Karl Frederic de Holstein-Gottorp (germană Karl Friedrich, Herzog zu Holstein-Gottorp) (30 aprilie 1700 – 18 iunie 1739) a fost ful lui Frederic al IV-lea, Duce de Holstein-Gottorp și a soției sale, Hedvig Sophia a Suediei, fiica regelui Carol al XI-lea al Suediei. A devenit duce încă din copiărie după decesul tatălui său în 1702 și întreaga viață a fost pretendent la tronul Suediei ca moștenitor pro forma al regelui Carol al XII-lea. Ca tată al Țarului Petru al III-lea al Rusiei, el a fost strămoșul pe linie paternă al tuturor împăraților Rusiei după Caterina a II-a.

Karl Frederic s-a născut în Suedia, unde părinților săi li s-a oferit siguranță în timpul Marelui Război al Nordului de către unchiul său matern, Carol XII al Suediei. El a succedat la tronul ducatului său la vârsta de doi ani, după moartea tatălui său. Mama sa, cu care el a locuit la Stockholm, a domnit ca regentă. Puterea efectivă a stat în mâinile administratorilor. Trupele daneze au devastat teritoriile ducelui în timpul Marelui Război al Nordului și au cucerit porțiuni din nord, inclusiv sediul ancestral al dinastiei de Holstein-Gottorp, castelul Gottorp.

S-a spus că mama lui l-a crescut cu blândețe, dar ferm. După moartea mamei sale, în 1708, a fost plasat în grija bunicii paterne a mamei ale, regina văduvă Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp, care - conform relatărilor - l-a răsfățat. Mama lui, și mai târziu Hedwig Eleonora, l-au sprijinit și au acționat pentru dreptul lui de a fi considerat moștenitor al Suediei după ce unchiul său care nu avea copii.

Karl Frederic de Holstein-Gottorp

Karl Frederic l-a întâlnit pe unchiul său Carol al XII-lea pentru prima dată în 1716. El a fost declarat legal major în 1717 și a primit o parte din responsabilitățile militare. Karl Frederic a fost într-o relație tensionată cu mătușa lui Ulrica Eleonora, a cărei adepți arătau spre el spunând că era prea nepoliticos, arogant și îi lipsea simțul responsabilității pentru a fi un moștenitor adecvat la tron.

La moartea în 1718 a unchiului din partea mamei și totodată vărul său de gradul al doilea, Carol al XII-lea al Suediei, Ducele Karl Frederic a fost prezentat ca pretendent la tron. Totuși, mătușa lui Ulrica Eleonora (1688-1741) a reușit să smulgă tronul pentru ea, susținând că sora ei mai mare nu a "dobândit acordul puterilor parlamentare" pentru căsătoria ei cu tatăl Ducelui Karl, în conformitate cu legile de succesiune stabilite în Norrköpings arvförening. Susținătorii ducelui au afirmat că monarhia absolută din Suedia, creată de bunicul ducelui, regele Carol al XI-lea, a făcut această clauză de căsătorie irelevantă.

Conform relatărilor, la vestea morții unchiului său ducele Karl a fost prea îndurerat pentru a putea acționa în vreun fel, în timp ce soțul mătușii sale, Frederic de Hesse, s-a grăbit s-o ajute pe Ulrica Eleonora în cucerirea tronul. Când Karl Frederic s-a confruntat cu Ulrica Eleonora, el a fost forțat de către Arvid Horn să o salute ca regină. El a cerut să i se acorde titlul de Alteță Regală și să fie recunoscută ca moștenitor al ei, însă când era cât pe-aici să i se acorde titlul, el a părăsit Suedia în 1719.

Karl Frederic s-a retras din Suedia, în cele din urmă stabilindu-se în Rusia. După aceea, așa-numitul partid Holsteiner din Suedia a continuat să avanseze pretențiile lui Karl Frederic. Partidul a făcut pregătiri și a așteptat moartea reginei care nu avea copii, însă Karl Frederic a murit înaintea mătușii sale și a plasat pretențiile sale fiului său minor. Până în acel moment Suedia a adoptat noi legi de succesiune care l-au exclus în mod specific pe Karl Frederic și pe moștenitorii săi ca urmare a politicii lor ruse. Vărul său primar Adolf Frederic, din aceeași dinastie Oldenburg, a fost ales prinț moștenitor al Suediei. În 1723, el a primit titlul de Alteță Regală, în lipsa acestuia, dar politica sa pro-rusă l-a îndepărtat de poziția de moștenitor al tronului suedez.

Karl Frederic a părăsit Hamburg, Holstein-Gottorp fiind ocupat de Danemarca din 1713. În 1720, Suedia și Danemarca-Norvegia au încheiat Tratatul de la Frederiksborg, în care Suedia a promis să sisteze sprijinul către Holstein-Gottorp. Ducele Karl Frederic s-a opus tratatului pe care l-a privit ca împotriva propriului său drept la succesiunea suedeză; tratatul, de asemenea, a făcut practic imposibilă redobândirea părții de nord a ducatului său, terenurile sale în Schleswig. (Acest lucru a fost o motivație pentru fiul său Petru în 1762, în momentul accesiunii sale la tronul rus, de a începe pregătirile pentru utilizarea trupelor ruse de a recuceri teritoriile pierdute din Danemarca.)

Ducele Karl Frederic s-a căsătorit cu Marea Ducesă Anna Petrovna, fiica cea mare a Țarului Petru I și a soției sale, țăranca Marta Skavronskaia (care mai târziu va deveni împărăteasa Ecaterina I a Rusiei). Căsătoria a fost discutată ani de zie și inițial el nu a fost luat în considerare deoarece era moștenitor suedez.

El a fost logodit oficial cu Anna de către Țarul Petru. După decesul țarului în 1725, el a primit un loc în Consiliu, propria sa curte, palat și venit acordat de Ecaterina I și s-a căsătorit cu Anna. Anna nu a fost entuziasmată de căsătorie din cauza reputației lui de complotare cu prostituate.

Karl Frederic, pe atunci comandant al gărzii de palat la Sankt Petersburg, a încercat să asigure succesiunea soției sale la tronul Rusiei, după decesul mamei ei în 1727, împărăteasa Ecaterina I. Încercarea lui a eșuat, însă fiul său și al Ducesei Anna, Karl Petru Ulrich (care i-a succedat ca Duce de Holstein-Gottorp în 1739) a devenit țar al Rusiei în 1762 sub numele de Petru al III-lea.

Karl Frederic și Anna au părăsit Rusia pentru ducatul de Holstein-Gottorp în 1727, unde Anna a murit după nașterea fiului lor în 1728. Karl Frederic și-a petrecut restul vieții sale în Holstein-Gottorp. Prima lui grijă a fost să asigure fiului său succesiunea la tronul Rusiei.

A murit la vârsta de 39 de ani, înainte ca un membru al familiei de Holstein-Gottorp să urce pe tronul Suediei sau Rusiei.

Karl Frederic

* 1824: Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana (n. 6 mai 1769, Florența – 18 iunie 1824, Florența) a fost Mare Duce de Toscana (1790–1801; 1814–1824). De asemenea, a fost Prinț-Elector și Mare Duce de Salzburg (1803–1806) și Mare Duce de Würzburg (1806–1814).

Ferdinand s-a născut la Florența, Toscana, ca membru al Casei de Habsburg-Lorena. A fost al doilea fiu al împăratului Leopold, atunci Mare Duce de Toscana, și al soției acestuia, Infanta Maria Luisa a Spaniei. Când tatăl său a fost ales împărat al Sfântului Imperiu German, Ferdinand i-a succedat ca Mare Duce de Toscana, funcția fiind preluată oficial la 22 iuliee 1790.^[2]^[3]

În 1792, în timpul Revoluției franceze, Ferdinand a devenit primul monarh care a recunoscut noua Republică Franceză și a încercat să conlucreze cu ea.^[3] Totuși, cum Războaiele Revoluției Franceze au început, monarhii englezi și ruși l-au convins să se alăture de partea lor în Războiul Primei Coaliții.

Ferdinand a oferit aliaților săi suport pasiv și fără entuziasm și după ce a asistat un an la victorii răsunătoare ale francezilor, a devenit primul membru al coaliției care a renunțat. Prin proclamația dată 1 martie 1795, el a abandonat alianța și a declarat neutralitatea Toscanei.^[4]

Ferdinand, Arhiduce de Austria

Normalizarea relațiilor cu Franța a ajutat la stabilizarea domniei sale timp de câțiva ani însă în 1799 a fost silit să fugă la Viena pentru protecție atunci când republicanii au stabilit un nou guvern la Florența. A fost obligat să renunțe la tron în 1801 prin Tratatul de la Aranjuez: Napoleon l-a dat deoparte pentru Regatul Etruriei creat ca o compensare pentru Casa de Bourbon din Parma deposedată prin Pacea de la Lunéville în același an (Ferdinand, Duce de Parma a renunțat la ambițiile teritoriale iar fiul său Louis a fost recompensat cu Regatul Etruriei creat din vechiul Mare Ducat al Toscanei).^[3]^[2]

Ferdinand a fost compensat la rândul său cu Ducatul și Electoratul de Salzburg. De asemenea a fost numit Prinț-elector al Sfântului Imperiu Roman, rol expirat odată cu disoluția Imperiului în 1806.

La 25 decembrie 1805 Ferdinand a trebuit să renunțe la Salzburg, care prin Tratatul de la Pressburg a fost anexat de fratele lui mai mare, împăratul Francisc al II-lea. Ferdinand a fost numit Duce de Würzburg, un stat nou creat pentru el din fostele teritorii ale Episcopiei de Würzburg. Odată cu disoluția Imperiului în 1806 el a luat noul titlu de Mare Duce de Würzburg.

La 30 mai 1814, după căderea lui Napoleon, Ferdinand a redevenit Mare Duce de Toscana. În 1815, Ducatul de Lucca a fost "decupat" din Toscana, din nou ca o compensație pentru Bourboni din Parma. (Lucca a fost reintegrat Toscanei în 1847.)

Ferdinand a murit în la Florența și a fost succedat de fiul său Leopold.

La Neapole, la 15 august 1790 prin procură și la Viena la 19 septembrie 1790 în persoană, Ferdinand s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Luisa a celor Două Sicilii (1773-1802), fiica regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a Mariei Carolina de Austria. Împreună au avut cinci copii:

Arhiducesa Carolina Ferdinanda Teresa de Austria, născută la 2 august 1793;
Arhiducele Francesco Leopoldo de Austria, născut la 15 decembrie 1794;
Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana născut în 1797;
Arhiducesa Maria Luisa Giuseppa Cristina Rosa de Austria, născută la 30 august 1799;
Arhiducesa Maria Theresa de Austria, născută la 21 martie 1801;

Primii doi copii, Carolina și Francesco au murit la vârste fragede (opt respectiv cinci ani). Soția sa, Marea Ducesă Luisa, a murit la 19 septembrie 1802 la naștere odată cu copilul; toți cei trei copii care au supraviețuit erau mici. Douăzeci de ani mai târziu, la Florența, la 6 mai 1821, Ferdinad s-a recăsătorit, de data asta cu mult mai tânăra Prințesă Maria Ferdinande de Saxonia (1796-1865). Ea era fiica lui Maximilian, Prinț de Saxonia și a primei soții a acestuia, Carolina de Bourbon-Parma; din a doua căsătorie nu au rezultat copii.

Ferdinand al III-lea
Marele Duce Ferdinand stând în biblioteca sa, 1797, după Joseph Dorffmeister.

· 1898: Alexandru Papadopol-Calimah, istoric, publicist și politician român (n. 1833)

* 1905: Carmine Crocco, numit și Donatello sau Donatelli, (n. 5 iunie 1830, Rionero in Vulture, Italia – d. 18 iunie 1905,^[1] Portoferraio, Italia) a fost un jefuitor italian, printre cei mai cunoscuți și reprezentanți din perioada unificării Italiei. Era șeful necontestat al bandelor Vulturului, chiar daca acționau sub controlul său și unele bande din Irpinia si Capitanata.

În câțiva ani, din muncitor umil devine comandantul unei armate de două mii de oameni, iar armata sa a făcut din Basilicata centrul revoltei împotriva dinastiei Savoia⁴. La început a fost un militar pentru Bourbon, dezertează și se ascunde. După aceea luptă alături de Giuseppe Garibaldi, apoi cu rezistența bourbonică, iar la urmă pentru el însuși, ieșind în evidență față de alți jefuitori din acea vreme datorită unei tactici de război clară și ordinată și acțiuni de gherilă imprevizibile, calitați ce au fost îmbunătățite chiar de militarii dinastiei Savoia. ⁵

Având 1,75 m, dotat de un fizic robust și o inteligență ieșită din comun⁶, a fost unul din cei mai temuți și căutați haiduci al perioadei post-unificare, câstigand porecle pregum „Generalul Jefuitorilor”⁷, „Generalissimo”⁸, „Napoleon al Jefuitorilor”⁹, iar capturarea sa avea o recompensă de 20.000 lire. ¹⁰

A fost arestat, condamnat la moarte, iar apoi la închisoare pe viață în închisoarea din Portoferraio. În timpul detenției, și-a scris amintirile, ce au înconjurat regatul și au devenit subiect de discuție pentru sociologi și lingviști.¹¹ Deși o parte a istoriografiei secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea l-a considerat mai mult un hoț și un asasin¹², începând cu a doua jumătate a secolului XX a început sa fie reevaluat ca un erou popular, mai ales de unii autori ai tezei revizioniste,¹³ chiar dacă rămâne până astăzi o persoană controversată.

Carmine Crocco

· 1921: Eduardo Acevedo Díaz, prozator, politician și jurnalist uruguayan (n. 1851)
* 1922: Jacobus Cornelius Kapteyn (n. 19 ianuarie 1851 – d. 18 iunie 1922) a fost un astronom neerlandez, cunoscut pentru studiul intensiv al Căii Lactee și ca descoperitor al primelor dovezi privitoare la rotația galactică.

Kapteyn s-a născut la Barneveld și a intrat la Universitatea din Utrecht în 1868 pentru a studia matematicile și fizica. Începând din 1875, după ce și-a încheiat teza, a lucrat trei ani la Observatorul din Leiden, înainte de a deveni primul profesor de astronomie și de mecanică teoretică la Universitatea Regală din Groningen, unde a lucrat până la pensionare, în 1921.

Între 1876 și 1900, în lipsa unui observator aflat la îndemână, și-a propus să studieze plăcile fotografice luate de astronomul David Gill, care conducea, în vremea aceea, acoperirea fotografică a Emisferei Sudice, la Observatorul din Cape Town, în Africa de Sud. Rod al acestei colaborări a fost publicarea lucrării Cape Photographic Durchmusterung, un catalog stelar, care lista poziția și magnitudinea a 454.875 de stele de pe bolta cerească a Emisferei Sudice.

În 1897, în timpul lucrului aupra acestor planșe, a descoperit o stea care-i poartă numele: Steaua lui Kapteyn. În epocă era astrul cu cea mai rapidă mișcare proprie descoperită vreodată; în prezent (2015) această stea a rămas a doua, fiind detronată de Steaua lui Barnard.

În 1904, studiind mișcările proprii ale stelelor, Kapteyn a notat că acestea nu erau aleatorii, cum se creadea în epocă; stelele puteau fi catalogate în două fluxuri, deplasându-se în direcții opuse. Se va realiza mai târziu că datele lui Kapteyn aduceau prima dovadă a rotației Galaxiei, ceea ce va conduce la descoperirea rotației diferențiale de către Bertil Lindblad și Jan Oort.

În 1906 Kapteyn a propus un plan pentru studierea distribuției stelelor în Galaxie, socotind stelele în diferite direcții. Acest studiu utiliza măsura magnitudinii aparente, a tipului spectral, a vitezei radiale și a mișcării proprii ale stelelor din 206 zone. Acest proiect enorm a constituit prima analiză statistică coordonată în astronomie, implicând colaborarea a peste 40 de observatoare diferite. Totodată, însăși analiza datelor sale a fost realizată practic de Kapteyn singur, în două încăperi împrumutate de secția de fiziologie a Universității din Groningen, deși într-o perioadă a primit ajutorul unor deținuți puși la dispoziție de o închisoare olandeză

Jacobus Cornelius Kapteyn
Jacobus Kapteyn. Pictură de Jan Pieter Veth (1921

Jacobus Cornelius Kapteyn

· 1926: Olga Constantinovna a Rusiei, soția regelui George I al Greciei (n. 1851)
* 1928: Roald Engelbregt Gravning Amundsen (n. 16 iulie 1872, Borge[*], Norvegia – d. 18 iunie 1928, Insula Bear, Norvegia) a fost un exploratornorvegian al zonelor polare. A fost primul om care a ajuns la Polul Sud(în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reușit să traverseze Pasajul de nord-vest. A dispărut în iunie 1928, în timp ce lua parte la o misiune de salvare în Arctica.

Roald Amundsen copil, în Christiania, 1875

Roald Amundsen s-a născut într-o familie norvegiană de căpitani și proprietari de vase. El a fost al patrulea copil al armatorului de nave Jens Amundsen și al soției sale, Hanna Gustava Sahlquist. Tatăl său se îmbogățise, mai ales prin anii 1850, de pe urma comerțului cu sclavi făcut între China și America Centrală. Fratele cel mai mare al lui Roald s-a născut în China (1866), părinții întorcându-se apoi în Norvegia și cumpărând o casă în Hvidsten (Borge), care se afla la 50 de km sud de Christiania(astăzi Oslo). În anii următori, 1868 și 1870, aici s-au născut următorii doi fii ai lui Jens Amundsen, Gustav și Leon. Roald s-a născut în anul 1872, la 16 iulie, numele lui de botez însemnând „gloriosul”, în dialectul nordic vechi. Casa natală a lui Roald Amundsen aparține în prezent de orașul Fredrikstad, comitatul Østfold.

După nașterea lui Roald, părinții lui s-au mutat la Christiania într-o vilă mare, tatăl său lucrând la Ministerul Comerțului. Deja din copilărie, Roald era interesat de știrile referitoare la expedițiile polare din acea perioadă, fiind captivat mai ales de povestirile de călătorie ale cercetătorului polar britanic John Franklin (1786 - 1847), care murise încercând să descopere „pasajul maritim de nord”, care trecea prin Oceanul Arctic (arhipelagul canadian) și lega Atlanticul de Nord cu Pacificul. Datorită interesului său deosebit pentru călătoriile polare, Roald Amundsen a neglijat oarecum studiile pe care le urma la gimnaziul „Otto Andersen“. În anul 1886 a murit tatăl său, care era plecat în Anglia. Mama lui va fi nevoită să preia toate sarcinile de întreținere a familiei. Tânărul Roald nu a fost însă prea afectat de moartea tatălui său, pentru că nu avuse contacte prea strânse cu el, acesta fiind plecat de acasă cu afaceri aproape tot timpul. Roald, fiind preocupat tot mai mult de ideea călătoriilor polare, începe să se antreneze în scopul unei astfel de expediții, cea ce contribuie la faptul că primește în anul 1890 numai nota 4 la examenul de bacalaureat.

Roald Amundsen a devenit explorator inspirat fiind de expediția în Groenlanda a lui Fridtjof Nansen.

Mama lui Roald privea cu neîncredere interesul fiului său pentru expedițiile polare, și până la moarte a căutat să-și convingă fiul să renunțe la călătoriile spre poli. În pofida dorinței mamei sale, Roald începe să se ocupe în timpul liber cu studiul intens al cărților care descriau călătorii polare neglijând studiul zoologiei, filozofiei și limbilor franceză, germană și latină, predate la „Universitatea Regală Frederic” din Christiania, al cărei student devenise. Inițial dorea să studieze medicina, lucru care însă n-a fost posibil din cauza rezultatelor sale slabe la învățătură. La 9 septembrie 1893 mama sa moare, iar tânărul student Roald părăsește băncile facultății, angajându-se ca marinar pentru o perioadă de șase luni pe nava de pescuit „Magdalena”.^[12] Între anii 1894 și 1896 lucrează ca marinar pe diferite corăbii. În anul 1895 primește brevetul de timonier.

Roald Amundsen a fost unul dintre cei mai renumiți exploratori ai ținuturilor polare. Printre cele mai remarcabile realizări ale sale se pot enumera:

Prima traversare a Pasajului de nord-vest, din Groenlanda până în Alaska, descoperind astfel calea maritimă care permite trecerea din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific, prin arhipelagul arctic Canadian (1903-1906).
Cucerirea Polului Sud, pe care îl atinge la 14 decembrie 1911, cu o lună înaintea exploratorului britanic Robert Falcon Scott.
Prima survolare (necontestată) a Polului Nord, cu dirijabilul Norge, la 11 mai 1926.

Roald Amundsen a dispărut în regiunea Polului Nord, încercând să salveze echipajul dirijabilului „Italia”, condus de Umberto Nobile, în iunie 1928.

Nava Belgica prinsă între ghețuri

Expediția antarctică belgiană, sau expediția Belgica (denumită astfel după numele navei utilizate în această călătorie) a avut loc în anii 1897-1899. A fost organizată de „Societatea de geografie belgiană”, fiind condusă de către baronul Adrien de Gerlache. Expediția avea un caracter internațional, la ea participând, pe lângă belgieni, medicul american Frederick Cook, naturalistul român Emil Racoviță, meterologul polonez Antoine Dobrowolski, geologul polonez Henryk Arctowski și alții. Roald Amundsen a participat în calitate de ofițer secund al navei „Belgica”.

Expediția a pornit din portul belgian Anvers la 10 august 1897. În apele Antarcticii a fost explorată „Țara lui Palmer” (în nordul „Țării Graham”) dovedind că aceasta reprezintă un mare arhipelag, și a fost descoperită „Coasta Danko”. Amundsen a luat parte la mai multe raiduri spre interiorul continentului, fiind primul care a folosit schiurile în Antarctica. La sfârșitul lunii februarie 1898, nava „Belgica” a fost prinsă între ghețuri în Marea Bellingshausen, între 70° și 71° latitudine sudică (aceasta fiind prima iernare în apele antarctice la latitudini mari). Membrii expediției au iernat acolo, făcând observații științifice prețioase. A fost prima iernare a unei expediții în Antarctica. După aproape un an de captivitate între ghețuri, nava a putut fi degajată (pe 15 februarie 1899), membrii expediției revenind în Belgia la 5 noiembrie 1899

14 decembrie 1911 - Amundsen și însoțitorii săi la Polul Sud

După succesul expediției prin Pasajul de nord-vest, Amundsen considera că a sosit momentul pentru a aborda visul vieții sale: să fie primul om care va ajunge la Polul Nord. Din nou Fridtjof Nansenl-a ajutat, împrumutându-i nava sa de explorări arctice Fram. Amundsen începe pregătirea expediției spre Polul Nord, un proiect a cărui durată o anticipează ca fiind de patru-cinci ani, timp în care spera să traverseze în derivă Oceanul Arctic.^[15]

În acea perioadă expedițiile polare erau în plin avânt, existând în acest context o adevărată cursă, atât între exploratori cât și între națiuni. La 1 septembrie 1909, Frederick Cook a anunțat că ajunsese la Polul Nord pe 21 aprilie 1908. Șase zile mai târziu, Robert Peary a anunțat că el ajunsese la Polul Nord pe 6 aprilie 1909. Începea marea controversă legată de descoperirea Polului Nord.

La începutul anului 1910 exploratorul englez Robert Scott a anunțat în mod public că pregătea o expediție la Polul Sud, expediție care se baza pe notele și hărțile elaborate de Ernest Shackleton (care ajunsese în 1909 până la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la doar 190 km de pol). Aflând acest lucru, Amundsen a luat imediat decizia de a schimba planurile sale referitoare la o expediție la Polul Nord, pentru a se îndrepta spre Polul Sud. A păstrat în secret această decizie (din întreg echipajul navei Fram, doar fratele său și ofițerul secund au aflat despre schimbarea destinației).^[16]

La data de 3 iunie 1910 expediția condusă de Roald Amundsen a plecat din portul Oslo. Odată ajuns în Madeira, Amundsen a informat echipajul despre schimbarea destinației (Polul Sud, în locul Polului Nord) și i-a trimis o telegramă lui Robert Scott în care îi spunea: „vă informez că expediția îmbarcată pe nava Fram se îndreaptă în acest moment spre Antarctica”.^[16]

La 14 ianuarie 1911, Amundsen și-a instalat tabăra de bază din Antarctica, pe care a numit-o Framheim („Casa Fram”), în „Golful Balenelor” de la bariera de gheață a Mării Ross. Atunci când „Terra Nova”, nava lui Scott, a intrat în Golful Balenelor și a vizitat expediția Fram, britanicii au fost impresionați de calitatea materialelor expediției norvegiane, de experiența membrilor ei și mai ales de numărul mare de câini (130) aduși de către Amundsen.

Utilizând schiuri și sănii trase de câini, Amundsen și membrii expediției sale au făcut succesiv depozite de provizii în linie dreaptă spre Polul Sud, la latitudinile 80°, 81° și 82°S. La 19 octombrie 1911 Roald Amundsen, însoțit de Olav Bjaaland, Helmer Hanssen, Sverre Hassel și Oscar Wisting, a pornit în asaltul final al Polului Sud. Aveau patru sănii și 52 de câini. Urmând o rută încă neexplorată până atunci, pe ghețarul Axel Heiberg, au ajuns pe platoul polar la 21 noiembrie, iar la 14 decembrie 1911 au atins Polul Sud. Amundsen a numit tabăra de la Polul Sud Polheim („Casa de la Pol”), iar platoul antarctic circumpolar Podișul Regele Haakon al VII-lea (în onoarea suveranului Norvegiei). La plecare, membrii expediției au lăsat la Pol un cort mic, de culoare neagră, pentru a fi cât mai vizibil pe albul ghețurilor polare, și o scrisoare conținând relatarea realizării lor, pentru cazul în care nu ar mai fi reușit să revenă în condiții de siguranță la Framheim.

Drumul de întoarcere a durat 41 de zile. Pe 25 ianuarie 1912 echipa de exploratori a revenit cu bine la Framheim; le mai rămăseseră doar 11 câini. Călătoria lor, acoperind în total 2824 km, fusese efectuată în 94 de zile (56 zile la dus și 38 zile la întoarcere), cu o viteză medie de 30 km/zi.

Succesul expediției lui Amundsen a fost anunțat public la 7 martie 1912, când nava Fram a ajuns la Hobart, în Australia. Acest succes s-a datorat îndeosebi minuțioasei pregătiri a călătoriei - echipament de bună calitate pentru perioada respectivă, îmbrăcăminte adecvată (din piei de animale), o țintă foarte clară, o foarte bună cunoaștere a folosirii atelajelor cu câini și a schiurilor - dar și voinței impresionante a membrilor acestei expediții.

Amundsen și-a anunțat retragerea după succesul expediției Norge, având o faimă enormă, mai ales în țara sa natală, Norvegia.

La 23 mai 1928, dirijabilul Norge, rebotezat Italia, a pornit într-o nouă expediție polară, de această dată cu un echipaj compus numai din italieni, sub comanda lui Umberto Nobile. Din nefericire dirijabilul s-a prăbușit pe banchiza polară la aproximativ 120 km nord-est de Nordaustlandet, Svalbard, într-o poziție având coordonatele 81°14′N 28°14′E. Nouă din cei zece membri ai echipajului au supraviețuit prăbușirii, dar au rămas complet izolați și în pericol de moarte, neavând posibilitatea de a se înapoia pe continent.

Imediat după aflarea acestei tragedii a început un amplu efort internațional de salvare a supraviețuitorilor. Acest efort, la care au participat aviatori norvegieni, ruși, suedezi și finlandezi, contrasta puternic cu apatia și reacția lamentabilă a guvernului fascist italian.

La aflarea veștii prăbușirii dirijabilulului Italia, Roald Amundsen a acceptat imediat să ia parte la o misiune de salvare a membrilor expediției italiene, cu toate că avusese diferende cu Umberto Nobile, datorită modului în care acesta își asumase meritele expediției Norge.

La 18 iunie 1928, împreună cu pilotul norvegian Leif Dietrichson, cu cel francez René Guilbaud și cu alți trei francezi, Amundsen a pornit la bordul unui hidroavion francez Latham 47 în căutarea membrilor expediției Italia. A fost ultima dată când au mai fost văzuți în viață, hidroavionul dispărând cu toți cei de la bord.

Mai târziu a fost găsit pe mare, în apropiere de Tromsø, doar un flotor al hidroavionului și rămășițele unui rezervor de combustibil. Se presupune că hidroavionul s-a prăbușit din cauza ceței undeva în Marea Barents, Amundsen și ceilalți membri ai echpajului murind pe loc sau la scurt timp după aceea. Corpul lui nu a fost niciodată găsit, deși autoritățile norvegiene au continuat căutările până în luna septembrie a acelui an.

În august 2009 marina regală norvegiană a efectuat cercetări amănunțite pentru a găsi rămășițele avionului cu care se prăbușise în urmă cu 81 de ani Amundsen, utilizând un submarin Hugin 1000. A fost explorată o zonă de circa 100 km² în apropierea Insulei Urșilor (la jumătatea distanței dintre Capul Nord și Svalbard), dar fără niciun rezultat.

Roald Amundsen

* 1936: Alexei Maximovici Peșkov (în limba rusă Алексей Максимович Пешков, n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

Maxim Gorki

Alexei Maximovici Peșkov s-a născut la Nijni Novgorod, la 28 martie stil nou 16 martie stil vechi 1868. A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.

Maxim Gorki^[2] a fost pseudonimul său literar. Gorki s-a împrietenit cu Lenin după ce s-au întâlnit în 1902. Câtă vreme a fost închis, pentru scurt timp, în fortăreața Petru și Pavel^[3] în timpul revoluțieieșuate din 1905, Gorki a scris piesa de teatru Copiii soarelui, care avea acțiunea plasată în timpul epidemiei de holeră din 1862, dar care trata de fapt evenimentele contemporane.

Gorki și Anton Cehov la Ialta în 1900.

În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțkin-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”.

În august 1921, prietenul său Nicolai Gumiliov, coleg-scriitor și soțul Annei Ahmatova, a fost arestat de CEKA din Petrograd pentru vederile monarhiste. Gorki s-a deplasat personal la Moscova, a obținut chiar de la Lenin personal ordinul de eliberare al lui Gumilov, dar, la întoarcerea la Petrograd, a aflat că prietenul său fusese deja împușcat. În octombrie, Gorki a emigrat în Italia, având ca motiv oficial deteriorarea stării de sănătate: suferea de tuberculoză.

1931. Voroșilov, Gorki, Stalin (de la stânga la dreapta)

Potrivit lui Alexandr Soljenițîn, reîntoarcerea în Uniunea Sovietică a lui Gorki a fost motivată de interese materiale. În Sorrento, lui Gorki i-au lipsit banii și gloria. El a vizitat URSS de câteva ori după 1929, iar, în 1932, Stalinpersonal l-a invitat să se repatrieze, oferta fiindu-i acceptată. În iunie 1929, Gorki a vizitat Solovki, (curățată pentru această ocazie) și a scris un articol pozitiv despre Gulagurile care aveau deja o proastă reputație în occident.

Stalin și Gorki, 1931

Reîntoarcerea lui Gorki din Italia fascistă a fost o victorie propagandistică majoră a regimului sovietic. El a fost decorat cu Ordinul Lenin și i s-a dat o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, în zilele noastre devenită Muzeul Gorki), și o casă de odihnă în suburbii. Una dintre străzile centrale ale Moscovei, Trevskaia, a primit numele lui, la fel ca și orașul lui natal.

Cel mai mare avion din lume de la mijlocul deceniului patru al secolului trecut, Tupolev ANT-20 (fotografie), a fost numit de asemenea Maxim Gorki. Avionul a fost folosit pentru scopuri propagandistice în dese zboruri demonstrative pe deasupra capitalei.

În 1933, Gorki a publicat o carte dezonorantă despre Belomorkanal, canal realizat exclusiv cu munca forțată a deținuților din Gulag, prezentat ca un exemplu de „reabilitare de succes a foștilor dușmani ai proletariatului”.

Gorki, la bătrânețe (pictură)

Odată cu creșterea represiunii staliniste și îndeosebi după moartea lui Serghei Kirov, Gorki a fost plasat în mod neașteptat sub arest la domiciliu în casa sa din Moscova. I se aduceau în fiecare zi o ediție specială a ziarului Pravda în care nu se găsea nicio știre despre arestări sau epurări.

Maxim Gorki a murit în iunie 1936, la scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935. Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, dar zvonurile de otrăvire nu au putut fi niciodată demonstrate. Stalin și Viaceslav Molotov s-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.

În timpul procesului lui Buharin din 1938, una dintre învinuirile aduse a fost și aceea că Gorki a fost ucis de un agent NKVD din subordinea lui Nikolai Ejov.

Orașul natal al lui Gorki a reprimit, în 1990, vechiul nume de Nijni Novgorod.

Gorki și Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana, în 1900

Din lucrările sale amintim:

Scrieri autobiografice

1913 – 1914: Copilăria (Детство)
1915 - 1916: În lume (В людях)
1923: Universitățile mele (Мои университеты).

Romane

1899: Foma Gordeev (Фома Гордеев), unde sunt descrise figuri tipic burgheze
1900 - 1901: Cei trei (Трое)
1907: Mama (Мать), unde este descrisă participarea la lupta revoluționară a unei femei ai cărei fii fuseseră arestați
1908: O confesiune (Исповедь)
1909: Vara (Лето)
1909: Orășelul Okurov (Городок Окуров)
1910: Viața lui Matvei Cojemeakin (Жизнь Матвея Кожемякина)
1925: Întreprinderile Artamonovilor (Дело Артамоновых)
1925 - 1936: Viața lui Klim Samgin (Жизнь Клима Самгина).

Schițe și povestiri

1892: Makar Ciudra (Макар Чудра)
1894: Celkaș (Челкаш)
1895: Cântecul șoimului (Песня о Соколе)
1897: Malva (Мальва)
1898: Schițe și povestiri (Очерки и рассказы), prima scriere a lui Gorki, care cunoaște un succes extraordinar și care descrie evidențiază brutalitățile la care sunt supuși cei defavorizați ai soartei
1899: Douăzeci și șase de bărbați și o fată (Двадцать шесть и одна)
1901: Cântecul păsării furtunii (Песня о Буревестнике).

Teatru

1902: Azilul de noapte (На дне) , alte titluri: Din adâncuri, Fundătura, dramă ce înfățișează tabloul sumbru al lumii declasaților
1905: Copiii soarelui (Дети солнца).

Memorialistică

Amintiri despre Tolstoi, Cehov și Andreev

Maxim Gorki
Portretul lui Gorki, c. 1906

* 1959: Vincenzo Cardarelli (pe numele adevărat Nazareno Cardarelli) (n. 1 mai 1887 - d. 18 iunie 1959) a fost un poet și jurnalist italian. Lirica sa are un caracter autobiografic. A evocat peisajul italian în diferite anotimpuri, prin versuri de o muzicalitate deosebită.

Pentru activitatea sa, a primit Ordinul Italian de Merit ("Ordine al merito della Repubblica Italiana").

Opera:

1916: Prologuri ("Prologhi");
1925: Istorii și amintiri ("Favole e memorie");
1929: Soarele la zenit ("Il sole a picco");
1934: Zile pline ("Giorni in piena");
1924: Pământ natal ("Terra genitrice");
1936: Poezii ("Poesie");
1939: Cerul desupra orașelor ("Il cielo sulle città");
1946: Poezii noi ("Poesie nuove")
1948: Vila Tarantola ("Vila Tarantola"), pentru care a primit Premiul Strega
1962: Opere complete ("Opere complete").

Cardarelli a fost unul din întemeietorii revistei și grupării literare La Ronda, prin care a pledat pentru întoarcerea la clasicism și a impus ca model lirica lui Leopardi.

Nazareno Cardarelli
Vincenzo Cardarelli, foto Paolo Monti, 1957

· 1968: Sándor Földes, (pseudonim literar: Pál Ács), scriitor, poet, jurnalist maghiar (n. 1895)
* 1971: Thomas Gomez (10 iulie 1905 - 18 iunie 1971) a fost un actor american
S-a născut ca Sabino Tomas Gomez la 10 iulie 1905 în orașul New York. A început actori în anii 1920, fiind student al actorului Walter Hampden.

Thomas Gomez

· 1974: Gheorghi Konstantinovici Jukov (în rusă Георгий Константинович Жуков) (1 decembrie stil nou/19 noiembrie stil vechi 1896 – 18 iunie 1974) a fost un militar și politician sovietic. Jukov este considerat drept unul dintre cei mai mari comandanți din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Jukov s-a născut într-o familie țărănească în satul Strelkovka, raionulMaloiaroslaveț, gubernia Kaluga (în zilele noastre raionul Jukovo, regiunea Kaluga). A plecat de mic ca ucenic la o fabrică din Moscova. În 1915 a fost încorporat în armata țaristă ca soldat într-un regiment de dragoni și a luat parte la luptele Primului Război Mondial. Jukov a fost decorat de două ori cu ordinul Crucea Sfântului Gheorghe și a fost avansat la gradul de sergent pentru vitejia arătată în luptă. A intrat în rândurile Partidului Bolșevic după victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, originea socială modestă fiind o calitate foarte apreciată la dosarul personal. După ce s-a vindecat de tifos, a luptat în războiul civilși a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu de Luptă pentru înfrângerea unei răscoale țărănești puse la cale de contrarevoluționarii albi.

Până în 1923, Jukov a fost promovat la comanda unui regiment, iar în 1930 la comanda unei brigăzi. A fost unul dintre cei mai hotărâți susținători ai noii teorii a luptei de vehicule blindate și a fost remarcat pentru capacitatea de planificare amănunțită, disciplina strictă și severitatea sa. A reușit să supraviețuiască epurărilor staliniste a principalilor comandanți ai Armatei Roșii din perioada 1937-39.

În 1938, Jukov a fost numit la comanda Corpul I de Armată Mongolă cu care a luptat împotriva Armata din Kwantung japoneză pe frontul stabilit de-a lungul frontierei dintre Mongolia și statul marionetă Manciukuo(controlat de Japonia), în războiul nedeclarat care a durat din 1938 până în 1939. Ceea ce a început ca hărțuiri obișnuite de frontieră – japonezii testând capacitatea sovieticilor de apărare a granițelor – a evoluat rapid până la stadiul de război pe scară largă, niponii aruncând în luptă 80.000 de soldați, 180 de tancuri și 450 de avioane.

Totul a culminat cu bătălia de la Halhîn Gol. Jukov a cerut întăriri masive și, după ce le-a primit, în 15 august 1939, a dat ordinul de declanșare a unui atac care părea că este unul clasic, frontal. Însă el a ținut în rezervă două brigăzi de tancuri, pe care, într-o manevră îndrăzneață, care s-a încheiat cu succes, le-a ordonat să avanseze pe cele două flancuri ale niponilor. Fiind sprijinite foarte eficient de artileria motorizată și de infanterie, cele două grupuri de tancuri au încercuit Armata a VI-a japoneză și au capturat zonele de aprovizionare slab apărate. În câteva zile, trupele japoneze au fost înfrânte.

Pentru această operațiune, lui Jukov i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice. În afara Uniunii Sovietice, această bătălie a fost puțin cunoscută, dat fiind că aproximativ în același timp a izbucnit în Europa Al Doilea Război Mondial. Atacul purtat în forță de grupurile masive, mobile de tancuri a trecut neobservat în Europa Occidentală, iar, drept consecința, Blitzkriegul german împotriva Franței din 1940 a fost o mare surpriză pentru Aliați.

După ce a fost avansat la gradul de general, în 1940, Jukov a fost pentru o scurtă perioadă de timp, (ianuarie – iulie 1941), șeful Marelui Stat Major al Armatei Roșii. În urma unor neînțelegeri cu Stalin, a fost înlocuit de la comandă de mareșalul Boris Șapoșnikov, (înlocuit și acesta cu Alexandr Vasilevski în 1942).

Gheorghi Jukov în octombrie 1941

În conformitate cu cele scrise în cartea sa de memorii, (scrisă după moartea lui Stalin, în plină campanie de destalinizare a lui Hrușciov), Jukov a fost un critic neînfricat al deciziilor lui Stalin și a altor comandanți în perioada imediată a invaziei germane a Uniunii Sovietice din iunie 1941 (vezi Marele Război Patriotic). De exemplu, Jukov i-ar fi sugerat lui Stalin ca Armata Roșie să abandoneze Kievul. Stalin a respins propunerea, iar ca rezultat, Jukov a fost schimbat din funcția de Șef al Marelui Stat Major și a fost transferat în districtul militar Leningrad, unde a fost pus să organizeze apărarea orașului. Decizia de destituire a lui Jukov ar fi putut fi pusă în legătură cu înfrângerile militare catastrofice ale sovieticilor din vara anului 1941, pentru care atât Stalin, cât și Jukov se făceau responsabili. În sectorul Leningradului, Jukov a reușit să oprească avansarea trupelor germane la porțile orașului în toamna anului 1941.

În octombrie 1941, când naziștii au asediat Moscova, Jukov l-a înlocuit pe Semion Timoșenko la comanda Frontului Central și a primit sarcina de conducere a apărării Capitalei. (Vezi și Bătălia de la Moscova). El a fost cel care a condus transferul de trupe din Orientul Îndepărtat, unde staționau un mare număr de trupe terestre încă din prima zi a atacului lui Hitler. În decembrie 1941, o contraofensivă încununată de succes i-a împins înapoi pe germani din fața capitalei sovietice. Această victorie a fost pusă, în special, pe seama capacităților deosebite ale lui Jukov de organizare a logisticii.

Din acest moment, Jukov a reintrat în grațiile lui Stalin, dictatorul prețuindu-l în mod deosebit tocmai pentru sinceritatea sa, tot cea care îi adusese schimbarea de la comanda Statului Major. Bunăvoința cu care Stalin primea criticile generalilor săi a contribuit până în cele din urmă la succesul lui în funcția de Comandant Suprem al forțelor sovietice, spre deosebire de Hitler, care îi îndepărta pe toți generalii care îl contraziceau.

În 1942, Jukov a fost numit în funcția de adjunct al Șefului Statului Major și a fost trimis pe frontul de sud-vest pentru a organiza apărarea Stalingradului. Jukov a acționat sub comanda supremă a lui Vasilevski și a reușit să despresureze Stalingradul și să încercuiască Armata a VI-a Germană în 1943, (vezi și Bătălia de la Stalingrad). În timpul operațiunilor de la Stalingrad, Jukov a efectuat multe atacuri care nu au fost încununate de succes pe direcțiile Rjev, Sicevka și Viazma, (cunoscute cu numele de "mașina de tocat carne de la Rjev" ("Ржевская мясорубка"). Cu toate acestea, Jukov a pretins că succesul de la Stalingrad îi aparține în totalitate, ceea ce l-a determinat pe Stalin să semnaleze purtarea necorespunzătoare a generalului:

"În ciuda afirmațiilor lui Jukov, el nu a avut nici o legătură cu planurile de lichidare a grupului de armate germane de la Stalingrad; este știut că planurile au fost puse la punct și au început să fie puse în practică în iarna lui 1942, când Jukov se afla pe alt front, departe de Stalingrad ".

În ianuarie 1943, Jukov a organizat prima străpungere a liniilor germane care asediau Leningradul. A fost coordonatorul STAVKA în bătălia de la Kursk din iulie 1943, având rolul central în planificarea defensivei sovietice și a atacului încununat cu un uriaș succes care a urmat. Victoria de la Kursk a reprezentat prima înfrângere majoră a blitzkriegului german în timpul unei campanii de vară și a fost considerată o bătălie cel puțin la fel de hotărâtoare ca și cea de la Stalingrad.

Jukov călare în timpul paradei militare ținută cu ocazia victoriei în 1945. În anii care au urmat, a fost ridicată un monument ecvestru al mareșalului, amintind de acest moment.

După destituirea mareșalului Kliment Voroșilov, Jukov a reușit să despresureze Leningradul în ianuarie 1944. El a fost cel care a condus ofensiva sovietică finală asupra Germaniei și a fost cel care a cucerit Berlinul în aprilie 1945, (vezi și Bătălia de la Berlin), fiind și primul comandant al zonei de ocupație sovietică din Germania. Dat fiind faptul că era cel mai proeminent comandant militar al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Jukov a deschis Parada Militară a Victoriei din Piața Roșie din Moscova din 1945.

Generalul Eisenhower, comandantul suprem aliat din vest, a fost un mare admirator al mareșalului Jukov, cei doi întâlnindu-se în Uniunea Sovietică imediat după terminarea războiului.

Jukov a câștigat o uriașă popularitate în rândurile cadrelor armatei, dar și printre oamenii sovietici de rând și a devenit o amenințare posibilă la adresa lui Stalin și a dictaturii sale. Ca urmare, în 1947, Jukov a fost retrogradat din funcție, fiind numit comandant al regiunii militare Odessa, departe de Moscova, într-o zonă lipsită de importanță strategică și de trupe numeroase și puternice. După moartea lui Stalin, Jukov s-a reîntors la Moscova în funcții importante de comandă, adjunct al ministrului apărării (1953) și ministru al apărării (1955).

În 1953, Jukov a sprijinit noua conducere a partidului comunist în acțiunea de eliminare a lui Lavrenti Beria, șeful aparatului securității statului și unul dintre principalii organizatori ai epurărilor staliniste.

Jukov, ca ministru al apărării al URSS, a fost responsabil pentru invazia Ungariei pentru reprimarea revoluției anticomuniste din octombrie 1956. Alături de majoritatea membrilor Prezidiumului, el l-a îndemnat pe Nikita Hrușciov să trimită trupe în sprijinul autorităților comuniste maghiare și pentru securizarea graniței ungaro-austriece. Totuși, Jukov și cei mai mulți membri ai Prezidiumului nu erau dornici să implice Armata Roșie într-un conflict de proporții în Ungaria, mareșalul recomandând chiar retragerea trupelor sovietice atunci când părea că militarii ar fi fost dispuși să ia măsuri extreme pentru reprimarea revoluției. Poziția lui Jukov și a tovarășilor săi s-a schimbat încă o dată atunci când noul prim-ministru al Ungariei, Imre Nagy, a început să vorbească despre retragerea țării din Pactul de la Varșovia. Ca urmare, sovieticii au zdrobit revolta maghiară și l-au instalat pe János Kádár în locul lui Nagy.

În 1957, Jukov l-a sprijinit pe Hrușciov împotriva inamicilor conservatori, așa numitul "Grupul antipartinic" condus de Viaceslav Molotov. Discursul lui Jukov ținut în plenul Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a fost cel mai agresiv, denunțându-i pe neostaliniști pentru complicitate la crimele dictatorului.

În iunie 1957, Jukov a devenit membru plin al Prezidiumului CC al PCUS. A fost în dezacord cu Hrușciov de mai multe ori în probleme importante care priveau politica față de forțele armate. Hrușciov a hotărât reducerea forțelor convenționale în timp ce acorda o mai mare importanță forțele nucleare strategice ca principală forță de intimidare, în felul acesta eliberând personalul și resursele financiare pentru sectorul civil al economiei.

Jukov sprijinea interesele militarilor și era în dezacord cu politica lui Hrușciov. Hrușciov, ca o demonstrație a puterii partidului asupra armatei, l-a destituit pe Jukov din funcția de ministru și l-a exclus din CC al PCUS în octombrie 1957. În memoriile sale, Hrușciov a spus că a crezut că Jukov plănuia o lovitură de stat.

După debarcarea lui Hrușciov din octombrie 1964, noua conducere sovietică a lui Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin a apelat din nou la serviciile lui Jukov, fără însă să-i mai permită acestuia să aibă puterea de odinioară. Se spune că Brejnev a fost înfuriat când, la a 20-a aniversare a victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei, el a primit aclamații mai puțin puternice decât cele primite de Jukov. Brejnev, care în timpul războiului a fost comisar politic de rang mediu, a fost preocupat tot timpul să-și crească importanța proprie în victoria împotriva nazismului.

Jukov a rămas o persoană extrem de populară în Uniunea Sovietică până la moartea sa din 1974. A fost înmormântat cu cele mai înalte onoruri militare.

Asteroidul 2132 Jukov a fost botezat în onoarea sa. În 1995, comemorând 100 de ani de la nașterea mareșalului, în Federația Rusă au fost înființate Ordinul Jukov și Medalia Jukov.

Gheorghi Jukov Геoргий Константинович Жyков

· 1978 - A murit poetul Corneliu Popel ("Cerul în apă", "Elogiul înţelepciunii") (n.19.01.1950).

* 1982: Curd Gustav Andreas Gottlieb Franz Jürgens (n. 13 decembrie 1915, München-Solln – d. 18 iunie 1982, Viena) a fost un actor de teatru și filmgermano-austriac.
Curd Gustav Andreas este fiul unui om de afaceri din Hamburg și al unei actrițe franceze. El va vorbi deja ca și copil franceza și germana. Copilăria pe cara a avut-o în cartierul Westend, din Berlin, o amintește pe larg Curd Gustav în autobiografia sa. După terminarea școlii a lucrat la început ca jurnalist la cotidianul "8-Uhr-Abendblatt" din Berlin, în același timp studiază actoria și se prezintă în 1933 la studioul cinematografic german UFA (Universum Film AG). În 1944 după terminarea turnării filmului "Wiener Mädeln" (Fete vieneze), din cauza unui conflict avut cu fratele lui, Ernst Kaltenbrunner, un ofițer SS, este internat într-un Lagăr de muncă. După câteva săptămâni reușește să evadeze și să se ascundă. După terminarea celui de al doilea război mondial lucrează ca intendant la teatrul de stat din Straubing și la teatrul Hébertot din Paris. Nu are prea mult succes ca regizor în Austria. După 1945 primește cetățenia austriacă, din punct de vedere politic este un admirator al lui Willy Brandt. Curd Gustav a fost de cinci ori căsătorit, după cum urmează: cu actrițele Lulu Basler (1938), Judith Holzmeister (1947) și Eva Bartok (1955), cu manechinul Simone Bicheron (1958) și pe urmă, în 1978, cu Margie Schmitz. Din cauza staturii sale și a stilului său rece, a fost supranumit "Dulapul normand" de Brigitte Bardot. În anul 1905 a fost întocmită de revista Bild o listă a celor mai sexi bărbați, Curd Gustav ocupă pe listă, locul doi. El a avut mai multe domicilii, unde era servit de un personal numeros. În 1967 este de mai multe operat din cauza unei insuficiențe cardiace, cauzată de băutură, tutun și o alimentare excesivă. El moare în 1982, înainte de terminarea ultimului său film.

Curd Jürgens
Portret de Günter Rittner^⁠(de), 1980

· 1986: A murit scriitorul american Frances Scott Fitzgerald (n. 1921).

· 2000: Nancy Marchand, actriță americană de televiziune (n. 1928)

· 2002: Sorin Postolache, publicist și caricaturist român (n. 1947)

· 2004: A decedat la Londra, Paul Neagu, artist de origine română stabilit în Marea Britanie, care a avut o mare influenţă asupra sculpturii britanice şi europene . (lucrări: Hyphens, Starheads, Impulses and Vectors);

· 2006: Moare Gica Petrescu, solist de muzica usoara si lautareasca. Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III”. (n. aprilie 1915).

· 2009: Mihai Mocanu, fotbalist român (n. 1942)

· 2010: José Saramago, scriitor portughez (n. 1922)

· 2011: Elena Bonner, militantă pentru drepturile omului (n. 1923).
* 2016: Mircea Chiorean (n. 6 mai 1933 – d. 18 iunie 2016) a fost un medic și profesor universitar român, co-fondator al Serviciului Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD).

A absolvit Facultatea de Biologie a Universității „Babeș-Bolyai” în 1957 și Facultatea de Medicină a Universității „Iuliu Hațieganu” în 1964. În 1982 a devenit doctor în științe medicale la Universitatea „Carol Davila” din București, iar în 1990 a devenit medic primar al Spitalului Clinic Județean de Urgență din Târgu Mureș, secția de anestezie și terapie intensivă(ATI). Între anii 1992 și 2003 a fost profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș.

A contribuit la scrierea a trei monografii de specialitate și a numeroase articole științifice despre anestezie, terapie intensivă și imunologie, fiind de asemenea coordonator de doctorat în domeniul medicinei.^[1]

La 28 septembrie 2010, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înființarea SMURD, președintele României a conferit profesorului doctor Mircea Chiorean Ordinul „Meritul Sanitar" în grad de Cavaler, cu însemn pentru civil

* 2016: Nae Cosmescu (n. 26 iulie 1940, București^[1] – d. 18 iunie 2016, înhumat la Râmnicu Vâlcea) a fost un regizor român de teatru și televiziune. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (IATC), secția de actorie, în 1963, după care și-a început activitatea la Teatrul Național al Televiziunii Române

Sărbători

· În calendarul ortodox: Sf. Mc. Leontie, Ipatie și Teodul; Sf Cuv Erasm

· În calendarul romano-catolic: Ss. Marcu și Marcelin, martiri

Seychelles -- Ziua Națională
România: Ziua Constructorilor Militari În această zi se sărbătoreşte înfiinţarea Direcţiei Construcţii si Domenii Militare, la 18 iunie 1920. Cu o tradiție de aproape un secol, constructorii militari şi-au pus şi continuă să îşi pună semnătura pe tot ce înseamnă cazarmă sau obiectiv militar. Trebuie amintite aici sacrificiul și efortul specialiștilor pentru construcții grandioase precum Transfăgărăşanul, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Casa Poporului, sediul Ministerului Apărării Naționale și multe altele.Transmit tuturor constructorilor militari aprecierile mele pentru efortul depus pentru modernizarea infrastructurii Armatei României. Vă doresc mult succes în îndeplinirea sarcinile ce vă revin în cadrul programelor de realizare și reconfigurare a infrastructurii necesare armatei.
La mulți ani, constructorilor militari!

RELIGIE ORTODOXĂ 18 Iunie

Sf Mc Leontie, Ipatie și Teodul; Sf Cuv Erasm

În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfântului Mucenic Leontie, şi a celor împreună cu dânsul, Ipatie şi Teodul.

Sfinţii Mucenici Ipatie, Leontie şi Teodul erau soldaţi romani. Leontie, grec de origine, era comandant de armată în oraşul fenician Tripoli, pe vremea împăratului Vespasian (70-79), fiind respectat pentru curajul său, bunul simţ şi virtutea de care dădea dovadă.

Când împăratul l-a numit pe senatorul roman Adrian guvernator al districtului fenician, i-a dat libertate deplină în a „vâna” creştini, iar în cazul în care aceştia nu vroiau să jertfească la idolii lor romani, să fie daţi spre tortură şi moarte. În drumul său spre Fenicia Adrian a auzit de faptele Sf. Leontie care a întors pe mulţi păgâni la creştinism şi l-a delegat pe tribunul Ipatie cu un detaşament de soldaţi la Tripoli, să-l prindă şi să-l aresteze pe creştinul Leontie. Pe drum, însă, Ipatie a căzut grav bolnav şi fiind aproape de moarte a avut un vis în care i s-a arătat un înger care i-a spus: „Dacă vrei să fii tămăduit, tu şi soldaţii tăi trebuie să spuneţi de trei ori: „Dumnezeule al lui Leontie, ajută-mă!”

Deschizînd ochii, Ipatie l-a văzut pe înger şi i-a spus: „Dar eu trebuia să-l arestez pe Leontie şi acum să cer ajutor Dumnezeului său?” În acel moment îngerul a dispărut. Ipatie a povestit visul său soldaţilor, printre care se afla şi bunul său prieten Teodul, după care toţi împreună au cerut ajutor Dumnezeului căruia i se închina Sf. Leontie. Ipatie s-a vindecat în clipa următoare spre bucuria soldaţilor săi, numai Teodul stătea deoparte, mirîndu-se de minunea ce s-a făcut. Sufletul său s-a umplut de dragoste pentru Dumnezeu, rugîndu-l pe Ipatie să se grăbească mai repede ca să ajungă la Sf. Leontie.

La sosirea în oraş, un străin i-a invitat în casa lui şi i-a găzduit cu bucurie şi dăruire. Aflînd că cel care i-a omenit a fost chiar Sf. Leontie, au căzut în genunchi şi i-au cerut să-i lumineze în credinţa cea adevărată. Atunci Sf. Leontie i-a botezat pe loc şi când a chemat în rugăciune numele Sfintei Treimi, un nor de lumină s-a adunat deasupra lor, picurînd ploaie peste ei. Ceilalţi soldaţi care-l căutau pe comandantul lor ajunseră la Tripoli, unde se afla deja şi guvernatorul Adrian. Aflînd ce s-a întâmplat, a ordonat ca cei trei, Leontie, Ipatie şi Teodul să fie aduşi în faţa lui. După ce i-a ameninţat cu chinurile şi moartea, le-a cerut să se lepede de Hristos şi să se închine la zeii romani.

Însă toţi mucenicii şi-au mărturisit credinţa nestrămutată în Hristos. Sf. Ipatie a fost pus sub un zid şi trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier iar Sf. Teodul a fost bătut fără milă cu bâtele. Văzînd hotărârea sfinţilor, în cele din urmă le-au tăiat capul. După ce a fost torturat, Sf. Leontie a fost dus în temniţă iar în dimineaţa următoare a fost adus în faţa guvernatorului. Adrian a încercat să-l ademenească pe sfântul mucenic cu bani şi onoruri dar nereuşind să-l înduplece, l-a pus la alte chinuri. Sfântul a fost suspendat de un stâlp cu capul în jos şi cu o piatră mare legată de gât, dar nici acest chin nu l-a făcut să renunţe la credinţa lui. Atunci guvernatorul a pus să fie bătut cu bâtele până nu a mai rămas viaţă în el. Trupul i l-au aruncat apoi în afara oraşului dar creştinii l-au luat şi l-au îngropat cu mare evlavie lângă Tripoli. Cei trei sfinţi mucenici au murit cândva între anii 70-79.

Despre acuzaţiile ce i s-au adus Sf. Leontie şi despre pătimirile şi moartea lui s-a scris de către scribul curţii pe plăcuţe metalice care au fost puse la mormântul său.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Erasm, care cu pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 18 Iunie

A. PLĂCINTE, GUSTĂRI

Roşii umplute cu vinete

· 4 – 5 roşii mari

· 1 – 2 căţei de usturoi

· Ulei

· 1 vânătă

· Pătrunjel verde

· Sare

Se taie capacul, se scobesc roşiile şi se presară înăuntru cu sare.

Vânăta tăiată cubuleţe mici se prăjeşte în ulei împreună cu miezul roşiilor trecut prin sită şi cu usturoiul pisat.

Se umplu roşiile cu acest amestec după ce s-a răcit şi se ornează cu pătrunjel verde. Se pot servi aşa sau, stropite cu ulei, presărate cu pătrunjel şi rumenite la cuptor.

B. SALATE

Castraveţi cu Tofu (cură de slăbit)
Această reţetă este foarte uşor de ţinut, nu înfometează, fără ameţeli şi slăbiciune fizică.

Cum se procedează: toată ziua se consumă numai salată de castraveţi în care se pune puţină sare, codiţe de ţelină verde tăiate mărunt, zeamă de lămâie. Se stropeşte cu ulei de măsline şi se presară cu una-două linguri cu tofu (brânză de soia). Castravetele, această legumă revigorantă – este foarte sărac în calorii, datorită conţinutului mare de apă. de aceea, se poate mânca pe săturate. Tofu are proteine şi puţine calorii, nici un pic de colesterol. Calciul din tofu asigură o bună funcţionare a inimii, iar castravetele ne furnizează vitaminele A, B, C şi magneziu. Cura se ţine minimum 4 zile şi după o pauză de o săptămână se poate relua.
Atenţie: castraveţii nu se curăţă de coajă! La sfârşitul curei se scapă de 2 – 2,5 kg şi de colesterolul mărit.

C. SOSURI

Sos de roşii

* 300 g roşii bine fierte şi strecurate sau ½ lingură bulion pastă;

* ½ pahar apă;

* 2 linguriţe margarină;

* ½ linguriţă zahăr;

* 1 linguriţă oţet;

* sare

Se pun la fiert roşiile fără apă şi se strecoară, sau bulionul cu ½ pahar apă, zahărul, oţetul şi sarea şi se lasă să dea câteva clocote.

Se adaugă margarina şi se mai lasă să fiarbă puţin.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de varză dulce

* 1 litru apă;

* ½ varză dulce;

* 1 morcov;

* 1 rădăcină pătrunjel;

* 1 ceapă;

* 6 roşii mari;

* sare;

* 2 linguri margarină;

* zeamă de lămâie după gust;

* 1 legătură pătrunjel

Morcovul, rădăcina de pătrunjel şi ceapa, curăţate şi spălate se dau pe răzătoare şi se prăjesc uşor într-o lingură de margarină.

Se adaugă apa şi se lasă să fiarbă 10 – 15 minute, apoi se pune varza tăiată fin.

După ce dă câteva clocote, se adaugă roşiile opărite şi trecute prin strecurătoare, sarea şi se lasă să fiarbă până ce este moale varza.

La sfârşit se adaugă verdeaţa tocată.

E. MÂNCĂRURI

Budincă de spanac

* 1 kg spanac;

* 2 linguri făină;

* 2 linguri margarină;

* sare;

* 1 legătură mărar

Se înlătură cotoarele frunzelor şi se spală bine fiecare frunză în parte sub jet de apă, se opăresc în apă cu sare.

Se scurg şi se amestecă cu făina dizolvată într-o ceaşcă de zeamă reţinută de la opăritul spanacului.

Se amestecă bine cu margarina şi se toarnă într-o tavă tapetată cu făină şi margarină şi se dă la cuptor 30 minute.

Se răstoarnă pe un platou şi se serveşte fierbinte.

După preferinţă la servit se poate adăuga sos de roşii.

F. DULCIURI

Melcişori

Aluat:

· 1 ceaşcă zahăr;

· ¾ ceaşcă apă caldă;

· 4 linguriţe drojdie uscată;

· 500 g făină;

· Sare;

· 100 g margarină;

· Coaja rasă de la 1/2 lămâie

Umplutura:

· 2/3 ceaşcă stafide;

· 2/3 ceaşcă nucă măcinată sau migdale;

· 2 linguri zahăr;

· Zahăr pudră

Se face un aluat cu ingredientele de mai sus şi drojdia dizolvată mai întâi în apă caldă cu o linguriţă de zahăr.

Aluatul care trebuie să fie moale se lasă să crească la cald ½ ore.

Se împarte aluatul în două şi se întind pe rând foi de 3 cm grosime.

Pe fiecare foaie se întinde jumătate din amestecul de stafide, nucă şi zahăr.

Se rulează foaia şi se taie bucăţi de 3 cm grosime care se aşază cu partea tăiată în jos, una lângă alta, în tava bine unsă.

Se mai lasă 10 minute la cald să crească şi apoi se coc la foc potrivit.

Când se scot se pudrează cu zahăr din belşug.

ARTE 18 Iunie

INVITAȚIE LA OPERĂ 18 Iunie

Voci celebre: Luciano Pavarotti

Luciano Pavarotti - The Best of Luciano Pavarotti - Greatest hits

MUZICĂ 18 Iunie

Johnny Pearson, pianist, compozitor şi şef de orchestră britanic

Don "Sugarcane" Harris, muzician (violonist) şi compozitor american de jazz (Don & Dewey, Frank Zappa, John Mayall).

Carl Radle, basist britanic (Eric Clapton, Joe Cocker, George Harrison, J.J. Cale, etc.).

Paul McCartney – Beatles - Wings

Paul McCartney and Wings

Alison Moyet, cântăreaţă şi compozitoare britanică (Yazoo).

Alison Moyet (Yazoo) -LIVE-

Infernus

Gică Petrescu

ÎNREGISTRĂRI NOI:

The Carousel Waltz! (Rodgers & Hammerstein) Super Romantic 4K Music Video Album! H.D.

POEZIE 18 Iunie

Corneliu Popel ("Cerul în apă", "Elogiul înţelepciunii")

Biografie

POPEL Corneliu, se naste la 19 ian. 1950, comuna Darabani, judetul Botosani - moare in 18 iun. 1978, Iasi.

Poet.

Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi.

Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc.

Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).

Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister.

Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului:

„printre arbori de aur
patria
ea sfinta raza
ea roua sublima gura
de aur care cuvinla
fiilor pace eterna".

Rostirea pare o redundanta in cautarea obiectului. De la o poezie la alta, aceleasi atribute ornante incearca sa-si ia zborul spre indeterminalul cer imnic, raminind doar o pura promisiune, esuind, de fapt, in gravitatia locului comun, daca nu si hilar (exemplu: pe ramura teiului „sfint" sta „pasarea neamului"). Cu Aurea saecula (1977), cel mai comentat dintre volumele sale, se incearca introducerea unei oarecare discipline: versurile sint mai putin trunchiate, catenele sintactice slujesc mai firesc discursul, iar poezia se preocupa de aspectul unitatii ei. insa nu sint inlaturate vechile obsesii, ci, dimpotriva, amplificate. Astfel, se configureaza si un patetism minor, de dulce tihna naturista, „dumbravi latine" adasta pe relieful unui paradis cu „blinde animale" sau „plante prea iubite", un duh samaritean aseaza culori si pace peste tablourile chieiismului interior. Sint invadate de un aer sapiential „casa" si „graiul de acasa". Mai inchegata din toate este ultima carte, Elogiul intelepciunii (1979). Exista aici semnele de clarificare cu sine ale acestui spirit reflexiv, chiar profund pe alocuri, insa slujindu-se de un ion inadecvat. Renuntind sa mai provoace simbolurile sau conceptele, Corneliu Popel ia calea mai fireasca, aceea care le poate naste prin sugerare. O biografie mai terestra isi cere dreptul la expresie, drama existentei izbucneste deasupra protocolului verbal:

„Ploaia-n manta singuratatii m-acopera.
Unde sinteti voi, cei dragi, sa ma scapati de moarte'.'
Simt cum se apropie cu pasi usori
precum risul padurilor din Carpati

Linga mine locul e gol.
Cine sa-mi siringa bratul
cind incepe sa-mi fie frica?
Vai, cit de departe sinteti, cit de departe!"

Probabil ca in numele acestei neasteptate simplificari trebuie sa avem intelegerea anterioarelor etape de incercare. Erau solfegii pentru presimtitul poem ihanatic. Acum durerea innobileaza graiul cel mai umil, o simplitate dezarmanta risipeste comori de autenticitate. Pornit confuz intr-o experienta initiatica fortata prin limbaj conceptual, ritualizata pina la golirea de substanta, Corneliu Popel este un caz rar de poet ce ajunge sa se lase initiat de materialul vital. Era in pragul importantei sale descoperiri.

OPERA:
Fratii mei blinzi. Iasi, 1974;
Aurea saecula, Iasi, 1977;
Elogiul intelepciunii, Iasi, 1979;
Voce eterna: pro patria. Iasi, .

REFERINTE CRITICE:
D. ' Arsenie, in Luceafarul, nr. 49, 1977;
D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 12, 1977;
A. Popescu, in Steaua, nr. 12, 1978;
T. Mihadas, in Tribuna, nr. 8, 1978;
L. Leonte, in Cronica, nr. 15, 1978;
M. Blaga, in Familia, nr. 5, 1978;
A. Andries, in Cronica, nr. 25, 1978;
D. Lascu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980;
C. Ivanescu, in Luceafarul, nr. 46,1982;
I. Bejenaru, in Ateneu, nr. 10, 1985;
G. Dorian, in Ateneu, nr. 8, 1985.

Taine văd în ochii tăi, iubito

Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului.
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?

Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.

GLORIA CELUI PLECAT

Ploi ca-n minunea din vis cad deasupră-mi sunt ierbi albastre pe fruntea care lumină cere odihnitoarea îmi scrie numele pe fruntea veacului aceasta e gloria străină e ea de iubirea mea şi a părinţilor mei dar e credinţă ea şi nu are moarte cade asupra mea ca mîna celestă

SPINUL VREMILOR TRECUTE

Nu te supui dezmierdărilor caste ale luminii când, în umbră, sângeriu, se-arată spinul menit a-ţi da un rost: trista splendoare a sângelui pe care-l păstrezi în clondire Ca amintire a eroului. O, nu-i greu să pipăi braţul care te-ndreaptă spre cărarea dintre salcâmii-n risipă Acolo, sub frunze moarte-i tezaurul care-ascunde multe şi-nalte filosofii. N-au rost îndoielile vestitorului în faţa lumii care nu mai există. Mama şi tata par sfinţii din pământul îndepărtat, care semne de pace îmi fac, semne de pace şi-atât.

BIOGRAFIE Titu Maiorescu

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice" (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

În vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.