MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 15 IUNIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Astăzi facem Pomenirea morților sau Moșii de vară.
Un gând pios pentru toți cei plecați dintre noi! Dumnezeu să-i odihnească în pace!

ISTORIE PE ZILE 15 Iunie

Evenimente

· 763 i Ch: Prima mentiune a unei eclipse totale de Soare, într-un vechi text asirian (Asiria a fost un stat antic din Orientul Mijlociu, care s-a prăbuşit în anul 605 î.Hr). La un moment dat, acesta se intindea peste Mesopotamia, Siria, Fenicia şi Egipt). Data de 15 iunie 763, este foarte importantă in stabilirea cronologiei Orientului antic .

· 1167: A fost întemeiat orașul Copenhaga, devenit capitală a regatului danez în 1443

· 1215: Regele Ioan fara Tara semnează Magna Carta la Runnymede, in Anglia. Magna Carta Libertatum (sau Marea Cartă a Libertăților), în engleză: “The Great Charter”, fost documentul prin care a fost îngrădita puterea regelui si garantate unele drepturi pentru toți cetățenii, in vederea eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți . În timp, Magna Carta Libertatum a stat la baza parlamentarismului englez. Ioan (John) Plantagenetul (24 decembrie 1166 – 19 octombrie 1216) a fost rege al Angliei din 6 aprilie 1199 până la moartea sa (19 octombrie 1216). A fost și duce al Normandiei (1199-1204). Era fiul regelui Henric al II-lea al Angliei și al Eleonorei de Aquitainia. I-a succedat la tron fratelui său Richard Inimă de Leu. Porecla sa „Ioan fără de Țară” (engl. John Lackland) provine din faptul că la moartea tatălui său era încă minor, iar legea engleză prevedea că fiii mai mici ai regilor decedați nu puteau să dețină domenii („țări”) de care nu s-ar fi putut îngriji.

· 1219: Se naste legenda drapelului danez numit Dannebrog ( haina rosie sau haina daneza). Este un drapel rosu cu o cruce alba, aparut cu certitudine in timpul Cruciadelor nordice. Legenda spune ca acest drapel a aparut desenat pe cer pe 15 iunie 1219, in timpul bataliei de la Reval (azi Tallin in Estonia), care s-a purtat intre armatele regelui danez Valdemar al II-lea si estonieni. Aparitia miraculoasa a stindardului Daneborg pe cer a insuflat curaj danezilor, care au castigat batalia. O alta legenda spune ca in cursul luptei, tunica alba a regelui Valdemar a devenit rosie de sangele dusmanilor.

· 1300: Este intemeiat orasul Bilbao din Spania.

· 1389: Are loc bătălia de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei) terminata cu infrângerea de către armata turcă a armatei sârbe, condusă de cneazul Lazăr, aliat cu bosniecii şi cu macedonenii. Vestul şi sud-vestul Serbiei au fost supuse Imperiului Otoman. Sultanul turc Murad I (n. 1326}, comandantul ostilor otomane este ucis de sarbul Milos Obrenovici.

· 1502: În timpul ultimei sale expediții Columb descoperă insula Martinica. Cristofor Columb (italiană Cristoforo Colombo, spaniolă Cristóbal Colón, n. între august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506) a fost un navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest, pe Oceanul Atlantic, în căutarea unei rute spre Asia, dar și-a câștigat reputația descoperind un nou continent, America, în perioada precolumbiană fiind cunoscută numai Lumea Veche.

· 1520: Papa Papa Leon al X- lea îl excomunică in bula papala Exsurge Domine, pe reformatorul protestant Martin Luther din Biserica Catolică. Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia – d. 18 februarie 1546), pastor și doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunțate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic și profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521.

· 1667: Prima transfuzie de sange de la animal la om. După ce William Harvey (1578-1657) a explicat in 1628 mecanismul de circulaţie a sângelui ,. iar in anii 1660, Royal Society din Londra (Anglia) a sponsorizat o serie de studii privitoare la transfuzii, după ce Sir Christopher Wren (1632-1723), celebrul arhitect, a folosit o pană pentru a injecta lichid în venă a unui câine. Richard Lower (1631-1691) a facut experimente la Universitatea Oxford din Anglia şi a efectuat prima transfuzie de sânge direct de la un câine la altul în 1665, prin conectarea unei artere la o vena prin intermediul unui tub de argint

. La 15 iunie 1667, medicul francez Jean-Baptiste Denys a realizat prima transfuzie de sânge atestată documentar, administrând unui băiat de 15 ani sânge de la un miel. Experimentele lui Denys cu transfuzii cu sânge de animale la oameni, au provocat o controverse aprinse în Franţa şi în 1670 procedura a fost interzisa după alte trei încercări care s-au soldat cu două decese. In 1818 James Blundell, un medic de la Spitalul Guy’s din Londra, a reînviat practica transfuziei folosind o seringă pentru injectarea de sânge de la donatori uman. La început Blundell a aplicat procedeul transfuziei doar in cazuri fără speranţă, dar în 1829 el a folosit transfuzii de sânge cu succes pentru a trata o femeie cu hemoragie postpartum. Blundell a îmbunătăţit aparatura pentru efectuarea de transfuzii, tehnica aceasta fiind utilizata în timpul războiul franco-prusac (1870-1871). Dupa ce in 1902 Karl Landsteine a descoperit cele patru grupe sanguine, practica transfuziilor de sange a devenit obisnuita si nepericuloasa.

· 1754: Václav Prokop Divis (n.26 martie 1698 – d.25 decembrie 1765), preot, teolog şi naturalist ceh, a inventat independent de invenţia americanului Benjamin Franklin, paratrăsnetul. Ca medic, este unul dintre promotorii electroterapiei.

· 1839: Charles Goodyear (1800-1860), inventator, a descoperit vulcanizarea cauciucului, procedeu prin care acesta devine insensibil la variaţiile de temperatură. Charles Goodyear (n. 29 decembrie 1800 – d. 1 iulie 1860) a fost un inventator american, cunoscut pentru faptul că în 1839 a descoperit un procedeu de vulcanizare a cauciucului. Ulterior, a perfecționat acest procedeu și l-a patentat la data de 15 iunie 1844. A lucrat încă din tinerețe în fabrica tatălui său, unde se produceau unelte agricole și accesorii metalice. A încercat să conducă o afacere proprie, dar a eșuat. A descoperit întâmplător că, dacă este tratat cu sulf și tratat termic, cauciucul nu mai este rigid la temperaturi joase, că își menține elasticitatea și astfel devine posibilă utilizarea acestui material la nivel industrial. A numit acest procedeu vulcanizare

· 1848: A fost sfințit drapelul național tricolor, adoptat prin decret la 14 iunie de către Guvernul revoluționar de la București; drapelul avea culorile albastru, galben, roșu și avea înscrisă deviza „Dreptate, Frăție"

· 1848: A doua Adunare populară de la Lugoj a românilor din Banat, a hotărât: înființarea unei armate populare române în frunte cu Eftimie Murgu, introducerea limbii române, recunoașterea naționalității române etc. Eftimie Murgu (n. 28 decembrie 1805, Rudăria, comitatul Caraș-Severin – d. 30 aprilie 1870, Budapesta) a fost un jurist și profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848 (Dieta de la Debrețin), apoi avocat în Budapesta. Marea Adunare Națională de la Lugoj din 15 iunie 1848, al cărei președinte a fost propus, a cerut, printre altele, următoarele: - înființarea unei armate populare române prin înarmarea poporului,
- organizarea Banatului ca un căpitanat general al Banatului,
- numirea lui Eftimie Murgu căpitan general al Banatului,
- recunoașterea limbii române ca limbă oficială în tot Banatul,
- independența Bisericii Române din Banat. În anul următor revoluției, Eftimie Murgu votează detronarea habsburgilor (la 13 aprilie) cît și noua lege a naționalităților care cuprindea obținerea unor drepturi minimale pentru români, precum și reorganizarea unei legiuni române (28 iulie). Pentru curajul avut de a vota împotriva habsburgilor este arestat la 22 august și condamnat la moarte pentru „înaltă trădare față de monarhia habsburgică„. Pedeapsa i se comută la patru ani de închisoare pe care-i va executa în închisoarea din Iosefstadt din Boemia. Dupa ce iese din închisoare mai candidează o dată pentru funcția de deputat în Dietă și în 1861 este ales deputat de circumscripția electorală din Moravița, iar în 1865 scrie ultima lucrare intitulată „Despre memorandumul Congresului Sîrbesc„; activitatea fiindu-i îngrădită de faptul că închisorile l-au slăbit foarte mult. Ca atare, în 12 mai 1870 trece în cele veșnice acest „om fantastic cu caracter de bronz” pe care l-a dat Banatul.

· 1848: Marea Adunare de pe Câmpia Filaretului, numită apoi Câmpia Libertății, în timpul careia s-a depus juramântul pe Constituție și s-a aprobat constituirea Guvernului provizoriu

· 1875: S-a înființat, la București, Societatea de Geografie

· 1907 - S-au deschis lucrările celei de-a doua Conferinţe a Păcii, la care au participat reprezentanţii a 44 de state din Europa, Asia şi America; a fost încheiată o nouă Convenţie privind reglementarea pe cale paşnică a conflictelor internaţionale, document semnat şi de România.

· 1919: Pilotii britanici John Alcock si Arthur Brown au incheiat primul zbor fara intrerupere pe deasupra Atlanticului.

· 1920: Se incheie un nou tratat de frontieră între Germania şi Danemarca in urma caruia nordul landului Schleswig(cunoscut si ca Iutlanda de sud) trece la Danemarca, dupa ce populatia regiunii s-a pronuntat prin referendum. Sudul Schleswigului a ramas parte a Germaniei federale, constituind astazi landul Schleswig-Holstein.

· 1940: Al doilea război mondial: a fost fondat lagărului de exterminare de la Auschwitz, destinat inițial oamenilor politici din Polonia

· 1969: Și-a început mandatul prezidențial Georges Pompidou, succesorul generalului Charles de Gaulle la președinția Franței. Georges Jean Raymond Pompidou (n. 5 iulie 1911 la Montboudif, Cantal, d. 2 aprilie 1974 la Paris) a fost un om politic francez. După Charles de Gaulle, el va deveni președintele celei de a cincea Republici Franceze pe perioada de la 20 iunie 1969 până la moarte sa (2 aprilie 1974).

· 1970: Începe vizita oficială de două zile a lui Nicolae Ceaușescu în Franța la invitația președintelui Georges Pompidou. La sfârșitul interviului acordat televiziunii de stat – ORTF (Office de radiodiffusion-télévision française), Ceaușescu s-a lăudat gazetarilor că instaurase un regim al echității sociale în toate domeniile, România fiind superioară chiar Franței.

· 1970: Dirijorul si compozitorul roman Mihai Brediceanu a brevetat in SUA inventia sa numita polimetronom destinat sa coordoneze pe cale auditiva si vizuala pulsatiile unei muzici, conceputa de compozitori, in politempie structurala.

· 1977: A fost inaugurat, la Paris, atelierul lui Constantin Brancusi, reconstituit pe esplanada Beaubourg, intr-o constructie izolata de cladirea Muzeului de Arta Moderna. Spatiul cuprinde 148 de sculpturi si incearca sa redea atmosfera atelierului sculptorului din Impasse Ronsin. Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

· 1978: Regele Hussein al Iordaniei se casatoreste cu americanca Lisa Halaby, care va lua numele de Regina Noor.

· 1985: A avut loc, la Ploieşti, ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, interzis de către autorităţile comuniste; înfiinţat la 17 septembrie 1973 şi condus vreme de 12 ani de poetul Adrian Păunescu, cenaclul a reprezentat un moment special în anii întunecaţi ai comunismului; Vasile Şeicaru, Alexandru Andrieş, George Nicolescu, Mircea Rusu sunt doat câţiva dintre artiştii români care şi-au început cariera pe scena Cenaclului Flacăra.

· 1990: Printr-o decizie a Consiliului Militar Superior al M.Ap.N. a fost desfiintata organizatia CADA. In declaratia care a insotit decizia se preciza ca rolul Comitetului de Actiune pentru Deamocratizarea Armatei (CADA) a fost unul de destabilizare a armatei, acest organism facand jocul unor forte politice ostile. De mentionat ca Armata Romaniei avea la acea data in conducerea ei fosti generali (inclusiv gen.Militaru) spioni sovietici,demascati inca din vremea lui Ceausescu si reactivati de noua conducere „democratica” a tarii aflata sub conducerea d-lui (tovarasului) Iliescu Ion, el insusi suspectat de relatii cu „serviciile”sovietice.

· 1992: Au fost stabilite relații diplomatice între România și Republica Kârgâzstan

· 1994: Israelul şi Vaticanul stabilesc relaţii diplomatice.

· 1997: Sergiu Cunescu a fost reales, in cadrul lucrarilor celui de-al XX-lea Congres al acestei formatiuni politice,in functia de presedinte al Partidului Social Democrat Roman.

· 2002: Lansarea postului de televiziune MTV România; invitat de onoare la spectacolul inaugural a fost cunoscutul interpret de muzică latino Enrique Iglesis

· 2004: Ivan Gasparovic a fost învestit oficial în funcția de președinte al republicii Slovacia

· 2004: Vaticanul a dat publicitatii un amplu dosar despre Inchizitie si torturile sale.

· 2005: Casa Bloomsbury (Londra) scoate la licitație prima ediție a romanului autobiografic „Mein Kampf", semnat de Adolf Hitler. Mein Kampf (în română Lupta mea) este o carte scrisă de Adolf Hitler în două volume:
- Eine Abrechnung (O socoteală), publicată la 18 iulie 1925
- Die nationalsozialistische Bewegung (Mișcarea național-socialistă), publicată în 1926.
Volumul Eine Abrechnung este alcătuit din 12, iar Die nationalsozialistische Bewegung din 15 capitole. Hitler a conceput cartea între 1923-24, când a fost deținut în închisoarea din Landsberg am Lech în Bavaria. Cartea a fost dactilografiată în închisoare de complicele său, Rudolf Hess. Mein Kampf este o operă autobiografică, dar și o platformă program a nazismului, mai ales al doilea volum. Hitler descrie aici unele „soluții” la „problema evreiască”. Pentru naziștii și neonaziștii din al Doilea Război Mondial, Mein Kampf a reprezentat și încă mai reprezintă și azi bazele național-socialismului. Multă vreme s-a crezut că Mein Kampf este singura carte scrisă de Hitler. Gerhard Weinberg, un istoric american, evreu născut la Hanovra și emigrat de copil din Germania nazistă în SUA, a descoperit în arhive, în 1958, și a făcut public un document de 324 pagini dactilografiate, dictat de Hitler în 1928, în care acesta își expunea viziunea asupra politicii externe. Weinberg este de părere că acest text va permite o mai bună înțelegere a cărții Mein Kampf și va ajuta la prevenirea nedreptăților în viitor.

· 2005: Compania Microsoft începe comercializarea pentru producătorii de computere a sistemului de operare Windows fără Media Player, conform exigențelor Comisiei Europene

· 2005: Se încheie reuniunea Comisiei mixte Camerun-Nigeria pentru rezolvarea diferendului frontalier privind Peninsula Bakassi (Yaounde, Camerun, 10-15)

· 2007 - Vioara Stradivarius Elder, predată Ministerului Culturii şi Cultelor (MCC) de către familia Voicu, a fost clasată în categoria "tezaur" a patrimoniului cultural naţional, prin decizia Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor

· 2008 - Candidatul independent Sorin Oprescu a câştigat alegerile pentru Primăria Bucureştiului, fiind primul primar independent din istoria recentă.

Nașteri

· 1330: Eduard de Woodstock, Prinț de Wales, Duce de Cornwall, Prinț de Aquitania (15 iunie 1330 – 8 iunie 1376) a fost fiul cel mare al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a soției acestuia, Philippa de Hainault, și tatăl regelui Richard al II-lea al Angliei.
A fost unul ditre cei mai mari comandanți militari ai Angliei în Războiul de 100 de ani, a obținut o victorie importantă în bătălia de la Poitiers, în 1356. La vârsta de 12 ani, pe 13 mai 1343 a devenit Prinț de Wales. Cariera lui a început propriu-zis în anul 1346, în bătălia de la Crécy, unde conform legendei a purtat o armură neagră, care i-a adus numele de ,,Prințul Negru”. În anul 1355 a fost numit locotenent al tatălui său, în Gascony, pentru ca anul viitor să conducă o nouă luptă împotriva francezilor din Războiul de 100 de ani, cea de la Poitiers. Eduard l-a capturat pe regele Franței, Ioan al II-lea cel Bun.Eduard Prințul Negru a fost Prinț de Aquitania între 1362-1372. Domnia sa aici a fost un eșec, de care el s-a făcut în mare parte vinovat. După aceea a devenit Prinț de Gascony. În 1347, orașul său de reședință a fost ,,Casa Pulteney”. În anul 1367 a condus o expediție în Castilia, sprijinit de Pedro, regele detronat al Castiliei. În același an, pe 3 aprilie a reușit o victorie răsunătoare la Nájera, în nordul Castiliei. În anul 1370, Eduard a cucerit orașul Limoges. După această bătălie, în anul 1371 s-a îmbolnăvit. Bolnav si decăzut, la sfatul medicului s-a întors în Anglia, predându-i oficial tatălui său principatul pe care îl deținuse. Nu a avut succesori ca prinț de Aquitania. Deși era moștenitorul tronului, nu a devenit niciodata rege. În 1372 a fost alături de tatăl său într-o expediție nereușită în Franța. În anul 1376, pe 8 iunie a murit la Westminster , langă Londra. După moartea lui Eduard Prințul Negru, la tron a ajuns fiul său, Richard al II-lea.

Eduard de Woodstock
Prinț de Wales; Prinț de Aquitania
Eduard, Prinț de Wales în uniformă de cavaler al Ordinului Jartierei, 1453

· 1397: Paolo Dono di Pratovecchio zis Uccello (n. 15 iunie 1397, Pratovecchio - d. 10 decembrie 1475, Florența), pictor italian din perioada timpurie a Renașterii florentine. Stăpânirea artei perspectivei, care era o mărturie a epocii și care s-a manifestat în mod deosebit în opera sa, îl situează printre cei mai importanți pictori renascentiști italieni ai secolului al XV-lea. Cu toate acestea, stilul lui Uccello este încă îmbibat de arta gotică târzie, încât artistul este considerat ca fiind ultimul reprezentant al acestui stil internațional în pictura italiană.

Paolo, viitorul artist, s-a născut la Florența în anul 1397, fiu al chirurgului-bărbier Dono di Paolo di Pratovecchio. Mama, Antonia di Giovanni di Castello del Beccutto, era descendentă a unei vechi familii florentine. Despre tinerețea artistului nu se știe prea mult, în afară de faptul că și-a probat talentul în pictură foarte timpuriu. Între anii 1407 și 1414 lucrează împreună cu pictorul Masolino da Panicale (1383-1440) și sculptorul Donatello în atelierul lui Lorenzo Ghiberti, care obținuse comanda pentru realizarea porții de nord a Baptisteriului din Florența. În această perioadă a căpătat numele de "Uccello" (Pasăre), datorită îndemânării cu care reușea să umple spațiile rămase libere între motivele principale cu mici animale și, mai ales, păsări.

În 1415, artistul este primit în asociația Arte dei Medici e Speziali ("Asociația Medicilor și Farmaciștilor"), de care aparțineau și pictorii. Începând din 1418, călătorește mult: la Pisa și la Siena studiază creațiile lui Sassetta (1400-1450) și Ambrogio Lorenzetti (1290-1348), în Venezia lucrează la mozaicurile din Basilica di San Marco. Din acești ani datează fresca Madonna col Bambino, care se găsea în una din casele familiei Del Beccuto (astăzi în Muzeul San Marco din Florenza).

Căpetenia de mercenari John Hawkwood - detaliu - frescă (1436) în Domul din Florenţa

În 1430, întors la Florența, execută frescele Storie della Genesi pe galeria verde (Chiostro verde) a mănăstirii Santa Maria Novella.

În anul următor, Uccello sosește la Veneția, unde rămâne timp de cinci ani. Veneția, datorită dialogului purtat cu Bizanțul, este orașul coloriștilor, spre deosebire de orașul celor ce pun accentul pe desen, Florența. Uccello este captivat de lucrările lui Gentile da Fabriano (1370-1427) și, în aceeași măsură, entuziasmat de primele lucrări ale contemporanului său, Antonio Pisano (il Pisanello, 1395-1455).

În 1431, Uccello revine din nou la Florențs. Trebuie să mai aștepte câțiva ani pentru a fi recunoscut ca maestru. Primul succes îl înregistrează în anul 1436 cu fresca din Domul Santa Maria del Fiore, reprezentând pe Căpetenia de mercenari John Hawkwood (alias Giovanni Acuto), compoziție semnată pentru prima dată cu numele "Paolo Uccello". Fresca atestă profunda cunoaștere a meșteșugului de către pictor. În imensa bogăție a materialului se regăsesc rezultatele cercetărilor de mulți ale artistului în domeniul perspectivei. Fresca reprezintă prima pictură renascentistă a unei statui ecvestre și va exercita o influență însemnată asupra pictorilor din secolul al XV-lea, care se vor angaja adesea în zugrăvirea acestei teme.

Între 1435 și 1440, Uccello pictează - la comanda lui Cosimo Medici - o serie de trei tablouri despre bătălia de lângă San Romano din 1432, încheiată cu victoria Republicii Florentine asupra locuitorilor Sienei.

Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, 1435-1460, National Gallery, Londra

În 1443, Uccello participă din nou la lucrările de decorare a Catedralei din Florența. Proiectează vitralii și pictează fresce în jurul cadranului orologiului, care va fi instalat deasupra intrării principale. Din această epocă datează și frescele ce decorează pridvorul bisericii San Miniato al Monte. Din păcate, în secolul al XVII-lea au fost acoperite cu tencuială și în prezent - după restaurare - sunt într-o stare foarte proastă.

De la începutul anilor patruzeci, Uccello conlucrează strâns cu sculptorul Donatello. În 1445 lucrează împreună în Padova. În jurul anului 1447, după revenirea la Florența, termină o altă serie de fresce pentru galeria bisericii Santa Maria Novella.

În 1452, Uccello se căsătorește cu tânăra de 19 ani, Tommasa di Benedetto Malifici. Între 1455 și 1460, pictează două variante pe tema Sfântul Gheorghe ucigând balaurul; tabloul mai cunoscut și mai minuțios lucrat se află în prezent în National Gallery din Londra. Începând cu sfârșitul anilor cincizeci, Uccello este tot mai mult privit de noile generații de pictori ca o relicvă a vremurilor apuse. Este nevoit să execute machete pentru artiștii care se ocupau de vitralii și pentru ebeniștii care făceau încrustrații în lemn.

În 1465, situația sa se îmbunătățește. Societatea "Corpus Domini" din Urbino îi comandă o lucrare pentru altarul capelei "Sfântul Sacrament". Uccello execută celebra sa predelă, Miracolul Ostiei, care va fi terminată în 1473 de pictorul Iustus di Gandava. Ultima sa capodoperă, Vânătoare (nocturnă ?), a rămas mult timp neremarcată.

Paolo Uccello moare la 10 decembrie 1475 și este înmormântat la Florența în cavoul familiei din biserica Santo Spirito.

Paolo Uccello este un artist al cărui rol în istoria picturii florentine este greu de definit. Unii au văzut în el artistul care a sacrificat bună parte a talentului său pentru pasiunea perspectivei. Alții au considerat că asupra artei lui Uccello și-a pus prea puternic amprenta respectul său pentru pictura gotică. În prezent, ambele judecăți sunt învechite. Istoricii de artă au descoperit în opera lui eclectism, logică și omogenitate. Pentru înțelegerea operelor lui Uccello, este extrem de importantă analiza contextului istoric în care acestea au fost create. Bogăția epocii renașterii italiene se manifestă în toate domeniile: în artă, în viața religioasă, în economie, schimbarea totală desfășurându-se în numai câțiva ani. Uccello se naște în 1397, cu patru ani înaintea lui Masaccio, datorită căruia se petrece o adevărată revoluție în pictura italiană. În primii ani ai secolului al XV-lea, viața artistică este încă dominată de arta gotică internațională târzie. Uccello se încadrează la început în acest curent, în special în perioada petrecută la Veneția (1425-1431). Când se întoarce la Florența, pictura trecea deja printr-o transformare totală. Uccello rămâne pictorul generației sale, care cunoaște cel mai bine arta gotică, în schimb nu are prea multe de spus în legătură cu revoluția renascentistă care se desfășura tocmai în orașul său. El devine cel mai încrâncenat pictor al perspectivei, preferând o tehnică de pictare ce se compune din detalii, îmbinând diferite perspective, și astfel în operele sale spațiul va fi mai complex și mai surprinzător. Din aceste motive, creația lui Uccello a fost multă vreme rău interpretată. După succesele sale de la început, pictorul se izolează de contemporanii lui. Uccello păstrează și continuă tradițiile folosind, în același timp, noile descoperiri din pictură, chia dacă dă impresia de a nu le recunoaște.

Bătălia de la San Romano a avut loc în 1432 și s-a terminat cu victoria florentinilor asupra locuitorilor Sienei. Cosimo Medicicomandă lui Uccello o lucrare menită să eternizeze acest eveniment. Pictorul realizează trei tablouri (acestea se găsesc în prezent în trei locuri diferite: Londra, Paris și Florența). În centrul tabloului păstrat în National Gallery din Londra, se află căpitanul de mercenari, Niccolo da Tolentino, în fruntea călăreților florentini.

Tabloul păstrat la Florența în Galleria degli Uffizi înfățișează înfrângerea lui Bernardino della Giarda, căpetenia luptătorilor aparținând orașului Siena.

În fine, ultimul tablou, aflat astăzi în Muzeul Louvre din Paris, redă scena trecerii la atac a căpeteniei florentine, Micheletto Attendolo da Cotignola. Compoziția scenei se caracterizează printr-un mare echilibru - cu ajutorul sulițelor dispuse pe linii verticale, Uccello dă o osatură stabilă tabloului.

Bătălia de la San Romano (I): Niccolo da Tolentino în fruntea armatei florentine (National Gallery, Londra)
Bătălia de la San Romano (II): Înfrângerea lui Bernardino della Ciarda (Galleria degli Uffizi, Florenţa)
Bătălia de la San Romano (III): Ofensiva lui Micheletto da Cotignola (Muzeul Louvre, Paris)

Galerie

Frescele din capela altarului Catedralei Assunta del Prato datează din anii 1435-1440 și sunt alcătuite dintr-o serie de compoziții. Arcul intrării și arcada sunt ornate de patru sfinți reprezentând cele patru virtuți. Pereții din din stânga și din dreapta sunt împodobiți de scene din viața Madonei și a Sfântului Ștefan. Excepțională este bogăția cromatică a cestor fresce, pentru care Uccello a renunțat chiar și la fidelitatea față de realitatea zugrăvită.

Portretul unei nobile florentine, 1450
Sfântul Ştefan, frescă în Capella Assunta din catedrala del Prato, 1435-1440
Episoade din viaţa eremiţilor din Tebaida, 1460
Vânătoare, 1470

Vânătoarea (1470) este ultima compoziție a lui Uccello, executată în tempera pe lemn. Uccello redă cu o deosebită sensibilitate jocul fin și anmat al luminilor din desișul pădurii. Pictorul utilizează o paletă bogată a culorii verzi, de la pastel la cele mai închise tonalități. Se inspiră mult din gotică și din tradițiile pictorilor de miniatură. Pentru a obține efecte de lumină, folosește plăci de aur. cu trecerea timpului, aurul și-a pierdut strălucirea, culorile de verde s-au întunecat. Cerul, ultramarin la început, a devenit de culoarea cernelii - de aceea multă vreme s-a crezut că tabloul reprezintă o vânătoare nocturnă.

Paolo Uccello
Paolo Uccello, portret de un pictor anonim din sec. XVI, fragment dintr-un panou cunoscut sub numele "Cinci maeștri ai Renașterii florentine", în prezent în Muzeul Louvre, Paris

· 1594: Nicolas Poussin (n. 15 iunie 1594, Les Andelys, Normandia – d. 19 noiembrie 1665, Roma) a fost un pictor francez din perioada clasicismului baroc.

Poussin s-a născut într-o familie modestă, a unui fost soldat din armata regală franceză. A învățat pictura între anii 1612 - 1621 în Rouen și Paris. Primele impulsuri în domeniul picturii le are deja în școala din Fontainebleau. Prima lucrare a lui mai importantă este realizată în palatul „Palais du Luxembourg” din Paris, unde a pictat împreună cu „Philippe de Champaigne ”. În Paris Nicolas Poussin va cunoaște pe poetul Marino, care-l va iniția în mitologia greacă și romană, el va ilustra mai târziu prin schițe epopea lui Marino despre Venus și Adonis.

Ajunge în Roma în anul 1624, unde Marină îl va recomanda cardinalului „Giulio Sacchetti” și lui „Francesco Barberini” nepotul papei Urban VIII. In Roma va cunoaște pe pictorii Jacques Stella, Joachim Sandrart și Claude Lorrain. În anul 1630 se va căsători cu Anne Marie Dughet, fica unui bucătar francez din Roma.

Poussin are greutăți de a găsi în Roma de lucru, papa însărcinează numai pictorii consacrați italieni Guido Reni, Pietro da Cortona sau Carracci. În 1627 el va fi recomandat de pictorul Gian Lorenzo Bernini și prin intermediul cardinalului Barberini, va fi însărcinat să picteze „Moartea lui Germanicus” sau o pictură de altar „Martiriul Sfântului Erasmus”. Pictura va fi apreciată dar Poussin nu va mai primi de lucru. În 1631 este luat în universitatea de artă „Accademia di San Luca”. Aici se va preocupa mai mult de picturi cu teme religioase sau mitologice în format mai mic. Prin intermediul prietenului și mentorului său Pozzo reușește să-și vândă picturile. Astfel el va picta portrete a lui Leonardo da Vinci care vor fi tipografiate în tratatul „Trattato della Pittura” unde sunt descrise diferite tehnici utilizate în pictură.

Se va reîntoarce în 1641 la cererea regelui Ludovic al XIII-lea al Franțeiși presiunea cardinalului Richelieu la Paris. Regele îl va numi director al construcțiilor regale și-l însărcinează să picteze „Grande Salle” (Sala mare) din Louvre. Între Poussin și pictorii francezi consacrați apar tensiuni cauzate de succesul său. În 1642 părăsește Parisul întorcându-se definitiv la Roma, în 1643 moare Richelieu, astfel că Poussin poate să lucreze liniștit mai departe în Roma. Aici va picta în continuare diferite teme religioase sau mitologice în formate mici, având ca și cumpărători un cerc restrâns de iubitori de artă ca Antonio Rospigliosi, Gian Maria Roscioli cancelarul papei Clemens VII, Duc de Créqui și Henri Valencay consuli francezi în Vatican, ca și mai târziu bancherul francez Jean Pointel care a cumpărat peste 20 de picturi ale lui. Printre operele lui mai importante se numără:

Cele șapte sacramente
Cele patru anotimpuri
Et in Arcadia ego (Păstorii din Arcadia)

Ca o recunoaștere târzie a meritelor sale, în 1665 Ludovic al XIV-lea al Franței îl numește primul pictor al Franței. Poussin moare la 19 noiembrie 1665 fiind înmormântat la biserica San Lorenzo din Lucina. Mormântul lui cu bustul pictorului a fost construit după planurile aritectului francez Léon Vaudoyer (1803-1872).

Nicolas Poussin
Autoportret de Nicolas Poussin, 1650

Galerie:

Et in Arcadia ego (Păstorii din Arcadia)
Vara (Cele patru anotimpuri)
Moartea lui Germanicus
Răpirea sabinelor

* 1664: Jean Meslier (uneori scris și Mellier, n. 15 iunie 1664, Mazerny, Franța – d. 17 iunie 1729,^[2] Étrépigny, Franța) a fost un abate catolic, cunoscut pentru faptul că a lăsat o carte-eseu în care susține ateismul.

A învățat latina în 1678 de la un preot din regiunea natală, apoi se înscrie la un seminar teologic. Parcurge etapele ordurilor sacre, iar pe 7 ianuarie 1689 devine preot la Étrépigny, o localitate învecinată din Ardeni. A trăit modest, ajutând financiar pe cei săraci.

După moartea sa, a fost găsit un manuscris în care descria religia ca fiind ceva inutil și iluzoriu. Caracterul ateu al acestei scrieri era confirmat și de susținerea ideii inexistenței sufletului sau a liberului arbitru.

Ideile prezentate de Meslier în acel manuscris sunt menționate și de Voltaire și de baronul d'Holbach.

Jean Meslier

* 1764: Zygmunt Vogel (n. 15 iunie 1764, Wołczyn - d. 20 aprilie 1826, Varșovia) a fost un pictor, grafician și pedagog de origine poloneză, reprezentant al clasicismului. În anul 1787, Vogel a devenit pictorul regelui Stanislaw August Poniatowski, din ințiativa căruia a explorat Polonia, schițând tablouri cu imagini ale unor construcții și monumente arhitecturale. O parte din ele, în anii 1806-1807, au fost publicate în seria de gravuri Zbiór widoków sławniejszych pamiątek narodowych. În 1818, a devenit lector la Secția de Arte Frumoase a Universității din Varșovia.

Zygmunt Vogel

· 1779: S-a nascut Gheorghe Lazar, pedagog si iluminist; intemeietorul primei institutii de invatmant superior din Tara Romaneasca.

· 1789: S-a nascut in statul american Maryland, Josiah Henson un sclav negru care a fugit in Canada unde a fondat un asezamant care adapostea sclavii americani fugiti si o scoala de meserii pentru acestia. A servit de model scriitoarei americane Harriet Beecher Stowe pentru personajul principal din romanul sau Coliba unchiului Tom.

· 1839: Sofia Cocea, publicistă, poetă, traducătoare româncă (d. 1861)

· 1841: Dimitrie Grecescu, etnobotanist român (d. 1910)

· 1843: Edvard Hagerup Grieg (n. 15 iunie 1843, Bergen, Suedia-Norvegia[*] – d. 4 septembrie 1907,Bergen, Norvegia) a fost un compozitor și pianist norvegian.

Edvard Grieg este cel mai de seamă muzician din școala națională norvegiană și unul din reprezentanții de frunte ai muzicii romanticeeuropene. Muzica lui a fost influențată de romanticii germani, ca de pildă Schumann, și de asemenea de muzica populară a poporului său, uneori și de cea a popoarelor scandinave vecine. Grieg a activat și ca pianist de concert până la sfârșitul vieții sale. El a scris multe suite.

Edvard Grieg s-a născut în orașul Bergen din vestul Norvegiei ca al patrulea dintre cinci copii ai lui Alexander Grieg (1806 - 1875), comerciant înstărit și consul al Marii Britanii în localitate. Alexander Grieg continuase antrepriza de negoț de pește și homari din Marea Nordului, înființată în anul 1779 de bunicul său Alexander Greig, devenit Grieg, și care emigrase în Norvegia din Scoția, din localitatea Cairnbulg de lângă Aberdeen, după bătălia de la Culloden ^[13] ^[14] Originea scoțiană a familiei nu era ceva ieșit din comun, fiindcă numeroase familii din Bergen aveau conexiuni familiale în alte țări europene din vecinătate ca Danemarca, Germania, Marea Britanie sau Olanda. Grieg a crescut într-o familie cu tradiții muzicale. Și renumitul pianist canadian Glenn Gouldera înrudit cu Grieg, bunicul mamei sale fiind văr primar cu compozitorul norvegian. Bunicii din partea mamei lui Grieg erau membri în «Musikkselskapet Harmonien», una din orchestrele cele mai vechi din lume, întemeiată în anul 1765. Mama sa Gesine Judith, născută Hagerup (1814 - 1875) era de asemenea descendenta unei familii onorabile din Bergen, în rândurile cărora s-au numărat mai mulți înalți prelați și notabili. Ea avea și ascendențe suedeze: pe ingeniosul preot și ofițer Kjell Stubin din secolul al XVII-lea ^[15]. iar tatăl ei, Edvard Hagerup (1781 - 1853) a fost un binecunoscut patriot norvegian, președinte al Tribunalului din Bergen , în mai multe rânduri deputat în parlamentul Norvegiei, constituit în 1814. Înzestrată fiind cu talent muzical, Gesine Hagerup a fost trimisă în copilărie, de părinții ei, la Altona, pe atunci în Danemarca, pentru a lua lecții de pian și canto cu renumitul pedagog german Albert Methfessel (1785 - 1869),cântăreț și compozitor, iar mai apoi s-a perfecționat la Londra. Ulterior, Gesine Grieg a devenit cunoscută la Bergen ca pianistă și ca poetă și mai ales ca o mult apreciată profesoară de pian. Ea a găzduit un salon muzical în care se interpreta săptămânal atât muzică clasică instrumentală cât și fragmente din opere, de asemenea cânta uneori ca pianistă solistă la concerte ale orchestrei locale. În aceste împrejurări, Edvard a avut ocazia, de mic copil, să se familiarizeze cu muzica unor compozitori clasici ca Mozart și Beethoven, dar și cu cea a romanticilor ca Weber, Chopin sau Mendelssohn. Începând din 1849 mama i-a fost și cea dintâi profesoară de pian . Este de menționat că și tatăl familiei, Alexander, știa să cânte la pian. John, celălalt băiat dintre cei cinci copii ai soților Grieg, a învățat să cânte la violoncel, dar a mers pe calea unei cariere comerciale după exemplul tatălui. Deși aspira la început să devină preot și îi plăcea să recite poezii, micul Edvard nu a găsit o mare atracție în orele de școală și uneori căuta sub diverse motive să le evite. Pe la 12 ani când a încercat să compună pentru întâia dată o bucată muzicală - niște "Variațiuni pe o temă germană opus 1", învățătorul nu a apreciat de loc inițiativa, l-a tras de păr și a aruncat compoziția pe foc

În 1858, la îndemnul unei rude prin alianță, celebrul violonist Ole Bull care vizitase familia Grieg la reședința ei de la Landaas, lângă Bergen, și care i-a remarcat talentul, Edvard s-a înscris, la vârsta de 15 ani, la Conservatorul din Leipzig, condus în acei ani de renumitul pianist Ignaz Moscheles. În afara de Moscheles, i-a avut ca profesori, între alții și pe Ernst F. Wenzel și pe Carl Reineke. Nici la conservator Grieg nu a fost printre studenții cei mai disciplinați, dar a obținut note bune în majoritatea materiilor, o excepție fiind cursul de orgă. Și-a concentrat eforturile mai ales pe studiul pianului, și s-a delectat cu bogata viață muzicală a Leipzigului, cu numeroasele concerte și recitaluri. Acolo a fost expus mai ales influenței creației școlii romantice germane, în primul rând a lucrărilor lui Schumann și Mendelssohn. În primăvara anului 1860, la 17 ani, a contractat din nefericire o tuberculoză pulmonară care i-a pricinuit greutăți în tot cursul vieții. În 1861 și-a făcut debutul ca pianist de concert, la Karlshamn, în Suedia. După ce în anul următor, 1862 a absolvit Conservatorul din Leipzig, Grieg a dat primul său concert în orașul său natal Bergen, interpretând,între altele, Sonata Patetică de Beethoven. (O înregistrare, mai târziu în viață, a compozitorului, interpretându-și propria sonată pentru pian, a rămas dovada vie a virtuților sale de pianist).

În continuare și-a îndreptat pașii spre Copenhaga, în Danemarca vecină, unde a rămas circa trei ani. A făcut cunoștință acolo cu compozitorii danezi J.P.E.Hartman și Niels Gade. De asemenea în 1864 s-a împrietenit cu conaționalul sau, compozitorul Rikard Nordraak, autorul muzicii imnului național norvegian. Acesta din urma, cu ideile sale de rebeliune contra influentei muzicii germane, a stilului lui Gade si Mendelssohn, a exercitat asupra lui Grieg o mare influență și cei doi au întemeiat la Copenhaga societatea Euterpe, destinată promovării muzicii scandinave originale. La decesul prematur de tuberculoză al tânărului Nordraak în anul 1866, Grieg a compus un marș funebru pentru a-i onora amintirea. Multă vreme a avut mustrări de conștiință pentru faptul că în acel an plecase în Italia în vreme ce starea sănătății lui Nordraak se agravase. În Italia Grieg a avut prilejul de a întâlni un alt compatriot ilustru, dramaturgul Ibsen. anii de la Copenhaga au marcat profund viața muzicianului. In 1862 a făcut cunoștință cu viitoarea lui soție Nina Hagerup (1845 - 1935), verișoară primară,născută în Norvegia dar stabilită în Danemarca, cântăreață de concert care a devenit pe urmă interpreta privilegiată a liedurilor sale. La Copenhaga Grieg a compus creațiile sale opus 6,7 și 8. După ce s-a logodit cu Nina în 1864, în ciuda împotrivirii ambelor familii, cei doi s-au căsătorit la 11 iunie 1867 și s-au stabilit în capitala Norvegiei, numită pe atunci Cristiania astăzi Oslo)

Grieg had close ties with the Bergen Philharmonic Orchestra (Harmonien), and later became Music Director of the orchestra from 1880–1882.

În 1867 a devenit dirijor la societatea filarmonică din Oslo,iar la 11 iunie s-a căsătorit cu o verișoară a sa, Nina Hagerup. În 1869 Concertul său pentru pian și orchestră în La minor, opus 16, a fost interpretat pentru prima oară la Copenhaga. Din 1875 a început să lucreze la muzica de scenă pentru drama lui Ibsen 'Peer Gynt'. A întreprins o serie de turnee în Danemarca, Germania și Olanda. În 1888 'Suita Peer Gynt I' a fost prezentată prima dată la Leipzig, aici Grieg i-a întâlnit pe Brahms și pe Ceaikovski. În anii următori Grieg va întreprinde turnee de concerte în toată Europa, cu orchestre renumite ca Filarmonica din Berlin sau orchestra Concertgebouw din Olanda. A fost ales membru al academiilor din Suedia, Paris, doctor onorific al universităților din Cambridge și Oxford. În 1904 a avut o întâlnire cu împăratul german Wilhelm al II-lea. În anul morții sale 1907 Edvard Grieg a mai susținut concerte la München, Berlin, Kiel, Oslo și Copenhaga.

Opera:

Fire klaverstykker, Opus 1
Fire sanger, Opus 2
Poetiske tonebilder, Opus 3
Seks dikt, Opus 4
Hjertets melodier, Opus 5
Humoresker, Opus 6
Klaversonate i e-moll, Opus 7
Fiolinsonate nr.1, i F-dur, Opus 8
Romanser og ballader, Opus 9
Fire romanser, Opus 10
I høst, Opus 11
Lyriske stykker I, Opus 12
Fiolinsonate nr. 2 i G-dur, Opus 13
To symfoniske stykker, Opus 14
Romanser, Opus 15
Klaverkonsert i a-moll, Opus 16
25 norske folkeviser og danser, Opus 17
Romanser og sanger, Opus 18
Foran Sydens kloster, Opus 20 /
Fire dikt fra Fiskerjenten av Bjørnson, Opus 21
Sigurd Jorsalfar, Opus 22
Peer Gynt, Opus 23 (Henrik Ibsen)
Ballade i g-moll, Opus 24 / Ballade g-Moll, Opus 24
Seks dikt, Opus 25
Fem dikt, Opus 26
Strykekvartett i g-moll, Opus 27
Fire albumblad, Opus 28
Improvisata over to norske folkeviser, Opus 29
Album for mannssang, Opus 30
Landkjenning, Opus 31
Den bergtekne, Opus 32
12 melodier til dikt av A. O. Vinje, Opus 33
To elegiske melodier, Opus 34
Norske danser, Opus 35
Cellosonate i a-moll, Opus 36
Valse-kapriser, Opus 37
Lyriske stykker II, Opus 38
Romanser, Opus 39 #
Fra Holbergs tid, Opus 40 /
Klaverstykker etter egne sanger I, Opus 41

Vuggesang (Opus 9, Nr. 2.)
Lille Haakon (Opus 15, Nr. 1)
Jeg elsker dig (Opus 5, Nr. 3)
Hun er så hvid (Opus 18, Nr. 2)
Prinsessen
Jeg giver mitt dikt til våren (Opus 21, Nr. 3)

Bergliot, Opus 42 (Bjørnstjerne Bjørnson)
Lyriske stykker III, Opus 43
Fra fjell og fjord, Opus 44
Fiolinsonate nr. 3 i c-moll, Opus 45
Peer Gynt-suite nr. 1, Opus 46

Morgenstemning (Opus 23, Nr. 13)
Åses død (Opus 23, Nr. 12)
Anitras dans (Opus23, Nr. 16)
I Dovregubbens hall (Opus 23, Nr. 8)

Lyriske stykker IV, Opus 47
Seks Sanger, Opus 48
Seks dikt, Opus 49
Scener fra Olav Trygvason, Opus 50
Gammelnorsk romanse med varasjoner, Opus 51
Klaverstykker etter egne sanger II, Opus 52

Modersorg (Opus 15, Nr. 4)
Det første mote (Opus 21, Nr. 1)
Du fatter ej bølgernes evige gang (Opus 5, Nr. 2)
Solveigs sang (Opus 23, nr. 18) (Opus 23, Nr. 19)
Kjærlighed (Opus 15, Nr. 2)
Gamle mor (Opus 33, Nr. 7)

To melodier for strykeorkester, Opus 53
Lyriske stykker V, Opus 54
Peer Gynt-suite nr. 2, Opus 55

Bruderovet. Ingrids klage (Opus 23, No. 4)
Arabisk dans (Opus 23, No 15)
Peer Gynts hjemfart. Stormfull aften på havet (Opus 23, nr. 19) (Opus 23, No. 21)
Solveigs sang (Opus 23, nr. 11) (Opus 23, No. 19)

Tre orkesterstykker fra Sigurd Jorsalfar, Opus 56

Forspill (Ved mannjevningen) (Opus 22, No. 2)
Intermezzo (Borghilds drøm) (Opus 22, No. 1)
Hyldningsmarsj (Opus 22, No. 4)

Lyriske stykker VI, Opus 57
Norge, Opus 58
Elegiske dikt, Opus 59
Dikt (Vilhelm Krag-sangene), Opus 60
Barnlige sanger, Opus 61
Lyriske stykker VII, Opus 62
Nordiske melodier, Opus 63
Symfoniske danser, Opus 64 /
Lyriske stykker VIII Opus 65
Norske Folkeviser, Opus66
Haugtussa, Opus 67
Lyriske stykker IX, Opus 68
Fem dikt, Opus 69
Fem dikt, Opus 70
Lyriske stykker X, Opus 71 /
Slåtter, Opus 72 #
Stemninger, Opus 73
Fire salmer, Opus 74

Edvard Grieg

· 1862: Evghenii Kolbasev, inventator rus
* 1865: Alexandru Calmuschi (n. 15 iunie 1865, Iași, județul Iași^[1] - d. ?) a fost ofițer al Armatei României, deputat în Parlamentul României și primar al municipiului Piatra Neamț.

A terminat școala militară în anul 1886 cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat în același an la Regimentul 28 Dorobanți. În anul 1889 a fost promovat locotenent în cadrul Regimentului 15 Dorobanți,^[1] în anul 1910 maior,^[2] iar în anul 1913 locotenent-colonel. În același an a preluat comanda Careului de Recrutare și a Batalionului Teritorialal Regimentului 15 Dorobanți.^[1]

A comandat Regimentul 55 Infanterie la începutul participării României la Primul Război Mondial, având gradul de locotenent-colonel.^[3]

A fost înaintat la gradul de colonel în anul 1918,^[1] iar la 1/13 iunie 1918 a preluat de la colonelul Teodor Pirici comanda Regimentului 15 Infanterie.^[4]

În perioada operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri, având gradul de colonel, a comandat Regimentul 15 Infanterie, post din care a fost îndepărtat la 1 aprilie 1919 drept urmare a concluziilor anchetei ordonate generalului Traian Moșoiu de către Marele Cartier General după Lupta de la Zalău din 23-26 februarie 1919

În anul 1921 figura ca membru al Camerei Deputaților din partea Partidului Poporului.^[6]

Tot în anul 1921 figura ca primar al municipiului Piatra Neamț.^[7] În 1928 figura în Consiliul Comunal al aceluiași oraș.

· 1886: Alexandru Nicolae Donici, antropolog, etnograf, scriitor și publicist român

· 1893 - S-a născut Ion Marin Sadoveanu, romancier, dramaturg, poet şi eseist, care-şi datorează consacrarea ca scriitor îndeosebi romanului "Sfârşit de veac în Bucureşti" (m. 2 februarie 1964). A făcut studii de filosofie la București și la Paris. După primul război mondial este șef de cabinet la Ministerul de Interne, apoi până în 1920 se află la Paris. Din 1926 este inspector al teatrelor, apoi inspector general, iar din 1933 director general al teatrelor și operelor. Destituit, devine redactor la „Timpul” (1941-1942), dramaturg al Teatrului Național până în 1944; în 1950 a fost redactor la „Universul”; director al Teatrului Național din 1956; membru al Comisiei Naționale UNESCO din 1958.

· 1898 - S-a născut poetul şi dramaturgul spaniol Federico Garcia Lorca, ucis de franchi la începutul războiului civil pentru activitatea sa antifascistă (“Cântece tigăneşti”, “Casa Bernardei Alba”) (m.19.08.1936).

· 1900: Paul Mares, trompetist american (d. 1949)
* 1902: Erik Erikson (n. 15 iunie 1902 – d. 12 mai 1994) a fost un psiholog și psihanalist danez-german-american cunoscut ca autor al teoriei dezvoltării sociale a ființelor umane. Este faimos ca creator al sintagmei criză de identitate.
Opere principale:

Erik Erikson - Childhood and Society (1950)
Erik Erikson - Young Man Luther. A Study in Psychoanalysis and History (1958)
Erik Erikson - Identity: Youth and Crisis (1968)
Erik Erikson - Gandhi's Truth: On the Origin of Militant Nonviolence(1969)
Erik Erikson - Adulthood (edited book, 1978)
Erik Erikson - Vital Involvement in Old Age (with J.M. Erikson and H. Kivnick, 1986)
Erik Erikson - The Life Cycle Completed (with J.M. Erikson, 1987)

Erik Erikson

* 1903: Victor Brauner (n. 15 iunie 1903, Piatra Neamț, România – d. 12 martie 1966, Paris, Franța) a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România.
Victor Brauner a fost al treilea din cei șase copii ai lui Deborah și Herman Brauner, un fabricant de cherestea din Piatra Neamț. A fost frate al etnomuzicologului Harry Brauner și al fotografului Théodore (Teddy) Brauner, respectiv cumnat (târziu) al folcloristei și artistei plastice Lena Constante.

Victor Brauner urmează școala primară la Viena, unde familia se stabilește pentru câțiva ani. După revenirea familiei sale în țară, în 1914, Victor își continuă studiile la Școala evanghelică din Brăila; în această perioadă începe să-l pasioneze zoologia.

Frecventează Școala de Arte Frumoase din București (1919 - 1921) și Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu.

Vizitează orașele Fălticeni și Balcic, și începe să picteze peisaje "cezanniene". Apoi, după propria-i mărturisire, trece prin toate fazele: "dadaiste, abstracționiste, expresioniste". În 1924, la 26 septembrie, are loc prima sa expoziție personală, la București, la "Galeriile Mozart". În această perioadă îl întâlnește pe poetul Ilarie Voronca, cu care va înființa revista 75 HP, în care Victor Brauner publică manifestul "Pictopoezia" și un articol "Supra-raționalismul". Pictează și expune "Cristos la Cabaret" (în maniera pictorului Georg Grosz) și "Fata din fabrică" (în maniera lui Holder). Participă la expoziția "Contimporanul" (noiembrie 1924). În 1925 face primul voiaj la Paris, de unde se întoarce în țară, la București în 1927. În perioada 1928 - 1931 colaborează la revista "Unu", revistă de avangardă, cu concepții dadaiste și suprarealiste, în care publică reproduceri după majoritatea tablourilor și desenelor sale: "desene limpezi și portrete făcute de Victor Brauner prietenilor săi, poeți și scriitori".

În 1930 se instalează la Paris, unde îl întâlnește pe Brâncuși, care-l inițiază în arta fotografică. Tot în această perioadă se împrietenește cu poetul evreu Benjamin Fondane și îl întâlnește pe Yves Tanguy, care-l va introduce mai târziu în cercul suprarealiștilor. Locuiește pe strada Moulin Vert, în același imobil cu Giacometti și Tanguy. În acest an pictează "Autoportretul cu ochiul scos", temă premonitorie.

Mormântul lui Victor Brauner în cimitirul din Montmartre

În 1933 are loc prima expoziție personală la Paris, la "Gallerie Pierre", prezentată de André Breton. Sunt expuse o serie de tablouri în care tema ochiului e mereu prezentă: "Puterea de concentrare a domnului K" și "Straniul caz al domnului K" sunt tablouri pe care André Breton le compară cu piesa "Ubu Roi" a lui Alfred Jarry, "o imensă satiră caricaturală a burgheziei."

Victor Brauner participă la toate expozițiile suprarealiste.

În 1935 revine în țară, la București. Se încadrează aici în rândurile Partidului Comunist din România^[7] pentru scurtă vreme și fără o înregimentare expresă. La 7 aprilie 1935 are loc vernisajul unei expoziții personale, în sala Mozart. Despre aceasta, Sașa Pană, în romanul autobiografic "Născut în 02" scrie: "7 aprilie 1935... Expoziție de factură suprearealistă".

Catalogul prezintă 16 picturi cu un vers, cu o imagine suprararealistă, delicioase prin insolitul lor, poate creații ale unui dicteu automat și, precis, fără nici o referire la pânza respectivă. Sunt redactate în franceză. Savoarea lor se păstrează și în româneasca lor transpunere. Expoziția a prilejuit apariția în ziare și reviste a numeroase, interesante articole critice și luări de atitudine cu privire la suprarealismul în arte și literatură.

Alte aprecieri despre participările lui Brauner la expoziții suprarealiste: "Acest curent cu toată aparența sa de formulă absurdă... este un punct de tranziție spre arta care vine." (D. Trost, în "Rampa" din 14 aprilie 1935). În "Cuvântul Liber" din 20 aprilie 1935, în articolul "Expoziția lui Victor Brauner", Miron Radu Paraschivescu scria: "Față - de exemplu - de ceea ce putem vedea în sălile de expoziție vecină lui Victor Brauner, pictura acestuia însemnează integrare, atitudine care, în măsura artisticului, este socială, fiindcă V. Brauner ia atitudine prin însăși factura și ideologia plasticii lui."

În ziua de 27 aprilie, creează ilustrațiile pentru culegerea de poeme a poetului Gellu Naum "Drumețul incendiar" și "Libertatea de a dormi pe frunte".

În 1938 se întoarce în Franța. La 28 august, își pierde ochiul stâng într-o dispută violentă care a avut loc între Dominquez și Esteban Frances. Victor Brauner, încercând să îl apere pe Esteban, a fost lovit cu un pahar aruncat la Dominquez: din păcate, premoniția s-a adeverit. Episodul îl inspiră pe scriitorul argentinian Ernesto Sabato, care îl folosește în romanul său "Despre eroi și morminte".

În același an o întâlnește pe Jaqueline Abraham care-i va deveni soție. Creează o serie de picturi numite "lycantrope" sau uneori "chimere". În 1940 părăsește Parisul însoțit de Pierre Malbille. Locuiește câtva timp la Perpignan, la Robert Rius, apoi la Cant-Blage (în Pirineii Orientali) și la Saint-Felin d'Amont, unde are domiciliu obligatoriu, dar păstrează legăturile cu suprarealiștii refugiați la Marsilia.

În 1941 obține permisiunea de a locui în Marsilia. Grav bolnav, este internat în clinica "Paradis".

Pictează "Preludiu la o civilizație" (aflată în colecția Gelman). După război, ia parte la bienala din Veneția; călătorește în Italia. În 1959 se instalează în atelierul din strada Lepic. În 1961 călătorește în Italia. Se instalează la Varangéville, unde lucrează în cea mai mare parte a timpului.

În 1965, creează un ansamblu de tablouri-obiecte pline de inventivitate și vioiciune, regrupate sub titlurile "Mythologie". și "Fêtes des mythes". Mitologia lumii moderne, unde omul este înfățișat cu umor, tandrețe și pesimism totodată, înstrăinat de noile sale "mame" care sunt "L'automoma" și "L'aeroplapa". Critica sau acceptarea acestei lumi, altădată "atât de înspăimântătoare" și în care "realitatea devenea un lucru teribil de vătămător", dar pe care viața a făcut-o mai acceptabilă. Nu se va nega că aceste tablouri, pictate la Varangéville, în 1964 la Athanor, unde Victor Brauner s-a retras, sunt viziunile pline de umor și de fantezie a lumii viitorului, pe care voia să ni le lase, ca un dar (sărbătoare) pe care ni-l oferă ea acum. În această Mitologie se află și ultimul tablou prevestitor "La fin et le debut" (realizat în 1965) care amintește că "dacă viața pictorului s-a sfârșit, opera lui însă începe să trăiască" (Dominique Bozo, în "La petit journal des grandes Expositions" - "Victor Brauner" - au Musée National de l'Art moderne - Paris du 2 juin au 28 septembre 1977").

În 1966 este ales pentru a reprezenta Franța la Bienala din Veneția, unde o sală întreagă îi este consacrată.

La 12 martie 1966, Victor Brauner moare la Paris, în urma unei boli îndelungate. Mormântul său, aflat în cimitirul Montmartre, are ca epitaf o frază extrasă din Carnetele sale: „Peindre, c'est la vie, la vraie vie, ma vie”^[8].

Carnetele pictorului cu însemnări personale, pe care acesta le-a dat lui Max Pol Fouchet, conțin în parte „cheia” creației sale: „Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii mele...”.

Victor Brauner, autoportret premoniție, 1930

· 1903: Iosif Fekete, sculptor român (d. 1979)

· 1909: Virgil Teodorescu (n. 15 iunie 1909, Cobadin, Constanța - d. 24 iunie 1987, București) a fost un poet, prozator, eseist și traducător român, reprezentant al mișcării literare de avangardă, parte a onirismului și suprarealismului românesc, membru corespondent al Academiei Române.

S-a înscris în 1928 la Facultatea de Litere și Filozofie din București, pe care o termină în 1935. Debutul literar are loc în 1928 în paginile revistei Bilete de papagal, editată de Tudor Arghezi, sub numele de Virgil Rareș. În 1932 editează la Constanța revista de avangardă Liceu, împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, iar în anii '40 se alătură celui de-al doilea val suprarealist. Scrie poezii în limba română și în limba franceză, precum și într-un limbaj poetic inventat de el, numit "leopardă". Poezia din primele sale volume face dovada unui suprarealism destul de apropiat de contururile lui originare, lăsând să se întrevadă totodată și influența lui Paul Éluard, din a cărui lirică a tradus după război. În anii 1950 a publicat poeme în stilul proletcultist, dar spre sfârșitul anilor 1960 revine timid la stilul suprarealist. Până la moartea sa, continuă să scrie poeme ce rețin unele din caracteristicile suprarealismului, apropiindu-se în stil de autori precum Nichita Stănescu sau precum Leonid Dimov (care, alături de ceilalți oniriști, l-a recunoscut drept un model,^{[necesită citare]} dar acesta respinsese onirismul într-un articol^{[necesită citare]}).

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România între 1974 și 1978.^[3]

În paralel cu opera sa, a tradus din numeroși autori precum Guillaume Apollinaire sau George Gordon Byron.

Poezii și poeme în proză

Poem în leopardă, Les Editions de L'oubli (Editura Uitării), București, 1940 (exemplar unic cu stilamancii de Dolfi Trost, ilustrat cu harta Leopardiei și un glosar)
Diamantul conduce mâinile, Colecția suprarealistă, București, 1940 (manuscris, în colaborare cu Dolfi Trost și Paul Păun)
Blănurile oceanelor, Editura "Tiparul Universitar", Colecția suprarealistă, București, 1945 (cu două reproduceri de Wolfgang Paalen)
Butelia de Leyda, Colecția suprarealistă, București, 1945 (cu 4 lovaje după un brevet de Paul Păun)
Au lobe du sel (La lobul sării), Colecția Infra-Noir, București, 1947
La provocation (Provocarea), Colecția Infra-Noir, București, 1947
Scriu negru pe alb, București, 1955
Drepturi și datorii, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958
Semicerc, Editura pentru literatură, București, 1964
Rocadă, Editura pentru literatură, București, 1966
Corp comun, Editura tineretului, București, 1968
Blănurile oceanelor și alte poeme, antologie, Editura pentru literatură, București, 1969 (copertă executată de autor)
Vîrsta cretei, Colecția "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, București, 1970 (cu prefață de Al. Protopopescu și un portret al autorului de Marcela Cordescu)
Repaosul vocalei, Editura Eminescu, București, 1970
Poemul întîlnirilor, Editura Eminescu, București, 1971 (coperta după o idee a autorului)
Ucenicul nicăieri zărit, Editura Albatros, București, 1972 (copertă și ilustrații de Mihai Sînzianu)
Sentinela aerului, Editura Eminescu, București, 1972 (copertă de Petre Hagiu)
Heraldica mișcării, Editura Eminescu, București, 1973 (copertă și ilustrații de Mihai Gheorghe)
Poezie neîntreruptă, Colecția Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1976 (prefață de Nicolae Balotă)
Repos de la voyelle, Editura Eminescu, București, 1976 (ediție bilingvă, traducere în limba franceză de Andreea Dobrescu-Warodin)
Ancore lucii, Editura Eminescu, București, 1977
Armonia contrariilor, Editura Cartea Românească, București, 1977
Culminația umbrei, Editura Cartea Românească, București, 1978 (copertă de Victor Feodorov)
Legea gravitației, Editura Junimea, Iași, 1979
Cît vezi cu ochii, antologie îngrijită de autor, Editura Eminescu, București, 1983
Un ocean devorat de licheni urmat de Poemul regăsit cu șase silamancii, Editura Cartea Românească, București, 1984

Proză și eseu

Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum și Paul Păun, Colecția suprarealistă, București, 1945
Spectrul longevității. 122 de cadavre, în colaborare cu Gellu Naum, Colecția suprarealistă, București, 1946
L'Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun și Dolfi Trost, Colecția Infra-Noir, București, 1947
Éloge de Malombre (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, București, 1947

Teatru

Pisica de mare, piesă într-un act, 1953
Dreptatea mării, piesă pentru teatrul de păpuși, 1976

· 1911: Eliza Petrăchescu, actriță româncă de teatru și film (d. 1977)

· 1911: Viorel Huși, pictor român (d. 1972)

· 1911 - S-a născut scriitorul Ferenc Laszlo.

· 1914: Saul Steinberg, caricaturist român
* 1917: John Bennett Fenn (n. 15 iunie 1917 - d. 10 decembrie 2010) a fost chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (2002).

John Bennett Fenn

· 1920: Alberto Sordi (n. 15 iunie 1920, Roma, Italia – d. 24 februarie 2003, Roma, Italia) a fost un actor de film, teatru, de voce și de televiziune italian, respectiv un regizor de film.

Alberto Sordi

· 1921: Errol Garner, cântăreț și compozitor de jazz (d. 1977)

· 1926: Savel Stiopul, regizor român de film (d. 2007)

* 1929: Árpád Pál (n. 15 iunie 1929, Hoghia, Harghita - d. 21 iulie 2006, Cluj-Napoca) a fost un astronom român de origine maghiară.

Árpád Pál s-a născut în satul Hogia, județul Harghita. A absolvit gimnaziul la Gheorgheni și Universitatea Lomonosov din Moscova (facultatea de mecanică și matematică, catedra de mecanică cerească), unde a obținut și doctoratul. Teza de doctorat s-a intitulat "Teoria analitică de interpolare a micii planete 5 Astraea". Activitatea sa ca om de stiință a continuat în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, unde a urmat toate treptele ierarhice, de la titlul de preparator, la cel de asistent, cercetător științific principal, lector, conferențiar, ajungând în cele din urmă profesor consultant și conducător științific de doctorat.

Fiindcă s-a făcut remarcat în comunitatea oamenilor de știință, și nu numai, prof. Dr. Arpad Pal a ajuns să dețină următoarele importante funcții oficiale:

Decanul Facultății de Matematică (3 legislații)
Prorector al Universității „Babeș-Bolyai”
Director la Institutul de Calcul Tiberiu Popoviciu din Cluj-Napoca
Director fondator al Observatorului Astronomic al Universității „Babeș-Bolyai”, contribuind în mod esențial și la construirea clădirii Observatorului, cu laboratoare didactice și de cercetare, aflată pe strada Cireșilor nr. 19, devenind astfel primul director al acestuia.
Secretar științific al Senatului Universității „Babeș-Bolyai”
Președinte al Comitetului Național Român de Astronomie
Redactor al revistei Studia Universitatis „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca
Redactor șef al revistei Matematikai Lapok, editată de Societatea de Științe Matematice din România
Redactor șef fondator al revistei Romanian Astronomical Journal, editată de Academia Română.

Odată inființată, revista Romanian Astronomical Journal a găzduit în paginile sale, lucrările unor importanți oameni de știință din Canada, Franța, Germania, Japonia, Polonia, Rusia, Spania, Marea Britanie etc. Datorită acestei reviste și eforturilor depuse de domnul Pal și de colaboratori, rezultatele cercetărilor astronomice românești au ajuns cunoscute și apreciate în întreaga lume. Mult timp și multă muncă au fost dedicate pentru promovarea astronomiei naționale românești pe plan mondial cu scopul ca aceasta să fie reintegrată în comunitatea științifică internațională.

Activitatea sa a avut loc și în cadrul unor prestigioase organizații și societăți științifice:

Cariera sa a fost una impresionantă atât din punct de vedere profesional, cât și din cel al statutului de cercetător în astronomie și matematică. Palmaresul său cuprinde un număr de 150 de lucrări publicate în reviste de specialitate, cursuri și manuale pentru studenții universității în care a profesat și atenta implicare în ghidarea celor 23 viitori doctori în astronomie, mai exact în mecanica cerească.

Munca sa a fost răsplătită prin distincții precum:

în anul 1964 i-a fost acordată Medalia Muncii
în 1982 a obținut titlul de Profesor universitar evidențiat
în 1984 a fost inclus în Ordinul „Tudor Vladimirescu” cl.V.

Domnul Arpad Pal a încetat din viață pe data de 21 iulie 2006, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca.

· 1931: Octavian Vișan, pictor român (d. 2003)

* 1933: Mohammad-Ali Rajai (sau Mohammad Ali Rajai, în persană حسن روحانی; n. 15 iunie 1933,^[1] Qazvin, Iran – d. 30 august 1981,^[1]^[2]Teheran, Iran) a fost al doilea președinte ales al Iranului, după ce fusese prim-ministru în regimul Abolhassan Banisadr. A fost, de asemenea, timp de 5 luni (11 martie 1981 – 15 august 1981), ministru al Afacerilor Externe, deși era prim-ministru.

Mohammad-Ali Rajai

* 1933: Yasukazu Tanaka (n. 15 iunie 1933) este un fost fotbalist japonez.

· 1934: Matei Călinescu (n. 15 iunie 1934, București – d. 24 iunie 2009, Bloomington, Indiana, SUA) a fost un critic și teoretician literar român, profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington. A fost declarat profesor emerit al acestei universități, unde a condus și un centru de Studii Românești, singurul din Statele Unite și a primit foarte mulți doctoranzi din țara natală, care au devenit ulterior profesori la mai multe catedre de Literatură Comparată din Statele Unite ale Americii.

Matei a fost fiul lui Radu Călinescu, inginer, și al Dorei (n. Vulcănescu). Licențiat al Facultății de Filologie, secția engleză, de la Universitatea din București (1957). A fost asistent, apoi lector la Catedra de literatură universală și comparată a Universității din București. A debutat în revista Gazeta literară, cu poezia Odihnă. Plecat din țară anul 1973, cu o bursă Fulbright, a decis să rămână în SUA. Din 1979 devine profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. Din 2003 a revenit definitiv în România.^{[necesită citare]}

A publicat în Statele Unite ale Americii numeroase eseuri și studii de literatură comparată, în reviste ca Partisan Review, World Literature Today, Salmagundi, The Journal of Religion, TheDenver Quarterly, Southeastern Europe, History of European Ideas, Cadmos, Comparative Literature Studies, East European Politics and Societies. După 1989, a revenit în publicistica românească în reviste ca 22, Apostrof, România literară, Steaua. În anul 2003 a publicat la editura Polirom o carte absolut cutremurătoare, intitulată Portretul lui M, un portret biografic al fiului său, Matthew, scris la 40 de zile de la moartea lui, la vîrsta de 25 de ani, fiul său fiind suferind de autism si epilepsie.^[6] Matei Călinescu însuși s-a stins după o luptă cu o boală necruțătoare la 24 iunie 2009 într-un spital din Bloomington, SUA.^[4] Cenușa sa a fost depusă în mormântul familiei sale din Turnul Severin.

A publicat:

Critică și teorie literară

Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, 1964
Aspecte literare, 1965
Eseuri critice, 1967
Eseuri despre literatura modernă, 1970
Clasicismul european,1971
Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, 1972, ediția a II-a, cu o nouă prefață, editura Paralela 45, Pitești, 2002

Versuri

Semn, 1968
Versuri, 1970
Umbre de apă, 1972
Fragmentarium, Editura Dacia, Cluj, 1973
Tu: elegii și invenții, 2003

Alte volume publicate în România

Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, 1969; ediția a II-a, București, Editura Eminescu, 1971; ediția a IlI-a, Iași, Polirom, 1995; ediție definitivă, Iași, Polirom, 2004, pentru care a primit Premiul de proză al Uniunii Scriitorilor din România (1969); reedit. Ed. Humanitas, 2016.
Amintiri în dialog (în colaborare cu Ion Vianu), București, Editura Litera, 1994; ediția a II-a, Iași, Polirom, 1998, ediția a treia, Iași, polirom, 2005; Ed. Humanitas, 2016.
Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, Iași, Ed. Polirom, 2000; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Iași, Polirom, 2002, pentru care a primit Marele Premiu al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) pe anul 2001.
Portretul lui M, Iași, Ed. Polirom, 2003; Ed. Humanitas, 2016. În 2008 apare traducerea suedeză a cărții, "En väg genom världen", în 2009 versiunea engleză, "Matthew’s Enigma: A Father’s Portrait of His Autistic Son", iar în 2012 cea spaniolă, "Retrato de M").
Un fel de jurnal (1973-1981), Iași, Ed. Polirom, 2006.^[7]^[8]
Postscriptum la Portretul lui M, Editura LiterNet, 2006.
Mateiu I. Caragiale: recitiri, Cluj, Biblioteca Apostrof, 2003, 160 p., 2nd ed., Cluj-Iași, Apostrof & Polirom, 2007.
Ionesco: Recherches identitaires, Paris, Oxus, 2005, tradus sub titlul Eugène Ionesco: Teme identitare și existențiale, Iași, Ed. Junimea, 2006, 491 p.

Matei Călinescu

· 1934: Silvia Cinca, prozatoare și publicistă româncă

· 1937 - S-a născut Waylon Jennings, cântăreţ, basist şi compozitor country american.
* 1938: Eugenia Miulescu (n. 15 iunie 1938, Fumureni, Vâlcea, d. 1 martie 2005) este o poetesă română. Soția scriitorului Petre Anghel. A absolvit Facultatea de Filologie (secția română-franceză), Universitatea București.
Opera:

1981 Cetatea Făgăduinței, Editura Junimea

1985 Cântec înainte de cină, Editura Cartea Românescă

1993 Posibila trecere, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău

2000 Apocalipsa orașului, Editura Viață și Sănătate

2004 Singura lumină, Editura Graphe, prefață de Florin Lăiu

Prezentă în volumul O antologie a poetelor din România, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2000.

Sentimentul religios, atât de frecvent în lirica noastră, devine în poemele Eugeniei Miulescu dialog cotidian, tânguire duioasă, șoaptă caldă. Poeta nu cântă Divinul, ci îl proslăvește, nu-și pune întrebări legate de existența divinității și nici nu se lamentează în gesturi de cuprindere a dimensiunilor ei. Preocuparea intimă a poetei este înălțarea sufletului, a gândului, către acel loc tainic unde are loc întâlnirea sacră ce generează o binefăcătoare și fără egal bucurie. Chiar dacă drumul către acolo e greu și uneori aducător de neliniști, de eșecuri, poata se încumetă să facă efortul pentru a atinge prima treaptă, conștientă că aici drumul e ușor. (Elena Petrescu, Note de lectură, Editura Viață și Sănătate, 2000, p. 105)

Despre poeziei Eugeniei Miulescu au scris apreciativ Mircea Ciobanu, Paul Dugneanu, Virgil Cuțitaru, Elena Petrescu, Florin Lăiu etc.

A publicat în revistele România literară, Ramuri, Convorbiri literare, Cronica.

A fost membru fondator al Asociației culturale Societatea de Mâine și membru în comitetul de redacție al revistei Avanpost.

· 1941: Dan Culcer (n. 15 iunie 1941, Sulina) este un critic literar, prozator, poet, traducător și jurnalist român.
S-a născut într-o familie de ardeleni aflați în refugiu, după Dictatul de la Viena, ca fiu al mediculului Alexandru Culcer (n. Lenghel, schimbarea patronimului prin preluarea numelui mamei, Sofia Culcer, publicată în Monitorul oficial din 1934 sau 1935) și al profesoarei de limba română (licențiată la Cluj-Napoca), Ersilia (n. Gutu). Urmează studii universitare de limbă și literatură română la Cluj-Napoca. Este fondator al revistei Vatra din Târgu-Mureș (în mai 1971). Emigrează și beneficiază de statutul de refugiat politic în Franța din octombrie 1987 până în 1992, când obține cetățenia franceză.

Își începe studiile elementare la Sighișoara în 1947, apoi continuă la liceul "Emil Racoviță" din Cluj-Napoca din 1952 pe care l-a absolvit în 1957, la 16 ani.

Este coleg cu viitorul bas-bariton Dan Serbac, cu medicii Dan Macavei, Marius Rimbașiu, Sergiu Grănescu, cu inginerul Horea Giurgiuman și cu lingvistul Gabriel Vasiliu. Unii colegi de liceu au emigrat rapid, așa că, dintr-o clasă de 30 de elevi, jumătate trăiau la 10 ani după bacalaureat în Europa occidentală

După încercări nereușite în 1957 și 1958 de a intra la medicină sau la istorie (amîndouă facultăți unde se aplica numerus clausus contra copiilor de burghezi), reușește să-și transfere dosarul la Facultate de filologie română a Universității Bolyai din Cluj. Cunoștințele de limbă maghiară pe care i le cultivasera mama și unchiul, ambii bilingvi, îi folosesc și ulterior, căci pe această bază, ca diplomat al Facultății de filologiei, specialitatea limba și literatura română, a unificatei (1959) Universități Babeș-Bolyai, este repartizat în 1963, la propunerea profesorului universitar Mircea Zaciu, ca preparator universitar la Institutul Maghiar de Artă Teatrală din Târgu Mureș.

Fondează împreună cu cîțiva prieteni, Romulus Guga și Mihai Sin, revista lunară de cultură ”Vatra”, care apare începînd cu mai 1971. Dan Culcer devine redactor de rubrica, redactor șef-adjunct, ca apoi sa fie "degradat" ca publicist-comentator, și in fine șef de secție în urma cîtorva "gafe" politice intenționate, expresia a unei opoziții politice precaute dar tot mai manifestă.

După moartea redactorului-șef Romulus Guga, intră într-o zonă de turbulențe în relațiile cu colegii, dintre care se vor alege și cîțiva informatori amatori, pe fondul unor gelozii de carieră. Această perioadă se reflectă în dosarul de urmărire informativă (D. U. I. ) deschis pe numele ”Dinu”, din arhivele Centrului național pentru studierea arhivelor Securității CNSAS. Este ”criticat” și pus la punct în urma unei ședințe de partid în redacție, organizată cu sprijinul logistic și la îndemnul Securității județene, reprezentată de colonelul Nicolae Grama.

Întreține, încă din mai 1971, relații de taină cu unii reprezentanți ai exilului politic (Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, ca atâția alții dintre colegii săi de condei, fără să afle că există solidarități, (datorită conspirativității impuse de epocă), face călătorii în Franța și Belgia ca membru al Societății Jules Verne din Paris si al Asociației internaționale a sociologilor de limbă franceză A. I. S. L. F., prezintă comunicări despre utopia negativă (=distopia) a lui George Orwell (in 1984 la Cerisy la Salle, ca bursier al " Fondation pour une entr'aide intellectuelle européenne "). Securitatea încearcă să facă joc dublu : îi aprobă pașaportul dar îi confiscă biletul de tren. Pentru a ajunge totuși la colocviu, străbate cu auto-stopul Europa de la Oradea la Paris, într-o săptămînă. Scrie studii despre cenzură și are tupeul să încerce să le publice în Vatra, sub titlul " Listele de 'uvrajuri prohibarisite' ". Nu e cooperant cu autoritățile de Securitate, care află că nu e sincer cu ei, aduce cărți interzise care i se confiscă la vamă, îi umblă gura în public și încurajează diverși contestatari, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Petrescu, Ștefan M. Găbrian, , , . Era ”turnat” deja în 1972 de o poetă care își semna ”notele informative” cu numele de cod ”Donna Alba”. Securitatea reîncepe urmărirea informativă în 1982, corespondența îi este deschisă (vezi ”Cartea albă a Securitățții”, editia M. Pelin), se folosesc mijloacele tehnice - ascultarea telefonului, perchiziții domiciliare secrete.

E izolat în redacție și sfirșește prin a plănui o plecare definitivă în Franța în grup, cu toata familia sa de șase persoane, plecare pe care o organizează în taină și eficient. Sub pretextul unui tratament medical, a doua soție, scriitoarea Maria Mailat, pleacă prima cu doi copii, în 1986. În august 1987, primește viza de ieșire și ajunge în Franța, la Paris, în octombrie 1987, prin reintregirea familiei. Dan Culcer cere azil politic, care i se acordă imediat de către Oficiul francez pentru refugiați și apatrizi -OFPRA).

Dupa câteva stagii de formare în domeniul utilizării ordinatoarelor în presă, devine el însuși formator și lucrează la Paris intermitent pentru CFPJ -Centre de formation et perfectionnement des journalistes, în calitate de conferențiar-ziarist.

Experiențe neconcludente și scurte în câteva redacții pariziene ca secretar de redacție ("Alternances", revista editata de fiica publicitarului evreu Marcel Bleustein (Blanchet)- agentia Publicis- pentru comunitate ; "Argus", o revista lunara de asigurări ; "Africa International").

Face o cariera de grafician pe ordinator și de ziarist, secretar de redacție, în presa sindicală franceză, fiind șef de serviciu Editură la Confédération française démocratique du travail (CFDT-Santé) începind cu 1993. Între venirea sa în Franța și momentul în care i se oferă un post stabil, face ziaristică ocazională și prost retribuită la posturile de radio franceze ( Radio France International- RFI, serviciul român) si engleze (BBC, serviciul român), sau neretribuită - la Radio Solidarnosc (un post parizian al rezistentei anticomuniste poloneze, al cărui studio era lângă Place du Tertre, în Montmartre, unde se întilnește cu exilații mai vechi Dinu Zamfirescu, Antonia Constantinescu și Radu Portocală.

”Revolutia” română și prăbusirea statelor socialiste îi dau de lucru în mod neașteptat. Lucrează oficial ca traducător pentru o agenție de subtitraje video (Videoadapt), colaboreaza in perioada "revoluției" din România (decembrie 1989-februarie 1990) cu studiorile de televiziune TF1, A2 si La 5 din Paris, ca traducător-interpret. Onorariile substanțiale obținute astfel în citeva luni îi permit să se aventureze într-o lungă expediție de recunoaștere, în compania etnologului francez ex-comunist Claude Karnoouh, de la Oradea la București, prin Maramureș și Secuime, din care aduce nu doar observații despre lumea veche care părea că nu se mai dărâmă, fixate intr-un reportaj, "Periplu pentru descoperirea țării mele" (publicat in franceza de revista anarhistă "Iztok", ci și noua ore de imagini video HI 8 mm de maxim interes pentru istoria recentă, din zone neacoperite de emisiunile în continuu al Televiziunii Române "Libere". O parte din imagini sunt distruse prin neglijența agentiei Videodapt, cîteva casete, còpii Betacam, supraviețuiesc in arhivele Culcer (ele conțin un interviu cu Mihai Șora, ca ministru al Invațămîntului ; o lungă dezbatere în cadrului Grupului de dialog social (G.D.S.) la care fusese invitat generalul Chițac, pseudo-eroul ; scene din periferia Bucureștilor în perioda preelectorală ; manifestări ale Bisericii Greco-Catolice la Cluj - slujba în aer liber; un interviu cu Mircea Zaciu, reuniuni politice de fondare ale Uniunii Democrate a Maghiarilor din România UDMRla Cluj și Sf. Gheorghe, discuții cu profesori și studenți la Tirgu Mureș pe tema învățămintului medical universitar maghiar autonom, etc.). Televiziunea franceză, după o perioadă de exces, nu mai dă nici o importanță evenimentelor din România. Revoluția transmisă în direct se dovedise o înscenare politică manipulată de Securitate.

Înființează in mai 2000 revista electronică (on-line) Asymetria (http://www.asymetria.org), care se reînnoiește trimestrial, cu peste 3 000 de vizite pe lună. La 7 decembrie 2000 înființează grupul de discuții Yahoo : ”Societatea de mâine”, care reia titlul unei reviste clujene de sociologie din anii 1920-1925, fondata de Ion Clopoțel(http://fr.groups.yahoo.com/group/societatea_de_maine/) cu in jur de 150 de membrii stabili. Militează pentru Procesul comunismului, pentru reprezentarea drepturilor victimelor sistemului penitenciar și carceral comunist, pentru aplicare lustrației și pentru reintegrarea lui Paul Goma în drepturile sale cetățenești, redactînd singur sau în colaborare cu intelectualii Ioan Roșca, Valerian Stan, Flori Stănescu, Mircea Stănescu, proteste și apeluri diverse.

S-a recăsătorit în Franța a treia oara cu Marie-Claire, ziarista franco-kabylă. Din prima căsătorie - 1971, cu basarabeanca Silvia Culcer (n. Marcu, în 1942), profesoară de muzică și autoarea unor muzici de scenă, se nasc două fete, Ioana-Larisa (1972) și Bogdana-Draga, amîndouă emigrate în Franța. Divorț în 1981. Din a doua căsătorie cu Maria Mailat, psihologă, poetă și prozatoare, colaboratoare a revistei Vatra, născută în 1953 la Tîrgu Mureș, se naște Matei-Alexandru Culcer (1984). Divorț pronunțat în 1988.

Scrieri:

" Un loc geometric " (texte), Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1973;" Citind și trăind literatura ", eseuri de sociologia literaturii, Editura Dacia, Cluj, 1976;" Serii si grupuri ", eseuri de sociologia literaturii, Editura Cartea Româneasca, București, 1981; "Utopia", texte pentru o stare, (poeme), Editura Ardealul & Asymetria, Târgu Mureș-Elancourt, 2010, ediție bilingvă română-original și maghiară (traducerea realizată de poetul Cseke Gabor), ISBN 978-973-8406-80-3; "Cenzură și ideologie în comunismul real", Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016. 2 vol., 1558 p. ISBN 978-973-109-740-4 . Studiu de sociologie și politică a culturii. La origini o teză de doctorat susținută în 2013, Universitatea Petru Maior, Târgu-Mureș.

Fiind bilingv din copilăria sa ardeleană, scriitorul, face traduceri din maghiară (pentru care e onorat cu un premiu al Uniunii Scriitorilor în 1975 (?)) : Domokos Samuel, " Octavian Goga, anii studenției ", Editura Kriterion, București, Markovits Rodion, " Garnizoana din Siberia ", Editura Kriterion, București Markovits Rodion, " Garnizoana din Siberia ", ediția a doua, Editura Dacia, Cluj, 2002. Prefațează traducerea din rusă, realizată de Ioan Radin (Peianov) a prozelor lui Daniil Harms, sub titlul "Un spectacol ratat", ediția a doua, ne varietur (retipărire ilegală și abuzivă), Editura Paideia, București. Harms va avea ulterior, prin această traducere, o influență subterană importantă asupra prozei scurte din România.

Fondează, în mai 1971, revista „Vatra” unde e redactor pînă în 1987, iar după 1990, redactor pentru Franța. Alte colaborări la" Viața Românească ", " Tribuna ", " Steaua ", " Familia ", " Convorbiri literare, România literară, " Ateneu ", " Tomis ", " Utunk ", " Korunk ", " Ifjumunkas " (unde debutează cu poeme scrise în română și traduse în maghiară de Cseke Gábor, " Igaz Szó ", "Acolada" http://www.editurapleiade.ro/arhiva.html (lunar, Satu-Mare) și "Confesiuni" (lunar și apoi trimestrial, Târgu-Jiu), accesibilă la adresa https://centrulbrancusi.ro/confesiuni-numarul-53/

În exil colaborează la revistele " Hermes " (CNRS), " Iztok ", " Cahiers de l'Est", " Lupta ", " BIRE "(Franța) și la " Curentul " (Germania). Participă în 1988 la lansarea unei Societăți a Scriitorilor Români, acțiune sindicală, profesională și protestatară care înainte de decembrie 1989 dorea să se opună colaboraționiștilor din Uniunea Scriitorilor din R. S. România, instituție profesională pe care Partidul Comunist Român încerca să o supună exigențelor propagandei.

Fondează la 13 mai 1991, împreuna cu alți ziariști români din exil, Asociația Jurnaliștilor Români-Ouest, cu sediul la Paris.

După 1990 continuă colaborarea la presa din exil, " Origini " (SUA) și reia colaborarea cu presa din România : publică poeme cândva interzise, fragmente de jurnal, studii și amintiri, în " Familia ", " Viața românească ", "Vatra ", în ziarele " Telegraful " (Constanța), " Expres magazin ", " România liberă " (unde este din 1990 corespondent salariat dar niciodată plătit

* 1941:Harry Edward Nilsson III (n. 15 iunie 1941 – d. 15 ianuarie 1994), creditat adesea doar ca Nilsson a fost un cantautor, compozitor, cântăreț, pianist și chitarist american, foarte cunoscut în anii 1960 și 1970, când a atins succesul său comercial maxim. Printre alte compoziții inedite se numără și muzica filmului Oblio (The Point!, 1971).

Lucrările sale muzicale sunt caracterizate de muncă de pionierat vocal, experimente, reinterpretări a numeroase piese din așa numita colecție de melodii Great American Songbook și fuziuni muzicale cu sunete din muzica caraibeană.

Cu o voce naturală de tenor, acoperind trei octave și jumătate, în anumite cântece chiar patru, Nilsson a fost unul dintre cei mai importanți muzicieni ai erei sale, fiind capabil de a obține succese majore la publicul larg fără a fi devenit o „o importantă persoană publică” prin concerte de mare anvergură sau fără a fi organizat tururi de concerte de promovare.^[5]

Măiestria sa artistică în compunerea și interpretrea cântecelor sale, precum și nonșalanța sa, vecină uneori cu sfidarea tuturor, din modul său său de a se manifesta artistic, vor constitui „modele” de urmat pentru generațiile ulterioare de muzicieni independeni, mai ales a celor din generațiile de indie rock .

Harry Nilsson

* 1943: Maria Francisca Băltăceanu (n. 15 iunie 1943, București) este un filolog și teolog român.
Este specialistă în filologie clasică și ebraică, fiind profesor doctor invitat la Facultatea de Litere, precum si la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București. Este specializată în hermeneutica Bibliei, precum și unul dintre traducătorii Septuagintei (varianta grecească a corpusului biblic) în limba română, ediție apărută la editura Polirom.

· 1943: Jean-Philippe Smet (Pronunție în franceză: /ʒɑ̃filip leo smɛt/ - n. 15 iunie 1943, Paris, Administrația germană în Franța ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial^[2] – d. 6 decembrie 2017, Marnes-la-Coquette, Franța^[6]), mult mai bine cunoscut după numele său de scenă, Johnny Hallyday, a fost un cântăreț de muzică rock and rollși pop, precum și actor francez,^[11] creditat cu popularizarea rock'n'roll-ului în Franța.

De-a lungul unei cariere impresionante de 57 de ani, Hallyday a lansat 79 de albume și a vândut peste 80 de milioane de discuri în întreaga lume, cu precădere în lumea francofonă,^[12]plasând Hallyday ca unul dintre cei mai bine vânduți muzicieni din Franța și din întreaga lume.^[13]

Hallyday a câștigat cinci albume de diamant, 40 de albume de aur, 22 albume de platină și zece Music Victories.^[14], interpetând mai mult de 1.154 de cântece^[15] și cântând alături de 187 de muzicieni.

Intens apreciat pentru vocea sa puternică și performanțele sale spectaculoase, Hallyday ajungea uneori la stadioanele, unde urma să performeze spectacolele sale, fie intrând de-a dreptul în mijlocul mulțimii, fie sărind dintr-un elicopter, așa cum a făcut-o pe Stade de France, stadion pe care a avut nouă reprezentații. Printre cele 3,257 de reprezentații, completate în 187 de turnee, cele mai memorabile sunt considerate a fi fost cele de pe stadioanele Parc des Princes din 1993 și de pe Stade de France din 1998 (imediat după câștigarea de către Franța a Cupei Mondiale), respectiv spectacolul de la Turnul Eiffel din 2000, spectacole care sunt, de asemenea, considerate a fi show-uri record în termeni de bilete vândute și participare a publicului pentru un muzician francez. Cel puțin un milion de spectatori s-au adunat la spectacolul său live de la Turnul Eiffel, alături de peste alte nouămilioane de telespectatori, care au urmărit în direct transmiterea show-ului.

Hallyday a colaborat adesea cu cei mai buni artiști și muzicieni franceziai timpului său, printre care cei mai notabili se aflau și Charles Aznavour, Michel Berger și Jean-Jacques Goldman, în timp ce show-urile sale au fost produse de Jean-Claude Camus, considerat a fi unul dintre cei mai buni producători muzicali francezi ai tuturor timpurilor.

Imens de popular în Franța, Johnny Hallyday era adesea și simplu numit „Johnny”, fiind considerat a fi un „monument național” (și singurul cântăreț de la Edith Piaf), fiind parte importantă a culturii franceze. Longevitatea sa artistică excepțională l-a făcut să devină o figură culturală familiară pentru patru generații, precum și un simbol al următorilor „Treizeci de ani glorioși”, atunci când Hallyday a „explodat” pe scena artistică francez a anului 1960. Peste 2.500 de reviste și publicații i-au dedicat coperte și articole de fond, respectiv 190 de cărți referitoare la artistul și muzicianul Johnny Hallyday au fost scrise în timpul vieții sale.

Jean-Philippe Smet s-a născut în Paris, la data de 15 iunie 1943, dintr-un tată belgian, Léon Smet,^[16] și o mamă franceză, Huguette Eugénie Pierrette Clerc. Tatăl Léon Smet, care lucra ca un artist într-un club de noapte, și-a părăsit copilul și soția câteva luni mai târziu. Obligată de situație, Huguette Clerc a început a lucra ca model, având puțin timp de a se ocupa de fiul său.^[17] Jean-Philippe a fost crescut de mătușa sa, Hélène Mar,^[18] luîndu-și ulterior numele său de scenă după un văr prin alianță din statul american Oklahoma, care folosea numele de scenă de Lee Halliday. Lee a devenit un mentor al lui Smet, expunându-l muzicii americane și numindu-l ulterior "Johnny Hallyday"

Prima soție a lui Hallyday, Sylvie Vartan, în 1966

A patra și ultima soție a lui Hallyday, Læticia Boudou, în 2009

Căsătorii și copii

Hallyday a fost căsătorit de cinci ori, incluzând de două ori cu aceeași femeie, Adeline Blondieau, între 1990 și 1992, respectiv între 1994 și 1995. Primele patru căsnicii s-au terminat prin divorțuri, ultima (cu Læticia Boudou, care i-a devenit văduvă) fiind cea mai lungă (de peste 21 de ani), terminându-se prin decesul artistului.

Prima căsătorie a lui Hallyday a fost cu cântăreața franceză Sylvie Vartan, cu care a colaborat muzical adesea, durând 15 ani, între 1965și 1980.^[26] Cei doi au împreună un fiu, David, născut în 1966.

Hallyday, care locuise de mult în Los Angeles, California, statul California, era și proprietarul unui mic castel, în Gstaad, Switzerland, unde locuise între 2006 și 2015 pentru a evita taxele exorbitante impuse de guvernul francez pentru cei cu venituri de peste un milion de euro anual.^[19]^[27] Hallyday afirmase de mai multe ori ca ar reveni din nou la o rezidență franceză, dacă Franța și-ar modifica legile fiscale.^[28] În ianuarie 2014, Hallyday a afirmat că locul său actual de rezidență este Statele Unite, ca urmare a investigațiilor unui jurnalist elvețian, care demonstrase că Hallyday nu a petrecut destul timp în Gstaad pentru a se califica ca rezident elvețian.^[29]

Locuind în California, una din activitățiile favorite ale muzicianului francez era folosirea motocicletei sale Harley-Davidsonpentru a avea în lungi excursii în deșerturile californiene, poposind la motelurile mici presărate de-a lungul rutelor folosite.

Johnny Hallyday

* 1946: Demis Roussos (nume real: Artemios Ventouris-Roussos, în greacă Αρτέμιος "Ντέμης" Βεντούρης-Ρούσσος) n. 15 iunie 1946, Alexandria, Egipt – d. 25 ianuarie 2015, Atena, Grecia) a fost un cântăreț grec, cunoscut pe plan internațional. Roussos a atins pentru prima dată succesul ca membru (vocalist și basist) al formației Aphrodite's Child, în care a fost coleg cu Vangelis. Împreună au înregistrat cântece precum „Rain and Tears”, „Marie Jolie” și „It's Five a Clock”, iar la începutul anilor '70 au lansat albumul conceptual 666.

După această etapă, Roussos și-a investit energia în propria carieră solo. În timp ce primul său album a fost un proiect necomercial, Demis Roussos s-a orientat mai târziu spre genul șlagăr, lansând cântece precum „Forever And Ever”, „Goodbye, My Love, Goodbye” și „My Friend the Wind”. A cântat în mai multe limbi.

De-a lungul carierei sale, Roussos a vândut peste 60 de milioane de albume în lumea întreagă.^[3]

Demis Roussos a fost căsătorit de trei^[sau, posibil, de patru ori Prima sa soție, Monique, i-a născut o fiică, Emily, iar cea de-a doua soție, Dominique, i-a născut un fiu, Cyril. Ambii copii activează în domeniul muzicii. Cea de-a treia soție a lui Demis a fost fotomodelul american Pamela Smith,^[13] acum Pamela Roussos-Rațiu (soția omului de afaceri român Indrei Rațiu^[14], stabilit la Turda). Ea a fost cu Demis în timpul deturnării cursei de avion TWA pe 14 iunie 1985 de către teroriști.^[15]

Roussos a afirmat că compozitorii săi favoriți sunt Mozart și Sting.^[16]

Demis Roussos murit la 25 ianuarie 2015, într-un spital din Atena.

Demis Roussos în Baku, 2013

· 1947: Mihail Sirețeanu, politician român

· 1949 - S-a născut Russel Hitchcock, cântăreţ australian (Air Supply).

· 1949 - S-a născut Michael Lutz, basist american (Brownsville Station).

· 1950 - S-a născut Noddy Holder, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Slade).
* 1950: Lakshmi Nivas Mittal (लक्ष्मी निवास मित्तल) (n. 15 iunie 1950, satul Sadulpur, departamentul Churu din Rajasthan, India) este un miliardar indian, care locuiește în prezent în Kensington, Londra. Mittal se află pe locul 83 în clasamentul celor mai bogate persoane din lume, cu o avere estimată la 13,7 miliarde de dolari americani, după cum precizează revista Forbes.^[3]^[4](in 2015)

Financial Times l-a numit pe Mittal Omul anului (eng: Person of the Year). În mai 2007, a fost numit de către revista Time, unul dintre cei mai influenți 100 de oameni ai planetei.

Lakshmi Mittal

· 1951 - S-a născut Steve Walsh, vocalist, pianist şi compozitor american (White Clover, Kansas).

· 1953 - S-a născut Richie Puente, percuţionist şi clarinetist american (Foxy, Mink DeVille, Peter Frampton).
* 1953: Janelle Penny Commissiong (n. 1953 în Port of Spain, Trinidad) este un fotomodel de culoare din Trinidad Tobago. Ea este prima candidată de culoare care câștigă titlul de Miss Universe.
Când avea vârsta de 13 ani părinții ei se mută la New York. Ea promovează un High School (școală superioară) iar apoi studiază la „Fashion Institute of Technology“. În 1976 se reîntoarce la Trinidad, unde va candida la un concurs de frumusețe. La data de 16 iulie 1977 este aleasă Miss Universe în Santo Domingo, fiind prima canditată din Trinidad și Tobago care câștigă acest titlu. Ea se căsătorește cu Brian Bowen, și fondează firma producătoare de vase nautice „Bowen Marine“. Soțul ei, Brian Bowen moare într-un accident în 1989. Ea se va recăsători cu Alwin Chow-Chow, cu care are o fiică. În semn de cinste pentru realizările ei, chipul ei apare în 1977 pe trei timbre poștale.

Janelle Commissiong

· 1954 - S-a născut Terri Gibbs, cântăreaţă şi pianistă country americană.
* 1954: James Adam "Jim" Belushi (n. 15 iunie, 1954) este un actor, comic, muzician și cântăreț american. Este cunoscut pentru rolul în serialul According to Jim.
Belushi s-a născut în Chicago, Illinois. Mama sa, Agnes Demetri (Samaras), este fiica unor imigranți albanezi, iar tatăl său, Adam Anastos Belushi, a fost un immigrant albanez din Qytezë. Jim a crescut în Wheaton, o suburbie a orașului Chicago, alături de cei trei frați ai săi: fratele mai mare John, sora, Marian și fratele mai mic, Billy

James Belushi în 2007

· 1956: Veaceslav Untilă (n. 15 iunie 1956, Codreanca, raionul Strășeni) este un politician român din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, vicepreședintele Partidului Liberal din 13 martie 2011 până în prezent
* 1956: Ioan Cordoș (n. 15 iunie^[1] 1956, Vărșand, județul Arad) este medic primar român specializat în chirurgie toracică și chirurgie generală, cu supraspecializări în mediastinoscopie, chirurgie laparoscopică, chirurgie toracică. Doctor în științe medicale, managerul Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta” din București și șeful clinicii de chirurgie toracică din acest institut.^[2] Specialist renumit în reconstrucția esofagianăși abordarea videomediastinoscopică transcervicală a bronhiilor

Din anul 2003 doctor în medicină cu lucrarea "Transpoziția intratoracică a stomacului în tratamentul chirurgical al stenozelor esofagiene" (având ca conducător științific pe profesorul Radu Șerban Palade).

În 1994 devine medic specialist chirurgie generală în cadrul Serviciului II Chirurgie generală din Spitalul Clinic de Urgență Militar Central, iar din 1998 – medic primar chirurgie toracică. Din 2001 este medic primar chirurgie generală.

A urmat mai multe cursuri postuniversitare, printre care chirurgia de graniță toraco-abdominală, chirurgia mediastinului, traumatismele toraco-abdominale și toracice, tehnici de chirurgie toracică, chirurgie laparoscopică și colecistectomia, chirurgia traheei și a peretelui toracic, folosirea laserului în chirurgie.

Are competență în bronhologie și chirurgie toracoscopică și o supraspecializare în traumatologie toracică și chirurgie esofagiană.

A efectuat în 2001 prima intervenție de rezecție pulmonară cu conservarea parenchimului la un pacient cu cancer bronhopulmonar, care și 2012 se afla într-o stare de sănătate deplină.

Datorită meritului recunoscut profesional în chirurgia toracopulmonară a fost numit ca moderator la Congresele European Respiratory Society (ERS) din anii 2007, 2008, 2009, 2010 și 2011 și la Congresul Mondial de Chirurgie Cardio-toracică din Kos, Grecia care a avut loc în 2008.

Este specialist în patologia chirurgicală a plămânului și pleurei, peretelui toracic, mediastinului (intervenții chirurgicale în scop diagnostic și terapeutic, gușile cervico-mediastinale, timoamele etc.), traheei și esofagului, precum și patologia chirurgicală a stomacului și sânului (afecțiuni și tumori benigne și maligne).

A fost președinte executiv al Societății Române de Chirurgie Toracică în perioada 2009-2013.^[4]

Printre pacienții operați se numără actorul Gheorghe Visu^[5] și antrenorul Mircea Lucescu.^[6]

Pe data de 16 aprilie 2010 s-a numărat printre cei 50 de medici premiați de președintele României Traian Băsescu, primind Ordinul Meritul Sanitar în grad de Cavaler

· 1957 - S-a născut Brett Gillis, vocalist şi chitarist american (Rubicon, Stereo, Night Ranger).

· 1958 - S-a născut Neil Arthur, clăpar, vocalist şi compozitor britanic (Blancmange).

· 1959: Alexandru Darie, regizor român

* 1963: Helen Elizabeth Hunt (n. 15 iunie 1963) este o actriță americană, câștigătoare a patru premii Emmy, un Oscar și patru Globuri de Aur.

Filmografie:

Bob Roberts (1992)
Mai bine nu se poate (1997) (Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță)
Naufragiatul (2000)

Helen Hunt

* 1964: Courteney Bass Cox (n. 15 iunie 1964)^[2] este o actriță, producător și regizor american. Este cel mai bine cunoscută pentru rolul lui Monica Gellerîn sitcom-ul Friends (Prietenii tăi) (1994 - 2004).

Cox în martie 2010
* 1964: Michael Laudrup (n. 15 iunie 1964) este un fost jucător danez de fotbal. Cei mai buni ani din carieră i-a petrecut la FC Barcelona cu care a câștigat patru titluri la rând, după care s-a transferat la rivala Real Madrid, echipă alături de care a câștigat cel de-al cincilea titlu. A înscris 37 de goluri pentru Danemarca și a fost selecționat de 104 ori, fiind întrecut numai de Peter Schmeichel (129 de jocuri) și Thomas Helveg(108 jocuri). A fost căpitanul naționalei în 28 de meciuri.

· 1969: O'Shea Jackson (n. 15 iunie 1969, Los Angeles, SUA^[4]), cunoscut sub numele de scenă Ice Cube, este un rapper american, actor și regizor. Este unul dintre cei mai mari artiști din muzica hip hop. El și-a început cariera ca membru fondator al controversatului grup de muzică rap, N.W.A., și mai târziu a avut o carieră solo de succes în muzică și cinematografie. În 1992, s-a căsătorit cu Kimberly Woodruff, și împreună au patru copii.^[7] Tot în 1992, el s-a convertit la Islam.^[8] De la mijlocul anilor 1990, Cube s-a concentrat mai mult asupra actoriei, cariera sa muzicală trecând pe locul secund. Totuși el a rămas un personaj important pe scena rappului de pe Coasta de Vest, dând o mână de ajutor la crearea genului de rap, gangsta rap. El este cunoscut în special pentru versurile sale incendiare pe teme politice sau teme rasiale, particularizând tratamentul pe care îl primește comunitatea de afro-americani în Statele Unite ale Americii, fiind total anti-rasism.

Ice Cube

* 1969: Oliver Rolf Kahn (n. 15 iunie 1969, Karlsruhe, Germania de Vest) este un fost fotbalist german care juca pe postul de portar.

* 1969:

* 1970: Romulus Adrian Buia (n. 15 iunie 1970,^[2] Baia Mare, România) este un fost jucător român de fotbal.
* 1973: Neil Patrick Harris (n. 15 iunie 1973, Albuquerque, New Mexico) este un actor american, cântăreț, regizor, producător și magician. Este cel mai bine cunoscut pentru rolul titular din Doogie Howser, M.D., afemeiatul Barney Stinson din How I Met Your Mother, o versiune fictivă a lui însuși din seria Harold & Kumar și pentru rolul titular din seria de musicaluri web creată de Joss Whedon Dr. Horrible's Sing-Along Blog.

Acesta a recunoscut faptul că este gay și nu se simte jenat de acest lucru. Actorul este căsătorit cu un alt actor american, David Burtka, din septembrie 2014, și au împreună doi copii

Neil Patrick Harris

· 1973: Tore André Flo, fotbalist norvegian
* 1976: Dorin-Valeriu Bădulescu (n. 15 iunie 1976) este un senator român, ales în 2016 pe listele PMP. Dorin-Valeriu Bădulescu este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Senat, Republica Serbia și Republica Costa Rica.
* 1978: Wilfred Bouma (n. 15 iunie, 1978 în Helmond, Olanda) este un jucător olandez de fotbal care evoluează pe postul de fundaș central pentru clubul PSV Eindhoven din Eredivisie. A jucat pentru naționala Olandei la Euro 2004, Euro 2008 și a făcut parte din lotul echipei care a participat la Euro 2012.
* 1978: Mugur este unul din cei mai cunoscuți actori de filme destinate adulților din România.
* 1980: Iker Romero Fernández (n. 15 iunie 1980, Vitoria, Țara Bascilor) este un handbalist spaniol de 1,97 m și 100 kg, legitimat la Füchse Berlin.
* 1983: Julia Fischer (n. 15 iunie 1983, München) este o violonistă și pianistăgermană

Julia Fischer s-a născut la München, Germania. Mama sa, Viera Fischer (născută Krenková), provenea din minoritatea germană din Slovacia și a imigrat din Košice, Slovacia, în Republica Federală Germania (1972). Tatăl său, Frank-Michael Fischer, un matematician născut în Germania de Est, s-a mutat în același an din Saxonia de est în Germania de Vest.

Julia Fischer a început studile înainte de cea de-a patra aniversare, când a primit prima lecție de vioară de la Helge Thelen. Câteva luni mai târziu a început să studieze pianul cu mama sa. Julia a spus: „Mama mea este pianistă și am căutat să cânt la pian la fel de bine ca ea, dar la fel ca fratele meu mai mare care, de asemenea, cânta la pian, ea mi-a spus că ar fă bine să avem și un alt instrument în familie. Am fost de acord să încerc vioara și să rămân doar la aceasta.”^[3]. Ea a început astfel o educație formală la Conservatorul Leopold Mozart în Augsburg sub îndrumarea profesoarei Lydia Dubrowskaya.

La vârsta de 9 ani, Julia Fischer a fost admisă la Academia de Muzică din München, unde a continuat să studieze cu Ana Chumachenco.

Ca adolescentă, ea a fost inspirată cel mai mult de Glenn Gould, Evgeny Kissin, și Maxim Vengerov.^[4]

Ea a lucrat cu dirijori recunoscuți internațional, cum ar fi Lorin Maazel, Christoph Eschenbach, Yakov Kreizberg, Yuri Temirkanov, Sir Neville Marriner, David Zinman, Zdeněk Mácal, Jun Märkl, Ruben Gazarian, Marek Janowski, Herbert Blomstedt, Michael Tilson Thomas, și cu o varietate de orchestre de top germane, americane, engleze, poloneze, franceze, italiane, elvețiene, olandeze, norvegiene, ruse, japoneze, cehe și clovace. Julia a cântat de cele mai multe ori în Europa, în Statele Unite, Brazilia și Japonia, în concerte de televiziune în aproape fiecare țară mare din Europa, și, de asemenea, pentru radio în Statele Unita, Japonia și Austria.

În 2003, Julia Fischer, cu numeroase performanțe în Statele Unite în ultimii 6 ani, apare în Filarmonica New York sub bagheta lui Lorin Maayel cântând Concertul pentru vioară, Sibelius în Centrul Lincoln, la fel și în Concertul pentru vioară, Mendelssohn în Vail, Colorado. Debutul său în 2003 în Carnegie Hall a obținut ovații în picioare pentru performanța sa în dublul concert Brahms cu Lorin Maazel și cu Orchestra Simfonică Radio din Bavaria. Julia a fost într-un tur orchestral cu Sir Neville Marriner și Academia din domeniile St Martin, Herbert Blomstedt și Orchestra Gaudeamus, Filarmonica Regală și Filarmonica din Dresda.

În toamna anului 2004, eticheta PentaTone inscripționează primul CD al Juliei: Concertul rus pentru vioară cu Yakov Kreizberg și Orchestra națională Rusă. A primit urale, urcând-o în topul primelor cinci "cea mai vândută înregistrare" în Germania nu mai departe de câteva zile și a primit un "Editor's Choice" de Gramophone in Ianuarie 2005. Alte înregistrări apreciate de critici: Sonatele pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach, concertul pentru vioară de Mozart și concertul pentru vioară de Ceaikovski.

Printre cele mai prestigioase competiții în care Julia Fischer a câștigat se enumeră Competiția internațională de vioară Yehudi Menuhin sub supravegherea lordului Yehudi Menuhin, unde ea a luat primul premiu și premiul special pentru cea mai bună carieră solo în Bach în 1995 și a opta competiție Eurovision pentru tineri instrumentiști în 1996, concurs care a fost difuzat în 22 de țari din Lisabona. În 1997, recompensată cu "Prix d'Espoir" de Fundația Europeană de Industrie. Ea a avut oportunitatea de a cânta chiar cu vioara lui Mozart în camera în care acesta s-a născut la Salzburg pentru a onora cea de-a 250-a aniversare de la nașterea acestuia.

Repertoriul său activ este cuprins de la Bach la Penderecki, și de la Vivaldi la Șostakovici, conținând peste 40 de lucrări cu orchestră și aproape 60 de lucrări de muzică de cameră.

Pe 1 Ianuarie 2008, Julia Fischer are primul debut public ca pianistă, performând în Edvard Grieg's Concert pentru pian în A minor cu Junge Deutsche Philharmonie și Alte Oper, Frankfurt. Conertul a fost condus de Matthias Pintscher, care a intervenit pentru Sir Neville Marriner. Tot cu aceasta ocazie ea a cântat în Concert nr. 3 pentru vioară în B minor de Camille Saint-Saëns.

În mod curent, ea cântă la o Guadagnini din 1742 achiziționată în mai 2004.^[5] Cu patru ani înainte de aceasta, ea a folosit un Stradivarius, 1716 Booth, împrumutat de la Fundația Niponă de Muzică, un instrument care a aparținut violonistei Iona Brown. Ea, în mod curent, folosește un arcuș Benoît Rolland, dar uneori folosește o copie Heifetz Tourte făcută de constructorul vienez Thomas Gerbeth din perioada timpurie a muzicii clasice.^[6]

Am cântat la o vioară 4/4 pâna la vârsta de 10 ani. Calitatea instrumentului meu a fost îmbunătățită peste timp: Ventapane, Gagliano și Testore pâna la Guarneri del Gesu în 1998. Încă nu am fost satisfăcută de această vioară și am schimbat-o într-un Stradivarius [the "Booth" from 1716, proprietatea Fundației Nipone de Muzică] cu care am cântat pentru 4 ani și m-a satisfăcut. Dar întodeauna am căutat spre a avea propriul meu instrument. Așa că acum 6 ani, am cumpărat din Londra, la sfatul maestrului de concerte al Academiei Domeniilor St. Martin, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, un Guadagnini din 1742." – Julia Fischer, August 2010^[7]

Până în 2012 ea a deținut și cântat cu o vioară de Philipp Augustin

Julia Fischer
Julia Fischer in 2006 (Photo: Tom Specht)

* 1983: Valeri Priiomka (belarusă Валер Прыёмка, rusă Валерий Приёмка; n. 15 iunie 1983, Brest) este un scrimer belarus specializat pe sabie, vicecampion european pe echipe în 2007 și vicecampion mondial pe echipe în 2011.
* 1985: Nadine Coyle (născută Nadine Elizabeth Louise Coyle la data de 15 iunie 1985 în Derry) este o cantautoare de origine irlandeză, componentă a formației Girls Aloud începând cu anul 2002. De asemenea, în noiembrie 2010 Nadine a lansat primul său album din cariera solo intitulat Insatiable.

Nadine Coyle în 2009
* 1986: Felicia Donose (n. 15 iunie 1986, Sebeș, Județul Alba) cunoscută mai bine sub numele de scenă Fely sau Feli este o cântăreață și compozitoare română care a devenit cunoscută odată cu participarea la emisiunea-concurs Vocea României în anul 2012.
Debutul în muzică a avut loc în adolescență, când a fost atât vocea, cât și compozitoarea trupei pop-rock, Aliens. Feli a colaborat cu Edi Schneider cunoscut ca Dj Phantom, iar apoi s-a îndreptat spre genul hip-hop, unde s-a implicat în câteva proiecte muzicale cu Grasu XXL, Puya și Guess Who.
În 2012, Feli a participat la emisiunea-concurs Vocea României, unde a făcut parte din echipa lui Marius Moga, alături de care a ajuns până în semifinale, fiind totodată unul dintre concurenții creditați cu cele mai mari șanse la câștigarea concursului. În cadrul concursului, aceasta a interpretat piese din repertoriul lui Lady Gaga, Alicia Keys, Adele, En Vogue și Rihanna
Discografie:

"Prima piatra" (Silviu Pasca feat. Feli) - 2013
Cine te crezi - 2014
Gelozia (feat. Speak) - 2015
Perfect for You - 2015
10 Minutes (Smiley feat. Feli) - 2015
Să cânte trompetele (B.U.G. Mafia feat. Feli) - 2015
Creioane colorate - 2015
Time (Paul Damixie feat. Feli) - 2016
Va urma - 2016
Timpul - 2016
Hopai Diri Da (Damian & Brothers feat. Feli) - 2016
Ce mai vrei (Sore feat. Feli) - 2017
Ceartă artă (Feli feat. Connect-R) - 2017
Mă faci să simt ca... (Guess Who feat. Feli) - 2017
Acasă - 2017
Damian Draghici feat. Feli - Trandafire - 2017-2018
JUNO feat. Feli - Averile - 2017-2018
Bună de iubit - 2018
Vals - Smiley & Feli - 2018
Facil de amar - 2018
Două inimi - 2018
Rațele și vânătorii - (2018)
Spune-mi tot - (Grasu XXL & Guess Who feat. Feli) - 2018
Toți demonii mei (Vunk feat. Feli) - 2018
Hainele și carnea - 2019

* 1987: Petra Blazek (n. 15 iunie 1987, în Mödling) este o jucătoare profesionistă de handbal din Austria, componentă a echipei naționale a acestei țări. În prezent ea evoluează pe postul de portar la echipa SCM Râmnicu Vâlcea, România.
* 1987: Rohullah Nikpai (persană روح‌الله نیکپا) (n. 15 iunie 1987, Kabul) este un sportiv afgan dublu-medaliat olimpic cu bronz la disciplina taekwondo.
* 1987: Junya Tanaka (n. 15 iunie 1987) este un fotbalist japonez.
* 1993: Kanna Arihara (Arihara Kanna (有原栞菜^?); n. 15 iunie 1993, Yokohama, Japonia), cunoscută profesional ca Kanna (栞菜^?)^[1], este o actriță japoneză și o fostă cântăreață.
* 1994: Mădălin Bucur (n. 15 iulie 1994, Slobozia) este un scrimer român specializat pe sabie, laureat cu argint pe echipe la Jocurile Europene din 2015.
* 1994: Lee Kiefer (n. 15 iunie 1994, Cleveland) este o scrimeră americană specializată pe floretă, laureată cu bronz la Campionatul Mondial de Scrimă din 2011 de la Catania și de șase ori campioană panamericană.

Decese

· 991: A murit imparateasa Theophano, sotia bizantina a imparatului Sfantului Imperiu Romano-German, Otto al II-lea (n. 960). A fost nepoata împăratului bizantin Ioan Tzimiskes.

· 1246: A decedat fara mostenitori, Frederic al II- lea al Austriei (n.25 aprilie 1211), supranumit „Artagosul”. A fost ultimul duce al Austriei si Styriei din Casa de Babenberg ( 1230-1246) si a murit ucis în bătălia de la râul Leitha, fără să lase moștenitori de sex masculin.

· 1341: A decedat imparatul bizantin Andronikos III-lea Paleologul, fiul imparatului Mihail al IX-lea Paleologul; (n.25 martie 1297). A domnit din 1328, pana la moartea sa. Andronikos, a esuat in incercarile sale de a stopa turcii otomani în Bitinia și a fost înfrânt la Rusokastro de bulgari. Moartea sa timpurie a lăsat un vid de putere care a dus la dezastruos războiul civil de sapte ani între sustinatorii împărătesei văduve, Anna de Savoia, și cei ai prietenului său cel mai apropiat și susținător, John VI Kantakouzenos.

· 1381: A murit conducatorul rascoalei taranilor englezi, Wat Tyler (n. 1341). Pe 15 iunie, regele Richard al II-lea și Wat Tyler se întâlnesc la Smithfield. Provocat de oamenii regelui, Tyler scoate sabia și aceștia îl ucid. Regele îi face pe răsculați să creadă că liderul lor a încercat să îl asasineze. Mai mult, îi convinge pe insurgenți să se retragă, promițând că le va îndeplini revendicările. Mii de țărani au fost executați drept represalii.

· 1383: A murit imparatul bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzin (n.1292).

· 1467: Filip cel Bun, Duce de Burgundia (n. 1396)

· 1849: James Knox Polk, al 11-lea președinte al SUA (n. 1795)

· 1889: Mihai Eminescu, poet roman. Luceafărul literaturii române, Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850. A dus o activitate literară fară egal şi a lăsat în patrimoniul literaturii române o comoară inedită, opera sa devenind cartea de căpătîi al fiecaruia dintre noi. Moartea geniului a venit prea crud si prea devreme, la varsta de doar 39 ani. S-a stins din viata marele poet la 15 iunie 1889. În jurul mortii lui Eminescu s-au scris multe dar s-au speculat şi mai multe. Biografii eminescieni au omis sau considerat fanteziste unele dintre relatarile legate de dispariţia fizică a marelui poet. Cunoscutul eminescolog prof. Nae Georgescu vorbeste în "Dosarul morţii lui Eminescu" despre existenţa unui martor ocular, care, la multi ani de la moartea poetului, a povestit ca i-a stat alături în ultimele sale clipe de viaţă. Că era lîngă Eminescu în momentul în care poetul a fost lovit cu o cărămidă în cap, pe la spate, lovitură de la care i s-a tras sfîrşitul. Marturiile lui au fost consemnate în Universul, la 28 iunie 1926. Acest martor era Dumitru Cosmănescu, "nea Dumitrache", intr-o vreme fost coafor al Regelui. Omul îşi avea prăvălie sub vechiul Jockey-Club, şi "îl servea" adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni. "Cînd s-a întîmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros", a susţinut frizerul. Soarta a făcut ca frizerul Dumitrache sa fie în ziua aceea, în ora aceea, chiar în minutul acela alaturi de Mihai Eminescu. "Venisem la Şuţu, cam pe la 3 dupa amiază", a povestit nea Dumitrache. "Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: "Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbam şi să te învăţ să cînţi Deşteaptă-te, Române!" Eu, care ştiam ca nu e bine sa-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădina, unde se vede ca-l trăgea soarta. Şi a început să cînte Desteaptă-te, Române, şi eu după el. Cînta frumos, avea voce", a relatat fostul frizer. "Cum mergeam amandoi, unul langa altul," si-a continuat omul, povestea, " vine odată pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mînă. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărîmat şi cu sîngele siruindu-i pe haine, spunîndu-mi: "Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorît!"L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna şi, cînd am tras mîna, îmi era plina de sînge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic. Dar după o jumatate de oră, bietul Eminescu murise !", a marturisit Dumitru Cosmescu. Această variantă a morţii dramatice a lui Mihai Eminescu nu apare în nici una dintre biografiile cunoscute ale poetului scrise de G. Calinescuă, George Munteanu, Muraraşu sau Petru Vintilă. Iata cum prezinta G.Calinescu incidentul, în 1932, în prima editie a "Vietii lui Mihai Eminescu": "..Petre Poenaru, care, jucînduse ca din întîmplare cu praştia, îl izbi în frunte (pe M. Eminescu, n.n) cu o pietricică. Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma asa-zisului atentat, care îi pricinuise o simplă zgîrietură". Scipione Badescu, redactor al Curierului de Botosani a relatat (exagerand vulgar, dupa parerea profesorului Nae Georgescu) cateva aspecte ale suferintei lui Eminescu din ultimele zile ale vietii, relatari citate inclusiv de George Calinescu: "De 7 nopti, de cand stau langa nenorocitul, numai astazi a putut fi scos din camasa de forta, avand niste furii ce seamana mai mult a turbat decat a alienat. Indata ce-l dezleaga, rupe tot cu-o putere de fiara si striga de produce un ecou ingrozitor in spital, unde se afla 80 de alienati, afara de femei, dar nici unul in starea grozava a lui. Capul ii este spart si umflat; nu pot insa afla de la nimeni cine-a comis aceasta cruzime contra lui"

· 1893: Ferenc Erkel, compozitor, pianist, dirijor și pedagog maghiar

· 1900: Mihail Blumenfeld, medic român din Republica Moldova

· 1929 - A încetat din viaţă matematicianul Traian Lalescu, savant cu reputate contribuţii în domeniile matematicii pure şi aplicate, unul dintre fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale.

· 1938: Ernst Ludwig Kirchner, pictor german (n. 1880)

· 1939: Nicolae Matei Condiescu, prozator, general român (n. 1880)

· 1940: Alexandru Plămădeală, sculptor român din Republica Moldova (n. 1888)

· 1971: Aron Cocerghinschi, medic român din Republica Moldova

· 1971: Wendell Stanley, biochimist american, laureat al Premiului Nobel (n. 1904)

· 1974: Cristian Vasile, cântăreț român din perioada interbelică (n. 1908)

· 1981: Benedict Corlaciu, poet, prozator și traducător român, stabilit în Franța (n. 1924)

· 1996: A murit cantareata americana de jazz, Ella Fitzgerald; (n. 25 aprilie 1920).

· 2002: A decedat Choi Hong Hi, fondatorul sud-corean al scolii de arte martiale Taekwondo (b. 1918).

· 2012: Rune Gustafsson, chitarist suedez (n. 1933)

· 2013: Kenneth Geddes Wilson, fizician american, laureat Nobel (n. 1936).

· 2015: Janna Friske, cântăreață, actriță și prezentatoare TV din Rusia (n. 1974)

Sărbători

· În calendarul ortodox: Sf. Prooroc Amos; Sf. Isihie; Fericiții Ieronim și Augustin

· În calendarul romano-catolic: Sf. Iolanda, călugăriță

· Danemarca: Ziua steagului/Ziua Valdemar (1219)

· Idaho: Ziua Pionierului (1910)

· Oregon: Ziua tratatului (1846)

RELIGIE ORTODOXĂ 15 Iunie

Sf Proroc Amos; Sf Mc Isihie; Fericiții Augustin și Ieronim

Sfantul Prooroc Amos

Sfantul Prooroc Amos s-a nascut in cetatea Tecui, care era asezata in pamantul Iudeei, nu departe de Betleem. El era de neam prost si sarac, petrecandu-si zilele la pastoria turmelor de dobitoace. Iar Domnul, Care nu priveste spre cei bogati si slaviti, ci spre cei smeriti si saraci, l-achemat pe el de la turmele oilor la proorocie, ca si pe Moise si pe David, si i-a poruncit sa mearga din pamantul Iudeei in pamantul lui Israel, ca acolo, cu cuvintele cele proorocesti, sa indemne popoarele la pocainta, de vreme ce se abatusera la inchinarea de idoli; pentru ca din zilele lui Ieroboam, imparatul lui Israel - care dupa moartea lui Solomon s-a rupt de sub stapanirea imparatului Iudeei, fiul lui Solomon, ce imparatea in Ierusalim, si si-a facut o alta imparatie peste zece semintii ale lui Israel -, dintr-acele zile, popoarele israelite au cazut de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu si se inchinau idolilor.

Deci, acel imparat, vrand ca sa intareasca pe israeliteni sub stapanirea sa, se temea ca nu cumva, mergand supusii sai in Ierusalim la praznice spre inchinaciune, sa se lipeasca iarasi de biserica Ierusalimului, sa se rupa de el si sa-l ucida. De aceea, a facut doua juninci cioplite in aur, pentru ca stia obiceiul poporului sau, ca era lesne de plecat la inchinarea de idoli, ca si stramosii lui, cand au trecut Marea Rosie din pustia Egiptului si au turnat un vitel de aur din salbele lor cele de aur. Deci, pe acele doua juninci turnandu-le Ieroboam, una a pus-o in Dan, iar cealalta in Betel, cetati ale stapanirii sale, poruncind tuturor israelitenilor ca, neducandu-se la Ierusalim, sa se inchine cu jertfe junincilor de aur si sa le praznuiasca pe acelea cu dantuire; pentru ca acel ticalos imparat zicea catre popor: "Iata zeii tai, Israele, cei care te-au scos din Egipt". Si asa a indaratnicit Ieroboam pe Israel.

Deci, din acea vreme, desi Dumnezeu trimitea pe sfintii Sai prooroci la israeliteni, ca sa le arate ratacirea lor si sa-i povatuiasca la calea cea dreapta, insa putini dintre ei se indreptau si se intorceau la adevaratul Dumnezeu, iar altii se inchinau si Dumnezeului celui adevarat si idolilor, adica junincilor de aur. Deci, intre alti prooroci, Dumnezeu a trimis la ei si pe acest rob al Sau, pe Sfantul Prooroc Amos, cu infricosate ingroziri. Acest prooroc al lui Dumnezeu era simplu si neiscusit la vorba, dar nu si la intelegere; pentru ca acelasi Duh Sfant, care lucra in toti proorocii, lucra si intr-insul si graia prin gura lui. Iar inceputul proorocirii lui a fost pe vremea imparatului Iudeei Ozia, cel din Ierusalim, si in vremea imparatului lui Israel Ieroboam, cel din Samaria - nu acel imparat, care rupandu-se de la sceptrul Iudeei, a facut junincile de aur, ci alt Ieroboam, mai in urma cu anii, care, asemenea celui dintai Ieroboam, a fost inchinator de idoli si slujitor al junincilor de aur.

Deci Proorocul Amos a inceput a prooroci in vremea acelor imparati, cu doi ani mai inainte de cutremurul cel infricosat ce avea sa fie in Palestina. Iar cutremurul cel mare, dupa adeverirea scriitorilor celor vechi, a fost astfel: Ozia, imparatul Iudeei, care s-a numit si Azarie, mandrindu-se, a indraznit a tamaia cu cadelnita in altar, in Sfanta Sfintelor, dupa randuiala preoteasca. Iar preotii oprindu-l, il ingrozeau cu moarte si indata, chiar in ceasul acela, s-a cutremurat pamantul cu cutremur mare in Ierusalim si in toata Palestina si au cazut nu numai ziduri multe, ci si unii munti s-au pornit din locurile lor. Templul s-a despicat din varf si prin acea deschizatura a venit raza soarelui pe fata imparatului si s-a umplut fruntea lui de lepra, dupa care s-a facut lepros cu totul. Astfel, Domnul n-a suferit intinaciunea facuta altarului Sau si necinstea adusa preotilor Lui.

Si a proorocit Sfantul Amos, ingrozindu-i cu infricosatele pedepse ale lui Dumnezeu, ce aveau sa vina nu numai asupra lui Israel, ci si asupra partilor celor dimprejur: asupra Siriei, a Filistinei, asupra Tirului si a Idumeii, asupra amonitenilor si asupra moabitenilor, precum se scrie pe larg in cartea lui. Dar mai ales a proorocit asupra israelitenilor, caci, dupa ce au cunoscut pe Dumnezeu, s-au departat de la El; pentru ca Dumnezeu nu atat se manie si se razbuna pentru pacatele paganilor, care nu-L stiu pe El, pe cat pentru pacatele poporului care L-a cunoscut pe El si s-a indulcit de facerile Lui de bine. Caci ce fel de faceri de bine n-a facut Dumnezeu neamului celui nemultumitor al lui Israel? L-a eliberat din robia Egiptului, l-a trecut prin mare ca pe uscat, l-ahranit cu mana in pustie cand flamanzea, i-a izvorat apa din piatra cand inseta, a izgonit neamurile dinaintea lui si l-adus in pamantul fagaduintei, unde curge lapte si miere. insa ei, facand praznuiri idolilor de aur turnati in chip de juninci, strigau cu dantuire: "Iata zeii tai, Israele".

Niste praznice ca acestea urate de Dumnezeu, se savarseau mai ales in cetatea Betel, la un munte inalt, unde era o juninca de aur. Deci, acolo mai ales mergand Sfantul Amos, striga poporului cu glas mare rugandu-l, indemnandu-l si infricosandu-l cu pedepsele cele cumplite, care din mania lui Dumnezeu vin asupra lui, sa inceteze de la o praznuire ca aceea; dar foarte putini il ascultau. Atunci era in Betel un slujitor al acelei juninci, cu numele Amasia. Acel slujitor, vazand pe proorocul lui Dumnezeu ca huleste pe idolul lor - juninca cea de aur -, ca scuipa jertfele lor si departeaza poporul de la spurcata lor praznuire, spunandu-le inca si ingrozirile si pedepsele cele viitoare asupra celor ce nu se pocaiau, clevetea pe Amos lui Ierobo-am, imparatul lui Israel, zicand: "Amos face intaratari impotriva ta in mijlocul casei lui Israel. Pamantul nu poate sa sufere toate cuvintele lui; pentru ca tulbura si ridica poporul impotriva ta si inca prooroceste si rele pentru tine, zicand: "Ieroboam de sabie se va sfarsi, iar poporul lui Israel va fi robit si dus din pamantul sau"".

Astfel para slujitorul Amasie pe proorocul Amos, vrand sa porneasca pe imparat spre manie impotriva lui; dar imparatul nu lua in seama cuvintele aceluia, nici nu voia sa faca rau proorocului lui Dumnezeu, pe care il cinstea, desi el era inchinator de idoli. Si vazand slujitorul ca nu poate sa porneasca pe imparat impotriva proorocului lui Dumnezeu, a inceput a-l prigoni pe el, muncindu-l; pentru ca de multe ori, prinzandu-l, il batea cumplit si-1 gonea din Betel, ingrozindu-l sa nu vina la praznicul lor, nici sa intoarca pe popor de la jertfele si de la ospaturile lor. insa sfantul prooroc nu lua in seama ingrozirile si bataile ce-i veneau de la dansul, ci iarasi venea si proorocea cuvintele cele invatatoare si indemnatoare catre popor. Si iarasi era prins de acel slujitor si muncit cu batai.

Iar odata, vicleanul slujitor a zis cu rugaminte catre Amos: "Proorocule, du-te de aici si mergi in patria ta, in pamantul Iudeei. Acolo sa vietuiesti si sa proorocesti, iar in Betel sa nu te mai intorci, deoarece este sfintire a imparatului si casa imparatiei lui". Proorocul Amos a raspuns, zicand: "Eu n-am fost prooroc, nici nu sunt fiu de prooroc, ci am fost pastor al dobitoacelor; si fiind sarac, ma hraneam cu poame din pustie pana m-a luat Domnul de la oi si mi-a zis: "Mergi si prooroceste la poporul meu Israel". Iar tu imi zici sa nu proorocesc in Israel, nici sa supar casa lui Iacov? Pentru aceasta, Domnul zice despre tine: "Cand vor veni asirienii in pamantul lui Israel si-1 vor robi, atunci vor pustii cetatile lui si le vor strica; iar cetatea aceasta o vor lua. Atunci ostasii asirienilor cei fara de rusine vor spurca cu desfranare pe femeia ta inaintea ochilor tai, deoarece si tu ai facut pe Israel sa rataceasca inaintea ochilor lui Dumnezeu cei atotvazatori si ai invatat popoarele acestea sa faca lucruri necurate, in intinata capiste a junincei celei de aur. Iar fiii si fiicele tale de sabie vor cadea si tu in pamant necurat te vei sfarsi, iar poporul lui Israel va fi dus in robie din pamantul sau"".

Cu niste cuvinte proorocesti ca acestea pornindu-l pe acel slujitor spre manie, a fost batut Sfantul Amos fara crutare; iar la sfarsit, un fiu al slujitorului, anume Ozia, fiind plin de manie si iutime, l-alovit pe el foarte tare peste sprancene, ranindu-l de moarte. insa n-a murit indata, ci a fost dus abia viu la pamantul sau si la patria sa, in cetatea Tecui, unde, din ranile cele dureroase, si-a dat sufletul sau dupa cateva zile si a fost ingropat cu parintii sai. Iar ce fel au fost proorociile lui, cel ce va voi, sa citeasca cartea proorociei lui. Iar noi pe Dumnezeul Cel ce l-ainteleptit pe el Il slavim, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Nota. Sa se stie ca altul a fost Amos, tatal lui Isaia, si altul proorocul acesta. Amos, tatal lui Isaia, a fost din semintia imparatilor Iudeei; el s-a nascut si a petrecut in Ierusalim. Iar acest prooroc a fost de neam de jos si nu din Ierusalim, ci din cetatea Tecui, locuinta pastorilor. Pentru ca acolo pasunile erau bune, si multi ierusalimeni bogati isi tineau dobitoacele lor la Tecui. Amos, tatal lui Isaia, nu era din numarul proorocilor, nici nu a fost trimis undeva de Dumnezeu si nu a murit de moarte muceniceasca.

Iar acest Sfant Amos, pentru darul lui cel proorocesc, a fost numarat cu proorocii, a fost trimis in Israel si a murit muceniceste. Deci macar ca altii scriu altfel despre aceasta, insa nu este fara de greseala istoria lor.

Sfântul Mucenic Isihie

A fost ostaș creștin și făcea parte din legiunea armatei romane de la Dunăre, staționată în orașul Durostor din provincia Moesia Inferior, în timpul împăraților Dioclețian (285-305) și Maximian Galeriu . Acest Sfânt mucenic a pătimit împreună cu alți cinci sfinți mucenici: Pasicrat, Valentin, Nicandru, Marcian și Iuliu veteranul. Sfinții Pasicrat și Valentin au primit moarte martirică la 24 aprilie, iar Sfântului Iuliu veteranul la 27 mai. În ziua pătimirii veteranului Iuliu, Sfântul Isihie, care se afla în închisoare cu el, i-a adresat o rugăminte ca să-și aducă aminte de el când va sosi în fața Domnului, căci curând va urma și el aceeași soartă. Sfântul Iuliu l-a îmbărbătat pe acest curajos ostaș al lui Hristos, amintindu-i de făgăduințele făcute de către Domnul către cei ce vor răbda până la sfârșit. Sfântul Isihie a primit cununa muceniciei la 15 iunie.

Fericitii Ieronim si Augustin

Fericitul Ieronim s-a nascut in oraselul Stridon, aproape de Acvileia, in anul 347. Primele invataturi le-a primit in casa parintilor. Apoi, mergand la Roma, a invatat greaca si latina, arta vorbirii si filosofia. A primit botezul la varsta de 20 de ani, din mainile papei Liberios. La Treveri, in Galia, a descoperit viata manastireasca. La Roma a intrat intr-o obste de prieteni, unde a inceput invatatura Scripturii si a cunoscut catacombele romane. In urma unei neintelegeri cu ai sai si scarbit de desertaciunile Romei, a facut prima calatorie in Rasarit, cercetand manastirile din Grecia, Tracia, Asia Mica, Cilicia, si s-a stabilit in Antiohia. S-a retras apoi in pustia Calsis, din Siria, unde a trait o perioada de patru ani de nevointe ascetice, luptand impotriva patimilor. In aceasta perioada a invatat limba ebraica. Revenind in Antiohia, a primit darul preotiei, apoi a facut o calatorie la Constantinopol, atras de faima cuvantarilor Sfantului Grigorie de Nazianz si a stat acolo doi ani, ascultandu-i cuvintele.

Il gasim, apoi, din nou la Roma, unde viata lui a luat un drum statornic. Papa Damasus l-aluat ca diac al sau, cu ascultarea de a revedea textul Bibliei in limba latina, numita, mai tarziu, Vulgata. Murind papa Damasus, fericitul Ieronim s-a retras, din nou, in Palestina si s-a stabilit la Betleem, unde a intemeiat trei manastiri. A inceput, atunci, o perioada de stradanii carturaresti, care a tinut 30 de ani. A alcatuit multe scrisori, indemnand pe credinciosi la o viata curata si pazirea poruncilor Domnului. Pe calugari i-a invatat arta copierii manuscriselor. Impovarat de batranete si de neincetate nevointe, Cuviosul Ieronim a murit la Betleem, in anul 420. Ne-au ramas de la el Vulgata, numeroase alte traduceri, omilii, comentarii la cartile Sfintei Scripturi, lucrari de istorie bisericeasca si scrisori de indrumare duhovniceasca.

Fericitul Ieronim ramane, pentru noi, icoana carturarului crestin. Praznuirea lui, in Biserica Ortodoxa, se face la 15 iunie, in fiecare an.

Fericitul Augustin s-a nascut la 13 noiembrie 354, in Tagaste, orasel din provincia africana Numidia. Tatal sau nu era crestin si s-a botezat numai pe patul de moarte, dar in schimb, mama sa, Monica, era o fierbinte credincioasa. Augustin a invatat mai intai in Tagaste, apoi in Madaura si Cartagina. Fiind foarte inzestrat, a deschis o scoala de retorica la Cartagina, ca dupa aceea sa mearga la Roma si Milano.

In tineretea lui a cunoscut si o viata de destrabalare si abateri de la dreapta credinta. La Milano a inceput sa se apropie mai mult de Dumnezeu. Acolo a cunoscut pe dumnezeiescul episcop Ambrozie si a fost incantat de cuvantarile acestuia. Mama sa, Sfanta Monica, plangea necontenit, rugandu-se lui Dumnezeu pentru indreptarea lui. Ca s-o imbarbateze, Sfantul Ambrozie i-a spus: "Fiul unor astfel de lacrimi, nu poate sa piara".

Acum Augustin a descoperit si randuiala monahilor, citind viata Sfantului Antonie, scrisa de Sfantul Atanasie, care l-amiscat si l-aadus la pocainta. Odata, aflandu-se in gradina unui prieten si plangand pentru viata sa, a auzit un glas de copil, care-l indemna: "Ia si citeste!" Deschizand Sfanta Scriptura, a citit urmatorul cuvant din Epistola catre romani (13, 12-14): Nu in ospete si in betii, nu in desfranari si fapte de rusine, nu in cearta si in pizma, ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup sa nu o faceti spre pofte. Acesta era raspunsul lui Dumnezeu, la cautarile lui Augustin. in Confesiunile sale, el multumeste lui Dumnezeu pentru acest raspuns, In anul 387, Augustin primeste botezul din mainile Sfantului Ambrozie, in noaptea de Pasti. Pe cand avea 32 de ani, Sfanta Monica moare si Augustin se retrage in Tagaste, vinde tot ce are si intemeiaza o manastire impreuna cu prietenii si ucenicii sai.

Dupa trei ani este sfintit preot la Hipon, de episcopul Valerius si incepe o ascultare grea, slujirea Bisericii. Peste cinci ani este ridicat in scaunul lui Valerius si devine, in cativa ani, capetenia episcopatului african. Scrierile lui Augustin dezvaluie masura fara pereche a darurilor sale. Ca o constiinta vie a Ortodoxiei, Augustin se vede nevoit sa apere dreapta credinta, impotriva tuturor ereziilor, care se ivisera in Biserica lui Dumnezeu, in timpul acela: maniheii, donatienii, pelagienii. Dintre scrierile sale, cele mai insemnate sunt cartea Despre Trinitate, la care a lucrat 14 ani, si cartea Despre cetatea lui Dumnezeu. Scrierea care-i face cea mai mare cinste este cartea Retractarilor sale, o recunoastere a propriilor greseli, iar lucrarea lui cea mai citita este Confesiunile.

Fericitul Augustin ramane dascalul fara asemanare al intregului Occident crestin. A murit la 28 august 430. Mormantul sau se afla in biserica Sfantul Petru din Pavia. in Biserica Ortodoxa este praznuit la 15 iunie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 15 Iunie

A. PLĂCINTE

Plăcintă cu mere

· 1 kg mere de plăcintă

· 200 g zahăr

· 2 linguriţe scorţişoară

· 1 lămâie (coaja rasă)

· 1 plic zahăr vanilat

· ½ plic praf de copt

· 1 lingură oţet

· 4 linguri ulei

· Sare

· 4 linguri apă minerală gazoasă

· 4 pahare făină

· 100 g zahăr pudră

Se spală, se curăţă, se rad şi se călesc merele împreună cu zahărul.

Se adaugă scorţişoara şi zahărul vanilat şi se lasă la răcit.

Se face o foaie astfel: se pune făina într-un castron mare, se face o gaură în făină în care se toarnă praful de copt stins cu oţet; se toarnă uleiul câte puţin, alternativ cu apa minerală şi se amestecă, se pune sarea şi coaja de lămâie rasă, se amestecă până se obţine o cocă bună de întins. Se bate bine între palme cam 10 minute şi apoi se lasă să se odihnească ½ ore la rece. Se împarte foaia în 2 părţi: se întinde şi se pune într-o tavă unsă şi tapetată cu făină. Se pune compoziţia de mere şi apoi foaia a doua.

Se dă la cuptor la foc potrivit până se rumeneşte.

Se scoate din cuptor şi se taie când este rece.

Se presară cu zahăr pudră şi se pune pe platou.

B. SALATE

Salată cu măsline

Ingrediente: 100 g măsline, 1 ceapă, 1 ardei roşu, 1 ardei verde, 2 roşii, ulei, oţet, zahăr, usturoi verde, sare, piper.

Mod de preparare:

Ceapa se taie cubuleţe foarte fine, la fel ardeii şi roşia. Într-un vas se amestecă legumele cu măslinele, se adaugă ulei, oţet, sare, piper, zahăr şi se lasă la frigider 10-15 minute. Se serveşte pre sărată cu usturoi verde tocat.

C. SOSURI

Sos pentru salată

6 linguri untdelemn fin (masline sau floarea-soarelui), 5 linguri otet alb sau otet de mere, 1 lingurita de zahar, sare, piper macinat, 1 lingurita de ardei iute tocat marunt, verdeata tocata (patrunjel sau marar).

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de chimen

· zarzavat obişnuit pentru supă

· 1 lingură chimen

· 1 lingură făină

· 5 linguri ulei

· Crutoane

Se pune la fiert zarzavatul împreună cu chimenul.

Când zarzavaturile sunt fierte, se prăjeşte făina în ulei, se stinge cu 2 ceşti de zeamă din supă strecurată şi se adaugă în oala cu supă.

Se potriveşte de sare, se adaugă crutoanele şi verdeaţa.

E. MÂNCĂRURI

Sărmăluţe în frunze de ştevie

· 20 frunze de ştevie

· 1 ceaşcă orez

· 2 cepe tăiate mărunt

· ½ ceaşcă ulei

· 1 lingură de bulion

· 1 legătură mărar tocat fin

· Sare

· Piper

· Cimbru

· 2 ceşti borş

Se căleşte ceapa în ulei, se adaugă orezul bine spălat, se căleşte 2 – 3 minute, după care se stinge cu 2 ceşti de apă clocotită.

Se lasă pe foc până înghite toată apa, se adaugă sarea, condimentele, bulionul şi mărarul.

Se lasă să se răcească.

Între timp se pregătesc frunzele de ştevie care se spală fiecare în parte şi apoi se opăresc cu apă fiartă în care s-a adăugat puţin oţet şi sare.

Se împăturesc sarmalele şi se aşază într-o oală cu fundul gros.

Pe fundul oalei se pun foi de ştevie sau un grătar; se acoperă cu câteva frunze întregi de ştevie, se adaugă borşul, încă ½ ceaşcă ulei şi se completează cu apă astfel încât să acopere toate sarmalele.

Se lasă să fiarbă la foc potrivit la început, apoi la foc foarte mic.

Se pot aşeza într-o tavă rotundă sau o cratiţă mare şi se scad la cuptor.

F. DULCIURI

Chec simplu

• 3 ½ ceşti făină
• 1 linguriţă praf de copt
• 1 linguriţă bicarbonat
• 1 ¼ ceaşcă zahăr
• ¾ ceaşcă ulei
• Esenţă rom
• Esenţă vanilie
• 1 ½ ceaşcă suc de portocale
• ½ ceaşcă stafide
• ½ ceaşcă nucă pisată
• 1 linguriţă scorţişoară
• 1 lingură coajă de portocală rasă
Se bate bine uleiul cu zahărul şi se adaugă pe rând toate ingredientele.
Se toarnă aluatul obţinut în tava unsă şi tapetată cu făină.
Se coace la foc potrivit cam 50 minute.

ARTE 15 Iunie

MUZICĂ 15 Iunie

Edward Grieg

Paul Mares, trompetist american

Errol Garner, cântăreț și compozitor de jazz

Waylon Jennings, cântăreţ, basist şi compozitor country american

Waylon Jennings Greatest Hits |

Harry Nilsson, cântăreţ şi compozitor american

Johnny Hallyday

Demis Roussos, cântăreţ grec (Aphrodite's Child).

Russel Hitchcock, cântăreţ australian (Air Supply).

Russell Hitchcock: https://youtu.be/Hj5ZwkfHqqo?list=PLFeh3CI4oN_f7laRWWkQ-0RnecyIsTGWd.

Michael Lutz, basist american (Brownsville Station).

B R O W N S V I L L E.. S T A T I O N ( B E S T 4 T R A C K):

Noddy Holder, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Slade).

Slade:

Steve Walsh, vocalist, pianist şi compozitor american (White Clover, Kansas).

Kansas

Richie Puente, percuţionist şi clarinetist american (Foxy, Mink DeVille, Peter Frampton).

Terri Gibbs, cântăreaţă şi pianistă country americană.

Brett Gillis, vocalist şi chitarist american (Rubicon, Stereo, Night Ranger).

Night Ranger

Neil Arthur, clăpar, vocalist şi compozitor britanic (Blancmange).

Neil Arthur:

Cristian Vasile

CEA MAI BUNĂ MUZICĂ ROMÂNEASCĂ - CRISTIAN VASILE (HQ FULL ALUM):

Ella Fitzgerald

Rune Gustafsson, chitarist suedez

Janna Friske, cântăreață, actriță și prezentatoare TV

POEZIE 15 Iunie

Mihai Eminescu

CÂTEVA CUVINTE DESPRE MOARTEA POETULUI

Luceafărul literaturii române, Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850. A dus o activitate literară fară egal şi a lăsat în patrimoniul literaturii române o comoară inedită, opera sa devenind cartea de căpătîi al fiecaruia dintre noi.

Moartea geniului a venit prea devreme, la varsta de doar 39 ani.

În jurul mortii lui Eminescu s-au scris multe dar s-au speculat şi mai multe. Biografii eminescieni au omis sau considerat fanteziste unele dintre relatarile legate de dispariţia fizică a marelui poet. Cunoscutul eminescolog prof. Nae Georgescu vorbeste în “Dosarul morţii lui Eminescu” despre existenţa unui martor ocular, care, la multi ani de la moartea poetului, a povestit ca i-a stat alături în ultimele sale clipe de viaţă.

Că era lîngă Eminescu în momentul în care poetul a fost lovit cu o cărămidă în cap, pe la spate, lovitură de la care i s-a tras sfîrşitul. Marturiile lui au fost consemnate în Universul, la 28 iunie 1926.

Acest martor era Dumitru Cosmănescu, “nea Dumitrache“, intr-o vreme fost coafor al Regelui. Omul îşi avea prăvălie sub vechiul Jockey-Club, şi “îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

“Cînd s-a întîmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros“, a susţinut frizerul.

Soarta a făcut ca frizerul Dumitrache sa fie în ziua aceea, în ora aceea, chiar în minutul acela alaturi de Mihai Eminescu. “Venisem la Şuţu, cam pe la 3 dupa amiază“, a povestit nea Dumitrache.

“Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbam şi să te învăţ să cînţi Deşteaptă-te, Române!” Eu, care ştiam ca nu e bine sa-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădina, unde se vede ca-l trăgea soarta. Şi a început să cînte Desteaptă-te, Române, şi eu după el. Cînta frumos, avea voce“, a relatat fostul frizer.

“Cum mergeam amandoi, unul langa altul,“ si-a continuat omul, povestea, ” vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mînă. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărîmat şi cu sîngele siruindu-i pe haine, spunîndu-mi: “Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorît!”L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea.

I-am potrivit capul pe perna şi, cînd am tras mîna, îmi era plina de sînge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic. Dar după o jumatate de oră, bietul Eminescu murise !“, a marturisit Dumitru Cosmescu.

Această variantă a morţii dramatice a lui Mihai Eminescu nu apare în nici una dintre biografiile cunoscute ale poetului scrise de G. Calinescuă, George Munteanu, Muraraşu sau Petru Vintilă.

Iata cum prezinta G.Calinescu incidentul, în 1932, în prima editie a “Vietii lui Mihai Eminescu“: “..Petre Poenaru, care, jucînduse ca din întîmplare cu praştia, îl izbi în frunte (pe M. Eminescu, n.n) cu o pietricică. Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma asa-zisului atentat, care îi pricinuise o simplă zgîrietură“.

SCENARIUL LUI SCIPIONE

Scipione Badescu, redactor al Curierului de Botosani a relatat (exagerand vulgar, dupa parerea profesorului Nae Georgescu) cateva aspecte ale suferintei lui Eminescu din ultimele zile ale vietii, relatari citate inclusiv de George Calinescu:

“De 7 nopti, de cand stau langa nenorocitul, numai astazi a putut fi scos din camasa de forta, avand niste furii ce seamana mai mult a turbat decat a alienat. Indata ce-l dezleaga, rupe tot cu-o putere de fiara si striga de produce un ecou ingrozitor in spital, unde se afla 80 de alienati, afara de femei, dar nici unul in starea grozava a lui. Capul ii este spart si umflat; nu pot insa afla de la nimeni cine-a comis aceasta cruzime contra lui“.

Împărat şi proletar

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia - o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.

Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine...
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!

Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!

Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.

O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';
Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.

Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.

Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.

Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe malurile Senei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.

Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.

Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.

Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.

O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată -
Moşneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

"În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -
Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."

1874, 1 decembrie

Venere si Madona

Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te vãd, te-aud, te cuget, tânãrã si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.

Venere, marmurã caldã, ochi de piatrã ce scânteie,
Brat molatic ca gândirea unui împãrat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astãzi tot frumoasã a o revãd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelatã,
Suflet îmbãtat de raze si d-eterne primãveri,
Te-a vãzut si-a visat raiul cugrãdini îmbãlsãmate,
Te-a vãzut plutind reginã printre îngerii din cer

Si-a creat pe pânzã goalã pe Madona Dumnezeie,
Cu diademã de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fatã palã-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Cãci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie,
Te-am vãzut, femeie stearpã, fãrã suflet, fãrã foc,
Si-am fãcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când viata pustiitã râde-o razã de noroc.

Am vãzut fata ta palã de o bolnavã betie,
Buza ta învinetitã de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asuprã-ti, crudo, vãlul alb de poezie
Si paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.

Ti-am dat palidele raze ce-nconjoarã cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon fãcui o sântã, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vãlul cade, crudo! dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezitã de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mã învatã cum asuprã-ti eu sã caut cu dispret!

Tu îmi pari ca o bacantã, ce-a luat cu-nselãciune
De pe-o frunte de fecioarã mirtul verde de martir,
O fecioar-a cãrei suflet era sânt ca rugãiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu fãcut-am zeitate dintr-o palidã femeie,
Cu inima stearpã, rece si cu suflet de venin!

Plângi, copilã? -- C-o privire umedã si rugãtoare
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea
Si sãrut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.

Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost crudã-nvinuirea,
A fost crudã si nedreaptã, fãrã razem, fãrã fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântã prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu pãrul blond.

(1870, 15 aprilie)

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint

, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

1870, 15 august

Sofia Cocea, publicistă, poetă, traducătoare româncă

Biografie

Sofia Cocea, cunoscută sub numele de căsătorie ca Sofia Chrisoscoleu sau Sofia Hrisoscoleu (1839-1861), a fost eseist, publicist și poet moldovean.

Născută în Fălticeni, ea a fost dintr - o familie modesta de manageri imobiliari. La vârsta de treisprezece ani, în 1852, a tradus un roman Doamna de Genlis din franceză în română, sub titlul Palmira ȘI Flaminia Sau SECRETUL ( "Palmira și Flaminia sau Secret "), precum și piesa Maria sau mustrările de Cuget ale unei mame (" Maria sau mustrări de conștiință unei mame "). Când a împlinit șaptesprezece ani, a aplicat pentru o bursă pentru a studia în străinătate, dar a fost refuzată. A studiat la Iași și la Târgu Neamț, devenind învățătoare în acest din urmă oraș și la Vaslui în 1857, mai târziu înființarea unei școli internat în Fălticeni o face să răspundă prezent. In 1859, s-a căsătorit cu profesorul V. Chrisoscoleu. Ea s-a aliniat cu scriitorii și jurnaliștii care, după revoluția de la 1848 și a susținut unirea Principatelor Dunărene.

Lingvistul Sanda Golopenția descrie eseurile ei ca fiind "pline de viață, ferme, curajoase și puțin ironice"; acestea au apărut în cele mai importante reviste pro-unire ale timpului, inclusiv Tribuna românǎ, Reforma, Gazeta Poporului, Zimbrul, Foiletonul Zimbrului, Dacia și Românul, precum și în Steaua Dunării și Gazeta de Moldova. Printre subiectele tratate de ea au fost statutul economic și social al țărănimii, drepturile femeilor, cultură și educație publică și politică externă. Golopenția consideră că poeziile sale ocazionale sunt "de departe înlocuite" de jurnalism și eseuri. Ea a murit la Vaslui.

Virgil Teodorescu, poet și eseist român

Biografie Virgil Teodorescu
Virgil Teodorescu (n. 15 iunie 1909, Cobadin, Constanţa - d. 24 iunie 1987, Bucureşti) a fost un poet, prozator, eseist şi traducător român, reprezentant al mişcării literare de avangardă. Membru corespondent al Academiei Române. A făcut parte din grupul suprarealist român.

S-a înscris în 1928 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, pe care . Debutul literar are loc în 1928 în paginile revistei Bilete de papagal, editată de Tudor Arghezi, sub numele de Virgil Rareş. În 1932 editează la Constanţa revista de avangardă Liceu, împreună cu Taşcu Gheorghiu şi Mircea Pavelescu, iar în anii '40 se alătură celui de-al doilea val suprarealist. Scrie poezii în limba română şi în limba franceză, precum şi într-un limbaj poetic inventat de el, numit "leopardă". Poezia din primele sale volume face dovada unui suprarealism destul de apropiat de contururile lui originare, lăsând să se întrevadă totodată şi influenţa lui Paul Éluard, din a cărui lirică a tradus după război. În anii 1950 a publicat poeme în stilul proletcultist, dar spre sfârşitul anilor 1960 revine timid la stilul suprarealist. Până la moartea sa, continuă să scrie poeme ce reţin unele din caracteristicile suprarealismului, apropiindu-se în stil de autori precum Nichita Stănescu.

În paralel cu opera sa, a tradus din numeroşi autori precum Guillaume Apollinaire sau George Gordon Byron.

Opere

Poezii şi poeme în proză

* Poem în leopardă, Les Editions de L'oubli (Editura Uitării), Bucureşti, 1940 (exemplar unic cu stilamancii de Dolfi Trost, ilustrat cu harta Leopardiei şi un glosar)
* Diamantul conduce mâinile, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1940 (manuscris, în colaborare cu Dolfi Trost şi Paul Păun)
* Blănurile oceanelor, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945 (cu două reproduceri de Wolfgang Paalen)
* Butelia de Leyda, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945 (cu 4 lovaje după un brevet de Paul Păun)
* Au lobe du sel (La lobul sării), Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* La provocation (Provocarea), Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* Scriu negru pe alb, Bucureşti, 1955
* Drepturi şi datorii, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1958
* Semicerc, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964
* Rocadă, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966
* Corp comun, Editura tineretului, Bucureşti, 1968
* Blănurile oceanelor şi alte poeme, antologie, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969 (copertă executată de autor)
* Vîrsta cretei, Colecţia "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, Bucureşti, 1970 (cu prefaţă de Al. Protopopescu şi un portret al autorului de Marcela Cordescu)
* Repaosul vocalei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970
* Poemul întîlnirilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971 (coperta după o idee a autorului)
* Ucenicul nicăieri zărit, Editura Albatros, Bucureşti, 1972 (copertă şi ilustraţii de Mihai Sînzianu)
* Sentinela aerului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972 (copertă de Petre Hagiu)
* Heraldica mişcării, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973 (copertă şi ilustraţii de Mihai Gheorghe)
* Poezie neîntreruptă, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 (prefaţă de Nicolae Balotă)
* Repos de la voyelle, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 (ediţie bilingvă, traducere în limba franceză de Andreea Dobrescu-Warodin)
* Ancore lucii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
* Armonia contrariilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977
* Culminaţia umbrei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978 (copertă de Victor Feodorov)
* Legea gravitaţiei, Editura Junimea, Iaşi, 1979
* Cît vezi cu ochii, antologie îngrijită de autor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
* Un ocean devorat de licheni urmat de Poemul regăsit cu şase silamancii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984

Proză şi eseu

* Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945
* Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, în colaborare cu Gellu Naum, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1946
* L'Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost, Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* Éloge de Malombre (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1947

Teatru

* Pisica de mare, piesă într-un act, 1953
* Dreptatea mării, piesă pentru teatrul de păpuşi, 1976

Am cunoscut...

Am cunoscut visători punctuali
Care erau exacţi la întâlnire
Ca astrele-n cereasca lor rotire.
Ei nu visau grădini de portocali

Prin care în neştire să se plimbe,
Ci căutau cu mâini înfrigurate
Un punct de sprijin în realitate
Ca să transforme lumea şi s-o schimbe.

Unii-au pierit - i-a înghiţit abisul
Cu viziunea lor scăldată-n sânge,
Alţii-au rămas - dar nu pentru a-i plânge,
Ci pentru-a le clădi aievea visul.

Când cerul se ascunde

Când cerul se ascunde în ochii tăi şi nu-i
Nici noapte nici lumină de zi, ci violete
Dreptunghiuri de velur ca un erete
Care-a scăpat din ghiare prada lui,

Când părul tău e cerul întors într-o lucarnă
Ca pe pământ furtunile lunare,
Când fulgerul e-o simplă lumânare
Şi vinul din pahar miroase-a iarnă -

Te mai aştept în încăperea goală
(De câte ori ar trebui s-o spun)
Să intri pe fereşti ca un lăstun,
Să intri-n piept ca ultima rafală.

Blazonul turmei

Iarba udă de ploaie părea o bibliotecă de sezon
cu jilţuri foarte comode
mai departe pătulele de vite păreau nişte palate scufundate
şi vitele mugeau încet
mugea încet pământul
fire de fân prin aer

ce mari păianjeni grei
ţeseau această plasă în care să ne prindă
familia întreagă şi cănile cu mied
ce mari păianjeni grei de umezeală
pe care-i seceram la repezeală.

Matei Călinescu, critic și teoretician literar român, poet

Biografie Matei Calinescu
Matei Calinescu (n. 1934) este profesor de literatura comparata la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. A parasit Romania in 1973, lasind in urma citeva carti de critica literara (Titanul si geniul in poezia lui Eminescu, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1964; Aspecte literare, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1965; Eseuri critice, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1967; Eseuri despre literatura moderna, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970; Clasicismul european, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangarda, Bucuresti, Editura Eminescu, 1972; Fragmentarium, Cluj, Editura Dacia, 1973), poezie (Semn, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968; Versuri, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970; Umbre de apa, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1972) si un scurt roman (Viata si opiniile lui Zacharias Lichter, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1969), pentru care a primit Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1969). In Statele Unite a publicat Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch (Bloomington, Indiana University Press, 1977), Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (editie revazuta si adaugita, Durham, N.C., Duke University Press, 1987), Exploring Postmodernism (coeditare cu D.W. Fokkema, Amsterdam si Philadelphia, John Benjamins, 1988), Rereading (New Haven, Yale University Press, 1993). Impreuna cu Ion Vianu a publicat in romaneste Amintiri in dialog (Bucuresti, Editura Litera, 1994, ed. a doua, Iasi, Polirom, 1998, ed. a treia, Iasi, Polirom, 2005). La Polirom au mai aparut Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii (2002; Marele Premiu al ASPRO), A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii (2003; Premiul AER pentru stiinte umane), Portretul lui M (2003), Viata si opiniile lui Zacharias Lichter (2004) si Tu: elegii si inventii (2004).

(sursa: http://www.polirom.ro/autori.cgi?action=autori&class=details&id=236)

Gavotă

Dansez cu tine o gavotă
sunt cavalerul tău de aer,
sunt cavalerul tău de umbră,
surâsul ce-ţi pluteşte-n seară,

Surâsul tău sfâşie lumea,
un timp chemat de flaut piere
sunt lungi spirale, cu volute.
Sunt cavalerul tău din umbră.

Tu poate nici nu ştii cu cine
dansezi gavota. Mâini de aer
foşnind aproape te-nconjoară,
surâsul tău pluteşte-n lucruri.

Pe chipul meu poate-o durere
sclipind fugar din altă vreme
se şterge-n fragede contururi
Sunt cavalerul tău de aer.

Dansez cu tine o gavotă
sunt umbra mea de altădată
sunt amintirea unui sunet,
sunt aerul care te-atinge.

Numai Bach, numai Bach

Numai Bach, numai Bach pot să mai ascult, la pian,
deşi pianul nu exista pe vremea lui - doar
clavirul bine temperat - dar pentru mine pianul
e instrumentul suprem. (În copilărie luai lecţii de pian,
le-ai întrerupt însă când ţi-ai pierdut arătătorul de la mâna dreaptă,
după un accident;
cu nouă degete nu se poate cânta la pian;
cu o singură mână doar, cea stângă, foarte bine,
dar numai dacă învăţaseşi cu zece degete, ca Paul
Wittgenstein, căruia mâna dreaptă i-a fost amputată
din cauza unei răni primite pe front în primul război mondial,
şi pentru care Ravel a compus după aceea un faimos concert
de pian pentru mâna stângă, şi pentru care au mai fost scrise
şi alte piese, Parergon zur Symphonia Domestica de Richard Strauss,
concertul al 4-lea pentru pian de Prokofiev, Diversions de
de Benjamin Britten etc.) Numai Bach, numai Bach - scriind şi ascultând,
ascultând şi scriind, după M, despre M.
Din când în când, sunetele devin trepte spre cer.

Cercuri deschise şi scări în spirală urcând,
sclipiri de stele în ape lente, vârtejuri în care dansează o lumină
extraterestră, tăceri pline de îngeri absorbiţi
în ecuaţii. Gheţuri incendiate, răsfrângeri în oglinzi paralele,
ocheane învârtindu-se mai repede, mai încet, prin care vezi,
mari, mici, imagini din alte lumi, locuri în care se aud soarele şi luna,
şi râsul în aer înalt a lui M... Chemări şi răspunsuri în fugi stricte,
mişcări visătoare pe o riglă de calcul din care ţâşnesc cifre iluminate,
ecouri de cascade matematice, grupuri străvezii, lucruri de taină
transparentă ca şi cum n-ar fi, zenituri cu păsări.
Grote misterioase în ureche, în care intră cu paşi ritmici
fantomele ţăranilor dansatori de altădată, sărind obstacole imaginare,
executând esenţa dansului, cu fâlfâit de aripi la picioare.
Paşi prin imponderabilitate, priviri în care uimirea se transformă
în gândire şăgalnică, chemări de fugă, apoi clopote
legănate într-o noapte abia auzită, sfântă, simplă ca un coral;
semne în alunecare indescifrabilă şi totuşi atât de clare, atât de pure, atât de incontestabile... Numai Bach, numai Bach...

În praful anilor

În praful anilor chipul ni se va şterge
ca urmele paşilor în praf,
ca feţele în oglinzi părăsite, sparte, aruncate
la gunoi, înlocuite de alte oglinzi
pentru alte feţe la fel de efemere,
la fel de expresive şi de unice –
dar nu-i aşa că toţi oamenii, fiind diferiţi,
sunt la fel? O apă şi-un pământ?
Un praf şi-o apă? Un noroi care se usucă
şi se face iarăşi noroi? Până când
noroiul ia foc sau îngheaţă – şi atunci cine mai ştie
ce se va întâmpla cu planetele incandescente
sau înfăşurate în gheaţă.
Dar nu-i aşa că noi vom fi totdeauna împreună
pentru că am existat cândva –
pentru că trecutul însuşi nu poate fi şters
nici măcar de Dumnezeu?

Benedict Corlaciu, poet, prozator și traducător român

Benedict Corlaciu - biografie
Nastere: 6 martie 1924
Deces: 15 iunie 1981

Benedict Corlaciu a fost un poet, prozator și traducator roman.

Daca in ce-l priveste ce Constant Tonegaru se poate vorbi de o situare cit mai inalta, artistocratica, a boemei (cu aspiratia secreta spre transcendere), prin Tavernalele (1941) lui Ben. Corlaciu putem identifica si cota de jos, imanenta, practica, a acestei "specializari/profesiuni" sordide in ordinea existentiala. Au disparut definitiv din discurs toate marcile suav-euforice prin care se incerca exorcizarea si innobilarea realului si ridicarea transfigurata a acestuia la rangul de fervoare poetica. Ben. Corlaciu nu mai recurge la "boema" pentru o defulare spontana a eului propriu, ulcerat de un indreptatit orgoliu vindicativ, proiectat intr-o aureola genialoida, ci va traversa literalmente un stagiu existential obligat, frecventind spatiul tavemal ca pe un cadru obisnuit/familiar, in care se misca, respira, scrie. El propune un actant noctambulic, ratacitor prin "niste locuri rele" in "circiuma scunda"; tavemalitatea si mahalaua sunt de fapt categoriile fenomenologice cele mai specifice prin care se poate omologa concret o boema autentica, infuzata de o vitalitate maladiva.

Pentru poetul tavernalist, nu exista decit dimensiunea materiala a boemei; Benedict Corlaciu locuieste in spatiul insalubru, "mlastinos", al mahalalei strajuite de o fauna reziduala, cotrobaind prin cotloanele '"azilului de noapte". Sub acest orizont obscurizat, piere orice impuls spiritual, in afara exacerbarii dementiale a creierului dizolvat/innamolit in alcool. De aceea, "dementa" poetica a lui Benedict Corlaciu este aproape o stare "clinica", iar "viziunea" sa se suprapune halucinatoriu sindromelor de perceptie deformatoare ce insotesc vizualmente urmarile betiei: "Rostogoleste-mi ochii, pina-n fund, / si da-i de-a dura, da-i fara popas! / Vreau intuneric, sa-mi inund / cu unda lui, ca-n jocul de compas, / privirea vulpilor ce-mi rontaiesc / alunele din piept. // Vezi balta ceea, dinainte - drept / in furca cerului - si vezi / cum apa viriata tisneste -arte/ian? // in dreapta - uita-te - asa-i / ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi / si vin incet la strunga zorilor? // Priveste-n stinga, niste dungi galbui: / acolo dorm, sleiti de-atiia drum aerian, serpii zarilor - cu doua capete. // Solzii lor nu stau in vazul orisicui, / numai cei ce stiu sa plinga si sa bea / ii pot zari cind bobii-s in triunghi / (incolo, nu-i gaseste nimenea)." Raportarea la real are un unic punct de referinta ce capata doar o semnificanta "alcoolizata" ("De-atita coniac baut, s-o fi uscat / si fundul sticlelor zvirlite pe podea. // E tirziul ca un pas, pe care nimenea / Du-1 mai vira-n nascatoare sau in altceva. / Ceru-i ca butoiul fara fund, / coniacul asta-i negru si rotund / sau ca steaua-n forma de omleta."), deviind receptarea catre o falsa perspectiva "poietica". Discursul boemei "obiective" integreaza acceptia joasa, antisolemna a existentei, acordind-o la un registru stilistic periferic, corespunzator zonei de mizerie sociala investigata.

Merita sa semnalam si ciclul ftiziei, intitulat "Poemele sanatoriului" din volumul Pelerinul serilor (1942) care apartine unui "areal textualizant prin definitie", explorat mai tirziu, din perspectiva postmoderna, si de catre post-textualistul Vasile Baghiu ce-si consacra astfel un precursor non-"celestial" in Ben. Corlaciu.

Volume publicate:

Tavernale (1941);
Pelerinul serilor (1942),
Arhipelag (1943);
Manifest liric (1945);
Poezii (1969);
Poeme florivore (1972);
Arcul biologic (1974).

Manifest liric

Oamenii spun ca
Europa e centrul de gravitatie al culturii.
Totusi, eu as pleca spre
Cape-Town sau, in cel mai grav caz, oriunde in afara meridianelor acestui continent.
De altfel oamenii sunt obisnuiti sa se creada - fiecare-n parte ~ buricul
Pamintului.
ca negresit realitatea trebuie sa fie cu totul alta.

O sticla cu vin inca si inca una,
ca venim dintre oameni ilustri si bogati
care ne-au spus ca nu meritam sa fim decit dezbracati
si carora le este totuna
ca dormim pe maidan, linga o casa
cu sapte etaje si-o servitoare timoasa.
Astazi am gasit niste bani
pe strada - sau, daca vreti, i-am furat;
insa n-am sa maninc, fiinca scrie
undeva ca n-am voie, deoarece-s deocheat
si-mi place sa ma joc cu paduchi si tigani.
Mai adu, mai adu. mai adu,
si nu te uita c-am slabit intr-atit;
daca vrei, poti sa ma prinzi si de git
ori sa m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticla si bea,
ca si cum ai putea sa-ntelegi
de unde venim si plecam zile-ntregi.
Sa nu-ti fie frica de moarte,
ca nu te cunoaste si chiar de te-ar sti
nu ti-ar suride si nu te-ar privi,
asa cum doar eu o cunosc si-o dezleg,
nebun, cum ma credeti, si prost,
de mi-e sila de mine, de voi si de ciinele
pe care-l iubesc si care-mi curata miinile.
Vrei sa bei cu mine sau nu vrei?
iti pot arunca vinul din mila unei femei
care sustine ca ea
ma iubeste si nu e catea.
Cum ploua, priveste cum ploua!
Hai, rizi ca si mine si treci de te culca sub masa cea noua, sa nu-i simti tiriiala si bratele reci.

Venim dintre oameni si-i greu sa fii prafuit si descult si plouat; hai, dormi pina miine, caci miine are sa te stearga ciinele meu pe care-l iubesc si il bat.

Regăsire

Ei,
Doamne, de ce
Ti-i plina cupa?
Nu vrei sa bei cu mine, ratacitul?
Doar singelc
Tau se zbate-ntre peretii ei, stors din stele, pentru mine, istovitul.

Tiganii astia te stiu, dar nu te cunosc, poti sa bei si sa plingi: haide, bea.
Masa e tare, dar fruntea ti-o poti odihni, poti si sa dormi fara frica, masa-i a mea.

Viziune

Rostogoleste-mi ochii, pina-n fund.
Si da-i de-a dura, da-i tara popas!

Vreau intuneric, sa-mi inund cu unda lui, ca-n jocul de compas, privirea vulpilor ce-mi rontaiesc alunele din piept.
Vezi balta ceea, dinainte - drept
in furca cerului - si vezi
cum apa vinata tisneste-artezian?
In dreapta - uita-te - asa-i
ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi
si vin incet la strunga zorilor?
Priveste-n stinga, niste dungi galbui: acolo dorm, sleiti de-atita drum aerian, serpii zarilor - cu doua capete.

Solzii lor nu stau in vazul orisicui, numai cei ce stiu sa plinga si sa bea ii pot zari cind bobii-s in triunghi (incolo, nu-i gaseste nimenea).

Si, cind te uiti in foc meridian, desprinzi obrajii mohoriti ai lunei: asa-s de necajiti, de galbeni si de supti, ca parca-s dintr-un somn cu nedormire rupti.

Mai scoate sticla cu coniac din sin, ca sa-i stropim coloare rumena de zi.
A doua noapte nu stiu cind va fi, cum nu stiu jocul bobilor, nici cui i se va stinge para ochiului.

TEATRU/FILM 15 Iunie

Savel Stiopul în Secretul lui Bachus

Biografie Savel Stiopul

Savel Stiopul (Savel Leontin Știopul, n. 15 iunie 1926, Cluj - d. 28 septembrie 2007, București) a fost un regizor, actor și scenarist român.

Născut într-o familie mixtă (tata român, mama armeancă) , viitorul regizor urmează cursurile Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică (absolvent 1951).

Bogată activitate publicistică și de cultură cinematografică („Despre natura cinematografului și alte eseuri” (2000), „Incursiune în istoria filmului românesc” (2001), „Sărmanul Cain” (2006)) .

Alături de activitatea regizorală, a avut și apariții episodice în filme de ficțiune.

Savel Știopul a decedat în 2007 la 81 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Armenesc din București

Filme cu Savel Stiopul

Vezi filme

· Train de vie / Trenul vieții (1998)

· Stare de fapt (1996)

· Secretul lui Bachus (1984) Trailer

· Comoara (1982) - Macariu

· Lumina palidă a durerii (1981) - călugărul Iosaf

· Falansterul (1979)

· Agentul Straniu (1974)

· Tatăl risipitor (1974)

· Aventuri la Marea Neagră (1972) - Prof. Gogu Alamahus

Filme regizate de Savel Stiopul

· Proprietarii de stele (2001)

· Mușchetarii în vacanță (1984)

· Falansterul (1979)

· Ultimele zile ale verii (1976)

· Agentul Straniu (1974)

· Aventuri la Marea Neagră (1972)

· Un nasture sau absolutul / (1970)

· Timpul care-ti apartine (1969)

· Ultima noapte a copilariei (1969)

· Cu acul si ata (1966)

· Anotimpuri (1963)

· Aproape de soare (1961)

· Flacaul si focul (1960) - regizor

· The School of Work (1959)

· Amintirea unei artiste (1957)

· Cu fata spre public (1956)

· Bucuresti, oras înflorit (1955)

· Primavara (1954)

· Bogatii ascunse (1953)

· Femeile lupta pentru pace (1950)

Filmografie - scenarist

· Proprietarii de stele (2001)

Ultimele zile ale verii (1976)

Aventuri la Marea Neagră (1972)

Cu Eliza Petrăchescu

Biografie Eliza Petrăchescu

A absolvit Conservatorul de Arta Dramatica din Iasi, a fost eleva preferata a actritei Agathei Barsescu. Din 1929 pana in 1941 a jucat in peste 40 de roluri pe scena Teatrului National Vasile Alecsandri din Iasi.

In 1941 i-a fost recomandata lui Liviu Rebreanu de regizorul Ion Sava, ajuns de la Iasi la Teatrul National I.L. Caragiale din Bucuresti. S-a transferat in capitala si s-a afirmat ca tragediana.

Pe marele ecran adebutat în 1946, în "Pădurea spânzuraților" și a jucat in ultimul film in anul 1976, când a apărut în rolul Profira din "Tănase Scatiu".

A murit la cutremurul din 1977.

Filme cu Eliza Petrăchescu

· Tănase Scatiu (1976) - Profira, mama lui Tanase

· Ilustrate cu flori de câmp (1975) - Batrana intermediara

· Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)

· Duhul aurului (1974)

· Felix și Otilia (Serial TV) / Felix și Otilia (1973) - servitoarea Marina

· Nunta de piatră (1973)

· Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) - Fumegoaia

· Felix și Otilia (1972) - servitoarea Marina

· Ultima noapte a copilariei (1969) - Lucian's mother

· Amintiri din copilărie (1964) - mătuşa Mărioara

· Codine / Codin (1963)

· Bijuterii de familie (1957)

· Padurea indragostitilor (1946) - Silvia

Nunta de piatră (1973)

Ilustrate cu flori de camp(1975):

În regia Alexandru Darie

Biografie Alexandru Darie

Alexandru (Ducu) Darie (Alexandru Darie-Maximciuc n. 14 iunie 1959, București) este un regizor român de teatru. Este fiul cunoscutului actor de teatru și film Iurie Darie și al actriței Consuela Roșu

A studiat regia de teatru la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale" București, pe care a absolvit-o în 1983.

În studenție a regizat spectacolul Paracliserul, de Marin Sorescu, pentru care i s-a acordat Marele Premiu pentru cea mai bună producție la Festivalul International al școlilor de Teatru Jacques Lecoq, Riccione, Italia, 1981.

După terminarea facultății a lucrat la Teatrul de Stat din Oradea. Printre producțiile realizate în această perioadă se numară: Săptămâna luminată, de Mihail Săulescu, 1984; Jolly-Joker, de Tudor Popescu, 1985 (spectacolul a fost interzis un an mai târziu, iar numele său nu a mai apărut în presă timp de un an); Amadeus, de Peter Shaffer, 1986, nominalizat pentru cea mai bună producție a anului 1986, premiat de ATM (azi UNITER); Zece hohote de râs, de Tudor Popescu, 1987, spectacol cenzurat de patru ori.

A continuat să colaboreze și cu alte teatre. În 1985 a regizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț R.U.R., de Karel Capek - premiile pentru cea mai buna producție și cel mai bun regizor la Festivalul Tineretului de la Piatra Neamț, 1985.

În 1988 a fost invitat la Teatrul Mic din București unde a regizat Cameristele, de Jean Genet.

Din 1989 a lucrat ca regizor angajat la Teatrul de Comedie din București. Aici a regizat în 1990 Visul unei nopți de vară, de William Shakespeare (cu Florentina Mocanu în rolul Hermia), spectacol distins cu premiile pentru cel mai bun regizor și cele mai bune costume la prima ediție a Festivalului Național de Teatru „I.L. Caragiale".

Cu spectacolul Visul unei nopți de vară, Alexandru Darie a fost invitat în 1991 de London International Festival of Theatre (LIFT), a susținut un turneu în Marea Britanie, iar „The Guardian" a apreciat: „este cea mai bună producție prezentată în Marea Britanie după Visul unei nopți de vară regizat de Peter Brook".

Spectacolul a fost nominalizat printre primele 20 de producții cu Visul unei nopți de vară din lume. În 1992 regizorul a fost invitat de Oxford Stage Company să regizeze Mult zgomot pentru nimic, de William Shakespeare, BBC apreciind montarea drept un eveniment al stagiunii".

Alexandru Darie a regizat în SUA la Performing Arts Centre, New-York Mizantropul, de Moliere și Cabala bigoților, de Mihail Bulgakov. În 1992 s-a angajat regizor artistic la Teatrul Bulandra. În 1994 a continuat seria spectacolelor Shakespeare cu Poveste de iarnă, care a avut un mare succes la Globe Theatre Tokio și la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa (Milano), spectacol distins cu premiul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru - secția româna.

În ianuarie 1995 a regizat Trei surori, de Anton Cehov, spectacolului acordându-i-se Premiul Asociației Criticilor de Teatru - secția română pentru cel mai bun spectacol și Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor. De asemenea, a reprezentat Teatrul Bulandra la cea de-a cincea ediție a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa - Cracovia 1996.

Alexandru Darie a montat în Japonia Omul cel bun din Seciuan, de Bertolt Brecht, la Ghinza Season Theatre din Tokio (1996) și Macbeth, de William Shakespeare. În 1999 a regizat la Teatrul de Comedie Iluzia comică, după Pierre Corneille ^[2], traducere în versuri de Horia Gârbea, un spectacol care a obținut numeroase premii, printre care și premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al stagiunii. Înainte, în 1998, a montat la Teatrul Nottara, o temerară punere în scenă a piesei Viforul, o piesă istorică (considerată de mulți depășită) scrisă de Delavrancea. Însă viziunea lui regizorală a convins, ca și interpretarea de înaltă ținută a protagonistului Stelian Nistor. În 2002, Alexandru Darie a devenit directorul prestigiosului Teatru Bulandra din București, iar în decembrie 2006 a fost ales președinte al Uniunii Teatrelor din Europa cu sediul la Paris.

Premiera Orfeu si Euridice - Teatru Bulandra: