MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 14 IUNIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Pentru cei interesați am două anunțuri:
* astăzi este dezlegare la pește;
* mâine sunt Moșii de vară - Sâmbăta morților!
Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 14 Iunie

Evenimente

·         1158: Prima atestare documentara a orasului bavarez München. Numele orașului este legat de o colonie (în locul numit Petersbergl) a unor călugări. Nu se cunoaște data exactă a fondării așezării. Prima atestare documentară datează din 1158  în latina medievală, villa Munichen, în timpul lui Henric Leul  (Heinrich der Löwe), duce de Saxonia. O jumătatate de secol mai târziu localitatea a primit statut de cetate și a fost fortificată.

·         1285: A doua invazie mongola in Vietnam: fortele vietnameze conduse de printul Tran Quang Khai din Dinastia Tran, distrug cea mai mare parte a flotei invadatoare mongole, in batalia de la Chuong Duong.

·         1574: Ioan Vodă cel Viteaz este înfrânt și apoi ucis de turci la Reușeni

·         1634 - Rusia şi Polonia semneaza Tratatul de Pace de la Polianov.

·         1642 - Prima lege cu privire la invatamantul obligatoriu in America a fost votata in Massachusetts.

·         1645: Bătălia de la Naseby (14 iunie 1645) este o bătălie decisivă în Războiul civil din Anglia, între Armata Noului Model a Parlamentului şi armata regalistă a lui Carol I. Cele două armate s-au întâlnit la Naseby, la sud de Leicester, şi s-au desfăşurat în şiruri paralele. Armata regalistă, alcătuită din 10.000 de oameni, comandată de prinţul Rupert, a forţat o parte din cavaleria Parlamentului să se retragă, dar apoi s-a dezlănţuit în urmărirea ei, lăsând descoperită infanteria regalistă. Armata parlamentară, condusă de Oliver Cromwell, mai disciplinată, s-a regrupat şi a contraatacat, obţinând astfel victoria şi luând 4.000 de prizonieri. Lipsit de cei mai buni soldaţi, Carol nu a mai făcut faţă Armatei Noului Model într-o bătălie în câmp deschis şi a pierdut războiul.

·         1667: In timpul celui de al doilea război anglo–olandez, marina olandeza, sub comanda amiralului  Michiel de Ruyter, a bombardat și apoi capturat orașul Sheerness, infiltrandu-se pe râul Tamisa la Gravesend, apoi în sus râul Medwayla Chatham, unde au ars trei nave mari și zece nave mai mici și a   capturat navele „Unity” și „Royal Charles”, mândria  flotei engleze. Raidul a dus la un final rapid al războiului, care s-a incheiat cu o pace favorabilă pentru olandezi. A fost una dintre cele mai grave infrangeri din istoria Marinei Regale britanice și  de armata britanică in general.

·         1775: Este decretata  de către Congresul Continental  infiintarea Armatei Statelor Unite.

·         1777: Drapelul Statelor Unite ale Americii independente (The Stars and Stripes), este adoptat de Congres.

·         1789:  Prima cantitate de whiskey distilat din porumb este produsa   declericul american RevElijah Craig. Bautura a fost  numita Bourbon, deoarece Rev Craig  a trăit în comitatul Bourbon, din statul Kentucky.

·         1800: Bătălia de la Marengo. Armata austriacă a fost înfrântă de armata franceză comandată de Napoleon I, împărat al Franței (1804-1814 și 1815). Bătălia de la Marengo a avut loc pe 14 iunie 1800 în apropierea localităţii italiene Alessandria şi a constituit bătălia cea mai importantă a Războiului celei de-a doua Coaliţii. În ciuda succesului iniţial al austriecilor, care reuşiseră să învingă armata franceză până la începutul după-amiezii, sorţii bătăliei s-au schimbat în mod dramatic, astfel că, până seara, francezii au câştigat o victorie decisivă. Bătălia a început atunci când comandantul austriac, generalul Melas a lansat un atac concentrat asupra forţelor franceze ale Primului Consul Bonaparte. Acesta din urmă îşi divizase trupele, trimiţând un puternic detaşament sub comanda generalului Desaix pentru a repera forţele austriece, despre poziţia cărora nu se ştia anterior nimic. Astfel, atacul austriac este surprinzător şi francezii sunt copleşiţi numeric. Nici măcar şarja de cavalerie eroică a generalului Bessières nu poate opri atacul austriac, care reuşeşte să străpungă linia franceză, oblingându-i pe aceştia să se retragă, spre ora 14. Continuând să împingă înapoi armata franceză, armata austriacă îşi expune flancul, tocmai atunci când Desaix, rechemat de urgenţă pe câmpul de bătălie, soseşte cu toate forţele sale, dinspre sud. Desaix se pune în fruntea infanteriei sale şi atacă, ordonând de asemenea o şarjă violentă a cavaleriei, sale, comandate de generalul de brigadă Kellermann. Atacul combinat dă imediat rezultate, respingând armata austriacă, surprinsă total de apariţia neaşteptată a întăririlor franceze, dar generalul Louis Charles Antoine Desaix este ucis în acţiune.

·         1807: În războiul celei de A Patra Coaliții, armata franceză  condusa de imparatul Napoleon, a învins-o pe cea rusă în bătălia de la Friedland in Prusia Orientala.

·         1818: Apare  „Uyt curent Italien, Duytslandt & c”, primul ziar dn Țările de Jos scris  în limba olandeză.  Acesta era publicat  în Amsterdam si aparea saptamanal, sub patronajul lui  Joris Veseler.

·         1821: Badi VII, rege al Sennarului din 1805, preda fara lupta  tronul și regatulsău lui Ismail Pașa, general al Imperiului Otoman, punand capat  existenței acestui regat sudanez intemeiat in anul 1504. Acest sultanat, cunoscut în tradiția sudaneza ca Sultanatul albastru, a fost un stat din nordul Sudanului, numit Funj după etnia dinastiei conducatoare sauSinnar (sau Sennar), după capitala sa, care a stapanit  o regiune importantă denord-estul Africii.

·         1834  - Hartia abraziva a fost patentata de catre Isaac Fischer Jr, Springfield, Vermont.

·         1846: Un grup de colonisti americani din Sonoma, proclama   California republica. Cativa ani mai tarziu, la 9 septembrie 1850, California va devenit al 31- lea stat din componenta  S.U.A.

·         1848: A avut loc unificarea guvernelor constituite la Islaz si Bucuresti si formarea guvernului provizoriu al Revolutiei pasoptiste. Guvernul revolutionar de la Bucuresti, nou constituit, a decretat infiintarea steagului national in culorile rosu, galben si albastru, cu deviza ”Dreptate Fratie”, a decis desfiintarea pedepsei cu moartea, desfiintarea rangurilor civile si infiintarea ”gvardiei civile”. Totodata, Vasile Alecsandri a publicat in revista brasoveana ”Foaie pentru minte, inima si literatura”, poezia ”Hora Ardealului”.

·         1848. Vasile Alecsandri a publicat, în revista brașoveană „Foaie pentru minte, inimă și literatură", poezia „Hora Ardealului". Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august 1890, Mircești, județul Roman, România) poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

·         1873: Arheologul amator german Heinrich Schliemann a descoperit orasul antic legendar cantat in Iliada lui Homer, pe dealul din apropierea localitatii Issarlik din Turcia. Site-ul include 9 straturi corespunzătoare a 9 orase diferite. Schliemann a donat ceea ce el a numit “comoara lui Priam” Muzeului din Berlin, în 1881.

·         1880 - Guvernul Statelor Unite ale Americii a recunoscut independenta de stat a Romaniei, stabilind relații diplomatice, la nivel de agenție diplomatică, pentru ca două luni mai târziu acestea să fie ridicate la nivel de legație. Relațiile diplomatice au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 și au fost reluate, la 7 februarie 1946, la nivel de legație.
La 1 iunie 1964, relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost ridicate la nivel de ambasadă.

·         1900: Hawaii devine teritoriu al Statelor Unite

·         1904 - În această zi în Spania s-au pus bazele companiei Hispano Suiza, producător de automobile de lux şi motoare de avion. În spatele acestei mărci se afla generalul Emilio de Cuadra şi inginerul elveţian Marc Birkigt. La Cuadra a avut ambiţia de a crea maşini şi înainte de 1900, producând maşini electrice în Barcelona, dar odată ce l-a cunoscut pe elveţian a trecut la automobile cu combustie internă. Tot în aceeaşi locaţie a început şi producţia de automobile de lux, iar în 1911 compania s-a extins şi în Franţa, cu o uzină în suburbiile Parisului. După Primul Război Mondial Hispano Suiza a introdus în 1916 modelul H6, un automobil de lux, care i-a adus o reputaţie chiar mai exclusivistă decât a Rolls-Royce. Ba chiar Rolls-Royce avea mai multe soluţii preluate sub patent de la exclusivistul constructor spaniol, inclusiv frânele asistate mecanic şi considerate cele mai bune din lume la acea vreme. Al Doilea Război Mondial a însemnat stagnarea producţiei de automobile şi reorientarea spre motoarea de avion, dar fabricile nu au fost îndeajuns de eficiente pentru a livra propulsoare pentru armata franceză.Terminarea Războiului nu a repus în funcţie producţia de automobile, ci Hispano Suiza a rămas doar companie aeronautică. La Salonul din acest an de la Geneva numele Hispano Suiza a fost readus la viaţă de un producător independent, dar La Hispano Suiza Fábrica de Automóviles SA, deţinătorii denumirii, au anunţat că vor lua măsuri împotriva folosirii frauduloase a numelui.

·         1905 - A avut loc răscoala marinarilor de pe crucișătorul rus “Potemkin”, din flota Marii Negre. Potemkin („Prințul Potemkin din Taurida”) a fost o navă de luptă construită pentru Flota imperiului rus al Marinei Negre. Ea a devenit faimoasă atunci când echipajul sa răzvrătit împotriva ofițerilor în iunie 1905 (revoluția din acel an), care este acum privită ca un prim pas către Revoluția Rusă din 1917.

·         1933: In Germania lui Hitler intra in vigoare o lege privind sterilizarea persoanelor handicapate.

·         1935: În portul Constanța sosește vasul "Prințesa Maria" cu rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir și cu câteva arhive din Tezaurul României care a fost trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Arhivele au constat în registrele contabile ale unor bănci, state de servicii ale funcționarilor Ministerului Agriculturii, bancnote românești tipărite în 1917 la Moscova și nici un document istoric.

·         1940: Armata germana ocupa capitala Frantei si o declara ”oras deschis”. În primăvara anului 1940 trupele franceze au fost izolate în partea de nord a țării, printr-o îndrăzneaţă iniţiativă a lui Hitler, care folosind puternice forțe motorizate ale celebrelor divizii de tancuri Panzer, va obţine separarea trupelor franco-belgiene din Flandra, de restul armatei franceze. De altfel "Blitzkfiegul" german va fi nimicitor, victoriile venind una după alta în faţa unui adversar incapabil să opună o rezistenţă fermă, iar aceasta uimitoare viteza de mișcare a trupelor germane va conduce la izolarea a peste 140.000 soldați francezi la Dunkerque, care cu greu au fost salvați de vasele britanice. Astfel, după anihilarea armatei franceze în nordul țării, trupele germane aveau undă verde pentru a înainta spre Paris, lucru pe care îl vor face pe 14 iunie 1940, când vor intra în capitala Franței și vor decreta starea de asediu. Ocupaţia germană a fost un şoc teribil pentru locuitorii parizieni care s-au dezmeticit cu greu și şi-au pus speranţa în Rezistența Franceză condusă de generalul Charles de Gaulle. Referitor la ocupația germană asupra Parisului există o legendă conform căreia, Hitler nu ar fi reușit niciodată să urce pe Turnul Eiffel, deoarece lifturile au fost intenționat scoase din uz de către francezii, ce nu doreau să se supună noilor autorități.  De altfel, furia lui Hitler  față de acest lucru a fost maximă , iar dinamitarea Turnului Eiffel, a Luvrului, a celebrei catedrale Notre Dame, a Domului Invalizilor și a altor monumente arhitectonice pariziene, a fost o realitate în planurile lui Adolf Hitler. Și oricât de incredibile pot părea astăzi toate aceste lucruri, totuși este un adevăr în faptul că în cel de Al Doilea Război Mondial , Parisul a avut un salvator, în persoana generalului german Dietrich von Choltitz, guvernatorul militar al orașului, care în ultimele zile ale ocupației germane asupra capitalei franceze, nu a executat ordinul lui Hitler de distrugere a Parisului și astfel, au fost salvate numeroase monumente arhitectonice pariziene, ce au intrat pentru totdeauna în patrimoniul universal.

·         1941 - Al doilea război mondial: A patra deportare majoră a polonezilor către Siberia: 300.000 dintre aceia ce evitaseră deportările precedente şi copii din taberele de vară şi olfelinate. În timpul celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a ocupat o zonă întinsă în estul Poloniei, (așa numita Kresy), încă 5,2 – 6,5 milioane de polonezi devenind astfel cetățeni sovietici, (din cei aproximativ 13,5 milioane de locuitori ai teritoriilor anexate). Istoricii mai discută încă despre cifra exactă a deportaților polonezi din aceste teritorii, aprecierile variind între 500.000 și 1,7 milioane de polonezi transferați în zone îndepărtate ale URSS-ului sau morți în timpul acestui proces. Pe 30 martie 2004, șeful Arhivei FSB (Seviciul Federal de Securitate al Rusiei), generalul Vasili Khristoforov, a dat o cifră considerată exactă a acestor deportări. În conformitate cu cele spuse de el, în 1940 au fost deportați 297.280 de polonezi, urmați în iunie 1941 de încă 40.000. El nu a pus la socoteală și victimile execuțiilor directe ale polonezilor în timpul ocupației din 1939 – 1940. (Vezi și Masacrul de la Katyn). După încheierea celui de-al doilea război mondial, cei mai mulți polonezi din Kresy au fost expulzați în Republica Populară Polonia, dar, în conformitate cu statisticile oficiale, 1,3 milioane de polonezi au rămas să trăiască în continuare în URSS. Unii dintre ei au fost motivați poate de credința tradițională poloneză că vor redeveni proprietarii pământurilor pe care trăiau. Altora li s-a interzis să emigreze în Polonia.

·         1953 - lovitura Militara a generalului Gustavo Rojas Pinilla în Columbia.

·         1962: La Paris, s-a infiintat Organizatia Europeana de Cercetari Spatiale, redenumita mai tarziu Agentia Spatiala Europeana.

·         1966: Vaticanul anunta abolirea „indexului cartilor prohibite”,Index Librorum Prohibitorum, instituit in anul 1557.

·         1967: China testează prima sa bombă cu hidrogen

·         1982: Fortele militare argentiniene s-au predat unitatilor britanice din Insulele Falkland, luand astfel sfarsit Razboiul Malvinelor.

·         1985: semnarea Tratatului de la Schengen, privitor la suprimarea controalelor la frontierele europene

·         1990: Urmare a evenimentelor din 13 iunie, circa 10.000 de mineri din Valea Jiului au descins în București pentru a „restabili ordinea”. Au fost atacate sediile partidelor din opoziție, lideri ai acestora, facultăți, studenți (14-15 iunie 1990). „Ortacii” au venit la chemarea lui Ion Iliescu, ales presedinte al Romaniei la 20 aprilie 1990, cu scopul de a sprijini autoritatile in conflictul cu manifestantii din Piata Universitatii. Au fost atacate sediile partidelor din opoziție, lideri ai acestora,facultati, studenți (14-15 iunie 1990). Au fost devastate Universitatea Bucuresti, precum si sediile unor partide (PNL, PNTCD), redactii de ziare si locuinte ale unor oameni politici, printre care si Ion Ratiu. Evenimentele au starnit indignarea opiniei publice internationale si au dus la pierderea simpatiei Occidentului, pe care Romania le-a castigat prin Revolutia din decembrie 1989. Pe langa sutele de raniti, au existat morti, disparuti, arestari fara mandate. In ciuda cumplitelor violente, Iliescu le-a multumit ortacilor condusi de Miron Cosma. La sase zile dupa incidente, la 20 iunie 1990, Ion Iliescu a rostit juramantul de investitura ca presedinte al Romaniei.

·         1990 - Franta, Germania si BENELUX au semnat Conventia de la Schengen, privind libera circulatie a persoanelor.

·         1991: La intrarea în Parcul Libertății din București a fost ridicată o cruce în memoria victimelor din 13-15 iunie 1990

·         1994 - România a participat ca observator permanent la Adunarea parlamentară a Uniunii Europei Occidentale (UEO) de la Paris.

·         1998 - A avut loc zborul inaugural al cursei TAROM, Bucureşti-Satu Mare-New York.

·         2001 - China, Rusia, Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan si Uzbekistan formeaza Organizaţia de Cooperare Shanghai.

·         2002 - A fost inaugurata Casa Nationala ”Nicolae Titulescu ”, cu ocazia implinirii a 120 de ani de la nasterea diplomatului roman.

·         2004: Miniștrii Afacerilor Externe din statele membre ale UE au aprobat, la Luxemburg, cadrul politico-juridic necesar creării primei Agenții europene pentru armament

·         2005: Salvamontistul sibian Teodor Tulpan, cel de-al doilea român care a ajuns pe Everest, începe expediția pe cel mai înalt vârf din Peru, Huascaran

Nașteri

·         1444:  Se naste astronomul si matematicianul indian  Kelallur Nilakantha Somayaii,  reprezentant  de seama al Scolii din Kerala; (d. 1544).  Una dintre operele sale cele mai influente a fost tratat astronomic global Tantrasamgraha finalizat în 1501. El a compus, de asemenea, un comentariu elaborat  numit Aryabhatiya Bhasyain care vorbeste despre serii infinite de funcții trigonometrice și probleme dealgebră și geometrie sferică.

·         1479 - Giglio Gregorio Giraldi, poet italian (m. 1552).
* 1566: Borsos Tamás de Ozd (n. Marosvásárhely, 14 iunie 1566) a fost judele orașului Marosvásárhely (astăzi Târgu Mureș) între anii 1599-1604, mai târziu emisar al principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen la Poarta Otomana. Este considerat inițiatorul construirii cetății din oraș. 1601, an în care orașul a fost devastat de către forțele armate ale generalului Basta, din cauză că orașul Târgu Mureș l-a sprijinit pe Mihai Viteazul în lupta de la Șelimbăr. Ca urmare a acestui atac, Tamás Borsos a obligat cele 32 de bresle meșteșugărești existente în oraș să suporte cheltuielile aferente apărării orașului.

Azi, pe strada Tamás Borsos se află sediul Poliției Municipiului Târgu Mureș.

·         1657 - Cornelis Cruys, [Niels Olsen Creutz], amiral olandezo-norvgian.

·         1736: Charles Augustin de Coulomb (n. 14 iunie 1736, Angoulême, Franța – d. 23 august 1806, Paris, Franța) a fost un fizician francez, cunoscut pentru descoperirea legii lui Coulomb: definiția forței electrostatice de atracție sau respingere. Unitatea din Sistemul Internațional pentru sarcină, Coulombul, a fost numită în cinstea lui.
Contribuții:

• studiul frecării și stabilirea legilor frecării;
• studii asupra forțelor de torsiune și elasticității;
• studii privind reorganizarea trupelor de geniști;
• studiul forțelor electrostatice și elaborarea a ceea ce ulterior se va numi Legea lui Coulomb.

Charles Coulomb

* 1753: Ludovic I, Mare Duce de Hesse (14 iunie 1753 – 6 aprilie 1830) a fost Landgrag de Hesse-Darmstadt (sub numele de Ludovic al X-lea) și mai târziu, primul Mare Duce de Hesse și de Rin.

Ludovic a fost fiul lui Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt și i-a succedat tatălui său în 1790. În 1776, el s-a logodit cu Sophie Dorothea de Württemberg, fiica cea mare a lui Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg. Logodna s-a rupt iar Sophie Dorothea s-a putut căsătorit cu Țareviciul Pavel al Rusiei care era cumnatul lui Ludovic și care rămăsese văduv de curând. Țareviciul Pavel era fiul și moștenitorul împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. Ludovic a primit o recompensă financiară pentru ruperea logodnei.

La 19 februarie 1777, Ludovic a-a căsătorit cu verișoara lui primară, Louise de Hesse-Darmstadt (15 februarie 1761-24 octombrie 1829). Cuplul a avut șase copii:

• Ludovic, mai târziu Marele Duce Ludovic al II-lea de Hesse (26 decembrie 1777 – 16 iunie 1848). S-a căsătorit cu Wilhelmine de Baden; au avut copii.
• Louise (16 ianuarie 1779 – 18 aprilie 1811). Căsătorită cu Louis de Anhalt-Köthen; au avut copii.
• George (31 august 1780 – 17 aprilie 1856). Căsătorit morganatic cu Caroline Török de Szendrö; au avut copii.
• Frederic (14 mai 1788 – 16 martie 1867)
• Emil (3 septembrie 1790 – 30 aprilie 1856)
• Gustav (18 decembrie 1791 – 30 ianuarie 1806)

Ludovic I

Mare Duce de Hesse și de Rin ant. Landgraf de Hesse-Darmstadt

·         1811: S-a nascut  scriitoarea americana  Harriet Beecher Stowe; (d. 1896). Harriet Beecher Stowe  este cunoscuta in intreaga lume pentru romanul sau “Coliba unchiului Tom” (1852) in care a  descris viata sclavilor  afro-americani din America. A fost si o luptatoare pentru abolirea pedepsei cu moartea si a  scris mai mult de 20 de cărţi, inclusiv romane, trei memorii de călătorie, şi numeroase  articole in presa vremii, prin care i-a  sensibilizat  contemporanii  sai asupra problemelor  sociale stringente ale epocii sale.

·         1811: Jozef Lies, pictor flamand (d. 1865)

·         1818: S-a născut Vasile Alecsandri.  "Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice" (V.Alecsandri "Epigonii") Vasile Alecsandri - poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator la Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, s-a născut la  14 iunie 1818 (data naşterii dată de poet şi acceptată de unii istorici literari este însă de 21 iulie 1821) la Bacău.  În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămînînd cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hîrlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine. Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai tîrziu în ciclul "Doine" şi care sunt foarte strîns legate de modelul popular din care au luat naştere. În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămînalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul "Doine şi lăcrimioare", iar la 11 ianuarie se reprezintă piesa "Iorgu de la Sadagura", comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului. În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mînjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia "Steluţa" şi apoi întreg ciclul de poezii "Lăcrămioare". După înfrîngerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întîlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile "Adio Moldovei" şi "Sentinela română". În 1849 pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, apoi în Bucovina, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cîntecele comice ("Şoldan Viteazul", "Mama Angheluşa") şi cîteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice. Alecsandri şi Junimea. În 1863 ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost pînă la sfîrşitul vieţii. În anul 1867 este ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română. Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cîntece care au însufleţit marea masă de oameni: "Imn lui Ştefan cel Mare" şi "Imn religios" cîntat la serbarea junimei academice române. În acelaşi an Titu Maiorescu publică în "Convorbiri literare" studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune: „În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul, culegătorul cîntecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “ Pastelurile. Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare. Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 şi 1869. Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercînd să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru. Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu. Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Autorul dramatic. În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mirceşti, scrie drama istorică romantică"Despot-Vodă". Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflîndu-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama "Despot-Vodă". La Montpellier este premiat pentru poezia "Cântecul gintei latine". Scrie feeria naţională "Sînziana şi Pepelea". Începe să lucreze în 1882 la piesa "Fantîna Blanduziei", pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa "Fîntana Blanduziei" este reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti. Scrie şi citeşte în cenaclul Junimea drama "Ovidiu". În 1885, Teatrul Naţional prezintă drama "Ovidiu" a lui Vasile Alecsandri. În 1886, Titu Maiorescu a publicat în "Convorbiri literare" articolul Poeţi şi critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: „A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunilor sale literare“. Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

·         1832: S-a născut Nikolaus August Otto, inventator german (d. 1891). Nikolaus August Otto (n. 10 iunie 1832, Holzhausen an der Haide, Nassau; d. 26 ianuarie 1891, Köln) inventator german. A locuit în Franța unde s-a interesat de mașinile cu gaz ale inginerului francez Etienne Lenoir. Otto a fost inventatorul primului motor cu combustie internă care ardea în mod eficient combustibilul direct într-o cameră cilindrică cu piston mobil, mișcarea efectuându-se de-a lungul generatoarei cilindrului. Deși fuseseră inventate și alte motoare cu combustie internă (de exemplu, de către Etienne Lenoir), acestea nu s-au bazat pe patru timpi separați. Conceptul de patru timpi este posibil să fi fost deja discutat la data invenției lui Otto, dar el a fost primul care l-a pus în practică.

·         1835 - Nikolai Grigorievici Rubinstein, pianist, dirijor si pedagog rus . A contribuit intr-o masura hotaratoare la infiintarea Conservatorului din Moscova al carui director a fost pana la moarte (m. 11/23.03.1881).

·         1864: S-a nascut medicul psihiatru, neurolog si neuropatologist german Alois Alzheimer, cunoscut pentru descrierea maladiei care ii poarta numele. Alois Alzheimer (n. 14 iunie 1864, Marktbreit am Main – d. 19 decembrie 1915, Breslau) a fost un psihiatru și neuropatolog german. A descris pentru prima dată o formă de demență degenerativă, cunoscută până azi după numele său ca Boala Alzheimer.
* 1867: Maria Dorothea de Austria, (Maria Dorothea Amalie, Erzherzogin von Österreich; 14 iunie 1867 - 6 aprilie 1932) a fost prin naștere membră a linie maghiare a Casei de Habsburg-Lorena, Arhiducesă de Austria, Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana. Prin căsătoria cu Philippe, Duce de Orléans, Maria Dorothea a fost membră a Casei de Orléans. Philippe a fost pretendent orléanist la tronul Franței din 1894 până în 1926 și cunoscut de monarhiștii orleaniști drept "Filip al VIII-lea al Franței".
Maria Dorothea a fost al doilea copil și a doua fiică a Arhiducelui Joseph Karl de Austria și a Prințesei Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha.^[1][2] Pe linie paternă Maria Dorothea a fost strănepoata împăratului Leopold al II-lea. Pe linie maternă a fost strănepoata regelui Louis-Philippe al Franței.

Portret al Arhiducesei Maria Dorothea de Austria

Contele de Paris a decedat în 1894 și fiul său ducele de Orléans a moștenit la 25 de ani imensa avere a familiei Orléans și pretențiile la coroana Franței. El trebuia să se căsătorească conform rangul său pentru a asigura descendenți. Cu toate acestea, nici un suveran - inclusiv unchiul belgian - n-a fost dispus să-și dea una din fiice pretendentului orléanist.

Prințesa octogenară Clémentine, capul politic al familiei (ea a reușit să-l pună pe fiul ei pe tronul Bulgariei) și pețitoare neobosită, a propus o candidată: propria sa nepoată, arhiducesa Maria Dorothea, verișoara ducelui.

Membră a unei ramuri mai mici a Casei Imperiale, o astfel de căsătorie nu putea submina relațiile austro-franceze în special că Austro-Ungaria era deja în mod oficial un aliat al Germaniei. Arhiducesa, în vârstă de aproape 30 de ani, făcea figura unei fete bătrâne și era puțin probabil că va găsi un alt pretendent în afară de vărul ei. Ea n-a putut decât să accepte.

La 5 noiembrie 1896, la Viena, Maria Dorothea s-a căsătorit cu Philippe, Duce de Orléans, fiul cel mare al Contelui Philippe de Paris și a soției acestuia, Prințesa Marie Isabelle de Orléans.^[1][2]

După câțiva ani de mariaj relația cuplului s-a deteriorat și Maria Dorothea a început să petreacă din ce în ce mai mult timp la moșia familiei ei în Alcsút. În 1906, Philippe a încercat să se reapropie de soția sa și s-a dus la Alcsút să o convingă să se stabilească cu el la Manoir d'Anjou în apropierea Bruxelles. Maria Dorothea a refuzat categoric. Decizia arhiducesei a fost atât de fermă încât la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 ea a decis să rămână în Ungaria, țară aliată cu Germania, deși în principiu pretindea titlul de "regină a Franței", decizie care nu a fost iertată niciodată de soțul ei. Cuplul s-a separat la sfârșitul războiului.

Ducele a murit în 1926 la Palermo, Sicilia, ducesa în 1932 la Alcsút.

Maria Dorothea de Austria

Ducesă de Orléans

·         1868: Karl Landsteiner ForMemRS^[10](n. 14 iunie 1868, Viena, Imperiul Austro-Ungar - d. 26 iunie 1943, Statele Unite ale Americii) a fost un medic și biolog evreu-austriac, laureat al Premiului Nobel pentru Medicinăîn 1930 pentru descoperirea și clasificarea grupelor sanguine după sistemul ABO (1900), a descoperit aglutininele ca fiind cauza aglutinării sângelui, apoi a descris, împreună cu Alexander S. Wiener, factorul rhesus(1937) reducând la minimum pericolul transfuziilor snguine, care au devenit una dintre cele mai des folosite practici medicale salvatoare de vieți^[11].

În 1909, împreună cu Erwin Popper și Constantin Levaditi au descris virusul poliomielitei.

În afară de Premiul Nobel, Karl Landsteiner a mai fost laureat al Premiului Aronson (1926) și, postum, al Premiului Lasker (1946). Recunoscut ca „Părintele transfuziilor în medicină”, ziua sa de naștere, 14 iunie a devenit Ziua Mondială a Donatorului de Sânge

Karl Landsteiner s-a născut la 14 iunie 1868, la Viena, capitala Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Leopold Landsteiner, era ziarist, editor și jurist. Când avea șase ani, rămas orfan de tată, a fost crescut de mama sa, Fanny Hess.

În anul 1891, a obținut o diplomă de medicină la Universitatea din Viena. La universitate și-a însușit și o solidă cunoaștere a chimiei.

În 1908, a devenit profesor de patologie la Universitatea din Viena. În 1916, s-a căsătorit cu Helen Wlasto, care i-a dăruit un fiu. Ca urmare a Primului Război Mondial, Karl Landsteiner a părăsit Austria pentru a se stabili în Țările de Jos. În 1922, se alătură Institutului Rockfeller (Rockefeller Institute for Medical Research) de la New York, unde rămâne chiar și după pensionarea survenită în 1939.

Lui Karl Landsteiner i se datorează dezvoltarea, în 1909, a sistemului modern de clasificare a grupelor sanguine, cât și imunochimia haptenelor. În 1940, în colaborare cu Alexander Wiener, a identificat factorul Rh (factorul Rhesus), responsabil al bolii hemolitice a nou-născuților.

În perioada petrecută în Statele Unite ale Americii, Karl Landsteiner a devenit cetățean american. A murit în urma unui atac cerebral, în timp ce lucra în laboratorul său, la 26 iunie 1943

Karl Landsteiner

Karl Landsteiner (bronz)

·         1870 - S-a născut printesa Sofia a Prusiei, regină a Greciei, soţia regelui Constantin I al Greciei (d. 1932).

·         1875: Ion Dragoslav, prozator român (d. 1928)

* 1882: Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România^[2] – d. 1 iunie1946, Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General^[7] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Majorși ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

Numit președinte al Consiliului de Miniștri de către adversarul său Carol al II-lea în contextul pierderilor teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea principelui moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri dictatoriale). Nu a primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a cooptat în guvern Mișcarea legionară cu Horia Sima în frunte, eliminată de la putere după Rebeliunea legionară din 21–23 ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei. Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava. Antonescu rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.

Ioan Antonescu,^[8] cunoscut sub numele Ion Antonescu, s-a născut la 2/14 iunie 1882, la Pitești, într-o familie de militari. Era de origine albaneză.^[9][10]

Tatăl său, Ioan Antonescu, era fiul lui Anton Vasiliu și al Sultanei, născut pe data de 29 iunie 1853 la București. S-a căsătorit la 27 ianuarie 1879 cu Chiriachița Dobrian din Pitești. La 6 iulie 1870 era soldat în cadrul Regimentului 1 Artilerie, devine brigadier la 8 aprilie 1871, sergent la 1 ianuarie 1872 și sergent major la 15 august 1873. La 1 octombrie 1874 devine sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Roșiori.

A participat la Războiul de Independență fiind recompensat cu medalia „Apărătorii Independenței”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Medalia Comemorativă Rusă” și Ordinul „Stanislav” clasa a III-a.

Este transferat la 16 iunie 1879 în cadrul Regimentului 2 Călărași unde este avansat locotenent la 8 aprilie 1881. Pe 15 octombrie 1884 este mutat la Regimentul 10 Călărași La 16 septembrie 1886 este transferat la Brigada Călărași Constanța unde este avansat căpitan la 16 aprilie 1889. Revine la Regimentul 1 Roșiori pe 1 aprilie 1893, iar la 1 aprilie 1896 este transferat la Regimentul 6 Roșiori. La 1 octombrie 1899 este mutat la Miliție în cadrul Corpului 3, iar la 30 martie 1900 este trecut în rezervă de la Regimentul 6 Roșiori. La 1 iulie 1900 apare în evidența Diviziei a 5-a.^[8]

Mama sa, Chiriachița, fiica lui Gheorghe Dobrian, s-a născut la 18 martie 1862 în Pitești. În urma căsătoriei au rezultat doi copii: o fată, care s-a căsătorit cu locotenentul (mai târziu, generalul) Ștefan Panaitescu,^[11] și un băiat, Ioan Antonescu. După decesul soțului se recăsătorește cu maiorul Nicolae Savovici-Baranga^[12] care se ocupă de educația băiatului în spiritul carierei militare.

Tatăl său a divorțat de mama sa și s-a recăsătorit cu evreica Frieda (născută Cuperman sau Kuppermann).^[13][14] După moartea acestuia, Frieda și-a reluat ostentativ numele Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului ei vitreg)^{[15][sursa nu confirmă]}

În 1928, la vârsta de 45 de ani, Ion Antonescu s-a căsătorit cu Maria Niculescu (zisă „Rica”), fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu, din Calafat.

După absolvirea claselor primare (1890-1894) și a primelor patru clase de liceu (1894-1898), a urmat Școala fiilor de militari Craiova (1898-1902). A luat premiul I în fiecare an, iar la terminarea școlii numele său a fost înscris pe placa de onoare ca șef de promoție.

Atras din liceu de arma cavaleriei a urmat Școala militară de infanterie și cavalerie din București (1902-1904) pe care a absolvit-o ca șef de promoție cu numele înscris pe placa de onoare. A fost înaintat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul I Roșiori.

Este selecționat și trimis să urmeze Școala specială de cavalerie Târgoviște (1905-1906). După absolvirea ei revine la Regimentul I Roșiori.

S-a distins în timpul Răscoalei din 1907 când, în fruntea unei subunități a regimentului, a oprit intrarea țăranilor răsculați în Galați, o parte din istorici susțin că Antonescu a fost un comandant violent în timpul răscoalei,^[20][21] alții fiind de părere că are un comportament similar cu al celorlalți ofițeri participanți,^[20] cert este că a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand.^[22]

În data de 12 martie 1907, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de țărani aflați în drum spre negocieri la oraș, ceea ce s-a soldat cu moartea a 12 oameni din grupul de țărani.^[23][24] A fost avansat locotenent în 1908. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-1913) cu gradul de căpitan.

Urmează Școala superioară de război București (1909-1911), apoi un stagiu la Marele Stat Major (1911-1912) si Școala de observatori aerieni (1912-1913). După Primul Război Mondial a urmat un stagiu de pregătire la Academia militară Saint-Cyr din Franța

În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a fost șef al biroului operații al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a funcționat la Școala de ofițeri de cavalerie.^[28] Până la intrarea României în război a îndeplinit funcția de șef birou ^[29]operații în statul major al Corpului IV Armată

Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofițerii din Secția Operațiuni a Marelui Cartier General Român

La începutul războiului a fost numit în funcția de șef birou operații al Armatei de Nord. La 1 noiembrie 1916 este avansat la gradul de maior și apoi numit șef birou operații al Armatei I.^[30]

În acest război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur. Duritatea sa i-a adus porecla „câinele roșu”,^[31] ce provenea dela părul său blond spre roșcat.

Pentru contribuția la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii ungare (1919), locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454 din 31 decembrie 1919).^[32]

Antonescu și-a început și activitatea politică în 1919, cu ocazia Conferinței de Pace de la Paris. A publicat un studiu cu caracter naționalist, intitulat Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor (București, 1919), descris de el ca "foarte sumară si rapidă examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui sa iasă de la conferința de pace cu granițele pentru care a sângerat și la care a aspirat neîntrerupt mai bine de zece secole".^[33] Această lucrare susținea vehement pretențiile teritoriale ale României asupra întregii regiuni a Banatului (așa cum fusese promisă României prin tratatul din august 1916, încheiat cu ocazia intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei), pretenții exprimate de România la Conferința de Pace prin prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, Antonescu susținând că în viitor nu era exclus un posibil conflict armat în acest sens [al anexării Banatului de către România].^[34]

În martie 1920, noul prim-ministru generalul Averescu l-a propus pe Antonescu ca atașat militar la Paris. Propunerea a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al observatorului militar al Franței la București, generalul Victor Pétin, care îl descria drept personalitate negativă, „extrem de orgolios, șovin și xenofob”.^[35] Postul a fost acordat colonelului Șuțu, care l-a deținut până în 1922, când acesta a părăsit Franța și postul i-a revenit lui Antonescu (între 1922 și 1923), de data aceasta fără opoziție.^[36]

Între 1923 și 1926, Antonescu a fost atașatul militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia.^[37]

După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), secretar general al Ministerului Apărării Naționale (1928), subșef al Marelui Stat Major al armatei (1933-1934),^[38] promovat la 25 decembrie 1937general de divizie și după trei zile, numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938).

Ion Antonescu a făcut parte din delegațiile României la o serie de conferințe internaționale: Paris (1921), Londra (1924), Geneva (1924 și 1933) și l-a însoțit pe Nicolae Titulescu la unele reuniuni diplomatice importante din acea perioadă, cum a fost aceea a reparațiilor.^[39]

În urma unei afirmații vexatorii la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deși el însuși își alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller, înainte ca aceasta să fi fost divorțată”^[40] - a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial, apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forțat la mănăstirea Bistrița, din județul Vâlcea, în nordul Olteniei. După tratativele cu Ungaria de la Turnu Severin și cele cu Bulgaria, în urma cărora, prin arbitrajul de la Viena și tratatul de la Craiova, provinciile istorice Transilvania de Nord și Cadrilaterul au trecut sub suveranitatea Ungariei și Bulgariei, este chemat și numit președinte al Consiliului de Miniștri, în septembrie 1940.^[41]

- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret regal și demis prin decret regal.

- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.

- 5 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în „Odessa, o victorie scump plătită” ^[42]), conform decretului nr. 841, s-a autopromovat la gradul de general de armată.

- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.

- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.

- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a.^[43]

- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege

Pe acest fundal de dezbinare politică^C, speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcei, Belgiei și mai ales a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei^[47] și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu^D: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”.^[48]

Aceste legi copiau Legile de la Nurenberg,^[49][50] însă în literă (și probabil și în practică) comportau un caracter încă și mai discriminatoriu și abominabil decât cele naziste pe care le copiau.^[51]

Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist.^{[52][53] [54]} România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România.^[55] Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Valer Pop,^[56] Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1946, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Nu a primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a fost nevoit să coopteze în guvern membri sau simpatizanți ai Mișcării legionare. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline.^[57]

În legătură cu numirea ca prim-ministru a lui Antonescu de către Carol, în Enciclopedia Britanică se menționează^[58]: „Antonescu a fost numit prim-ministru cu puteri absolute la 4 septembrie 1940, după ce România a avut o treime din teritoriu împărțit între Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică.” Decretul regal de numire stipulează următoarele:

Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:

a) El este capul oștirii;

b) El are dreptul de a bate monedă;

c) El conferă decorațiunile române;

d) El are dreptul de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse;

e) El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;

f) El numește pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;

g) El încheie tratate;

h) Modificarea legilor organice, numirea miniștrilor și subsecretarilor de stat se va face prin decrete regale contrasemnate de președintele Consiliului de Miniștri.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului de Miniștri.

Dat în București, la 5 septembrie 1940.

Prin Legea nr.510/1940 se hotărăște suspendarea constituției care fusese promulgată în 1938, precum și dizolvarea parlamentului.

În seara aceleiași zile de 5 septembrie, Antonescu i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. După propria mărturie făcută de Ion Antonescu la 22 septembrie 1940 liderului PNȚ Ion Hudiță, generalul ar fi forțat abdicarea regelui , amenințându-l cu un revolver.^[59] [60] Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. În actul de abdicare nu figurează cuvântul „abdic”; ^[61] în loc de „abdic” Carol a folosit formula „trecând azi fiului meu...grelele sarcini ale domniei”. În dimineața zilei de 6 septembrie 1940 toată țara asculta o emisiune specială. Regele Mihai depunea jurământul, în fața generalului Antonescu, a patriarhului țării și a d-lui Lupu, prim președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție.^[62] După Rege, trebuia să ia cuvântul Antonescu, însă acesta a rostit doar o frază: „Dumnezeu să ajute nației , Majestății Voastre și mie.”

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern. În Decretul Regal nr. 3151, ultimul articol îl desemnează „conducător al Mișcării Legionare” pe Horia Sima, care se considera „factor constituțional, alături de Rege și General”.^[63] În guvernul instalat la 15 septembrie 1940, legionarii dețineau patru ministere - Afaceri Interne, Externe, Educația Națională și Sănătate, Muncă și Ocrotiri Sociale (Preda Cristian, op. cit. p. 189), precum și mai multe posturi de secretar de stat. Garda de Fier controla presa și serviciul de propagandă și 45 din cele 46 de prefecturi de județ. Singura mișcare politică autorizată era Garda de Fier.^[64]

În cartea Pe marginea prăpastiei vol. 2^[65] se precizează: „Vinovăția în privința pregătirii rebeliunii, prin înarmarea legionarilor, și a dezlănțuirii ei cade întreagă în sarcina conducătorilor mișcării legionare, care sunt principalii vinovați, începând cu Horia Sima și continuând cu generalul C. Petrovicescu, fostul ministru de interne, Alexandru Ghika, fostul director general al poliției, colonel Zăvoianu Ștefan și Radu Mironovici, foști prefecți ai poliției capitalei, Maimuca C., fost director al Siguranței etc.”

Instaurarea Statului național-Legionar a dus la o situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii, organizația paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordineconform propriei ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea, cu exces de zel - la activități antilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție auxiliar, Poliția legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”^[66]. În privința Siguranței, Antonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informații - SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940, instituție care avea să iasă de sub tutela militară și să se subordoneze nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).

Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea mult — Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea conținutului compromițător al dosarului său personal aflat în posesia lui Moruzov.^[67]

Legionarii se prezentau ca principala forță politică și paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de la Berlin, care voia să-și asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania și acceptat de armată. Așa a ajuns Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut, de unul singur, să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider politic și nu avusese vreo formație politică proprie (în timpul „revoluției legionare”, Antonescu se afla cu domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu - și a respins constant pretențiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în același timp de Mișcarea Legionară ca de o contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o eventuală nesupunere.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă corupția a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.

Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar^[68][69] la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor evreiești. Procesul de expropriere forțată a capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de legionari).^[70] Miliarde de lei–aur au intrat, parțial, în vistieria țării și, mai ales, în buzunarele legionarilor (Neagu Djuvaramenționează: „...legionarii (...) s-au dezlănțuit cu violență împotriva evreilor și, sub pretextul românizării, au preluat averile lor și le-au împărțit între ei”).^[71]

La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile germane de război.^[72]

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. Conducătorul nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de control public. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat, desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special antisemitismului) și a naționalismului extremist.

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele și experiența organizațiilor paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.

Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea și sprijinul reciproc (vezi mai jos cap. „Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” - Războiul împotriva URSS, această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți prefecții și chestorii legionari.

Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții, sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la București) La București a fost prins pe stradă un grup de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941, când trupele legionare s-au predat. În timpul rebeliunii, legionarii au ocupat instituții, tipografii ale ziarelor, radioul. Aproximativ 8.000 de legionari au fost judecați^[73] și condamnați la diferite pedepse, iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului.^F Circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei.

Șeful serviciului secret german în România a aranjat scoaterea din țară, în secret, a conducătorilor Gărzii și ducerea lor în Germania.^[64]

Prin Decretul Regal nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și „orice acțiune politică a fost interzisă”. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici). Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere mai exactă ar fi dictatură militară. Această dictatură era lipsită de o ideologie, nu era susținută de un partid politic de masă. Existența dictaturii nu era justificată de considerații filozofice, ci de ordine și securitate, pe care Antonescu le considera esențiale. El folosea armata și aparatul de siguranță pentru a conduce și a suprima disidența.^[64]

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

Se presupune că rebeliunea legionară ar fi fost influențată sau provocată de comuniști, existând argumente în acest sens, precum faptul că în timpul rebeliunii s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică!”^[74], iar însuși Horia Sima menționază în cartea sa că Antonescu afirma că există infiltrări comuniste în mișcarea legionară, idee însă negată de Horia Sima.^[75]

Sub guvernarea lui Ion Antonescu, regatul României a reușit performanța de a deveni unicul stat în afară de Germania nazistă care a înființat și operat propriul lagăr de exterminare (în Podolia), unde peste 100 000 de evrei au pierit.^[76][77]

Sălbăticia și zelul cu care trupele române au executat politica lui Antonescu de exterminare a evreilor au fost remarcate la doar 3 luni de ofensivă comună în est chiar de către führer, care declara că Antonescu urmează niște politici mult mai radicale decât noi în chestiunea evreiască. La doar două săptămâni de la deschiderea frontului răsăritean, Joseph Goebbels constata și el cât de splendid acționează Antonescu în chestiunea evreiască.^[78]

Armata româna sub conducerea lui Ion Antonescu a bătut recorduri în materie de număr de evrei masacrați într-o unică acțiune, ca număr de evrei masacrați într-un timp cât mai scurt, lăsând în urmă în aceste privințe chiar si Wehrmacht-ul lui Hitler!^[79]

Jaful care însoțea masacrele armatei române i-au dezgustat până și pe naziști, rapoartele militare ale Wehrmacht-ului din iulie 1941 făcându-se ecoul nemulțumirilor germane în ce privește bestialitatea cu care soldații români sub comanda lui Antonescu își executau politica de masacrare evreilor. Nemții se temeau că, asociați fiind cu românii, imaginea armatei lor ar putea să fie murdărită de zelul acestora din urmă.

Ordinul lui Ion Antonescu către armata română de a trece Prutul și a elibera Basarabia de sub ocupația sovietică, 22 iunie 1941.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondialde partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Vienași Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei.^[81][82]

„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și aliații săi.

„Acest ordin era doar o acțiune de imagine” deoarece „ostașii noștri au trecut Prutul când au dat ordin nemții!” susține istoricul Alex Mihai Stoenescu, ...„Din acel moment trupele române au intrat sub comanda germană și au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar și istoric al momentului. Restul este imagine. Situația periferică a participării României la atacul împotriva trupelor sovietice din iunie 1941 a fost hotărâtă definitiv în planul modificat al Operațiunei Barbarossa (17 martie 1941) (...) Hitler considera Armata României nepregătită pentru un asemenea război, astfel că, în planul general al conflagrației, ceea ce ni s-a părut nouă absolut grandios, prezentat ca atare de Antonescu, era în realitate o contribuție minoră din ansamblul operațiilor macrostrategice ale marelui front. Iar armata (română) era într-adevăr nepregătită”. Prin acest act Antonescu îndeplinea obligațiile pe care și le-a asumat la Berlin la 14 ianuarie 1941, când s-a dus să-i ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare, aducând România într-o stare de vasalitate, în „situația unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către un alt stat pentru a elibera teritoriul pro­priu.”^[83]

Pe Frontul de Est au participat la operațiile militare două armate române cu 10 corpuri de armată, 33 divizii și alte unități terestre de aviație și marină.^[59]

La 10-12 iunie 1941, Antonescu a avut convorbiri cu Hitler la München. Din stenograma acestor discuții: „La sfârșit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Führerul i-a explicat lui Antonescu că el (Führerul) intenționează să-l lase să apară în fața poporului român drept comandant suprem în acest spațiu.”^[84]

Ion Antonescu și Adolf Hitlerla München, 10 iunie 1941.

Comandantul general al trupelor româno-germane era - formal - Antonescu, dar numai până la declanșarea ofen­sivei. Ultima directivă operativă a Înaltului Comandament român, ca organ de conducere a trupelor mixte, a fost emisă la 15 iunie 1941, cu o săptămână înainte de ziua atacului.^[85]

În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el și semnate de rege - Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și clasa I ^G.

După eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941 - Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunii făcute lui Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer.”), a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.^{[86][87][88][89][90][91]}

Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria. Antonescu i-a comunicat lui Hitler, în scrisoarea din 31 iulie 1941, decizia: „Voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al țării mele: bolșevismul rus. De aceea nu pun niciun fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară”. În răspunsul său din 14 august 1941, Hitler, satisfăcut de declarațiile lui Antonescu, i-a oferit preluarea administrației Transnistriei.^[92]

Memoriul lui Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu către Antonescu (1942) împotriva trecerii Nistrului.

Regiunea dintre Nistru și Bug, Transnistria, a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul sârbesc. Mareșalul nu a acceptat oferta și a pus condiția ca administrația Banatului sârbesc să fie germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica poziția reală a majorității poporului român sau a diferitelor pături sociale față de hotărârea de a intra în război. În toată perioada regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit. Primul a avut loc între 2-5 martie 1941, după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” („Pentru aprobarea chipului cum Generalul Ion Antonescu a condus Țara de la 6 septembrie 1940”), la care a înregistrat pe țară 2.960.298 voturi „da” și 2.996 voturi „nu”.^[93] Al doilea și utimul plebiscit a fost organizat după eliberarea Basarabiei, la 9-15 noiembrie 1941. Prin decretul-lege nr. 3052 din 5 noiembrie, „Națiunea Română este chemată în Adunarea Obștească Plebiscitară, Duminică, 9 noiembrie 1941, pentru a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea asupra guvernării dezrobitoare a Mareșalului Antonescu”. Dintre peste 4,7 milioane de alegători, pentru politica mareșalului Antonescu au votat „da” 3.446.889 (99,99% din voturi) și împotrivă, „nu”, 68.

Întrucât Antonescu nu a fost ales prin vot electoral exprimat de națiune, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și Florica Dobre^[94] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, Conducătorul a organizat o epurare considerabilă a corpului ofițerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din legea înaintărilor în armată au fost trecuți în rezervă „pentru incapacitate” 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc.^[95] La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de ofițeri superiori^[96]. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturați alți peste 20 de generali și colonei pentru „slăbiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.

În anii care au urmat, între cei care au fost trecuți în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici^[97], Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu^[98]. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 de la comanda Corpului 6 și numit guvernator militar al Bucovinei.^[99] Cei mai mulți dintre ofițeri au fost scoși din cadrele active, deoarece își exprimaseră rezerve față de greșelile tactice și strategice ale lui Antonescu comise în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941) și pentru că ofițerii respectivi se opuseseră la a implica într-un război evident pierdut - după înfrângerile de la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei, conform promisiunii făcute lui Hitler, cu riscul de a lăsa țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni beligerante ungurești. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți și dispăruți și daune materiale estimate la un miliard de dolari (la cursul schimbului valutar din 1938).

Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943.

Soldați români supraveghează prizonieri sovietici în sudul Rusiei

Cei care au criticat fățiș calitățile de comandant suprem ale lui Antonescu, ca generalul Nicolae Ciupercă, comandantul armatei 4, generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu, șeful Statului Major al Armatei 4 și, ulterior, generalul de corp de armată Iosif Iacobici, au fost eliminați (Ciupercă raportase că „aproape toate diviziile noastre din primul eșalon se găsesc la limita posibilităților lor ofensive: limita morală și limita fizică”; în cele două asalturi asupra Odesei desfășurate conform planurilor lui Antonescu, aflate în contradicție cu cele ale lui Ciupercă, Armata 4 a suferit pierderi mari, de 58.855 de militari, din care 11.046 de morți, 42.331 răniți și 5.478 dispăruți; la 9 septembrie Ciupercă a fost înlocuit cu Iacobici, ministrul de război din acel moment, motivul invocat de Mareșal fiind „lipsa spiritului ofensiv și încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”),^[100] (ulterior Iacobici a fost eliminat și el), dar cei care au acționat cu discreție, sabotând hotărârile mareșalului (Ilie Șteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu ș.a.) s-au menținut.

Totala raliere antonesciană la obiectivele lui Hitler era notorie. După eșecul ofensivei germane asupra Moscovei, deși înțelesese încă din septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă și că războiul era pierdut, credincios obligațiilor luate față de Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer”) și, în loc să-și retragă trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unități românești spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese și acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus dispozițiilor de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanță cu posibilitățile de echipare corespunzatoare. Iacobici a fost demis și trecut in rezervă.^[101] Ajutorul său și noul comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispoziții, reducând efectivele care urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu și a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 și 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele și câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în țară circa 220 000 de soldați care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu să se intereseze de o cale pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, anumiți oameni politici români s-au unit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S.în Suedia. Chiar și în jurul datei de 15 august 1944, sosiseră la Istanbul prof. C. C. Giurescu și colonel Tr. Teodorescu, atașatul militar în Turcia, cu propuneri de pace din partea lui Ion Antonescu și Mihai Antonescu.^[103]

Guvernul României a sistat aceste tratative atunci când, la 12 aprilie 1944, i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943).

La 20 iunie 1944 partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective răsturnarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, fiind predat inițial spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică.

Mareșalul Ioan Antonescu a fost trecut din oficiu în poziția de retragere, pe motivul că „prin conducerea sa politico-militară, în calitate de comandant Suprem al Forțelor Armate, a dus Armata Țării la dezastru”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.^[104]

În aprilie 1945 Antonescu a fost readus în România, iar la 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea militară Jilava. Antonescu rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.

Deschiderea ușii unuia din vagoanele trenului morții de la Iași

Antisemitismul activ, spre deosebire de vechiul antisemitism românesc latent, a fost importat și propagat de partidul Totul pentru Țară și de Mișcarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga și Ion Gigurtuși amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii. Antisemitismul a fost aplicat minorității evreiești de regimul antonescian ca misiune principală de stat. Antonescu a promovat o politică antisemită de purificare etnică dură, concretizată prin masacre, atrocități și jafuri față de cetățenii români de etnie evreiască: Pogromul de la Iași, „trenurile morții”, deportările în Transnistria, Masacrul de la Odesa și altele. Ofensiva dezastruoasă pentru cucerirea Odesei (3 august - 16 octombrie 1941) și amploarea pierderilor înregistrate de armatele române din cauza rezistenței sovietice dârze, fanatice, l-au determinat pe Antonescu să atribuie răspunderea pentru aceste evoluții activității evreilor din teritoriile cucerite, îndeosebi „comisarilor iudeo-bolșevici” din Armata Roșie, după cum reiese și dintr-o directivă adresată de Antonescu la 5 septembrie 1941 de pe frontul din fața Odesei vicepreședintelui consiliului de miniștri, Mihai Antonescu:

„Soldații de pe front au mari riscuri de a fi răniți sau omorâți din cauza comisarilor evrei, care cu o perseverență diabolică împing pe ruși din spate cu revolverul și îi țin să moară până la unul pe poziție. (...) Toți Evreii să fie readuși în lagăre, preferabil în cele din Basarabia, fiindcă de acolo îi voiu împinge în Transnistria, imediat ce mă voiu degaja de actualele griji. Trebue să se înțeleagă de toți, că nu este luptă cu slavii, ci cu Evreii. Este o luptă pe vieață și pe moarte. Ori învingem noi și lumea se va purifica, ori înving ei și devenim sclavii lor. (…) Deci menajarea lor, în interior, ar fi o slăbiciune care ne va putea compromite victoria. Ca să învingem trebuie să fim fermi într'o atitudine. Asta trebuie să o știe toți. Nu economicul primează în aceste momente, ci voința națiunii înseși. Și războiul în general, și luptele de la Odessa în special au făcut cu prisosință dovada că Satana este Evreul. De aici enormele noastre pierderi. Fără comisarii evrei eram demult la Odessa”

— Mareșal Ion Antonescu^[105]

La sfârșitul lui octombrie 1941, articole redacționale din presa română – care exprimau linia oficială – au anunțat că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că niciun om din lume și nicio minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că România „s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești, nu numai locale, dar și europene.”^[106]

Politica de purificare etnică declanșată și controlată de Ion Antonescu a fost aplicată atât prin declarații personale, cât și în cadrul ședințelor de cabinet, ca directive ministeriale^[107]. Într-o scrisoare de răspuns trimisă unui intelectual care i-a elogiat politica antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine complet pe evreii din România: „Nimeni și nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voiu trăi, de a împlini opera de purificare.”^[108]

În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor: „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici (...) Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuIe zvârlit peste graniță (...) Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională (...) Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (...) Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (...) Deci, fără forme, cu libertate completă.”^[109][110]

Omogenizarea etnică a României urma să fie obținută prin transferarea minorităților în afara granițelor respectiv, cei care aveau o țară de origine, prin repatriere forțată, iar cei care nu aveau, evreii și romii, prin transfer unilateral adică, deportarea și comasarea lor pe teritoriile sovietice de dincolo de Bug (armata germană s-a grăbit să-i retransporte pe acești expulzați pe malul vestic al Bugului, în zonele controlate de români). O susținere a acestor decizii apare și în concluziile unui memorandum adresat lui Ion Antonescu la 15 octombrie 1941 de câtre Acad. dr. Sabin Manuilă, directorul Institutului central de statistică.^[111]

Istoricul Lucian Boia consemna și el că mulți evrei din Basarabia și Bucovina de Nord „au pierit în lagărele din Transnistria”, la Iași s-a produs un cumplit pogrom și că în restul țării s-au luat doar unele „măsuri antisemite aplicate [...] destul de confuz”care (...) „deși n-au vizat exterminarea populației evreiești, au făcut ca aceasta să fie umilit[ă] și spoliat[ă] și [să stea] ani de zile cu amenințarea deasupra capului”. Întrucât în același timp, totuși evreilor din teritoriul românesc rămas țării la sfârșitul lui 1940 „li s-a permis să desfășoare activități culturale proprii și să întrețină instituții de învățământ, inclusiv la nivel universitar” și mulți „au scăpat cu viață”, arătând astfel că la întrebarea dacă a fost holocaust în România, ambele răspunsuri (da sau nu) „pot fi susținute și până la urmă suntem nevoiți să le privim împreună”

Distrugerea fizică a cetățenilor români de etnie evreiască a fost aplicată concomitent cu distrugerea economică a populației evreiești, cu jaful organizat de stat. Au fost deportați în Transnistria 195.000 de cetățeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viață 49.927. În Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni. În total au fost masacrați peste 300.000 de evrei.^[113]

Dintre manifestările antisemitismului activ la nivel statal:

• Limitarea drepturilor și libertăților civice: Evreilor le-au fost anulate autorizațiile pentru vânzarea „produselor monopolului statului” (tutun, sare). Au fost românizate casele de film, sălile de cinematograf, birourile de voiaj și turism. Au fost confiscate vasele maritime și fluviale aflate în proprietatea evreilor. Evreilor le-a fost interzisă utilizarea aparatelor de radiorecepție, pentru a nu răspândi „știri de propagandă contra intereselor țării..., alarmând permanent populația”. Le-au fost anulate permisele de conducere a autovehiculelor.
• Confiscări și deposedări de bunuri. Au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, cu inventarul integral, proprietățile rurale ale evreilor, sub orice titlu, și proprietățile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a cuprins 75.385 de apartamente, din care 1.656 au fost repartizate unor persoane juridice, iar 58.980 persoanelor fizice.
• Constrângerea la diverse contribuții sau prestații. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligarea evreilor să contribuie la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social”, valoarea obiectelor de îmbrăcăminte și a altor contribuții în natură însumând, pâna în ianuarie 1943, 1.800.135.650 de lei^[

Evrei deportați sub supravegherea unui soldat român

„Curățirea terenului”[modificare | modificare sursă]

„Curățirea terenului” a fost numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german „soluția finală”. Ordinul de „curățirea terenului”, de deportare și de exterminare a evreilor din Basarabia și Bucovina a fost dat de Antonescu din proprie inițiativă și nu sub presiuni germane.^[116] Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales armata și Inspectoratul General al Jandarmeriei, de sub comanda generallilor Constantin (Piki) Vasiliu, comandant al Jandarmeriei (1940 - 23 august 1944) și subsecretar de stat la Ministerul de Interne (condamnat la moarte și executat pentru crime de război) și Constantin Tobescu, în special administrația civilă a armatei, pretoratul. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Șteflea, executorul acestor ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor. Șeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2, locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea și acționarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941^[117]. Jandarmeria a primit ordinul de „curățire a terenului” cu trei-patru zile înainte de trecerea Prutului (21 iunie 1941), în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul C. Piki Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților, a activiștilor de partid, a acelora care au ocupat funcțiuni de răspundere sub autoritatea sovietică și trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română.”^[118]

Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu armatei, serviciului special de informații și jandarmeriei, iar Mihai Antonescu le transmitea administrației civile. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan Topor era subordonat direct șefului Marelui Cartier General, generalul Ilie Șteflea. Jandarmeria în cele două provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, și colonelul Ioan Mânecuță, în Bucovina, era subordonată la începutul operațiunii generalului Constantin Vasiliu și mai târziu generalului Topor. Ordinele speciale erau considerate secret de stat și transmise verbal sau ca documente cu regim secret, ori de câte ori autoritățile militare sau civile nu executau evrei de teama consecințelor ori din cauză că se îndoiau de existența ordinelor de lichidare. De exemplu, maiorul Frigan din garnizoana Cetatea Albă nu cunoștea ordinele speciale și a cerut instrucțiuni în scris pentru executarea evreilor. În consecință, pretorul armatei a III-a, colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a-i da personal maiorului ordinul special. Imediat au fost executați toți cei 3.500 de evrei rămași în ghetou.^[119]

Evrei deportați în Transnistria și împușcați între Bîrzula și Grozdovka de militarii români care-i escortau; femeia a fost și dezgolită (octombrie 1941).^[120]

După emiterea ordinelor speciale de curățirea terenului, teritoriul dintre Nistru și Bug devenise un cimitir imens, presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine și lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile. Indiferența față de sanitație periclita populația locală neevreiască, militarii români și membrii minorității germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare, dinții de aur, inelele și verighetele, banii jefuiți dispăreau pe drum, spre vistieria statului.

Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din jandarmi români^[121] în drumul spre zona de relocare din est^[122].

Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ 22.000 de evrei din Odesa au fost arși de vii la Dalnic)^[123], Bogdanovca^[124] și Akmecetka^[125][126] în 1941 și 1942.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, concret cu subunitățile grupului exterminator D de intervenție german Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au redactat rapoarte despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români, care acționau neplanificat, nu înlăturau urmele execuțiilor în masă și comiteau jafuri, violuri sau împușcări pe străzi, nu îngropau cadavrele sau percepeau mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această privință, reiese că germanii erau vexați de lipsa de organizare și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de grupul D-SS (Einsatzgruppe D) și de jandarmeria militară germană (Feldgendarmerie) erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor și conchideau că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale "grupului SS exterminator D" (Einsatzgruppe D), trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de securitate și al serviciului de securitate (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le îngroape.”^[127]

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepții, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazați și cadavrele incinerate într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga minoritate evreiască din România (în mai 1942 de 292.149 suflete; recensământul a fost organizat în acest scop), urma să fie exterminată în circa 140 de zile.^[128] La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română, care a ajuns la concluzia că interesele germane și cele române nu mai coincideau respectiv, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și că, în pofida tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane ale românilor, Hitler nu intenționa să le retrocedeze Transilvania de Nord.

Guvernanții români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentanții puterilor occidentale privind ordinele speciale de curățirea terenului. La 30 iunie 1941, decanul corpului diplomatic din București și nunțiu apostolic, monseniorul Andrea Cassulo, a cerut o audiență urgentă la Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor față de evrei și a cere clemență.^[129] Ambasadorul Statelor Unite la București, Franklin Mott Gunther, primit în audiență de Ion și Mihai Antonescu, a protestat față de atrocitățile antievreiești. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: „Am atras atenția permanent și insistent celor mai de seamă autorități române cu privire la reacția inevitabilă a guvernului meu și a poporului american față de un astfel de tratament inuman și chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovați și lipsiți de apărare, descriind pe larg atrocitățile comise contra evreilor din România. Observațiile mele au trezit în mareșalul Antonescu și la premierul interimar Mihai Antonescu exprimarea de regrete pentru excesele comise „din greșeală” sau de „elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație în viitor... Programul de exterminare sistematică continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii români, atâta timp cât actualul regim... va rămâne la putere."^[130]

Politicieni și intelectuali români marcanți - înfruntând riscuri serioase - au protestat sau au intervenit pentru îndulcirea sau anularea unor ordine draconice. Spre exemplu, intervenția reginei mamă, Elena, împreună cu Patriarhul Nicodim Munteanu, pentru oprirea deportării evreilor bucovineni în Transnistria și repatrierea orfanilor (rabinul dr. David Safran, trimis de Rabinul Șef al Cultului Mozaic din România a cerut sprijinul Patriarhului I.P.S.S. Nicodim Munteanu și a rămas impresionat de înțelegerea și compasiunea prelatului: „Știu tot, fiul meu drag, aseară mi-a telefonat eminența sa Andrea Cassulo... Misiunea... onorează credința iudaică și crucea care a fost pângărită...Voi fi astăzi la M.S. Elena și la conducătorul Statului. Misiunea mea este să apăr”^[131]). Intervenția lui Iuliu Maniu din 1942, la cererea liderului evreu Willy Filderman, l-a înfuriat pe mareșalul Antonescu, care era ferm decis să termine cu evreii. În nota sa prezentată la 31 august 1942 Consiliului de Miniștri, Antonescu spunea: „Să se publice structura orașelor pentru ca să vadă și țara cât era de compromisă și de amenințată viața economică și dezvoltarea spirituală din cauza ticăloșiei politicianiste iudeo-masonice, a căror exponenți erau partidele „naționaliste” din Transilvania și Regat. Dacă voiu lăsa moștenitorilor regimului aceeași situație, voi face și regimul meu părtaș la această crimă. Voiu trece peste toți și peste orice greutate pentru a purifica nația de această neghină. Voiu înfiera la timp pe toți acei care au venit – ultimul dl. Maniu – și vor veni să mă împiedice a răspunde dorinței majorității imense a acestei nații... Să se publice integral această rezoluție a mea odată cu publicarea statisticei și memoriului de față. Publicarea până la 10 septembrie.^[132]

De teama judecății puterilor democratice, care de la sfârșitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state și conducători care au luat parte la exterminarea populației civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu, a inițiat o vastă acțiune secretă de falsificare, sustragere și înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România și Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani și pe legionari, pentru execuțiile în masă comise de armată și jandarmerie la Iași, în Basarabia și în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci și absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea țării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul național just al României - eliberarea celor două provincii românești ocupate de URSS în iunie 1940 -, și de uriașele pierderi umane și materiale ale României într-un război inutil și lipsit de glorie^H. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la ministerul de externe, dar fenomenul s-a înregistrat și la ministerul de interne și în special la Marele Stat Major.^I[133]

Rezultatele ordinelor speciale de curățirea terenului au fost următoarele:

- În general, România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.^[134]

- Crimele și pogromurile antievreiești de pe teritoriul aflat sub administrația statului român au fost rezultatul acțiunilor unor cetățeni români.

- Cu excepția Pogromului de la Dorohoi și a câtorva cazuri izolate^J, marile acțiuni antievreiești (pogromuri, deportări, masacre, „munca în folos obștesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie de comandamentul Mișcării Legionare (Pogromul de la București), fie de guvernul antonescian.

- În pofida masacrelor și a prigoanei, situația finală a cetățenilor de etnie evreiască în România a fost mai blândă decât în țările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia^K) sau mai îndepărtate (Franța, Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Țările Baltice). Evrei străini sau din Transilvania de Nord și-au salvat viața trecând în 1944 în România.^[135]

Au fost români care, riscându-și conștient viața, au acordat ajutor evreilor persecutați. Cu mici excepții (Viorica Agarici, acad. prof. Raoul Șorban), ei au fost ignorați de statul român. 55 dintre ei au fost distinși de Israel cu „Cetățenia de onoare” și cu titlul, diploma și medalia „Drept între popoare”.

Situația romilor nu a fost mai blândă. În 1942, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care peste 11 000 au fost dați dispăruți și numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Pentru deportarea romilor în Transnistria nu s-a mai folosit - ca în cazul evreilor - pretextul de comunism sau activități subversive pro-sovietice, ci etichetarea întregii minorități rome ca nomazi și „nemobilizabili și periculoși ordinei publice.”^{[136][137][138]}

Deportarea a fost executată de Jandarmeria română (Inspectoratul General al Jandarmeriei) de sub comanda generallilor Constantin (Piki) Vasiliu și Constantin Tobescu și s-a executat în două tranșe:

1. 11 441 „țigani nomazi evacuați între 1 Iunie și 15 August 1942”,
2. 13 176 „țigani nenomazi (stabili) nemobilisabili și periculoși ordinei publice, evacuați cu trenurile de evacuare între 12-20 Sept.1942”
3. Au mai fost și 69 de romi, dintre care 30 de copii, „evacuați ulterior cu aprobări speciale, fiind infractori eliberați din închisori”, în total, țigani nomazi și nenomazi, 24 686 de bărbați, femei și copii, familii întregi.^[139]

Despre condițiile menite să ducă la exterminarea acestei minorități, inaniție, frig, epidemii, vezi cercetările lui Viorel Achim, ș.a

Dosarul lui Ion Antonescu din arhivele FSB.

Anul Nou 1944 a adus Armata Roșie la granițele României. Față cu dezastrul apropiat și inevitabil Mareșalul a publicat următorul Ordin de zi

„ Ordinul de zi nr. 219 al Mareșalului Ion Antonescu către Armată, cu prilejul anului nou 1944 - fragment:

Iubiți ostași,

Stați cu fruntea sus în fața faptelor voastre, a acelora care vă amenință și a Aceluia care de sus vă judecă, ne pedepsește drept și la timp pe toți.

Lupta voastră este dreaptă.

Fapta voastră în ținuturile ocupate și prin locurile călcate a fost blândă și omenească.

Nimeni pe unde ați trecut nu a fost jefuit și nu a fost lovit. Omul pentru noi este om, ori din ce nație ar fi el și oricât de rău ne-ar face el.

Toți acei cari au fost găsiți în calea noastră au fost ajutați și au fost ocrotiți ca oameni.

Noi nu am deportat pe nimeni și voi nu ați înfipt pumnalul în pieptul nimănui. În temnițele noastre nu au fost aruncați și nu zac oameni nevinovați. Credința tuturor și crezul politic al fiecăruia au fost respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din așezările lor, pentru interesul nostru politic sau național.”

—Mareșal Ion Antonescu

La 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat și l-a demis prin decret regal pe Ion Antonescu, prim-ministru al României și a restaurat Constituția din 1923. Acțiunea de înlăturare a lui Antonescu fusese plănuită pentru 26 august 1944, dar ea a trebuit devansată, ca urmare a cererii de audiență la palat a mareșalului.^[142]

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat inițial comuniștilor, apoi de către aceștia rușilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, mai întâi într-o vilă de stat sau casă de vânătoare în împrejurimile Moscovei, la Galițin, apoi în închisoarea Lubianka din Moscova, sediul securității sovietice^[143], după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat prin împușcare la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi degradat Constantin Z. Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei și subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944) și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa.^{[144][145][146]}

Execuția lui Ion Antonescu

Pentru a evita pelerinaje, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neștiut.^{[necesită citare]}

Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.^[147]

În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițieprocesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946

Colonelul Antonescu și „Căpitanul” Zelea Codreanu (1935)

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940

În privința orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicții, el s-a situat pe poziții nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condițiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independență (1877-1878), cât și acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: ...„jidani, care împreună cu englezii și americanii, au dictat pacea”(din 1919) ... și că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiția înjositoare a acordării de drepturi cetățenești evreilor, ...„datorită căreia s-a jidovit țara și s-a compromis economia românească și puritatea rasei noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat decăderea morală a României prin capitularea în fața evreilor și a francmasonilor, care și-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” ^[150]. Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniștii, rușii, sistemul democrat și liberal constituiau un amalgam, dușmanul care trebuia nimicit, ca o cerință impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicații sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: ...„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre și de acolo îl expediem în țările slave. (...)Domnilor, să aveți înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum și datorită cărui fapt suntem azi împestrițați cu atâția străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” ^[151]

Mareșalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului național-legionar, îmbrăcat în cămașă verde cu diagonală (uniforma legionară) și salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mișcării Legionare.^[152]

Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică.^[153] Comparativ cu Hitler, Stalin și Mussolini poate fi considerat un „dictator moderat”. Enciclopedia Britanicăapreciază^[58] că „administrația sa a permis o anumită libertate pentru criticii opoziției”.

Simpatiile mareșalului au fost filoengleze și filofranceze în perioada în care a fost atașat militar la Londra și Paris și filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliță a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obediența sa față de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe și interne (față de minorități), precum și a armatei române, intereselor germane.

Antonescu avea un comportament sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineața, adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetățenilor să iasă din casă în cămașă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă și cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu amintește un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieșit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943.”^[154] Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofițer din anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasați de mișcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului șef) „legenda că Mareșalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înțeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat și sifilisului și malariei a putut da naștere mitului unui Antonescu sifilitic.

Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferință era chinina, completat cu plasmokina și atebrina (produse Bayer). Injecțiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului terțiar, cerebral, deși provocau intoxicări cronice (bismutoză). Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia - infestarea indusă cu malarie care, prin șocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potențialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 40⁰ Celsius. Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutoză) și fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat.^{[155][156][157]}

Istoricul politicianul și publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata, Mareșalul și evreii” (1998), respinge ipoteza legată de presupusul sifilis punând la îndoială competența și corectitudinea medicilor care l-au tratat pe Mareșal: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. ...Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit și acest amănunt pentru a justifica cumva reacțiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînțeles sau reprezintă erori foarte grave. Consecințele unora dintre ele le tragem și astăzi

Gheorghe Barbul, colaborator apropiat al lui Ion Antonescu, într-un articol publicat în periodicul Lupta din Paris, în 1991^[159]scoate în evidență greșelile [militare] ale lui Ion Antonescu. „Prima și principala lui greșeală a fost că a dorit și a crezut în victoria Germaniei asupra Uniunii Sovietice. Pentru el, această victorie era indispensabilă viitorului României. N-a intrat în război pentru eliberarea Basarabiei - ea ne-ar fi revenit implicit - ci pentru înfrângerea comunismului, singurul lui dușman...

A doua greșeală a lui Antonescu a fost că n-a impus din timp, din primăvara lui 1944, după ruperea frontului pe Pripet, retragerea trupelor româno-germane pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați. In acest caz, linia ar fi fost impenetrabilă. Când s-a hotărât, în sfârșit, la 20 august 1944, era prea târziu, mai ales din cauza defecțiunilor suspecte constatate pe front.”

Ion Anonescu a greșit ca strateg militar^[160] România neavând capacitățile umane și industrial-militare să ducă un război cu Aliații,^[161] ca politican (de facto fiind dictatorul României) a greșit declarând război Aliaților (ex. Finlanda nu a aderat la Pactul Tripartit și Puterile Axei), știind că Germania a decis împărțirea țării de către URSS, Ungaria (vezi Dictatul de la Viena, Pactul Ribbentrop-Molotov). În final s-a dovedit a fi un „[..] slab om politic, strateg îndoielnic, obsedat de cucerire si criminal [..].

Primele încercări de reabilitare a lui Antonescu și a regimului său, încă din 1946, au folosit ocultarea documentelor și surselor care nu corespundeau noii linii oficiale și popularizarea selectivă și distorsionată a datelor istorice - metodologie utilizată de autoritățile române, cu colaborarea unor politicieni, istorici și ziariști, timp de peste o jumătate de secol. Pentru reabilitare au acționat două grupuri de interese, aparent contradictorii, care s-au reunit ulterior eliminării lui Ceaușescu:

A. Comuniștii - numit prim-ministru la 5 septembrie 1940 de regele Carol al II-lea prin decret regal, Antonescu a fost demis la 23 august 1944 în mod legal, tot prin decret regal, și arestat de regele Mihai I cu sprijinul Blocului Național Democrat (a nu se confunda cu Blocul Partidelor Democrate) și al unor ofițeri superiori (generalii Aldea, Sănătescu ș. a.). În încercarea liderilor comuniști de a-și amplifica rolul jucat de ei la răsturnarea regimului antonescian (la acea dată PCR avea circa o mie de membri), acest act a devenit - în interpretările propagandistice - lovitură de stat, în care comuniștii ar fi avut rolul principal.^{[necesită citare]} Ceilalți participanți, Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu etc., au fost arestați în anul 1947, iar ziua de 23 august a fost declarată sărbătoare națională.^[162][163] Pasul următor a fost estomparea Holocaustului, devenit secundar prigoanei contra comuniștilor (vezi interviul acordat de președintele Ion Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz” din 25 iulie 2003: „Holocaustul nu a fost numai pentru populația evreiască în Europa. Mulți alții au fost uciși în acelaș fel, inclusiv polonezii (...) În România de sub naziști evreii și comuniștii au fost tratați la egalitate” (engleză : “The Holocaust was not unique to the Jewish population in Europe. Many others were killed in the same manner, including Poles,” Iliescu said. He absolved the Romanian people from any responsibility for the murder of Jews that took place in Romania during WWII, adding: “In Romania under the Nazis, Jews and Communists were treated equally”), ca act al luptei de clasă și nu unul de purificare etnică.^[164][165] Romii nu erau luați în considerare.

B. Foștii colaboratori cu regimul lui Antonescu,^[166] și profitorii, îmbogățiții din surse oculte (jefuirea sistematică a evreilor),^[167] care au ocupat și în regimul comunist poziții în presă și alte posturi, de unde, cu îngăduirea tacită a autorităților, influențau opinia publică (vezi cazul Radu Lecca).^[K]

Situat în vârful piramidei, Antonescu nu a ucis și nu a jefuit personal. Ordinele i-au fost executate ad litteram, sau amplificate, de cohorte de colaboratori recrutați din toate straturile societății. Istoricul Radu Ioanid menționează că foarte puțini fasciști români implicați în Holocaust au fost arestați și judecați și niciunul nu a mai fost executat ulterior lui Antonescu, explicația constând în dorința autorităților de a oculta un trecut jenant, cât și în relațiile tensionate cu evreii supraviețiutori ai Holocaustului, deciși să emigreze în Israel, precum și cu acei lideri ai lor care aveau vederi liberale.^[168]

Guvernul României, împreună cu Comisia Aliată de Control, conform art. 14 din Pactul de Armistițiu cu România.^[169][170] a anchetat aproximativ 2.700 de acuzați de crime de război. Comisia de anchetă a stabilit că existau dovezi suficiente pentru a trimite la parchet cam jumătate din cazuri pentru crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității. Tribunalele Poporului au condamnat 668 persoane, dintre care 113 la moarte, peste 200 la închisoare pe viață și au pronunțat și alte sentințe.^[171] Dintre cei judecați și condamnați în contumacie, majoritatea nu și-a ispășit pedeapsa niciodată.

Unora dintre condamnații la pedeapsa capitală li s-a comutat sentința la închisoare pe viață. O parte dintre condamnații pentru crime de război au fost eliberați în baza unui decret din 1950, iar restul au fost eliberați ca „reeducați social”, între 1962 și 1964, prin amnestiere.^[172] Suspecții de crime de război detectați ulterior nu au mai fost anchetați sau judecați.^[173]

Reabilitarea lui Antonescu s-a produs simultan și comunicant cu denigrarea și cu înăsprirea tratamentului față de unii dintre principalii săi acuzatori potențiali, victimele Holocaustului din România. Antisemitismul ocult al conducătorilor comuniști, sprijinit de cel stalinist s-a exprimat indirect, dar eficient. Regimul comunist instaurat în România postbelică a garantat prin constituție emanciparea tuturor etniilor. În realitate, antisemitismul - interzis prin lege - a îmbrăcat forme noi. „Dictatura proletariatului” a acționat cu asprime față de «elementele burghezo-moșierești», neproletare, «cu origine nesănătoasă», «cosmopolite», «cu rude în străinătate» etc ca formau majoritatea evreilor din România.

Primul ziar suspendat de comuniști, în februarie 1945, a fost „Curierul israelit”, iar redactorul șef, Wilhelm Filderman, președintele comunităților evreiești în timpul războiului și fost deportat în Transnistria, a fost arestat. În 1948 au fost expulzați din România câțiva conducători evrei, între care W. Filderman, judecat și condamnat în contumacie, marele rabin Alexandru Șafran, șef-rabinul evreilor din România. În 1953 și 1954 au fost arestați și condamnați, sub diverse acuzații, liderii evrei A. L. Zissu^[174] și Jean Cohen. Au urmat procesele antisioniste care s-au desfășurat în tribunale militare, fără avocați, procurorii refuzând probele cu martori. Inculpații erau aduși în fața instanței după „pregătiri speciale”, siliți prin tortură și înfometare să semneze mărturii mincinoase, în care recunoșteau cele mai abominabile crime „împotriva poporului român și împotriva socialismului”. Sentințele au fost deosebit de dure, cu termene de între 6 și 25 ani de temniță grea. Președintele completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, care în anii 1940-1941, fiind locotenent-colonel, a condamnat la moarte evrei din Cernăuți și i-a trimis la moarte pe Romulus Kofler și Emil Calmanovici (Kalmanowitz) sau l-a condamnat la muncă silnică pe viață pe Herbert „Belu” Zilber.^[175] (vezi și Situația cetățenilor români de etnie evreiască în regimul comunist)

Academicianul Florin Constantiniu a scris în O istorie sinceră a poporului român: „În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă”.

„Ne-am obișnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face conștiința românească pentru a evita o confruntare autentică cu aspectele (mai mult decât) incomode ale trecutului său politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru menținerea bon ton-ului cultural autohton, adică a sentimentului festiv și confortabil că în cultura română lucrurile au stat în fond foarte bine, personalitățile sale tutelare fiind totdeauna luminoase și, în fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile...” (Adrian-Paul Iliescu,^[186])

În acest context, istorici și jurnaliști evrei din România s-au mobilizat la adunarea și arhivarea documentelor și a mărturiilor supraviețuitorilor atât din timpul Holocaustului, cât și din anii premergători, ca un monument funerar și o obligație postumă față de o etnie decimată. Încă din 1945, Marius Mircu (primul jurnalist care, după al doilea război mondial, a scris despre Pogromul de la Dorohoi,^[187] Pogromul de la Iași și lagărele din Transnistria)^[188] și Maier Rudrich au început să adune mărturii direct de la sursă.^[189] În anii 1946-1948 Matatias Carp a publicat un tom voluminos, întitulat Cartea Neagră, studiu detaliat despre diferitele faze ale holocaustului.^[189][190]

„Toate societățile (statale) post-comuniste se găsesc în fața dilemei majore a modului de a se confrunta cu trecutul lor traumatic. O democrație funcțională nu se poate baza pe minciuni, negare și amnezie. România ieșită din comunism (în 1989) a adoptat un regim hibrid quasi-democratic, condus de foști comuniști...”(Vladimir Tismăneanu).^[191]

Campania de reabilitare a lui Antonescu, a fost preluată de specialiști în manipularea opiniei publice, foști colaboratori ai lui Ceaușescu, de la senatorul, poetul și publicistul de stânga Adrian Păunescu și până la publiciști și politicieni de extremă dreaptă, ca fondatorul și președintele Partidului România Mare (PRM) și discipol al lui Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor(fost poet de curte al familiei Ceaușescu, vezi: Antologia rușinii), istoricul Gheorghe Buzatu, senator PRM și alții.

Prentru a crea un «brand Antonescu», specialiștii s-au folosit de metode profesioniste, uneori bazate pe date provenite din biroul de ștergere de urme și măsluire a istoriei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe condus de Mihai Antonescu,^[192]prezentând un produs purificat, distilat, reconstituit de la umanizare la martirizare și sanctificare. Mareșalul a fost prezentat ca:

-Omul de familie, iubitor de soție.^{[193][194][195]}

-Nu a fost sifilitic - „ipoteza legată de presupusul sifilis au lansat-o medicii în primul rând” (istoricul și publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa din 1998 „Armata, Mareșalul și evreii”, vezi mai sus).^[196]

-Ctitorul de biserici^[197]

-Constructorul de sate moderne (un singur sat, Antonești, redenumit Poenarii Noi, comuna Corbeni) - printre satele distruse de inundații din primăvara lui 1941 au fost și comunele Arefu și Corbeni, de lângă Curtea de Argeș. „...Țăranii argeșeni și-au ațintit ochii spre București, deși știau că diriguitorii țării sunt ocupați cu războiul și, în plus, nu fuseseră aleși, nu aparțineau nici unui partid, deci nu aveau de dat socoteală electorală. Cu toate acestea, om al credinței și al respectului pentru țăranul român, Mareșalul Ion Antonescu, ...a ordonat... lui Mihai Antonescu, să refacă satul distrus, ...care „să fie un sat model, care să dea direcția dezvoltării rurale in România". Munca grea a fost executată gratuit de robii regimului - evreii și prizonierii de război. Cu toți banii și munca depusă, acest proiect grandoman a eșuat.^[198]

-Martirul - insinuarea că a fost judecat și condamnat, ca act de răzbunare, de un tribunal-marionetă sovieto-comunist,^[199]fiind unul dintre motivele cererii fiului profesorului Alexianu de rejudecare a procesului.^[200]

-Salvatorul de evrei (vezi cazul Radu Lecca,^J) - Același Alex Mihai Stoenescu, în „Istoria loviturilor de stat din România”, sugerează o complicată conspirație ungaro-germano-britanico-americano-evreiască, cu scopul de a discredita România în ochii lumii. Stoenescu se bazează pe anchetele lui Mihai Antonescu conform cărora „se căutau, prin toate mijloacele, dovezi ale persecuției evreilor, că multe erau inventate, trucate sau mult exagerate și că ele erau imediat difuzate prin publicațiile germane pentru a arăta că România aplică programul nazist împotriva evreilor. Imaginile și informațiile — între care și diversiunea cu „masacrul de la Abator" — erau apoi preluate de presa britanică și americană, ilustrând aceeași temă defavorabilă României. Ancheta lui Mihai Antonescu a dus la ipoteza că întreaga acțiune este inițiată și condusa de Ungaria, cu scopul de a discredita România în ochii lumii.”^[201] De asemenea, au existat aprecieri din partea unor evrei, potrivit cărora Ion Antonescu a salvat evrei în timpul războiuluiui, părere susținută și de istoricul Lucian Boia: „Da, mareșalul Antonescu a salvat evrei, și da, mareșalul Antonescu a trimis evrei la moarte.”^[202] Șimon Peres, fost președinte ale Israelului, a afirmat că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei.^[203]

Cu ocazia dezvelirii bustului lui Antonescu în fața unei biserici dintr-o piață centrală din București, sponsorizat de Iosif Constantin Drăgan^[204] - la a 55-a aniversare a execuției, în 2001, Corneliu Vadim Tudor a deplâns „...moartea martirului ... care i-a apărat pe evrei...”. Problema bustului, în urma scandalului și protestelor stârnite în România și în străinătate, a fost rezolvată ulterior printr-o metodă specifică mentalității locale: a fost lăsat pe loc, dar ocultat sub o cutie de tablă.^[205][206] Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii, în replică la presiunile Comitetului Helsinki, a declarat: „Informațiile din scrisoarea Comitetului Helsinki nu se verifică” și că „statuile mareșalului Antonescu de la Sărmaș, Călărași și Jilava au fost demontate, iar cea din București a fost acoperită. Cât privește portretul din Palatul Victoria, acesta nu este expus într-un loc public.”^[207][208]

Conform istoricului Neagu Djuvara, în anii 1942-1943 mareșalul și-a modificat atitudinea față de minoritatea evreiască, refuzând permanent predarea evreilor români către germani. În plus, a favorizat salvarea unor evrei din Occident sau din Transilvania de nord ocupată de statul ungar. Gestul lui Antonescu din 1943 este puțin cunoscut în Occident și nu șterge cele petrecute în 1941.^[209]

Ordonanța de Urgență nr. 31, interzice organizațiile rasiste, fasciste și xenofobe și monumentele care onorau pe condamnații pentru crime contra umanității. Această ordonanță, care impune eliminarea busturilor și monumentelor lui Antonescu și redenumirea unor străzi, a stârnit dispute în presă, pe tema interzicerii cultului criminalilor de război. Conținând ambiguități, ordonanța putea fi manipulată și reinterpretată în sensul continuării campaniei de reabilitare a lui Antonescu. Primarul de Cluj, Gheorghe Funar, lider al PUNR, a refuzat să scoată bustul lui Antonescu din incinta primăriei. După anchete ale poliției și presiuni, bustul a fost plasat pe un domeniu particular.^[210]

Jump to navigationJump to search

Ion Antonescu

·         1882: S-a născut Ion Petrovici, filosof și memorialist român (d. 1972). Ion Petrovici (n. 2/14 iunie 1882, Tecuci – d. 17 februarie 1972, București) a fost un filozof român, eseist, memorialist, scriitor, orator și om politic, profesor la Universitatea din Iași, membru titular al Academiei Române, fost Ministru al Educației Naționale.

·         1883: Gheorghe Ciprian, dramaturg și actor român (d. 1968)

·         1884: Ioachim Botez, scriitor român (d. 1956)
* 1889: Dimitrie Bogos (n. 14 iunie 1889, Grozești, Imperiul Rus - d. 14 mai 1946, București) a fost un om politic, ofițer, jurist și publicist român;^[1] ministru în Guvernul Take Ionescu și primar al Chișinăului între 1932 - 1933.

Dimitrie Bogos s-a născut pe 14 iunie 1889, în satul Grozești, gubernia Basarabia, Imperiul Rus. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău și Facultatea de Drept a Universității din Varșovia (1914). A participat la înființarea Cercului studenților moldoveni "Deșteptarea" din Kiev și Odesa, fondat în 1908 de Daniel Ciugureanu, Ștefan Ciobanu, Alexei Mateevici, Simion Murafa, Ștefan Berechet și alții, al cărui președinte a fost ales Daniel Ciugureanu. A participat la Primul Război Mondial, la lucrările Congresului Militarilor Moldoveni. Imediat după Congresul ostășesc din 20 octombrie 1917, a început să se preocupe de organizarea forțelor armate moldovenești dintre Prut și Nistru.^[2]

La ședința de deschidere a Sfatului Țării din 21 noiembrie 1917, a fost delegat al Comisariatului Militar Moldovenesc. Nu a fost validat, dar, ca urmare a experienței sale dobândită în armata țaristă, a fost numit în funcția de șef al statului major.^[2]

După Unirea Basarabiei cu România a fost numit prefect al județului interbelic Lăpușna (1918-1920), apoi director în Ministerul de Interne pentru Basarabia și ministru al Basarabiei, între 5 și 19 ianuarie 1922, în Guvernul Take Ionescu.^[2]

Între anii 1932-1933, a fost primar al municipiului Chișinău. Apoi a fost ales deputat în trei legislaturi în Parlamentul României, din partea Partidului Național Țărănesc. ^[2]

A colaborat cu articole la diverse reviste și ziare, în special în Viața Basarabiei. ^[2]

A scris o lucrare istorică cu privire la Basarabia, intitulată La răspântie. Moldova de la Nistru în anii 1917-1918, publicată la Chișinău în 1924.

După invazia rusească din vara lui 1940 s-a refugiat la București, unde a decedat la 14 mai 1946. A fost înmormântat în Cimitirul Ghencea, fiind apoi transferat în cripta familiei de la Cimitirul Cernica, unde se odihnește alături de frații săi.

Dimitrie Bogos /

* 1894: Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxembourg (14 iunie 1894 – 24 ianuarie 1924) a fost fiica cea mare a Marelui Duce William IV de Luxembourg și a Mariei Anne a Portugaliei. Bunicii materni erau Miguel al Portugaliei și Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.

Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxembourg

Cea mai mare din șase surori, Marie-Adélaïde a fost proclamată moștenitoare prezumptivă la 10 iulie1907, pentru a rezolva criza de succesiune. Când tatăl ei a decedat la 25 februarie 1912, ea a devenit prima Mare Ducesă de Luxembourg. De asemenea, a fost prima suverană a Luxembourgului din 1296 care a fost născută în țară.

A fost puternic interesată de politică și a luat parte în mod activ la guvernare și la viața politică din Marele Ducat. În timpul Primului Război Mondial, ea s-a bucurat de o relație destul de cordială cu ocupanții germani, lucru pentru care a fost aspru criticată după sfârșitul războiului. Cu toate că ea nu a făcut nimic neconstituțional, voci din Parlament au început să ceară abdicarea ei, în ianuarie 1919. În același timp, figuri politice proeminente, în ambele țări învecinate Franța și Belgiaaveau planuri de anexare a Marelui Ducat și, astfel, aveau un interes legitim de a discredita pe Marie-Adelaide. După consultarea cu prim-ministru al Luxembourgului, ea a abdicat la 14 ianuarie 1919, și a fost urmată de sora ei mai mică, Charlotte.

Marie-Adélaïde a intrat la Carmelite, în Modena, Italia în 1920. Mai târziu, ea s-a alăturat la "Surorile Săracilor" din Roma luându-și numele de Sora Maria. Agravarea sănătății ei nu i-a permis să rămână călugăriță, și în cele din urmă a trebuit să plece din mănăstire. S-a mutat la Castelul Hohenburg din Bavaria unde a murit de gripă în 1924. La 22 octombrie 1947, trupul ei a fost înmormântat în Cripta Ducală de la Catedrala Notre-Dame din Luxembourg.

·         1899: George Călinescu, scriitor, critic literar român (d. 1965)

·         1899:  Vasile Aftenie (n. 14 iulie 1899, Lodroman, comitatul Târnava-Mică - d. 10 mai 1950, închisoarea Văcărești, București) a fost un episcop român unit (greco-catolic), martir al credinței. A fost ucis în bătaie în temnițele regimului comunist pentru refuzul de trece la Biserica Ortodoxă Română. A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.

La 1 ianuarie 1926 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Vasile Suciu. După o lună a fost numit profesor la Academia de Teologie din Blaj. A fost numit protopop de București și ulterior canonic al Capitlului Arhiepiscopesc din Blaj. La 1 octombrie 1939 a fost numit rector al Academiei Teologice din Blaj.

În aprilie 1940 a fost numit episcop titular de Ulpiana și auxiliar al mitropolitului Alexandru Nicolescu. Consacrarea episcopală a avut loc pe 5 iunie 1940 în Catedrala din Blaj, după care s-a întors ca episcop vicar la Biserica Sfântul Vasile din București.

În octombrie 1948 i-a mustrat aspru pe cei 36 de foști preoți greco-catolici semnatari ai trecerii la ortodoxie, sosiți de la Cluj la Patriarhia din București, pentru a aduce așa-zisul act al lor de adeziune la Biserica Ortodoxă Română, abandonând astfel Biserica Română Unită cu Roma. Delegații de la Cluj se aflau la restaurantul Capșa în momentul în care episcopul Vasile Aftenie i-a certat în public.^[1][2]Mulți dintre ei i-au mărturisit că au iscălit sub presiune.^[2] După diferite încercări eșuate ale comuniștilor de a-l compromite pe episcop, acesta a fost arestat la 28 octombrie 1948.^[3] A fost dus, împreună cu ceilalți cinci episcopi greco-catolici, la vila patriarhală din comuna Dragoslavele^[2], iar apoi la mănăstirea ortodoxă Căldărușani ^[2], transformată în lagăr de detenție pentru ierarhii uniți. Vasile Aftenie a refuzat scaunul de mitropolit oferit de ortodocși în schimbul trădării credinței. În mai 1949a fost transferat și izolat în subsolul clădirii Ministerului de Interne. Acolo a fost supus unor torturi oribile, care reclamau o rezistență supraomenească.^[2]

Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcărești unde, torturat „din ordinul generalului Nikolski”, a fost ucis la 10 mai1950.^[2] Întrucât era foarte înalt și nu încăpea în lada de lemn (folosită în loc de sicriu), în care a fost așezat, i-au tăiat picioarele, să încapă. A fost înhumat la cimitirul Bellu catolic, cu serviciul religios celebrat de un preot romano-catolic. Pe crucea de la mormântul său, autoritățile comuniste nu au permis să se scrie decât inițialele numelui și anul decesului: «V.A. = 1950». Curând după aceea, mormântul său a devenit loc de pelerinaj. Mii de oameni vin și se roagă la mormântul lui. Se spune că aici s-au întâmplat minuni, la rugăciunile pelerinilor, drept răspuns din partea lui Dumnezeu.

În ziua de 13 mai 2010 osemintele episcopului Vasile Aftenie au fost exhumate din Cimitirul Bellu Catolic și au fost transferate la biserica greco-catolică Adormirea Maicii Domnului (Acvila), de pe strada Sirenelor nr. 39, din București.

În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.^[5]

Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

·         1899 – S-a născut Yasunari Kawabata, scriitor japonez, laureat al Premiul Nobel (d. 1972).
* 1901: Rudolf Fränkel, adesea anglicizat ca Rudolf sau Rudolph Frankel (n. 14 iunie 1901,^[1] Nysa, Polonia – d. 1974, Cincinnati, SUA) a fost un arhitect german-evreu care s-a numărat printre liderii mișcării avangardiste dinainte de război din Berlin. În vara anului 1933 a emigrat în București, apoi în Londra și Statele Unite, unde a predat la Universitatea din Miami, Ohio.

A făcut ucenicia de la 1922 la 1924 cu Richard Riemerschmid în München și apoi cu Gustav Hart în Berlin^[6]. În 1922 s-a căsătorit cu Eva Tarrasch

Selecție de lucrări:

• 1924–1928: Gartenstadt Atlantic settlement, Gesundbrunnen, Berlin
• 1926: Residential building, Emser Straße 14-17a, Wilmersdorf, Berlin
• 1926–28: Country house for film director Gabriel Levy,^[6][8] Silberberger Straße 29a, Bad Saarow
• 1927: Honig settlement, Bellermannstraße 72-78, Gesundbrunnen, Berlin
• 1927–1929: Lichtburg cinema at Gartenstadt Atlantic, Gesundbrunnen, Berlin
• 1927–1930: One- and two-family houses at Gartenstadt Frohnau, Frohnau, Berlin^[6]
• 1928: Bridge over the River Ruhr in Westhofen, Schwerte (distrus)
• 1929: Two-family house, Warnemünder Straße 28a and b, Dahlem, Berlin
• 1929–32: Lange House (complex for the elderly including theatre, cinema and clinic), Bad Saarow^[9]
• 1930: Flats on Grieser Platz, Halensee, Berlin
• 1930–1931: Leuchtturm Restaurant, Friedrichstraße 138, Mitte, Berlin
• 1930–31: Four-storey residential buildings at the Schlosspark, Pankow, Berlin^[9]
• 1930–1932: Housing on the Stadtpark Schöneberg, Schöneberg, Berlin
• 1931–1932: Stern residence, Schmolz, lângă Breslau^[6][10][11]
• 1932–1933: Renovation, Albert Schumann Theatre, Frankfurt pe Main^[12][13] (destroyed in 1944, ruins demolished 1960)
• 1933–1934: Casa Pop, Caragiale 9, București^[14]
• 1934: Apartamente pentru cuplurile fără copii, București^[9]
• 1934: Oțelăria Reșița, Oțelu Roșu^[9]
• 1933–1935: Clădirea companiei de asigurări Adriatica, București^[9]
• 1934–1936: Clădirea unei fabrici de textile de lângă București
• 1935–1936: Teatrul de Comedie din București^[15]
• 1935–1937: Clădirea Malaxa, București^[9]
• 1935–1937: Cinematograful Scala din București^[9]
• 1936–1937: Vila Flavian, str. Serg. Gheorghe Militaru și Șoseaua Kisseleff, București^[6][9]
• 1937–1938: Rachwalsky residence, Home Counties, pentru sora lui și soțul ei Max^[6]
• 1937–1938: Frankel house, Outer London, now a Grade II listed building^[16]
• 1941: E. H. Jones (Machine Tools) Ltd. factory, sales space, canteen, Kingsbury^[9]
• 1946–1947: Suflex Ltd. factory
• 1946–1948: Sotex Ltd. nylon clothing factory, Congleton^[9][10]
• 1949: Lichfield residence, Stanmore^[9]
• 1950: Luralda Ltd. warehouse, Londra^[9]
• 1950: Extension, Rachwalsky residence, New York

·         1901 - Alexandru Badauta, prozator, memorialist si eseist; este considerat intemeietorul cinematografiei documentare romanesti si al Oficiului National de Turism (m. 18.05.1983).

·         1909 - S-a născut Burl Ives (Burle Icle Ivanhoe Ives), actor şi cântăreţ american.

·         1910: Rudolf Kempe, dirijor german (d. 1976)

·         1918: T.M. Aluko, scriitor nigerian

·         1920: Mihai Brediceanu (n. 14 iunie 1920, Brașov — d. 4 martie 2005) a fost un compozitor, dirijor și muzicolog român, fiul compozitorului Tiberiu Brediceanu.

Brediceanu a studiat pian la Conservatorul din Brașov și teorie muzicală, dirijorat și compoziție la Academia de Muzică din București, la clasele lui Mihail Jora, Marțian Negrea, Florica Musicescu, Silvia Șerbescu și Ionel Perlea.

În afară de asta a mai absolvit cursuri de Drept și Matematică în București.

Din 1959 până în 1966 a fost director general al Operei Române din București. Din 1969 până în 1971 a fost director muzical al orchestrei Syracuse din New York, iar până în 1975 profesor al Universității Syracuse. Între 1978 și 1980 a fost director general al Operei din Istanbul și între 1982 și 1990 director general al Filarmonicii "George Enescu" din București. Din 1991 a fost numit din nou director general al Operei Române.

Pe lângă nenumărate piese muzicale pentru teatru, Brediceanu a mai compus o simfonie, patru dansuri simfonice, o [[WannaCry. Oricine poate contribui la îmbunătățirea lor. Suită (muzică)|suită]] pentru orchestră de cameră, piese pentru cor, muzică de cameră și cântece.

Este înmormântat la Lugoj.

Mihai Brediceanu

·         1929 - S–a născut Ernesto „Che” Guevara, teoretician şi tactician al războiului de guerilă, figură marcantă a Revoluţiei cubaneze (1956–1959). A fost capturat la 8 oct. 1967, în apropierea localităţii Vallegrande, din Bolivia (m.09.10.1967).

·         1931: Béla Abody, scriitor, critic literar, traducător, redactor maghiar (d. 1990)

·         1931:  Eugen Trofin, antrenor de handbal din România (d. 2009)

·         1936 - S-a născut actorul Cornel Coman (din filmografie: “Dragostea incepe vineri”, “Padurea nebuna” "Buzduganul cu trei peceţi", "Ecaterina Teodoroiu", "Cireşarii") (m.16.01.1981).

·         1941: S-a nascut Vasile V. Vasilache (Vasile Vasilache jr.), compozitor şi pianist român, fiul popularului actor Vasile Vasilache, membru al cuplului de comedie antebelic Stroe si Vasilache.

·         1941 - S-a născut Julie Felix, cântăreaţă americană, cu activitate în Anglia.
* 1941: Viorel P. Barbu (n. 14 iunie 1941, comuna Deleni, județul Vaslui) este un matematician, membru al Academiei Române^[1]. A fost rector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași între 1981 și 1989.

Viorel P. Barbu s-a născut la Deleni, în anul 1941. A urmat Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui și ultimele clase la Liceul „Costache Negruzzi” din Iași. A absolvit Facultatea de Matematică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Între anii 1974 și 1980 a fost lector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, apoi rector între 1981 și 1989. Este membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei și membru al European Academy of Science. Deține titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Statului Nebraska (University of Nebraska at Omaha).

Viorel P. Barbu

·         1943 - S-a născut Muff Winwood, basist şi producător britanic (Spencer Davis Group).

·         1944 – S-a născut regizorul Serban Creanga (din filmografie: “Proprietarii”, “Labirintul”, “Clipa de ragaz”).

·         1945 - S-a născut Rod Argent, clăpar, vocalist şi compozitor britanic (Zombies, Argent).

·         1946: S-a nascut Donald Trump, afacerist american, președintele SUA. Donald John Trump (n. 14 iunie 1946) este un investitor și om de afaceri american, vedetă de televiziune, om politic și autor de cărți de literatură motivațională. Președinte și CEO (director general executiv) al companiei Trump Organization, o companie imobiliară americană. Trump este, de asemenea, fondatorul Trump Entertainment Resorts, companie ce operează numeroase cazinouri și hoteluri din întreaga lume. Este gazdă și coproducător al emisiunii TV Ucenicul (en. „The apprentice”), lansată în februarie 2004 de NBC.

·         1949 - S-a născut Alan White, baterist britanic (Plastic Ono Band, Yes). Alan White (născut pe 14 iunie 1949) este un baterist englez de rock and roll cunoscut pentru activitatea de 34 de ani în trupa de rock progresiv Yes. White a apărut pe peste 50 de albume ale unor artiști precum John Lennon, George Harrison, Joe Cocker, Ginger Baker și The Ventures.

·         1949: S-a nascut Harry Turtledove, istoric și scriitor american. Harry Norman Turtledove (n. 14 iunie 1949, Los Angeles) este un scriitor american de romane științifico-fantastice, ucronice și de fantezie. În 1995 a câștigat premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă pentru „Down in the Bottomlands„. „Must and Shall” a fost nominalizată în 1996 la premiul Hugo pentru cea mai bună nuveletă.

·         1950: S-a nascut Rowan Williams, arhiepiscop de Canterbury. Dr Rowan Douglas Williams, membru al Academiei Britanice (născut la 14 iunie 1950) e arhiepiscop de Canterbury, mitropolit al provinciei cu același nume, întâistătătorul Bisericii Anglicane, președintele Comuniunii Anglicane, un teolog, poet, și lector universitar. Este căsătorit cu teoloaga Jane Williams, având doi băieți, și locuiește la Chalbury, unde oficiază duminica la biserica parohială, atunci când nu se află în deplasare.
* 1950: Luigi Cagni (n. 14 iunie 1950, Brescia) este un fotbalist italian retras din activitate, care a jucat în carieră pe postul de fundaș.

·         1952 - S-a născut Jimmy Lea, basist, vocalist şi compozitor britanic (Slade).

·         1953: Hanna Laslo (în ebraică : חנה לסלאו) , născută la Jaffa la 14 iunie 1953) este o actriță israeliană de comedie și de varietăți (stand up comedy). Fiică a unei familii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului din Polonia (din ghetoul Lodz), ea a obținut premiul de interpretare feminină la Festivalul de la Cannes în anul 2005, pentru rolul Hanna Ben Moshe din filmul Free Zone al regizorului Amos Gitaï Ea a jucat într-un mare număr de filme, programe de televiziune, spectacole de varietăți. A devenit vestită în țara ei prin limba ei ascuțită, și prin prezența ei scenică pregnantă în orice rol pe care îl joacă, a creat, între altele, personaje umoristice precum Savta Zafta (Bunica Bătaie) și femeia de servici Clara.

A fost căsătorită de două ori și are doi fii din prima căsătorie cu producătorul Aviv Ghiladi.

Hanna Laslo

* 1953: Puiu Hașotti (n. 14 iunie 1953, Constanța, România) este un politician român de origine aromână, deputat în legislaturile 1996-200, 2000-2004 și senator în legislaturile 2004-2008, 2008-2012 și 2012-2016 ales în județul Constanța pe listele PNL.

·         1956: S-a nascut Gianna Nannini, cântăreață italiană. Gianna Nannini (n. 14 iunie 1956) este o cântăreață italiană. Discografia Giannei Nannini cuprinde 16 albume de studio, 4 compilații, fiecare lansat la un interval de aproape 10 ani. Discografia sa cuprinde de asemenea discuri single și videoclipuri muzicale.

·         1959: S-a nascut Alexandru Darie, regizor român

·         1959 - S-a născut Nick van Eede, vocalist şi compozitor britanic (Cutting Crew).

·         1961 - S-a născut Radu Florescu, poet roman

·         1961 - S-a născut Boy George (O'Dowd), vocalist şi compozitor britanic (Culture Club).
* 1961: Mihai Cioc (n. 14 iunie 1961, Turnu Măgurele, județul Teleorman) este un fost judokan român, laureat cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 1984de la Los Angeles. Alături de Mircea Frățică a fost primul român care a cucerit o medalie olimpică la judoul.^[1] A fost și laureat cu bronz la Campionatul Mondial din 1983 și campion european în 1987.

·         1963 - S-a născut DeGarmo Chris, chitarist şi compozitor american (Queensryche).

·         1965: Mihaela Adriana Rusu, politician român

·         1969: Stefanie Maria Graf (n. 14 iunie 1969, Mannheim) este o fostă jucătoare germană profesionistă de tenis. Ea a câștigat de 22 de ori marile turnee internaționale de tenis „Grand Slam” care cuprind „Australian Open”, „French Open”, „Wimbledon” și „US Open”. Timp de 377 de săptămâni a fost jucătoarea numărul unu de tenis în lume. În 1988 a câștigat toate cele 4 turnee Grand Slam cât și Jocurile Olimpice, fiind până în prezent singura care a câștigat așa-numitul „Golden Slam” (adică toate cele patru turnee „Grand Slam” și „Jocurile Olimpice” în același an).
În 1973 Steffi avea 3 ani când a luat prima oară în Brühl (Baden) o rachetă de tenis în mână. Ideea de a încerca jocul de tenis aparține tatălui ei, Peter Graf, care era agent la o asociație de asigurări și vânzător de automobile până la vârsta de 27 de ani când descoperă posibilitățile sale în domeniul sportului de tenis. În câțiva ani ajunge jucător și antrenor de tenis de câmp. El recunoaște din timp talentul și reflexele excelente ale fiicei sale și începe antrenarea ei. Deja în anul 1975 Steffi câștigă turneul micilor jucători de tenis în München. În 1977 Steffi, la vârsta de 7 ani, va câștiga alte turnee de tenis, lucru care îl determină pe tatăl ei să renunțe la profesie și să se dedice antrenării fiicei sale spre o carieră promițătoare.

Steffi Graf în 2010

·         1974: Viorel Burlacu, interpret, compozitor, muzician român din Basarabia

·         1976: Massimo Oddo, fotbalist italian
* 1976: Igor Lukšić (Igor Lukšić, Игор Лукшић, îɡor lûkʃitɕ, născut pe 14 iunie1976) este Prim-ministru în Guvernul Muntenegrean.^[1] Lukšić a devenit Prim-ministru în exercițiu după demisionarea lui Milo Đukanović, iar mai apoi a fost ales ca Prim-ministru propriu-zis pe 29 decembrie 2010

Igor Lukšić la Forumul Economic Mondial cu privire la Europa și Asia Centrală în Viena, anul 2011

·         1979: Mihai Cristian Apostolache, politician roman
* 1980: Mihai Bogdan Bobonete (n. 14 iunie 1980, Craiova) este un actor de stand-up comedy român și prezentator TV al emisiuniunilor "Sunt celebru, scoate-mă de aici!", Jocuri de celebritate și "Vocea României Junior" difuzate pe Pro TV ^[1]. Este cunoscut ca urmare a interpretării rolului Bobiță din serialul de comedie românesc de la Pro TV, Las Fierbinți
A fost și co-prezentator, cunoscut pentru momentele umoristice din cadrul show-ului de satiră politică, Divertis.^[3] De asemenea a studiat actoria cu profesorul Vlad Rădescu, la Facultatea de Teatru a Universității Spiru Haret. Intemeietor impreuna cu Catalin Neamtu a trupei de improvizatie Impro

În 2003 a început să practice stand-up comedy , iar din 2006 joacă în mai multe filme marca Pro TV, printre care „Vine Poliția", „Made in Romania" și „Țaca-Paca" ,în ianuarie 2011 apare la „Neatza cu Răzvan și Dani", sub pseudonimul de „Văru' de la Giurgeni" ,iar după un sezon de matinal, pleacă la Pro TV, fiind cooptat la Serviciul Român de Comedie de către Toni Grecu.^[4]

• Vine poliția (2008)
• Nașa - Manase (2011)^[5]
• Las Fierbinți - Bobiță (rol principal) (2012-prezent)
• Regatul de gheață - Olaf (voce, vers.română) (2013)^[6][7]
• "Marea aventura LEGO" - Emmet (2014)
• Moromeții 2 - șoferul lui Țugurlan (2018)
• "Marea aventura LEGO 2" - Emmet (2019)

·         1981: Elano Ralph Blumer (n. 14 iunie 1981) este un jucător de fotbal brazilian, care joacă pentru Santos și pentru naționala Braziliei.
* 1981: Steffen Hamann (n. 14 iunie 1981 la Rattelsdorf; numele complet: Steffen Ewald Hamann) este un jucător german de baschet. Începând cu sezonul 2010-2011, activează la clubul FC Bayern München. Este un component de bază al echipei naționale de baschet a Germaniei.

·         1982: Lang Lang, pianist chinez

·         1984: Siobhan Donaghy, fondatoare a grupului britanic Sugababes
* 1989: Daniela Crudu (n. 14 iunie 1989, București, România) cunoscută și sub numele de Cruduța este o asistentă TV și model Playboy din România.

Crudu a ajuns cunoscută publicului românesc prin intermediul matinalului 'Neatza cu Răzvan și Dani unde timp de 3 ani a avut rolul de „vecină”

Daniela Crudu s-a născut pe 14 iunie 1989 în București, România. A absolvit Liceul Economic Nr. 4 din București. În adolescență, Crudu a fost animatoare în mai multe cluburi din țară, dar și din străinătate, reușind să devină una dintre cele mai bine plătite animatoare din capitală. În 2012, aceasta a absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității Spiru Haret din București.^[2]

Crudu a intrat pentru prima oară în atenția presei datorită Prințulului Andrei Rațiu prin intermediul Școlii de modelling Prince d'Armeny unde a castigat titlul de "Cel mai sexy fotomodel din România".

În martie 2009, Crudu a apărut în revista Playboy, fapt care i-a crescut popularitatea astfel încât, aceasta a ajuns să prezinte lenjerie pentru brand-uri cunoscute.

Timp de trei ani, Crudu a jucat rolul de „vecină” în cadrul matinalului 'Neatza cu Răzvan și Dani difuzat pe Antena 1. În ianuarie 2011, în urma unui scandal cu interlopul Leo de la Strehaia, Crudu a fost concediată de la 'Neatza cu Răzvan și Danideoarece, imaginea acesteia nu mai era în concordanță cu exigențele matinalului.^[3] Tot în ianuarie 2011, Crudu a devenit asistenta lui Dan Capatos în emisiunea Un Show Păcătos, difuzată pe același post de televiziune. La începutul anului 2013, Crudu a părăsit emisiunea din cauza crizelor de gelozie făcute de iubitul ei, fotbalistul Mihai Costea.^[4] După această demisie, Crudu a fost asistentă în cadrul emisiunii Superbingo Metropolis, iar mai apoi la Xtra Night Show.^[7]

În 2015, Crudu a fost „burlăcița” în cadrul reality show-ului Burlăcița difuzat pe Antena 1. La finalul emisiunii, Crudu l-a ales ca partener pe Valentin Gene, dar relația acestora a ținut doar câteva luni.

Crudu a mai participat și la emisiuni precum, Vaporul iubirii, Poftiți pe la noi, Splash! Vedete la apă și Asia Express.

·         1991: Konstantinos "Kostas" Manolas (în greacă Κωνσταντίνος "Κώστας" Μανωλάς, n. 14 iunie 1991) este un fotbalist grec foarte ambițios și cu un pace foarte mare si de asemena el este numit "ZEUL FOTBALULUI".

Decese

·         767: A decedat marele jurist arab  Abou Ḥanīfah (n. 699), fondator al scolii hanafite  de drept islamic.

·         1548: A decedat compozitorul francez Carpentras (Elzéar Genet) (n.cca. 1470 ), ramas faimos prin „Lamentatiile”sale, pastrate in repertoriul Corului papal inca din secolul XVI.

·         1574: Ioan Voda cel Viteaz a fost domnul Moldovei, (1572-1574), (n.1521),  este înfrânt și apoi ucis de turci la Reușeni.

·         1594: Orlando di Lasso, compozitor flamand (n. 1530 sau 1532)

·         1746: Colin MacLaurin, matematician scoțian (n. 1698)

·         1837 - A murit poetul Giacomo Leopardi, unul dintre cei mai importanti poeti ai secolului XIX (n. 29.06.1798).

·         1886 - A murit dramaturgul A.N.Ostrovski, intemeietor al teatrului national rus (2.06.1886 - stil vechi) (n. 12.04.1823).

·         1903: Carl Gegenbaur, anatomist german (n. 1826)

·         1911: Johan Svendsen, compozitor norvegian (n. 1840)

·         1915 - A murit Ion N. Lahovari, diplomat, memorialist si orator ( m. 14/27.06.1915; n. 1848).

·         1920 - A murit Max Weber, filosof si sociolog, cunoscut prin lucrarea sa “Etica protestanta si spiritul capitalismului” (n. 21.04.1864). Maximilian Weber (n. 21 aprilie 1864 – d. 14 iunie 1920) a fost un economist politic și sociolog german, fiind considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei și administrării publice. El și-a început cariera la Universitatea din Berlin, și mai târziu a lucrat la Universitatea Freiburg, Universitatea din Heidelberg, Universitatea din Viena și la Universitatea din München. A fost o persoană influentă în politica germană contemporană, fiind unul dintre negociatorii Germaniei la Tratatul de la Versailles și membru al comisiei însărcinate cu susținerea Constituției de la Weimar. S-a ocupat în principal cu studiul sociologiei religiilor și a guvernului, dar prin munca sa a adus contribuții și în domeniul economiei.

·         1926: Mary Cassatt, pictoriță americană (n. 1844)

·         1927 - A murit scriitorul Jerome K. Jerome (“Trei intr-o barca”) (n. 2.05.1859). Jerome Klapka Jerome (n. 2 mai 1859, Walsall, Staffordshire – d. 14 iunie 1927, Northampton) a fost un eseist, romancier și umorist englez, cel mai bine cunoscut pentru romanul satiric Trei într-o barcă (Three Men in a Boat – to Say Nothing of the Dog). S-a născut și a crescut în sărăcie la Londra, într-o casă, care este astăzi un muzeu dedicat lui. Alte titluri cunoscute sunt: colecția de eseuri „Gândurile trândave ale unui pierde-vară” și „Trei pe două biciclete„, o continuare a romanului „Trei într-o barcă„. Prin proza sa umoristică, a manifestat înțelegere pentru slăbiciunile omenești și capacitatea de a descoperi partea comică a neplăcerilor domestice. A fost unul dintre fondatorii revistei The Idler.

·         1932: Nicolae Vermont, pictor român (n. 1866)

·         1932 - A murit Constantin Coanda, general si om politic, tatal savantului Henri Coanda; a fost membru al delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris (1919) si presedinte al Consiliului de Ministri in perioada 24.10-29.10.1918 (n.4.03.1857).

·         1936 - A murit Maxim Gorki (Alexei Peskov), prozator şi dramaturg rus (piese de teatru: “Azilul de noapte”, trilogia autobiografică “Copilăria mea”, “La stăpîni”, “Universităţile mele”) (n.16.03.1868). Alexei Maximovici Peșkov (n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki, a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

·         1940 - A murit regizorul american George Fitzmaurice. A realizat filme de succes cu actori celebri (Rudolf Valentino, Greta Garbo, R. Colman) (n.13.02.1885).

·         1946: John Logie Baird, inginer și inventator scoțian (n. 1888)

·         1968 - A murit Salvadore Quasimodo, poet italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, unul dintre principalii reprezentanti ai scolii ermetice italiene (n. 20.08.1901). Salvatore Quasimodo, unul dintre marii poeti pe care i-a dat Sicilia, a fost de asemenea critic literar , editor şi traducător. S-a născut în Modica, lângă Ragusa în sud-estul Siciliei , în 1901, fiu al unui feroviar Salvatore a studiat iniţial ingineria si a avut mai multe locuri de muncă în domeniul construcţiilor. Romancierul Elio Vittorini, l-a incurajat sa scrie si in 1938, Quasimodo a devenit editor de revistă şi, mai apoi în 1941, profesor de literatură în Milano. “Şi deodată este seara” , publicata în 1942, rămâne cea mai citita carte a lui. Dupa anii 1920.opera lui Quasimodo poate fi divizată, stilistic şi tematic, în perioada nostalgica de dinainte de război şi existenţialista in perioada de dupa război. El a fost unul dintre fondatorii “Ermetismul,” in stil italian, cu rădăcini în şcoala simbolista franceza. Salvatore Quasimodo a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1959. Este puţin cunoscut faptul că el a tradus, de asemenea, poezie epică greacă şi latină în limba italiană. Viaţa lui personala a fost interesanta şi într-un sens a fost reflectata si in poezia sa. A fost arestat si inchis scurt timp pentru a se fi opus fascismului. Ca mulţi antifascişti, s-a alăturat dupa razboi partidului comunist, dar a demisionat atunci când partidul l-a indemnat sa scrie poezii politice. Prima lui sotie a murit în 1948,iar Quasimodo s-a recăsătorit cu o dansatoare italiana faimoasa . Ultima sa lucrare, ”A da şi a primi“, a fost publicata în 1966. Quasimodo a murit la Napoli, în iunie 1968.

·         1970: Nifon Criveanu, mitropolit al Olteniei (n. 1889)

·         1979: Moare Cristian Mateescu, inginer si profesor la Politehnica din Bucuresti si Institutul de Construcutii unde a predat discipline de mecanica constructiilor si hidrotehnica. A fost redactor-sef la revista “Hidrotehnica”, membru corespondent (1955) apoi membru titular (1974) al Academiei Romane. S-a facut remarcat cu “Amenajarea rationala a Ialomitei superioare” – 1927, proiectul pentru blocul Aro-Patria si a colaborat la planul de electrificare a Romaniei.

·         1986 - A murit scriitorul Jorges Luis Borges, considerat cel mai important scriitor latino-american contemporan (“Fictiuni”, “Istoria universala a infamiei”), (n. 24.08.1899). Jorge Luis Borges (n. 24 august 1899 la Buenos Aires – d. 14 iunie 1986 la Geneva, Elveția; de fapt Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului .Adjectivul “borgezian” definește concepția despre viață privita ca o ca poveste (“fiction”), ca minciună, ca operă contrafăcută si dată drept adevarată (ca în faimoaselel sale recenzii de cărți imaginare).

·         1995 - A decedat renumitul chitarist și cântăreț irlandez Rory Gallagher (n. 1949)

·         2007: A decedat Kurt Waldheim, fost un diplomat și politician austriac, care ocupat posturile de Secretar General al Națiunilor Unite între 1972 și 1981, si de președinte al Austriei între 1986 și 1992. (n. decembrie 1918). La scurt timp dupa ce a devenit presedinte al Austriei a fost acuzat de crime savarsite in timpul celui de-al doilea razboi mondial impotriva evreilor din Grecia si impotriva partizanilor iugoslavi, motiv pentru care a fost declarat personna non grata in S.U.A si in numeroase tari europene. Cu toate acestea si-a dus pana la capat mandatul de presedinte al Austriei.

·         2008 - Muzicianul suedez de jazz Esbjörn Svensson a murit. A fost membru al formaţiei E.S.T.; în 2001 au lansat albumul "Good Morning Susie Soho", iar în 2007 "e.s.t. live in hamburg". (n. aprilie 1964)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Proroc Elisei; Sf. Ierarh Metodie Mărturisitorul, patriarh al Constantinopolului 
• În calendarul romano-catolic:  Sf. Prooroc Elisei, profet israelit; Ss. Valeriu și Rufin, martiri.
• În calendarul Greco-catolic: Sf. Eliseu, profet († 856 î.Hr.); Sf. Metodiu, arhiepiscop († 847).
• În calendarul evanghelic: Grigore de Nyssa, mitropolit din Sivas.  Grigore de Nyssa (n. ca. 330/335 – d. după 394) a fost un teolog creștin din secolul al IV-lea, fratele lui Vasile cel Mare, prieten cu Grigore de Nazianz. Cei trei formează în cadrul părinților greci ai Bisericii grupul părinților capadocieni. Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să găsească răspunsuri în armonie cu credința, răspunsuri care în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane. Biserica îl amintește la 10 ianuarie.
• SUA: Ziua drapelului național. Este ziua in care, in anul 1777, Congresul american a adoptat drapelul Statelor Unite, cu treisprezece stele și treisprezece dungi, reprezentând cele treisprezece foste colonii britanice devenite state federale. Cele treisprezece colonii (în engleză, The Thirteen Colonies) au fost treisprezece colonii ale Imperiului britanic din America de Nord, separat delimitate, cartografiate și guvernate care s-au revoltat împreună împotriva Imperiului britanic, au semnat Declarația de Independență în 1776, devenind state suverane și independente, alcătuind ulterior entitatea statală federală a Statelor Unite ale Americii.
• Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud: Ziua Eliberării (seit 1982). Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud (în engleză South Georgia and the South Sandwich Islands, prescurtat SGSSI) este un Teritoriu britanic de peste mări format din arhipelagurile Georgia de Sud și Insulele Sandwich de Sud situate în Atlanticul de Sud. Insulele nu au populație nativă, și singurii locuitori sunt ofițerul guvernului britanic, cercetători și personal auxiliar al bazelor de cercetare antartică britanice. Argentina revendică insula Georgia de Sud din 1927 și insulele Sandwich de Sud din 1938 unde a avut o bază navală între 1976 și 1982. Insulele au fost ocupate de către armata argentiniană în timpul războiului din Insulele Falkland dar au fost recuperate de Regatul Unit.

• Ziua Internațională a Donatorilor de Sânge (WHO), din anul 2005

RELIGIE ORTODOXĂ 14 Iunie

Sf Proroc Elisei; Sf Ier Metodie Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului Prooroc Elisei.

Acesta a fost fiul lui Safat, din Aelmut, din pământul lui Ruben, şi pentru el s-a făcut semn, căci atunci când s-a născut el în Galgala, juninca cea de aur ce era în Silom a zbierat tare, încât s-a auzit şi în Ierusalim. Iar preotul a zis, din pricina arătării, că prooroc s-a născut astăzi în Ierusalim, care va strica cele cioplite, şi va zdrobi cele vărsate. Şi a făcut Dumnezeu multe semne prin mâna proorocului Elisei. Deci murind, a fost îngropat în Samaria, în Sevastopoli. Acesta a proorocit pentru venirea Domnului, şi a vindecat apele din Ierihon, care erau sterpe şi sărate, zicând: „Acestea zice Domnul: vindeca-voi apele acestea”, şi s-au vindecat. A înviat şi morţi, şi a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, şi a făcut de s-a umplut de lepră Ghiezi, sluga lui, pentru iubirea de argint a lui, şi pentru neascultare. Şi mort fiind, a înviat pe un mort şi a despărţit curgerea Iordanului, lovindu-l cu cojocul lui Ilie (prăznuit pe 20 iulie); încă şi alte multe minuni a făcut.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Metodie, arhiepiscopul Constantinopolului. Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, s-a născut în Sicilia, într-o familie bogată. Având vocaţia de a-I sluji lui Dumnezeu, Metodie s-a retras de tânăr într-o mănăstire din insula Kios, pe care a renovat-o din resursele proprii. În vremea iconoclastului Leon Armenianul (813-820), Metodie ocupa înalta funcţie numită în greacă „apokrisiaros” ( adică avocat pe probleme bisericeşti) sub Sfântul Patriarh Nichifor (prăznuit în 2 iunie). Acesta l-a trimis într-o misiune papală la Roma şi a rămas acolo. Între timp Leo l-a îndepărtat de la patriarhie pe Nichifor înlocuindu-l cu iconoclastul Teodot din Melissinea, care era poreclit „Kassiter” (adică „omul de tablă”) (815-822). După moartea lui Leo Armeanul, Metodie s-a întors ca prezbiter şi a luptat fără încetare împotriva ereziei iconoclaste.

Împăratul Mihail cel Bâlbâit (820-829) s-a dovedit la început părtinitor al celor întemniţaţi pentru venerarea icoanelor, eliberându-i din închisoare, dar s-a răzgândit după o vreme şi a reînceput persecuţia împotriva ortodoxiei. Sfântul Metodie a ajuns după gratii într-o temniţă din Akrita. După moartea lui Mihail, conducător a fost Teofil (829-842), care deşi iconoclast şi el, l-a eliberat totuşi pe Sf. Metodie din temniţă, dovedindu-se un om de caracter şi literat, care l-a apreciat pe Metodie pentru erudiţia sa. Văzându-se liber, Sf. Metodie a reluat lupta împotriva ereticilor, tolerat fiind o vreme de împărat.

Dar, după o înfrângere într-o luptă cu arabii, Teofil şi-a vărsat nervii pe Metodie, spunând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că a lăsat un închinător la icoane să stea în preajma lui. Metodie a încercat să-l facă să înţeleagă că Dumnezeu îl pedepseşte tocmai pentru insulta adusă sfintelor icoane. Dar sfântul n-a obţinut decât ordinul de a fi torturat. Fiind lovit mai mult în faţă, păgânii i-au rupt falca şi i-au lăsat cicatrice îngrozitoare pe faţă. Metodie a fost transferat pe insula Antigonos şi închis într-o peşteră adâncă împreună cu doi tâlhari, unde a stat fără să vadă lumina zilei timp de şapte ani, până la moartea împăratului Teofil. În tot acest timp, sfinţii mărturisitori Teodor şi Teofan Poetul (prăznuiţi în 27 decembrie), care erau de asemenea întemniţaţi, îi trimiteau lui Metodie versuri de încurajare iar Metodie le răspundea tot în versuri.

După moartea lui Teofil, fiul acestuia Mihail al III-lea (842-867) a ajuns împărat, dar nefiind destul de matur, Imperiul Bizantin a fost condus de fapt de mama acestuia, împărăteasa Teodora, închinătoare la icoane.

Împărăteasa a încercat să extirpe erezia iconoclastă şi a dat ordin să fie eliberaţi toţi cei închişi pentru că s-au închinat la icoane. Ereticul Annios, patriarhul de atunci a fost înlăturat şi Sf. Metodie a fost făcut patriarh în locul lui. Apoi s-a organizat un sinod local la Constantinopol, prezidat de Sf. Metodie, în anul 842, în care s-a reintrodus închinarea la icoane şi s-a stabilit sărbătoarea anuală a triumfului ortodoxiei. „Sinodikonul Ortodoxiei” compus de Sf. Metodie se cântă în prima duminică din Postul Mare. În încercarea de a-i mânji reputaţia şi de a distruge iubirea enoriaşilor pentru el, păgânii au scos zvonuri cum că sfântul şi-ar fi încălcat castitatea. Însă blasfemiatorul a fost prins şi ruşinat în faţa tuturor. Ultimii ani ai sfântului au trecut cu pace, cu multă trudă în slujba Bisericii, renovând biserici ruinate de eretici, recuperând sfinte moaşte împrăştiate de păgâni şi mutând sfintele moaşte ale Patriarhului Nichifor de la locul întemniţării înapoi la Constantinopol.

Sfântul Metodie a murit în anul 846. El a fost apropiat duhovniceşte de Ioanichie (prăznuit în 4 noiembrie), care a proorocit că acesta va deveni patriarh şi că va muri în acel an. Pe lângă „Sinodikonul Ortodoxiei,” sfântul a mai întocmit un set de reguli pentru cei convertiţi la Ortodoxie, trei ritualuri de căsătorie, mai multe pastorale şi imnuri bisericeşti.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 14 Iunie

A.  PLĂCINTE, GUSTĂRI

Plăcintă cu cacao

·       foi de plăcintă

·       3 ceşti borş

·       3 ceşti zahăr

·       2 ceşti ulei

·       1 kg făină

·       2 linguriţe bicarbonat stins în oţet

·       Mirodenii

·       2 – 3 linguri cacao

Se bat bine cu mixerul, până se înghit uleiul, borşul, zahărul, mirodeniile şi bicarbonatul.

        Se adaugă făina şi se bate în continuare până se omogenizează compoziţia.

        Se toarnă în tava unsă şi tapetată cu făină peste stratul de foi de plăcintă unse cu ulei.

        Se opresc câteva linguri din compoziţie care se amestecă cu cacao şi se vor pune deasupra ultimului rând de foi unse cu ulei.

        Se dă la cuptor o oră la foc potrivit.

       

B.  SALATE

Salată de fasole teci conservată

·       1 kg fasole fideluţă conservată

·       ½ ceaşcă ulei

·       3 linguri oţet

·       Sare

·       Piper

·       1 linguriţă muştar

·       1 ceapă tăiată feliuţe

·       2 căţei usturoi pisaţi

·       Mărar fin tocat

·       2 ardei copţi şi tăiaţi feliuţe

·       2 roşii

Se scurge fasolea de zeamă.

        Se amestecă bine uleiul cu oţetul, sarea, piperul, usturoiul pisat şi muştarul şi se toarnă peste fasole.

        Se garniseşte cu ceapă, ardei, mărar şi roşii tăiate felii.

C.  SOSURI

Nici azi nu este necesar să pregătim un sos separat.

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de ştevie

Ingrediente: 1 ceapă, 2 morcovi, 1 ţelină, 3-5 cartofi, 3-4 linguri orez, 2 legături de ştevie, 2 legături leuştean, suc de roşii.

Preparare: Ceapa se toacă fin, ţelina se rade, iar cartofii se taie cubuleţe şi toate se călesc în puţin ulei. Se adaugă apa şi se lasă să fiarbă, apoi se adaugă orezul, ştevia tocată fin, leuştean şi spre sfârşit se pune sucul de roşii.

E.  MÂNCĂRURI

Ciuperci cu verdeaţă

·       1 kg ciuperci

·       1 ceaşcă ulei

·       2 legături ceapă verde

·       2 legături usturoi verde

·       1 legătură mărar

·       1 legătură pătrunjel

·       Sare

·       Piper

Se spală, se taie, se fierb şi se strecoară ciupercile.

        Într-o oală se călesc ceapa şi usturoiul tocate mărunt şi când sunt aproape rumenite se adaugă ciupercile şi 2 linguri de apă şi se mai ţin pe foc mic încă 5 minute, amestecând să nu se lipească.

        Se adaugă sarea, piperul şi, la sfârşit, verdeaţa tocată fin.

F.  DULCIURI

Chec cu nuci

·       5 ceşti făină

·       2 ceşti zahăr

·       1 ceaşcă ulei

·       ¾ ceaşcă nucă măcinată

·       2 ceşti suc de portocale

·       1 lingură scorţişoară

·       1 lingură coajă de portocală

·       1 linguriţă praf de copt

·       1 linguriţă bicarbonat

Se bate zahărul cu uleiul şi se adaugă celelalte ingrediente pe rând, iar la sfârşit făina, în care s-au amestecat praful de copt şi bicarbonatul.

        Se coace la foc potrivit în formă unsă şi tapetată aproximativ o oră.

ARTE 14 Iunie

MUZICĂ 14 Iunie

Compozitorul francez Carpentras (Elzéar Genet)

Elzear Genet,Carpentras: Lamentations du Prophete Jeremie: 

Orlando di Lasso, compozitor flamand

Nikolai Grigorievici Rubinstein, pianist, dirijor si pedagog rus

Nikolai Grigorjewitsch Rubinstein - Tarantella op. 14: 

Johan Svendsen, compozitor norvegian

Burl Ives (Burle Icle Ivanhoe Ives), actor şi cântăreţ american

Burl Ives – 

Rudolf Kempe

Rudolf Kempe conducting Brahms: Symphony No.2: 

Mihai Brediceanu

Vasile Vasilache Jr

Julie Felix, cântăreaţă americană

Muff Winwood, basist şi producător britanic (Spencer Davis Group).

The Spencer Davis Group - 

Rod Argent, clăpar, vocalist şi compozitor britanic (Zombies, Argent).

The Zombies 

Alan White, baterist britanic (Plastic Ono Band, Yes).

Jimmy Lea, basist, vocalist şi compozitor britanic (Slade).

Jimmy Lea & Slade: 

Nick van Eede, vocalist şi compozitor britanic (Cutting Crew).

Nick van Eede & Cutting crew: 

Boy George (O'Dowd), vocalist şi compozitor britanic (Culture Club).

Culture Club - 

DeGarmo Chris, chitarist şi compozitor american (Queensryche).

Queensrÿche - 

Viorel Burlacu, interpret, compozitor, muzician

Viorel Burlacu 

Lang Lang, pianist chinez

Siobhan Donaghy, fondatoare a grupului britanic Sugababes

Sugababes Greatest Hits 2015: 

Rory Gallagher, chitarist și cântăreț irlandez

.

Esbjörn Svensson – E.S.T.

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Beautiful Accordion Love Songs Instrumental - Soft Relaxing Romantic Accordion Intrumental Music

Demis Roussos Greatest Hits - Best Songs of Demis Roussos - Demis Roussos Full Playlist 2018

Brahms - Concerto in Re Marriore Op. 77

Enrique Iglesias Greatest Hits 2018 | Best Songs Of Enrique Iglesias 2018

Sergey Grischuk - Echo of Silence - You're With Me

POEZIE 14 Iunie

Vasile Alecsandri

Biografie Vasile Alecsandri

Nastere: 21 iulie 1821, Bacau
Deces: 22 august 1890, Mircesti

Vasile Alecsandri a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician roman, membru fondator al Academiei Romane, creator al teatrului romanesc și a literaturii dramatice in Romania, personalitate marcanta a Moldovei și apoi a Romaniei de-a lungul intregului secol al XIX-lea.

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. Parintii sunt oameni cu stare, si-i vor asigura o crestere aleasa, poetul invatand mai intai cu dascalul maramuresan Gherman Vida, apoi in pensionul francezului Cuenim. Dupa unii cercetatori, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut in timpul refugiului familiei Alecsandri in munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se considera ca s-a nascut undeva pe raza județului Bacau. Și-a petrecut copilaria la Iași și la Mircești, unde tatal sau avea o moșie și unde a revenit pe intreaga durata a vieții sale sa-și gaseasca liniștea. A inceput invațatura cu un dascal grec, apoi cu dascalul maramureșean Gherman Vida.

A studiat in casa parinteasca cu calugarul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, intre 1834 și 1839, la Paris, unde se consacra mai ales literaturii, dupa citeva incercari nereușite in domeniul medicinei, in cel juridic și cel ingineresc. Dupa inapoierea in Moldova, participa la toate inițiativele tovarașilor sai de generație: director al Teatrului din Iași impreuna cu C. Negruzzi si M. Kogalniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționara de la 1848 din Moldova, redactind unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil in Franța. Inapoiat in țara, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova si Muntenia, se numara printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta in Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri sa recunoasca faptul dublei sale alegeri.

Debutul literar se realizeaza cu nuvela Buchetiera de la Florenta, care apare in revista „Dacia literara " din mai-iunie 1840. Dupa intoarcerea in tara ocupa functii insemnate in sfera culturii si a politicii (conduce un timp Teatrul National din Iasi, organizeaza si conduce reviste, dupa Unire este ministru de externe si diplomat itinerant), de numele lui fiind legate toate evenimentele importante ale mijlocului de secol XIX: Revolutia romana de la 1848, Unirea Principatelor s.a. Are incercari in limba franceza; in limba romana se ilustreaza prin creatii rezistente in toate genurile literare, chiar si in domeniul filologic.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționara din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumita in epoca „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o intrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptata o petiție in 16 puncte adresata domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactata de catre Vasile Alecsandri.

La 18 ianuarie 1844 are loc premiera piesei Iorgu de la Sadagura, primita de public cu deosebita caldura. impreuna cu Mihail Kogalniceanu si Ion Ghica, scriitorul se afla in fruntea revistei Propasirea. Aici sunt publicate o parte a doinelor sale, nuvelele O primblare la munti si Istoria unui galben.
Aflat pentru cura la Borsec, Vasile Alecsandri scrie nuvela Borsec. Da la iveala fiziologia Iasii in 1844.

A murit in 22 august 1890 la Mircesti, unde este inmormantat si se afla si cavoul familial.

22 August 1890 Vasile Alecsandri se stinge din viata la Mircesti. Este inmormantat la 26 august in gradina casei, daruita in 1914 Academiei, de catre sotia poetului. Deasupra mormantului a fost ridicat un mausoleu din initiativa Academiei, in 1928. intreg ansamblul a devenit muzeu memorial.

Prin activitatea sa foarte vasta, acoperind intregul spatiu de exprimare literar, Alecsandri este „capul de pod" al literelor romanesti de la mijlocul secolului al XlX-lea, cel mai de seama creator depana la Eminescu. El il continua pe Asachi in calitate de intemeietor, fixeaza in literatura noastra noi specii literare, se apropie de literatura populara pe care o impune, consfintind curentul epocii, atentiei creatorilor si cultivatorilor de limba. In poezie se manifesta bipolar, manuind cu aceeasi usurinta diapazonul clasic cat si cel romantic. Vastitatea operei sale, realizata intr-o jumatate de secol, sugereaza in acelasi timp si varietatea ariei tematice incorporate in ea: lirica erotica, patriotica, de inspiratie folclorica sau peisagista, epica in versuri de varii dimensiuni, de la cantec la poem epic, de la legenda versificata la balada haiduceasca. Toate aceste manifestari poetice nu mai fac necesara, aproape, incercarea de apropiere a poetului de estetica clasica sau cea romantica; criticul literar Pompiliu Constantinescu afirma dealtfel ca „Alecsandri nu apartine nici tipului romantic, nici tipului clasic; el este mai curand un tip autohton, de simtire idilica si gratioasa, de lirism senin si usor, de o anume contemplativitate etnica, incadrata si in limitele temperamentale ale scriitorului si intre conditiile fizice si sufletesti ale unui peisagiu". Criticul literar George Calinescu ii considera proza ca partea cea mai durabila a operei sale, si totusi si o parte din poezia sa a rezistat timpului; mai ales aceea pornita nu din chietismul clasic-autohton ci din ,Jiori", din „groaza", dintr-o sensibilitate acutizata.

Opera:

Comedii

Chirița in Iași sau doua fete ș-o neneaca (1850)
Chirița in provinție (1855)
Chirița in voiagiu (1865)
Chirița in balon (1875)

Proze

Istoria unui galben
Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
Iașii in 1844
Un salon din Iași
Romanii și poezia lor
O primblare la munți
Borsec
Balta-alba
Calatorie in Africa.
Un episod din anul 1848

Poezie

Pasteluri, 1868
Poezii populare. Balade (Cantice batranești), 1852
Poezii populare. Balade adunate și indreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
Doine și lacramioare, 1853

Drame

Cetatea Nemțului
Lipitorile satelor
Sgarcitul risipitor
Despot Voda, drama istorica
Fantana Blanduziei
Ovidiu

Hora Unirei a fost publicata in revista „Steaua Dunarii", 9 iunie 1856. Miezul iernei a fost publicata in „Convorbiri literare", 1 februarie 1869-Malul Siretului a fost publicata in revista „Convorbiri literare", 1 mai 1869. Pohod na Sybir 2. fost publicata in revista „Convorbiri literare", 1 decembrie 1871.

Hora Ardealului

                        Hai să dăm mână cu mână

                        Cei cu inima română,

                        Sa-nvârtim hora frăţiei

                        Pe pământul României!

                        Ardelean, copii de munte!

                        Ian rădică-acum cea frunte

                        Şi te-nsuflă de mândrie

                        Ca-mi eşti fiu de Românie!

                        Au sosit ziua dreptăţii!

                        Ziua sfânt-a libertăţii!

                        Bradu-n munte înverzeşte,

                        Romania-ntinereşte.

                        Ardeleni! lumea ne vede!

                        Muma dragă-n noi se-ncrede

                        Ca de-acum românu-n lume

                        A fi vrednic de-al sau nume.

                        Ura, fraţi, în fericire!

                        Ura, fraţi, într-o unire

                        Sa-nvârtim hora frăţiei

                        Pe pământul României!

Deșteptarea României

1848

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!
Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!

Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,
Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Şi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!

Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind. 

Dan căpitan de plai

Frunza verde de malai;
Cine merge sus la rai?
Merge Dan, soiman de plai,
C-a ucis el multi dusmani,
Un vizir si patru hani.
Frunza verde lemn de brad,
Cine merge jos în iad?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, capitan de plai!
(Fragm. de cântec poporal)

I

Batrânul Dan traieste ca soimul singuratic
În pestera de stânca, pe-un munte paduratic,
Privind cu veselie cum soarele rasare,
Dând viata luminoasa cu-o calda sarutare,
Privind cu jale lunga cum soarele apune...
Asa si el apus-a din zile mari si bune!
Vechi pustnic, ramas singur din timpul sau afara,
Ca pe un gol de munte o stânca solitara,
Dincolo din morminte el trist acum priveste
O tainica fantasma ce-n zare s-adânceste,
Fantasma dragalasa a verdei tinereti
Ce fuge de rasuflul geroasei batrâneti,
Si zice: "Timpul rece apasa-umarul meu
Si cât m-afund în zile, tot simt ca e mai greu!
O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasa!
Când, când s-a toci oare a vremii lunga coasa!"
Apoi el pleaca fruntea si cade în visare,
Iar muntii, albi ca dânsul, se-nclina-n departare.
Ai timpilor eroici imagine augusta,
Pe când era el tânar, lumea-i parea îngusta
Pentru bine, si larga, prea larga pentru rau!
El ar fi vrut-o buna ca bunul Dumnezeu.
Deci îi placea sa-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Si mult iubea când tara stiga: "La lupta, Dane!"
Sa vânture ca pleava ostirile dusmane.
Atunci a lui mânie ca trasnetul era,
În patru mari hotare tuna si fulgera,
Iar tara dormea-n pace pe timpii cei mai rai
Cât Dan veghea-n picioare la capatâiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fiorosi,
În care luceau noaptea oteluri si ochi rosi,
Si daca murgu-i sprinten da-n laturi sforaind,
Viteazul cu blândete îl dezmierda graind:
"N-aibi grija, mai soimane! eu am si duc cu mine
O vraja rea de dusmani si buna pentru tine".
Si murgu-si lua calea în liniste deplina
Prin codri fara drumuri si fara de lumina.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndraznet
Faceau un cortegi falnic eroului drumet.

Încrederea-nfloreste în inimile mari!

II

Batrânul Dan asculta graind doi vechi stejari
Crescuti dintr-o tulpina pe culmea cea de munte
S-având ca o coroana un secol pe-a lor frunte.
"O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapte
Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste soapte!...
E sabie în tara! au navalit tatarii!
S-acum în balti de sânge îsi joaca armasarii!"
"Asa! raspunde altul, colo în departare
Zarit-am asta-noapte pe cer lumina mare!
Ard satele române! ard holdele-n câmpii!
Ard codrii!... Sub robie cad fete si copii.
Si-n fumul ce se nalta cu larme zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!"
Batrânul Dan aude, suspina si nu crede!
Dar iata ca pe ceruri din patru parti el vede
Trecând un stol de vulturi urmati de uli gramada,
Atrasi în orizonturi de-a mortii rece prada.

Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
"La lupta, Dane! tara-i în jar, tara-i în foc!"
Batrânul Dan desprinde un palos vechi din cui,
Si palosul luceste voios în mâna lui.
Batrânul Dan pe sânu-i apasa a lui mâna
Si simte ca tot bate o inima româna.
El zice cu mândrie, naltând privirea-n sus:
'Pe inima si palos rugina nu s-a pus.
O! Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai
Pân' ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai!
Fa tu sa-mi para numai atunci palosul greu,
Când inima-nceta-va sa bata-n pieptul meu,
S-atunci inima numai de-a bate sa încete
Când voi culca sub tarna a dusmanilor cete!"
Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i sale,
Îsi face-o cruce, pleaca si se coboara-n vale.

III

În scurtele rastimpuri când soarele declina
Si noaptea-si pune stema feerica, stelina,
E un moment de pace în care, neoprit,
Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit.
Atunci zareste ochiul minunile din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi si noapte apar în loc oprite
Cu mantii lungi si albe de-a lungul învelite.
Asa apare-n sesuri maretul om de munte,
Calcând cu pasi gigantici pe urme mai marunte!
Nu stiu de el copacii tineri, crescuti pe maluri,
Dar râul îl cunoaste si scade-a sale valuri,
Sa treaca înainte viteazul Dan la lupta.
Si astfel tot el pasa pe cale ne-ntrerupta
Pân' ce soseste-n seara la casa lui Ursan.

Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros si lat,
Cu bratul de barbat, cu pumnul apasat,
E scurt la grai, naprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toti care stiu de dânsul spun multe, dar soptind,
Si cale de o zare îl ocolesc grabind,
Desi-i place sa creasca sirepe herghelii,
Razlete pe întinsul câmpiilor pustii.
Pe vremea lui, sub ochii lui Stefan, domn cel mare,
Intrând în dusmani singur ca vieru-n stuhul tare,
A prins pe hanul Mârza din fuga cu arcanul;
Iar Stefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,
I-a zis: "Ursane frate! sa-ti faci ochirea roata,
Si cât îi vedea zare, a ta sa fie toata!"*
De-atunci el sta de paza în mijlocul câmpiei
Si nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.

Drumetul intra, zice: "Bine-am gasit, Ursane!..."
Un aspru glas raspunde: "Bine-ai venit, mos Dane!
Ce vânt te-aduse-aice?"
"Vânt rau si de jelire!
Ne calc' pagânii, frate, si tara-i la pieire!"
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul sau.
Dan zice: "De pe munte venit-am sa te ieu,
Sa mergem".
"Dar! sa mergem!" adauga Ursan
Si mult cu drag priveste grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apuca si buciuma în vânt.

IV

Deodata se aude un tropot pe pamânt,
Un tropot de copite, potop rotopitor!

Ursan cu al sau oaspe în fund, spre soare, cata,
Si vad sub cerul luciu, în zarea-nflacarata,
Zburând o herghelie de armasari zmeiosi,
Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteiosi,
Si-nfiorând câmpia de-o aspra nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mâna c-un harapnic ce-n urma lor pocneste
Si ca un sarpe negru prin aer se-nvârteste.
Ursan le-atine calea si caii stau în loc.
Apoi catre voinicul ce poarta busuioc
El zice: "Fulgo! prinde-mi pe murgul cel tintat,
Mos Dan si eu la Nistru ne ducem pe luptat!"
"Dar eu, întreaba Fulga, eu sa nu-mi cerc puterea?"
"Tu sa ramâi aice ca sa-mi pazesti averea."

Frumos odor e Fulga! si nalta-i e faptura!
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Si parul sau de aur în creti lungi se lasa
Ca pe strujanul verde un caier de matase.
El are glas puternic în gura rumeoara
Si mers cu leganare de gingasa fecioara.
Oricine-1 vede-n soare cu pelita lui alba,
Purtând la brâu un palos si pe grumaji o salba,
Se-ntreaba: ce sa fie, fecior de zmeu, ori fata?
Iar când pe sub altita camasii înfirata
Zareste la lumina doi crini iesiti în unda,
Doi pui în neastâmpar de lebada rotunda,
Rapit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!...

Voinicul e viteaza copila-a lui Ursan.
Ea intra-n herghelie cu pasul îndraznet
Si merge drept la murgul salbatic si razlet,
Zicând lui Dan ce-n treacat îi da povatuiele:
"Mos Dane! tu cu-a tale si eu cu ale mele!"
Sirepul o zareste, ridica narea-n vânt,
Încrunta ochiul, bate copita de pamânt,
Zburleste coama, salta, în laturi se izbeste;
Dar Fulga zvârle latul, de gât îl arcaneste
Si repede ca gândul, s-arunca usurel,
Îi pune mâna-n coama si-ncaleca pe el.
Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,
Azvârle, se framânta, se spumega-n sudoare
Si-n zbor plecând deodata, nebun de groaza, murgul
S-afunda-n largul spatiu si spinteca amurgul...
Dar când steluta lunii apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Si zice: "Iata calul! El stie-acum de frâu
Ca palosul de mijloc si mijlocul de brâu."
Ursan cu drag raspunde: "Aibi parte de noroc!"
Apoi cu Dan batrânul, arzând de mare foc,
Încaleca si-n umbra dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmareste cu sufletul în dor.

V

E noaptea înstelata, e calda, linistita!
Se pare ca din ceruri pe lumea adormita
Pluteste-o lina, dulce, divina îndurare,
Dar ea nu poate stinge avântul de turbare
Ce duce calaretii pe-ntinderea pustie,
Precum doi spectri gemeni mânati de-o vijelie.
Ei zbor tacuti sub ochii stelutelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe si-i înghite.
S-afund mereu în taina noptii; dar gândul lor
De mult e cu tatarii în lupta de omor.
Otinta de lumina prin umbra viu înoata.
Ea creste, se înalta pe zare ca o roata
Si umple de vapaie cerestile abisuri.
Paduri, movile, râuri apar cazute-n visuri,
Dar leul de la munte si vierul de pe vale
Nu vad prin vis de sânge decât Moldova-n jale.
"E rosie luna!" zice din doi cel mai batrân.
"E luna însetata de sânge de pagân!"
Raspunde cel mai aspru... Si puii lor de zmei
Se duc tragând doi spectri de umbra dupa ei.
Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie,
Se duc pân' ce-a lor umbra întinsa pe câmpie
Le trece înainte si pân' ce se lovesc
În ochi cu faptul zilei... Atunce se opresc.

Si iata-i pe o culme nocturnii calatori,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori!
Ei lasa jos pe coasta sa pasca armasarii
Si stau privind în vale cum fac pârjol tatarii.
Cinci sate ard în flacari pe câmp, si fumul lor
Se-ntinde ca o apa, pluteste ca un nor
De-a lung pe sesul umed, si zboara sus în aer,
Ducând cu el un vuiet de larma si de vaier.
Prin fum se zaresc umbre fuginde, ratacite,
Copii marunti, si mame, si fete despletite,
Si cai scapati în fuga, si câini, si boi în turme,
Goniti de tatarimea ce calca pe-a lor urme.
Ici, colo, se vad cete în lupta înclestate,
Miscari de brate goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate ros cu sânge
Pe care-o raza vie din soare se rasfrânge.
Apoi din vreme-n vreme o ceata luptatoare
Se-mprastie cu graba, lasând cadavre-n soare!
Iar lânga Nistru, multa urdie tatareasca
Naprasnic se ucide cu gloata româneasca.

Dan zice: "Mai Ursane! acolo e de noi!
Acolo râde moartea în crâncenul razboi.
Acolo sa dam proasca, sub ochiul cel de sus,
Tu dinspre faptul zilei, si eu dinspre apus,
Si cale sa deschidem prin aprigul dusman...
La lucru-acum, fârtate! la lucru, mai Ursan!"
"Amin si Doamne-ajuta!" Ursan voios raspunde,
Si-n gloata fiecare ca viforul patrunde.

VI

Ursan naval' s-arunca în neagra tatarime,
Croind o pârte larga prin deasa ei multime.
Sub mâna-i buzduganul, unealta de pieire,
Ca un balaur face în juru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins
Sarmanu-nchide ochii si soarele-i s-a stins!

În laturi, înainte, în urma-i totul moare!
Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Si-n urma, si-mprejuru-i, si-n laturi semanate
Zac sute de cadavre cu capete sfarmate.
Si astfel ne-mpacatul Ursan mereu lucreaza,
Si spre apus prin sânge mereu înainteaza.
Ca dânsul, Dan batrânul, erou întinerit,
Tot vine dupa palos spre mândrul rasarit.
El intra si se-ndeasa în gloata tremurânda
Ca junghiul cel de moarte în inima plapânda,
Si palosu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta, -n stânga si taie-n carne vie...
Fug toti si pier din cale-i!... El striga: "Steie fata
Cui place vitejia, cui s-a urât de viata!"
Dar nime nu-ndrazneste la glasu-i sa apara,
Caci el se-nainteaza precum un stâlp de para,
Si cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare ca alt soare se-nalta din apus.
Si astfel ambii oaspeti ai mortii ne-mpacate
Cosesc la vieti în floare pe straturi sângerate
S-ajung ei fata-n fata prin apriga furtuna,
Si armele lor ude crucis le împreuna.
"Noroc pe, Ursane!"
"Si pe, tot noroc!"
Dar n-a sfârsit cuvântul Ursan si cade-n loc,
Strapuns de o sageata ce-i intra-n piept adânc.
El scapa buzduganul, se pleaca pe oblânc
Si greu se prabuseste c-un geamat de pe cal.

Tatarii ca zavozii pe dânsul dau naval'!
"În laturi, litfe!" striga la ei viteazul Dan,
Punându-se de paza la capul lui Ursan.
Cu calu-n mâna stânga, cu pala-n mâna dreapta,
Amenintând cu ochii tatarii, mi-i asteapta
Precum asteapta zimbrul de lupi înconjurat
Sa-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spaimântat.
Dar nici gândesc pagânii sa deie piept cu el,
Caci palosu-i naprasnic e vultur de otel.
Retrasi în jur deoparte, nemernici, sperieti,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de sageti,
Si Dan, lovit în coaste, sopteste cu oftare:
"Ursane, pentru tine de-acum nu e scapare!"
Zicând, el cade-aproape, se sprijina-ntr-o mâna
Si palosul lui tine în loc ceata pagâna.

O! Dane capitane! puterile-ti slabesc
Si norii pe deasupra-ti trecând se învârtesc.
Tu mori! si tatarimea s-apropie de tine!

Dar iata din pustiuri un alb vârtej ca vine
Si trece prin urdie ca printr-un lan de grâu.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frâu,
Voinic, în brâu cu palos si pe grumaz cu salba.
E Fulga, ce apare ca o fantasma alba
Si grabnic pe-al ei tata rapeste din gramada,
Apoi cu el dispare ca soimul cu-a sa prada.

"Alah!" racnesc tatarii catând cu groaza-n urma...
Dar ce vad ei deodata, caci glasul lor se curma?
Ei vad curgând pe dealuri arcasii din Orhei
Ce vin cu-o falca-n ceruri, aprinsi ca niste zmei!
Un lung fior de spaima patrunde într-o clipa
Prin deasa tatarime ce-i gata de risipa,
Si toti pe loc la fuga plec iute, se duc orbi,
Cum pleaca din câmpie un nor întins de corbi.
Amar e de razletul ce-n urma lor ramâne!
Si cade, mic sau mare, pe mâinile române!
În fata cu românul nu-i mila, nu-i iertare,
Nici chiar în sân de mama nu poate-avea scapare.
O stiu de mult tatarii, o stiu de la batrâni
Si fug, nevrând s-asculte de sefi, de-ai lor stapâni
Tot omul vede moartea s-alearga-nspaimântat.
Cel viu uita si lasa pe mortul ne-ngropat
Si far-a-ntoarce capul se duce-orice pagân,
Ca-n umbra fiecarui s-avânta un român!

Iar hanu-si smulge barba, îsi rupe salul verde
Privind urdia-ntreaga în clipa cum se pierde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte
Apar gramezi de lesuri, gramezi de arme rupte,
De cai ucisi, de care, de corturi risipite,
Si tuiurile oastei de oaste parasite!

O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fala,
Cai, steaguri, cete mândre, stralucitoare arme,
Cladiri de visuri nalte, magie triumfala,
A fost de-ajuns o clipa ca totul sa se darme!

VII

Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul sau,
Luând pe Dan ranitul ca prada si trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit.
Trei zile, trei nopti hanul nu gusta-n suflet pace.
Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,
Dar când revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de cruda razbunare.
El striga sa-i aduca sub cort pe Dan batrânul.

Desi cuprins de lanturi, maret intra românul!
"Ghiaur! zice tatarul cu inima haina,
Ce simte firul ierbii când coasa e vecina?"
"Ea pleaca fruntea-n pace, raspunde capitanul,
Caci are sa renasca mai frageda la anul!"

Ghirai cade pe gânduri, lasându-si capu-n piept,
Si, îmblânzindu-si glasul: "O! Dan, om întelept!
Te stiu de mult pe tine, cunosc al tau renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe multi tatari cuprins-ai de-ai mortii reci fiori!
Acum îti veni rândul si tie ca sa mori.
Priveste! lânga usa calaul te pândeste
Cu streangul si cu pala ce-n mâna-i zânganeste.
Un semn, si capu-ti zboara la câini si la vulturi,
Si suiletu-ti se pierde în lumea de ghiauri.
Dar însa îmi fac mila de ani si de-a ta minte,
Gândind la batrânetea ce-apasa-al meu parinte,
Si vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu sa te lepezi acum de legea ta!"

Crestinul Dan, batrânul cu suflet luminos,
Înalta-a lui statura si zice maiestos:
"Ceahlaul sub furtuna nu scade musuroi!
Eu, Dan, sub vântul soartei sa scad pagân nu voi.
Deci, nu-mi convine viata miselnic câstigata,
Nici pata fardelegii în fruntea mea sapata.
Rusinea-i o rugina pe-o arma de viteaz,
Un vierme ce manânca albeata din obraz.
Cui place sa roseasca, roseasca... eu nu vreu
Nici pata pe-a mea arma, nici pe obrazul meu.
Alb am trait un secol pe plaiul stramosesc
Si vreau cu fata alba senin sa ma sfârsesc,
Ca dupa-o viata lunga, ferita de rusine,
Mormântul meu sa fie curat si alb ca mine!
Asa m-a deprins Stefan, usoara tarna-i fie!
La trai fara mustrare si fara prihanie.
Nu-mi trebuie-a ta mila, nu vreau a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupa mult plina de amaruri,
Departe ea de mine!... mai drept e ca sa mor!...
Iar daca ai tu cuget si-ti pasa de-al meu dor,
Ghirai, ma lasa, lasa în ora mortii grele
Sa mai sarut o data pamântul tarii mele!"

Uimit, Ghirai se scoala, cu mâna lui desface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lant ce-l leaga cu strânse noduri sute,
Si zice grabnic: "Tata, ia calul meu si du-te!"

Batrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Si-n aerul Moldovei se umila pieptu-i rece,
Si inima lui creste, si ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba tarii sale.
Sarmanu-ngenuncheaza pe iarba ce straluce,
Îsi pleaca fruntea alba, smerit îsi face cruce
Si pentru totdeauna saruta ca pe-o moaste
Pamântul ce tresare si care-1 recunoaste...
Apoi el se întoarce la hanul, intra-n cort,
Suspina, sovaieste si, palid, cade mort!

Iar hanul, lung privindu-1, rosteste cu durere:
"O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Având o viata verde în timpul tineretii
Si alba ca zapada în iarna batrânetii!... 

Radu Florescu

Scurtă biografie

Istoricul american de origine română Radu Florescu s-a născut la 22 octombrie 1925, în București.

A plecat în Marea Britanie, înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, unde tatăl său era ambasador. Aici a studiat la Universitatea Oxford.

S-a stabilit în jurul anilor '50 în Statele Unite ale Americii, unde și-a continuat studiile la Indiana University. Și-a urmat vocația, devenind doctor în istorie cu teza ''The Struggle against Russia in the Romania Principalities'' (''Lupta împotriva Rusiei în Principatele Române''), extrem de bine primită în mediile academice.

Personalitate a lumii științifice internaționale, a fost profesor emerit de istorie la Boston College și fondator și director al Centrului de Studii Est Europene (East European Research Center) (1986-2008) de la Boston College. În ultimii ani, el a oferit burse studenților români talentați pentru a studia în zona Boston.

A fost numit Consul onorific la Boston de către Ministerul român al Afacerilor Externe (1996).

A publicat numeroase studii istorice fundamentale pentru domeniile abordate. A predat la Boston College un curs intitulat ''Istoria legendelor'', fiind preocupat de modul în care se poate folosi legenda pentru a face loc adevărului istoric.
A scris despre Vlad Țepeș, în colaborare cu Raymond T. McNally, colegul său, utilizând, cu această ocazie, ''mitul lui Dracula'' pentru a introduce adevăruri istorice despre domnitorul român.

Primul roman, bestseller-ul ''În căutarea lui Dracula — O istorie adevărată a lui Dracula și legendele cu vampiri''/ ''In Search of Dracula: A True History of Dracula and Vampire Legends'' a fost publicat în 1972. Publicată de NYGraphic Society și, ulterior, de Little-Brown, cartea a fost tradusă în 15 limbi și a constituit sursă de inspirație pentru șase documentare realizate în diverse țări. Și cel de-al doilea volum ''Dracula, Prințul cu multe fețe; viața și timpurile sale'' / ''Dracula — Prince of Many Faces; His Life and His Times'' (1989) s-a bucurat de un mare succes editorial. În următorii ani, cei doi istorici au mai scris și alte volume legate de personalitatea domnitorului român.

Pe lângă numeroase articole academice și lucrări istorice, Radu Florescu a publicat în 2004, la Editura Militară, o monografie despre unul dintre strămoșii săi, generalul Ioan Emanoil Florescu (1819-1893) — ''Generalul Ioan Emanoil Florescu: organizator al armatei române moderne''. Recent, Radu Florescu a încheiat, împreună cu profesorul Matei Cazacu, o carte despre istoria familiei sale, ''Legăturile de sânge ale lui Dracula: O saga a familiei Florescu'' (Hamilton Books, 2013).

A fost căsătorit cu Nicole, și au avut împreună patru copii — Nicholas (Houston, Texas), John (New York City și București, fondatorul Studioului Chainsaw Europe, companie de post-producție audio-video din România, parte a grupului de comunicare Centrade Saatchi&Saatchi), Radu (București, CEO la Saatchi&Saatchi, una dintre primele persoane care au pus bazele industriei publicității românești la începutul anilor '90) și Alexandra (Lobkowicz, Praga), precum și 13 nepoți.

A murit la 18 mai 2014, la Mougins, în Franța, în urma unor complicații pulmonare.

Poveste de dragoste

vine lupul cel tînăr şi mă caută
ştiu că pot să-l ţintesc în frunte
zile în şir stau la pîndă
îl aştept în vizuina lui pînă ce trupul
îmi miroase a lup.
îl aştept aici
el sigur mă caută acasă între cei patru pereţi
doarme în patul meu
se gîndeşte la mine
îmi iubeşte femeia. seară de seară
mă aşteaptă la masă
uneori se plictiseşte atît de rău
încît începe să urle. 

Între mine și cer

port larma sîngelui pe străzile albite
de soare - singur la capătul nopţii mărşăluind
după steaua mea mincinoasă
nu există soare acolo unde fragii negri
adîncesc pămîntul în oase.
între mine şi cer o fereastră
ca un animal viu îmi copie chipul.
copacii negri atîrnă de cer aidoma unor
nervi uriaşi răsfrînţi peste patrie.
singur la capătul nopţii larma sîngelui
sfîrşeşte într-o blană de vulpe
între mine şi cer fragii negri. 

Despre casa mea

despre casa mea tot mai mulţi spun că e o nălucire
atunci din tată în fiu cei care au vorbit au
văzut cum regatul se surpă. neputincioşilor a strigat
regele
neputincioşilor pe voi nu am să vă iert.
despre casa mea tot mai mulţi spun că e o nălucire
şi au pornit s-o cotrobăie.

Adrian Păunescu - Scrisoare Către Guvernul României

Adrian Păunescu - Adio, Mamă Patrie, Adio!

Adrian Paunescu - Pacient

TEATRU/FILM 14 Iunie

 Cu Cornel Coman (din filmografie: “Dragostea incepe vineri”, “Padurea nebuna” "Buzduganul cu trei peceţi", "Ecaterina Teodoroiu", "Cireşarii")

Biografie Cornel Coman

Actorul Cornel Coman s-a născut la 14 iunie 1936, in comuna Vizantea-Livezi, judetul Vrancea. A studiat la Liceul Unirea din Focșani si in 1963 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A fost actor al Teatrului Bulandra din capitală si a jucat in piese ca Anchetă asupra unui tînăr care nu a facut nimic, Pescărușul de Cehov, Antoniu și Cleopatra, Iulius Cezar de W. Shakespeare, Centrul înaintaș a murit în zori etc.

Debutul in cinematografie a avut loc in 1966, cu filmul Diminetile unui baiat cuminte.

A fost casatorit cu Letitia Maria Coman si a avut un fiu. A murit la 5 mai 1980 in București, la varsta de 44 de ani.

În anul 1981 i s-a decernat post mortem premiul ACIN pentru întreaga activitate.

Filme cu Cornel Coman

Vezi filme

·         Anul 1848 (1982)

·         Totul pentru fotbal (1982) - Foarta

·         Iancu Jianu, haiducul (1981)

·         Al treilea salt mortal (1980)

·         Ancheta (1980)

·         Detasamentul Concordia (1980)

·         Iancu Jianu, zapciul / Iancu Jianul, zapciul (1980)

·         Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980) - spătarul Petrea a Catincii

·         La rascrucea marilor furtuni (1980)

·         Avaria (1978)

·         Das verschollene Inka-Gold (1978)

·         Ecaterina Teodoroiu (1978) - Col. Jipa

·         Pentru patrie (1978) - Marele Duce Nicolae al Rusiei

·         Buzduganul cu trei peceți (1977) - Stoichita

·         Fata buna din cer (1977) - sef de proiect

·         Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977) - Marele Duce Nicolae

·         Valentin si Valentina / (1977)

·         Casa de la miezul noptii (1976)

·         Douasprezece ore inainte de amurg / (1976) - maistrul constructor Sandu Iftodie

·         Prin cenușa imperiului (1976) - Spelbul

·         Speranta nu moare in zori / (1976)

·         Ultimele zile ale verii (1976)

·         Alarmă în deltă (1975) - Vlad

·         Comedie fantastica / Comedie fantastică (1975) - Profesorul

·         Pe aici nu se trece (1975) - Ionescu

·         Pescărușul (1974) - Doctorul Evgheni

·         Trecătoarele iubiri (1974)

·         Trei scrisori secrete (1974)

·         Felix și Otilia (Serial TV) / Felix și Otilia (1973) - dublaj voce Leonida Pascalopol

·         Hotul invizibil / (1973) - comisarul

Dragostea începe vineri

Dragostea incepe vineri, filme romanesti full: 

Buzduganul cu trei peceţi (1977): 

Ecaterina Teodoroiu 

Pădurea nebună

Padurea nebuna: 

Regizorul Serban Creanga (din filmografie: “Proprietarii”, “Labirintul”, “Clipa de ragaz”).:

Biografie Șerban Creangă

Serban Creanga s-a nascut pe 14 iunie 1944. A absolvit regia de film la "Institutul de Arta Dramatica si Cinematografica Ion Luca Caragiale" din Bucuresti in 1968.

In 2004 a facut un film documentar-artistic despre faptele eroice savarsite de piloti romani sanitari femei, in Al Doilen Razboi Mondial, de "Escadrila alba", in care mai multe tinere au salvat viata a peste 1500 de soldati romani de pe ambele fronturi, de Est si de Vest, eroina fiind Marina Dragescu, care a fost onorata si decorata abia 60 de ani dupa acel eveniment.

Filme regizate de Șerban Creangă

·         Distinctii militare românesti (2000)

·         Clipa de răgaz (1986)

·         Labirintul (1980)

·         Speranta (1979)

·         Proprietarii (1973)

·         Asteptarea (1970)

·         Căldura (1969)

Clipa de răgaz

Clipa de ragaz (1986): 

Maxim Gorki (Alexei Peskov), prozator şi dramaturg rus (piese de teatru: “Azilul de noapte”, trilogia autobiografică “Copilăria mea”, “La stăpîni”, “Universităţile mele”)

Biografie Maxim Gorki

Alexei Maximovici Peșkov (în limba rusă Алексей Максимович Пешков, n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

Alexei Maximovici Peșkov s-a născut la Nijni Novgorod, la 28 martie stil nou 16 martie stil vechi1868. A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.

Maxim Gorki^[2] a fost pseudonimul său literar. Gorki s-a împrietenit cu Lenin după ce s-au întâlnit în 1902. Câtă vreme a fost închis, pentru scurt timp, în fortăreața Petru și Pavel^[3] în timpul revoluției eșuate din 1905, Gorki a scris piesa de teatru Copiii soarelui, care avea acțiunea plasată în timpul epidemiei de holeră din 1862, dar care trata de fapt evenimentele contemporane.

În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”.

În august 1921, prietenul său Nicolai Gumiliov, coleg-scriitor și soțul Annei Ahmatova, a fost arestat de CEKA din Petrograd pentru vederile monarhiste. Gorki s-a deplasat personal la Moscova, a obținut chiar de la Lenin personal ordinul de eliberare al lui Gumilov, dar, la întoarcerea la Petrograd, a aflat că prietenul său fusese deja împușcat. În octombrie, Gorki a emigrat în Italia, având ca motiv oficial deteriorarea stării de sănătate: suferea de tuberculoză.

Potrivit lui Alexandr Soljenițîn, reîntoarcerea în Uniunea Sovietică a lui Gorki a fost motivată de interese materiale. În Sorrento, lui Gorki i-au lipsit banii și gloria. El a vizitat URSS de câteva ori după 1929, iar, în 1932, Stalin personal l-a invitat să se repatrieze, oferta fiindu-i acceptată. În iunie 1929, Gorki a vizitat Solovki, (curățată pentru această ocazie) și a scris un articol pozitiv despre Gulagurile care aveau deja o proastă reputație în occident.

Reîntoarcerea lui Gorki din Italia fascistă a fost o victorie propagandistică majoră a regimului sovietic. El a fost decorat cu Ordinul Lenin și i s-a dat o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, în zilele noastre devenită Muzeul Gorki), și o casă de odihnă în suburbii. Una dintre străzile centrale ale Moscovei, Trevskaia, a primit numele lui, la fel ca și orașul lui natal.

Cel mai mare avion din lume de la mijlocul deceniului patru al secolului trecut, Tupolev ANT-20 (fotografie), a fost numit de asemenea Maxim Gorki. Avionul a fost folosit pentru scopuri propagandistice în dese zboruri demonstrative pe deasupra capitalei.

În 1933, Gorki a publicat o carte dezonorantă despre Belomorkanal, canal realizat exclusiv cu munca forțată a deținuților din Gulag, prezentat ca un exemplu de „reabilitare de succes a foștilor dușmani ai proletariatului”.

Odată cu creșterea represiunii staliniste și îndeosebi după moartea lui Serghei Kirov, Gorki a fost plasat în mod neașteptat sub arest la domiciliu în casa sa din Moscova. I se aduceau în fiecare zi o ediție specială a ziarului Pravda în care nu se găsea nicio știre despre arestări sau epurări.

Maxim Gorki a murit în iunie 1936, la scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935. Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, dar zvonurile de otrăvire nu au putut fi niciodată demonstrate. Stalin și Viaceslav Molotovs-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.

În timpul procesului lui Buharin din 1938, una dintre învinuirile aduse a fost și aceea că Gorki a fost ucis de un agent NKVD din subordinea lui Nikolai Ejov.

Orașul natal al lui Gorki a reprimit, în 1990, vechiul nume de Nijni Novgorod.

Cele mai importante lucrări

Scrieri autobiografice

·         1913 – 1914: Copilăria (Детство)

·         1915 - 1916: În lume (В людях)

·         1923: Universitățile mele (Мои университеты).

Romane

·         1899: Foma Gordeev (Фома Гордеев), unde sunt descrise figuri tipic burgheze

·         1900 - 1901: Cei trei (Трое)

·         1907: Mama (Мать), unde este descrisă participarea la lupta revoluționară a unei femei ai cărei fii fuseseră arestați

·         1908: O confesiune (Исповедь)

·         1909: Vara (Лето)

·         1909: Orășelul Okurov (Городок Окуров)

·         1910: Viața lui Matvei Cojemeakin (Жизнь Матвея Кожемякина)

·         1925: Întreprinderile Artamonovilor (Дело Артамоновых)

·         1925 - 1936: Viața lui Klim Samgin (Жизнь Клима Самгина).

Schițe și povestiri

·         1892: Makar Ciudra (Макар Чудра)

·         1894: Celkaș (Челкаш)

·         1895: Cântecul șoimului (Песня о Соколе)

·         1897: Malva (Мальва)

·         1898: Schițe și povestiri (Очерки и рассказы), prima scriere a lui Gorki, care cunoaște un succes extraordinar și care descrie evidențiază brutalitățile la care sunt supuși cei defavorizați ai soartei

·         1899: Douăzeci și șase de bărbați și o fată (Двадцать шесть и одна)

·         1901: Cântecul păsării furtunii (Песня о Буревестнике).

Teatru

·         1902: Azilul de noapte (На дне) , alte titluri: Din adâncuri, Fundătura, dramă ce înfățișează tabloul sumbru al lumii declasaților

·         1905: Copiii soarelui (Дети солнца).

Memorialistică

·         Amintiri despre Tolstoi, Cehov și Andreev

Maksim Gorki – Ana:

Maxim Gorki - Azilul de noapte

Un caz clinic - Dino Buzzati

GÂNDURI PESTE TIMP 14 Iunie

Vasile Alecsandri - Citate: