MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 21 IULIE 2019

Bună ziua, prieteni!

Nu uitați rugămintea mea permanentă de a distribui mai departe materialele postate zilnic de mine, în grupurile în care sunteți membri, pentru a se bucura și alți oameni de ele! Mulțumesc din suflet! Vă doresc o Duminică  minunată!

ISTORIE PE ZILE 21 Iulie

Evenimente

·       356 i.e.n.: Un oarecare Herostratus, da foc uneia din cele sapte minuni ale lumii – templul Artemisei din Efes, pentru a-si inscrie numele in eternitate. Templul zeiței Artemis din Efes, cunoscut și ca „Templul Dianei”, a fost un edificiu antic grec construit pentru zeița Artemis. Templul a fost ridicat în anul 550 î.Hr. în Efes, oraș aflat atunci pe teritoriul imperiului babilonian. Templul zeiței Artemis din Efes se află la 50 km la sud de orașul Izmir, Turcia. Din templul original, considerat una din cele șapte minuni ale lumii nu au rămas decât puține relicve.

·       230: Papa Ponțian îi succede Papei Urban ca cel de-al 18-lea papă. Roman de origine, a prezidat la Roma sinodul care a confirmat condamnarea emanată de episcopul Demetriu al Alexandriei împotriva teologului Origen. Papa Ponțian (în latină Pontianus) a deținut funcția papală în perioada anilor 230 – 235. În 235, după moartea împăratului Alexandru Sever, succesorul său, Maximin Tracul, a dezlănțuit o nouă persecuție împotriva creștinilor. Papa Ponțian a fost arestat și deportat în minele din Sardinia și, aceeași soartă, l-a ajuns și pe antipapa Hippolyt. La 28 septembrie 235, Ponțian a abdicat – primul episcop roman care renunță la pontificat – iar data abdicării sale, redată în Catalogul Liberian din sec. al IV-lea, este prima dată certă din istoria papilor. Scurt timp după abdicare, papa a murit în detenția din minele sarde alături de rivalul său Hippolyt, cu care s-a reconciliat. Trupurile celor doi au fost aduse la Roma în 236 sau 237 de Papa Fabian și înmormântați amândoi în catacombele sf. Calixt. Lespedea sf. Ponțian, cu numele și titlul de episcop al Romei, săpate în litere grecești ( Pontianus [E]piscop [M]artir ) a fost descoperită în 1909. Este sărbătorit de catolici  împreună cu sf. Hippolyt pe 13 august.

·       285: Dioclețian îl numește pe Maximian ca Cæsar și co-conducător. Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250 – iulie 310) a fost împărat roman (împreună cu Dioclețian) din 1 martie 286 până în 305.

·       365:  Un tsunami  cauzat de cutremurul din Creta  estimat la magnitudinea de 8 grade pe scara Richter, devastează orașul Alexandria din Egipt. Au pierit cca. 50.000 de oameni.

·       1240:  Este mentionata pentru prima data, intr-un document florentin, familia Medici.

·       1242: Bătălia de Taillebourg: Ludovic al IX-lea al Franței pune capăt revoltei vasalilor săi, Henric al III-lea al Angliei și Hugh al X-lea de Lusignan.

·       1718: Prin Tratatul de pace de la Passarowitz, Imperiul Otoman a cedat Austriei Banatul, Oltenia, nordul Serbiei și al Bosniei. Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăț din 21 iulie 1718 a fost cel prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte. Tratatul a fost semnat la Pojarevăț, în Serbia de nord, pe râul Morava.

·       1774:  A fost încheiat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, între Turcia şi Rusia, care se obliga să evacueze teritoriul ţărilor române. Se prevedeau: scutirea Principatelor de plata haraciului pe o perioadă de doi ani, confirmarea vechilor privilegii acordate acestora, dreptul Rusiei de a interveni la Poartă în favoarea ţărilor române. Tratatul a consfintit  o lovitură extrem de umilitoare primită de  puternicul Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii  Yedisan  dintre râurile  Nipru și Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul Herson   și oferea Rusiei pentru prima oară ieșire laMarea Neagra. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci si Enikale  din Crimeea, precum și regiunea Kabarda  (cabardină) din Caucaz.  Otomanii au pierdut și  Hanatul Crimeii, căruia au fost forțați să îi recunoască independența. Hanatul, deși oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a și anexat în 1783.

·       1831:  Începe domnia regelui Leopold I, primul rege al belgienilor. Léopold Georges Chrétien Frédéric de Saxa-Cobourg și Gotha (născut Léopold de Saxa-Cobourg-Saalfeld), Duce de Saxa, Prinț de Saxa-Cobourg-Gotha (n. 16 decembrie 1790, Coburg, Bavaria – d. 10 decembrie 1865, Laeken, Belgia), primul rege al belgienilor sub numele de Léopold I. A fost fiul cel mai mic al ducelui suveran Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și al celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf (1757-1831). Mai târziu a devenit prinț de Saxa-Coburg și Gotha. Léopold I a fost ales ca primul rege al belgienilor pe 4 iunie 1831 și a depus jurământul pe constituție pe 21 iulie 1831

·       1861:  La București, pe scena Teatrului cel Mare (ulterior Teatrul Național), a avut loc prima reprezentație a piesei "Hamlet", de William Shakespeare, avându-l în rolul principal pe Mihail Pascaly, primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet. Mihail Pascaly (n. 1830, București – d. 30 septembrie 1882, București) a fost un actor român, regizor, director de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist. A fost un animator al vieții teatrale din România. Activitatea lui a fost legată de mișcarea pentru afirmarea și dezvoltarea artei și culturii naționale românești. Prin călătoriile sale în străinătate a ținut legătura cu realizările din arta scenică a timpului. A fost director al Teatrului Național până în 1877. A efectuat numeroase turnee prin România, în care a propagat mesajul artei autentice, dar a făcut eforturi și pentru a introduce teatrul românesc în circuitul culturii mondiale. Pascaly a luat atitudine publică, fiind un puternic critic împotriva nepăsării oficiale față de cultura artistică și față de comercializarea teatrului din perioada sa.

·       1861: Prima mare bătălie a Războiului Civil American, denumită prima bătălie de pe Bull Run, s-a încheiat cu victoria armatei confederate. Prima bătălie de pe Bull Run, denumită și Prima Bătălie de la Manassas (numele utilizat de forțele confederate), s-a dat la 21 iulie 1861, în comitatul Prințul William, Virginia, lângă orașul Manassas. Ea a fost prima bătălie terestră majoră din cadrul Războiului Civil American. La doar câteva luni după izbucnirea războiului la Fort Sumter, publicul din Nord cerea zgomotos un marș împotriva capitalei confederate Richmond, Virginia, și un sfârșit rapid al războiului. Cedând acestor presiuni politice, trupele unioniste neexperimentate conduse de generalul de brigadă Irvin McDowell au înaintat, trecând pârâul Bull Run în fața unei armate confederate la fel de nepregătite conduse de generalul de brigadă P.G.T. Beauregard lângă Răscrucea Manassas. Planul ambițios al lui McDowell pentru un atac-surpriză din flanc împotriva stângii confederate nu a fost bine executat de neexperimentații săi ofițeri și soldați, dar confederații, care plănuiau la rândul lor să atace flancul stâng unionist, s-au găsit la început în dezavantaj. Întăririle confederate venite în frunte cu gen. brig. Joseph E. Johnston au sosit din valea Shenandoah cu trenul și au schimbat cursul bătăliei. O brigadă de virginezi conduși de un relativ necunoscut colonel din Institutul Militar Virginia, Thomas J. Jackson, a rezistat pe poziții și Jackson și-a cucerit celebra poreclă, „Stonewall Jackson” („Jackson Zid-de-Piatră”). Confederați au lansat un contraatac viguros și soldații unioniști au început să se retragă sub presiune, mulți retrăgându-se speriați în dezordine către Washington, D.C. Ambele tabere au fost șocate de violența și de victimele bătăliei și au realizat că războiul ar putea fi mult mai îndelungat și mai sângeros decât bănuiau la început.

·       1868:  România a semnat Convenţia internaţională telegrafică de la Viena, care înlocuia Convenţia de la Paris din data de 17 mai 1865.

·       1873: Primul jaf de tren de la vestul râului Mississippi a fost înfăptuit de temutul bandit american Jesse James.

·       1880: Poetul Alexandru Macedonski publică, în revista "Literatorul", articolul "Despre logica poeziei", considerat a fi primul manifest al poeziei române moderne. Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854, București, d. 24 noiembrie 1920, București) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale.
Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction. Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.

·       1906: Ofiterul francez de origine evreiasca Alfred Dreyfus, condamnat pentru tradare in baza unor acuzatii false, care au starnit mari controverse in scocietatea franceza la sfarsitul secolului XIX, este reintegrat în armată cu gradul de căpitan. Alfred Dreyfus (n. 9 octombrie 1859 – d. 12 iulie 1935) a fost un ofițer francez de origine evreiască, condamnat pe nedrept în anul 1894 pentru trădare de țară, la deportare pe viață, din pricina unor documente care s-au dovedit false, și care erau menite să-l acopere pe adevăratul vinovat, maiorul Ferdinand Walsin Esterhazy⁠. În epocă, cazul a fost un scandal major, denumit afacerea Dreyfus. Convins de nevinovăția lui Dreyfus, scriitorul Emile Zola a publicat pe 13 ianuarie 1898, pe prima pagină a ziarului L’Aurore, un articol intitulat: J’accuse, adresat președintelui Republicii, Félix Faure, în care ataca cu asprime conducerea țării și așa numita afacere Dreyfus, fapt ce a condus la confruntări aprinse și la o reînviere a antisemitismului. Dreyfus a fost condamnat la 22 decembrie 1895 la degradare militară — sentință adusă la îndeplinire la 5 ianuarie 1896 în curtea Școlii militare din Paris — și la deportare pentru muncă forțată în Ile du Diable (Insula Diavolului), iar în anul 1899, cu ocazia rejudecării procesului, la 10 ani de închisoare, fiind grațiat la 19 septembrie 1899 de președintele Émile Loubet și reabilitat abia la 12 iulie 1906.

·       1914: Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia, proclamă poziția de neutralitate a României în Primul Război Mondial.

·       1917: A. P. Kerenski devine primul ministru al Rusiei. Alexandr Fiodorovici Kerenski (n. 22 aprilie 1881 (S.N. 2 mai) – d. 11 iunie 1970) a fost al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, chiar înainte ca bolșevicii lui Lenin să cucerească puterea.

·       1928: La cererea principesei Elena, Curtea de Apel Bucuresti a pronuntat divortul dintre aceasta si printul Carol, motivat de parasirea domiciliului conjugal de catre Carol.

·       1936: Intre reprezentantii Romaniei si URSS, N.Titulescu si M.Litvinov se incheie un PROTOCOL  in care se stipula  printre altele ca : “Guvernul URSS recunoaste ca, in virtutea diferitelor sale obligatii de asistenta, trupele sovietice nu vor putea trece niciodata Nistrul fara o cerere formala in acest sens din partea Guvernului Regal al Romaniei, la fel cum Guvernul Regal al Romaniei recunoaste ca trupele romane nu vor putea trece niciodata Nistrul in URSS fara o cerere formala a Guvernului URSS.”

·       1936:  S-a semnat, la Montreux, un protocol ce cuprindea principiile care urmau sa stea la baza Tratatului de asistenta mutuală dintre România şi URSS. Reprezentantii Romaniei si URSS, Titulescu si Litvinov, au ajuns la incheierea unui protocol privind redactarea unui tratat de asistenta mutuala intre cele doua state. Textul protocolului avea patru puncte:

1) textul tratatului de asistenta mutuala urma sa fie asemanator cu cel sovieto-cehoslovac sau sovieto-francez, dar urma sa fie îndreptat împotriva oricarui agresor;

2) intrarea în actiune a fiecareia dintre cele doua parti urma sase faca numai când Franta ar fi intrat în actiune;

3) guvernul sovietic accepta sa nu treaca Nistrul cu trupele sale fara o cerere în acest sens din partea guvernului regal al României, în timp ce România nu putea sa treaca Nistrul fara o cerere din partea Uniunii Sovietice;

4) la cererea guvernului regal, trupele sovietice trebuiau sa se retraga imediat peste Nistru, la fel cum, la cererea guvernului sovietic,trupele române trebuiau sa se retraga din Uniunea Sovietica. Discutiile purtate  au esuat din cauza divergentelor foarte mari dintre obiectivele Moscovei si cele ale României. Politica externa româneasca a fost marcata mai ales de continuitate, obiectivul ei ramânând recunoasterea unirii Basarabiei la/cu România.

·       1938: Prin tratatul de pace care a pus capăt războiului dintre Bolivia și Paraguay, Bolivia a pierdut aproape o treime din teritoriul său, dar și-a păstrat domeniile sale de petrol, la poalele Anzilor, în timp ce Paraguay aproape și-a dublat teritoriul.

·       1941: In timpul luptelor pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupatia sovietica, Armata Română a eliberat localitatile  Tighina, Ismail, Chilia Nouă şi Vâlcov.

·       1941: Primul bombardament al aviației germane asupra Moscovei.

·       1944: Claus von Stauffenberg și ceilalți conspiratori sunt executate la Berlin, Germania, pentru complotul din 20 iulie prin care se urmărea asasinarea lui Adolf Hitler.

·       1945: Preşedintele american Harry S. Truman a semnat ordonanţa prin care se aproba folosirea bombelor atomice. Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki au constat din două atacuri nucleare implicând aruncarea a două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, asupra a două orașe din Japonia, Hiroshima și Nagasaki. La timpul aruncării celor două bombe atomice, deși războiul din Europa se terminase prin capitularea necondiționată a Germaniei, Imperiul Japoniei și Statele Unite ale Americii se aflau încă în stare de război. La 6 august 1945 bomba atomică cunoscută ca „Little Boy” a fost aruncată deasupra orașului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9 august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca „Fat Man„, a fost detonată deasupra orașului Nagasaki. Cele două arme atomice au fost arme de șoc și teroare. Avantajul enorm al acestor arme nu a fost militar (SUA dispuneau doar de câteva) ci politic. Din punct de vedere militar, Statele Unite ar fi câștigat puțin prin distrugerea a două orașe japoneze. Dar din punct de vedere civil, Japonia avea să piardă mult. Noutatea adusă de armele nucleare a fost nu distrugerea la scară largă (care s-ar fi putut realiza și cu arme convenționale în cantitatea necesară), ci faptul că armele nucleare comprimă distrugerea catastrofică într-o perioadă de timp foarte scurtă schimbă dramatic politica războiului, motivațiile oamenilor cu putere de decizie și capacitatea de a reflecta în timp ce războiul se desfășoară.

·       1946: A fost creată Federația Mondială a Oamenilor de Știință – FMOS.

·       1958: Apare Decretul de amendare a Codului penal, prin care au fost stabilite categorii de noi cazuri penale, concomitent cu înăsprirea pedepselor. De asemenea, a fost lărgit numarul situaţiilor de aplicare a pedepsei cu moartea (pe primul loc situându-se colaborarea cetăţenilor români cu străinii).

·       1960: Navigatorul și aviatorul britanic Francis Chichester, a sosit la New York, la bordul vasului "Gypsy Moth II", după o călătorie în jurul lumii ce a durat doar nouă luni și o zi.

·       1963: Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini este ales Papa de către Colegiul Cardinalilor, sub numele de Paul al VI-lea.

·       1969: La aproape 7 ore după ce modul lunar a aselenizat, astronauții americani Neil Armstrong și Edwin "Buzz" Aldrin devin primii oameni care pășesc pe Lună, în timpul misiunii Apollo 11 (20 iulie în America de Nord).

·       1969: A fost inaugurat Combinatul petrochimic Pitești.

·       1970: A fost terminată construcţia giganticului baraj egiptean de la Aswan, pe Nil.

·       1971: A fost dată în exploatare definitivă ecluza românească de la Porțile de Fier. Porțile de Fier este numele unui defileu pe fluviul Dunăre. Face parte din granița dintre Serbia și România. În sensul larg, reprezintă 134 km din cursul Dunării, în sensul mai îngust doar barajul hidroelectric din apropierea orașului românesc Orșova. La est de Porțile de Fier, în apropiere de orașul Drobeta-Turnu Severin, se afla podul lui Traian.

·       1983: La stația Vostok din Antarctica de Est, se înregistrează cea mai scăzută temperatură de pe Pământ, -89,2° C.

·       1984: CPEx al CC al PCR a hotărât construirea canalului navigabil Poarta-Albă-Midia-Năvodari și a canalului navigabil Dunăre-București. Canalul Dunăre-București a fost plănuit pentru a face posibil transportul naval între capitala României și Marea Neagră prin intermediul Dunării. Lucrările de executare au început în 1986. După Revoluția Română din 1989 acestea s-au sistat, deși partea de canal deja realizată se estimează a fi de 70% din întregul volum de lucrări. Proiectul a ajuns la Apele Române și a fost lăsat pe rafturi. Lucrările existente s-au deteriorat. O mare parte a plăcilor de beton și a bordurilor au fost furate. Construcția canalului este un proiect controversat, existând atât argumente pro cât și contra finalizării sale.

·       1994: A luat fiinţă Alianţa civic-liberală „liberalii” dintre Partidul Alianţei Civice şi PNL. Protocolul de constituire a fost semnat de Nicolae Manolescu (PAC) şi Mircea Ionescu-Quintus (PNL).

·       2004 - În această zi pe porţile Uzinei Dacia de la Mioveni iese ultimul exemplar Dacia 1310, după o carieră de 35 de ani. Dacia 1300 a fost oficial prezentată oficial în august 1969. Iniţial acest model a fost practic un Renault 12 produs sub licenţă românească şi, deşi licenţa a expirat în 1978, Dacia 1300 a mers mai departe sub denumirea Dacia 1310 prezentată la Salonul de la Bucureşti, versiune ce venea cu anumite modificări estetice şi tehnice. Au existat mai multe versiuni de caroserie ale lui Dacia 1300 Dacia Break (1973 - 2004), Dacia 1320 ( bicorp, 1987 - 1990 ) Dacia 1325 Liberta (bicorp , 1991 - 1996), Dacia 1410 Sport (în anii '80). Dacia Pick-Up (1981 - 2006). În total Dacia 1300 s-a produs în 1 959 730 de unitati, fiind cel mai popular automobil de pe străzile din România. Dacia 1300 este şi unul dintre puţinele automobile care au rămas în mare parte neschimbate în cei peste 30 de ani şi, deşi ultima versiune a primit injecţie, şi cutie cu 5 rapoarte, aerul condiţionat sau ABS-ul nu au făcut niciodată parte din dotările automobilului naţional.

·       2005: La 14 zile de la atacurile teroriste din Londra sunt din nou găsite bombe la Londra, de data aceasta însă nu au fost detonate.

·       2007: Apare ultimul volum din seria Harry Potter.

·       2008: Radovan Karadžić a fost arestat la Belgrad în cadrul unui mandat internațional de arestare a Tribunalul de la Haga. Radovan Karadžić (n. 19 iunie 1945, Petnjica, Muntenegru, Iugoslavia) este un politician, poet și medic psihiatru sârb din Bosnia. A condus sârbii din Bosnia în perioada războilului din Bosnia și este acuzat de crime de război și de genocid în două cazuri: pentru că ar fi organizat asediul orașului Sarajevo și pentru că ar fi organizat masacrul de la Srebrenica, în care au fost uciși cca. 8000 de musulmani.

·       2013: Prințul Filip al Belgiei a devenit rege al belgienilor în urma abdicării tatălui său, Albert al II-lea al Belgiei.

Nașteri

·       1414: S-a nascut Papa Sixtus al IV-lea; (d. 1484). Papa Sixt al IV-lea, papă al Romei. În timpul pontificatului său, între 1475-1483, a fost edificată Capela Sixtină, care îi poartă numele. Lăcașul a fost consacrat pe 9 august 1483. A avut șase fii nelegitimi, dintre care unul cu propria soră. Papa Sixt al IV-lea numele său la nastere a fost Francesco della Rovere,domnia in hainele papale a avut loc pe data de 9 August 1471 si pana la moartea sa in anul 1484. Astăzi, rămășițele sale, împreună cu rămășițele nepotul său Papa Iulius al II-lea (Giuliano della Rovere), sunt îngropat în Bazilica San Pietro în podea, în fața monumentului lui Papa Clement X. O piatra funerara de marmură simplu marchează locul. Mormantul său de bronz este acum în subsolul Trezoreriei Basilica Sf. Petru, ca un sicriu uriaș la care s-a depus multa muncă , facut de Antonio Pollaiuolo. Partea de sus a sicriului este o descriere realistă a Papei. În jurul valorii de părți sunt basorelief, reprezentând figuri alegorice feminine ale artelor și științelor (gramatica, retorica, aritmetica, geometrie, Muzica, Pictura, astronomie, filozofie, și Teologie), frumusetea lor, simbolismul complex, referințe clasice, și înțelegere față de celălalt este una dintre ilustrațiile cele mai convingătoare și cuprinzătoare ale perceptiei Renasterii.
* 1476: Alfonso d'Este (n. 21 iulie 1476 – d. 31 octombrie 1534) a fost Duce de Ferrara în timpul Războiului Ligii din Cambrai.

Alfonso d'Este, de Dosso Dossi

Lucrezia Borgia, 1518 Dosso Dossi^[1][2]

A fost fiul cel mare al lui Ercole I d'Este și Eleanor de Napole și a devenit duce după decesul tatălui său, în iunie 1505.

În primul an de domnie el a descoperit un complot al fratelui său Ferrante și al fratelui său vitregGiulio d'Este, împotriva sa și a altui frate, Ippolito. În septembrie 1506 a avut loc un proces pentru lèse majesté și înaltă trădare și, după cum era de așteptat, s-a acordat pedeapsa cu moartea, dar când Ferrante și Giulio erau pe punctul de a fi spânzurați, ei au fost informați că ducele le-a schimbat pedeapsa cu închisoare pe viață. Ei fost duși în două celule din Torre dei Leoni. Ferrante a murit în celulă după 34 de ani de închisoare, în timp ce Giulio a rămas închis până când a fost iertat în 1559, după 53 de ani de închisoare. După eliberare, Giulio a fost ridiculizat pe străzile din Ferrara pentru hainele lui demodate și a murit în 1561.

În Războaiele Italiene, Alfonso a reușit să-și păstreze poziția printre celelalte puterile prin flexibilitate și vigilență și prin fortificațiile de neegalat ale Ferrarei. El a intrat în Liga din Cambrai împotriva Veneției și a rămas aliat al regelui Ludovic al XII-lea al Franței chiar după ce Papa Iulius al II-lea a făcut pace cu Veneția. Când bolognesii s-au răzvrătit împotriva lui Iulius și au răsturnat statuia din bronz a Papei, Alfonso a primit bucățile și le-a transformat într-un tun numit La Giulia, pe care l-a așezat pe meterezele castelului. În 1510 Iulius l-a excomunicat și a adăugat Ferrara Statelor Papale. Alfonso a luptat cu succes împotriva armatelor venețiene și papale, câștigând bătălia de la Polesella, capturând Bologna și jucând un rol major în victoria franceză din Bătălia de la Ravenna (1512). Aceste succese s-au bazat pe artileria din Ferrara, produsă în propria sa turnătorie, care era cea mai bună din vremea lui.^[3][4]

În 1526–1527 Alfonso a participat în expediția împăratului Carol Quintul împotriva Papei Clement VII, și în 1530 împăratul îi confirmă drepturile asupra orașelor pe care papa încă i le contestă.

Alfonso s-a căsătorit în 1491 cu Anna Sforza, ambii având 15 ani. Anna a murut la vârsta de 21 de ani și decesul ei a marcat sfârșitul legăturii dintre familiile Sforza și d'Este. Patru ani mai târziu, Alfonso d'Este s-a recăsătorit cu Lucreția Borgia, fiica Papei Alexandru al VI-lea.

Alfonso d'Este

Duce de Ferrara, Modena și Reggio

Alfonso Titian; Alfonso leans on a cannon,

* 1616: Anna de' Medici, Prințesă de Toscana (21 iulie 1616 - 11 septembrie1676) a fost fiica lui Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscanași a soției sale, Maria Maddalena de Austria. A fost mama Claudiei Felicitas, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman. Anna s-a născut în 21 iulie 1616, la Florența care în acea vreme era capitala Toscanei. A fost fiica lui Cosimo al II-lea de' Medici și a Mariei Maddalena de Austria. După ce tratativele pentru căsătoria ei cu Gaston, Duce de Orléans au eșuat^[1], s-a decis ca Anna să se căsătorească cu Ferdinand Carol, Arhiduce de Austria, care era verișorul ei, fiind fiul Claudiei de' Medici, sora tatălui ei. Astfel în 1646, Anna a părăsit Florența natală și a plecat la Innsbruck pentru a se căsători. Căsătoria s-a celebrat în 10 iunie: Anna avea treizeci de ani, soțul său optsprezece. Căsătoria fusese negociată de către mama lui Ferdinand, Claudia de' Medici, care regentă după moartea soțului său în 1632^[2], reușise să țină Tirolul în afara războiului de treizeci de ani^[3]. Cuplul a preferat fastul de la curtea Toscanei, munților Tirolului, prin urmare stăteau mai des la Florența decât la Innsbruck^[4]. Ca rezultat, prima lor fiică s-a născut în Toscana. Cuplul a avut trei fiice, însă a doua fiică a murit la naștere. 

Anna de austria de Giovanni Maria Morandi, 1666

În 1632 Ferdinand a murit. Cum cuplul avea doar două fete, fratele mai mic a lui Ferdinand, Sigismund Francis, a moștenit titlurile sale de conte de Tirol și arhiduce de Austria. În 1665, la câteva zile după ce se căsătorise, Sigismund Francis a murit. Cu toate eforturile Annei de-a păstra o urmă de putere pentru ea ca văduvă, ținuturile s-au întors sub guvernarea directă a Vienei. Încercările de a convinge Viena, derivau din faptul că Anna dorea să protejeze drepturile fiicelor sale. Această dispută a fost remediată în 1673 când fiica sa Claudia Felicitas s-a căsătorit cu Leopold Împărat Roman.

Anna a supraviețuit nu doar soțului ei, ci și fiicei sale mai mari, care a murit la scurt timp după căsătorie. Anna a murit în 11 septembrie 1611 la Viena, în vârstă de șaizeci de ani. Copii: 

• Claudia Felicitas de Austria, n. 30 mai 1653 - m. 8 aprilie 1676. S-a căsătorit cu Leopold I al Sfântului Imperiu Roman. A avut doi copii care au murit în copilărie.
• O fetiță în 19 iulie 1664 a murit la naștere.
• Arhiducesa Maria Magdalena a Austriei, n. 17 august 1656 - m. 21 ianuarie 1669.

Jump to navigation

Jump to search

Anna de' Medici

Arhiducesă de Austria Contesă de Tirol

Portret al Annei de' Medici de Justus Sustermans, c. 1630.

·       1620: Jean-Felix Picard, cunoscut ca abatele Picard, (21 iulie 1620, La Flèche – 12 iulie 1682, Paris) a fost un astronom și un geodez francez.

A fost primul care a calculat, cu precizie, raza Pământului. A studiat în orașul natal, La Flèche, la colegiul iezuit Henry-Le-Grand.

În 1655 el a fost numit profesor de Collège royal. A fost unul dintre primii 21 de membri ai Academiei Franceze de Științe la fondarea acesteia la Paris, în 1666.

Una dintre cele două piramide care marchează extremităţile bazei geodezice a lui Jean Picard aflată la Juvisy-sur-Orge. Cealaltă este la Villejuif.

În 1667-1668 a lucrat împreună cu astronomul Adrien Auzout.

Este inventatorul unei lunete care i-a permis să realizeze nivelmente cu o precizie de ordinul de 1 centimetru pe kilometru.

În 1669-1670 Academia de Științe l-a însărcinat cu măsurarea arcului de meridianîntre Paris și Amiens. Măsurătorile prin triangulație l-au condus la un rezultat de 111 până la 112 km pentru un grad de latitudine, ceea ce dă o rază terestră de 6.372 km, raza măsurată în prezent fiind de 6.371 km.

În anul 1671 Picard a plecat în Danemarca să facă relevmentul observatorului lui Tycho Brahe, pe insula Hven. L-a invitat pe astronomul Rømer să-l însoțească la reîntoarcerea la Paris.

Picard a colaborat și a corespondat cu mulți oameni de știință, printre care Isaac Newton, Christiaan Huygens, Ole Rømer, Rasmus Bartholin, Johann Hudde,^[4] și chiar cu principalul său concurent, Giovanni Cassini. Aceste corespondențe l-au condus pe Picard la contribuții din domenii ale științei aflate în afara geodeziei, precum aberația luminii pe care a observat-o în timp ce se afla în Danemarca, la Uraniborg. Specialist în relevee de nivelment, Colbert a făcut apel la Jean Picard, deoarece avea îndoieli în privința proiectului unui canal de la Loara la Versailles.^[5] Acest proiect propus regelui Ludovic al XIV-lea de către Riquet, cel care a conceput Canal du Midi, viza alimentarea fântânilor și bazinelor din parcul Castelului de la Versailles, mari consumatoare de apă. Picard a demonstrat că priza de apă intenționată, de pe Loara, era mai joasă decât domeniul Versailles^[5] și, prin urmare, de nerealizat.

Dar fiind îngrijorat să găsească o soluție problemei, prospectând împrejurimile Versailles-ului, Picard a constatat că mlaștinile situate la Trappes și la Bois d'Arcy, la sud-vest de Versailles, sunt mai înalte decât rezervoarele de la Versailles.^[5] Trebuiau barate gurile de scurgere ale apelor spre valea Bièvre și amenajate astfel iazurile Trappes Saint-Quentin, de la Bois d'Arcy și de la Bois Robert. Două rigole asigură scurgerea apelor de ploaie spre Versailles. Un apeduct subteran aduce apele de la iazul Saint-Quentin la rezervoarele Gobert și la „bassin des Suisses”. Acest apeduct prezintă o pantă de 2,93 metri pe o lungime totală de 11 km, cu alte cuvinte, pe o pantă mai mică de 0,3 mm/m, ceea ce constituie o lucrare remarcabilă pentru acea epocă.

Jean Picard a lăsat un Traité du nivellement, publicat cu titlu postum de către Philippe de La Hire.

·       1808: S–a născut, la Bocşa, judeţul Sălaj, Simion Bărnuţiu, scriitor, estetician, om politic, conducător al Revoluţiei române de la 1848 din Transilvania (“Romanii si ungurii”, “Pedagogia”) ; (m.1864). Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. Născut într-o familie săracă, și-a început studiile la școala comunală de la 6 ani. După terminarea școlii, a urmat studiile la gimnaziul din Careii Mari, iar, apoi, Facultatea Teologică din Blaj, unde a fost hirotonit preot celib greco-catolic. De la 23 de ani, din anul 1831, predă istoria universală la o școală în Blaj. Nu și-a mai putut continua studiile istorice, drept consecință a unui proces în care a fost implicat. Din această cauză s-a mutat la Sibiu, unde a urmat Academia Săsească de Drepturi timp de 3 ani. În 1848 a răspândit prin Sibiu cunoscutul său manifest în care milita pentru egalitatea națională. Tot atunci se implică în revoluția română, fiind unul dintre principalii săi lideri. Pe 14 mai 1848 a ținut un important discurs în Catedrala din Blaj, intrat în istorie ca Discursul de la Blaj. Revoluția odată înfrântă, Bărnuțiu s-a refugiat la Viena, unde a urmat cursurile Universității până în 1853, când a fost forțat să renunțe, ca urmare a intervențiilor poliției imperiale. Se mută în Italia, la Pavia, unde se înscrie la cursurile Facultății Juridice. Își ia doctoratul, iar, apoi, revine la Viena, unde August Treboniu Laurian îi face propunerea de a veni la Iași să predea, invitație pe care o acceptă, fiind la Iași din decembrie 1854. Timp de un deceniu, Bărnuțiu a rămas acolo. În calitatea sa de profesor la Academia Mihăileană (1855-1860) și, apoi, la Universitatea din Iași (1860-1864), Bărnuțiu a format oameni cu o gândire nouă, oameni care, ulterior, au cerut reforme democratice, votul universal, exproprierea moșiilor boierești și a celor mănăstirești. A murit în 28 mai 1864, la locul numit Gorgana, aparținător satului Sânmihaiu Almașului; în acel moment, Bărnuțiu, grav bolnav, era în drum, împreună cu nepotul său,Ioan Maniu, de la Iași spre Bocșa. A fost înmormântat în curtea bisericii de lemn din Bocșa, pe 3 iunie 1864, de către 30 de preoți, în frunte cu vicarul Silvaniei, Demetriu Coroianu. În 1948 rămășițele lui Bărnuțiu au fost mutate în interiorul mausoleului din Biserica Greco Catolică din Bocșa. A fost unul dintre organizatorii și conducătorii Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. A participat la Adunarea Națională de la Blaj din 18/30 aprilie 1848 și la cea din mai 1848. Concepe și distribuie celebrul său manifest Proclamația din 24-25 martie 1848, în care enunță principiile sale, formulate anterior, începând din anul 1842, despre națiunea română și soarta românilor din Transilvania.
A murit în 28 mai 1864, la locul numit Gorgana, aparținător satului Sânmihaiu Almașului; în acel moment, Bărnuțiu, grav bolnav, era în drum, împreună cu nepotul său Ioan Maniu, de la Iași spre Bocșa. A fost înmormântat în curtea bisericii de lemn din Bocșa pe 3 iunie 1864, de un sobor de 30 de preoți, în frunte cu vicarul Silvaniei Demetriu Coroianu. În 1948 rămășițele lui Bărnuțiu au fost mutate în interiorul mausoleului din Biserica greco-catolică din Bocșa.
Opera:

• Dreptul public al românilor (Iași, 1867)
• Dreptul natural privat (Iași, 1868)
• Dreptul natural public (1870)
• Dreptul ginților natural și poziția politică (doctrina constituțiunii)
• Constituțiunile statelor principale cu introducțiuni
• Antropologia
• Psihologia empirică
• Enciclopedia filozofiei teoretice
• Logica
• Metafizica
• Estetica
• Știința virtuții
• Pedagogia
• Românii și ungurii. Discurs rostit în Catedrala Blajului, 2/14 mai 1848, cu introducere și comentar de G. Bogdan-Duică, Cluj, 1924
• Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848 , prefață de Ion Rațiu, ediție îngrijită de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, 1990
• Istoria filosofiei, ediție princeps după manuscris inedit coordonată de Ioan Chindriș, I-II, Editura România Press, București, 2000-2002 (colaboratori: Ioan Chindriș, Mihai-Teodor Racovițan, Gavril Matei și Ionuț Isac)
• Filosofia după W. T. Krug, ediție princeps după manuscris inedit, studiu introductiv de Ionuț Isac, text îngrijit, cronologie și notă asupra ediției de Ioan Chindriș, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004

·       1816: S-a nascut  baronul german Paul Julius von Reuter, fondatorul (1851) agentiei de stiri din lume care-i poarta numele; (d.25.02.1899).

·       1821: la Bacău, Moldova, se naște Vasile Alecsandri (d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi, România), poet, prozator și dramaturg român. Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în ”Calendar pentru poporul românesc”. Creația sa literară e reprezentată de cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, ”Lăcrămioarele” demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

* 1856: Carol Scrob (n. 21 iulie 1856, Săbăoani, Neamț, România^[1] – d. 17 ianuarie 1913, București, România) a fost un poet român. Este fiul Emiliei și al lui Francisc Scrob, medic. În Războiul pentru Independență din 1877, Scrob, absolvent al Liceului Național din Iași (promoția 1877), era sublocotenent de infanterie. A avansat până la gradul de maior. Senti­mentalul ofițer scria versuri care apăreau în „Stindardul” (1876) și în „Literatorul” (1880-1884). În 1881 Alexandru Macedonski îl prezintă publicului ca pe o speranță, alături de Duiliu Zamfirescu, iar în 1883 făcea parte din comitetul societății de la „Literatorul”. Colaborează la „Revista literară”, „Peleșul”, „Curierul”, „Universul”, „Minerva literară ilustrată” și scoate revista „Viitorul țărei” (1902).^[2] Publică volumele Rime pierdute (1881), Poezii complecte (1883) și De-ale inimei și Rouă și brumă (1900).

Cunoscut ca poet galant, Scrob e autor de omagii lirice, ma­drigale, versuri de album, elegii erotice, romanțe. Patetismul forțat, sensibilitatea superficială, comună nu erau departe de gustul unui anumit public și, susținute de muzică, romanțele sale au avut succes. Dor de răzbunare, considerată „capodo­pera” genului, provoacă însă, prin gesticulație grandilocventă, un comic involuntar. Cursivitatea dobândită la școala lui Macedonski și, deopotrivă, facilitatea liricii lui Scrob au făcut ca mai mult de cincizeci de compoziții muzicale să îi ilustreze versurile. Valurile Dunării, pe muzica lui Iosif Ivanovici, se mai cântă și azi. Scrob a experimentat, fără reușite, poemul în proză și a lăsat câteva prelucrări din lirica lui Goethe, Heine, Lenau, Francois Coppee și Sully Prudhomme. 

• 1875 — Este absolvent al Liceului Național din Iasi.

Are gradul de sublocotenent de infanterie. Avanseaza pana la gradul de maior.

• 1876 — Publica poezii in ziarul "Stindardul".
• 1880-1884 — Publica poezii in ziarul "Literatorul".
• 1881 — Alexandru Macedonski il considera o speranta.

Publica in Craiova volumul „Rime pierdute”.

• 1882 — Figureaza in Loja masonica Progresul din Craiova.
• 1883 — Face parte din comitetul societatii de la "Literatorul".

Publica volumul Poezii complecte.

• 1892 — Este redactor la „Revista olteană”, in care publica si poezii sau traduceri.
• 1900 — Publica volumele De-ale inimei si Roua si bruma.
• 1902 — Colaboreaza la „Revista literara", „Pelesul", „Curierul", „Universul", „Minerva literara ilustrata" si scoate revista „Viitorul tarei".

A tradus din Carmen Sylva, Iulia Hasdeu, Heinrich Heine, François Coppée.

• 1913 — La 17 ianuarie, la Bucuresti, moare poetul Carol Scrob.

Volume de poezii

• Rime perdute, Craiova, 1881;
• Poezii complecte, București, 1883;
• De-ale inimei, Iași, f.a.;
• Rouă și brumă, București, 1900.

Poezii

• Sub vișinul înflorit
• Valurile Dunării
• Manola
• Suferința mea!
• Să rămân numai cu tine
• Te iubesc nu mă uita

·       1858: S-a nascut Maria Cristina de Austria, a doua soție a regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei (d. 1929). Maria Christina de Austria (Maria Christina Désirée Henriette Felicitas Rainiera von Habsburg-Lothringen, 21 iulie 1858 – 6 februarie 1929) a doua soție a regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei și regentă a Spaniei în timpul minoratului fiului ei Alfonso al XIII-lea al Spaniei.

·       1858: Lovis Corinth (Franz Heinrich Louis Corinth; n. 21 iulie1858, Gvardeysk[*], Rusia^[7] – d. 17 iulie 1925,Zandvoort, Țările de Jos^[10]) a fost un pictor german. Alături de Max Liebermann, Lesser Ury și Max Slevogt, Corinth a fost unul dintre cei mai importanți și influenți reprezentanți ai impresionismului german. Lucrările sale timpurii au fost realizate în manieră Art Nouveau, cele ulterioare în manieră impresionistă, iar cele târzii sunt însă considerate a fi sinteze impresionist-expresioniste.

Lovis Corinth

·       1864: S-a născut la Iasi, Ermil A. Pangrati, inginer și politician român, profesor de geometrie descriptivă la Universitatea din Iași și București. A fost membru în Guvernul Maiorescu ocupând funcţia de ministru al lucrărilor publice. A  înființat școala de arhitectură și a contribuit la renașterea stilului arhitectonic național (d.19 septembrie 1931).

* 1880: Milan Rastislav Štefánik (n. 21 iulie 1880, Kosariska, Imperiul Austro-Ungar- d. 4 mai 1919, Ivanka pri Dunaji, lângă Bratislava, Cehoslovacia, accident aviatic) a fost un astronom, politician și general slovac.

A fost unul dintre cofondatorii Republicii Cehoslovace.

Milan Rastislav Štefánik

* 1890: Constantin Al. Pârvulescu (n. 21 iulie 1890, Ploiești - d. 2 iulie 1945, București) a fost un astronom, astrofizician și profesor universitar român. A efectuat cursurile secundare la Liceul teoretic „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești (1901-1909). A obținut titlurile de licențiat în matematici (1914) al Universității din București și doctor în astronomie (1925) al Universității din Paris cu teza Sur les amas globulaires d’étoiles et leur relations dans l’espace.^[1] După încheierea studiilor, a lucrat ca astronom stagiar la Observatorul Astronomic din Paris (1921-1924), conferențiar de astronomie și geodezie (1931-1940) la Universitatea din Cernăuți, profesor de astronomie la Universitățile din Timișoara și Cluj (1940-1945). A fost ales post-mortem membru de onoare al Academiei Române. În 1948, Observatorul Regal din Belgia a propus Uniunii Astronomice Internaționale ca asteroidul cu nr. 2.331, descoperit în 1936 de directorul acestui observator, E. Dalporte, să poarte numele savantului român.

Prin cercetările și observațiile sale, Pârvulescu a adus contribuții originale deosebite asupra Căii Lactee, a structurii Universului și în domeniul astronomiei stelare. Numeroase propuneri ale astronomului Pârvulescu, printre care unificarea polului galactic în calculele de astronomie stelară, au fost adoptate de Uniunea Astronomică Internațională. „Calea Lactee, a spus Pârvulescu, este o galaxie simplă, iar galaxiile în general sunt supuse unui proces pulsatoriu...” Asemenea idei, expuse încă din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, au deschis noi orizonturi în cercetarea Universului. Opera savantului Pârvulescu se referă la roiurile stelare, supergalactice și globulare, la determinarea orbitelor stelelor duble, la evoluția sistemului solar și a stelelor.

În teza sa de doctorat, Pârvulescu a stabilit și analizat cele patru cauze care determină evoluția către faze din ce în ce mai concentrate către centru până la faza finală, când roiul de stele ajunge în așa-numitul regim permanent. El a stabilit o nouă metodă pentru determinarea paralaxei stelelor roiurilor și a tras concluzia că roiurile sunt sisteme stelare bătrâne, exterioare Căii Lactee, idee cu totul nouă și originală la acea dată. Pârvulescu a studiat roiurile de stele prin observații directe, prin studii statistice și metode analitice. El a descoperit steaua pitică albă cu nr. 1.166 din catalogul Van Maanen, cu o densitate superioară de o sută de mii de ori celei a apei.

Statistic, Pârvulescu a stabilit legea luminozității și legea densității, folosite de W.M. Smart în lucrarea sa Stellar Dynamics. Metoda Pârvulescu pentru determinarea (evaluarea) densității stelare a roiurilor globulare a fost folosită de astrofizicianul Edwin P. Hubble (1889-1953) în lucrarea acestuia intitulată Evaluation of the density function.

Decesul prematur al acestui mare om de știință român a constituit o grea pierdere pentru astrofizică. 

·       1891: S-a nascut  Jean Yonnel, renumit actor francez de origine română, unul din cei 4 actori români societari ai Comediei Franceze, alături de Eduard de Max, Maria Ventura şi Elizabeth Nizan; (d.17.08.1968).

·       1899: Ernest Miller Hemingway (n. 21 iulie1899, Oak Park, SUA – d. 2 iulie 1961, Ketchum[*], SUA) a fost un romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, laureat al Premiului Pulitzer în 1953, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani din întreaga lume.

Opera sa are ca sursă o experiență de viață profundă și originală, relatând, conform concepției scriitorului, "lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu", într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial, stil pe care scriitorul însuși îl denumise teoria aisbergului (în original iceberg theory}. Ernest Hemingway s-a născut la data de 21 iulie 1899 la Oak Park, Illinois, o suburbie a orașului Chicago, în familia unui medic. Era cel de-al doilea copil al cuplului Clarence Edmonds Hemingway și Grace Hemingway. Clarence era medic și avea un cabinet particular. Fiului său i-a dat numele Ernest după bunicul mamei sale, Ernest Hall. Familia Hemingway a mai avut și alți copii după nașterea lui Ernest. Ernest se afla în concurență cu sora lui mai mare, Marcelline, care se născuse cu un an înaintea lui. Grace își dorise ca al doilea copil să fie tot fată, dar pentru că nu a fost așa, și-a îndreptat întreaga afecțiune spre sora mai mare a lui Ernest, Marcelline. Mai târziu, Ernest Hemingway își amintește faptul că, pentru a atrage atenția mamei sale, începuse încă de mic să folosească un limbaj necuviincios și jignitor. Pe când avea doi ani, într-o vară, tatăl său îl ia pentru prima oară la pescuit în regiunea Wallon Lake, unde avea o casă de vacanță. Micuțul Ernest prinde cel mai mare pește și reușește chiar să-l aducă singur la mal. După acest episod, pescuitul va rămâne pasiunea lui pentru tot restul vieții.

După terminarea școlii secundare nu-și continuă studiile, ci pleacă în orașul Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star. De aici, în 1918, se înrolează ca voluntar în formațiile auxiliare ale Crucii Roșii americane și e repartizat într-o unitate de ambulanțe care acționa pe frontul din Italia. E rănit de explozia unui obuz în apropiere de Fossalta di Piave și e distins cu decorațiile italiene Medalia d'Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guerra.

În timpul războiului civil din Spania a fost corespondent al agenției americane NANA (North American Newspaper Alliance),în Spania, în patru rânduri: prima oară din februarie până în mai 1937; apoi din august 1937 până în ianuarie 1938; apoi din martie până în mai 1938 și din septembrie 1938 până la retragerea de pe Ebru. În călătoria din februarie 1937, având ca țintă finală Madridul, s-a deplasat mai întâi cu vaporul până în Franța, apoi de la Toulouse (Franța) cu avionul la Barcelona, Valencia și Alicante, apoi pe câmpul de luptă de la Guadalajara, la Brihuega. În reportajele trimise ziarelor americane, Hemingway nu a rămas un simplu corespondent de război al agenției NANA, ci a trimis mesaje de solidaritate cu lupta dusă de republicani cu forțele intervenționiste reunite ale Germaniei hitleriste, ale Italiei musoliniene și ale rebelilor spanioli conduși de generalul Franco. A început, împreună cu cineastul olandez Joris Ivens, turnarea unui film despre Spania, al cărui scenariu și comentariu au fost scrise de autorul american. Într-un articol publicat mai întâi în revista Verve^[21] și apoi într-o cărticică ce cuprindea și scenariul filmului Spanish Earth (Pământ spaniol), Hemingway relatează împrejurările în care a fost creat acest film-mărturie despre lupta poporului spaniol pentru libertate. În al doilea an al războiului civil din Spania, Hemingway se întoarce în SUA și participă la al doilea Congres al Scriitorilor Americani. La Congres, el rostește primul său „discurs public” în care a explicat atitudinea sa și rațiunile care l-au făcut să plece în Spania. Din discurs transpar, fără tăgadă, convingerile sale antifasciste:

„Un scriitor care nu minte nu poate trăi și lucra într-un regim fascist...Fascismul este o minciună, și de aceea e condamnat la sterilitate literară. O dată dispărut, el nu va avea altă istorie decât istoria sângeroasă a asasinatului,care e foarte cunoscută și pe care câțiva dintre noi au văzut-o cu ochii lor în aceste luni din urmă”^[22] Hemingway s-a reîntors în Spania și într-un hotel din Madrid, hotelul „Florida”, expus focului bateriilor intervenționiștilor nemți, a scris piesa Coloana a cincea (The Fifth Column), al cărei erou, Philip Rawlings, se expune în misiuni de luptă periculoase și își transformă probabila moarte dintr-o înfrângere într-o victorie. 

În calitatea sa de reporter de război, atât în Primul Război Mondial, (1917 – 1918), cât și în Al Doilea Război Mondial, (1939 – 1945), dar și în Războiul civil spaniol, (1936 – 1939), autor de povestiri, nuvelist și romancier, Ernest Hemingway impresionează prin utilizarea unui număr minim de mijloace stilistice și artistice în obținerea unui impact emoțional și imaginativ maxim asupra cititorului. Din acest punct de vedere, unii critici literari îl considera un exponent al minimalismuluiîn literatură, deși Hemingway nu a gândit niciodată opera sa în acești termeni.

Întreaga operă a lui Hemingway are un puternic caracter autobiografic, fiind dominată de conflicte emoționale puternice. Începând cu romanele pline de exuberanță tinerească The Torrents of Spring, The Sun Also Rises și A Farewell to Arms, continuând cu solidele Green Hills of Africa, Winner Takes Nothing și To Have and Have Not și culminând cu complexele Pentru cine bat clopotele, Across the River and into the Trees și The Old Man and the Sea, traiectoria operei lui Hemingway este un continuu crescendo al acelorași teme etern umane: naștere, moarte, viață, neant, luptă, cedare, fidelitate, trădare. În perioada de stagnare, Hemingway a reușit să creeze cadrul pentru mai multe romane noi, însă acestea nu s-au transformat niciodată în lucrări complete. A lăsat deoparte aceste lucrări nereușite și a început să scrie povestea unui bătrân pescar din Cuba (The Old Man and the Sea, trad. Bătrânul și marea).

Opere publicate antum

• 1923 - Three Stories and Ten Poems (Trei Povestiri și Zece Poeme) (povestiri)
• 1925 - In Our Time (În timpul nostru) (povestiri)
• 1926 - The Torrents of Spring (Torentele primăverii) (roman)
• 1926 - The Sun Also Rises (Fiesta)
• 1927 - Men Without Women (Bărbați fără femei) (povestiri)
• 1929 - A Farewell to Arms (Adio, arme) (roman)
• 1930 - The Fifth Column and the First Forty-Nine Stories (Coloana a cincea și Primele patruzeci și nouă de povestiri) (povestiri)
• 1932 - Death in the Afternoon (Moartea după-amiază) (roman)
• 1933 - Winner Takes Nothing (Învingătorul nu ia nimic) (povestiri)
• 1935 - Green Hills of Africa (Colinele verzi ale Africii) (roman)
• 1937 - To Have and Have Not (A avea și a nu avea) (roman)
• 1939 - The Snows of Kilimanjaro and Other Stories (Zăpezile de pe Kilimanjaro) (povestiri)
• 1940 - Pentru cine bat clopotele (For Whom the Bell Tolls) (roman)
• 1942 - Men at War (Bărbați la război) (antologie de lucrări revăzute)
• 1950 - Across the River and into the Trees (Dincolo de râu și între copaci) (roman)
• 1952 - Bătrânul și marea (The Old Man and the Sea) (roman)

Opere publicate postum

• 1962 - The Wild Years (Anii sălbatici) (compilație)
• 1964 - A Moveable Feast - (roman)
• 1967 - By-Lines - (articole publicate în Toronto Star)
• 1970 - Islands in the Stream (Insule în derivă) (roman)
• 1972 - The Nick Adams Stories (Povestirile lui Nick Adam)
• 1979 - 88 Poems (88 Poezii) (poeme)
• 1981 - Selected Letters (Corepondență selectivă)

Ernest Hemingway

Hemingway în 1923

Hemingway în 1950

·       1903: Regele Olav V al Norvegiei (1957–1991) (d. 1991)

·       1904: S-a născut la Turnu Severin, Ion Biberi, prozator, eseist şi critic literar; (m. 1990). A absolvit Facultatea de Medicină şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Doctor în chirurgie, medic primar psihiatru. Debutează în literatură cu proze scurte, foarte apreciate de Tudor Arghezi, în prima serie a revistei Bilete de papagal, colaborează la reviste literare precum Revista Română, Kalende, Ramuri, ţinând cronica ideilor la Viaţa Românească şi a cărţii franceze la Revista Fundaţiilor.  Este autorul unui faimos volum de interviuri intitulat Lumea de mâine în care, în 1947, 50 de intelectuali români îşi dau cu părerea asupra modului în care va arăta lumea de mâine. La câteva luni după apariţia sa, regele Mihai este obligat să abdice, se instaureaza in tara pe deplin un regim dictatorial comunist, iar prognozele intelectualilor, adunate în volum sunt spulberate.

Nuvele

• Oameni în ceață, 1937

Eseuri, studii literare

• Arta de a trai, 1970
• Essai sur la condition humaine, 1973
• Eros, 1974
• Thanatos, 1936
• Études sur la littérature roumaine contemporaine, 1934,
• Profiluri literare franceze, 1945
• Lev N. Tolstoi, 1947
• Tudor Vianu, 1966
• Pieter Bruegel cel Bătrîn, 1967
• Hanibal, 1967
• Poezia, mod de existență, 1968
• Argonauții viitorului, 1971
• Arta de a scrie si de a vorbi in public, 1972
• Arta suprarealistă. Privire critică, 1973
• Eseuri literare, filosofice, și artistice, 1982
• Luminile capricornului, 1983
• Ultimele eseuri, 1985

Romane

• Proces, 1935, primul roman joycean românesc
• Cercuri în apă, 1939
• Un om își trăiește viața, 1946
• Destinul Aïsei, 1983

·       1904: S-a născut geologul Emilia Saulea; studii privind faunele fosile ale Neogenului în România. A realizat (în colaborare) primul atlas litofacial al acestei perioade a erei terţiare din ţara noastră; membru de onoare al Academiei Române din 1993; (m. 1998).

·       1905: S-a născut Constantin Ionescu, chimist şi farmacist; considerat unul dintre organizatorii industriei farmaceutice din România; a fost director al Institutului de Cercetări Farmaceutice, pe care l-a dezvoltat treptat, transformându-l în cel mai mare centru de cercetări ştiinţifice în domeniu; membru corespondent al Academiei Române din 1948; (m. 1956).
* 1905: Péter Fecsi, ortografiat uneori și Péter Facsi (n. 21 iulie 1905, data și locul decesului necunoscute)^[1] a fost un handbalist de etnie maghiară care a jucat pentru echipa națională a României.

• 1906 - S–a nascut Traian Chelariu, poet si dramaturg (proza: “ Necunoscuta ”,“ In cautarea Atlantidei”) (m.04.11.1966).
  
• 1907: Dimitrie Macrea (n. 21 iulie 1907, Fântâna, comitatul Târnava Mare - d. 5 noiembrie 1988, București) a fost un fonetician și lingvist român, profesor universitar, membru corespondent (din 1965) al Academiei Române. A coordonat lucrările de elaborare a Dicționarului limbii romîne literare contemporane (1955-1957) și a Dicționarului limbii romîne moderne (1958), precum și lucrările de definitivare a Gramaticii limbii romîne, în două volume (1954). De asemenea, a fost coordonator principal al Dicționarului Enciclopedic Român, în patru volume (1962 -1966).
  Dimitrie Macrea a mai publicat studii de fonetică, geografie lingvistică, statistică lingvistică, de istorie a limbii și a lingvisticii.
  
• 1908: Aurel Zaremba sau A. Zaremba (n. 21 iulie 1908, Iași - d. 9 august 1930, Iași), cunoscut și sub pseudonimul Azar, a fost un poet român de avangardă. A locuit în cartierul ieșean al Tătărăștilor. A fost redactor-șef la revista XX - literatură contimporană și colaborator la revista unu a lui Sașa Pană și la revista Prospect a prietenului său Virgil Gheorghiu. N-a publicat niciun volum în timpul vieții. Cu ocazia morții sale timpurii, a apărut în revista unu o pagină colectivă, Aurel Zaremba - Închidere, cu tributuri de Sașa Pană, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Alexandru Dimitriu-Păușești și Raul Iulian. După moarte, poemele sale au fost adunate de Sașa Pană în volumul Deschidere (incluzând un portret de Jules Perahim), care a fost tipărit într-un tiraj de 151 de exemplare la editura unu în 1933. 

  Fragmente din poemul "Deschidere"

  „3
  
  Aerul se colorează-n fluturi
  curcubee-n horă
  
  leneviri de brațe de argint
  revărsate-n maluri
  foi de cositor întind
  ciripiri
  
  pădurea ca un șal
  își scutură franjurile
  
  în gelatina dimineții
  mugurii înfloresc păsări
  
  7
  
  Descompus pământul
  transpiră-n porii văilor
  
  baghetele florilor
  mențin orchestrația câmpului
  
  antenele soarelui
  culeg rămășițele nopții
  
  aninat de botul vacilor
  iazul se leagănă ca o plasă
  
  săgețile păsărilor
  se desprind din rețeaua pădurii
  
  fularul cărărilor
  se deapănă pe mosorul copacilor
  
  pisicile panselelor
  torc iedera luminii
  
  11
  
  Funingine de voal
  împresurat de fildeșul umerilor
  căile luminii s-au închis
  cu lacăte de nouri
  poduri albe se aștern
  ca fețe de mese
  tremurul corăbiilor
  cu pânze de ape
  apele sunt acoperite
  cu pânzele corăbiilor
  
  glasul pescărușilor
  ca zborul libelulei
  printre gene - gratiile ochilor
  privirile ca porumbei
  se aruncă deasupra orașului
  drumurile-s așternute cu covoare
  arcurile nopții
  au înflorit lumini de artificii
  pasul dezgroapă ecourile trecutului”

• 1911: Herbert Marshall McLuhan, scriitor canadian
• 1920: Violeta Zamfirescu (nume la naștere: Lăzăroiu; n. 21 iulie 1920, Craiova - d. 4 octombrie 2006, București) a fost o poetă, prozatoare și redactoare română S-a născut la Craiova, în familia ofițerului Sterian Lăzăroiu și a Ioanei. A urmat școala primară și primele cinci clase de liceu între 1931 și 1936 la Craiova. A continuat liceul la „Regina Maria” între 1936 și 1939, apoi a urmat studii de drept (neterminate), la Universitatea din București, între 1942 și l944. A fost redactor la „Gazeta literară” (1954-l956); la Radio, redactor la emisiunile literare (1956-l959); la revista „Luceafărul” (1960-l968); din nou la Radio (1968-l969); redactor-șef al redacției de poezie la Editura Eminescu (1969-l971, când se pensionează.^[3]
  A debutat în anul 1951 cu poezie în revista „Viața Românească” și editorial în 1955, cu volumul Inima omului. 

  Versuri

  • Rodul pământului, 1957;
  • Ceasul de slavă, 1960;
  • Frumusețe continuă, 1964;
  • La gură de rai, 1965;
  • Dragoste, 1968,
  • Colind de primăvară, 1969;
  • La poarta celor care dorm - poeme dramatice, 1970
  • Poezii 1950 - 1972, 1972;
  • Simfonie, 1975;
  • În aerul vibrând, 1977;
  • Lacrima pietrei, 1981;
  • Incandescența miezului, 1981;
  • Zbor de cântec peste nori, 1985.^[4]

  Romane

  • Îndrăgostiții triști, 1979;
  • Surâsul iubirii, 1984.
  A mai scris versuri pentru copii, publicistică pe teme morale și turistice (O lume pentru toți, 1977).
• 1920: S-a nascut Isaac Stern, cunoscut ca “supremul virtuoz al secolului XX”. Unul dintre “cei mai inregistrati” violonisti, Stern s-a nascut in Rusia si a emigrat in SUA, debutand la 17 ani in Orchestra Simfonica din San Francisco; (d. 22.09.2001).
• 1920: Mohammed Dib (Arabă: محمد ديب)‎ (n. 21 iulie 1920 la Tlemcen, Algeria - d. 2 mai 2003 la Paris) a fost un scriitor algerian care a scris în limba franceză peste 30 de romane, nuvele, poezii și literatură pentru copii.
• 1922 - S-a nascut Kay Starr (Katherine Starks), cantareata americana.
• 1923: Rudolph Arthur Marcus, chimist canadian, laureat al Premiului Nobel în 1992
• 1926: Norman Frederick Jewison, CC, O. Ontario (născut pe 21 iulie 1926) este un regizor, producător de film și actor canadian, fondator al Centrului Canadian de Film. Filmografie:
• 1967 În arșița nopții (In the Heat of the Night) - Premiul Oscar pentru cel mai bun film
• 1971 Scripcarul pe acoperiș ( Fiddler on the Roof)
• 1987 Visătorii (Moonstruck)

Norman Jewison

Norman Jewison

• 1928: Pavel Kohout, scriitor ceh
• 1932: S-a născut Corneliu Leu, prozator, dramaturg şi regizor de film; între anii 1950 şi 1958 a fost redactor la Radiodifuziunea Română; (m. 2015).
  
• 1936: S-a născut medicul veterinar Nicolae M. Manolescu, creator al şcolii româneşti de hematologie şi citologie veterinară, al celei de oncologie comparată şi al celei de microscopie electronică Scaning. In 1996 a pus bazele Institutului Naţional de Biotehnologie. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1992.
  
• 1942 - S-a nascut Kim Fowley, compozitor, producator, manager, clapar si vocalist american.
• 1946 - S-a nascut Barry Whitman, baterist britanic (Herman’s Hermits).
• 1947: Ioana Diaconescu (n. 21 iulie 1947, București) este o poetă contemporană, traducătoare, publicistă, jurnalistă media, cercetătoare de istorie recentă. Este membră a Uniunii Scriitorilor din 1971. S-a născut la 21 iulie 1947 din părinții Ion și Justina Diaconescu (născută Vlad), ambii profesori. Mama (licențiată a Facultății de Limba și literatura italiană, avându-l ca dascăl și mentor pe Alexandru Marcu, profesor și savant italienist )- născută în orașul Roman din părinții Gheorghe și Aurelia Vlad, a fost prietenă și colegă de clasă, la școala primară și apoi la liceul din orașul Roman, cu scriitoarea Antoaneta Ralian. Tatăl, licențiat strălucit al Facultăților de Litere și Filosofie din București, cu diplomat Magna cum laude înmânată de Regele Mihai I, a fost studentul preferat al profesorului Nicolae Cartojan care l-a oprit ca asistent la catedra sa de istoria literaturii române vechi încă din timpul studiilor. Ion Diaconescu începe o excepțională carieră universitară, dar odată cu moartea lui Nicolae Cartojan în 1944 și instaurarea comunismului va fi eliminat de către Ion Vitner de la catedră, epurat din învățământul universitar, arestat, apoi decăzut, multi ani, din drepturi civile. De asemeni, mama, Justina Diaconescu, nu s-a putut angaja decât foarte târziu într-o muncă ce nu corespundea studiilor sale. Familiei i se confiscă bunurile deci și locuința și i se repartizează o camera (în care vor locui cei 4 membri ai ei timp de 25 de ani) într-un apartament de bloc, cu încă dou familii și cu dependințele în comun.
  Poeta își petrece primii ani din viață la bunicii din partea mamei, la Roman, dată fiind situația precară în care erau părinții, la București. Bunicul, Gheorghe Vlad, preot arhimandrit, director al Seminarului de preoți din Ismail, apoi al celui de la Roman, mentor și mai târziu prieten al preoților ce-i fuseseră elevi(preferații fiind Constantin Galeriu și Ioan Ivan de la Neamț), apropiat al episcopului de Roman și Huși Teofil Herineanu precum și al preotului Grigore Pișculescu (scriitorul Gala Galaction) și bunica Aurelia Vlad, cunoscută în școlile unde predase ca un “pedagog de clasă”, i-au format primele deprinderi intelectuale, i-au influențat gândirea spirituală, formarea ca scriitoare. În casa bunicilor de la Roman și-a scris primele poezii. Aici primește de timpuriu primele lecții de limba latină de la bunicul său și de limba franceză de la Prințesa Ghica, soția Prințului Alexandru Ghica. La București va începe, la îndemnul tatălui său, studiul pianului și al coregrafiei. Ioana Diaconescu a debutat în revista “Contemporanul” în anul 1966 cu șase poezii prezentate de poetul Geo Dumitrescu. Revistele literare încep să-i publice grupaje de versuri în: Luceafărul, România literară, Steaua, Convorbiri literare, Tribuna, Viața Romănească, etc., colaborează cu traduceri și la Secolul 20. Debutul editorial se produce precoce, în anul 1967 în cunoscuta colecție pentru debutanți “Luceafărul” cu volumul de versuri “Furăm trandafiri” care este primit cu entuziasm de critica literară. Prima cronică despre această carte este semnată în „Contemporanul" de către Nicolae Manolescu, urmată de cele ale criticilor literari de prestigiu ai vremii, care-și reiau aceste cronici în volume publicate mai tarziu, ca Alexandru Piru (“Poezia românească contemporană. 1950 – 1975”, București 1975), Gabriel Dimisianu (“Opinii literare”- 1978, Bucuresti), Dan Cristea (“Faptul de a scrie”- București 1980) sau Laurențiu Ulici (în volumul „Literatura Română contemporană – I. Promoția 70” – București 1995) etc. Se împrietenește cu Ileana Mălăncioiu și Gabriela Melinescu, surori mai mari întru poezie. Volume de poezie:
• Furăm trandafiri, ESPLA, colecția „Luceafărul”, 1967
• Jumătate zeu – EPL, 1970
• Adagio – Ed. Eminescu, 1973
• Taina – Ed. Dacia, 1976
• Amiaza – Ed. Cartea Românească, 1978
• Ceața - Ed. Eminescu, 1978
• Poetica – Ed. Eminescu, 1981
• Vârtejul și lumea - Ed. Cartea Românească, 1982
• Amintiri neverosimile – Ed. Albatros, 1983
• Dumnealui, destinul – Ed. Eminescu, 1984
• Uranus – Ed. Cartea Românească , 1985
• Herb – Ed.Cartea Românească, 1986
• Poemul cu părul alb – Ed. Albatros, 1993
• Corp în cădere – Ed. Eminescu, 1998
• Sunetul trupului meu – Ed.Helicon, 1998
• Arcadia – Ed. Eminescu, 1999
• Tratat de amintiri neverosimile – Ed. Eminescu, colecția „Poeți români contemporani”, 2000
• Caiet căzut pe mere – Ed. Eminescu, 2001
• Nusakan – Ed.Timpul, 2013
• Vertigo – Ed Tracus Arte, 2014
• Dafür ist der Engel – Gedichte (în limba germană), Dionysos Boppard 2018, Traducere Christian W. Schenk, ISBN 9781980729198
9781980240341
• Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Trad: Christian W. Schenk, Dionysos, Boppard, 2018, ISBN 9781977075666
  Poeta Ioana Diaconescu 
  Ioana Diaconescu 
  Poeta Ioana Diaconescu (2016)
• 1947 - S-a nascut Cat Stevens (Stephen Demetri Georgiou) (Yusuf Islam), cantaret, chitarist si compozitor britanic.
• 1948: Giuseppe Piero Grillo (n. 21 iulie 1948, Savignone, Italia) cunoscut ca Beppe Grillo este un comic, actor și blogger italian.

  „ Eu vreau să fiu un comic! Nu pot să fiu eu cel care vorbește mereu, Gura Adevărului, nu pot, nu este genul meu, nu aș fi eu.!”

  —Beppe Grillo, Beppegrillo.it, Milano 2005

  „De mic am făcut o reclamă, dar apoi am înțeles unele lucruri despre reclame. Câțiva ani după aceea am început să mă iau de politcieni pentru că lucrurile nu mergeau bine, dar apoi am înțeles unele lucruri despre politică, și anume că este controlată de economie. Acum câțiva ani am spart un computer cu o bâtă de baseball, dar acum am înțeles câte ceva despre internet, și anume că este singura noastră apărare. ”

  —Beppe Grillo, sul retro del suo libro "Tutto il Grillo che conta"

  Dintre toate blog-urile (în limba italiană) din lume, al său e cel care primește cel mai mare număr de link de la alte blog-uri^[1].

  „ Eu vreau sa fiu un comic! Nu pot sa fiu eu cel care vorbeste mereu, Gura Adevarului, nu pot,nu este genul meu, nu as fi eu.!”

  —Beppe Grillo, Beppegrillo.it, Milano 2005

  Beppe Grillo

• 1950 - S-a nascut Larry Tolbert, baterist american (Raydio).
• 1951: S-a nascut actorul american Robin Williams; (d. 11 august 2014).
• 1953: Dénes Seres, politician român
• 1955: Dan Chişu, regizor român, preşedintele Fundaţiei DaKINO din Bucureşti
  
• 1955: Marcelo Alberto Bielsa Caldera (pronunție în spaniolă: /marˈse̞lo̞/, poreclit Loco Bielsa, n. 21 iulie 1955) este un fost fotbalist argentinian, și actualul antrenor al clubului Olympique de Marseille
• 1957: Stefan Löfven (pronunție suedeză: /ˈsteːfan lœˈveːn/; n. 21 iulie1957, Aspudden[*], Suedia) este un politician suedez, președintele Partidului Social Democrat Suedez (SAP) și premier al Suediei din 2014.
• 1962 - S-a nascut Lee Aaron, cantaret si compozitor canadian.
• 1963: Ioan Simionca (n. 21 iulie 1963) este un senator român, ales în 2016.
• 1965: Valentin Calcan (n. 21 iulie 1965) este un fost deputat român în legislatura 2000-2004, ales în județul Dâmbovița pe listele partidului PSD. Senator al României în legislaturile 2008-2012 și 2012-2016. Valentin Calcan este căsătorit cu Dana Calcan, are un băiat născut în 1991 pe nume Alexandu Calcan.
• 1966: Sorin Gabriel Zamfir, politician român
• 1971: Paul Anastasiu, pictor și sculptor francez de origine română
  
• 1971: Charlotte Gainsbourg, actriță și cântăreață franceză
• 1971: Nonna Grișaeva (Нонна Валентиновна Гришаева; n. 21 iulie 1971, Odesa) este o actriță de teatru, film și televiziune, parodistă, prezentatoare TV și cântăreață rusă. Artistă emerită a Federației Ruse (2006). Conducător artistic al Teatrului regional al tînărului spectator din Moscova (26 iunie 2014).

  Nonna Grișaeva

• 1972: Korey Cooper (n. Korene Marie Pingitore; 21 iulie 1972) este o muziciană americană, clapistă, chitaristă, și back vocalistă a formației de rock creștin Skillet. Soțul său, John Cooper, este vocalistul principal, basistul și membru fondator al formației.
  Cooper s-a alăturat la Skillet în 1999, în perioada ditre albumele Hey You, I Love Your Soul și Invincible. Albumul lor Comatose a fost certificat cu aur pe 18 noiembrie 2009

  Korey Cooper

  Korey Cooper la Alive Festival în iunie 2013

• 1973: Roberto Bisconti (n. 21 iulie 1973, Montegnée) este un fotbalistinternațional belgian.
• 1974: Alina Chivulescu (n. 21 iulie 1974, Constanța) este o actriță românăde film. Filmografie: 
• Omul zilei (1997) - dansatoarea Ana Nicolau
• Orient Express (2004) - Adrienne de Raval
• Ho Ho Ho (2009) - Carmen
• #Selfie (2014) - Cecilia
• #Selfie 69 (2016) - Cecilia

Seriale TV: 

• La bloc (2002) - Bela Curcă
• Sub clar de lună (TV) (2002)
• Vine poliția! (2008) - Silvia Corbescu
• Îngerașii (2008) - Mara
• Aniela (2009) - Lulu Sacioreanu
• Iubire și Onoare (2010)
• O nouă viață (2014)
• Fructul oprit (2018-2019) - Helene Descamps

•  1975: Paula Chirilă (n. 21 iunie 1975, Iași) este o actriță de teatru, film și televiziune și prezentatoare TV din România. Chirilă s-a născut la Iași în data de 21 iunie 1975. A absolvit Facultatea de Teatru din cadrul Universității de Arte „George Enescu” Iași, promoția 1998. Tot în 1998, a debutat în actorie pe scena Teatrului de Stat din Oradea cu rolul „Rosine” din „Bărbierul din Sevilia”. Timp de trei ani, actrița a jucat la Teatrul din Oradea, iar alți trei la Teatrul de Nord din Satu Mare. Pentru o scurtă perioadă de timp, Chirilă a cântat cu formația Boema din Oradea. Pe micile ecrane, actrița debutat cu rolul Anei, în filmul „Margo” (2006), regizat de Ioan Carmazan.^[1] Tot în anul 2006, în urma rolului său din scurtmetrajul „Nunta”, Chirilă a obținut premiul pentru „Cea mai bună actriță de comedie“ la Festivalul internațional de teatru și film „Hyperion“.
  În anul 2016, Chirilă a prezentat reality show-ul matrimonial Mireasă pentru fiul meu în locul Mirelei Boureanu Vaida.^[2]
  Chirilă a fost căsătorită Marius Aciu.^[3] Cei doi au împreună o fiică pe nume Carla Sofia. Filmografie: 
• 2015, What God wants, God gets, God help us all
• 2009, O secundă de viață
• 2008, Ușă-n ușă
• 2006, Margo

Piese de teatru:

• Un bărbat și mai multe femei
• Nimic nu-mi scapă
• Moartea pentru patrie
• O femeie, doi bărbați, trei posibilități
• E Soare/Plouă
• Te iubesc dar nu pe tine

• 1975: Erika Benkő (n. 21 iulie 1975) este un deputat român de etnie maghiară, ales în 2016.
• 1978: Damian Marley, cântăreţ jamaican
• 1978: Joshua Daniel "Josh" Hartnett (n. 21 iulie 1978, Saint Paul, Minnesota, SUA) este un actor și producător american de cinematografie. A devenit celebru la începutul anilor 2000 după ce a interpretat roluri principale din filmele Pearl Harbor în 2001 și Elicopter la pământ în 2002. Josh Hartnett s-a nascut in Saint Paul, Minnesota si a crescut in Minneapolis, Minnesota. A fost crescut in mare parte de tatal sau, Daniel Hartnett si de mama sa vitrega, Molly. A copilarit in Saint Paul si a absolvit liceul South Highschool din Minneapolis in iunie 1996. A jucat fotbal in liceu, a lucrat la McDonalds si la Burger King si este vegetarian. Este un mare fan al muzicii jazz.
  A intrat in atentia publicului prima data cu rolul "Michael 'Fitz' Fitzgerald" in serialul de televiziune Cracker. Si-a făcut debutul in filmul artistic in 1998, jucand alaturi de Jamie Lee Curtis in Halloween H20: Dupa 20 de ani pentru Miramax. In acelasi an, a avut o nominalizare la Premiile MTV Movie pentru Cea mai buna interpretare. Tot in 1998, Hartnett a jucat in filmul Scoala sub teroare, regia Robert Rodriguez, din nou pentru Miramax. In 1999 a jucat in filmul productie Paramount Classics Sinuciderea fecioarelor, o comedie neagra de succes. In film apare alaturi de Kirsten Dunst, acesta fiind debutul regizoral al Sofiei Coppola. In 2001 Hartnett a avut o activitate de succes, jucand in trei filme.
  El a interpretat un rol in productia Lions Gate Film O de la Othello, o versiune moderna a piesei Othello. A interpretat personajul rau si periculos Hugo, interpretare care i-a adus multa apreciere. Apoi, a avut un rol principal in blockbuster-ul lui Jerry Bruckheimer, Pearl Harbor, care a adus incasari de peste 1 miliard de dolari pentru Disney. S-a indreptat spre Maroc, unde a jucat in productia Sony Elicopter la pământ, pentru regizorul Ridley Scott, din nou o productie Jerry Bruckheimer.
  Filmul, bazat pe romanul omonim al lui Mark Bowden din 1999 , istoriseste povestea unei misiuni americane in Somalia, care a avut un destin trist, in data de 3 octombrie 1993. In 2002 National Theater Owners i-a acordat premiul ShoWest 2002 , Starul Masculin al zilei de maine. Recent, Josh Hartnett a putut fi urmarit in filmul productie MGM Cărări întortocheate, alaturi de Diane Krueger si Rose Byrne, regia Paul McGuigan, si in productia Miramax Sin City, regia Robert Rodriguez. A aparut si in Dulcele sărut al Daliei, productie Universal, regia Brian De Palma si Te iubesc la nebunie, scenariul Ron Bass (o poveste de dragoste intre oameni care prezinta sindromul Asperger, o forma de autism, ale caror disfunctii emotionale ameninta sa saboteze povestea lor de dragoste ce tocmai se infiripa). In 2007 apare in Ressurecting The Champ, alaturi de Samuel. L Jackson si 30 Days of Night alaturi de Melissa George.
  A fost nominalizat la premiile Teen Choice pentru rolurile din Elicopter la pământ, Cât reziști fără sex, Pearl Harbor, Raiul pe pământ si 30 Days of Night. A fost nominalizat la MTV Movie Awards, la categoria Cea mai Buna Interpretare Masculina pentr rolurile din Pearl Harbor si Halloween H20: Dupa 20 de ani.

  Josh Hartnett

•  1978:  Justin Lee Bartha (năcut la 21 iulie 1978) este un actor american, de film, voce și televiziune, cel mai cunoscut pentru rolurile sale ca personajul Riley Poole din seria National Treasure, respectiv ca personajul Doug Billings în seria de filme The Hangover. Actualmente Bartha joacă în seria de televiziune, realizată de NBC, comedia The New Normal, în rolul personajului David Sawyer.

  Justin Bartha

  Justin Bartha, 2011

  * 1979: Andrei Voronin este un fotbalist ucrainean. S-a născut la Odesa, pe data de 21 iulie 1979. A jucat la patru cluburi din Germania
• 1980: Sami Yusuf (în azeră: Sami Yusuf) (n. 21 iulie 1980) — Celebru cântăreț britanic, compozitor, muzician, interpretează cântece islamice religioase. Sami Yusuf s-a născut în 1980 în Teheran, într-o familie de azeri etnici. La vârsta de 3 ani, el a venit cu părinții săi, în Marea Britanie, unde stă în ziua de azi. Pornind de la o vârstă fragedă pentru a reda o varietate de instrumente muzicale, a urmat cursurile la una dintre școlile de muzică cele mai prestigioase din lume - Royal Academy of Music. Studiul a muzicii occidentale, precum și pieselor din Orientul Mijlociu (Maqam) a permis lui Yusuf a dezvolta o voce unică ce l-a făcut celebru în întreaga lume. Sami Yusuf a făcut o mulțime de turnee, cel mai mare concert a avut loc în 2007 la Istanbul (Turcia), care s-au adunat 250.000 de oameni. Un an mai devreme, Sami Yusuf a venit la Baku cu un program de solo mare "Patria mea". Sami Yusuf planifică lansarea unui nou album «Lilmar».
  Sami Yusuf
• 1981: S-a născut tenismanul român Victor Hănescu.
  
• 1981: Paloma Faith (născută Paloma Faith Blomfield pe 21 iulie 1981 în Londra)^[1][2] este o cantautoare și actriță engleză care a câștigat notorietate în 2009, odată cu lansarea primului său album de studionumit Do You Want the Truth or Something Beautiful?.^[3] Materialul s-a bucurat de succes comercial în Regatul Unit, unde a primit discul de platină și a fost comercializat în peste 300.000 de exemplare 

  Paloma Faith

  Paloma Faith în concert (2010)

  * 1981: Joaquín Sánchez Rodríguez, cunoscut ca Joaquín (n. 21 iulie1981, El Puerto de Santa María, Spania) este un fotbalist aflat sub contract cu Real Betis.
• 1981: Anthony Santos (n. 21 iulie 1981) cunoscut după numele de scenă Romeo Santos, este un cantautor, producător muzical și actor din Statele Unite. Este fost membru a formației de bachata Aventura. În 2002, piesa "Obsesión" a atins numărul unu în Italia timp de 16 săptămâni consecutive. După lansarea mai multor albume cu Aventura, grupul și-a parcurs diferitele moduri. De atunci, Romeo a început o carieră ca solist care, în șase ani, a dat naștere șapte cântece care au fost numărul unu pe tabelul Hot Songs Latin și zece pe Tropical Songs chart.

  Romeo Santos

• 1982: Mao Kobayashi (Kobayashi Mao (小林 麻央^?); n. 21 iulie 1982,^[1]Ojiya, Japonia – d. 22 iunie 2017, Aobadai[*], Japonia) a fost o prezentatoare de televiziune și actriță japoneză. A fost una din vedetele rubricii meteo de la Fuji TV.
• 1983: Milan Jovanović (n. 21 iulie 1983) este un jucător de fotbal muntenegreancare evoluează din 2010 la clubul Spartak Nalcik din Rusia.
• 1983: Eivør Pálsdóttir, cunoscută profesional sub numele Eivør (n. 21 iulie1983, Syðrugøta, Insulele Feroe), este o cântăreață, cantautoare și compozitoare de origine feroeză.
  Supranumită de la începuturile carierei sale 'Björk a insulelor Feroe', Eivor s-a făcut remarcată în Scandinavia prin talentul său precoce, vocea sa de soprană excelând atât în repertoriul de jazz, folk, pop, cât și în muzica clasică. Ea și-a găsit inspirația în baladele tradiționale feroeze și, deși la începuturile carierei sale a cântat în limba feroeză, daneză sau suedeză, majoritatea materialelor sale discografice recente conțin cântece în engleză. 

  Eivør

  Eivør în concert (Lindesnes, 2011)

  
  Eivør purtând un costum tradițional feroez la muzeul Blásastova din Gøta. Costumația a fost folosită și pentru realizarea copertei albumului de debut al artistei, Eivør Pálsdóttir (2000).
•  1985: Jonathan Ayité (n. 21 iulie 1985, Bordeaux, Franța) este un fotbalisttogolez care evoluează în prezent la Brest. Și-a început cariera la Bordeaux.
• 1985: Jacques Feyder (n. 21 iulie 1885, Ixelles, Belgia – d. 24 mai1948, Prangins[*], Elveția) a fost un actor belgian, scenarist și regizor care a lucrat mai ales în Franța, dar și în Statele Unite, Marea Britanie sau Germania. Este cunoscut ca regizor de filme mute în anii 1920, iar în anii 1930 a devenit asociat cu realismul poetic al cinematografiei franceze. A devenit cetățean francez în 1928
• 1987: Vadim Cemîrtan (n. 21 iulie 1987, în Tighina) este un fotbalist moldovean care evoluează la FC Costuleni, pe postul de atacant.
• 1989: Juno Temple (n. 20 iulie 1989) este o actriță britanică, care a jucat în The Other Boleyn Girl, Wild Child, Atonement, Maleficent, The Three Musketeers. și Vinyl. Este câștigătoare a Premiului BAFTA pentru cel mai bun star în ascensiune 

  Juno Temple

  * 1989: Ömer Töprak (n. 21 iulie 1989,^[1] Ravensburg, Germania) este un fotbalist turc. Joacă pe postul de fundaș central la Borussia Dortmund din Bundesliga.
•  1992: Julia Beljajeva (n. 21 iulie 1992, Tartu) este o scrimeră estoniană specializată pe spadă.
• 1992: Andrew Rayel, pe numele real Andrei Rața (n. 21 iulie 1992) este un producător și DJ trance din Republica Moldova, care inițial a lansat muzica sa pe Armanda Music. Andrew a fondat propria casă de discuri „inHarmony Music" la 22 septembrie 2017. Piesele lui Andrew sunt frecvent mixate de DJ și producători din întreaga lume, printre care Armin van Buuren, Tiesto, W&W, Dash Berlin, Hardwell și mulți alții.

  Andrew Rayel

Decese

• 1425: A murit  împăratul  bizantin Manuel al II-lea Paleologul  (n. 27 iunie 1350). A domnit din anul 1391 până în 1425.
• 1862: Prințul Carl Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach (30 mai 1792 – 21 iulie 1862)^[2] a fost lider militar care, în 1815, după Congresul de la Viena a devenit colonel al unui regiment în serviciul regelui Țărilor de Jos.^[3] A luptat în Bătălia de la Quatre Bras și Bătălia de la Waterloounde a comandat Brigada a 2-a a Diviziei a 2-a olandeze. 

  Prințul Bernhard

  * 1906: Ivan L'vovici Blok (în rusă Иван Львович Блок; n. 1858 – d. 1906) a fost un om de stat rus, viceguvernator al guberniilor Basarabia și Ufa, ulterior, guvernator al guberniilor Grodno și Samara. A fost unchiul celebrului poet rus Aleksandr Blok. În anii 1870, Ivan a locuit cu părinții săi în Sankt Petersburg, în apropiere de Podul Palatului.
  Și-a început cariera de funcționar public la 16 mai 1880, în următorii 10 ani, însă, nu se cunoaște cu exactitate unde a activat. Începând cu 25 iunie 1891 a servit în calitate de președinte al congresului ținutului Ekaterinburg.
  Pe 13 iulie 1902 a devenit viceguvernator al guberniei Ufa. După Ufa, a devenit viceguvernator al Basarabiei. La 4 iunie 1905, Blok a devenit guvernator al guberniei Grodno, ulterior a fost numit guvernator al guberniei Samara, fiind numit la ordinul ministrului de interne P. Durnov.
  Situația din Samara era extrem de dificilă în acea perioadă. Blok a suprimat puternic activitățile anti-guvernamentale, antagonizând astfel, liberalii din Samara. De asemenea, a demis șeful gubernatorial al jandarmilor, generalul-maior Karataev, a organizat numeroase arestări, suprimând puternic acțiunea revoluționară și chiar a participat la pacificarea revoltelor țărănești.
  A fost căsătorit cu Maria Mitrofanovna (născută Orlova), cu care a avut doi fii și patru fiice. Cea mai mare, Antonina, născută în 1882, Ludmila, născută în 1884, Ariadna, în 1885 și Olga, în 1890. Fiul cel mare, Ivan, s-a născut în 1893 (după moartea tragică a tatălui său, s-a sinucis, împușcându-se în școală la vârsta de 15 ani). Cel mai tânăr fiu, Liovușka, după pierderea dublă, a început să se bâlbâie, astfel încât a absolvit școala. 
  Ivan Blok a decedat ca urmare a unui atentat săvârșit la 21 iulie 1906. Atunci, atacatorul Gregori Frolov a aruncat o bombă în guvernatorul Blok, iar victima a fost practic ruptă în bucăți. Ucigașul Frolov a fost capturat rapid. Ulterior, au fost înmormântate doar rămășițele corpului, în locul capului a fost plasată o minge de bumbac (imagine), iar un picior nu a putut fi refăcut. Procesiunea a mărșăluit de la casa guvernatorului la catedrală, unde au avut loc funeraliile (în prezent piața Ciubîșev din Samara). 

  Ivan Blok

• 1907: Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838,^[1][2][3] Pitaru, Potlogi, Dâmbovița, România – d. 21 iulie 1907,^[1][2][3] Câmpina, România) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.
  La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier. Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care artistul a ajuns la perfecțiuni ale genului. El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara Românească.
  Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul înaintașilor săi în această direcție. Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el l-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România. Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din prima perioadă de creație a artistului sunt icoana de la biserica Alexa, icoana realizată pentru catapeteasma de la Căldărușani intitulată Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane împărătești de la Zamfira, Epitaful și praporul de la Zamfira și picturile murale de la Agapia.
  Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către politicianul Mihail Kogălniceanu. Astfel, a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci ani de zile la Parisîncepând din toamna anului 1861. După analizele controversate ale biografilor săi, s-a înscris la École nationale supérieure des beaux-arts. Într-o epocă de plină efervescență în căutarea unor noi căi de primenire a expresiei, artistul s-a alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea realismului și mai apoi a impresionismului. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori ai realismului care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii precursori ai impresionismuluiJean-Baptiste Camille Corot și Charles-François Daubigny ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.
  A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari compoziții.
  Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din anul 1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a dedicat cu preponderență subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare al Academiei Române. Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838 în satul Pitaru din Județul Dâmbovița, în familia lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu.^[4] El al fost cel de al șaselea copil din cei șapte pe care familia s-a străduit cu greu să-i întrețină.^[4] Dintre cei șapte copii ai lui Ion Grigorescu există date documentare doar pentru patru: Nicolae pictorul, Gheorghe zugravul de biserici, Elena croitoreasă și Maria cea mai vârstnică dintre ei.^[5] Sora pictorului Maria Ghigorț s-a măritat în anul 1844 la doar 13 ani și a murit destul de tânără.^[5] Ea apare într-o fotografie (W.W. Ollenteit, București) din jurul anului 1860 alături de soțul ei. Nicolae Grigorescu a realizat un portret al acesteia care o înfățișează cosând, așezată pe o sofa. Tabloul se află astăzi la Biblioteca Academiei Române,^[5] Direcția de stampe.^[6]
  Elena s-ar fi născut în anul 1831 și era mai vârstnică decât Gheorghe, ea fiind menționată documentar pentru prima oară ca garant (chezaș) într-un contract încheiat cu Anton Chladek.^[7] Elena s-a măritat cu Filionescu, un funcționar de primărie, cu care a avut o fată Alexandrina Filionescu. De aceasta s-a ocupat Nicolae oferindu-i educație și accesul la studii la Universitatea de Litere de la Paris. După studiile pe care le-a făcut în capitala Franței, Alexandrina s-a întors la București și a deschis un renumit pension de fete în acele vremuri. Grigorescu i-a pictat, de altfel, și un foarte frumos portret.
  Gheorghe era mai tânăr decât Elena, el a murit cu șase ani mai înaintea ei, în data de 31 august 1912.^[8] El s-a născut prin anul 1835 și și-a făcut ucenicia de zugrav de biserici în atelierul lui Anton Chladek.^[9] La vârsta de 16 ani a fost destul de avansat în meșteșugul picturii, drept pentru care a încheiat un contract pentru zugrăvirea unei biserici, dar cu o remunerație destul de modestă. Gheorghe l-a ajutat pe Nicolae la executarea picturilor murale de la Mănăstirea Zamfira^[10] în anul 1856 - 1857 și la Mănăstirea Agapia^[11] în anul 1860.^[12] Mai târziu, Gheorghe a intrat în rutina execuției de icoane.^[12] Sporadic a mai realizat copii după ilustrate și a încercat să facă portrete, dorind să-l urmeze pe Nicolae pe tărâmul picturii.^[12] Pictura lui a rămas la stadiul de diletant și ca un mijloc de a câștiga suplimentar mici sume de bani.^[12]
  • 

    Gheorghe
   
  • 

    Elena Grigorescu
   
  • 

    Maria cu soțul
   
  • 

    Maria cosând
   
  • 

    Gheorghe Grigorescu
  Tatăl lui Nicolae a fost după unii biografi notar în sat și mai apoi îngrijitor al conacului boieresc a lui Filip Lenș^[13] și după alții un fel de administrator.^[14] Mama Ruxandra, în opinia lui George Oprescu, s-ar fi îndeletnicit cu croitoria,^[15]
  Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș^[14] (cel care a construit Casa Vernescu din București) care se afla în satul Strâmbeanu, pe malul pârâului Șuța ce se varsă în apropiere în râul Răstoaca.^[4] Ion Grigorescu a murit în anul 1843 și ca urmare, soția sa Ruxandra împreună cu copiii s-au mutat la București în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, acolo unde astăzi ființează un spital pentru copii.^[13] După un timp familia Grigorescu s-a mutat la o rudă de-a lor, la Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor, unde au dus o viață simplă, mulțumindu-se cu puțin.^[16]
  Așa cum Gheorghe (Ghiță) muncea la atelierul pictorului Anton Chladek, așa și Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic la acest atelier de zugrăvit.^[16] Din precizările pe care Virgil Cioflec le-a făcut despre această perioadă de ucenicie, a rezultat că Nicolae a fost pe la mai mulți meșteri zugravi până să ajungă la Chladek, la Gheorghe Puiu din Olari, mai apoi la fratele acestuia Dragomir și mai apoi la Naie Pantelimonescu care era un pictor de biserici renumit.^[16] Cu timpul, Nicolae a rămas singurul susținător al familiei, elocventă în acest sens fiind mărturisirea lui din anul 1856 în care a spus că ... este împovărat de îngrijirea de existență a unei mame văduve și [a unei] sore mai mică decât mine În anul 1848, la vârsta de doar zece ani,^[18] Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek.^[19][16] Anton Chladek era un foarte bun portretist, un bun miniaturist, vorbea mai multe limbi și și-a făcut o clientelă importantă printre familiile boierești, intelectuali sau printre negustorii importanți ai vremii.^[20]
  
  

  Nicolae Grigorescu, supranumit Nicu zugravul, și cele mai importante biserici unde a pictat: Căldărușani, Zamfira și Agapia
  
  

  Anton Chladek - autoportret, miniatură pe fildeș
  În anul 1856 a executat picturile murale de la biserica din Baloteasca și în anul următor pe cele de la biserica din Budești.^[20] La Baloteasca a pictat împreună cu Gheorghe Grigorescu, fratele său.^[21] Familia Grigorescu locuind în mahalaua Cărămidarilor, era în proximitatea grădinii cu duzi a lui Chladek și renumele iconarului a fost un motiv suficient pentru a se explica atracția pe care Gheorghe și mai apoi Nicolae Grigorescu au avut-o pentru profesia de zugrav.^[22] Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său, el a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier.^[22] Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care Nicolae a ajuns la perfecțiuni ale genului, exemplu stând icoanele împărătești de la Mănăstirea Agapia.^[22]
  După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să confecționeze acasă iconițe pe care mai apoi le vindea pe la târguri.^[23] După doi ani petrecuți cu meșterul iconar, Nicolae era pregătit pentru a-și susține traiul său și al familiei sale. ^[21] Cum, competiția pe piața vânzărilor de icoane era destul de importantă, începând din anul 1850, Nicolae Grigorescu a avut de luptat cu zugravi în vârstă și cu o lungă experiență, meșteșug și abilități comerciale. ^[21] Așa se poate explica că la o vârstă destul de fragedă, Nicolae a cunoscut și a și legat asociații în vederea realizării de icoane sau chiar de picturi murale. ^[21] Edificatoare în acest sens este activitatea pe care a întreprins-o la biserica din Băicoi, Grigorescu semnând în anul 1853 înaintea ajutorului său Niță Pârâiescu. ^[21] Astfel, icoanele de la biserica din Băicoi care sunt datate ca fiind cele mai vechi lucrări ale lui Nicolae Grigorescu, sunt exemple de opere ce denotă o experiență apreciabilă, chiar uimitoare pentru o asemenea vârstă fragedă a autorului lor. ^[21] Mai târziu, la Mănăstirea Zamfira și mai apoi la Mănăstirea Agapia, numele colaboratorilor cu care a lucrat nici măcar nu apar în contractele întocmite în vederea executării picturilor murale. ^[21]
  • Icoanele pictate de Nicolae Grigorescu la biserica din Băicoi (1853)
  • 

    Evanghelistul Matei
   
  • 

    Bunavestire
   
  • 

    Moartea Fecioarei Maria
   
  • 

    Sfinții Ilie, Sava și Pantelimon
   
  • 

    Sfântul Gheorghe
   
  • 

    Sfinții Constantin și Elena
  Unii biografi ai lui Grigorescu în analizele pe care le-au făcut asupra vieții acestuia, au aflat despre alți zugravi care l-au ajutat pe artist. ^[21] Ținând cont de diferența mare de vârstă dintre aceștia și Nicolae, biografii au tras concluzia că acești meșteri i-au fost lui Nicolae nu numai șefi de echipă, ci chiar profesori în meșteșugul zugrăvitului religios. ^[21] Istoricul George Oprescu a considerat acele analize ca fiind neconforme cu argumenția pe care acesta a adus-o: ei nu „...s-au întrebat în afară de orice considerație ce ar mai fi putut învăța tânărul artist de la meșteri hotărât inferiori lui Chladek”?^[21]Din analiza lui Oprescu asupra puținelor icoane, dintre cele mai vechi care au rămas de la Chladek și anume Christos împărat și Fecioară cu pruncul, rezultă că stilul de execuție a urmat metodologia miniaturilor pe care acesta le-a realizat. ^[24] Modul de a înfățișa îndeosebi în stil catolic, icoanele diferă flagrant de icoanele care au rămas din perioada de început a lui Grigorescu.^[24] Astfel, concluzia lui Oprescu a fost că Chladek miniaturistul și nu zugravul de icoane a avut o influență binefăcătoare asupra lui Nicolae Grigorescu. ^[25]
  • Icoanele pictate de Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Căldărușani (1854 - 1855)
  • 

    Isus învățător
   
  • 

    Sfinții Constantin și Elena
   
  • 

    Încoronarea Fecioarei Maria
   
  • 

    Isus și femeia Samarineană
   
  • 

    Sfinții Gheorghe și Dimitrie
  • 

    Sfântul Ștefan
   
  • 

    Isus învățător
  O lungă perioadă, Grigorescu a fost preocupat de problemele tehnice necesare desfășurării meșteșugului zugrăvelii.^[25] El a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând, desigur, drumul înaintașilor săi în această direcție.^[25] A încercat și soluții proprii conforme spiritului său de artist, dar fără a se îndepărta de gustul publicului care era cantonat în percepțiile de natură istorică asupra unor astfel de tematici.^[25] Rezultatul nu a zăbovit să apară, și din melanjul uneori contradictoriu a acestor tendințe pe care le-a abordat, reiese că din anul 1853, el a reușit să depășească tot ce au știut să facă toți zugravii de dinainte-a sa.^[25] Practic, el l-a depășit pe Aton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România.^[25]
  
  

  Maica Domnului cu pruncul (1860 - 1861) - de la Puchenii Mari
  
  

  Sfântul Spiridon (1856 - 1857) - foto a/n - la Biserica Alexa din București
  Se poate constata într-un mod de o evidență definitorie că operele de natură religioasă executate în perioada de început a celui care a fost supranumit în acea epocă ca fiind „Nicu zugravul”, nu pot fi alăturate lucrărilor realizate în producția iconarilor de rând, contemporanii lui mai tineri sau mai vârstnici.^[25] Niță Pârâiescu de la Băicoi, de exemplu, nu mai este cunoscut cu nicio lucrare pe care ar fi realizat-o.^[25] Colaborator la Băicoi fiind cu Nicolae, nu se poate deduce care ar fi contribuția lui în realizarea icoanei Sfântului Gheorghe, la care prima semnătură aparține lui Grigorescu.^[25] Însă, la alți zugravi cu care a colaborat se pot face comparații edificatoare.^[26]
  În momentul în care Nicolae Grigorescu a început să execute gravuri după operele marilor maeștrii din Apusul Europei pentru realizarea compozițiilor sale de natură religioasă, el a înțeles că se impunea cu necesitate să urmeze studii de pictură serioase, așa cum predecesorii săi Iscovescu, Rosenthal sau Negulici le-au făcut prin atelierele din străinătate.^[27] Nu începuse încă să picteze la Mănăstirea Zamfira, dar făcuse deja icoanele de la biserica din Băicoi sau de la Mănăstirea Căldărușani și a terminat prima lui icoană remarcabilă comandată de corporația băcăuanilor în data de 25 februarie 1856, Sfântul Spiridon.^[27] În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a primi un sprijin pentru a face studii în străinătate.^[27] Petiția sa, așa numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată Mihai scăpând stindardul (vezi Nota H - Mihai scăpând stindardul), cu tematică istorică inspirată din cunoscuta baladă a lui Dimitrie Bolintineanu.^[27] Este de amintit că versurile poetului Bolintineanu au fost o sursă de inspirație în acea epocă pentru mai multe compoziții pe care artiștii români le-au realizat în acele vremuri.^[27] Tabloul trimis de Grigorescu domnitorului este astăzi dispărut și critica de artă a considerat că el nu era cu mult mai diferit în concepție și stil decât operele similare ale altor artiști contemporani lui, cum ar fi de exemplu Constantin Lecca.^[27]
  Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelege foarte clar ce anume dorea acesta de la domnitor. Acesta din urmă a plecat în decizia pe care a luat-o de la afirmația lui Grigorescu că nu a urmat o școală secundară în domeniu.^[27] Domnitorul a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate.^[27] Eforia a trimis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava, profesorilor Antonin Roques,^[28] Constantin Lecca și Limburg prin care cerea acestora să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri: „... având în vighere îngrijitoare asupră-i spre a face progresul cel mai posibil, atât pentru învățătura limbei franceze și germane, cât și în studiul de arta picturii, pentru care se zice a avea predilecție”.^[27] Se pare că artistul ar fi primit pentru tablou suma de 100 de galbeni de la prințul Știrbei.^[29]
  • Icoanele împărătești de la Mănăstirea Zamfira (1856 - 1857)
  • 

    Sfântul Nicolae
   
  • 

    Ioan Botezătorul
   
  • 

    Arhanghelul Mihail
   
  • 

    Fecioara cu Isus în brațe
   
  • 

    Isus ca împărat
   
  • 

    Arhanghelul Gavril
   
  • 

    Înălțarea
  • 

    Sfântul Nifon
  • Icoanele aflate sub icoanele împărătești de la Mănăstirea Zamfira (1856 - 1857)
  • 

    Ajutați wikipedia și găsiți numele picturilor - (?)
   
  • 

    ... (?)
   
  • 

    ... (?)
   
  • 

    Drumul de la Betleem spre Egipt
   
  • 

    ... (?)
   
  • 

    ... (?)
  • 

    ... (?)
   
  • 

    Radu cel Mare și Sfântul Nifon
  Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi beneficiat de cursurile de la Sfântul Sava.^[30] În data de 7 septembrie 1856 a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploiești, aproape de Zamfira unde artistul zugrăvea biserica mănăstirii, o nouă petiție mult mai clară:^[30]

  „Dorința d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecțiunea artei ce eserses mă făcu să îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Știrbei, cu o mică compoziție intitulată Scăparea stindardului de Mihai Viteazul, arătând totodată și dorința-mi d-a mă perfecționa în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificație în bani, lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecționare, ca să poci și eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noștri prinți”.^[30]

  
  

  Mihai Viteazul la Călugăreni - de Nicolae Grigorescu ~ 1857
  În continuare, Nicolae Grigorescu și-a exprimat speranța că poate acum, autoritățile îi vor ... „mijloci trimiterea în Academia Romei pe care de atât timp o visează”.^[31] Rezultatul a fost același, o apostilă adresată Eforiei Școalelor.^[30] Astfel, Grigorescu a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500 de galbeni, cam dublu față de bursa anuală a unui bursier.^[30] În iulie 1857, pe la sfârșitul lucrărilor de la Zamfira, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică.^[30] Acesta, la terminarea studiilor urma să revină la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei.^[30] Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 - 30 septembrie. Nicolae Grigorescu s-a înscris și a participat la concurs contra lui Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu.^[30] Așa cum se întâmpla în uzanțele vremii, postul fusese creat special pentru Stăncescu care ceruse încă din 15 ianuarie 1857 să i se atribuie bursa rămasă liberă la revenirea lui Petre Alexandrescu în țară.^[30]
  Condițiile concursului erau special create pentru ca Stăncescu să câștige concursul.^[30] Astfel, se cereau certificate la studiile pe care fiecare candidat le făcuse până în acel moment, precum și o scrisoare de recomandare de la profesorul cu care candidații au studiat pictura.^[32] Cum, una din condiții era ca persoanele candidate să prezinte copii realizate de ei după alți autori, Stăncescu a prezentat în acest sens copii după Constantin Rosenthal^[J] și Tattarescu.^[32] Despre Grigorescu nu se știe cu ce anume s-a prezentat, poate cu Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni prin simplul fapt că acestă lucrare era de factură patriotică ca și Mihai scăpând stindardul care fusese expusă în aceeași galerie cu opere similare create de Theodor Aman (Ultima noapte a lui Mihai Viteazul) și de Carol Wallenstein de Vella (Bătălia de la Călugăreni) sau marele portret ecvestru al lui Mihai Viteazul creat de Lapary.^[32] Constantin I. Stăncescu a câștigat bursa pentru Italia și din cauza faptului că Grigorescu nu era încă pictor de șevalet, tocmai acest lucru cerându-i-se viitorului bursier.^[33] Ca urmare protectorii lui Stăncescu, nu numai că i-au acordat bursa, dar au schimbat și destinația. Au schimbat Florența - Italia, cu Paris - Franța.^[33]
  • Picturile de la Mănăstirea Agapia (1858 - 1861)
  • 
   
  • 
   
  • 
  • 
   
  • 
   
  • 
   
  • 
   
  • 
  • 
   
  • 
   
  • 
  Nicolae Grigorescu și-a dat seama cu ocazia concursului de moravurile acelor vremuri și a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului.^[33] Întâmplarea a fost să-l întâlnească pe călugărul Isaia Piersiceanuși stăreția Mănăstirii Agapia i-a făcut propunerea de a zugrăvi biserica.^[33] Pe când Nicolae Grigorescu picta la Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza în acea vreme.^[34] Văzând calitatea picturilor care se realizau sub ochii săi, Kogălniceanu a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să pretindă vreo diplomă de studii secundare.^[34] Ca urmare a referatului întocmit de specialistul delegat să examineze realizările de la Agapia din anul 1860, semnat de G. Schiller, prin care se menționa că „... D. Grigorescu a lucrat pentru înalte arte, lăsând în Moldova un monument unic în arta picturii”,^[35]pictorul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia precum și felicitări pentru școala de pictură destinată călugărițelor mănăstirii pe care a înființat-o acolo.^[34]
  Începând din data de 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu putea cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri de pictură la Paris.^[34] La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260 de galbeni și era prevăzut în bugetul Moldovei pentru anul 1862.^[34] Informațiile despre studiile pe care Nicolae Grigorescu le-a făcut la Paris sunt lapidare și pline de incertitudini. După unii biografi ai artistului, Grigorescu a lucrat câteva luni de zile în atelierul lui Sébastien Cornu,^{[43][44][45][46]} după a alții și în atelierul lui Charles Gleyre.^[45][47][46] Părerile au fost împărțite și vis-a-vis de studiile pe care pictorul român le-ar fi făcut la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris. Astfel, biograful Virgil Cioflec a opinat în anul 1925, că Nicolae Grigorescu nu ar fi urmat niciodată cursurile Academiei pariziene, deoarece din cercetările pe care le-a făcut, acesta nu apare înscris în registrele școlii franceze.^[48] Alexandru Vlahuță a pomenit doar de un concurs la care acesta ar fi participat, fără să precizeze și anul în care acesta s-a organizat. Începând din anul 1959, odată cu apariția biografiei scrisă de către Barbu Brezianu în care acesta a adus o serie de informații privind activitatea lui Grigorescu la Paris, s-a propagat în toată literatura de specialitate certitudinea că artistul ar fi urmat cursurile Academiei din Paris pe o perioadă de circa un an și jumătate, adică din toamna anului 1861, sau primăvara lui 1862, până la jumătatea anului 1863.^[49] Brezianu a adus ca surse o bogată bibliografie de autori (vezi Sursele lui Barbu Brezianu).^[50] George Oprescu în anul 1961 a menționat în monografia lui Nicolae Grigorescu aceleași informații care apar în lucrarea lui Barbu Brezianu, fără a specifica vreo sursă de documentare.^[51] (Vezi capitolul Incertitudini și controverse)
  
  

  Autoportret (1) - (1863)
  
  

  Autoportret (2) - (1863 - 1864)
  Cu certitudine, Grigorescu a ținut însă, la ascedența pe care Academia de Arte de la Paris era capabilă să i-o dea și ca urmare, în catalogul expoziției Salonului Oficial din anul 1868 de la Paris, apărea ca fiind elev al lui Sébastien Cornu.^[52] În luna noiembrie 1862, artistul a frecventat Cabinetul de stampe al Bibliotecii Naționale de la Paris, unde a făcut cercetări cu privire la stampe și reconstituiri istorice, așa cum au făcut tot în acel secol și Nicolae Bălcescu sau Theodor Aman.^[52]
  În toată perioada cât a stat la Paris, Grigorescu a executat o serie de copii după vechii maeștrii ai picturii, fapt ce indică numeroasele sale vizite la Muzeul Luvru, atât în timpul școlii cât și după aceea.^[42] Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a lui Jean-François Millet și a lui Théodore Rousseau, care s-au stabilit chiar aici.^[42] Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii Jean-Baptiste Camille Corot și Gustave Courbet ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.^[42]
  Pictorii romantici din prima jumătate a secolului al XIX-lea, așa cum a fost Delacroix, s-au inspirat cu precădere din sursele literare a unor contemporani de mare prestigiu.^[53] Artiștii nu au urmat calea clasicilor care au avut ca model antichitatea.^[53] Opera lui Delacroix caracterizată de lucrări de mari proporții, a făcut trimitere la Byron, Shakespeare sau Goethe, fie că este vorba de pictura în ulei, litografie sau gravură. ^[53]
  Desigur că erau destul de puțini pictorii care să aibe o cultură generală și o cultură literară atât de vastă ca acest exponent al stilului romantic.^[53] Prin comparație, Grigorescu nu era un om cult iar lecturile sale erau sporadice și alese la întâmplare.^[53] Ca urmare, motivele pe care ar fi trebuit să le aleagă din literatură nu l-au atras.^[53] Ținând cont de genul picturii pe care a abordat-o până la acest moment al vieții lui, nu se poate spune că aceasta a necesitat o documentare prea aprofundată care să-l apropie de literatură.^[53] Nici ritmul necesar unei compoziții istorice nu i se potrivea.^[53] Totuși, în această perioadă a formării ca artist, el s-a apropiat de motivul literar, dar nu din cărți, ci din legende.^[53] Ca orice român a auzit și el de legenda lui Dragoș Vodă, întemeietorul Moldovei, care a urmărit un zimbru trecând munții și astfel s-a instalat ca domnitor într-o țară nouă.^[53] Ca urmare, Nicolae Grigorescu a realizat două lucrări intitulate Dragoș și zimbrulîntre anii 1863 și 1864, aflate astăzi la Muzeul de Artă al României.
  • Lucrări realizate în perioada 1863 - 1864
  • 

    Primul atelier de la Paris
   
  • 

    Cap de bătrân
   
  • 

    Cap de bătrân
   
  • 

    Natură moartă cu lămâi
   
  • 

    Portret de bărbat
  • 

    Dimitrie Grecescu
  La Paris fiind, Nicolae Grigorescu a fost preocupat nu numai de motivul legendei lui Dragoș Vodă, ci și de reprezentarea sentimentului național.^[54] Ca atare, a rămas posterității o schiță dedicată Unirea Principatelor Române din anul 1859.^[54]Alexandru Vlahuță a fost cel căruia Grigorescu i-a povestit despre impresia pe care a avut-o împreună cu locuitorii de la Agapia, din mănăstire și din sat, cu privire la emoția pe care a simțit-o la auzirea veștii că Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitorul ambelor țări. ^[54]
  Ca urmare a dragostei de țară, la Paris a simțit imboldul de a duce mai departe pornirea romantică dezvăluită cu destulă măestrie în compozițiile cu Dragoș Vodă.^[54] Astfel, și-a imaginat o compoziție pe care a intitulat-o Unirea Principatelor. Istoricii de artă au consemnat faptul că încă de pe vremea când picta la Mănăstirea Agapia, artistul ar fi realizat schițe ale unor compoziții care să înfățișeze marele eveniment istoric al unirii celor două principate.^[54] Nici una din ele nu a ajuns până în contemporaneitate.^[54] Singurul tablou care a rămas este cel realizat la Paris și care se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României.^[54]
  Din prima perioadă a șederii artistului la Paris datează o operă inspirată din viața țăranilor din România.^[55] Prin modul de execuție, ea duce la opinia că Grigorescu a plănuit să realizeze o compoziție care să înfățișeze o horă.^[55] Prin acest studiu el a dorit să zugrăvească o imagine vie a vieții din satele de la noi. Datată în anul 1863, ea denotă o stăpânire magistrală a formulei academice ce duce implicit la un simț acut al monumentalității în desen.^[55] O astfel de abordare nu a mai fost întâlnită în arta românească până la studiile pe care Camil Ressu le-a făcut pentru cortina Teatrului Național din București.^[55]
  • Lucrări realizate de Nicolae Grigorescu în perioada 1863-1867
  • 

    Horă - studiu în ulei
   
  • 

    În atelier
   
  • 

    Unirea Principatelor
   
  • 

    Dragoș și zimbrul
  Similar studiului din anul 1863, a rămas posterității un studiu în ulei realizat în aceeași perioadă.^[55] Intitulat Horă, această lucrare a fost considerată de către unii analiști că ar fi fost realizată în perioada 1856 - 1857.^[55] Comparând studiul în ulei cu lucrări datate înainte de anul 1861, respectiv cu picturile de factură religioasă pe care le-a înfăptuit, cu pictura cu tematică istorică Mihai Viteazul la Călugăreni sau cu picturile lui Constantin Lecca, se constată în mod categoric eroarea datării ei.^[I] Prin vigoarea execuției aceste considerații denotă imposibilitatea acestor datări, mai ales ținând cont de cercetările istoricilor care au studiat perioada în care artistul a luat contact cu romantismul francez din anul 1864.^[55] Acest argument coroborat cu călătoria sa din același an în România, coagulează în mod evident eroarea datării făcute de precedenții cercetători.^[55] În plus de toate aceste analize se poate observa cu certitudine faptul că grupul de țărani din lucrarea din 1863 apare în partea stângă a studiului în ulei. Acesta din urmă este o schiță, deoarece nu a fost dusă până la căpăt.^[55] Analizând modul de aplicare a pastei, abundența sa și reprezentarea efectelor de lumină, George Oprescu a opinat că pictura are interpretări ale influențelor pe care Géricault le-a avut asupra lui. Un lucru evident care transpare din această Horă, este faptul că țăranii, prin straiele lor, sunt categoric de origine moldovenească.^[55] Cel din urmă argument certifică urmele puternice din amintirile pictorului pe care răstimpul petrecut la Agapia le-a lăsat în memoria sa. Satul Barbizon, era în acel secol o mică localitate care aparținea administrativ de Chailly. El era o mică aglomerare de case denumită Le Chemin des vaches, aliniate de-a lungul unei ulițe.^[56] Comunitatea sătească era una de pădurari, agricultori sau braconieri.^[57] Primul han din Barbizon a fost construit în anul 1822 și era denumit Hanul Ganne.^[57] Acest han a devenit după câțiva ani de la deschidere centrul de interes al pictorilor peisagiști. Félix Pigeory a făcut o descriere a acestuia:^[57]
  
  

  Nicolae Grigorescu
  (1863 - 1864)
  
  

  Pensiunea Ganne de la Barbizon - (foto.)

  „Un singur etaj deasupra parterului, fațada simplă, cu o poartă pentru căruțe, ce lăsa loc privirii spre o curte plină de bălți și de mormane de bălegar, pe care cântă din răsputeri bătrânii cocoși galici[...]. Sala de mese este totodată prăvălie, dormitor, vestibul, bucătărie [...]. O frigare respectabilă încărcată de gâște grase și pui apetisanți se învârtește pe axul său [...]. Lumea pleacă, vine, face provizii, așteaptă, râde și pălăvrăgește în acest atrium unde oricine vine obosit și îi este foame este binevenit.”^[58]
  -- Félix Pigeory^[57] în revista Revue des Beaux Arts din data de 1 august 1855

  Hangiul oferea găzduire peste noapte și îmbia cu supă, rasol, pâine și vin la discreție.^[57]Dejunul era întotdeauna pus într-un sac numit pochon, pe care Mére Ganne îl făcea pentru fiecare pictor care pleca la ședințele de plein-air.^[59] Hanul Ganne avea câteva camere la primul etaj, care aveau pereții plini de desenele artiștilor.^[60]
  Stabilimentul avea și o organizare strictă privind ora de trezire de dimineață, astfel încât toată lumea se trezea în zori, deoarece văcarul satului suna din corn pentru a aduna vacile sătenilor pentru a le duce la pășunat.^[59] Artiștii plecau imediat încărcați cu uneltele lor de peisagiști: scăunelul pliant, șevaletul, umbrela, cutia cu culori și două pânze: una pentru compoziții cu efecte matinale și una pentru efecte de seară.^[59]

  „ Pe vremea aceea de curată și profundă adorare a Frumosului, se vedeau închinătorii artei pornind de mânecate, din satul Barbizon, cu sarcina la spinare, răznindu-se, fiecare pe cărăruia lui, pe subt uriașele bolți de umbră, spre locul lui de întâlnire cu natura, în căutarea clipei eterne. Și drumeții aceia simpli, în bluză albastră de lucrător, se numeau: Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, Courbet... Seara numai se întâlneau la o pipă și la un pahar de bere, își aveau colțul lor, masa lor știută, acolo schimbau impresii, discutau arta, aruncând uneori în tunete de glas, cu gesturi largi, gânduri proaspete, repezi, aprinse — adevărate revelații -scăpărări de acelea ce nu se găsesc prin cărți. Tânărul cu ochii scânteietori, necunoscutul ce se așeza cu respect, aproape cu teamă, într-un colțișor, la măsuța cea mai dosită, era Grigorescu. După admirația cu care se uita la înțelepții aceia, după evlavia cu care asculta fiecare vorbă, lesne s-ar fi putut vedea în străinul acela tăcut, pururea dus pe gânduri, cel mai harnic, cel mai însetat de a învăța ucenic al lor. Iată care a fost școala, și iată cine au fost — fără știrea lor — cei mai buni dascăli de la care și-a învățat Grigorescu secretele artei lui. Ziua îi vorbea natura, seara îi vorbeau tălmacii ei. Și în sufletul lui pururea în friguri, noaptea, dospeau vedenii și vorbe, și tot alte înțelesuri, și tot alte puteri izvorau în el, împinse din adâncimile necunoscute ale unei vieți ce parcă nu mai era a lui, ce de bună seamă că nu era numai a lui.”
  ---- Alexandru Vlahuță: Pictorul Nicolae Grigorescu, capitolul IV, Editura Casa Școalelor, București, 1910

  • Lucrări de gen din perioada 1863 - 1868
  • 

    Bătrână cârpind
   
  • 

    Bătrână cu gâștele
   
  • 

    Mocanul
   
  • 

    Maternitate
   
  • 

    Spălătorese la râu
  • 

    Paznicul de la Chailly
  Cătunul Barbizon mai avea o atracție, La Grande ferme (ferma cea mare) proprietatea lui Pére Bellor.^[61] La aceasta, artiștii puteau face picturi după țarcurile de oi care erau păzite de câini, după grajdurile pentru vaci sau după hambarele unde se depozita grâul.^[61] Astăzi, se poate vedea în Hanul Ganne care a devenit muzeu, semnele întânirilor și al discuțiilor ce au avut loc acolo.^[62] Există desene pe pereții interiori ai camerelor, pe mese sau pe dulapuri. Semnificativ pentru Grigorescu, este faptul că numele lui este olografiat între cele ale fraților Goncourt și Delacroix.^[62]
  Primii pictori cunoscuți care s-au pripășit la Barbizon, au fost frații Ledieu și din 1831 pictorul animalier și peisagist Jacques Raymond Brascassat, precum și Jean-François Millet, Jean-Baptiste Camille Corot, Rousseau și Charles Jacque, pictori care s-au și stabilit definitiv în acest cătun.^[61][63] Au mai existat, desigur, și alți pictori care frecventau cu intermitențe pădurea Fontainebleau și satul.^[63] Cei mai importanți sunt Alexandre-Gabriel Decamps, Paul Huet, Narcisse Díaz de la Peña și Charles-François Daubigny.^[63] Sub aspect stilistic toți artiștii care au frecventat Școala de la Barbizonîn perioada 1820 - 1860, s-au situat între neoclasicism și realism.^[63] Pentru prima oară, denumirea de Școala de la Barbizon a fost folosită de David Croal Thomson în cartea The Barbizon School of Painters din anul 1890.
  Pornind de la ideea că nu ar fi existat cu adevărat o școală de pictură în această așezare rurală, ci un grup eterogen de artiști foarte diferiți, care abordau stiluri felurite și mai ales erau din generații complet distincte, așa zisa școală a fost adeseori contestată.^[64] Cu toate acestea, prin fundamentarea unei concepții unitare în ce o privește, ea a rămas istoriei artelor, ca un capitol fără de care evoluția picturii de la neoclasicim, trecând prin romantism spre realism, având ca punct terminus impresionismul, nu ar fi fost posibilă.^[64] Astfel, contribuția cea mai semnificativă pe care a dus-o Școala de la Barbizon în arta plastică a fost în domeniul peisagisticii.^[64] Prin influențe picturii engleze și flamande, peisajul a ajuns să-și declare autonomia și să devină el, personajul principal al tablourilor.^[64] Peisajul a părăsit statutul de fundal al unui portret sau cel de pretext de efuziuni lirice.^[64] Oamenii înfățișați în peisaj, din acest moment nu mai aparțin basmelor sau baladelor, nu mai sunt personaje istorice sau divinități păgâne.^[64] Omul și-a luat locul în operele de artă ca element principal ce aparține realității cotidiene și nu a unor fantasmagorii.^[64]
  

  Peisaj cu turmă de oi din perioada 1863 -1866 - la Galeria de Artă Românească a Muzeului Național de Artă al României.
  Detaliile despre viața lui Grigorescu la Barbizon este plină de necunoscut și nu poate fi dedusă decât prin comparație și în legătură cu a celorlalți membri ai Școlii de la Barbizon.^[56] Viața la Barbizon era una boemă în mijlocul unor artiști care, financiar, puteau fi catalogați ca muritori de foame, ei fiind disprețuiți de public.^[56] În realitate, în perioada in care Nicolae Grigorescu a stat acolo, operele celor mai cunoscuți dintre ei se vindeau destul de bine la Salonul de la Paris și unii chiar aveau comenzi din partea clientelei.^[56]
  
  

  Satul Barbizon (1864-1867) - la Muzeul Zambaccian din București
  Nicolae Grigorescu a făcut trei drumuri spre România, întorcându-se acasă, în anul 1864, 1867 și 1869.^[65] În anul 1864 a trecut prin Galiția.^[65] Pe drumul spre București, prin Moldova, a făcut și o serie de studii și portrete de evrei galițieni, țigani^[66] și studii de țărani.^[65] Situația lui financiară nu se ameliorase cu toate că i se aprobase o suplimentare a bursei.^[65] În 11 august 1966, pictorul nu-și primise cei 550 de franci, așa cum rezultă dintr-o scrisoare pe care acesta o trimisese ministerului.^[67][65] Cum perioada de studii se apropia de final în anul 1866, tot într-o scrisoare adresată ministerului, Grigorescu a menționat dorința sa pentru prelungirea studiilor în Franța. Răspunsul autorităților a fost negativ, ele precizând că „... se va regula trimiterea speselor extraordinare și a banilor de drum, făcându-i-se cunoscut că nu i se mai poate acorda nici o prelungire peste termenul de 1 octombrie.”^[67][68] George Oprescu a precizat că spesele nu au mai fost plătite nici la sfârșitul toamnei și că numele artistului a dispărut din acel moment de pe lista bursierilor statului român.^[68]
  Ajuns la București, Grigorescu a făcut noi demersuri pentru prelungirea bursei și ca urmare, ministerul i-a prelungit-o dar nu pentru studii la Paris, ci în Italia. Prelungirea a fost însă condiționată de trimiterea în România de copii după mari maeștri, dar nu ale unor opere pe care el le-ar fi ales, ci unele pe care ministerul le-a comandat ca urmare a organizării Muzeului de Artă care începuse în acea perioadă.^[69]
  Nicolae Grigorescu nu a plecat din Franța și ca urmare, s-a mutat de la Barbizon la Paris, așa cum obișnuia să facă la sfârșitul fiecărei toamne. Locuia în rue de Seine nr. 59.^[70] această adresă este cea de a treia locație cunoscută în care a locuit pictorul la Paris înainte de anul 1870, după Hotel Corneille și rue du Cherche-Midi.^[68] În luna septembrie 1867 era încă în România, deoarece nu primise încă banii pentru deplasare în Italia.^[71] În scurt timp, Nicolae Grigorescu a plecat din țară, dar nu în Italia, ci în Franța la Marlotte, nu departe de Barbizon.^[72] În primăvara anului 1969 a expirat perioada de prelungire a bursei de studii și formarea sa profesională, practic, se încheiase. 
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
• 1919: A murit Eremia Grigorescu, general de artilerie, comandantul trupelor române în bătălia de la Mărăşeşti, ministru de război in guvernul Romaniei; (n.28.11.1863).
  
• 1921 - A murit Leon C. Cosmovici, naturalist, membru corespondent al Academiei Romane (n.29.01.1857)
  
• 1922: Ahmed Gemal Pașa (în turcă otomană احمد جمال پاشا, în turcă Ahmet Cemal Pașa, cunoscut în arabă ca Jamal Basha, 6 mai 1872, Midili, (Mitilini), în insula Lesbos – 21 iulie 1922, Tiflis (Tbilisi)) a fost un comandant militar și om politic turc, dintre conducătorii partidului „Unității și Progresului” (İttihat ve Terakki Cemiyeti) cunoscut ca („Junii Turci”). El a făcut parte între anii 1913-1918 din triumviratul militar „al celor Trei Pașale” care a condus de facto Imperiul Otoman în anii Primului Război Mondial. Gemal Pașa a îndeplinit, între altele, funcțiile de ministru al flotei militare și de guvernator militar al Siriei mari (1915-1917). În Primul Război Mondial a comandat forțele otomane pe frontul siro-palestinian, unde a suferit o decisivă înfrângere din partea armatei britanice. În 1919 un tribunal militar turc l-a condamnat la moarte în contumacie, între altele, pentru implicarea sa în măcelurile săvârșite împotriva populației civile armene Ahmed Gemal s-a născut în 1872 la Midili (în greacă Militini), pe insula Lesbos, pe atunci în Imperiul Otoman, în zilele noastre aparținând Greciei, ca fiul al farmacistului militar Mehmet Nesip efendi. În 1890 el a absolvit colegiul militar Kuleli, apoi a studiat in anul 1893 Academia militară din Istanbul (Mektebi Harbiyeyi Șahane), devenind chirurg militar, cu gradul de căpitan (1895). La început a slujit în secția 1 a Ministerului de Război (Seraskerlik Erkanı Harbiye), apoi în secția însărcinată cu construcția fortificațiilor militare de la Kirk Kisile (Kırklareli) de pe lângă Armata a 2-a otomană. În 1896 a fost atașat Corpului al II-lea de Armată otoman. După doi ani a devenit șeful statului major al Diviziei de recruți din Salonic. Între timp, Gemal s-a alăturat Comitetului „Uniune și Progres” (İttihat ve Terakki Cemiyeti), organizație politică secretă care și-a propus să răstoarne regimul sultanului Abdul Hamid al II-lea. În anul 1905 Gemal a primit gradul de maior și a fost numit inspector al Căii ferate a Rumeliei. În 1906 a fost cooptat în „Societatea otomană pentru libertate”, devenind un activist proeminent al Comitetului „Uniune și Progres”. În 1907 a fost numit membru în consiliul Celui de-al III-lea Corp de armată otoman. Aici a făcut cunoștință și a colaborat cu Ali Fethi Okyar și cu Mustafa Kemal. În 1908-1909 Gemal a devenit una din persoanele cele mai influente din administrația otomană. În 1909, în urma masacrelor de la Adana în Cilicia, în care au pierit circa 30,000 armeni, noul regim al Junilor Turci l-a numit vali (prefect) al provinciei, avand misiune de a calma spiritele și a liniști populația armeană. În anul 1911 Gemal a fost numit guvernator al Bagdadului. El a demisionat pentru a se reangaja în armată și a participa la Primul Război Balcanic, pe linia frontului de la Salonic, pentru apărarea posesiunilor otomane din Turcia europeană. În octombrie 1912a fost promovat la rangul de colonel. La finele Primului Război Balcanic a jucat un rol însemnat în propaganda Junilor Turci împotriva negocierilor cu țările europene învingătoare.
  A participat și la Al Doilea Război Balcanic și la lovitura de stat a Junilor Turci din 23 ianuarie 1913, după care a fost numit comandant al Istanbulului și ministru al lucrărilor publice. În 1914 a fost numit ministru al flotei militare. Când în preajma Primului Război Mondial, Europa s-a regăsit divizată in două blocuri principale - Antanta și Puterile Centrale, Gemal pașa a sprijinit ideea alianței cu Franța, membră a Antantei. El a plecat în Franța pentru a negocia o astfel de alianță, dar a eșuat. Atunci, a căzut de acord cu ceilalți conducători ai Junilor Turci, Enver Pașa și Talaat Pașa care favorizau partea germană. adică a Puterilor Centrale. În 1913 împreună cu Enver și Talaat, Gemal a preluat controlul guvernului otoman. „Triumviratul celor Trei Pașale” a condus de facto Imperiul Otoman pe toată durata celui Primului Război Mondial și a fost responsabil de măceluri în masă contra populației civile grecești, armene (Genocidul armean) și asiriene (Genocidul asirian) și de represiuni ale naționalismului arab. Gemal a fost în acei ani unul din principalii ideologi ai politicii interne și externe otomane, care, în mare masură, s-a dovedit dezastroasă pentru imperiu.
  După ce Imperiul Otoman a declarat război puterilor din Antantă, Enver Pașa l-a numit pe Gemal Pașa comandant al armatei otomane în luptele cu armata britanicăîn Egipt și Levant. Ca și Enver însuși, el a eșuat ca lider militar. La începutul lunii octombrie 1914 Gemal și-a folosit prerogativele ministeriale pentru a autoriza pe amiralul Wilhelm Souchon să lanseze un atac preventiv în Marea Neagră, ceea ce a silit Franța și Marea Britanie să declare imediat în acea lună război Imperiului Otoman În 1915 Gemal Pașa a fost numit guvernator al Siriei mari (Siria, Liban și Palestina), beneficiind de depline puteri civile și militare. În mai 1915 o lege provizorie i-a conferit puteri în virtutea stării de urgență. Toate hotărârile guvernului otoman din Istanbul cu privire la Siria necesitau aprobarea sa.Ofensiva contra britanicilor pe care a comandat-o la Canalul de Suez, și al doilea atac în zona Canalului, au eșuat. Numeroasele măsuri de austeritate impuse de război, precum și catastrofele naturale care au lovit regiunea în acei ani au provocat nemulțumirea crescândă a populației locale față de guvernanții otomani și au dus la creșterea sentimentului național arab și, în cele din urmă, la Revolta arabă. Între timp, armata otomană de sub comanda colonelului german Kress von Kressenstein a izbutit să înainteze în peninsula Sinai și să o ocupe. Ostilitatea dintre Gemal Pasa și Kress von Kressenstein a reprezentat și ea una din slăbiciunile comandamentului otoman. În cele din urmă, ofensiva otomană din ianuarie-februarie 1915 la Canalul de Suez s-a soldat cu eșec.
  
  

  Gemal Pașa în 1915 pe țărmul Mării Moarte
  După cum scrie David Fromkin, la sfârșitul anului 1915, se spunea că Gemal, având prerogative de vicerege, ar fi început să negocieze în secret cu Antanta pentru a pune capăt ostilităților. Ar fi propus candidatura sa la tronul unei Sirii independente care urma să înlocuiască administrația locală otomană. Negocierile secrete nu ar fi putut reuși, pentru că aliații nu ajunseseră la un acord asupra viitorului Imperiului Otoman și a teritoriilor de pe cuprinsul său. Gemal a devenit foarte critic față de Antantă, colaborând strâns cu armata germană și a început să urască tot mai mult politica Imperiului Britanic. Istoricul Alexander L.Macfie pune la îndoială existența acestor negocieri secrete. După opinia sa, Gemal pașa «nu ar fi întreprins niciodată o acțiune atat de riscantă, mai ales că se distingea prin patriotismul său».(«it may be doubted if he would ever have undertaken so risky an adventure, particularly as he was noted for his patriotism»)
  Succesul militar cel mai mare al lui Gemal a fost cel împotriva forței expediționare britanice în Mesopotamia, care a sosit în regiune din India la începutul anului 1915. 35,000 soldați britanici au mărșăluit la nord de Bagdad, sperând să cucerească citadela cu cât mai puține pierderi. Gemal a pus pe picioare o armată uriașă de 200,000 ostași, turci și arabi, care, sub comanda generalului Halil Kut, au asediat pe britanici la Kut al-Amara. Britanicii au primit permisiunea lui Gemal de a evacua un număr de răniți, dar încercările lor de a-l convinge, prin mai mulți emisari,să permită evacuarea tuturor soldaților încercuiți, s-au lovit de refuz. Încercările inamicului de a scăpa din asediu pe fluviu, cu ajutorul unor bărci de salvare, s-au lovit de focuri de artilerie. Britanicii subestimasera capacitatea administrativă remarcabilă a lui Gemal și voința sa de a rezista. Turcii s-au luptat cu curaj și în Bătălia de la Ctesiphon din 1915, dar soarta rezervată de ei prizonierilor și populației civile a sporit faima de general crud și capricios a lui Gemal. În raportul colonelului T.E.Lawrence asupra negocierilor de după căderea poziției de la Kut al Amara în aprilie 1916, el și-a exprimat admirația față de faptele de arme ale otomanilor și l-a descris pe Gemal Pașa ca pe un „personaj pitoresc”.("a colourful character").
  În anii 1916-1917 a crescut tot mai mult amenințarea Revoltei Arabe ațâțată de spionajul britanic. Gemal a instituit un strict control asupa Vilayetului sirian, reprimând opoziția locală, inclusiv naționalismul arab și sirian. Autoritățile otomane au ocupat consulatele franceze de la Beirut și Damasc, au confiscat documentele secrete franceze pe care le-au găsit, și care conțineau date despre activitățile de opoziție și numele celor implicați în ele. Gemal Pașa a folosit aceste informații ca și cele din documente găsite la membri ai Partidului pentru decentralizare. El era de părere că insuccesele sale militare se datorau opozanților subterani sprijiniți de Franța. În consecință a luat măsuri deosebit de reoresive contra unor mișcări insurgente arabe ca "Âliye Divan-ı Harb-i Örfisi", ai cărei conducatori au fost judecați de curți marțiale și condamnați.
  După ce a ordonat spânzurarea la 6 mai 1916 la Damasc a mai multor militanți libanezi, șiiți și creștini sirieni acuzați pe nedrept de trădare, Gemal Pașa a devenit cunoscut între arabi sub porecla „Al Saffah” , adică „Măcelarul”.
  În memoriile sale, liderul „Mișcării pentru Reforma din Beirut”, Salim Ali Salam a menționat următoarele detalii:

  „Jamal Pașa si-a reluat campania de vendetă; a început să arunce în închisoare majoritatea personalităților arabe, învinuindu-le de trădare de patrie. Intenția lui era de a scăpa de toate capetele gânditoare, așa ca arabii să nu se poată niciodată afirma din nou ca o forța, și să nu mai rămână nimeni care să revendice drepturile în numele lor... După ce m-am întors la Beirut (de la Istanbul n.n), am fost chemat... la Damasc, ca să-l salut pe Jamal Pașa...Am luat trenul... și ajungând la Aley am observat că tot trenul fusese rezervat deținuților pentru a-i duce spre a fi executați la Damasc. Așa, va să zică... Mi-am spus: cum voi putea să mă întâlnesc cu acest călău în ziua în care îi masacrează pe fruntașii țării? Și cum voi fi capabil să stau cu el de vorbă? Ajungând la Damasc, am încercat să-l văd de îndată în acea seară, înainte de a se întâmpla ceva, dar nu am izbutit. A doua zi, totul a luat sfârșit, și notabilii aduși de la Aley atârnau deja în ștreanguri”

  .^[6] În anii 1915-1916 34 opozanți politic au fost executați de Gemal Pașa, devenind martiri ai cauzei lor.
  În timpul genocidului contra armenilor, Gemal nu pare să fi fost unul din cei mai fervenți partizani ai exterminării tuturor armenilor. A vrut și să profite de exploatarea muncii forțate a armenilor în lucrări publice. La un moment dat a dispus deblocarea unor credite pentru "reașezarea" cu forța a 35.000 de deportați armeni în Siria. Dar în cele din urmă din acești armeni nu au supraviețuit decât 4.000, restul pierind de foame și boli. 
  Gemal pașa împreună cu șeful statului său major, Fuad Bey, la un punct de comandă din sudul Palestinei, aprilie 1917
  Comandantul garnizoanei britanice din Gaza, maiorul Tiller dispunea de 7 batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie si câteva unități pe cămile. În fața orașului se mai aflau 2000 de soldați britanici comandați de colonelul Chetwode. Gemal Pașa s-a îndreptat șovăielnic cu Divizia 33 pentru a elibera Gaza. Kressenstein a fost încântat de succesul său în respingerea atacului britanic, și voia să înainteze cu agresivitate prin Shellal, Wadi Ghazze și Khan Yunis, dar Gemal i-a interzis să o facă. Britanicii aveau o divizie întreagă în retragere, așa încât un atac de acest fel din partea a două batalioane turcești ar fi putut cauza nimicirea atacatorilor. Decizia lui Gemal era deci, corectă. ^[8] Unul din colaboratorii lui Gemal în Irak era inginerul colonel Heinrich August Meissner, cel care a construit căile ferate ale Hejazului și Bagdadului. Acum era însărcinat cu un nou proiect ambițios, cel de a construi o cale ferată prin Bir Gafgafa spre Canalul de Suez. Până în octombrie 1915 Puterile Centrale au construit deja 160 km din linia feroviară dinspre oaza Beersheba. Gemal a susținut cu insistență că lungirea căii ferate era necesară pentru a ataca Egiptul aflat sub control britanic.
  Considerat crud și brutal, după standarduri occidentale, Gemal Pașa devenise angajat trup și suflet mașinii militare turco-germane, iar Marea Britanie, de partea ei, aspira cu dârzenie să obțină controlul asupra Siriei Mari. Kemal Mustafa și Gemal însuși au devenit cu timpul sceptici față de capacitățile germane. Gemal nu era încă pregătit să furnizeze în mod deschis sprijinul necesar aliaților germani. El a insistat asupra posibilității unui atac al Antantei în spatele liniilor Armatei Yildirim (Armata a VII-a otomană) care a fost mobilizată cu ocazia Conferinței Turco-Germane de la Aleppo. În perioada zbuciumată care a urmat, Gemal a fost trimis la comanda Armatei a IV-a, sub ordinele generalului Erich von Falkenhayn. Cei doi au adoptat un plan similar cu cel al lui Kress la Gaza și au trimis armata Yildirim la Bagdad. Abia în octombrie 1917 a putut Armata a VII-a să descindă spre sud pentru a se măsura cu amenințarea din partea generalului Edmund Allenby, fiind împiedicată, însă, de limitele impuse de îngustimea căii ferate din Palestina, care fusese construită departe de litoral, pentru a evita loviturile Flotei regale britanice.
  La 7 noiembrie, britanicii au cucerit Gaza, de unde Gemal a fost nevoit din timp să-și evacueze oamenii. Retragerea trupelor sale s-a făcut cu repeziciune. În decembrie turcii au fost izgoniți și din Jaffa. Gemal aflându-se încă în retragere, orașul a căzut fără lupte. Falkenhayn a ordonat evacuarea în 14 noiembrie, iar dușmanul a pătruns în oraș încă în aceeași zi. Armat a VIII-a otomană s-a organizat apoi în dosul unor tranșee solide. Apărarea organizată de Gemal la Gaza fusese mai bună decât cum prevăzuseră britanicii. Trupele sale au reușit să-i țină pe britanici pe loc la jonctiunea căii ferate. Luptele din zona de deal au luat sfârșit până la 1 decembrie. La 6 decembrie Gemal Pașa a ținut un discurs la Beirut în care a făcut public acordul Sykes-Picot dintre Puterile Antantei în legătură cu împărțirea posesiunilor otomane și a sferelor de influență din Siria-Palestina. La finele anului 1917 în virtutea funcției sale la Damasc, Gemal guverna ca un potentat aproape independent partea lui de Imperiu. Până la urmă a demisionat din Armata a IV-a și s-a întors la Istanbul. La 9 aprilie 1917 și apoi la 19 aprilie 1917 Gemal a ordonat evacuarea populației civile din Jaffa și din Ierusalim. Germanii s-au înfuriat și au anulat ordinul, ceea ce dezvăluia haosul care domnea în Imperiul Otoman. Atitudinea ambiguă a lui Gemal față de supuși juca în favoarea administrației britanice. Linia de apărare turcească a fost întărită în asteptarea atacului final la Nebi Samwell si Naht al Auja. Fortificațiile otomane din zonă, în total 43 mile, includeau pe cele de la Beit Iksa, la sud de Nebi Samwel, redutele "inima" și "ficatul" de fața Liftei, Deir Yassin, doua sisteme de fortificații în spatele așezării Ain Karim La ultimul congres al „Comitetului pentru Uniune și Progres” desfășurat în anul 1917, Gemal a fost ales în Consiliul Administrației Centrale. Odată cu înfrângerea Imperiului în octombrie 1918 și cu demisia guvernului lui Talaat Pașa la 2 noiembrie 1918 Gemal, a fugit, împreună cu alți șapte lideri ai Junilor Turci, mai întâi în Germania, și apoi în Elveția. O curte marțială turcă întrunită între 27 aprilie - 5 iulie 1919 l-a acuzat pe Gemal de persecutarea supușilor arabi ai imperiului, de măceluri contra populației armene etc și l-a condamnat la moarte în contumacie. Prin 1920 Gemal a plecat în Asia Centrală, unde a participat la un proces de modernizare a armatei Afghanistanului. În urma triumfului Revoluției Bolșevice Gemal a plecat la Tiflis (Tbilisi) ca ofițer de legătură pentru a negocia cu Rusia Sovietică asupra situației din Afghanistan. La 21 iulie 1922 a fost asasinat la Tiflis,. împreună cu secretarul său, de către militanții armeni Stepan Dzaghigian, Artașes Avorghian și Petros Ter Poghosian, în cadrul „Operației Nemesis”, ca pedeapsa pentru rolul său în Genocidul poporului armean și în Primul Război Mondial. Responsabilitatea sa în legatură cu genocidul armean este în zilele noastre disputată. Unii autori consideră că a fost într-adevăr unul din autorii genocidului, în intenții și în fapte. Alții resping această teză, mai cu seamă istoricul armean american Vahakn Dadrian ^[9]. În „Memoriile” sale, Gemal pașa declină orice răspundere pentru atrocitățile împotriva armenilor și subliniază ca ar fi dat ajutor deportaților. Din contră, potrivit cu poziția curentă în rândurile opiniei publice turce, circa un milion și jumătate de turci și kurzi ar fi fost asasinați de milițiile armene și de trupele armene-ruse.^[10].
  Rămășițele lui pământești au fost aduse la Erzurum și înmormântate acolo. ^{[necesită citare]}
  Gemal Pașa a fost căsătorit cu Seniha Hanim, cu care a avut cinci copii: Ahmet, Mehmet, Kamuran, Nejdet și Behçet. Nepotul său, Hasan Cemal, fiul lui Ahmed Cemal, este un cunoscut ziarist și scriitor turc. 

  Gemal Paşa

• 1944: Claus von Stauffenberg, ofițer german, capul complotului din 20 iulie împotriva lui Hitler (n. 1907)
• 1960: Massimo Bontempelli, scriitor italian (n. 1878)
• 1972: A murit compozitorul şi dirijorul român Ion Croitoru; (n 1884).
• 1986: A murit Ion Caraion (Stelian Diaconescu), poet, eseist şi traducător român (n. 24.05.1923, Buzau). Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu; n. 24 mai 1923, Pălici, Buzău, România – d. 21 iulie 1986, Lausanne, Elveția) a fost un scriitor român.
  
• 1998: Alan Shepard, astronaut american (n. 1923). Alan Bartlett „Al” Shepard, Jr. (18 noiembrie 1923 – 21 iulie 1998) a fost cel dintâi cosmonaut american, (Contraamiral, USN), ofițer și aviator naval, pilot de încercare, ulterior om de afaceri. Ca unul dintre membrii grupului Mercury Seven al NASA în 1961 Shepard a devenit a doua persoană și primul american care a călătorit în spațiu. Acest zbor Mercury a fost conceput pentru a intra în spațiu, dar nu a ajuns pe orbită. Zece ani mai târziu, la vârsta de 47 ani și fiind cel mai vechi astronaut din cadrul programului, Shepard a comandat misiunea Apollo 14, pilotând sonda de aterizare mai exacte a misiunilor Apollo. El a devenit al cincea și cea mai în vârstă persoană care a pășit pe Lună și singurul astronaut din Mercury Seven care a pășit pe Lună. În timpul misiunii, el a lovit două mingi de golf pe suprafața Lunii.
• 2004: Jerry Goldsmith, compozitor american (n. 1929). Jerrald King „Jerry” Goldsmith (n. 10 februarie 1929, Los Angeles, California – d. 21 iulie 2004) a fost un compozitor și dirijor american cunoscut în special pentru coloanele sale sonore pentru filme și televiziune. A compus muzica pentru filme importante cum ar fi The Sand Pebbles, Planet of the Apes, Patton, Chinatown, The Wind and the Lion, The Omen, The Boys from Brazil, Alien, Poltergeist, Gremlins, Hoosiers, Total Recall, Basic Instinct, Rudy, Air Force One, L.A. Confidential, Mulan, The Mummy, trei filmeRambo și cinci filme Star Trek. A fost nominalizat pentru șase Premii Grammy, nouă Globuri de Aur, patru Premii BAFTA și 17 Premii Oscar. În 1977 a câștigat premiul Oscar pentru muzica filmului The Omen.
• 2007: Gheorghe David (n. 1943, Pepeni, Lazovsk (azi Sângerei) - d. 21 iulie2007, Chișinău, Republica Moldova) a fost un disident basarabean.
• 2009: A decedat Sanda Tătărăscu Negroponte, fiica fostului prim-ministru liberal din perioada interbelica, Gheorghe Tătărăscu si vaduva unui afacerist de origine greaca. In anul 1950, odata cu confiscarea averii, Sanda Tatarascu Negropontes, care facea parte dintr-o familie de nobili cu ramuri in Franta si Elvetia, a fost declarata „dusman al poporului” si intemnitata in inchisoarea de la Tirgsor. Dupa 3 ani petrecuti in inchisoare, timp in care a fost colega de celula cu o femeie condamnata pentru canibalism, Sanda Tatarascu Negropontes a fost eliberata si trimisa la „reeducare”, fiind angajata la deratizare. In decembrie 1989, Sanda Tatarascu Negropontes a fost chemata de tatal adoptiv al lui Calin Popescu Tariceanu, Dan Amedeo Lazarescu, sa se alature PNL, ea fiind aleasa senator. Dupa 1990, Sanda Tatarascu Negropontes a inceput batalia in justitie pentru recuperarea uriasei averi a familiei, care desi i-a fost inapoiata doar partial, a propulsat-o  in Topul 300 al celor mai bogati romani, numarandu-se printre cele mai bogate 10 femei din Romania. Printre rudele Sandei Tatarascu Negropontes se numara John Negroponte, fostul sef al Serviciului de Informatii din SUA, si Nicholas Negroponte, unul dintre inventatorii internetului.
  
  
  
  
  
  
  
• 2011: A murit la Sibiu, Mircea Ivănescu, poet, scriitor eseist și traducător român; (n. 26 martie 1931, Bucuresti). A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a Universităţii din Bucureşti, dupa care a  fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu. A debutat cu un volum de versuri in 1968. A tradus romane ca Ulysses al lui James Joyce, la care se adaugă traduceri din William Faulkner, Robert Musil, Jostein Gaarder sau F. Scott Fitzgerald. A tradus şi o serie de povestiri, jurnale şi corespondenţă ale lui Franz Kafka.
  

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Simeon și Ioan Pustnicul; Sf Proroc Iezechiel; Sf Cuv Rafael și Partenie de la Agapia Veche
• În calendarul romano-catolic:  Sf. Laurențiu din Brindisi, preot și învățător al Bisericii (1559-1619)
• Belgia: Ziua națională - se aniversează instaurarea monarhiei - depunerea jurământului de către primul rege, Leopold I(dinastia Saxa-Coburg), în 1831

RELIGIE ORTODOXĂ 21 Iulie

Sf Cuv Simeon și Ioan Pustnicul; Sf Proroc Iezechiel; +) Sf Cuv Rafael și Partenie de la Agapia Veche

1. Sfinții Cuvioși Simeon și Ioan Pustnicul – Cuvioșii erau prieteni din tinerețe, mai ales că erau și concetățeni din Emesa Siriei. S-au născut în vremea domniei lui Justinian (527-563) și au răposat după sfârșitul domniei lui Mauriciu (602). Chemările sihăstriei au bătut puternic în poarta sufletului lor. Ducându-se la Ierusalim de praznicul Înălțării Sfintei Cruci nu s-au mai întors în Emesa. La Mănăstirea Cuviosului Gherasim de lângă Iordan au fost tunși monahi chiar de egumenul mănăstirii, Sfântul Nicon. După aceea au mers în pustiu unde au viețuit timp de patruzeci de ani. Ioan a rămas aici toată viața, pe când Cuviosul Simeon s-a întors în Constantinopol și a trăit în mijlocul lumii, dar se ruga să nu-i fie descoperit modul de viață. Prefăcându-se că este nebun, Simeon s-a dus la Emesa, unde a săvârșit multe minuni, vindecând bolnavii de tot felul de boli, dar a și îndrumat pe mulți păcătoși prin pocăință la viața duhovnicească autentică.

2. Sfântul Proroc Iezechiel – Este al treilea dintre profeții mari și a trăit în veacul al VI-lea înainte de Hristos. Era fiul preotului Buzi din Arira. Iezechiel a fost unul dintre robii Ierusalimului aduși forțat de regele Nabucodonosor al Babilonului în anul 597 pe malul râului Chebar din Chaldeia. Împreună cu Iezechiel mai erau Daniil și cei trei tineri Anania, Azaria și Misail și regele Iehonia al Ierusalimului. După cinci ani de robie Iezechiel a început a prooroci. Și-a împlinit misiunea profetică timp de 22 de ani, adică până în anul 572. A fost căsătorit și a fost proorocul evreilor duși în robia babilonică. Nu știm însă când și unde a murit. După o veche tradiție iudaică ar fi fost omorât de evreii din seminția lui Gad din pricina nenorocirilor proorocite și a fost îngropat în țărâna lui Tur, în mormântul lui Afrazad. Cartea proorocului Iezechiel compusă din 48 de capitole are cuvinte de asprime înspăimântătoare pentru fiii lui Israil. Aceștia ajunseseră într-o mare prăbușire sufletească din pricina robiei în care se aflau. De asemenea, în cartea sa sunt prezente și douăzeci și două de viziuni privitoare la Mântuitorul Hristos (Mesia). Viața proorocului Iezechiel a fost scrisă de Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, Fericitul Ieronim și alți scriitori bisericești.

Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche

La Agapia din Deal, la locul sihaştrilor celor din veac, unde mireasma rugăciunii neîncetate se răspândea pretutindeni, în mia din zilele anilor 1580-1585 a poposit un tinerel îmbrăcat în haine ţărăneşti (1), cu faţa sfioasă, cu multă evlavie în suflet şi cu dorul de a vedea aceasta „cetate de pe munţii credinţei noastre” (2). Şi a văzut acolo cum cu dârzenie se nevoiau părinţii ostenindu-şi trupurile lor, tăind şi scoţând rădăcinile copacilor sălbatici şi, în locul lor, sădind pomi care să aibă roade folositoare pentru vieţuitorii de acolo. A văzut cum se limpezeau locuri pentru case şi pentru toate cele de nevoie unei aşezări omeneşti. S-a minunat nu numai de munca dar şi de cuminţenia lor, de tăcerea şi de nelipsirea de la rânduiala canonică a rugăciunii, oricât de osteniţi ar fi fost (3). Şi întrebând pe câte un părinte ceva, acesta îi spunea: „- Frate, roagă-te!”, iar el insista: „- Cum să mă rog, că nu ştiu rugăciuni multe?”. „- Roagă-te cu rugăciunea scurtă: „Doamne, Iisuse, miluieşte-mă!” şi te vei mântui. Rugăciunea aceasta îţi va fi leac pentru alungarea urâtului din suflet şi vei avea mare mângâiere oriunde te vei întoarce în viaţa ta”. Şi erau la Agapia din Deal părinţi îmbunătăţiţi, înalţi în cele duhovniceşti, care se nevoiau ziua şi noaptea, ca să corespundă preafrumosului nume de creştin. Şi păzeau dreapta-credinţă cu străşnicie - „credinţa strămoşească” sau „legea românească”, cum o numeau ei - şi se mândreau cu ea şi se apărau în faţa celor care ar fi încercat în vreun fel să le-o încalce. Era pentru ei pavăză, şi „păzirea legii celei de moşie”, cum ziceau ei, trebuie apărată, căci numai aşa te poţi mântui.

Farmecul unor astfel de cuvinte, duhul dragostei celei nefăţarnice, care era acolo, au făcut ca tinerelul poposit să se hotărască să rămână în sihăstrie şi cu nici un chip să nu se mai întoarcă la ai săi, în satul de unde venise. Dobândind binecuvântare, s-a stabilit la Agapia din Deal şi, văzând traiul şi sfintele nevoinţe ale îmbunătăţitilor părinţi, a început să se roage ziua şi noaptea, ca să-l dăruiască şi pe el Bunul Dumnezeu cu putere, ca din treaptă în treaptă să ajungă la împlinirea poruncii: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Şi darul lui Dumnezeu era cu el şi cu ajutorul rugăciunilor părinţilor sporea duhovniceşte şi, cu râvnă mare, în puţin timp a ajuns să cunoască psalmi şi rugăciuni pe care le rostea pe de rost la vremea ascultărilor de obşte. Şi era blând şi cucernic, şi cu mare bunătate către toţi şi mai ales, ajuta pe cei ce erau slăbiţi şi în suferinţă.

La vremea tunderii în monahism i s-a pus numele de Rafail - nume de arhanghel - care înseamnă „Dumnezeu aduce vindecare” (4), fiind „unul din cei şapte sfinţi îngeri care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt” (Tobit 12, 15) şi care a fost trimis să călăuzească pe Tobie, fiul lui Tobit. Citind cartea Tobit a aflat acolo că „bun lucru este a binecuvânta pe Dumnezeu, a preaînălţa numele Lui şi a vesti, slăvind faptele lui Dumnezeu. Şi voi să nu vă leneviţi a-L prea-slăvi... Faceţi bine şi răul nu vă va ajunge ! Mai mult preţuieşte rugăciunea cu post şi cu milostenie şi cu dreptate, decât bogăţie cu nedreptate; mai bine să faci milostenie, decât să aduni aur, căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult. Iar păcătoşii sunt duşmanii vieţii lor” (cap. 12, 6-10). Cuviosul Rafail „lua aminte cu inima lui” (Înţ. lui Sirah 16, 25) la cuvintele dumnezeieşti şi cu mai multă stăruinţă a început nevoinţa ziua şi noaptea. Era atât de smerit, încât minuna pe toţi. Smerenia este cea mai mare putere, deoarece numai ea singură înlătură duhul mândriei. Şi de la o vreme a început a se ruga de părinţi, ca să-l lase să meargă la mai multă linişte duhovnicească, în alte locuri mai tainice ale muntelui împădurit. Şi petrecea acolo zile şi nopţi, după care se întorcea din nou în obşte. Şi s-a făcut povăţuitor unei mulţimi de părinţi şi fraţi, fiindu-le mai mult decât un duhovnic, căci toţi doreau să stea de vorbă cu el şi să primească mângâierea cuvântului. A făcut lucrul acesta în mulţi ani cu darul lui Dumnezeu. Şi zic oarecare cercetători ai vieţii sale că şi egumen al acestei mănăstiri Agapia din Deal să fi fost, pentru care lucru în pomelnice şi în sinodicele mănăstirii se pomeneşte cu formula: „Fericitul stareţ Rafail” (5).

Vestea despre acest îmbunătăţit părinte s-a dus până departe în părţile Moldovei, căci alergau la el mulţi călugări de pe la alte aşezări mănăstireşti, precum şi credincioşi de prin satele vecine şi chiar din cealaltă parte a crestelor Carpaţilor. Îi învăţa să păzească poruncile Sfintei noastre Biserici, să facă fapte bune, să se iubească frăţeşte, să preţuiască pe cei care se dăruiesc pentru binele obştesc şi să străjuiască moşia strămoşească.

Cuviosul Părintele nostru Rafail s-a nevoit îndelung în nevoinţa cea bună a vieţii călugăreşti, fiind, la vremea când a trecut din această viaţă către Domnul, de peste optzeci de ani, între 1640-1645 (6). Cu multă cernire duhovnicească şi cu bucuria învierii în inimi, părinţii de acolo au pus în mormânt, cu bunăcuviinţă, trupul celui trecut către Domnul. Şi au pus deasupra şi piatră însemnată cu oarecare puţine date despre cuviosul Rafail (7).

Iar la şapte ani, când s-a făcut dezgroparea, s-a aflat că trupul său a rămas în neputrezire şi că fusese înzestrat cu bună mireasmă şi cu răspândirea de daruri celor care se rugau să le fie mijlocitor către Dumnezeu. Văzând părinţii o astfel de stare a trupului cuviosului, după rugăciuni şi dezlegări - aşa cum este rânduiala Sfintei noastre Biserici în asemenea cazuri -, rămânând în aceeaşi stare de frumuseţe, de curăţenie şi de mireasmă, au făcut o raclă de lemn bun şi au pus sfintele lui moaşte în biserica mănăstirii. Şi erau acestea ca o comoară la care veneau părinţii şi credincioşii şi se plecau cu evlavie şi venerare, aprinzând luminări şi întorcându-se cu bucurie şi mângâiere în sufletele lor. Cu vremea a început să vină mulţime din ce în ce mai multă, stabilindu-se şi zile îndătinate de cercetare a sfintelor moaşte, mai ales cu prilejul hramului mănăstirii Neamţu, când treceau şi pe la Agapia din Deal, pe la racla Cuviosului Rafail (8).

Când hatmanul Gavriil Coci şi soţia sa, Liliana, au avut dragoste şi au ridicat la Agapia din Vale o biserică mare cu chilia şi cu zid împrejmuitor (9), au fost aduse - pentru un timp - şi moaştele Cuviosului Rafail spre mai multă mângâiere a celor care nu puteau să urce până la Agapia din Deal.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei şi Sucevei, stihuitorul Psaltirei, s-a bucurat şi el cu bucurie duhovnicească negrăită că acela, despre care auzise multe fapte de credinţă şi cucernicie creştinească încă de când se afla în viaţă, acum se arătase tuturor - prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu - un mare ales al Său. Şi, plecându-se cu multă smerenie, a sărutat sfintele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Rafail, lăsând o însemnare în cartea sa, Vieţile Svinţilor sau Prologariu din anul 1686, tipărit la Iaşi, la fila 152, de la 9 iunie: „...şi din Rumîni mulţi sunt carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de Vooroneţ şi Rafail de Agapia, şi am sărutat şi sfintele moştii”.

Întrebarea tuturor celor din zilele noastre este aceasta: „Ce s-a întâmplat cu sfintele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Rafail? De ce nu mai sunt arătate spre cinstire şi spre sărutare?”. Răspunsul nu poate fi altul decât următorul: sfintele moaşte au fost tăinuite de frica năvălitorilor la adăpost sigur, de unde nu au mai fost scoase. La Agapia din Deal există totuşi un loc, lângă sfântul altar al bisericii, unde tradiţia spune că ar fi fost puse moaştele Cuviosului Rafail; acolo se aprind luminări până astăzi, iar credincioşii se închină cu evlavie când trec pe lângă el.

Viaţa acestui vas ales al Sfântului Duh a fost minunată, dar nu s-a scris despre ea decât atât cât a lăsat mitropolitul Dosoftei. Dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru puţinul acesta, ca şi pentru faptul că s-a păstrat din generaţie în generaţie evlavia pentru locul de la Agapia din Deal. Multe întrebări se pot ridica. Un singur lucru apare evident: Rafail de la Agapia a fost un adevărat cuvios sfânt, ridicat din neamul românesc, de mare faimă, cu moaşte cinstite şi ocrotite cu adâncă veneraţie.

Chipul alesului ostaş al lui Hristos împodobeşte pereţii bisericuţelor de la Agapia din Deal (10), ai celei de la cimitirul Agapiei din Vale (11), ai schitului Vovidenia de la mănăstirea Neamţu (biserică din veacul al XlX-lea), ca şi ai altor biserici chinoviale şi parohiale.

Vrednicia şi nevoinţele acestui cuvios părinte, după atâta trecere de vreme, nimeni nu le mai poate arăta cu toate amănuntele.

Diac. I. Ivan

1. Marele Dicţionar geografic al României (G. I. Lahovari, C. I. Brătianu, Gr. G. Tocilescu), Bucureşti, 1898, vol. I, p. 25; Eustochia Ciucanu, stareţa mănăstirii Agapia, Scrisoare către autor, 1984, arată că se păstrează tradiţia că Rafail ar fi fost de loc din fostul judeţ Bârlad, astăzi judeţul Galaţi, comuna Bursucani- Crede că el ar fi trăit în secolele al XIV-lea-XV-lea ; în schimb, Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 152-153, afirmă existenţa lui Rafail în veacurile al XVI-lea-XVII-lea.

2. Pr. prof. D. Stăniloae, Cuvânt la terminarea cursurilor Seminarului monahal de la mănăstirea Neamţu, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXIX (1951), nr. 7-9, p. 542.

3. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 93, relatează că „nevoinţa sihaştrilor din sihăstria cuviosului Agapie era foarte aspră. Citirea zilnică a Psaltirii, numeroasele închinăciuni şi metanii, cu Rugăciu-nea lui Iisus, tăcerea, privegherea de noapte cu paza minţii, mâncarea o dată pe zi după trei zile şi dormitul câteva ore pe mici scăunele”.

4. Dr. Hermanni Zachokke, Historia sacra Veterio Testamenti, editio septima procurata a Dr. Joanne Doller, Vindobonae et Lipsiae, 1920, p. 298, „Raphaele - Deus affert sanationem”.

5. Pr. N. Dărângă, Istoria sfintei mănăstiri Agapia din judeţul Neamţ, Iaşi, 1908, p. 41; Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie..., p. 95; Eustochia Ciucanu, stareţa mănăstirii Agapia, Scrisoarea cit., arată că în toate pomelnicele vechi şi mai noi, ca şi în Sinodicul mănăstirii, scris în 1869, întocmit după cele mai vechi pomelnice, cum se subliniază în prefaţă, pomelnice care s-au distrus, la capitolul Stareţi şi duhovnici, el apare al doilea după sihastrul Agapie, întemeietorul schitului Agapia Veche, şi este numit „fericitul stareţ Rafail...”.

6. Calculul aproximativ s-a făcut luându-se în considerare datele Pr. dr. conf. Al. I. Ciurea, Câteva însemnări despre Rafail de la Agapia, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXII (1956), nr. 10, p. 614. Dr. Liviu Stan, Sfinţii români, Sibiu, 1945, p. 48, nr. 6, prezintă pe „Rafail, Sfântul de la Agapia”, astfel: „Dacă în ce priveşte numărarea între sfinţi a lui Gavriil feste vorba de Gavriil de la Neamţu, din veacul al XV-lea, s.n.) poate încăpea rezervă, apoi, nu încape nici o îndoială şi, în mod sigur, trebuie numărat în rândul sfinţilor români Sfântul Rafail de la Agapia, pe care mitropolitul Dosoftei îl aşază - în Vieţile Svinţilor - alături de Sfântul Daniil”. Ca şi acesta din urmă, Rafail s-a bucurat de un cult general, de un cult obştesc, fiind amândoi mai vestiţi decât alţii mai vechi, pe care-i cunoaşte Dosoftei, dar pe care nu-i mai aminteşte. Ei vor fi trăit, probabil, prin veacul al XVI-lea, bucurându-se de o cinstire atât de mare, de un cult atât de statornicit, încît însuşi mitropolitul ţării a căutat sfintele moaşte ale lui Rafail ca să li se închine şi le-a sărutat, aşa cum făcuse şi cu ale lui Daniil.

7. I. D. Ştefănescu, Cuviosul Daniil Sihastrul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 6-7, p. 537. Se afirmă că a existat o piatră funerară a curioşilor Rafail, Partenie de la Agapia şi „Ioan de şa Râşca”.

8. I. D. Ştefănescu, ibidem, p. 537. Autorul vorbeşte de existenţa, în trecut, a unui „pelerinaj îndătinat şi de mare renume la mormintele lui Rafail, Partenie şi Ioan de la Râşca” (I?).

9. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor si monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 22-25 şi notele 6-8 de la p. 34. Lucrarea de ridicare a bisericii, a chiliilor şi a zidului înconjurător s-a făcut între anii 1642-1964.

10. Execuţia arhim. Theodor Varahil Moraru.

11. Autor : Arhid. Vartolomeu Florea.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 357-361, Cuviosul Rafail de la Agapia.

Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche

Partenie, părintele cel sfânt şi minunat, vrednic urmaş al sihaştrilor din Munţii Agapiei, a vieţuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea. Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulţi călugări cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul.

Ucenic al stareţului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor, primeşte din mâinile acestuia tunderea în schima monahală. Cât a petrecut în viaţa de obşte, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem şti. Tradiţia spune despre el că a sihăstrit în muntele Scaunele, după pilda părinţilor de odinioară. Nevoinţa lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştiau pe dinafară, iar la apusul soarelui, gustau puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau rugându-se cu mintea (rugăciunea lui Iisus), iar cu mâinile împletind coşuri. Aţipeau doar câte puţin când oboseau, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Această nevoinţă continua fără întrerupere până dimineaţa. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi, cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune muntele şi poiana primit numele de Scaune.

El urcă în acest munte al fericiţilor ca într-un alt Tabor, când stareţul Eufrosin îi îngăduie să meargă la linişte, căci, gustând din dulceaţa harului dumnezeiesc, duhul îi tânjea după bunătăţile ce le naşte pustia. Acolo şi-a închis porţile simţurilor cu legile lui Dumnezeu ca şi cu nişte zăvoare şi vorbea cu Stăpânul tuturor în rugăciunea cea de taină, iar osteneala îi era desfătare. Cine poate spune nevoinţele cele fără de măsură, privegherile cu lacrimi, lupta cu gândurile şi duhurile înşelăciunii? Prin răbdarea strâmtorărilor pustiei şi uscăciunea trupului, s-a făcut asemenea îngerilor şi vrednic vieţuitor al mănăstirii celor fără de trupuri.

Acest dumnezeiesc bărbat este numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulţi călugări şi pustnici s-au mântuit prin rugăciunea şi povăţuirea sa blândă. Era luminat şi plin de toată înţelepciunea, căci dragoste de Sfintele Scripturi şi de cărţile Sfinţilor Părinţi având, s-a îngrijit ca fraţii din obşte să nu fie lipsiţi de aceste comori nepreţuite în vremuri când cu anevoie şi cu mare cheltuială se dobândeau.

Avea darul tămăduirii şi îndrăzneală la rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Potrivit unor tradiţii, scotea şi demoni din oameni. Pentru viaţa sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări şi de credincioşi.

Mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi faptul că, după moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, după rânduiala strămoşească, a fost găsit nestricat. Se spune că se făceau minuni la mormântul său. Cu adâncă evlavie şi nădejde veneau să se închine la sfintele sale moaşte călugări şi credincioşi de pretutindeni. Sfintele moaşte ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafail. Aceşti doi mai luminători ai călugărilor întregesc şirul părinţilor din veac, ce s-au sfinţit prin mari nevoinţe în „Mănăstirea lui Agapie” şi în împrejurimile ei.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

ARTE 21 Iulie

MUZICĂ 21 Iulie

Isaac Stern

Kay Starr (Katherine Starks)

Kim Fowley

Barry Whitman, baterist britanic (Herman’s Hermits).

HERMAN'S HERMITS 

Cat Stevens (Stephen Demetri Georgiou) (Yusuf Islam)

Larry Tolbert, baterist american (Raydio).

Raydio 

Lee Aaron

Charlotte Gainsbourg

Damian Marley

Paloma Faith, interpretă britanică

Jerry Goldsmith

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

ORQUESTAS LEGENDARIAS Y SU GRAN LEGADO Seleccion de Ceil González

Muzică de pe vremea părinților și bunicilor noștri:

Summer Music - 1935! (1-Hour Extended Music & History H.D. Video)! Redo!

POEZIE 21 Iulie

Vasaile Alecsandri

Biografie Vasile Alecsandri

Nastere: 21 iulie 1821, Bacau
Deces: 22 august 1890, Mircesti

Vasile Alecsandri a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician roman, membru fondator al Academiei Romane, creator al teatrului romanesc și a literaturii dramatice in Romania, personalitate marcanta a Moldovei și apoi a Romaniei de-a lungul intregului secol al XIX-lea.

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. Parintii sunt oameni cu stare, si-i vor asigura o crestere aleasa, poetul invatand mai intai cu dascalul maramuresan Gherman Vida, apoi in pensionul francezului Cuenim. Dupa unii cercetatori, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut in timpul refugiului familiei Alecsandri in munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se considera ca s-a nascut undeva pe raza județului Bacau. Și-a petrecut copilaria la Iași și la Mircești, unde tatal sau avea o moșie și unde a revenit pe intreaga durata a vieții sale sa-și gaseasca liniștea. A inceput invațatura cu un dascal grec, apoi cu dascalul maramureșean Gherman Vida.

A studiat in casa parinteasca cu calugarul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, intre 1834 și 1839, la Paris, unde se consacra mai ales literaturii, dupa citeva incercari nereușite in domeniul medicinei, in cel juridic și cel ingineresc. Dupa inapoierea in Moldova, participa la toate inițiativele tovarașilor sai de generație: director al Teatrului din Iași impreuna cu C. Negruzzi si M. Kogalniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționara de la 1848 din Moldova, redactind unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil in Franța. Inapoiat in țara, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova si Muntenia, se numara printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta in Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri sa recunoasca faptul dublei sale alegeri.

Debutul literar se realizeaza cu nuvela Buchetiera de la Florenta, care apare in revista „Dacia literara " din mai-iunie 1840. Dupa intoarcerea in tara ocupa functii insemnate in sfera culturii si a politicii (conduce un timp Teatrul National din Iasi, organizeaza si conduce reviste, dupa Unire este ministru de externe si diplomat itinerant), de numele lui fiind legate toate evenimentele importante ale mijlocului de secol XIX: Revolutia romana de la 1848, Unirea Principatelor s.a. Are incercari in limba franceza; in limba romana se ilustreaza prin creatii rezistente in toate genurile literare, chiar si in domeniul filologic. 

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționara din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumita in epoca „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o intrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptata o petiție in 16 puncte adresata domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactata de catre Vasile Alecsandri.

La 18 ianuarie 1844 are loc premiera piesei Iorgu de la Sadagura, primita de public cu deosebita caldura. impreuna cu Mihail Kogalniceanu si Ion Ghica, scriitorul se afla in fruntea revistei Propasirea. Aici sunt publicate o parte a doinelor sale, nuvelele O primblare la munti si Istoria unui galben.
Aflat pentru cura la Borsec, Vasile Alecsandri scrie nuvela Borsec. Da la iveala fiziologia Iasii in 1844.

A murit in 22 august 1890 la Mircesti, unde este inmormantat si se afla si cavoul familial.

22 August 1890 Vasile Alecsandri se stinge din viata la Mircesti. Este inmormantat la 26 august in gradina casei, daruita in 1914 Academiei, de catre sotia poetului. Deasupra mormantului a fost ridicat un mausoleu din initiativa Academiei, in 1928. intreg ansamblul a devenit muzeu memorial.

Prin activitatea sa foarte vasta, acoperind intregul spatiu de exprimare literar, Alecsandri este „capul de pod" al literelor romanesti de la mijlocul secolului al XlX-lea, cel mai de seama creator depana la Eminescu. El il continua pe Asachi in calitate de intemeietor, fixeaza in literatura noastra noi specii literare, se apropie de literatura populara pe care o impune, consfintind curentul epocii, atentiei creatorilor si cultivatorilor de limba. In poezie se manifesta bipolar, manuind cu aceeasi usurinta diapazonul clasic cat si cel romantic. Vastitatea operei sale, realizata intr-o jumatate de secol, sugereaza in acelasi timp si varietatea ariei tematice incorporate in ea: lirica erotica, patriotica, de inspiratie folclorica sau peisagista, epica in versuri de varii dimensiuni, de la cantec la poem epic, de la legenda versificata la balada haiduceasca. Toate aceste manifestari poetice nu mai fac necesara, aproape, incercarea de apropiere a poetului de estetica clasica sau cea romantica; criticul literar Pompiliu Constantinescu afirma dealtfel ca „Alecsandri nu apartine nici tipului romantic, nici tipului clasic; el este mai curand un tip autohton, de simtire idilica si gratioasa, de lirism senin si usor, de o anume contemplativitate etnica, incadrata si in limitele temperamentale ale scriitorului si intre conditiile fizice si sufletesti ale unui peisagiu". Criticul literar George Calinescu ii considera proza ca partea cea mai durabila a operei sale, si totusi si o parte din poezia sa a rezistat timpului; mai ales aceea pornita nu din chietismul clasic-autohton ci din ,Jiori", din „groaza", dintr-o sensibilitate acutizata.

Opera:

Comedii

Chirița in Iași sau doua fete ș-o neneaca (1850)
Chirița in provinție (1855)
Chirița in voiagiu (1865)
Chirița in balon (1875)

Proze

Istoria unui galben
Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
Iașii in 1844
Un salon din Iași
Romanii și poezia lor
O primblare la munți
Borsec
Balta-alba
Calatorie in Africa.
Un episod din anul 1848

Poezie

Pasteluri, 1868
Poezii populare. Balade (Cantice batranești), 1852
Poezii populare. Balade adunate și indreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
Doine și lacramioare, 1853

Drame

Cetatea Nemțului
Lipitorile satelor
Sgarcitul risipitor
Despot Voda, drama istorica
Fantana Blanduziei
Ovidiu

Hora Unirei a fost publicata in revista „Steaua Dunarii", 9 iunie 1856. Miezul iernei a fost publicata in „Convorbiri literare", 1 februarie 1869-Malul Siretului a fost publicata in revista „Convorbiri literare", 1 mai 1869. Pohod na Sybir 2. fost publicata in revista „Convorbiri literare", 1 decembrie 1871.

Vezi tu vulturul...

Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită,
Cum saltă, se ridică şi zboară către nori?
Aşa sufletu-mi vesel în faţa ta slăvită
Se-nalţă către ceruri, plutind în dulci fiori.

Vezi printr-a nopţii stele ce rază luminoasă
Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc?
Aşa când vii, iubito, cu inima voioasă,
De gingaşă simţire aşa ochii-mi lucesc!

Auzi tu glasul tainic ce cântă-n miez de noapte
Şi prin văzduh pluteşte cu-a florilor miros?
Aşa răsună-n mine melodioase şoapte
Când sufletu-mi te simte, îngerul meu frumos!

Căci vulturului cerul a dat aripi' să zboare,
Şi stelelor lumină, şi nopţilor suspin,
Iar ţie ţi-a dat farmec, plăceri încântătoare.
Şi mie mi-a dat suflet ca ţie să-l închin!

Ştefan Vodă şi Codru

Ştefan-Vodă rătăcit
Intră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: "Domn viteaz!
Ce-ţi curg lacrimi pe obraz?"
"Ah! îmi plâng ostaşii mei
Morţi, luptând ca nişte zmei!
Codrul zice: "Dragul meu,
Încetează plânsul tău,
Căci din brazii mei trufaşi
Face-ţi-oi voinici ostaşi
Ca să scapi biata moşie
De păgâni şi de urgie".
"Fă!" răspunde mult voios
Domnul mândru, inimos.

Codrul puse a vui,
Brazii a-şi însufleţi,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari şi mici
Se făceau ostaşi voinici,
Şi spre domn înaintau
Şi din gură cuvântau:
"Să trăieşti, măria-ta!
Hai la luptă, hai, Ştefane;
Du-ne-n oardele duşmane!"

Ştefan-vodă-nveselea
Şi la luptă purcedea
Peste munte şi muncel
Cu tot codrul după el.
Vai de ungurul semeţ
Ce lupta c-un brăduleţ!
Vai de leah, vai de tătar
Ce luptau cu un stejar!

La gura sobei

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Traian Chelariu

Biografie Traian Chelariu
Traian Chelariu, fiu al meleagurilor sucevene, din Darmanesti, a functionat între 1964-1966, a functionat la Suceava ca lector de psihologie la Institutul Pedagogic de 3 ani.
Autor al unei opere literare atât de promitatoare, variate si valoroase, cuprinzând deopotriva versuri, proza, teatru, cugetari, memorii - din care 8 volume i-au aparut în ultimul deceniu al epocii interbelice, iar alte 5 carti postum - Traian Chelariu ar fi putut, în vremuri normale, prin eruditia si temeinica sa pregatire profesionala (avea studii superioare de filologie, psihologie si filosofie urmate la Cernauti si aprofundate la Roma si Paris, unde îsi luase si doctoratul în filosofie; cunostea si vorbea fluent limbile germana, franceza, italiana, rusa, ucraineana, spaniola) sa faca o stralucita cariera universitara si, totodata, sa-si continue, sa-si sporeasca si împlineasca opera începuta. 

Cântec alb

Ziua se'nclină'n
ape de-apus,
dar de lumină'n
deget m-ai pus.

Dar de lumină -
crin şi inel,
albă albină
luce pe el.

Albă, uşoară
brumă de jar
îmi înfăşoară
gândul hoinar.

Peste vâlcele,
peste trecut,
albe muncele -
anii-au trecut.

O, doina noastră așa începe

O, doina noastra asa incepe
Si trece munte, trece deal, -
Am cucerit intinse stepe
Dar dorul tot ne e'n Ardeal.

Bat brandturi iurese de schije,
Turbati si darzi si val de val
Ne'ntampina dusmanii crucii
Dar dorul tot ne e'n Ardeal.

Odese rosii, Balaclave
Si Sevastopoluri si mal
De stanci si moarte vom infrange
Dar dorul tot ne e'n Ardeal.

Crimei, Cubanuri si Caucazuri
Cuprinde-vom pe branci, pe cal,
Vom fi mai repezi ca eretii
Dar dorul tot ne e'n Ardeal.

Pe Don, pe Dvine si pe Volge
Legat-am poduri spre Ural,
Ca viforul suntem napraznici
Dar dorul tot ne e'n Ardeal.

Prin tundre joase si Siberii
Dela Aral pana'n Iamal
Purta-vom steagul biruintii
Dar dorul tot ne e'n Ardeal.

De-ar fi sa trecem prin nisipuri
Din Astrahan pana'n Baical,
Suntem ca gandul si otelul
Dar dorul tot ne e'n Ardeal.

Priviti-l nu mai, sangereaza
El, rastignitul, ca'ntr'un Gral,
Precupetim ceva? - Nimica!
Dar dorul tot ne e'n Ardeal.

Nu poate pururea sa stee
In inima acest pumnal
Infipt in zi de neagra Vineri
Dar dorul tot ne e'n Ardeal!

Violeta Zamfirescu

Biografie Violeta Zamfirescu
În mijlocul verii, la 21 iulie 1920, în familia ofiţerului Sterian Lăzăroiu, venea pe lume viitoarea poetă şi prozatoare Violeta Zamfirescu. Se şcoleşte în oraşul natal, Craiova, apoi urmează studii de drept la Universitatea din Bucureşti, dar nu reuşeşte să le finalizeze.

Îşi câştigă existenţa lucrând în mass-media: redactor la Gazeta literară (1954-1976), la Radio, ca redactor pentru emisiunile literare (1953-1959), la revista Luceafărul, redactor şef al redacţiei de poezie la Editura „Eminescu” (1969-1971).

Începe să scrie versuri în Viaţa Românească, iar editorial iese pe piaţă în 1955, cu volumul „Inima omului”, în care abundă portretul, descrierea şi comentariul liric.

Violeta Zamfirescu este un poet prolific, versurile sale fiind reunite în numeroase volume precum: „Rodul pământului” (1957); „Ceasul de slavă” (1960); „Frumuseţe continuă” (1964); „La gură de rai” (1965); „Dragoste” (1968); „Colind de primăvară” (1969); „Poezii” (1972); „Simfonie” (1975); „În aerul vibrând” (1977); „Lacrima pietrei” (1981); „Incandescenţa miezului” (1981); „Zobor de cântec peste mări” (1985) etc. La acestea trebuie să adăugăm volumul de „poeme dramatice” intitulat „La poarta celor care dorm”; romanele: „Îndrăgostiţii trişti” şi „Surâsul iubirii”, versurile dedicate copiilor şi publicistica pe teme turistice.

Comentatorii creaţiei lirice a Violetei Zamfirescu aşează primele volume sub semnul mişcării sămănătoriste. Poeta se destăinuie în mod direct cu „sinceritate gânguritoare”, evocând clipe plăcute, ori formulând reproşuri la adresa comportamentului ingrat al iubitului. Cu timpul, versurile cunosc o evoluţie vizibilă, sunt mai cizelate, dar şi dublate de gingăşie de natură decorativă.

Poeta valorifică sensibilitatea nativă dar ori de câte ori încearcă să se desprindă de sentimentalism, cedează tentaţiei retorice şi sfârşeşte în prozaism.

Criticii literari au descoperit şi poezii de ţinută onorabilă, în care asistăm la o intelectualizare a expresiei. Se citează, în acest sens, poezii precum: „Alfabet de prigorie”; „Zare marină”; „Dans euforic”, „Strigăt de piatră”, „Elegie”, „Semne pe mare” şi altele. Redăm şi câteva versuri ilustrative din „Appassionata”: „Game de galben, acorduri de roşu/Toamna repetă appassionata/Şi metronoame de fructe-n cădere/Îi sună trecutul, fixându-i durata”.

Începând cu volumul „Colind de primăvară”, poeta îşi îmbogăţeşte registrul tematic prin explorarea mitologicului de sorginte folclorică. Versurile spun altceva şi cu alte mijloace de expresie. Descoperim în creaţia poetei piese lirice care comunică impresii de călătorie, dar şi poezia „de cugetare”.

În postura de prozatoare, autoarea a oferit publicului cititor impresii de călătorie din ţări situate pe continentul european, mai aproape sau mai departe geografic de patria natală. Astfel, ea ne plimbă prin fosta Uniune Sovietică, prin Ungaria vecină, prin Austria, Belgia, Italia, Iugoslavia şi Bulgaria. Întoarsă acasă îşi aminteşte de coloana lui Brâncuşi, de malurile Jiului, ori ale Oltului, Mureşului, Izei, de pământul românesc „mereu născător de balade”, de cetatea medievală de la Alba-Iulia, cu biblioteca ei documentară care reuneşte valori bibliofile cu care oricând am putea ieşi în lume. În final, evocă iubirea de ţară pe care românul o simte oriunde s-ar afla.

Cea mai cunoscută carte a ei este antologia ”Incandescențe”, publicată în colecția BPT în 1986, stârnind indignarea lui George Pruteanu, care expedia într-o cronică ciuntită de cenzură „simplitate pre-bolintineană” a poetei și care se întreba de ce nu sunt prezente în BPT nume ca Leonid Dimov, C. Noica sau Al. Paleologu...

Poeta a murit pe data de 4 octombrie 2006, la vârsta de 86 de ani.

TRACTORUL
L-am văzut. E din oțel.
Joacă bulgării sub el.
Dă ocol și parcă scrie
Pe câmpii, ca pe-o hârtie.
Dar în loc de toc, el are
Pluguri mari, cu cinci 
               brăzdare.
Galben, boabele de gâu
Curg în brazdă, curg pârâu.

Ion Caraion (Stelian Diaconescu)

Ion CARAION - biografie - (opera si scrierile)

(pseud. lui Stelian Diaconescu), n. 24 mai 1923, satul Rusavat, corn. Viperesti, jud. Buzau - m. 21 iulie 1986, Lausanne (Elvetia).

Poet, eseist si traducator.

Clasele primare la Ramnicu Sarat (1930-1934); Liceul "B. P. Hasdeu" din Buzau (1934-1942), unde editeaza pe speze proprii, impreuna cu Al. Lungu, rev. de poezie Zarathustra (1940-1941); Facultatea de Litere si Filosof ie a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1948).

A debutat in 1939, cu versuri si recenzii, in Universul literar si Curentul literar, voi. de debut, Panopticum, (1943), e urmat de alte doua voi. de versuri: Omul profilat pe cer (1945) si Cantece negre (1946). Antifascist activ in anii razboiului, redactor la ziarele Timpul si Ecoul, participa in 1944 la fondarea si aparitia legala a ziarului comunist Scanteia, fiind concomitent si secretar de redactie al ziarului Scanteia tineretului, de unde demisioneaza dupa numai cateva luni. Colaborator al lui G. Calinescu in redactia rev. Lumea (1945). Initiator, impreuna cu Virgil Ierunca al rev. pentalingve Agora (1947). ingrijitor al Caietelor de poezie ale Revistei Fundatiilor Regale (1946-1947); consilier de presa in Ministerul Artelor si Cultelor (1944-1946); redactor la vechea editura Cartea Romaneasca in ultimul an al existentei acesteia (1948).

Arestat si condamnat din motive politice (1950-1955; 1958-1964), condamnat la moarte in 1958, CARAION a executat unsprezece ani de detentie la Canal, in inchisorile de la Jilava, Gherla si Aiud, in minele de plumb de la Cavnic si Baia Sprie etc. Eliberat in 1964, revine in viata literara dupa o absenta de aproape doua decenii, o data cu voi. de versuri Eseu (1966), urmat, in 1969, de culegerea retrospectiva Necunoscutul ferestrelor, distinsa cu Premiul "Mihai Eminescu" al Acad. Mai primise, anterior, Premiul Editurii Forum pentru voi. Omul profilat pe cer (1945) si Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru trad. voi. Antologia oraselului Spoon River de Edgar Lee Masters (1968). Publica in anii 70, numeroase voi. de versuri, care-1 impun in prim-planul poeziei romanesti a timpului: Cartita si aproapele (1970), Deasupra deasuprelor (1970), Cimitirul de stele (1971), Selene si Pan (1971), Muntii de os (1972), Frunzele in Galaad (1973), Poeme, (1974), Lacrimi perpendiculare (1978), Interogarea magilor (1978) etc. De factura foarte personala este si eseistica poetului, cuprinsa in voi. Duelul cu crinii (1972), Enigmatica noblete (1974), Palarierul silabelor (1976), Bacovia. Sfarsitul continuu (1977), Jurnal (I, 1980). CARAION si-a mai inscris numele - ca antologator, traducator, prefatator - si pe pagina de titlu a unor antologii reprezentative pentru poezia romanda (1972), franceza (MII, 1974-1976), canadiana (1978) si americana (1979). in afara trad. (din zeci de autori) incluse in antologiile deja amintite, CARAION a mai semnat trad. (multe din ele insotite si de pref.) din opera lui Marcel Ayme, Honore de Balzac, Marietta Sahighian, Al. Dumas, Sherwood Anderson, Antoine de Saint-Exup6ry, Ryunosuke Akutagawa, Anna Ahmato-va, Ezra Pound, Raymond Queneau s.a. A mai semnat pref. la voi. de Georg Scherg, Mihai Crama,Tudor Arghezi. Era redactor la rev. Romania literara, cand, in vara anului 1981, in urma unor "amenintari si atacuri sovine, inseriate pe luni de zile", este silit sa paraseasca tara, "luand la 58 de ani drumul pribegiei, cu sotia, copilul meu si doua valize". Stabilit in Elvetia, la Lausanne, editeaza aici rev. 2 plus 2 (1983), Don Quichotte si Correspondances (col. de poeme si eseuri in sase lb., similara rev. Agora); mai colaboreaza la Radio Londra si la rev. Limite (Paris), Dialog (Dietzenbach), Saptamana miincheneza. Contrapunct (Miinchen), Curentul (Miinchen), Jalons (Chambourg-sur-Indre), Cuvantul romanesc (Suedia), Uomini e libri (Milano), Izvoare (Israel), Revista mea (Israel), Gazette de Geneve, Tribune de Geneve, American Romanian Academy Journal (SUA), Tribune-dimanche (Elvetia), Ecriture (Elvetia), Le Figaro (Paris), PEN Internationale (Paris), Lejournal des poetes (Belgia), Neue Europe (Luxemburg), Grandive (New York), Reperes (Paris), L Echo sentimentale (Elvetia) etc. in strainatate, CARAION a scris versuri in lb. romana si franceza, eseuri si comentarii literare, pamflete social-politice antitotalitare (Insectele tovarasului Hitler, 1982). Calomniat si injuriat in tara (in rev. Saptamana), poetul era, in aceiasi ani 80, comentat si elogiat in strainatate de nume ilustre ale poeziei contemporane, tradus in lb. franceza si engleza, omagiat postum la Sorbona (1988). Dupa 1989, versurile din exil au putut fi publicate si in tara (voi. Apa de apoi, 1991).

Primul volum de versuri, Panopticum (1943), oprit in tipografie si interzis de cenzura vremii va fi urmat, imediat dupa razboi, de altele doua, similare ca factura: Omul profilat pe cer (1945) si Cantece negre (1946); ele marcheaza apartenenta lui CARAION la generatia de poeti a caror intrare in literatura s-a petrecut in atmosfera apasatoare a razboiului si a caror constiinta civica si estetica a fost radicalizata de razboi: Dimitrie Stelaru, Constant Tone-garu, Geo Dumitrescu s.a. Epoca si generatia se recunosc in aceste "cantece negre", "scrise cu nevroza pe ziduri": dezabuzarea sceptica si anticonformismul, fronda si sfidarea, protestul si contestarea - emanand toate dintr-o sensibilitate ultragiata - le sunt comune. Dar inversunarea sumbra, accentele mai brutale, mai dure, tonalitatea mai virulent mohorata si depresiva, proprii lui C, isi gasesc desigur radacinile - dincolo de realitatea obiectiva, atroce a razboiului - si in structura temperamentala. Mai sensibil la tragicul si la uratul existentei, osandit parca a o percepe exclusiv pe latura de cosmar si de supliciu, el nu isi va permite nici lamentatii sentimentale, nici depasiri ironice, ci va alege riposta dura, intunecata, sarcastic incrancenata, indarjindu-se a raspunde la violenta cu violenta, la necrutare cu necrutare. Structura sa temperamentala ireprosabil consecventa cu sine e confirmata, dupa o tacere de aproape doua decenii, de volumele din seria deschisa prin Eseu (1966) si din care se detaseaza Cartita si aproapele (1970), Cimitirul din stele (1971), Interogarea magilor (1978), Dragostea e pseudonimul mortii (1980), precum si doua cuprinzatoare selectii retrospective, Necunoscutul ferestrelor (1969) si Lacrimi perpendiculare (1978), volume in paginile carora creatii recente si "caiete vechi" din anii razboiului (1939-1944) ori din anii inchisorilor (1950-1964) se vor invecina fara apreciabile contraste de ton: "Tot atat de trista va fi fata / dinlauntru-a lucrurilor toate" (Prelungirea mortii). Socialul continua a fi mereu prezent, fie denotat in text (amintirea razboiului), fie conotat in subtext (sechelele detentiei, apasarea vietii curente in libertate etc); focarul tensiunilor si obsesiilor torturante se va deplasa insa, in poezia mai noua a lui C, tot mai net inspre existential, proiectand conditia omului in totalitarism asupra conditiei omului in eternitate: "Eu am ajuns pana-n tinutul de unde / nu se mai crede si nu se mai spera" (Gol). Poet al starii de criza, el isi gaseste o orgolioasa vocatie in asumarea fara rezerve si fara iluzii a acestei conditii, poetice, dar si umane: singuratatea, dezolarea, nelinistea, spaima, dezgustul si revolta unei fibre morale ultragiate, vexate pana la exasperare, ulcerate si macerate in vulnerabilitatea sa secreta, dar care - intr-o fanatica riposta - incearca, prin poezie, o himerica revansa de unul singur asupra intregului univers, desfigurand cu vitriolurile si supuratiile eului lezat fata realului: "Nemultumit de mine ca de-o rama / gasita-n buzunar si-n demancare, / ma rastignesc cu to-cu-n trotuare / si-ascult copacii care se darama. / Abisuri, neuimiri: n-as mai vrea alt gand, / decat sa pot sa am atata flegma/ sa-nec in valuri lumea/ si sa cant" (Decat). Convins ca "nu trebuie facuta frumusete / unde nu e" (Ritual), "fortand adevarul pana la cinism sau pana la imunitate" - cathartic scontata, nu intotdeauna dobandita -, poetul mizeaza, implicit, pe eternele virtuti justitiare si, mai ales, curative, ale artei. Undeva, subteran, necica-trizarea estetica a inveninatei rani existentiale stanjeneste insa cristalizarile cathartice, benefice si estetic profitabile; discordanta, astfel nedepasita, ramanand in seama unei ipotetice dialectici, nu intru totul poetica, care ar urma sa-si incheie ciclul de-abia dincolo de pagina cartii. Consecinta organica a acestei dezbinari de substanta, disonanta va fi instaurata drept principiu struc-turator la nivel formal, prelungind astfel supliciile realului si asupra expresiei. Un intratabil rictus incrancenat vegheaza asupra unor conglomerate imagistice incon-fortabile si inospitaliere: proliferari si aglomerari de imagini voit dizarmonice, dizgratioase, abrupte, voit respingatoare chiar, rezultate din violentarea sistematica a minimei compatibilitati metaforice dintre cuvinte, puse in coliziune stridenta, scrasnita, pe intreaga lor gama sublim-imunda, de la frumos la hidos, de la sublim la abject, la infect si la deject: "Femeia cu buze de lemn putred / aiurand ca-alapteaza pe Hristos, / strange in brate sacii de la bucatarie / si-si inteapa sanii cu ace de os. // Noaptea doarme in baie cu capul pe prag, / dar bolboroseste pe-ntuneric: / mi-erai drag mi-erai drag / si din gura ii curge un sange veneric. // Calatorii veniti des in oras, / ca sa rada, ii azvarl cate-o carpa din cos; / ea o ia, nu zice nimic, si se-nchina / la degetul iesit printr-un varf de galos" (Hotel). "Da / am dormit in el in trupul rar anapoda faramicios al / acestor oase am baut si am mancat in el m-am chinuit / m-am pisat ma rugam inserat-am cu tine / in el ca intr-un amurg al zeilor se purta cum se poarta / un popor numeros de trebuinte de care-si bat joc ratele / porcii intamplarea cum se poarta geamantanele pe umeri / ochii-pereche intelesurile frunzoase si lanturile de picioare / pat si iesle sa va fie acest popor de rani" (Se purta ca un popor). Refuzandu-si cu obstinatie surasul si echilibrul senin sau macar flegmatic ("Sub aceste fastuoase pastai ale nebuniei / cereti de la mine seninatate", Bijuteriile surzeniei), refuzandu-si o data cu euforia si eufonia, parcimonios cu armonia si incantatia verbala, al caror secret insa il detine impecabil, prizonier voluntar al umorii sale negre, bilioase, traductibila ideal in sarcasm, CARAION ramane convulsionat de o perpetua crispare mizantropa ("Trec anii ca niste magari. / Copiii s-au facut mari - / ici un homuncul, dincolo un corci, / trec anii ca niste porci" - Argument de apoi), macinat de o exasperare ce-si cauta parca o sadica satisfactie in exasperarea secunda a cititorului; cititor tinut la distanta cu o grimasa voit rebarbativa ("dati-va la o parte, lasati ca sa puta", Anamorfoze V), cu o cerbicie zburlita, ursuza si taciturna, cititor sfidat si contrariat in eventualele-i comoditati (Ei, haide, suferiti-ma! e titlul unui ciclu din volumul Interogarea magilor, 1978), cititor supus astfel unei drastice selectii, dar niciodata trisat, etic ori estetic, tocmai pentru ca niciodata menajat. Pariu ambitios al optiunilor si prerogativelor poetice reciproc incomode, legitim asumate insa, sub rezerva confirmarii in timp: "Tristetea mea e mai nemuritoare / decat bucuria voastra" (Trib VIII). Timpul singur ramane asadar sa decida in ce masura poetul avea dreptate si drept la sfidare, la gesturi pentru care doar faptul implinit al statutului de mare poet ofera retroactiv - si fatalmente tardiv - acoperire: "Cand voi ajunge poet mare in anul nu stiu cat / va fi o zi plouata pe fatele-amandoua / si-n noi o buba-amara urcata pan la gat" (Perspectiva). O genuina totusi disponibilitate pentru inocenta si puritate, refuzate restului operei, se divulga in versurile "pentru copii" din volumele Marta -fata cu povesti in palme (1974), O ureche de dulceata si-o ureche de pelin (1976) si Lucrurile de dimineata (1978).

Poetul CARAION poate fi recunoscut si in eseistica sa, in factura foarte personala pe care o imprima eseurilor si comentariilor critice publicate, cele mai multe, direct in volum: Duelul cu crinii (1972), Enigmatica noblete (1974), Palarierul silabelor (1976), Jurnal (I, 1980). Sumarul acestor volume ofera un substantial si foarte variat repertoriu, atat tematic, cat si umoral; competente incursiuni in literatura universala (unele - prefete la excelente traduceri proprii), pasionate comentarii simpatetice la poezia unor confrati, tot pasionate, dar mai putin simpatetice, comentarii la poezia altor confrati (G. Calinescu, A. E. Baconsky, I. Alexandru, Nichita Sta-nescu, A. Paunescu s.a.), pamflete ce nu-si refuza excesele de temperament si de limbaj (rezervate mai ales celor care, dupa a sa zicere, "nu scriu, carcalesc"), pagini memorialistice fara prea multe amabilitati sau menajamente - toate in formulari memorabile, in enunturi abrupte, eliptice, de predilectie asociative si mai rar silogistice, care suspenda sensuri si deschid sugestii, sugestia - printre altele - ca in anumite privinte autorul ar fi avut de spus mai mult si mai multe decat spune. De mentionat, in aceasta ordine de idei, si masiva prefata semnata de CARAION la editia din 1980 a versurilor lui Tudor Arghezi (text purtand mentiunea "Pagini din Jurnal II"). Se detaseaza, nu doar ca proportii, dar si prin gradul de realizare a virtualitatilor si virtutilor formule de eseu ilustrate de C, volumul Bacovia. Sfarsitul continuu (1977). Piesa esentiala in bibliografia critica a autorului comentat, lucrarea se inscrie cu necesitate si in cea a comentatorului, inextricabil implicat pro domo in comentariu: "Bacovia e o rana care supureaza din pricina vibratiilor continue, o rana care nu suporta nici bandajul, nici soarele, nici verdictul, nici resemnarea. Iar fiindca nu are de ales, el agonizeaza, exala gemete, secreta lacrimi, se agita, vine, pleaca, refera, face concesii si le reprima, pune in actiune un alambic intortocheat al tapajului steril si al autotrisarii. Pe scurt, isi inoculeaza persecutie. Agonizeaza. Si nu numai el, dar si lucrurile atinse de mainile, de gandul, de pupila, de cuvintele sale. Lucrurile sunt, la urma urmelor, el. () Drojdiile disperarii pe care le-a rascolit acolo acest fiu al bolgiilor care e Bacovia sunt expurgate la suprafata prizonierul la scoriile inconstientului devine constient, otravurile disemineaza si urla, inclestand mecanismele comprehensibilitatii, anulandu-le functiile, lasand unei infernale fierarii a vacarmului initiativa." Vorbind despre altul, C vorbea despre sine. Pamfletele social-politice din volumul Insectele tovarasului Hitler (1982) isi anunta inca din titlu virulenta antitotalitara. Versurile scrise in exil, cele mai multe in romaneste, dar cateva si in limba franceza, adunate in volumul postum Apa de apoi (1991; titlul stabilit antum de autor), apartin aceluiasi poet al starii de criza, cu o fizionomie precizata inca din anii razboiului si-ai inchisorilor, si cu o voce distincta, acum, in ambi-tusul poeziei romanesti: "Singuratate si venin. / Lume de-apoi. / Marele Urat. Printi, copoi / se-nhata unii pe altii de gat. / Marea Paloare. / Macar timpul plecat / n-or sa mi-1 mai ia inapoi. / Macar atata ramana / Pe geam, pe pat: gheare. / Fantani fara mana." "Urma petei mele de sange si sila / tot mai dur imprimata pe scut / va fi iar o singura litera-fosila / dintr-un alfabet / in totalitate pierdut" (Postume II). Cum insusi spunea, intr-o Confesiune din 1982, CARAION este "unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dati afara din literatura romana nici de vreun partid, nici de vreun dictator, nici de gloante, nici de canaliile si otre-pele din presa oficiala".

OPERA

Panopticum, Bucuresti, 1943; Omul profdat pe cer, Bucuresti, 1945; Cantece negre, Bucuresti, 1946; Eseu, Bucuresti, 1966; Dimineata nimanui, Bucuresti, 1967; Necunoscutul ferestrelor, ed. retrospectiva, Bucuresti, 1969; Cartita si aproapele, Bucuresti, 1970; Deasupra deasuprelor, Bucuresti, 1970; Masa tacerii. Simposion de metafore la Brancusi, antologie si pref. de ~, Bucuresti, 1970; Cimitirul din stele, Bucuresti, 1971; Selene si Pan, Bucuresti, 1971; Muntii de os, Bucuresti, 1972; Duelul cu crinii, Bucuresti, 1972; Frunzele in Galaad, Cluj, 1973; Poeme, ed. seleciva, pref. de E. Manu, Bucuresti, 1974; Enigmatica noblete. Bucuresti, 1974; Marta -fata cu povesti in palme, Bucuresti, 1974; Lied, das in der Flote blieb (Cantec ramas in fluier), versiune germana de G. Scherg, Bucuresti, 1974; Palarierul silabelor, Bucuresti, 1976; O ureche de dulceata si-o ureche de pelin, Bucuresti, 1976; Bacovia. Sfarsitul continuu, Bucuresti, 1977 (ed. II, 1979); Lacrimi perpendiculare, ed. retrospectiva, pref. de M. Petroveanu, Bucuresti, 1978; Interogarea magilor, Bucuresti, 1978; Lucrurile de dimineata. Bucuresti, 1978; Cantecul Singurei I Le chantde l Unique, ed. bilingva, pref. deOv. S. Crohmalniceanu, Bucuresti, 1979; Jurnal, I. Literatura si contraliteratura, Bucuresti, 1980; Dragostea e pseudonimul mortii, Bucuresti, 1980; Poems, versiune engleza de Marguerite Dorian si Elliot B. Urdang, Ohio, 1981; Insectele tovarasului Hitler, Miinchen, 1982; L Am-Stram-Gramite, poemes, versiune franceza de G.-E. Clancier, Vahe Godel, H. Liman, J. Malrieu, R. Marteau, J. Mitaud, Danielle Obadia, A. Rappaport, J.-C. Renard, P. O. Soussouev, J.-P. Valotton, Lausanne, f.a.; La terre a mange ses fontaines, poemes choisis et adaptes par Vah6 Godel, 1985; Apa de apoi. Versuri din exil, ed. si postfata de E. Manu, Bucuresti, 1991; Greseala de a fii The Error ofBeing, trad. engleza de Marguerite Dorian si E. B. Urdang, Bucuresti-London-Boston, 1994; Tristete si carti, eseuri, ed. si pref. de E. Manu, Bucuresti, 1995; Postume, ed. si postfata de E. Manu, Bucuresti, 1995; Cimitirul din stele, versuri, ed. ingrijita de E. Manu, Bucuresti, 1995; Jurnal, II, Bucuresti, 1998. Traduceri: M. Ayme, Povestile motanului. Bucuresti, 1947; H. de Balzac, Istoria maririi si decaderii lui Cesar Birotteau, Bucuresti, 1949; Vera Ketlinskaia, Barbatie, in colab. cu Maria Z. Vlad, Bucuresti, 1949; I. A. Goncearov, Oblomov, dupa trad. lui I. Frunza, Bucuresti, 1949; Marietta Sahighian, Hidrocentrala, Bucuresti, 1949; Al. Dumas, Doamna de Montsoreau, I-II, Bucuresti, 1965 (ed. II, 1968); Sh. Anderson, Sunt un natarau. Moartea in padure. Alb sarac, pref. de ~, Bucuresti, 1966; A. de Saint-Exupery, Pamant al oamenilor, pref. de ~, Bucuresti, 1967; R. Akutagawa, Rashomon, Bucuresti, 1968; E. L. Masters, Antologia oraselului Spoon River, Bucuresti, 1968; G. Rovani, O suta de ani, I-II, Bucuresti, 1968; E. Faure, Functia cinematografului, Bucuresti, 1971; P. Emmanuel, Poeme, in colab. cu St. Aug. Doinas, Bucuresti, 1972; G.-E. Clancier, De-a pururea si-o zi, Bucuresti, 1972; D. Defoe, Capitanul Singleton, Bucuresti, 1972; idem, Colonelul Jack, Bucuresti, 1972; Cinci poeti romanzi, pref. si note de~, Bucuresti, 1972; Anna Ahmatova, Versuri, cuvant inainte de ~, Bucuresti, 1974; Mary Webb, Hazel, fata pamantului, Bucuresti, 1974; Antologia poeziei franceze de la Rimbaud pana azi, I-III, in colab. cu Ov. S. Crohmalniceanu, Bucuresti, 1974-1976; E. Pound, Cantos si alte poeme. Bucuresti, 1975; M. Lowry, La poalele vulcanului, Bucuresti, 1978; Poeti canadieni contemporani (de limba engleza), pref. si antologie de ~, Bucuresti, 1978; R. Queneau, Arta poetica, pref. de ~, Bucuresti, 1979; W. Ruyslick, Rezervatia, pref. si tabel cronologic de ~, Bucuresti, 1979; Antologia poeziei americane, alcatuita de ~, Bucuresti, 1979.

REFERINTE CRITICE

Al. Pini, Panorama; I. Negoitescu, insemnari critice, 1970; V. Felea, Poezie si critica, 1971; Perpessicius, Lecturi; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; P. Poanta, Modalitati; L. Raicu, Structuri literare, 1973; E. Simion, Scriitori, I; Al. Piru, Poezia, I; M. Iorgulescu, Al doilea rond, 1976; I. Negoitescu, Analize; CARAION Regman, Colocvial, 1976; Alex. Stefanescu, Preludiu, 1977; M. Preda, Viata ca o prada, 1977; E. Manu, Eseu despre generatia razboiului, 1978; M. Nitescu, Poeti contemporani, 1978; P. Poanta, Radiografii, I, 1978; L. Raicu, Practica scrisului si experienta lecturii, 1978; Gh. Grigurcu, Poeti; Z. San-georzan, Conversatii critice, 1980; Ov. S. Crohmalniceanu, Painea noastra cea de toate zilele, 1981; M. Alhau, Guy de Bosschere, M. Butor, A. Chedid, P. Dhainaut, Margueritte Dorian, A. Silva Estrada, A. Fre-naud, D. Escobar Galindo, V. Gerbasi, V. Godel, E. Humeau, O. Ibrahimoff, J. Mansour, Pierrette Miche-loud, Janine Mitaud, Xuan Phiio, M. Pietri, R. Pinget, J.-C. Renard, J. Rousselot, R. Sanesi, Madeleine Santschi, E. B. Urdang, J.-P. Valotton, in Hommage a Ion Caraion" class="navg">Ion Caraion, Lausanne, 1984; G. Tomaziu, M. Alhau, P. Bertholet, G. de Bosschere, J.-L. Cornuz, G.-E. Clancier, B. Do-lingher, Marguerite Dorian, H. Georgescu, S. Golopentia, O. Ibrahimoff, J. P. Grin, J.-G. Lossier, H. Liman, J. Mitaud, Christiane Mestas, J.-P. Mestas, V Manuceanu, M. Pietri, Madeleine Santschi, Cornelia Vissarion-Manuceanu, R. G. Tavernier, P. O. Soussouev, D. Tudo-ran, in Dialog, Dietzenbach, sept. 1987 (nr. omagial); I. Simut, Incursiuni in literatura actuala, 1994; Caiete critice, nr. 1-2, 1996 (nr. omagial); N. Manolescu, in Romania literara, nr. 47, 1997; E. Manu, in Romania literara, nr. 17, 1997; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 1-2, 1998; idem, in Romania literara, nr. 11, 1998; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 13-14; 1999; G. Serban, in Romania literara, nr. 49, 1999; Gh. Grigurcu, in Romania literara, nr. 13-14, 1999.

Morții

Suntem campul pe care-l ploua ploile.
Suntem iarba pe care-o pasc oile
si lumina pe care-o da soarele.
Suntem izvoarele.

Suntem viitorul si radacinile
si somnul in care intra gradinile
si ochii si urechile si mierea si laptele.
Suntem faptele.

Suntem armele care nu ruginesc,
sangele-adanc si muntii cand cresc
si fantana si rugaciunile.
Suntem genunile.

Suntem cei ce nu uita si-asteapta.
Prispa cu dragoste si plansul in soapta
Si toate-ntrebarile.
Suntem mustrarile.

Numai oamenii

Zăpada a învăţat să fie zăpadă
buruienile să fie buruieni
vîntul să fie vînt.

Numai oamenii n-au învăţat să fie oameni.

Mircea Ivănescu

Biografie Mircea Ivănescu
Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931) este un scriitor, poet, eseist şi traducător român contemporan.

A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a Universităţii din Bucureşti. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu.

De la volumul de debut din 1968 şi până la versurile recente, incluse în selecţia „din periodice şi inedite” a antologiei de autor Poesii vechi şi nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivanescu a rămas egală cu ea însăşi, atât în ritmul producerii, cât şi în calitatea ei estetică. S-a spus despre el că e un poet „care nu încape într-o antologie” (Ion Bogdan Lefter). Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puţin spectaculoase. A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conţine o anagramă a cuvintelor poet şi poem.

Este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est. A tradus romane foarte importante, Ulysse al lui James Joyce, aceasta fiind considerată o capodoperă a traducerilor în limba română. A tradus şi o serie de povestiri, jurnale şi corespondenţă ale lui Franz Kafka.

A contribuit într-un mod esenţial la recuperarea narativităţii în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 şi din anii ’70. A tradus masiv din poezia americană, cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite.

Multiplu premiat pentru poezia şi traducerile sale, Mircea Ivănescu a fost propus în 1999 pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.

Volume de versuri

Versuri (EPL, 1968) 
Poeme (Eminescu, 1970) 
Poesii (Cartea Românească, 1970) 
Alte versuri (Eminescu, 1972) 
Poem (Cartea Românească, 1973) 
Alte poeme (Albatros, 1973) 
Amintiri (Cartea Românească, 1973) 
Alte poesii (Dacia, 1976) 
Poesii nouă (Dacia, 1982) 
Poeme nouă (Cartea Românească, 1983) 
Alte poeme nouă (Cartea Românească 1986) 
Versuri vechi, nouă (Eminescu, 1988) 
Poeme alese (1966-1989) 
Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989) 
Versuri (Eminescu, 1996) 
Poezii (Vitruviu, 1997) 
Poesii vechi şi nouă , antologie (Minerva, 1999)

Conversaţie mondenă

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, sp-i spun – "rochia ta"
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – "abia
acum văd, ai o rochie violetă". (acele dâre

ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) "ai o rochie
violetă", îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci

mă târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum,

am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.

Către seară, mă aşez la picioarele tale...

aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng

eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,

pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară

aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.

Poezia e altceva?

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

TEATRU/FILM 21 Iulie

Hamlet - William Shakespeare:

De dragul ei (1984) - Alexandru Cazaban

GÂNDURI PESTE TIMP 21 Iulie

Vasile Alecsandri - Citate:

Ernest Miller Hemingway - Citate:

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 21 Iulie

1.     Bula suna in mijlocul noptii la bibliotecara.

-Alo, va rog frumos sa imi spuneti la ce ora deschideti la biblioteca.

Bibliotecara, obosita:

-Bula, dar e 2 noaptea!!

-Nu conteaza, vreau sa stiu la ce ora deschideti biblioteca!!

-Pai, deschidem la 9! Dar de ce vreti sa intrati in biblioteca asa devreme?

La care Bula:

-Eu nu vreau sa intru in biblioteca. Am ramas inauntru si vreau sa ies naibii de aici!!!!

2.     Miezul nopţii. Un beţiv se leagănă din gard în gard, când e oprit de un poliţist.

 - Actele la control, vă rog şi să-mi spuneţi unde mergeţi!

 Beţivul se uită lung şi răspunde:

 - Mă duc la o conferinţă despre efectele nocive ale alcoolului şi despre riscul beţivilor de a deveni rataţi.

 Poliţistul se uită la el fix şi întreabă:

 - La ora asta? Cine ţine o conferinţă despre aşa ceva la miezul nopţii?

 - Nevastă-mea şi mai mult ca sigur şi soacră-mea.

3.     Ştrul şi Iţic intră într-un magazin. Profitând de neatenţia vânzătorului, Ştrul fură 3 ciocolate. După ce părăsesc magazinul, Ştrul îi spune lui Iţic:

- Frate, sunt cel mai tare hoţ! Am furat 3 ciocolate şi nu m-a văzut nimeni!

- Dacă vrei să vezi ceva mai tare, hai înapoi la magazin şi-am să-ţi arăt eu un furt adevărat! replică Iţic.

Aşa că se întorc amândoi la magazin şi Iţic îl întreabă pe vânzător:

- Vrei să-ţi arăt o magie?

- Da, răspunde vânzătorul.

- În regulă. Dă-mi o ciocolată.

Vânzătorul îi dă o ciocolată, iar Iţic o mănâncă. Mai cere una, o mănâncă şi pe aceea, o cere şi pe a treia, pe care, la fel, o mănâncă.

Vânzătorul îl întreabă:

- Şi unde e magia?

- Caută şi le vei găsi în buzunarul prietenului meu, îi spune Iţic.

4.     - Domnule doctor, ma simt ca un animal.

- Cum asa?

- Muncesc ca un bou, mananc ca un lup si dorm ca un urs.

- E mai mult de atat: aratati ca un porc si mirositi ca un sconcs!

5.     La o petrecere, invitaţii se contrazic pe tema: bărbaţii sau femeile, care sunt mai de încredere?

- Nici o femeie, spune un bărbat de-a dreptul supărat, nu poate păstra un secret.

- Nu prea cred că lucrurile stau asa, spune o femeie blondă. Eu am reuşit să păstrez secretul în ceea ce priveşte vârstă mea, de când aveam 21 de ani.

- Nu-ţi face griji, ai să-l spui cuiva într-o zi, insistă bărbatul.

- Ma îndoiesc, răspunde femeia cea blonda. Dacă o femeie reuşeşte sa păstreze un secret timp de 27 de ani, atunci poate să-l păstreze pentru totdeauna.

6.     Un elefant calcă pe un muşuroi. 1000 de furnici pornesc la atac pe spatele elefantului. Elefantul se scutură o dată şi 999 de furnici cad la pământ.

Doar una rămâne.

Furnicile de jos încep să strige:

- Strânge-l de gât! Strânge-l pe gât!

7.     Două râme la o cafea:

- Unde ţi-e bărbatul, dragă?

- La pescuit...

8.     O batrână stătea amărâtă pe un balansoar, ţinându-l în braţe pe motanul ei, Gicuţă. Deodată apare o zână:

- Pentru că ai dus o viaţă cinstită şi ai un suflet bun, iţi voi indeplini 3 dorinţe!

Bătrâna:

- Vreau sa fiu foarte bogata! Zâna-i transformă casa în palat.

- Acum vreau să fiu tânără şi frumoasă! O face zana tânără şi frumoasă.

- Şi ultima dorinţă: vreau să-l transformi pe motanul Gicuţă în cel mai frumos bărbat din lume!

Zâna îi îndeplineşte şi ultima dorinţă şi dispare.

Câteva minute, femeia şi Gicuţă se privesc in ochi. La care Gicuta se ridică şi îi şopteste la ureche:

- Nu-ţi pare rău acum ca m-ai castrat?!

9.     Ion si Gheorghe merg la pescuit pe baltă şi cum era de aşteptat încep să se laude cu isprăvile lor. Gheorghe:

- Măi, Ioane! Tu ştii că eu am dezgropat cu lanseta un tanc rusesc care încă avea farurile aprinse?

- Ştiu mă Gheorghe, dar tu ştii că eu am prins un peşte ce nu încăpea într-un camion?!

- Hai că sting farurile dar mai taie şi tu din coada de la peşte!

10.   Soţia către soţ:

- M-ai neglijat tot weekendul, ai stat numai pe calculator socotind pe acolo grafice, indici de producţie, cifre de afaceri, statistici şi procente! Tu îţi dai seama cât afectează asta relaţia noastră?

- Cam 81%

11.   La un interviu pentru angajare:

- Imaginează-ţi că eşti la etajul zece şi clădirea este în flăcări. Cum scapi?

- Simplu, mă opresc din imaginat!

12.   Un avocat era bucuros că fiul său terminase avocatura şi astfel putea să-i calce pe urme. Trece ceva timp şi avocatul cel tânăr preia clienţii şi cazurile tatălui său, acesta ieşind la pensie. Într-o zi vine bucuros acasă şi îi zice tatălui:

- Tată, ştii cazul ăla care n-ai putut tu să-l rezolvi în peste douăzeci de ani!?

- Da, fiule!

- Păi eu l-am rezolvat într-o săptămână!

- Foarte bine fiule, dar să nu uiţi că acel caz te-a ţinut pe tine la şcoală, la liceu, la facultate şi mai rămânea şi de-o vacanţă!

SFATURI UTILE 21 Iulie

Cum sa te vindeci de boli prin gandire | Arborele vietii