MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 18 AUGUST 2019

Bună ziua, prieteni!

Vă invit să vedeți o seamă de articole, care, poate vă vor interesa și vă vor folosi cândva!
Sunt restricționat și nu pot comunica decât prin grupurile tematice pe care le administrez și prin pagina mea dicuoctavian.blogspot.com. Căutați-mă acolo! Spuneți și prietenilor Dumneavoastră!

ISTORIE PE ZILE 18 August

Evenimente

·         1201: Este fondat orașul Riga.

·         1572: La Paris are loc căsătoria dintre viitorul rege Henric al IV al Franței și Margareta de Valois, fiica lui Henric al II-lea; se așteaptă o reconciliere dintre protestanți și catolici.

·         1786:  Este fondat orasul Rejkiavik, capitala Islandei

·         1812: Bătălia de la Smolensk. Cu mari pierderi, francezii au învins armata rusă a lui Kutuzov.

·         1844: Constituirea „Roatei de Pompieri” printr-un ofis semnat de principele Gheorghe Bibescu, la propunerea Departamentului Treburilor din Lăuntru. Serviciul nou-înfiintat avea o structură militară și era împărțit în șase grupe, cu un efectiv de 7 ofițeri, 23 subofițeri și 256 soldați. Ca dotare tehnică, noua unitate militară din Garnizoana Bucureștilor dispunea de 14 pompe de incendiu, un car de instrumente, 30 sacale, 48 cai, 40 căngi și 50 lopeți de lemn.

·         1868: Astronomul francez Pierre Jules César Janssen descoperă heliul analizând cromosfera Soarelui în timpul unei eclipse solare totale în Guntur, India.

·         1877: A apărut "Albina Carpaților". ALBINA CARPAȚILOR (aparuta in anii 1877-1880), a fost o Foaie beletristică, științifică și literară, editata   la Sibiu săptămânal (18 aug. 1877 – 1 oct. 1878), apoi bisăptămânal (15 oct. 1878- 30 sept. 1880), sub conducerea  lui  I. Al. Lepădat, Iosif Popescu, editor și redactor   Visarion Roman. A fost o revistă cu profil enciclopedic, in care erau publicate  fragmente de romane, „nuvele și alte narațiuni, datine, credințe și muravuri, articole istorice, descrieri de călătorii, biografii, articole de igienă, poezii, recenzii și studii, articole de științe naturale, industrie, arhitectură și sculptură, bibliografii.” Fiecare număr conținea ilustrații.

·         1898: Se constituie la Timişoara, Clubul Biciclist, al cărui statut a fost aprobat la 1.05.1899.

·         1916:  Bulgaria a atacat Dobrogea românească. Declarația de război a fost făcută abia a doua zi.

·         1920: A fost ratificat al 19-lea amendament al Constituției SUA care garantează dreptul la vot al femeilor.

·         1934: Al Capone este transferat la închisoarea federală din Alcatraz, pentru a preveni contactul cu lumea exterioară.

·         1939: În Germania, moașele și medicii obstetricieni sunt încurajați să raporteze nou-născuții cu handicap. Începe Programul de eutanasiere nazist.

·         1940: Cea mai grea zi (germană härtesten Tag; engleză The Hardest Day) din Bătălia Angliei; ambele părți au cele mai mari pierderi.

·         1941: Ca urmare a protestelor din Germania, Adolf Hitler ordonă încetarea uciderii sistematice a bolnavilor mintal și a handicapaților.

·         1948 - A fost adoptată “Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre” şi Protocolul-anexă, la sfârşitul conferinţei privind regimul navigaţiei pe Dunăre (Belgrad, 30 iulie-18 august). Principiul fundamental al Convenţiei îl constituie respectarea dreptului popoarelor de a dispune de bunurile lor, în conformitate cu interesele lor, regimul stabilit prin convenţie aplicându-se părţii navigabile a Dunări de la Ulm la Marea Neagră, urmând braţul Sulina, cu acces la mare prin Canalul Sulina. Prin articolul 5 al Convenţiei era înfiinţată Comisia Dunării. Convenţia a fost semnată de URSS, Bulgaria, Ungaria, România, Ucraina, Cehoslovacia, Iugoslavia şi a intrat în vigoare la 11.05.1949.

·         1949: România: S-a adoptat Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională. Hotărârea va fi abrogată în 1990, când se va proclama ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională.

·         1959 - A avut loc, la Opera Română din Bucureşti, premiera dramei muzicale ''Răscoala'' de Gheorghe Dumitrescu, cu un libret scris după romanul lui Liviu Rebreanu.

·         1960: A început comercializarea pastilelor contraceptive in America.

·         1969:  S-a încheiat festivalul de la Woodstock, un festival de muzică de patru zile la care au participat artiști de referință în muzica rock a anilor 1960.

·         1973 - O echipa de arheologi americani a descoperit, în timpul unor cercetări efectuate în Grecia, dovada că începutul navigaţiei s-ar plasa acum aproape 10.000 de ani.

·         1988: Într-un discurs de campanie, candidatul american la președinție, George H. W. Bush, face celebra promisiune, "Read my lips: no new taxes".

·         1991 - Are loc lovitura de stat din URSS (eşuată în final), preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov fiind arestat la casa de vacanţă din Crimeea. Pe 18 august 1991, vechea gardă comunistă, reprezentată de Dimitri T. Iazov, ministrul Apărării și comandant al Forțelor Armate Sovietice, Boris K. Pugo, ministrul de Interne, Vladimir A. Kriuskov, șeful KGB-ului și premierul Valentin S. Pavlov, împreună cu trei divizii armate, au ocupat Moscova. Se zvonea atunci că armata va demola Casa Albă, clădirea guvernamentală și va termina definitiv cu perestroika. În timp ce Gorbaciov era reținut în Crimeea, Elțin se cățăra pe un tanc T-72 și vorbea mulțimii nelinistite, câștigând simpatia moscoviților. Autorii loviturii de stat care l-au reținut pe Mihail Gorbaciov în reședința de la Foros Crimeea, l-au declarat „incapabil să-și asume funcțiunile din motive de sănătate” si l-au numit în fruntea statului pe vicepreședintele URSS, Ghenadi Ianaev, organizand in pripa un „Comitet de stat pentru starea de urgență”. Presedintele Federației Ruse, Boris Elțin, a făcut apel la rezistență și a cerut armatei să se alature populației  pentru a face să eșueze „lovitura de stat reacționară”.

·         2008: Tenismanul spaniol Rafael Nadal a devenit Numărul 1 ATP după ce a câștigat turneul de tenis de la Jocurile Olimpice Beijing 2008. În finala turneului olimpic Nadal l-a învins pe chilianul Fernando Gonzalez cu scorul de 6-2, 7-6(4), 6-1

·         2008: Președintele Pakistanului, Pervez Musharraf, demisionează din cauza amenințării de punere sub acuzare.

Nașteri

·         1450: S-a nascut la Split, poetul croat Marko Marulic  (d. 5 ianuarie, 1524). El este considerat părintele literaturii croate. Cartea sa „Psichiologia ratione animae Humanae”, conține prima mențiune cunoscută a termenului „psihologie”.

·         1606: Maria Anna a Spaniei, prima soție a lui Ferdinand al III-lea, Împărat Roman (d. 1646)

·         1611:  Marie Louise Gonzaga, regină consort a Poloniei (d. 1650)
* 1685: Brook Taylor (n. 18 august 1685 în Edmonton, Anglia - d. 30 noiembrie1731 la Londra) a fost matematician englez ale cărui cele mai notabile contribuții matematice sunt Teorema Taylor și Seriile Taylor. Brook Taylor a fost un om talentat, printre altele s-a mai ocupat și de muzică, pictură și filozofie.
În 1701 intră la Colegiul St. John`s de la Cambridge, unde studiază matematica. În 1712 a fost admis ca membru al Societății Regale de la Londra. Doi ani mai târziu devine secretar al acestui înalt for științific, funcție pe care o deține timp de patru ani. Face mai multe vizite în Franța întâlnind diverși matematicieni, ca Abraham de Moivre, Johann Bernoulli cu care întreține o intensă corespondență.
Contribuții:

Methodus incrementorum directa et inversa, 1715

• În 1708 rezolvă problema oscilațiilor
• 1712: abordează problema seriilor de puteri ale funcțiilor diferențiabile
• În 1715 se ocupă de Metoda diferențelor finite; astfel creează o nouă ramură a matematicii - calculul diferențial
• seria Taylor
• formula Taylor
• teorema Taylor

Lucrări:

• 1715 - Methodus incrementorum directa et inversa, capodopera matematică a lui Brook Taylor în care tratează Metoda diferențelor finite, ecuații diferențiale și unde, și, pentru prima oară în istoria matematicii, pune bazele matematice ale studiului coardei vibrante. Tot aici introduce o nouă ramură a matematicii moderne - calculul diferențial.
• 1715 - Essay on Linear Perspective, Londra - În lucrare sunt enunțate câteva principii de bază ale artei
• 1719 - On the Jewish Sacrifice și On the Lawfulness of Eating Blood— două lucrări neterminate de factură eseistică cu puternice tente filozofice și religioase
• 1793 --- Contemplatio philosophica, lucrare filozofică apărută postum

Brook Taylor (1685 - 1731)

·         1692: Louis Henri de Bourbon, Duce de Bourbon, Prinț de Condé (18 august 1692 – 27 ianuarie 1740) a fost șeful Casei Bourbon-Condéramură a casei regale franceze Casa de Bourbon din 1700 până la moartea sa și prim ministru în timpul regelui Ludovic al XV-lea din 1723 până în 1726.

Louis Henri s-a născut la Versailles ca fiul cel mare al lui Louis al III-lea, Prinț de Condé și a soției acestuia, Louise-Françoise de Bourbon, fiica cea mare recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metrese sale,Madame de Montespan. Pe linie paternă a fost nepot al lui Louis de Bourbon, le Grand Condé.

În urma morții altor moștenitori la tronul Franței, la începutul secolului al XVIII-lea (cu excepția ducelui de Anjou, nepot al regelui Ludovic al XIV-lea și viitor rege sub numele de Ludovic al XV-lea), Bourbon a fost al treilea în linia succesiune la tron, fiind precedat de Filip al II-lea, Duce de Orléans, care a devenit regent, și de fiul acestuia, Louis d'Orléans, Duce de Chartres. A fost prim-ministru în timpul domniei regelui Ludovic al XV-lea din 1723 până în 1726.

Probabil înainte de a împlini vârsta de 25 de ani, în urma unui accident la vânătoare, și-a putut folosi un singur ochi.

În septembrie 1715, Philippe d'Orléans, care tocmai devenise regent în numele micului rege în vârstă de 5 ani, Ludovic al V-lea, l-a numit pe ducele de Bourbon, pe atunci în vârstă de 23 de ani, în primul său Consiliu de Regență, cel mai înalt corp consultativ al guvernului francez în timpul minoratului regelui, echivalent cu Consiliul Regelui, în timpul domniei unui rege adult.

În 1718, el l-a înlocuit pe Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine ca supraveghetor al educației regelui. Asta s-a întâmplat la Consiliul de Regență din 26 august, la care Maine și contele de Toulouse, cei doi fii recunoscuți ai regelui Ludovic al XIV-lea, au fost retrogradați în rang. Instruirea tânărului rege n-a fost afectată, vechiul pedagog André-Hercule de Fleury, episcop de Fréjus, rămânând în funcție.

Multe dintre descrierile contemporanilor vorbesc despre lipsuri ale caracterului ducelui: lăcomie, moravurile proaste și prostie. De exemplu, Barbier a spus că: "are o minte foarte limitată, nu știe nimic, îi place doar vânătoarea."

Marchiza de Prie, amanta ducelui de Bourbon

La 2 decembrie 1723, după moartea ducelui d’Orléans, ducele de Bourbon a cerut imediat regelui succesiunea sa ca prim-ministru. Cu aprobarea lui Fleury, Ludovic al V-lea a acceptat. Cu toate acestea, el a promis să nu-l vadă pe Bourbon în absența lui Fleury. Urât, cu un singur ochi, Ducele de Bourbon a fost considerat în cuvintele epocii, "spirit mic". Cardinalul de Bernis a scris în memoriile sale despre primul-ministru: "Dacă onestitatea și bunele intenții ar fi fost suficiente pentru a această poziție importantă, ducele ar fi putut spera că va reuși, dar el nu are talent și adesea nici sfaturi bune."

Acesta avea un temperament nestatornic și grăbit. S-a îmbogățit foarte mult (peste 20 de milioane de livre) datorită "sistemul de drept". Amanta ducelui, marchiza de Prie, a avut o mare influență asupra lui. Bourbon a abandonat o parte din afaceri lui Fleury, în special cele religioase, inclusiv cearta în legătură cu bula Unigenitus.

Una dintre primele mutări pe care le-a făcut ca prim-ministru a fost să-l înlocuiască pe d'Argenson, ministrul poliției cu Nicolas Ravot d'Ombreval, care era rudă cu de Prie. Acest lucru i-a dat lui Bourbon controlul de cenzură al presei, și de asemenea, control asupra poștei.^[13]

Una dintre cele mai importante realizări ale prim-ministrului duce a fost aranjamentul căsătoriei regelui. Regele era logodit încă din 1721, de la vârsta de 11 ani, cu Mariana Victoria, Infanta Spaniei, fiica regelui Filip al V-lea al Spaniei (care era nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței). În 1724 Infanta avea 6 ani și unii au considerat că Franța va trebui să aștepte prea mulți ani pentru un moștenitor. De asemenea, se temeau că dacă Ludovic al XV-lea moare fără moștenitori, atunci regele Spaniei, Filip al V-lea de Bourbon, va ignora Tratatul de la Utrecht prin care a renunțat la drepturile sale asupra coroanei franceze și va revendica tronul, cufundând Franța și Spania în conflict cu celelalte puteri europene.

Porțelan din colecția Prințului de Condé, Gardiner Museum, Toronto, Ontario, Canada.

Se pare că în vara anului 1724, marchiza de Prie, și, de asemenea, Ducele, au luat în considerare ruperea logodnei lui Ludovic al XV-lea cu Infanta, în ciuda ofensei adusă Spaniei, și găsire unei soții care ar putea da țării un moștenitor cât mai repede posibil.^[14]

În iarna anului 1725 înlocuirea infantei a fost hotărâtă.^[15] Printre candidate s-au inclus surorile Ducelui, în special Mademoiselle de Vermandois. De Prier s-a opus considerând că va acorda mamei ducelui Bourbon prea multă influență.^[16][17]

În aprilie 1725, infanta a fost trimisă înapoi la Madrid — Ludovic nici măcar nu și-a luat rămas bun de la ea.^[18] O candidată puternică a fost fiica regelui George I al Marii Britanii. Dacă ea ar fi fost de acord să devină catolică, ar fi început negocierile de căsătorie.^[19] Acest lucru ar fi creat mari dificultăți tatălui ei, care ocupa tronul Angliei în special pentru că era protestant în timp ce rivalul său, James Stuart, era catolic. A trebuit să refuze politicos oferta Franței.

O altă candidată importantă a fost Marea Ducesă care mai târziu a devenit împărăteasă, Elisabeta a Rusiei. Alte candidate au inclus pe: Prințesa Anne Charlotte de Lorena, prințesă de Savoia care era verișoară primară cu Ludovic al XV-lea, și Caroline de Hesse-Rotenburg.^[11]

Alegerea finală a fost pentru fiica regelui detronat al Poloniei. Numele ei era Marie Leszczyńska; tatăl ei, Stanislaus, ocupase tronul Poloniei din 1704 cu sprijinul regelui Carol al XII-lea al Suediei. A pierdut tronul după cinci ani deoarece susținătorul său a fost învins de Petru cel Mare, la Poltava. Stanislaus s-a refugiat inițial în Germania, apoi în Franța, unde regentul i-a dat o casă la Wissembourg în Alsacia, o pensie de cincizeci de mii de livre, plătite neregulat, și, ca un semn de respect, câteva regimente de soldați drept gardă de onoare. "Proprietățile lui în Polonia au fost confiscate și bijuteriile soției sale amanetate".(Gooch)

Marie nu avea reputația unei mari frumuseți sau inteligențe, însă nu era urâtă, era sănătoasă și bună, generoasă și calmă. La 31 martie 1725, Consiliul s-a întâlnit și și-a dat acordul pentru Marie Leczińska. La 27 mai, numele viitoarei regine a fost făcut public.

Bourbon a rămas prim-ministru până în 1726 când a fost îndepărtat în favoarea Cardinalului Fleury.

Bourbon a fost exilat la moșia sa, Château de Chantilly, la 40 km nord-est de Paris. Castelul a suferit un fel de renaștere, fiind descris ca o "reședință splendidă".^[20] El a murit acolo, la vârsta de 47 de ani. Titlurile din familia Bourbon-Condé au trecut fiului său în vîrstă de 4 ani, care a deținut titlul de prinț de Condé timp de peste șapte decenii.

Louis Henri

Prinț de Condé Duce de Bourbon Prim Ministru al Franței

·         1698: Samuel Klingenstierna, matematician și inventator suedez (d. 1765)

·         1750: Antonio Salieri (n. 18 august 1750, Legnago, Italia – d. 7 mai 1825, Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor și dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, rival al lui Mozart și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt, unul dintre cei mai importanți muzicieni ai timpului său. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută, Danaidele, Falstaff. Se bănuiește și astăzi că ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, deși marea majoritate a muzicologilor specializați în epoca respectivă sunt de părere că suspiciunea este total nefondată.

Crescut într-o familie prosperă de negustori, Salieri a studiat două instrumente importante ale timpului, vioara și clavecinul, dar și toate elementele vocalismului. Fratele său Francesco, care era studentul lui Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său. Francesco era un violonist foarte talentat și era adesea chemat să cânte la festivalurile organizate de bisericile din jurul orășelului natal, Legnago. Antonio erau mereu prezent unde Francesco era chemat să cânte.

După moartea destul de timpurie a părinților se mută la Padua, apoi la Veneția, unde a studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneția, Salieri l-a întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curții imperiale din Viena, care l-a invitat pe Salieri să vină în orașul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale timpului. Acolo, Salieri a studiat compoziția cu Gassmann, care l-a inițiat în metoda lui Johann Joseph Fux, Gradus ad Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieții sale.

În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curții de către Împăratul Iosif II. A întâlnit-o pe soția sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a urmat să aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcție pe care a ocupat-o până în 1824. A fost președinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiștilor muzicali) din 1788 până în 1795, vice-președinte după 1795, și s-a ocupat de concertele ei până în 1818.

A atins un statut social elevat, și era adesea asociat cu alți compozitori celebri ca Joseph Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al XIX-lea: le-a fost profesor unor faimoși compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl Czerny, Johann Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles, Franz Schubert și Franz Xaver Süssmayr. I-a fost profesor și celui mai mic fiu al lui Mozart, Franz Xaver Wolfgang Mozart.

Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena, Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziție Requiem în C major - compusă în 1804 - a fost cântată pentru prima oară. Monumentul său este împodobit cu o poezie scrisă de Joseph Weigl, unul dintre elevii lui:

Ruh sanft! Vom Staub entblößt, Wird Dir die Ewigkeit erblühen. Ruh sanft! In ew’gen Harmonien Ist nun Dein Geist gelöst . Er sprach sich aus in zaubervollen Tönen, Jetzt schwebt er hin zum unvergänglich Schönen.

Odihnește în pace! Neacoperită de colb, Veșnicia va înflori pentru tine. Odihnește în pace! În veșnice armonii Dizolvat este duhul tău. El s-a exprimat în note-ncântătoare, Acum plutește spre frumusețea nemuritoare.  În timpul vieții sale, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor și compozitor, în principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de cameră. Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menționa Armida (1771), La scuola de' gelosi (1778), Der Rauchfangkehrer(1781), Les Danaïdes (1784), aceasta din urmă prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Gluck, intitulată Tarare d'Ormus (1788), Palmira, Regina di Persia (1795) și Falstaff o sia Le tre burle (1799)). A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot menționa două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru fluier, un concert pentru oboi și orchestră (în 1774) și un set de variațiuni având la bază lucrarea La Follia di Spagna din 1815. Se spune că Salieri a cauzat moartea lui Mozart prin otrăvirea acestuia, din cauza rivalității lor în domeniul muzical și pentru că Salieri resimțea puternic superioritatea lui Mozart. Muzicologii au respins în mod complet această teză, dar ea continuă să reziste în literatură,dar și în filmografie, exemplul cel mai ilustru fiind filmul din anul 1984 al lui Milos Forman, Amadeus. Adevărul este că Mozart și Salieri au fost uneori în competiție, dar s-au comportat amical unul față de celălalt și s-au respectat reciproc. Cu toate acestea, au existat și motive care au făcut să existe suspiciuni cu privire la o ostilitate între cei doi. Astfel, în 1790, la Viena, Mozart menționa o serie de intrigi ale lui Salieri cu privire la noua sa operă Cosi fan tutte. Pe măsură ce muzica lui Mozart devenea tot mai populară de-a lungul anilor, muzica lui Salieri era uitată; imputări ulterioare au câștigat credibilitate și au întinat reputația lui Salieri. La începutul secolului al XIX-lea naționalismul crescând a dat naștere unei tendințe de a transfigura geniul austriacal lui Mozart în timp ce italianului Salieri i s-a atribuit rolul rivalului său diabolic. Singspiel Szenen aus Mozarts Leben LoWV28 (1832) a lui Albert Lortzing folosește clișeul intrigantului Salieri care încearcă să frâneze cariera lui Mozart. Trebuie spus însă că, deși născut italian, Salieri a trăit în Viena imperială de la vârsta de 16 ani și a fost privit ca un compozitor german. În 1772 împărăteasa Maria Tereza comenta preferințele sale pentru compozitorii italieni în defavoarea celor germani ca Gassmann, Salieri sau Gluck. Salieri însuși se vedea ca un compozitor german, după cum par să o demonstreze unele dintre scrisorile, cantatele, operele și cântecele sale scrise în limba germană. Biograful Alexander Wheelock Thayer crede că suspiciunile lui Mozart în ceea ce îl privește pe Salieri se pot datora unui incident din 1781 când Mozart a solicitat să fie profesor de muzică al prințesei de Württemberg și Salieri a fost ales în locul lui datorită reputației sale de profesor de canto. În anul următor, Mozart a eșuat din nou în solicitarea de a fi profesorul de pian al prințesei. Târziu apoi când Nunta lui Figaro nu a fost bine primită nici de împăratul Iosif al II-lea nici de public, Mozart a dat vina pe Salieri pentru eșecul operei. "Salieri și clica lui vor mișca cerurile și pământul ca să omoare opera", îi scrie Leopold Mozart fiicei sale Nannerl. dar în momentul premierei lui Figaro, Salieri era ocupat cu opera sa în limba franceză Les Horaces. Thayer crede că intrigile care au înconjurat eșecul lui Figaro au fost instigate de poetul Giovanni Battista Casti împotriva lui Lorenzo da Ponte, poetul Curții care a scris libretul de la Figaro. Mai târziu când da Ponte era în Praga pregătind scenariul pentru Don Giovanni i s-a ordonat să se întoarcă în Viena pentru nunta regală la care va fi interpretat Axur, Re d'Ormus al lui Salieri. Evident, Mozart a fost nemulțumit de acest fapt. Există, totuși, mai multe dovezi ale cooperării celor doi compozitori decât ale unor animozități reale dintre ei. De pildă, Mozart l-a angajat pe Salieri să îi predea fiului său Franz Xaver, și când Salieri a fost angajat Kappelmeister în 1788, el a readus la ordinea zilei opera Figaro în loc să prezinte o operă personală, iar când a fost la festivitățile de încoronare pentru Leopold al II-lea în 1790 avea nu mai puțin de trei masse ale lui Mozart în bagajul său. Salieri și Mozart au compus chiar și o cantată pentru voce și pian intitulată Per la ricuperata salute di Ophelia, care sărbătorea fericita reîntoarcere pe scenă a faimoasei cântărețe Nancy Storace.[12] Aceasta cantată s-a pierdut, deși a fost tipărită de Joseph von Kurzböck în 1785. Davidde penitente K.469 (1785) a lui Mozart, concertul său pentru pian în Mi bemol major K.482 (1785), cvintetul pentru clarinet K.581 (1789), și marea simfonie în Sol minor K.550, au fost prezentate la sugestia lui Salieri care chiar a dirijat una dintre reprezentații în 1791. În ultima sa scrisoare care a supraviețuit, Mozart îi spune soției sale despre prezența lui Salieri la opera sa Flautul Fermecat K 620 vorbind entuziasmat: " A ascultat-o și vizionat-o cu toată atenția, și de la uvertură până la ultimul refren nu a fost nici o bucată care să nu smulgă un bravo sau bello de la el..." Sănătatea lui Salieri s-a deteriorat în ultimii săi ani de viață și a fost spitalizat cu puțin înainte de moartea sa. La scurt timp după ce a murit s-au răspândit zvonuri că, aflat pe patul de moarte, și-ar fi mărturisit asasinarea lui Mozart. Cei doi asistenți ai lui Salieri, Gottlieb Parsko și Georg Rosenberg, cât și medicul său de familie Joseph Röhrig au declarat însă că nu au auzit asemenea lucruri. Cel puțin una dintre aceste trei persoane a fost cu el în tot timpul spitalizării sale. După moartea lui Salieri în 1825, drama lui Aleksandr Pușkin, Mozart și Salieri (1831), precum și compunerea unei opere de Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov (1898) au pornit o tradiție de licență poetică bazată pe presupusul asasinat. În perioada contemporană, această versiune este reluată și popularizată de piesa puternic ficțională a lui Peter Shaffer, intitulată Amadeus (1979), dar, mai ales, de filmul câștigător al Oscarului din 1984 al lui Milos Forman bazat pe această piesă, în care F. Murray Abraham îl interpretează pe Salieri și Tom Hulce personajul care dă titlul filmului. Atât Schaffer cât și Forman au afirmat în mod expres natura fictivă a operei lor și în timp ce nu este arătat în mod explicit în piesă ca Salieri l-a ucis pe Mozart, el este portretizat ca urându-l de moarte pe rivalul său, mergând până într-acolo încât să îl renege pe Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat pe Mozart cu un talent fantastic (portretizat în piesă ca un dandy imatur), în timp ce lui Salieri nu i-a lăsat nimic altceva decât să fie "o mediocritate". În mare parte din cauza lui Schaffer și a adaptării sale cinematografice cuvântul „Salieri” a intrat în conștiința publicului ca însemnând un artist de calitate, dar care stă în umbra unui geniu sau, mai rău decât atât, un muzician lipsit de talent. pere de Antonio Salieri Armida– 1771 La fiera di Venezia– 1772 Europa riconosciuta– 1778 La scuola de' gelosi– 1778 Der Rauchfangkehrer– 1781 Il ricco d'un giorno– 1784 Les Danaïdes– 1784 Les Horaces– 1786 Prima la musica e poi le parole– 1786 Tarare– 1787 Axur, re d'Ormus– 1788 La cifra– 1789 Palmira, regina di Persia– 1795 Falstaff– 1799  Antonio Salieri

·         1774: Meriwether Lewis, explorator american (d. 1809)

·         1792: John Russell, politician britanic, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1878)

·         1819: Marea Ducesă Maria Nicolaievna a Rusiei (rusă Мария Николаевна) (18 august 1819 – 21 februarie 1876) a fost fiica împăratului Nicolae I al Rusiei și sora împăratului Alexandru al II-lea. A fost Ducesă de Leuchtenberg și președintele Academiei Imperiale a Artelor din Sankt Petersburg.

Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei

Marea Ducesă Maria Nicolaevna s-a născut la 18 august 1819 la Krasnoye Selo în apropiere de St. Petersburg. A fost prima fiică și al doilea copil din cei șapte.^[1] Părinții ei, Țarul Nicolae I al Rusiei și împărăteasa Alexandra Feodorovna născută Prințesa Charlotte a Prusiei, erau devotați unul altuia și copiilor lor.

Erau părinți calzi și afectuoși și evitau să fie prea indulgenți.^[1]Seara, Alexandra Feodorovna juca jocuri cu copiii ei, ghicitori și șarade,^[2] în timp ce Țarului îi plăcea să cânte cu ei. Frații au crescut într-o familie unită și au rămas în relații apropiate toată viața.

Maria Nicolaevna a fost crescută împreună cu surorile sale, Olga și Alexandra.^[1] Camerele lor situate la parterul Palatului de Iarnă erau modeste și lipsite de lux. Fetele făceau plimbări în orice anotimp iar doctorii le controlau dietele. Educația Mariei era supravegheată de liberalul și poetul Vasili Zhukovski, care fusese profesorul de rusă al Alexandrei Feodrorovna.^[1] Maria și surorile ei au luat lecții de dans, muzică și desen.^[1]

Din 1835, Marea Ducesă Maria a fost membru activ al societății patriotice, care a fost fondată de împărăteasa Elisabeta Alexeievna.^[2]Ocazional membrii societății se întâlneau în camera Mariei de la Palatul de Iarnă

Marea Ducesă Nicolaevna a fost remarcată pentru personalitatea ei formidabilă, inteligența ei și caracterul puternic.^[3]Sora ei Marea Ducesă Olga a scris în jurnal că Maria a fost "atentă și generoasă cu săracii dar nu putea suporta constrângerile.^[3] Ea este de o sută de ori mai virtuoasă decât mine, mai dinamică decât toți noi șapte"

Maria Nicolaevna a fost curajoasă și inventivă, aprecia noutatea și era aproape indiferentă la opinia societății.^[3] Era plină de viață, energetică, talentată și impulsivă.^[3] Semăna atât fizic cât și la caracter cu tatăl ei. Ca și el, părea serioasă și severă.

Maria Nicolaevna nu voia să părăsească Rusia prin căsătorie sau să-și schimbe religia.

Marea Ducesă împreună cu copiii.

În 1837 regele Ludwig I al Bavariei și-a trimis nepotul de frate, Maximilian, Duce de Leuchtenberg, să ia parte la manevre de cavalerie în Rusia. Maximilian era singurul fiu al lui Eugène de Beauharnais și nepot al împărătesei Josephine. Era frumos, bine educat și interesat de preocupări culturale.

Un an mai târziu, în octombrie 1838, a făcut a doua vizită. Cu înfățișarea lui plăcută și manierele sale, a impresionat-o pe Maria Nicolaevna după cum a notat în jurnal Marea Ducesă Olga: "În patru zile a devenit destul de clar că Max și Maria au fost făcuți unul pentru celălalt".^[4]

Nu a fost o căsătorie de dorit pentru fiica unui împărat al Rusiei. Maximilian avea un rang mic ca membru al unei ramuri secundare a Casei de Bavaria. De asemenea era romano-catolic nu ortodox iar familia lui, în special mama sa era împotriva acestei căsătorii.^[5] Maximilian a fost ultimul Leuchtenberg - linia Beauharnais, iar mama sa s-a temut că descendenții lui, crescuți în credința ortodoxă, ar fi complet rusificați. Ea a spus istoria va da vina pe fiul ei.^[5]

În plus, familia Bonaparte era un dușman înverșunat al Rusiei. Cu toate acestea, țarul a acordat permisiunea pentru căsătorie, cu condiția ca fiica sa să nu plece din Rusia pentru a trăi în străinătate. Având în vedere că ducele de Leuchtenberg nu a fost un membru al unei familii domnitoare, a fost ușor pentru el să-și stabilească reședința la Sankt Petersburg.

Nunta a avut loc la 2 iulie 1839 la Palatul de Iarnă.^[6] Ceremonia a fost descrisă în detaliu de marchizul de Custine, care a vizitat St Peterburg în acea perioadă. El a admirat-o pe Marea Ducesă pentru grația ei, dar i-a displăcut ducele de Leuchtenberg.^[7] Nicolae I nu a scutit nici o cheltuială pentru nunta fiicei sale și festivitățile au durat timp de două săptămâni.^[7] Cuplul a rămas în Rusia, unde au fost crescuți cei șapte copii ai lor.

În ziua căsătoriei, Țarul Nicolae I s-a decis să-i prezinte Mariei palatul ei. A ales un loc din centrul orașului St. Petersburg strategic poziționat vizavi de catedrala St. Isaac, pe malurile râului Moika și destul de aproape de Palatul de Iarnă pentru ca Țarul să-și poată vizita fiica zilnic.^[8] [9]Nici o cheltuială nu a fost cruțată în amenajarea lui pentru tânărul cuplu.

Palatul a fost terminat până la sfârșitul lui 1844 și a fost numit Palatul Mariinski, după Maria Nicolaevna. În timp ce palatul lor era în construcție, Maria a născut trei copii. Cuplul a trăit la Palatul Vorontzov așteptând finalizarea propiei lor reședințe.^[10]

Ducesă de Leuchtenberg

Marea Ducesă împreună cu fii ei Nicolae și Serghei.

Marea Ducesă a jucat un rol important în decorarea casei, afișând gustul ei pentru eleganță. Deoarece Maria Nicolaevna avea probleme de circulație la picioare, Palatul Mariinski a fost proiectat cu o scară fără trepte instalată în aripa dreaptă și care conecta toate cele trei etaje de camerele principale. Palatul a fost umplut cu opere de artă și relicve de familie unele dintre ele moștenite de la împărăteasa Josephine. Maria a organizat baluri, spectacole și concerte. De asemenea, Maria Nicolaevna a avut un conac, Sergievka, cumpărat de la familia Narishkin și dat ei ca un cadou de nuntă. Situat la vest de Peterhof, vila Sergievka a devenit refugiul de familie favorit. Ducesa și soțul ei și-au petrecut luna de miere acolo și între anii 1839 și 1842 au comandat arhitectului Stackensneider să-l reconstruiască.

Marea Ducesă și soțul ei aveau înclinații artistice și erau activi în cauze caritabile și artistice. Soțul Mariei a devenit bine cunoscut ca om de știință în Rusia.^[11] Era interesat de știință și a studiat tehnologia minieră; a fost membru al Academiei de științe. În 1844 Nicolae I l-a numit șeful departamentului din industria minieră. În 1843 a fost numit președintele Academiei de Arte. Maria a fost mândră de realizările soțul ei numindu-l savant.

Totuși, la sfârșitul anilor 1840, cuplul a plutit în derivă. Au avut vieți separate și amândoi au avut relații extraconjugale. Maximilian a devenit afemeiat în timp ce Maria a început o relație pe termen lung cu contele Gregori Alexandrovici Strogonov. Zvonurile de la curte atribuie paternitatea fiului ei George amantului ei. Ducele de Leuchtenberg s-a îmbolnăvit de tuberculoză în timpul expediției miniere din Urali. Eforturile de îmbunătățire a stării sale de sănătate prin călătoriile în țările cu climă mai caldă, nu au avut succes și a murit la 1 noiembrie 1852.

Maria Nicolaevna a fost un pasionant colecționar de artă iar după decesul soțului ei l-a înlocuit ca președinte al Academiei de arte. De atunci, Maria Nicolaevana s-a dedicat colecției ei chiar și cu mai mare ardoare.^[9] Din cauza stilului de viață, finanțele ei au intrat în declin în special după moartea tatălui ei. Alexandru al II-lea, deși apropiat de sora lui, i-a acordat un buget strict.

Marea Ducesă Maria Nicolaevna

Maria Nicolaevna s-a recăsătorit în 1854 cu contele Grigori Stroganov (16 iunie 1824 – 13 martie 1879). A fost o căsătorie morganatică și ținută în secret în timpul vieții tatălui ei. Oficial căsătoria a avut loc la 16 noiembrie 1856, după decesul lui Nicolae I. Anna Tyutcheva a comentat: "Fostul Țar ar fi trimis-o pe Mașa la mânâstire și l-ar fi exilat pe conte în Caucaz", însă mult mai gentilul Țar Alexandru, ca noul cap al familiei, a preferat să se prefacă că nu știe de căsătoria secretă.^[12]

Sora ei Olga a descris-o ca fiind mai talentată decât toți frații și surorile dar lipsită de simțul datoriei. Maria și-a implorat fratele să-i recunoască a doua căsătorie și să-i permită să trăiască în Rusia dar el nu a permis asta; în schimb i-a sugerat să trăiască în străinătate în timp ce el va pretinde în continuare că nu știe de căsătorie.^[12] El nu a putut recunoaște căsătoria ei și a acordat o atenție deosebită copiilor ei din prima căsătorie, care trăiau în Sankt Petersburg, fără mama lor.^[12]

În 1862, Maria Nicolaevna s-a stabilit la Florența la Villa Quarto, care aparținea lui Jérôme Bonaparte și l-a numit consilierul ei pe pe pictorul și colecționarul Karl Liphard. Aproape zilnic au vizitat muzee, colecții private și dealeri de antichități.^[9] În Italia, Marea Ducesă a fost zeloasă în achiziția de picturi, sculpturi și mobilă pentru reședințele ei.^[13]

Marea Ducesă a suferit probabil de varice sau de un fel de boală osoasă astfel că până la sfârșitul zilei a devenit invalidă.^[14] A murit la 21 februarie 1876 la Sankt Petersburg la vârsta de 56 de ani.

După decesul ei, colecția de artă a Mariei Nicolaevnei a fost împărțită între copiii în viață: Prințul Nicolae, Prințul Eugene, Prințul George, Prințesa Maria, Prințesa Eugenia și sora lor vitregă, contesa Elena Strogonova. În 1884, fiul ei, Nicolae Duce de Leuchtenberg, a montat o expoziție la Academia de Arte din St. Petersburg cu fosta colecție a Marii Ducese. În 1913, la Muzeul Ermitaj a fost organizată o altă expoziție. După revoluție, colecția a fost dispersată iar astăzi poate fi privită la muzee din Moscova, Sankt Petersburg, Viena și Statele Unite.^[13] Trei dintre fiii Mariei și ai Ducelui de Leuchtenberg au locuit la Palatul Mariinski până în 1884, când a fost vândut pentru a acoperii datoriile familiei.^[15] Astăzi, Palatul găzduiește Adunarea Legislativă din Sankt Petersburg.

Maria Nicolaevna a Rusiei

Ducesă de Leuchtenberg

·         1830: Franz Joseph I, împărat al Austriei și rege al Ungariei (d. 1916)
* 1831: Prințesa Helena de Nassau (germană Prinzessin Helene Wilhelmine Henriette Pauline Marianne von Nassau-Weilburg; 18 august 1831 – 28 octombrie 1888) a fost fiica lui William, Duce de Nassau și prima soție a lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.

Helena s-a născut la Wiesbaden, Ducatul de Nassau ca al nouălea copil al Ducelui de Nassau (1792–1839) și al celei de-a doua soții, Prințesa Pauline de Württemberg (1810–1856), care era fiica Prințului Paul de Württemberg. A fost rudă îndepărtată a familiei regale britanice atât prin tată cât și prin mamă, ambii descendenți ai regelui George al II-lea al Marii Britanii.

Printre nepoții ei se numără:

• Pauline, Prințesă de Wied (1877–1965), ultimul membru al Casei de Württemberg.
• Wilhelmina a Țărilor de Jos (1880–1962), regină a Țărilor de Jos.
• Prințesa Alice, Contesă de Athlone (1883–1981)
• Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (1884–1954), ultimul Duce de Saxa-Coburg și Gotha.
• Josias, Prinț Ereditar de Waldeck și Pyrmont (1896–1967)
• George Louis, Prinț de Erbach-Schönberg (1903–1971)

Prințesa Helena s-a căsătorit la 26 septembrie 1853 la Wiesbaden cu George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.^[1]

Au avut șapte copii:

• Prințesa Sophie (27 iulie 1854 – 5 august 1869); a murit de tuberculoză la 15 ani.
• Prințesa Pauline (19 octombrie 1855 – 3 iulie 1925) s-a căsătorit cu Alexis, Prinț de Bentheim și Steinfurt.
• Prințesa Marie (23 mai 1857 – 30 aprilie 1882) s-a căsătorit cu regele Wilhelm al II-lea de Württemberg.
• Prințesa Emma (2 august 1858 – 20 martie 1934) s-a căsătorit cu regele Willem al III-lea al Țărilor de Jos. Actuala familie olandeză descinde din această căsătorie.
• Prințesa Helena (17 februarie 1861 – 1 septembrie 1922) s-a căsătorit cu Prințul Leopold, Duce de Albany.
• Prințul Friedrich (20 ianuarie 1865 – 26 mai 1946), ultimul prinț de Waldeck și Pyrmont s-a căsătorit cu Prințesa Bathildis de Schaumburg-Lippe.
• Prințesa Elisabeta (6 septembrie 1873 – 23 noiembrie 1961) s-a căsătorit cu Alexander, Prinț de Erbach-Schönberg.

Helena de Nassau

Prințesă de Waldeck și Pyrmont

* 1832: Eugène Rouché (n. 18 august 1832, Sommières, Gard, Franța - d. 19 august 1910, Lunel, Hérault) a fost un matematician francez.

A terminat facultatea la cunoscuta École Polytechnique, în anul 1852. A devenit profesor de matematică la liceul Charlemagne și apoi la École Centrale, iar ulterior a devenit profesor în comisia de admitere la facultatea pe care a terminat-o.

Rouché este cel mai cunoscut în lumea matematicienilor pentru pentru contribuțiile sale teoretice, teoremele sale, Teorema lui Rouché din analiza matematică complexă, publicată prima dată în jurnalul propriei sale facultăți, École Polytechnique, în 1862 și pentru Teorema Rouché-Capelli din algebra liniară.

·         1857: Eusebie Mandicevschi, compozitor, dirijor de cor și muzicolog român (d. 1929)

·         1860: Dimitrie Popovici-Bayreuth, bariton român (d. 1927)

* 1874: Anna Petrović-Njegoš, Prințesă de Muntenegru (18 august 1874 - 22 aprilie 1971) a fost al șaptelea copil și a șasea fiică a regelui Nicolae I al Muntenegrului și a soției acestuia, Milena Vukotić.

Ana de Muntenegru

Prințesă Francisc Joseph de Battenberg

·         1883 - S-a născut dr. Mihai Ciuc, bacteriolog, imunolog şi epidemiolog, discipol al dr. Ioan Cantacuzino; membru al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (d. 1969).

·         1909: Marcel Carne, regizor francez, reprezentant al realismului poetic (d. 1996)

·         1916: S-a nascut  prof. Neagu Djuvara, istoric, diplomat şi filolog român (d. 25 ianuarie2018 București).

·         1922: Alain Robbe-Grillet (IPA: [a'lɛ̃ ʁɔb gʁi'je]) (n. 18 august1922, Brest, Franța – d. 18 februarie2008, Caen, Franța) a fost un scriitor și producător de filme francez. Numit «șef al noului roman francez» și «papă al Noului Roman francez», a fost ales membru al Academiei Franceze, la 25 martie 2004^] înlocuindu-l pe Maurice Rheims. Soția sa a fost romanciera Catherine Robbe-Grillet.

Fiu al inginerului Gaston Robbe-Grillet, director al unei fabrici de hârtie, și al lui Yvonne Canu, fiica unui ofițer de marină, Alain Paul Robbe-Grillet s-a născut la Brest, în Finistère, la 18 august 1922. A urmat, între 1933-1939, studiile secundare la Liceul Buffon din Paris, la cel din Brest, apoi la Liceul Saint-Louis de la Paris.

În 1942 a intrat la Institutul național agronomic de la Paris, unde, în 1945, a obținut diploma de inginer. În iulie 1943, Alain Robbe-Grillet a trebuit să-și întrerupă studiile, fiind trimis la muncă obligatorie în Germania, ca turnător la fabrica de tancuri Panther din Nürnberg, până la eliberare în august 1944.

În 1948, a plecat în Bulgaria pentru a participa în cadrul brigăzilor internaționale de reconstrucție la lucrările de pe șantierul căii ferate Pernik - Vuluiek.

Alain Robbe-Grillet se consacră literaturii și devine unul dintre teoreticienii și reprezentanții Noului Roman, pe care îl teoretizează, în parte, în 1963 în „Pentru Noul Roman”^[18], culegere de articole publicate în special în L'Express^[19]. Robbe-Grillet se ilustrează cu primul său roman Les Gommes^[20], care apare în anul 1953. Între 1955 și 1985, este consilier literar la Éditions de Minuit din Paris.

Primele sale lucrări au fost apreciate de către mari critici ai literaturii franceze, între care Roland Barthes^[21] și Maurice Blanchot^[22].

Lucrează, de asemenea pentru cinema, îndeosebi scenariul filmului L'Année dernière à Marienbad^[23], realizat de Alain Resnais, în 1961. Încetul cu încetul, romanele sale trec spre erotism și spre «autobiografia fantasmatică».

Romanele lui Alain Robbe-Grillet au fost uneori mai apreciate în străinătate decât în Franța, îndeosebi în Statele Unite ale Americii, cel puțin în mediile universitare.

Filmele pe care le-a realizat oscilează între erotism și sado-masochism. Era cunoscut ca un adept al sado-masochismului, mai ales după căsătoria sa în 1957 cu actrița și scriitoarea Catherine Robbe-Grillet, născută Rstakian în 1930, și cunoscută ca autoare de romane erotice cu subiect sado-masochist, sub pseudonimul literar Jeanne de Berg sau Jean de Berg. Cuplul nu a avut copii.

Din 1972 până în 1997, Alain Robbe-Grillet predă în Statele Unite ale Americii, la Universitatea din New-York (NYU) și la Washington University din Saint Louis (Missouri), și conduce Centrul de sociologie a literaturii la Universitatea din Bruxelles, între 1980 și 1988. Participă, de asemenea, la Înaltul comitet pentru apărarea și expansiunea limbii francezeîntre 1966 și 1968.

Alain Robbe-Grillet a murit în noaptea de duminică 17 spre luni 18 februarie 2008, din cauza unei crize cardiace, la Caen, în Calvados.

Opera:

• Un régicide, 1949;
• Les Gommes, 1953;
• Le Voyeur, 1955;
• La Jalousie, 1957;
• Dans le labyrinthe, 1959;
• L'Année dernière à Marienbad, ciné-roman, 1961;
• Instantanés, 1962 (nuvele);
• Pour un nouveau roman, 1963 (eseuri);
• La Maison de rendez-vous, 1965;
• Projet pour une révolution à New-York, 1970;
• Topologie d'une cité fantôme, 1976;
• Souvenirs du Triangle d'Or, 1978 ;
• Djinn, 1981;
• Le miroir qui revient, 1985, (ficțiuni cu caractere autobiografic);
• Angélique ou l'enchantement, 1988, (ficțiuni cu caractere autobiografic);
• Les Derniers Jours de Corinthe, 1994, (ficțiuni cu caractere autobiografic);
• La Reprise, 2001
• Le Voyageur, essais et entretiens, 2001, (eseuri)
• Un roman sentimental^[24], 2007.

Alain Robbe-Grillet

·         1922 - S-a născut Shelley Winters, actriţă de film căreia i s-a decernat Premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin în filmele ''Jurnalul Annei Frank'' (1959) şi ''A Patch of Blue'' (1965) (m.14.01.2006).
* 1929: Joan Taylor (n. 18 august 1929, Geneva, statul Illinois – d. 4 martie2012, Santa Monica, statul California) a fost o actriță americană de film și televiziune.

S-a născut ca Rose Marie Emma la Geneva, Illinois. Tatăl ei, Joseph Emma, era de origine italiană, din Sicilia, iar mama sa, Amelia Berky, de origine austriacă și a devenit o dansatoare/cântăreață de vodevil.^[3]

Taylor s-a căsătorit cu Leonard Freeman în 1953 cu care a avut trei fiice. După ce contractul său pentru programul TV The Rifleman s-a încheiat, ea s-a retras din actorie pentru a-și crește copiii.^[4] După ce Freeman a murit în ianuarie 1974, ca urmare a unei intervenții chirurgicale cardiace, Taylor a început să negocieze cu Leonard Freeman Productions pentru a juca în serialul Hawaii Five-O sub numele Rose Freeman.^[5] Ea a mers la cel puțin o convenție Five-Opentru a vorbi cu fanii.^[6]

Împreună cu fata sa mai mare a început să scrie scenariul pentru comedia Fools Rush In (film din 1997) cu Matthew Perry și Salma Hayek.^[7]

Taylor s-a recăsătorit cu regizorul și producătorul TV Walter Grauman în 1976, deși, ulterior, cuplul a divorțat.

Filmografie:

Televiziune

• Split (1989) ca turist
• 77 Sunset Strip ca Beth Collins (1 episod, 1963)
• The Rifleman ca Milly Scott (18 episoade, 1960–1962)
• The Dick Powell Show (1 episod, 1962)
• Bronco ca Lorain (1 episod, 1962)
• My Three Sons ca Muriel Stewart (1 episod, 1961)
• Rawhide ca Paibada (1 episod, 1961)
• The Detectives Starring Robert Taylor ca Myrna Fontaine (1 episod, 1961)
• Lock Up ca Lauren Bodret (1 episod, 1960)
• Colt .45 ca Dr. Ellen McGraw (1 episod, 1959)
• The Millionaire as Mary Ann Wilson (1 episod, 1959)
• The Texan (1 episod, 1959)
• Philip Marlowe ca Julie Kenton (1 episod, 1959)
• Men Into Space ca Carol Gordon (1 episod, 1959)
• 21 Beacon Street ca Ruth (2 episoade, 1959)
• U.S. Marshal ca Maryjo (1 episod, 1959)
• Gunsmoke ca Anna Wheat (1 episod, 1959)
• Peter Gunn ca Liz Taylor (1 episod, 1958)
• Yancy Derringer ca Lavinia Lake (1 episod, 1958)
• Zane Grey Theater ca Rose Bailey (1 episod, 1958)
• Mike Hammer ca Diane Baxter / (2 episoade, 1958)

Filme artistice

• Wagon Train ca Bright Star (1 episod, 1958)
• Omar Khayyam (1957) ca Yaffa
• 20 Million Miles to Earth (1957) ca Marisa Leonardo
• War Drums (1957) ca Riva
• Earth vs. the Flying Saucers (1956) - Carol Marvin
• Girls in Prison (1956) ca Anne Carson
• Fort Yuma (1955) ca Francesca
• Apache Woman (1955) ca Anne LeBeau
• Rose Marie (1954) ca Wanda
• War Paint (1953) ca Wanima
• Off Limits (1953) ca Helen
• The Savage (1952) ca Luta
• On Dangerous Ground (1952) (nemenționată) ca Hazel
• Last Date (1950) ca Jeanne
• Fighting Man of the Plains (1949) ca Evelyn Slocum

Joan Taylor

·         1929: S-a nascut  cantaretul francez Hugues Aufray.

·         1930: Frank McCourt, scriitor american, laureat al premiului Pulitzer (d. 2009)

·         1930: S-a nascut  profesorul universitar israelian originar din Romania, Liviu Librescu, care a murit  în masacrul de la Virginia Tech (d. 2007).

* 1932: Luc Montagnier (n. 18 august 1932, Paris, Franța) este un medicfrancez, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2008, împreună cu Françoise Barré-Sinoussi, pentru descoperirea virusului imunodeficienței umane.^[3] Cei doi au împărțit jumătate din premiu, cealaltă fiindu-i acordată lui Harald zur Hausen.

Luc Montagnier

·         1933: Just „Justo” Fontaine (n. 18 august 1933, Marrakech) este un fost fotbalist și antrenor de fotbal francez. El este deținătorul recordului mondial pentru cele mai multe goluri înscrise la un Campionat Mondial cu 13 goluri marcate la turneul din 1958.^[1][2] În 2004 Pelé la inclus în lista celor mai buni 125 fotbaliști în viață^[3] și a fost ales ca cel mai bun jucător francez din ultimii 50 de ani de către Federația Franceză de Fotbal la aniversarea jubileului UEFA din noiembrie 2003.

·         1933: Roman Polanski (născut Rajmund Roman Thierry Polański, 18 august 1933, Paris) este un regizor, producător de filme, actor și scenarist cu dublă cetățenie: poloneză și franceză.

S-a născut ca Rajmund Roman Liebling, fiul lui Ryszard Liebling și al lui Bula (născută Katz-Przedborska). În 1937 familia sa se întoarce în Polonia, la Cracovia, unde rămân până la începutul celui de al doilea război mondial. Din cauza originilor evreiești, familia sa este închisă în Ghetoul de la Cracovia. Tatăl său va supraviețui, dar mama sa este ucisă în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Roman reușește să scape din ghetou și trăiește ascuns pe tot parcursul războiului. Primele filme le realizează în Polonia comunistă dar în anii 1960 emigrează în Franța. Recunoscut pentru talentul său, realizează mai multe producții hollywoodiene, dar în 1979 fuge din Statele Unite și se stabilește definitiv în Franța, fiind acuzat într-un proces de viol al unei minore. A fost căsătorit de 3 ori și are 2 copii.

Polanski în 2007

Primele lui scurtmetraje au fost "Doi bărbați și un dulap" (1958) și "Mamifere" (1962), unde a arătat umorul lui "negru" și interesul pentru relațile umane bizare. Debutul în lungmetraj este marcat de pelicula "Cuțitul în apă" (1962), unul din primele filme poloneze de după război care nu a fost asociat cu tema războiului. Acesta a fost, de asemenea, și primul film din Polonia care a obținut o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin. Fiind deja un regizor cunoscut, a părăsit Poloniapentru Franța, unde s-a împrietenit cu tânărul scenarist Gerard Brach, devenind astfel, pentru foarte mult timp, colaboratori. Următoarele două filme, Repulsie (1965) și Fundătura (1966), au fost produse în Anglia și au câștigat argintul, respectiv aurul la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. În 1968, Polanski a plecat la Hollywood, unde părea să aibă o carieră promițătoare, dar a trebuit să fugă din Statele Unite ale Americiipentru a evita închisoarea, fiind condamnat pentru violarea unei minore. Filmele sale din anii 1980 și 1990 nu mai se apropie de "operele" sale anterioare. Gheața a spart-o filmul Pianistul (2002) pentru care a luat și Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor. Rămâne în atenția criticii și a iubitorilor de filme cu producția nominalizată la Cannes pentru Palm D'Or: Venus în blană realizată în 2013.

Roman Polanski

Polanski la Festivalul de Film de la Cannes 2013

* 1935: Ion Gheorghe (n. 18 august 1935, Florica, Buzău) este un poet român, reprezentant al generației resurecționale și a paradoxismului.

Este fiul agricultorului Anton Gheorghe și al Filofteii Gheorghe (n. Marin).

După ce studiază la Școala Normală „Spiru Haret“ (1947-1948) și la Școala Pedagogică din Buzău (1950-1952), îl aflăm între discipolii sadovenieni de la „fabrica de scriitori ai proletariatului“, Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, absolvită în 1954; între 1955 și 1970, anul obținerii diplomei de licență, își desăvârșește studiile la Facultatea de Filologie – Universitatea din București.

Activitatea sa culturală evidențiază următoarele funcții:

• jurnalist la Albina, Drumul belșugului, Luceafărul
• 1992 - funcționar la Ministerul Culturii
• 1994 - 1996 - atașat cultural la Ambasada României din Beijing

Opera poetică a lui Ion Gheorghe, cea eliberată „prompt“ de lestul stihuirilor proletcultiste din Pâine și sare (roman în versuri – București, Editura pentru Literatură, 1957), Căile pământului (București, Editura Tineretului, 1960), Cariatida(București, Editura Tineretului, 1964; augmentat, în ediția din 1967) etc., reunește în bogata-i corolă policromă volumele:

• Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic – scrisorile esențiale (București, Editura pentru Literatură, 1966),
• Zoosophia (București, Editura Tineretului, 1967),
• Vine iarba (București, Editura pentru Literatură, 1968),
• Cavalerul trac (București, Editura Tineretului, 1969),
• Mai mult ca plânsul – icoane pe sticlă (București, Editura Eminescu, 1970),
• Megalitice (București, Editura Cartea Românească, 1972),
• Avatara (București, Editura Eminescu, 1972),
• Poeme (cu un Cuvânt înainte de Marin Mincu), București, Editura Albatros (colecția „Cele mai frumoase poezii“), 1972,
• Noimele (București, Editura Cartea Românească, 1976),
• Dacia Fëniks (București, Editura Cartea Românească, 1978),
• Elegii politice (București, Editura Cartea Românească, 1980; reeditări în 1982 și 2002),
• Proba Logosului (antologie, cu o Prefață de C. Stănescu), București, Editura Albatros (colecția „Biblioteca pentru Toți“), 1981,
• Zicere la zicere (București, Editura Albatros, 1982),
• Scripturile (București, Editura Eminescu, 1983),
• Joaca jocului (București, Editura Cartea Românească, 1984) etc.

Alte cărți:

• Țara rândunelelor, București, 1963
• Cultul Zburătorului, București, 1974
• Cenușile, București, 1980
• Și mai joaca jocului, București, 1985
• Condica în versuri, București, 1987
• Zalmoksiile, București, 1988
• Muzaios, București, 2001
• Elegii politice, București, 2002
• Cogaioanele – Munții Marilor pontifi, București, 2004

Este prezent în:

• Les Lettres Nouvelles^[2], coordonator Maurice Nadeau, număr special din februarie 1976, Écrivains roumains d'aujourd'hui, p. 108-110 cu poezia Pierres de cathédrale, în traducerea lui Ion Pop și Serge Fauchereau.
• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119.

Ion Gheorghe

Poetul Ion Gheorghe în tinerețe

·         1936: Robert Redford (Charles Robert Redford Jr.; n. 18 august 1936, Santa Monica, SUA) este un actor, regizor, producător, model și filantrop american. Fondatorul Festivalului de Film Sundance, Redford a primit Premiul Oscar de două ori, în 1981 pentru regia filmului Oameni obișnuiți și pentru întreaga sa activitate în 2003.

Redford s-a născut în Santa Monica, California, ca fiu al lui Martha W. și Charles Robert Redford Sr. (19 noiembrie 1914 – 2 aprilie 1991),^[8] un lăptar care a devenit contabil originar din Pawtucket, statul Rhode Island.^[9][10][11] Are un frate vitreg, William, din recăsătoria tatălui său. Redford are strămoși englezi, scoțieni și irlandezi.^[12][13][14]

Redford a urmat școala Van Nuys din Los Angeles, California, pe care a absolvit-o în 1954. A primit o bursă de baseball la Universitatea din Colorado, unde a fost membru al Frăției Sigma Kappa. În timp ce era student a lucrat la celebrul restaurant/bar "The Sink". A pierdut bursa din cauza consumului excesiv de alcool,^[15] care fusese probabil generat de moartea mamei sale, pe când Redford avea 18 ani. Mai târziu a studiat pictura la institutul Pratt din Brooklyn și a luat cursuri de teatru la Academia Americană de Artă Dramatică din New York City.

La 9 august 1958, în Las Vegas, Nevada, Robert Redford s-a căsătorit cu Lola Van Wagenen, care a renunțat la facultate pentru a se căsători cu el. Cuplul a avut patru copii împreună, David James ("Jamie"), Shauna, Amy Redford și Scott Anthony Redford. Scott, primul lor născut (născut la 1 septembrie 1959 și decedat la 17 noiembrie 1959) a fost înmormântat la cimitirul din Provo City, statul Utah. Lola și Robert au divorțat în 1985. Cei doi au cinci nepoți, Dylan și Lena Redford (copiii lui Jamie), Mica și Conor Schlosser (copiii fetei lor Shauna) și Eden August (Amy).^[16]

În iulie 2009, Redford s-a căsătorit cu partenera de mult timp, Sibylle Szaggars, în Hamburg, Germania. Cuplul locuiește de la începutul anilor 1990 în Sundance, Utah

Robert Redford

Robert Redford în 2012.

·         1939 - S-a născut Johnny Preston (J. P. Courville), cântăreţ american.

·         1941: Ilie Motrescu, poet, prozator, publicist român (d. 1969)

·         1943: Giovanni „Gianni” Rivera (n. 18 august 1943, Alessandria, Italia) este un fost jucător italian de fotbal, care a primit cel mai prestigios premiu individual din fotbal, Balonul de Aur, în 1969. O mare perioadă a carierei de club și-a petrecut-o la Milan. Ca internațional a avut 60 de prezențe în echipa națională a Italiei și a marcat 14 goluri. În martie 2004 a fost trecut de Pelé pe lista FIFA 100 cei mai buni 125 de fotbaliști în viață. A fost membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Italiei.

·         1944 - S-a născut Carl Wayne, vocalist britanic (Move).

·         1945 - S-a născut Sarah Dash, cântăreaţă americană.

·         1945 - S-a născut Barbara Harris, cântăreaţă americană (Toys).

·         1945 - S-a născut Vince Melouney, chitarist american (Bee Gees).
* 1950: Balthasar Waitz (n. 18 august 1950, Nițchidorf, județul Timiș) este un scriitor de limba germană, traducător și ziarist din Banat, România.

A urmat școala generală la Nițchidorf și Reșița și Liceul Teoretic German din Reșița. A continuat cu Facultatea de Filologie, secția germană-română, la Universitatea din Timișoara, promoția 1974, apoi a fost profesor de limba germană la Liceul Industrial nr. 1 din Reșița(1974-1979). ^[1]

A fost membru al cenaclului literar german „Adam Müller-Guttenbrunn” din Timișoara, organizat de filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, din care făceau parte printre alții Nikolaus Berwanger, Herta Müller, Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, Rolf Bossert, Joachim Wittstock, Franz Liebhard, Erika Scharf și Horst Samson.

În perioada 1979-1990 Balthasar Waitz a lucrat ca redactor la Neue Banater Zeitung. ^[2]

Balthasar Waitz este redactor la publicația de limbă germană Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien în 1991, redactor la cotidianul Neuer Weg din București (1991-1992).

Se întoarce la Timișoara, unde este traducător și scriitor liber profesionist (1993-2006), iar din 2006 este redactor în Timișoara la publicația Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien din București.^[3]

Este membru al Rumänisch-Deutsche Kulturgesellschaft (Centrul Cultural Român-German) din Timișoara. ^[4] și al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timișoara.^[3]

În anul 2007 a fost ales membru în comitetul de conducere al Forumului Democrat al Germanilor din Timișoara.

Scrieri:

• Ein Alibi für Papa Kunze (Proză scurtă), Editura Dacia, Cluj, 1981
• Widerlinge (Proză scurtă), Editura Facla, Timișoara, 1984
• Alptraum (Proză), Editura Kriterion, București, 1996
• Krähensommer und andere Geschichten aus dem Hinterland (Proză scurtă „Vara ciorilor și alte povestiri din Banat”), 204 pag., Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2011
• Mit Schwalben am Hut. Gedichte (Cu rândunele pe pălărie. Versuri), Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2014, ISBN 9786068389547

·         1950 - S-a născut Dennis Elliott, baterist britanic (Foreigner).

·         1952: Patrick Swayze (pronunțat în engleză /sweɪziː/; n. 18 august 1952, Houston, Texas - d. 14 septembrie 2009, Los Angeles, SUA) a fost un actor american de film, dansator, cântăreț și compozitor. A devenit celebru datorită interpretărilor sale din filmele Dirty Dancing (1987), pentru care a scris și compus cântecul She's Like the Wind - Ea este ca vântul, durul din Road House (1989), Ghost - Fantoma (1990), Point Break - La limita extremă(1991). A devenit faimos și pentru serialul de televiziune Nord și Sud.
S-a născut în Houston, Texas, fiind al doilea din cei cinci copii ai lui Jessie Wayne Swayze, inginer chimic și cowboy (1925 – 1982) și Patsy Yvonne Helen Karnes (1927 - 2013), coreografă și proprietară a unei școli de dans. Are 2 frați mai mici, Don (1958) și Sean (1962) și două surori, Vicky Lynn (1949 - 1994) și Bambi, ultima adoptată. Are origini irlandeze și probabil americane din tribul Apache. Este rudă îndepărtată cu actorii William Holden și Tom Hulce. De mic copil demonstrează talent față de activitățile artistice și datorită mamei, care conduce o școala de dans începe să ia lecții de dans clasic. În ciuda glumelor pe care colegii de școală le făceau pe seama lui, continuă să danseze, demonstrând că este un dansator de valoare. În paralel, practică patinaj artistic și fotbal american. A învățat la St. Rose of Lima Catholic School și la Black Middle School. În timpul unei partide de fotbal american se accidentează grav la un genunhi și după ce a fost operat, termină liceul la Waltrip High School. Se înscrie la San Jacinto College, unde timp de doi ani studiază gimnastică, dar nu termină studiile, abandonând școala. În 1972 se mută la New York, unde studiază dansul, la școlile Joffrey Ballet și Harkness Ballet.

Primul său rol a fost ca dansator în Parada Disney. A jucat rolul principal, ca dublură în rolul Danny Zuko în producția de pe Broadway a Grease înainte de a-și face debutul în rolul lui "Ace" în Skatetown, U.S.A.(1979). El a jucat rolul lui Pvt. Sturgis în M*A*S*H, în episodul "Blood Brothers" - "Frați de cruce" (1981), ca și în filmul de TV Return of the Rebels - Întoarcerea rebelilor (1981) cu Barbara Eden și a avut un scurt rol în serialul TV din 1983 The Renegades - Renegații, ca șeful de bandă, pe nume Bandit. Swayze a devenit faimos în industria filmului după ce a apărut în The Outsiders - Străinii (1983) ca fratele mai mare al lui C. Thomas Howell și al lui Rob Lowe. Tot în 1983, Swayze a jucat rolul unui rezervist din marină, din U.S.M.C., în filmul despre o misiune de salvare din Vietnam, Uncommon Valor - Onoare ieșită din comun, cu Gene Hackman. În anul următor, Swayze, Howell și prietenul lui Howell, Darren Dalton s-au reunit în Red Dawn (1984); în 1986, Lowe și Swayze s-au reunit în Youngblood - Tinerii (1986).

Primul său rol de succes a fost în miniserialul de televiziune din 1985, Nord și Sud, a cărui acțiune se petrece în timpul Războiului Civil American. Rolul care l-a făcut celebru pe Swayze a fost ca Johnny Castle, instructor de dans, în filmul Dirty Dancing (1987), alături de cealaltă protagonistă din Red Dawn, Jennifer Grey.

Swayze a fost căsătorit cu Lisa Niemi timp de 34 de ani, din 12 iunie 1975 până la moarte; nu au avut copii.

La sfârșitul lui ianuarie 2008, descoperă că are un cancer la pancreas care l-a obligat să se supună imediat tratamentului de chimioterapie. După un an, în 6 ianuarie 2009 este internat în spital pentru o aprindere de plămâni. Rămâne în spital până în 16 ianuarie. În aprilie 2009, doctorii descoperă că tumoarea a atacat și ficatul, iar actorul decide să se supună unor cure experimentale pentru a încerca să învingă boala. A ajuns să cântărească doar 47,63 kg. Swayze moare înconjurat de familia sa în 14 septembrie 2009, la vârsta de 57 de ani (aceeași vârstă la care a murit și tatăl său), la 20 de luni după confirmarea diagnosticului.

Selecție de filme:

• Dirty Dancing (1987)
• Steel Dawn (1987)
• "Road House" (1989)
• "Ghost" (1990)
• Donnie Darko (2001)
• Minele regelui Solomon (2004)
• O dădacă plină de surprize (2005)
• Crăciun în Țara Minunilor (2007)

Patrick Swayze

Întâmpinând fanii dupa "Guys and Dolls" în 2006

* 1953: Eugeniu Plohotniuc (n. 18 august 1953, Băhrinești, Florești, Republica Moldova) este un fizician, pedagog și fost rector al Universității de StatAlecu Russo din Bălți.

Eugeniu Plohotniuc

* 1954: Janusz Leon Wiśniewski (n. 18 august 1954,^[1] Toruń, Polonia) este un om de știință și scriitor contemporan, cu un masterat dublu în fizică și economie, doctorat în informatică și chimie, unul dintre autorii sistemului informatizat AutoNom, utilizat în marea majoritate a firmelor specializate în chimie din lume^[2].

Dacă activitatea științifică a început-o, deja, în 1979, în literatură a debutat în anul 2001 cu romanul S@motność w sieci („Singurătate pe net”), un bestseller în Polonia, care i-a adus faima internațională, atât datorită traducerii în mai multe limbi, precum și lungmetrajului și serialului de televiziune realizat de Televiziunea Poloneză pe baza lui^[2]. Mai mult, teatrul Baltijskij Dom din Sankt Petersburg a adaptat romanul, piesa fiind cap de afiș timp de peste cinci ani^[2].

Cărțile lui au fost traduse în mai multe limbi străine și au fost distinse cu nenumărate premii literare europene.

Este tatăl a două fete: Joanna și Adrianna. Locuiește și lucrează în Frankfurt pe Main^[2].

Pe site-ul său scrie: Doamne, ajută-mă să fiu omul pe care și-l dorește câinele meu.

Singurătate pe net este o poveste de dragoste contemporană cu un final dramatic, care începe într-o lume virtuală, pentru a se consuma ulterior în cotidianul lipsit de magia și farmecul unei conversații imaginative realizată prin intermediul tastaturii calculatorului, dar abundând de sexualitate și de trăire, de emoții și sentimente, toate acestea însă făcând-o imposibilă și greu de continuat în existența de zi cu zi

Opere:

• 2001, S@motność w sieci, (Editura Czarne i Prószyński i S-ka, w koedycji), ISBN: 83-7255-925-2
• 2002, Zespoły napięć, (Editura Prószyński i S-ka SA), ISBN: 83-7337-887-1
• 2003, Martyna, (jako współautor, Wydawnictwo Platforma Mediowa Point Group), ISBN: 83-918772-0-5
• 2003, S@motność w sieci. Tryptyk, (Wydawnictwa Czarne i Prószyński i S-ka, w koedycji), ISBN: 83-7337-477-9
• 2004, Los powtórzony, (Editura Prószyński i S-ka SA), ISBN: 83-7337-756-5
• 2005, 10 x miłość, (jako współautor, Świat Książki), ISBN: 83-7391-784-5
• 2005, Intymna teoria względności, (Wydawnictwo Literackie), ISBN: 83-08-03738-0
• 2005, Opowieści wigilijne, (jako współautor, Wydawnictwo Prószyński i S-ka SA), ISBN: 83-7469-172-7
• 2005, 188 dni i nocy, (z Małgorzatą Domagalik, Wydawnictwo Santorski & Co, wznowiona w wydawnictwie W.A.B.), ISBN: 83-60207-20-8
• 2006, Opowiadania letnie, a nawet gorące, (jako współautor, Wydawnictwo Prószyński i S-ka SA), ISBN: 83-7469-328-2
• 2006, Molekuły emocji, (Editura Literackie), ISBN: 83-08-03902-2
• 2007, Czy mężczyźni są światu potrzebni?, (Wydawnictwo Literackie), ISBN: 978-83-08-04101-7
• 2008, Listy miłosne, (jako współautor, Świat Książki), ISBN: 978-83-247-0984-7
• 2008, Arytmia uczuć, (z Dorotą Wellman, Wydawnictwo G+J), ISBN: 978-83-60376-99-7
• 2008, Sceny z życia za ścianą, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-04262-5
• 2008, Między wierszami, (z Małgorzatą Domagalik), (Wydawnictwo W.A.B.), ISBN: 978-83-7414-528-2
• 2008, W poszukiwaniu najważniejszego. Bajka trochę naukowa, (Nasza Księgarnia), ISBN: 978-83-10-11562-1
• 2009, Arytmie, (Editura "Elipsa"), ISBN: 978-83-7640-029-7
• 2009, Bikini, (Świat Książki), ISBN: 978-83-247-0391-3
• 2009, Bajkoterapia, (jako współautor, Nasza Księgarnia), ISBN: 978-83-10-11667-3
• 2010, Zbliżenia, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-04456-8
• 2010, Czułość oraz inne cząstki elementarne, (Wydawnictwo Literackie), ISBN: 978-83-08-04528-2
• 2011, Łóżko, (Świat Książki), ISBN: 978-83-247-2444-4
• 2011, Ukrwienia, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-04655-5
• 2012, Na fejsie z moim synem, (Editura Wielka Litera), ISBN: 978-83-63387-00-6
• 2012, Moja bliskość największa, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-04999-0
• 2012, Miłość oraz inne dysonanse, (z Irada Vovnenko, Wydawnictwo Znak), ISBN: 978-83-240-2295-3
• 2014, Grand, (Editura Wielka Litera), ISBN: 978-83-64142-61-1
• 2014, Ślady / Urme (Wydawnictwo Literackie), ISBN: 978-83-08-05355-3
• 2014, Intymnie, Rozmowy nie tylko o miłości, (ze Zbigniewem Izdebskim, Wydawnictwo Znak), ISBN: 978-83-240-2642-5
• 2015, Kulminacje / Culminații (jako współautor, Editura Wielka Litera), ISBN: 978-83-8032-005-5
• 2015, Moje historie prawdziwe, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-05507-6
• 2015, I odpuść nam nasze..., (Editura Od Deski do Deski), ISBN: 978-83-65157-19-5
• 2016, Udręka braku pożądania, (Editura Literackie) ISBN: 978-83-08-06099-5
• 2017, Eksplozje / Explozii (jako współautor, Editura Wielka Litera), ISBN: 978-83-8032-140-3
• 2017, Marcelinka rusza w Kosmos. Bajka trochę naukowa, (Editura TADAM), ISBN: 978-83-94-6330-28
• 1993, Recent Advances In Chemical Information II, (współautor, Royal Society of Chemistry, London, UK), ISBN: 0-85186-235-7
• 1998, The Beilstein System: Strategies for Effective Searching, (współautor, Oxford University Press), ISBN: 0-8412-3523-6

Janusz Leon Wiśniewski

·         1958: Madeleine Stowe (n. 18 august 1958) este o actriță americană; printre ale cărei interpretări memorabile se numără roluri din filmele Revenge, Stakeout, Unlawful Entry, Ultimul mohican, Blink, China Moon, 12 Monkeys și We Were Soldiers.

Madeleine Stowe s-a născut ca primul copil al familiei cu trei copii. Mama ei Mireya este dintr-o familie proeminentă din Costa Rica, iar tatăl ei, Robert Stowe a fost inginer constructor.^[1][2][3] Tatăl lui Stowe suferea de scleroză multiplă, iar ea îl acompania la tratamente.^[4]

A luat lecții de pian la vârsta de 10-18 ani și dorea să devină pianistă. Mai târziu Stowe explica că prin lecțiile și repetițiile de pian evita să socializeze cu alți copii de vârsta ei. După moartea profesorului ei de pian, când ea avea 18 ani, a hotărât că a sosit timpul ca să fie ea însăși. Madeleine Stowe s-a dus la prima ei întâlnire la vârsta de 18 ani

Stowe a studiat cinematografia și jurnalismul la Universitatea din California de Sud. Nu era prea interesată de studii, însă ea s-a oferit ca voluntar să joace în spectacole la teatrul Solaris, din Beverly Hills, unde un agent de film a văzut-o într-o piesă de teatru și i-a dat mai multe oferte bune pentru apariții în televiziune și pentru filme de cinema. În 1978, ea și-a făcut debutul într-un episod din serialul de poliție Baretta, urmată de un șir de apariții la TV cum ar fi The Amazing Spider-Man, Barnaby Jones și Little House on the Prairie în ultimul ea a jucat rolul lui Annie Crane - o pictoriță oarbă. În 1978, ea a interpretat un rol important în rolul Fecioarei Maria în filmul de televiziune The Nativity (Nașterea Domnului).^[6] Ea a jucat în miniserialul NBC The Gangster Chronicles (Cronicile gangsterilor), în care a jucat alături de Brian Benben, viitorul ei soț. Ea a jucat, de asemenea, în mai multe filme de televiziune, cum ar fi Deerslayer (1978), Amazons (1984) si Blood & Orchids (1986).^[7]

În 1987, Stowe a apărut în primul ei rol în care a avut succes foarte mare în comedia Stakeout(Filaj) alături de Richard Dreyfuss și Emilio Estevez^[6]. Filmul avut un succes de casă atât de mare, încât a ocupat locul 1 la box-office.^[6] The film debuted at No.1 at the box office.^[8] După Filaj în 1989 a jucat cu Mark Harmon în comedia Worth Winning, în thrillerul Revenge (Răzbunare) alături de Kevin Costner și Anthony Quinn în 1990 și în The Two Jakes alaturi de Jack Nicholson. Ea a jucat un rol principal în filmul Closet Land din 1991, film scris și regizat de Radha Bharadwaj.

Madeleine Stowe

* 1960: Adrian Niculescu (n. 18 august 1960, București) este un istoric român.

Corespondent oficial în Italia al Departamentului românesc al Postului de Radio Europa Liberă (1984-1996), din 1985, reprezentant în Italia al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (L.D.H.R.), secția română, în exil, a Federației Internaționale a Drepturilor Omului (F.I.D.H. - Paris), Delegat în Italia al Asociației pentru Protecția Monumentelor Istorice din România (fondată de Arh. St. Gane, Paris, 1985), colaborator al presei Exilului românesc (Lupta, Limite, B.I.R.E. – Paris, Curentul, Dialog – Germania).^[1]

La propunerea sa, în 2003, se înființează Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), secretariat de stat în cadrul Guvernului României (singurul de acest gen în Europa fostă comunistă) și este numit vice-președinte - sub-secretar de stat.^[1] A fost demis din această funcție în iunie 2005 în urma unui conflict cu președintele instituției, Dinu Zamfirescu, care ar fi încercat să incendieze o parte din arhivele instituției.^[1][2]

Autor al volumelor:

• Martor al Istoriei: Emil Ghilezan de vorbă cu Adrian Niculescu, Editura ALL, 1998
• Din Exil, după Exil, Editura Univers, 1998
• Aux racines de la démocratie roumaine – Pruncul Român, premier journal libre roumain, chonique de la Révolution valaque de 1848, Editura Clusium, 2008
• De la limes-ul lui Fokas la granița lui Eminescu – Studii de istorie, Editura Clusium & Scriptor, 2009
• Co-autor al volumului: Violările Drepturilor Omului în Epoca Ceaușescu, Roma, 1989 (destinat introducerii clandestine în țară),
• Romania – Geografia e Storia, Roma, 2010

Adrian Niculescu

* 1962: Felipe Calderón Hinojosa (născut la 18 august 1962) este un politician din Mexic care a fost președintele acestei țării între 1 decembrie 2006 - 30 noiembrie 2012. Este un membru al Partidului Acțiunii Naționale, unul din cele trei partide politic importante din Mexic. S-a născut în orașul Morelia, Michoacán.

Felipe Calderón

* 1964: Věra Jourová (n. 18 august 1964, Třebíč, Cehoslovacia) este o politiciană, om de afaceri și avocată cehă. În prezent face parte din Comisia Juncker, fiind comisar european pentru Justiție, protecția consumatorului și egalitate de gen din octombrie 2014.^[1] Anterior, ea a fost ministru ceh pentru Dezvoltare Regională și membră a Camerei Deputaților în perioada 2013-2014.

Věra Jourová

·         1966: Ovidiu Victor Ganț (n. 18 august 1966, Deta, România) este un politician român de etnie germană, reprezentantul FDGR în Parlamentul României. În legislatura 2004-2008, Ovidiu Victor Ganț a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Marele Ducat de Luxemburg și Republica Federală Germania. În legislatura 2004-2008, Ovidiu Victor Ganț a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Țărilor de Jos (Olanda) și Republica Federală Germania. În legislaturile 2012-2016 și 2016-2020, Ovidiu Victor Ganț a fost membru în grupul parlamentar de prietenie Republica Federală Germania.
* 1966: Ovidiu Ioncu "Kempes" (n. 18 august 1966, în Arad) este liderul formației KEMPES și fostul vocalist al formațiilor Cargo și Rezident EX .

În 1988, Ovidiu Ioncu este cooptat în Cargo de la trupa Capricorn din Arad, în locul lui Leo Iorga.

Porecla "Kempes" i s-a dat datorită îndemânării în ale fotbalului și a asemănării cu fotbalistul argentinian Mario Kempes.

Pe 28 martie 2015 a lansat albumul "Regăsire" cu noua lui formație denumită de asemenea KEMPES, ca și porecla artistului.

La puțin timp după lansarea albumului Destin, Kempes are un accident de motocicletă, în care este rănit grav.

A urmat un concert în semn de solidaritate ce a avut loc la Sala Polivalentă în care alături de Cargo au cântat Mircea Nedelcu, Berti Barbera, Vali Sterian, Iris, Weinberger și alții.

În 2003, după 15 ani de muncă în formația Cargo, Ovidiu Ioncu 'Kempes' emigrează în Australia.

* 1967: Eugenia Țarălungă (n. 18 august 1967, București) este o poetă și eseistă română.

Date:

• Eugenia Țarălungă (18 august 1967, București). A urmat Facultatea de Tehnologie Chimică (1986-1991), Școala Superioară de Jurnalism (1993), Școala de radio BBC, Școala de televiziune BBC (1993-1994), cursuri de relații publice. În prezent este redactor de carte la Editura Muzeul Literaturii Române. A fost, în toamna anului 1988, membră a cenaclului Universitas.
• Din nov. 2014 este membră PEN Club.

Volume:

• mici unități de percepție, poeme & texte-bloc, Ed. M.L.R., 2002, Premiul USR pentru debut
• biu, poeme & texte-bloc, Ed. Limes, 2010^[1]
• rabatabil la cerere, poeme & texte-bloc, Ed. Tracus Arte, 2014, Premiul USR, filiala București, pentru poezie - Cartea anului 2014

·         1969: Edward Norton, actor american
* 1969: Erik Francis Schrody (n. 18 august 1969 în Valley Stream, New York), mai cunoscut după numele de scenă Everlast, este un rapper americancâștigător al premiului Grammy. Este cel mai cunoscut pentru hitul solo "What It's Like" dar și ca lider al trupei rap House of Pain. De asemenea face parte din supergrupul hip hop La Coka Nostra alături de ceilalți membrii din House of Pain dar și de alți rapperi. În 2000 a câștigat premiul Grammy pentru cea mai bună piesă rock cântată de un duet sau un grup cu vocalist alături de muzicianul Carlos Santana pentru cântecul "Put Your Lights On".

Everlast

* 1973: Dorian Rogozenco (sau Rogozenko; n. 18 august 1973, Chișinău, RSS Moldovenească, Uniunea Sovietică) este un jucător român de șah, de origine moldovenească, Mare maestru la șah din 2002 și campion al Republicii Moldova în 1994.

·         1977: S-a nascut Murat Iusuf, muftiul Cultului Musulman din România; (n. Medgidia, Constanta ).

* 1978: Ioan Ștefan Gherghel (n. 18 august 1978, Baia Mare) este un înotător român, detinator a multiple recorduri naționale și internaționale, vicecampion mondial și european în probele de 200m fluture și reprezentantul Romaniei la trei ediții a Jocurilor Olimpice .
* 1980: João Artur Rosa Alves (n. 18 august 1980, Chaves) este un jucător de fotbal portughez care evoluează la clubul Vitória Guimarães pe postul de mijlocaș ofensiv.
* 1980: Esteban Cambiasso Matías Deleau (n. 18 august 1980, în Buenos Aires) este un fotbalist argentinian retras din activitate care a evoluat pe postul de mijlocaș defensiv.
* 1981: Dimitrios "Dimitris" Salpingidis (în greacă Δημήτρης Σαλπιγγίδης; n. 18 august 1981, Salonic) este un fotbalist grec care este în prezent liber de contract și evoluează la echipa națională de fotbal a Greciei.
* 1983: Cesár Sampson (n. 18 august 1983, Linz, Austria) este un cântăreț, compozitor, producător, dansator și model austriac. A fost, de asemenea, asistent social și profesor de fitness. El a reprezentat Austria la Concursul Muzical Eurovision 2018, cu piesa „Nimeni în afară de tine”, câștigătoare a votului juriului și terminând pe locul al treilea, după televot.
La vârsta de șaptesprezece ani, el a început un turneu la nivel local și internațional. El a fost un suport cântăreț Austriac versiune de Dans Cu Stele. În producția de muzică domeniu, el a fost parte din muzica formarea Symphonix Internațională, o producție muzicală și evenimentele proiectului, activă în special în Austria și Bulgaria, cu Boby Milanov ca CEO. De asemenea, el a lucrat cu formarea Electric Biserică

Cesár Sampson

Sampson  2018

* 1984: Claudiu Mihai Ionescu (n. 18 august 1984, Pitești) este un fotbalistromân, care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la clubul din Liga a II-a, Metalul Reșița.
* 1984: Robert Huth este un fotbalist german. A fost născut în Berlin. Joacă ca fundaș central la Leicester City. A început să joace la echipa orașului unde s-a născut, 1. FC Union Berlin.
* 1985: Andreea Ibacka nume la naștere Andreea Pătrașcu (n. 18 august 1985, București) este o actriță română de film. Este cunoscută în rolurile principale din serialele: Inimă de țigan,(2007), Regina (2008), și co-prezentator al emisiunii În al 9-lea cer

În perioada anilor din 2004 - 2008 a urmat cursurile la Academia de Studii Economice din București.

În 2008 Andreea s-a căsătorit cu un fost luptător de kickboxing, Cabral Ibacka

Filmografie:

• Iubire și onoare - Coco (2010)
• Aniela - Nutzi  (2009)
• Regina (2008) - Irina Dumbravă Fieraru
• Inimă de țigan (2007) - Irina Dumbravă
• O grămadă de caramele (2017)- Paula Iepuraș

* 1985: Tiago Filipe Figueiras Gomes (n. 19 august 1985, Vila Franca de Xira, Portugalia) este un fotbalist portughez, care a fost împrumutat de FC Steaua București de la Estrela Amadora(Portugalia) pentru sezonul 2008-2009, cu opțiune de cumpărare. 
* 1985: Bryan Jafet Ruiz González (n. 18 august 1985) este un fotbalist costarican care evoluează la clubul portughez Sporting și la echipa națională de fotbal a Costa Ricăi pe postul de atacant.

·         1993: Maia Mitchell, actriță și cântăreață americană
* 1997: Renato Júnior Luz Sanches (n. Damaia, Amadora, Lisabona, Portugalia; 18 August din 1997) este un fotbalist portughez,^[1] , care joacă ca mijlocașla Swansea împrumutat de la Bayern Munchen din Bundesliga.

Decese

·         440: Papa Sixt al III-lea. În decursul pontificatului său a fost construită, între altelela Roma, Bazilica Santa Maria Maggiore. Zidirea acestei impozante bazilici a urmat Conciliului de la Efes din anul 431, care a  dezbatut asupra naturii umane și divine ale lui Iisus Christos si dacăSfanta Maria ar putea fi   legitim numita „Maica lui Dumnezeu„, sau doar „Maica lui Hristos”. Conciliul i-a dat Maicii Domnului titlul din greaca  „Theotokos” (literal „Purtatoare de Dumnezeu„, sau „Maica Domnului„).

·         472: A murit  Flavius Ricimer (n.cca.405), general german în armata romană, care a condus de facto Imperiul Roman de Apus între 456 și 472 d.Hr. A devenit magister militum, pe vremea imparatului Avitus, pe care l-a detronat  în 456,în favoarea lui Majorian. Magister militum  a fost un grad utilizat spre  sfârșitul Imperiului Roman, fiind echivalentul  comandantului suprem al armatei. Ricimer era fiul printului sueb Rechila și al unei fiice a regelui vizigot Wallia, iar originea sa  barbară și credința ariană l-au împiedicat să acceadă la tronul Romei, dar  în schimb și-a făcut o carieră de succes în armata imperială. În timpul cât a fost magister militum, a avut autoritatea reală asupra împăraților occidentali: Avitus, Maioran, Severus, Anthemius și Olybrius. A întreținut relații bune cu Imperiul Roman de Răsărit, iar în timpul împăratului bizantin Leon I, a încercat să organizeze o expediție comună, impotriva  vandalilor în 468.

·         849: A decedat calugarul si teologul german  Walafrid Strabo; (n.808).

·         1095: Olaf I al Danemarcei (n. 1050)

·         1227:  A murit  Ginghis Han, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile. A  cucerit o mare parte din Asia si Europa, punând temeliile Imperiului Mongol, creind astfel  unul dintre cele mai mari imperii pe care le-a cunoscut istoria omenirii. În anul 1206 la 42 ani și după o campanie militară împotriva unor triburi din estul Mongoliei devine „mare conducător” (1206-1227) (hagan, „hanul hanilor”), sub numele de Ginghis, al unei populații vorbitoare de dialecte mongole și turcești. Ginghis a unit triburile mongole și a reușit să ocupe cu oștile sale teritorii vaste, spre est, până la Marea Chinei , și spre vest până la Marea Caspica, cuprinzand de doua ori  dimensiunea Imperiului Roman si de patru ori Imperiul lui Alexandru cel Mare. Pentru administrarea acestui  uriaș imperiu, Ginghis han a emis decretele necesare sub formă de texte de lege.  Oamenii de știință au descoperit că a omorât atât de mulți oameni, încât pământurile cultivate s-au transformat în păduri. După moartea sa, imperiul a fost împărțit între fii lui și extins în continuare, timp de două generații, după care marea formațiune statală mongola  s-a dezmembrat.

·         1276: A murit  Papa Adrian al V-lea. Sub influenţa lui Charles d’Anjou, el a fost ales Papă  la 12 iulie 1276, dar a murit la Viterbo pe 18 august 1276. Pentru ca  Adrian V nu a fost niciodată hirotonit episcop, el nu a devenit cu adevărat Episcop al Romei, dar în mod tradiţional  este numărat în succesiunea papale.

·         1503: Papa Alexandru al VI-lea (n. 1 ianuarie 1431, Xativa, lângă Valencia, Spania; d. 18 august 1503, Roma) este numele sub care a devenit Papă al Bisericii Catolice Roderic Borja, descendent al unei familii nobiliare catalane atestată din secolul al XIII-lea, fiu al lui Jofre Lançol și Isabella Borja, și nepot de soră al Papei Calixt al III-lea (fostul cardinal Alfonso Borja, la vremea nașterii nepotului său).

Roderic Borja s-a stabilit în Italia în timpul pontificatului unchiului său, Calixt al III-lea. Borja s-a redenumit Rodrigo Borgia și a început o ascensiune ce se va încheia cu dobândirea, pentru unsprezece ani, a tiarei papale (1492-1503). După un șir de votări neconcludente și răsturnări de situație, în noaptea de 10 spre 11 august 1492, cardinalii reuniți în conclav la Roma îl alegeau cu o largă majoritate de voturi (14) ca nou Papă: Alexandru al VI-lea, cel de-al doilea suveran pontif catalan.

În anul 1494, Papa Alexandru al VI-lea a folosit coridorul secret din "Pasajul Borgo" dintre Vatican și fortificația învecinată Castelul Sant'Angelo, pentru a scăpa cu viață la invazia trupelor lui Carol al VIII-lea al Franței.

Istoria papei Alexandru al VI-lea a reținut mai mult poveștile de alcov - nu puține reale. E cunoscut pentru orgiile pe care le-a organizat, în special una din 1501, intitulat "Turnirul Curvelor", în care 50 de dansatoare se dezbrăcau în jurul mesei la care se afla papa și familia sa. Aceștia aruncau cu castane pe jos, femeile mișunând pe podea precum animalele, și se ofereau premii celui care se culca cu cele mai multe dintre ele. Un alt hobby al acestui papă era sǎ se uite la cai în timp ce se împerecheau. A avut 7 copii nelegitimi și numeroase amante

Tânǎrul Rodrigo nu își alesese definitiv profesia când alegerea unchiului sǎu ca papǎ (1455) i-a deschis noi perspective. A fost adoptat imediat în familia Callixtus și a fost prezentat italienilor ca Rodrigo Borgia. Unchiul sǎu l-a trimis pentru o perioadǎ scurtǎ de timp sǎ studieze dreptul la Universitatea din Bologna. În 1456, la vârsta de 25 de ani, a devenit diacon la biserica Sfântul Nicolo in Carcere, titlu pe care și l-a pǎstrat pânǎ în anul 1471, când este avansat episcop de Albano. În 1476 devine episcop de Porto. Poziția sa oficialǎ în curia romanǎ dupǎ anul 1457 a fost aceea de vicecancelar al Bisericii Catolice, motiv pentru care a fost invidiat de mulți. Prin anul 1470 începe relația sa cu Vanozza Catanei, mama celor patru copii ai sǎi: Juan, Caesar, Lucrezia și Jofrenǎscuți, dupǎ Gregorovius, în 1474, 1476, 1480 și 1482.

Borgia, cu douǎ treimi din voturi, a fost ales papǎ pe 11 august 1492, luând numele de Papa Alexandru al VI-lea. Cu toate cǎ se crede că voturile au fost cumpǎrate, acest fapt este dificil de dovedit din punct de vedere juridic, din moment ce alegerea a fost validatǎ. Tot ceea ce se poate afirma cu certitudine este cǎ factorul determinant în alegerea ca papǎ a lui Borgia a fost influența cardinalului Ascanio Sforza, cât și votul lui. Este aproape sigur cǎ opțiunea lui Sforza nu a fost influențatǎ de bani, ci de dorința acestuia de a deveni noul consilier papal. Alegerea ca papǎ a celui care timp de 35 de ani a condus afacerile cancelariei romane cu o rarǎ abilitate a fost făcută prin aprobarea generalǎ. Pentru romani în general, care începuserǎ sǎ-l vadǎ pe Borgia ca unul de al lor și care au prezis un pontificat splendid și energic, alegerea a fost acceptabilǎ.

A fost tată a patru copii legitimi, printre care și Lucrezia Borgia și Cesare Borgia.

Alexandru al VI-lea

·         1559: Papa Paul al IV-lea (n. 1476)
* 1620: Împăratul Wanli (4 septembrie 1563 - 18 august 1620), cu numele de naștere Zhu Yijun, a fost al 13-lea împărat al dinastiei Ming. Numele regal al împăratului, "Wanli", înseamnă "Zece mii de ani". A fost al treilea fiu al Împăratului Longqing. Domnia sa de 48 de ani (1572-1620) a fost cea mai lungă domnie a dinastiei Ming. Construcția Marelui Zid Chinezesc a atins apogeul sub administrația împăratului Wanli.

Harta Kunyu Wanguo Quanturealizată de Matteo Ricci pentru împăratul Wanli

Domnia lui Wanli a coincis cu expansiunea europeană în Asia și cu începuturile misiunii creștine acolo. Primul european care a obținut permisiunea de a intra în Orașul Interzis a fost misionarul iezuit Matteo Ricci în anul 1601. Un an mai târziu acesta a prezentat împăratului prima lucrare cartografică a lumii în limba chineză, realizată după concepțiile apusene.

Împăratul Wanli

·         1642: Guido Reni (n. 4 noiembrie 1575 – d. 18 august 1642) a fost un pictoritalian ale cărui lucrări se înscriu în curentul baroc.
Născut la Bologna într-o familie de muzicieni, Guido Reni a fost fiul lui Daniele Reni și al Ginevrei de’ Pozzi. La nouă ani, a fost luat ucenic la studioul bolognez al lui Denis Calvaert. La scurt timp, la acel studio au venit și Albani și Domenichino. Este posibil ca el să fi fost pregătit de un alt pictor pe nume Ferrantini. Pe la vârsta de douăzeci de ani, Reni împreună cu ceilalți doi ucenici ai lui Calvaert au trecut la un studio rival aflat în ascensiune, pe nume Accademia degli Incamminati (Academia „nou-veniților”), condus de Lodovico Carracci. Ei au format nucleul unei prolifice și de succes școli de pictori bolognezi care l-au urmat pe Annibale Carracci la Roma. Ca și la mulți alți pictori bolognezi, picturile lui Reni prezentau un stil eclectic.

Pe la sfârșitul lui 1601, Reni și Albani erau mutați la Roma^[1] și lucrau cu echipe conduse de Annibale Carracci la decorarea frescelor palatului Farnese. În 1601-1604, principalul său client era cardinalul Paolo Emilio Sfondrati. În 1604-1605, a fost angajat independent pentru pictarea unei piese de altar cu Crucificarea Sf. Petru. După o perioadă de câțiva ani petrecută în Bologna natală, a revenit la Roma și a devenit unul dintre cei mai de marcă pictori în timpul papei Paul al V-lea (Borghese). Din 1607-1614, el a fost unul din pictorii frecventați de familia Borghese.

Răpirea Deianirei, 1620-1621.

Tavanele cu fresce de Reni aflate în sala centrală Casino dell'Aurora din Palazzo Pallavicini-Rospigliosi, este considerată a fi capodopera sa. Cazinoul a fost la început un pavilion comandat de cardinalul Scipione Borghese;^[2] the rear portion overlooks the Piazza Montecavallo and Palazzo del Quirinale. Masiva frescă este încadrată in quadri riportati și îl reprezintă pe Apollo în carul său precedat de Aurora aducând lumină lumii.^[3] Lucrarea prezintă un clasicism redus, copiind posturi de pe sarcofage romane, mult mai simplă și modestă decât Triumful lui Bacchus și al Ariadnei de Caracci^[4] din Farnese. Reni s-a aliat în această pictură mai mult cu sumbra școală Cavaliere d'Arpino, Lanfranco, și Albani de pictură mitico-istorică, și mai puțin cu frescele mai aglomerate caracteristice lui Pietro da Cortona. Se face puțină concesie perspectivei, și stilul vibrant colorat este în antiteză cu tenebrismul adepților lui Caravaggio. Documentele arată că a fost plătit cu 247 scudi și 54 baiocchi la terminarea lucrării la 24 septembrie 1616.

A realizat fresce și în Capela Paolină de la Santa Maria Maggiore din Roma precum și aripile Aldobrandini ale Vaticanului. S-a zvonit că Reni ar fi fost angajat să picteze capela pontificală de la Montecavallo (Capela Buna Vestire), dar că el a considerat că nu este plătit suficient și că de aceea a plecat la Bologna, lăsându-i lui Domenichino rolul de principal pictor de la Roma.

Mai târziu, Reni s-a dus la Napoli să picteze tavanul unei capele din San Gennaro. Acolo însă, ceilalți pictori de seamă, cum ar fi Corenzio, Caracciolo și Ribera, se opuneau vehement oricărei concurențe și s-a zvonit ca ei ar fi conspirat să-l otrăvească pe Reni (așa cum se zice că mai târziu ar fi pățit Domenichino la Napoli). A mai trecut puțin prin Roma, dar a plecat rapid din oraș, în timpul pontificatului lui Urban al VIII-lea, după ce a fost criticat de cardinalul Spinola.

Glorie Sf. Dominic pe Arca di San Domenico.

Revenit la Bologna, mai mult sau mai puțin definitiv, Reni a înființat un studiou de pictură care a avut succes. A fost angajat să decoreze cupola capelei Sfântul Dominic din Basilica San Domenico din Bologna, între 1613 și 1615, care a avut ca rezultat radianta frescă Glorie Sf. Dominic, o capodoperă comparabilă cu Arca di San Domenico. El a contribuit și la decorarea Capelei Rozariului din aceeași biserică, pictând Învierea.

La Ravenna, a pictat capela din catedrală cu admirata pictură Israeliți strângând mana. După plecarea de la Roma, Reni a pictat în stiluri variate, fidel gustului eclectic al multor ucenici ai lui Carracci. De exemplu, piesa de altar Samson Victorios formulează posturi stilistice caracteristice manierismului. Crucificarea și Atlanta și Hipomenes[1] prezintă însă o mișcare diagonală cuplată cu efecte de lumini și umbre care trădează influența lui Caravaggio. Turbulenta și violenta pictură Massacrarea Inocenților (Pinacoteca, Bologna) a fost realizată într-o manieră ce amintește de Raphael. În 1625 prințul Władysław Sigismund Vasa al Poloniei a vizitat atelierul artistului de la Bologna în călătoria sa prin Europa de Vest.^[5] Relația apropiată dintre pictor și prințul polon s-a soldat cu achiziții de desene și picturi.^[5] În 1630, a pictat Pallion del Voto cu imagini ale Sf. Ignațiu și ale lui Francis Xavier, pictate în timpul epidemiei de ciumă din 1630 ce a afectat Bologna.

Cel mai remarcabil ucenic al său a fost Simone Cantarini, zis „Il Pesarese”; el a pictat un portret al maestrului său, astăzi în Galeria Bologneză. Temele abordate sunt în principal biblice și mitologice. Reni a pictat puține portrete: cele ale papei Sixt al V-lea, al cardinalului Bernardino Spada, și Beatrice Cenci sunt cele mai cunoscute. Identitatea portretului lui Cenci este însă neclară, întrucât Beatrice Cenci a fost executată la Roma înainte de nașterea lui Reni și deci nu ar fi putut poza pentru portret. Lui Guido Reni i se atribuie și multe schițe, unele după propriile picturi și altele după alți artiști. Ele sunt însuflețite, într-un stil cu linii și puncte delicate. Tehnica lui Reni a fost utilizată de școala bologneză și a fost un standard pentru artiștii italieni ai vremii.^[6]

Reni a murit la Bologna în 1642. A fost înmormântat împreună cu Elisabetta Sirani în Capela Rozariului de la Basilica San Domenico din Bologna.

Guido Reni

Autoportret, c. 1602.

·         1657 - S-a stins din viaţă Mitropolitul Moldovei Varlaam, autorul "Cazaniei" sau "Cărţii româneaşti de învăţătură" şi al primelor versuri în limba română. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, cu numele de mirean Vasile Moţoc a decedat la 18 august 1657 la mânăstirea Secu. Mitropolitul Varlaam a fost una din personalităţile marcante ale perioadei domniei în Moldova a lui Vasile Lupu. Vasta sa cultură cărturărească şi teologică de ortodoxie creştină acumulată l-a făcut să se evidenţieze printre fraţii de credinţă şi rugăciune. În 1610 termină de întocmit traducerea din limba slavonă în română a manuscrisului "Scara paradisului" a ecumenului creştin ortodox, Ioan Climax, al unei mănăstiri de pe muntele Sinai, Orientul Apropiat, cunoscut în ţările române ca Ioan Scărariul. În 1628, Varlaam, devine duhovnic şi sfetnicul personal al domnitorului Moldovei Miron Barnovschi-Movilă. În scurtă vreme va fi numit în fruntea unei solii la Moscova trimise cu daruri şi comenzi de icoane la ţarul Rusiei Mihail Fiodorovici şi Patriarhul Moscovei Filaret Nikitici. La întoarcere trece pe la Kiev, unde este primit cu ospitalitate de arhimandridul Petru Movilă, iar în 1632 este uns Mitropolit al Moldovei sărind treapta de egumen. În 1639 Varlaam figurează printre cei 3 candidaţi la funţia de Patriarh al Constantinopolului alături de Partenie (Mitropolit al Adrianopolului) căruia i sa dat preferinţa şi de Porfirie (Mitropolit al Niceii) fapt ce demonstrază înalta sa pondere în lumea ortodoxă. Cazania lui Varlaam (Cartea românească de înţelepciune) este cea mai relevantă lucrare a sa pe care o finalizează în 1637. "Cazania" lui Varlaam contine primele versuri în limba română, intitulate "Stihuri în stema domniei Moldovei". Reuşeşte să o tipăreacă abia în 1643 la Iaşi la "tiparul domnesc". Varlaam participă la publicarea în 1644 a "Predisloviei" şi a altei tipărituri "Şapte taine bisericeşti" în tălmăcirea lui Eustratie Logofătul. În 1645 vede lumina tiparului o altă carte "Răspunsul împotriva catihismului calvinesc" fiind un fel de mărturisire ortodoxă din Moldova pentru românii din Transilvania. Cartea românească de învăţătură (Cazania) a Mitropolitului Moldovei Varlaam, opera sa de vîrf, este apreciată drept capodopără a literaturii române din prima jumătate a sec. XVII. Cunoscutul istoric literar George Ivaşcu, referindu-se la această operă, arată: "Cartea românească de învăţătură... deţine în cultura română un loc analog "Bibliei" lui Luther în cultura germană. Ea este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuţiei la formarea limbii literare, atît prin geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a reuşit cel dintîi să emancipeze limba română de originalele slavone, creînd pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cît şi prin răspîndirea extraordinară ce a cunoscut-o...". Prin activitatea sa de mare prelat şi de cărturar Mitropolitul Varlaam a apărat biserica ortodoxă din ţările române de curentele reformatoare. Prin cărţile sale şi prin activitatea sa de Mitropolit al Moldovei Varlaam a făcut un mare pas în trecerea la limba română în biserică. În multe biblioteci, arhive, mănăstiri şi biserici din România, Republica Moldova, Rusia şi alte ţări se păstrează cărţi tipărite şi manuscrise, obiecte de cult şi veşminte care au aparţinut celebrului cărturar.

·         1765: Francisc I Ștefan de Lorena (în germană Franz I. Stephan von Lothringen), (n. 8 decembrie 1708, Nancy - d. 18 august 1765, Innsbruck), a fost duce al Lorenei (1729-1737), mare duce al Toscanei (1737-1765) și împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1745 până în 1765. Din 1740 până în 1765 a fost coregent, alături de Maria Terezia, al Țărilor Ereditare Austriece. A fost fiul lui Leopold cel Bun, duce al Lorenei, și nepotul lui Carol al V-lea de Lorena.

Prin căsătoria sa cu Maria Terezia a fost întemeiată linia de Habsburg-Lorena a Casei de Habsburg.

Francisc la vârsta de 15 ani în ținută de vânătoare.

Născut la Nancy, Lorena (astăzi în Franța), Francisc a fost cel mai mare fiu supraviețuitor al Ducelui Leopold de Lorena și a soției acestuia, Élisabeth Charlotte d'Orléans, fiica lui Filip I, Duce de Orléans. El era înrudit cu Habsburgii prin bunica sa, Eleonor, fiica împăratului Ferdinand al III-lea și soția lui Carol Leopold de Lorena, bunicul său. Francisc a fost foarte apropiat de fratele și sora sa Anne Charlotte.

Împăratul Carol al VI-lea și-a favorizat familia, care, pe lângă faptul că erau verii săi, au servit Casa de Austria cu distincție. El a vrut să o căsătorească pe fiica sa Maria Tereza cu fratele mai mare al lui Francisc, Leopold Clement. După moartea lui Clement Leopold, Carol l-a ales ca ginere pe fratele său mai mic. Francisc a crescut la Viena cu Maria Tereza, cu înțelegerea că aceștia urmau să se căsătorească, iar între ei a apărut o afecțiune reală.

Francisc Stefan de Lorena i-a succedat tatălui său ca Duce de Lorena în 1729. În 1731 el a fost inițiat în masonerie (Marea Lojă a Angliei) la Haga în casa ambasadorului britanic, Philip Stanhope, al 4-lea Conte de Chesterfield.^[2] În timpul unei vizite ulterioare în Anglia, Francisc a fost făcut Maestru Mason la Houghton Hall, pe moșia Norfolk a prim-ministrului britanic, Robert Walpole.^[3]

Maria Tereza a aranjat pentru Francisc să devină "Lord Locotenent" al Ungariei în 1732. El n-a fost prea entuziasmat de această poziție însă Maria îl voia în apropierea ei. În iunie 1732 el a fost de acord să meargă la Pressburg.

O pace preliminară a fost încheiată în octombrie 1735 și ratificată în Tratatul de la Viena din noiembrie 1738. Conform tratatului, Stanisław I, socrul regelui Ludovic al XV-lea al Franței și pretendent la tronul polonez, a primit Lorena, în timp ce Francisc, în compensație pentru pierderea lui, a fost făcut moștenitor al Marele Ducat al Toscanei, pe care l-a moștenit în 1737. Totuși Francisc a trebuit să aștepte să moară ultimului Marele Duce de Toscana din ramura de Medici, Gian Gastone de Medici în 1737 pentru a permite schimburile teritoriale prevăzute prin așezarea păcii.

La 31 ianuarie 1736 Francisc a fost de acord să se căsătorească cu Maria Tereza. El a ezitat de trei ori înainte de a semna. Mai ales mama Élisabetei Charlotte d'Orléans și a fratelui ei, prințul Karl Alexander de Lorena, au fost împotriva pierderii Lorenei. La 1 februarie Maria Tereza a trimis o scrisoare lui Francis: ea va renunța la domnie atunci când va apărea un succesor de sex masculin pentru tatăl ei.

Ei s-au căsătorit la 12 februarie la Viena. Nunta a avut loc la 14 februarie 1736. Tratatul secret dintre împărat și Francisc a fost semnat la 4 mai 1736. În ianuarie 1737 trupele spaniole s-au retras din Toscana și au fost înlocuite de 6000 de militari austrieci.^[4] La 24 ianuarie 1737 Francisc a primit Toscana e la socrul său.^[5]

Gian Gastone de Medici, care a murit la 9 iulie 1737, a fost văr de-al doilea cu Francisc.^[6] În iunie 1737 Francisc a plecat în Ungaria pentru a se lupta cu turcii. În octombrie 1738 s-a întors la Viena. La 17 decembrie 1738 cuplul a călătorit în sud, însoțiți de fratele lui Karl pentru a vizita Florența timp de trei luni. Ei au ajuns la 20 ianuarie 1739.

În 1744 fratele lui Francisc, Karl, s-a căsătorit cu sora mai mică a Mariei Tereza, Arhiducesa Maria Anna de Austria. În 1744 Karl a devenit guvernator al Țărilor de Jos austriece, post pe care l-a deținut până la moartea sa în 1780.

În 1740 după moartea împăratului Carol al VI-lea, conform dispozițiilor Sancțiunii Pragmatice, recunoscută de statele europene, teritoriile habsburgilor au trecut fiicei lui, Maria Tereza. Francisc era foarte mulțumit să lase puterea în mâinile soției sale. El a avut o capacitatea excelentă de afaceri și a fost un asistent util pentru Maria Tereza în sarcina ei laborioasă de guvernare a dominioanele austriece, dar nu a fost activ în politică. Cu toate acestea, soția lui l-a lăsat responsabil de afacerile financiare, pe care le-a condus bine până la moartea sa.^[7] La sfârșitul războiului de șapte ani, Imperiul Austriac a fost într-o stare financiară mai bună decât Franța sau Anglia în anii 1780. El era foarte interesat de științele naturale. A fost membru al francmasonilor.

Francisc a fost un adulterin, multe dintre aventurile sale erau cunoscute și indiscrete; cea mai notabilă a fost cea cu Maria Wilhelmina, Prințesă de Auersperg, care era mai mică decât el cu 30 de ani.

A murit brusc în timp ce era în trăsură întorcându-se de la operă la Innsbruck la 18 august 1765, la vârsta de 56 de ani.

Francisc împreună cu soția sa Maria Tereza și copiii lor.

Maria Tereza și Francis au avut 16 copii (11 fete și 5 băieți):

• Maria Elisabeta (5 februarie 1737 - 7 iulie 1740)
• Maria Ana (6 octombrie 1738 - 19 noiembrie 1789)
• Maria Carolina (12 ianuarie 1740 - 25 ianuarie 1741)
• Iosif al II-lea (13 martie 1741 - 20 februarie 1790), împărat romano-german
• Maria Cristina (13 mai 1742 - 24 iunie 1798), căsătorită cu ducele Albert de Sachsen-Teschen (1738-1822)
• Maria Elisabeta (13 august 1743 - 25 septembrie 1808), stareță în Innsbruck
• Carol Iosif (1 februarie 1745 - 18 ianuarie 1761)
• Maria Amalia (26 februarie 1746 - 18 iunie 1804), căsătorită cu ducele Ferdinand de Parma (1751-1802)
• Leopold al II-lea (5 mai 1747 - 1 martie 1792), împărat romano-german
• Carolina (17 septembrie 1748)
• Maria Ioana Gabriela (4 februarie 1750 - 23 decembrie 1762), logodită cu Ferdinand I, regele Siciliei (1751-1825)
• Maria Josepha (19 martie 1751 - 15 octombrie 1767), logodită cu Ferdinand I, regele Siciliei
• Maria Carolina (13 august 1752 - 7 septembrie 1814), căsătorită în 1768 cu Ferdinand I, regele Siciliei
• Ferdinand (1 iunie 1754 - 24 decembrie 1806), căsătorit cu Maria Beatrice d'Este, moștenitoarea ducatului Modena(1750 - 1829)
• Maria Antoaneta (Maria Antonia) (2 noiembrie 1755 - 16 octombrie 1793), căsătorită (1770) cu Ludovic al XVI-lea, rege al Franței (1754-1793)
• Maximilian Francisc (8 decembrie 1756 - 27 iulie 1801), arhiepiscop și principe elector de Köln

Francisc I

Francisc I de Martin van Meytens

·         1809: Matthew Boulton, om de știință și industriaș englez (n. 1728)
* 1823: André-Jacques Garnerin (n. 31 ianuarie 1769 - d. 18 august 1823, (54 ani)) a fost un aeronaut francez și primul parașutist din lume. Este soțul lui Jeanne-Genevieve Lyabross (1775-1847).

La 22 octombrie 1797 a efectuat în premieră mondială o săritură cu parașuta dintr-un balon.

André-Jacques Garnerin

·         1835: Friedrich Strohmeyer, chimist german, a descoperit cadmiul (n. 1776)

* 1850: Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799, Tours, Franța – d. 18 august 1850, Paris, Franța) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez.

El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și a romanului fantastic.

Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,^[20] G. Vannier,^[21] cât și de filozofi sau eseiști ca Alain^[22], Albert Béguin^[23] el a fost caracterizat drept un autor vizionar de către Albert Béguin ^[23].

În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării.^[24]

Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categori deja existente, aparte.

El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în francezăComédie humaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine, Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée.

În anul 1746 se naște Bernard-François Balsa, scris uneori Balsac sau Balssa, tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparținând parohiei Canezac, comuna Montirat - Tarn).

În ciuda pretențiilor sale de noblețe, se trăgea dintr-o familie simplă de țărani, extrasul de botez clasândul ca "fiul pălmașului Balssa". Discordanțele continuă în viața sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând in Almanahul național pe 1793 printre ofițerii comunali și membrii Consiliului general comunal, la secțiunea Drepturile omului.

Este privit ca fiind un om robust și inteligent, muncitor și ambițios, cam repezit, vorbăreț, clocotind de idei. După însușirea unui nivel cultural satisfăcător își părăsește cătunul natal devenind secretar al unui notar dintr-un târg apropiat.

Ambiția îi îndreaptă pașii către Paris, de unde are posibilitatea de a ocupa anumite funcții atât în capitală cât și în alte orașe din provincie în perioada lui Ludovic al XVI-lea cât și sub Revoluție.

Tradiția familiei îi acordă meritul de a fi fost suspectat de Robespierre pentru că ar fi încercat să-i salveze pe câțiva "foști". Fapta îl pune în pericolul de a înfrunta ghilotina, dar este salvat prin intervenția unui prieten și trimis în Armata din Nord cu misiunea de a organiza serviciul aprovizionării.

Se căsătorește cu fiica mai tânără cu 32 de ani decât el a șefului său, în urma căsătoriei fiind numit administrator al Ospiciului general din Tours, unde își așază o gospodărie remarcabilă.

În timpul vieții a avut o slabă activitate literară, scriind broșuri tratând problemele sociale ale timpurilor sale.

Convins că va trăi peste 100 de ani, că va deveni milionar înjghebând toutina (drepturile bănești ale unei asociații fondate de bancherul italian Tonti, sumele depunătorilor decedați atribuindu-se supraviețuitorilor) el părăsește această lume la 83 de ani "într-un accident".

În timpul vieții el a născocit povestea nobleții neamului, pretinzând descinderea din niște Balzac d'Entraignes, iar înainte de Revolutie semnând cu particula nobiliară.

În sânul familiei unui bogat negustor de postavuri, în anul 1778, se naște Anne-Charlotte-Laure Sallambier viitoarea mamă a lui Honore de Balzac.

Femeie autoritară, inteligentă, instruită, frumoasă ea este preocupată de problemele timpului, de științe și literatură dar mai cu seama de ocultism. Citește scrierile mistice, biblioteca sa conținând operele teosofilor Jacob Boehme, Emanuel Swedenborg, Saint-Martin ("filozoful necunoscut").

Odată cu anul 1797 este formată familia Balzac, viitorul leagăn al scriitorului, din Bernard-François Balsa în vârstă de 51 de ani și Anne-Charlotte-Laure Sallambier în vârstă de 19 ani.

La 20 mai 1799 se naște în orașul Tours Honoré de Balzac fiind primul copil al familiei. Acesta primește un singur prenume Honoré, fapt destul de rar pentru Franța acelei perioade. Noul născut va fi încredințat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului.

În 1805 este luat de la doică și dat la internatul Leguai din Tours. După doar doi ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme. Viața din internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în Louis Lambert, foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi și închiderea la carceră. În contrast cu duritatea vieții din internat însă, acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de știință și filozofie, scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscat de către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la volonté dovedește preocupările copilului, una dintre laturile firii sale.

Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare prin care directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce privește aspectul și caracterul lui Honoré, unui editor în 1855:

„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”

În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasă de la colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede și la începutul noului an școlar își reia învățătura la liceul din Tours.

Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionării diviziei întâia militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada Temple. Balzac este dat pe rând la două instituții din cartier.

Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultatea de Drept în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit în Școala politehnică. Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi la Guillonnet-Marville (notar al cărui ucenic a fost și dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după un an și jumătate să treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pe care funcția îi dă prilejul să le cunoască.

Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbona, pe cele de filozofie ținute de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint.

În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré deschide o discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărârea fermă de a se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanță !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după cum va mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, și, de departe, una dintre cele mai apropiate persoane pe întreg parcursul vieții scriitorului.

La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatal, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talentele literare. Pentru aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris, cu toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziționată la Villeparisis în Saine-et-Marne, nu departe de Paris.

Datorită insuficienței banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abține de la multele plăceri ale tinereții. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată, ducându-și traiul de pe o zi pe alta, a gusta plăcerile începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spunea: „Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care el n-o cunoaște: se zice că locuiește la Patru Națiuni, la capătul podului Artelor; se numește Gloria.”

Aici are șansa de a citi și admira „romanele populare” ale unor scriitori ca Pigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru câștigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reușește să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină și Mérimée și Victor Hugo, dar, după el.

Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citește opera sa. Efectele lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un fost profesor al Școlii politehnice, prieten de familie, prezent în acea seară îl dojenește: „Fă orice, numai literatură nu!”

Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele vieții austere, a mizeriei și a sărăciei își spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface rapid în confortabila casă părintească și nu mai are decât un singur gând: să devină independent.

În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgostește de Laure de Berny, o femeie la 45 de ani, venită împreună cu soțul și cei nouă copii la Villeparisis pe întreaga durată a verii. Deși situația doamnei de Berny o constrânge, tânărul Balzac ajunge prin perseverența declarațiilor să și-o facă amantă.

Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat. Balzac a avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit pașii spre lumea și gloria către care aspira. Până la ruperea relației, odată cu împlinirea vârstei de 55 de ani a doameni Berny, ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea manuscrisele și adnota simplu: „prost” sau „frază de refăcut”.

Balzac își creează relații printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin de l’Egreville, Horace Raison, Étienne Arago; este presupusă lansarea unor „romane populare” în colaborare cu aceștia sub pseudonim. În 1823 Balzac publica romane comerciale, cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cum ar fi: Ultima zână sau Noua lampă fermecată.

În 1824 publica – semnat cu același pseudonim Horace de Saint-Aubin – Anette și criminalul, și o nouă ediție din Vicarul din Ardeni, un nou roman Wan-Chlore al cărui subiect, rivalitatea dintre o mamă despotică și fiica sa, va deveni substanța multora dintre „scenele” sale. După cum va afirma mai târziu sora lui, Balzac scrie în acei ani de început peste patruzeci de lucrări, care însă, nu aduc câștigurile mult visate.

Avid de bani, Balzac se lansează în afaceri. Planurile sale nu sunt rele, un realist putând face avere speculând ideile respective: o editură menită să tipărească în condiții excepționale, folosind toate inovațiile moderne din tehnica grafică, operele marilor clasici francezi. În asociere cu librarul Urbain Canel tipărește o ediție completă din opera lui Moliere și una din cea a lui La Fontaine, ediții ce l-au costat aproximativ 10 000 de franci, dar din care nu se vând, într-un an, din pricina sabotajului inițiat de concurență decât douăzeci de exemplare. Pentru a-și zdrobi concurența Balzac cumpără o imprimerie pe str. Maris-Saint-Germain (azi str. Visconti) nr. 17, și îl angajează pe Barbier, fost maistru tipograf să se ocupe de partea tehnică.

Activul întreprinderii lui Balzac marchează 67 000 de franci, iar pasivul 113 000. Nu se descurajează, ia un alt asociat, Laurent, și mai cumpără și o turnătorie de litere. Dar, comenzile nădăjduite nu sosesc, clienții existenți plătesc greu, creditul încetează și falimentul e iminent. Datoriile lui Balzac ating în acel moment suma de 90 000 de fraci, suma, acoperită parțial de mama lui, care îi oferă 45 000 de franci, -sărăcind pentru tot restul vieții, fiind nevoită la bătrânețe să se întrețină din pensia acordată de nora sa de 3000 de franci - , restul de 45 000 de franci urmând a fi acoperit de doamna de Berny, care pentru a face rost de bani își girează aproape toate bunurile.

Astfel Balzac datora acum suma de 90 000 de franci, la care trebuia să se plătească o dobândă anuală de 6000, fără a pune în calcul cei 3000 de franci necesari strictei sale existențe.

După ruinarea viselor de afaceri, singura soluție care-i rămâne lui Balzac este scrisul. Pleacă în Bretania la un vechi prieten de familie, generalul baron de Pommereul. În casa călduroasei gazde el scrie prima carte semnată H. Balzac: Le dernier chouan ou la Bretagne en 1800, carte ce va apărea mai apoi în patru volume un an mai târziu în 1828.

La 18 iunie 1829 moare bătrânul Balzac. În vila de la Bouleauniere a doameni de Berny, Honore scrie La paix du ménage (Pacea căsniciei). În octombrie, în satul, și poate și la castelul Maffliers al unei noi susținătoare ducesa d’Abrantes, scrie povestirea Gloire et malheur (Glorie și nefericire). Se întoarce la Paris unde scrie Le bal de Sceaux ou Le Pair de France, al cărui subtitlu a fost suprimat mai târziu. Publica Physiologie du mariage ou Méditation de philosophie éclectique sur le bonheur et le malheur conjual. Gloria începe să se schițeze, deși, pe ultimele sale lucrări nu încasase decât 1000 de franci.

Monumentul funerar al lui Honoré de Balzac în Cimitirul Père-Lachaisedin Paris

Succesul obținut cu Șuanii și cu Fiziologia căsătoriei schimbă substanțial poziția socială și perspectivele de viitor ale lui Balzac, care își găsește acum prieteni mai peste tot în presă. La 7 ianuarie 1830 devine colaborator la revista La Silhouette, îi sunt solicitate colaborări la revista La Mode, invitație făcută de redactorul șef din acea vreme Emile de Girardin; pentru fiecare 16 pagini primind câte 50 de franci.

La 3 martie devine colaborator al Feuilleton des journaux politiques, revistă la a cărei fondare participă și unde i se rezervă rubrica de cronică externă. Din păcate revista va cădea după unsprezece numere. La 5 martie devine colaborator la Le Voleur, la 4 noiembrie la La Caricature unde timp de doi ani va semna cu diverse pseudonime precum: Alex. De B..., Henri B..., Alfred Coudreaux, Eugene Morisseau.

1830 a fost primul an de glorie din viața lui. Ușile lumii mondene îi sunt larg deschise, astfel, ajunge în cele mai strălucite saloane ale epocii: la poeta Marceline Desbordes-Valmore, la baronul Gerard, la contesa Merlin, la George Sand, la ducesa Bratiano, la Sophie Gay, la Delphine de Girardin, la celebra doamna Recamier, la doamna Ancelot, la doamna contesa d’Agoult.

Chipul jovial, fruntea largă, ochii de foc, costumul elegant îl fac să fie binevenit pretutindeni. Își mobilează cu gust apartamentul de pe str. Cassini și duce o viață îmbelșugată. Ducea o activitate bulevardistă și mondenă intensă.

În ceea ce privește munca sa, Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții și lucrez șaisprezece ore în șir”. E greu de imaginat cum a putut să dea publicității numai în cursul acelui an peste o sută de lucrări. În ianuarie a scris La Vendetta (O frumoasă poveste de dragoste ce se ivește între doi tineri aparținând unor familii vrășmașe. La o primă vedere asemănările cu Romeo și Julieta de William Shakespeare, rivalitatea dintre familii, o dragoste interzisă, căsătoria imposibilă, diminuându-i valoarea. Însă Balzac merge mai departe, prezentând realitatea, urcușurile și coborâșurile unei căsnicii tolerate, mizeria și disperarea, tinzând spre distrugere. Realmente o dramă de familie puternic marcată de orgoliile impuse de spiritul corsican), în februarie La Femme vertueuse (mai târziu intitulată Une Double famille) și Les Dangers de l’inconduite (redenumită Gobseck).

În două volume intitulate Scene de la vie privee, titlul reflectând pentru întâia oară ideea grupării operelor sale în “Scene”, publică aproape toate nuvelele pe care le scrisese până atunci: La Maison du Chat qui pelote, Le bal de Sceaux, La Vendetta, Une Double famille, Gobseck, etc. – în mare parte drame de familie, în care tinerele fete mânate de himere doresc să se ridice prin căsătorie deasupra condiției lor sociale.

1831: Balzac își continuă munca în același ritm, publicând în cursul anului peste nouăzeci de titluri. Apar primele iluzii ale posibilității de a parveni printr-o lansare în politică. Balzac se hotărăște să candideze în alegerile apropiate, planul său era să-și deschidă “prin lovituri de tun, ușa la Academie, prin Academie să devină pair, prin titlul de pair ministru, și să ajungă la putere prin puterea însăși”.

În luna aprilie publica broșura Ancheta asupra politicii celor două ministere, semnată: “Dl. De Balzac, elector eligibil” – folosind pentru întâia oară particula nobiliară inventată de tatăl său. De aici înainte va semna pe întregul parcurs al vieții ca “de Balzac”.

Pentru a avea o șansă în alegerile din 5 iunie, Balzac e dispus să se căsătorească cu fiica unui legitimist ce luptase în armata lui Condee, cu care se împrietenise la Villeparisis: Eleonore de Trumilly. Dar dl. de Trumilly se opune, găsind opiniile scriitorului prea liberale, reproșându-i faptul că aprecia monarhia constituțională și nu regretase căderea autocratului Carol al X-lea.

În luna august publică romanul La Peau de chagrin (Pielea de sagri), interesantă poveste fantastică în jurul căreia se oglindește întreaga viață a Parisului. Succesul obținut de prima carte literară semnată Honore de Balzac este enorm, situându-l pe autor printre cei mai mari scriitori ai vremii. În septembrie îi apar, grupate în trei volume, o serie de povestiri intitulate Romans et contes philosophiques cuprinzând: La Peau de chagrin, Sarrasine (tratând vicii împotriva naturii), La Comédie du diable, Jésus-Christ en Flandre, Les Proscrits (conține un excepțional portret făcut lui Dante exilat în Franța), Le Chef-d’oeuvre inconnue, El Verdugo, L’Élixir de longue vie, Les Marana.

La 5 octombrie primește o scrisoare anonimă de la o cititoare care îi analiza scrierile. Descoperă, nu după mult timp că autoarea scrisorii era marchiza de Castries, care îl va invita în curând la ea. Are ocazia de a face cunoștința cu ducele de Fitz-Jammes, unchiul marchizei, astfel devenind fondator al ziarului legitimist Le Rénovateur. Spre sfârșitul anului apare prima parte din Femeia de treizeci de ani, al cărei subiect îi este inspirat, fără îndoială, de viața doamnei de Berny.

În 1832 după moartea la 7 aprilie a Dl. de Trumilly de holeră, Balzac, în ciuda sfaturilor doamnei de Berny și ale doamnei de Castries, cere mână domnișoarei de Trumilly - dânsa reprezentând singura modalitate de a poseda o avere suficientă pentru candidatură - dar este refuzat. Văzându-și iluziile politice spulberate, Balzac se rezervă doamnei de Castries și literaturii.

În mai publică o nouă ediție din Scene de la vie privee, sporită cu nuvele ca: Le Cure de Tours, Grădina cu rodii, Femeia părăsită, Colonelul Chabert etc. Tot în mai, mai publică și primele zece povestiri din Les Cent contes drolatiques colligez ez abbayes de Tourayne par le sieur de Balzac pour l’esbattement des pantagruelistes et non aultres (Cele o sută de povești znovoase adunate și rânduite din Tourayne de jupânul de Balzac spre hlizirea pantagrueliștilor și nu a altora).

În toamna aceluiași an pleacă împreună cu capricioasa doamnă de Castries spre Italia. Se opresc mai întâi la Aix-les-Bains, apoi în octombrie la Geneva. În Geneva speranțele amoroase ale lui Balzac sunt spulberate, se întoarce în Franța unde, își expune în scris starea de spirit: “dezolat, blestemând tot, afurisind femeia”. Spre liniștea lui sufletească, la 12 noiembrie primește o scrisoare din Ucraina, semnată L’Étranger (Străina), plină de cuvinte elogioase ce-l consolează de eșecul suferit cu marchiza de Castries.

Opera:

Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”. Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a societății franceze a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale și profesii. Cele mai importante romane din Comedia umana sunt:

• 1832: Louis Lambert;
• 1833: Eugénie Grandet;
• 1833 - 1839: Patologia vieții sociale;
• 1834: În căutarea absolutului ("La Recherche de l’absolu");
• 1835: Moș Goriot ("Le Père Goriot");
• 1837: Iluzii pierdute ("Les Illusions perdues");
• 1837: César Birotteau;
• 1842: Femeia de treizeci de ani (La femme de trente ans).
• 1847: Verișoara Bette ("La Cousine Bette");
• 1847: Vărul Pons ("Le Cousin Pons").

Calitățile lui Balzac care îi depășesc defecte precum lipsa stilului literar, critica, tendința spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observație și imaginația sa. Scurtele sale poveștioare includ părțile cele mai bune din limbaj, dar încercările de a scrie dramă au eșuat.

Alte romane și nuvele ale autorului:

• 1829: Fiziologia căsătoriei ("Physiologie du mariage");
• 1830: Gobseck;
• 1832 - 1837: Povestiri hazlii ("Contes drôlatiques");
• 1833 - 1844: Ilustrul Gaudissart ("L'Illustre Gaudissart");
• 1835: Crinul din vale ("Le lys dans la vallée");
• 1837: Istoria măririi și decăderii lui César Birotteau ("Histoire de la grandeur et de la décadence de César Birotteau");
• 1838: Casa Nucingen ("La maison Nucingen");
• 1839 - 1847: Strălucirea și suferințele curtezanelor ("Splendeurs et misères des courtisanes");
• 1844: Țăranii ("Les paysans");
• 1831: Pielea de șagri ("Le peau de chagrin");
• 1835: Séraphita.

Honoré de Balzac

·         1858: Barbu Lăutarul (Vasile Barbu), cântăreț, cobzar și violonist. A murit la Iași. Din marturii ale vremii, se stie ca Franz Liszt, aflat la Iasi în 1847, a ramas impresionat de maiestria artistica a lautarului român; (n. 1780).

* 1869: Damaschin Bojincă (n. 1802, Gârliște, județul Caraș-Severin - d. 18 august 1869, Dumbrăveni, Suceava) a fost un jurist și publicist român.
A studiat la Budapesta și a activat în Moldova după 1833, ca al doilea jurisconsult al statului și ca profesor de drept civil la Academia Mihăileană. A participat la pregătirea ediției românești din 1833 a Codului Calimach și a fost ministru de justiție sub Alexandru Ioan Cuza. A susținut tezele școlii latiniste despre originea și dezvoltarea poporului român.

Damaschin Bojincă

·         1874: Sir William Fairbairn, inventator scoțian (n. 1789)

·         1891: Luis Paulsen, șahist german (n. 1833)

·         1936 - A fost asasinat, în timpul Războiului Civil din Spania, scriitorul Federico Garcia Lorca (n. 5 iunie 1898).

·         1944: Alexandru Șerbănescu, as al aviației de vânătoare române (n. 1912)

* 1948: Arhiducele Wilhelm Franz de Austria, mai târziu Wilhelm Franz von Habsburg-Lothringen (ucraineană Василь Вишиваний, Vasil Visivanie; 10 februarie 1895 – 18 august 1948) a fost arhiduce de Austria, colonel în armata ucraineană și poet.

Arhiducele Wilhelm a fost fiul cel mic al Arhiducelui Karl Stephen de Austria și al Arhiducesei Maria Theresia, Prințesă de Toscana. S-a născut la moșia familiei, pe insula Lošinj, litoralul austriac (astăzi în Croația).

Acomodându-se la creșterea naționalismului din secolul al XIX-lea, tatăl său, arhiducele Karl Stephan, a decis ca ramura familiei sale de Habsburg să adopte identitatea poloneză și să combine loialitatea față de familia Habsburg cu loialitatea față de Polonia. A avut doi fii care au învățat poloneză încă de la o vârstă fragedă și a încercat să le insufle un sentiment de patriotism polonez. Fiul său cel mare, Karl-Albrecht, a devenit un ofițer polonez care a refuzat să renunțe la loialitatea sa poloneză chiar și sub tortura Gestapoului.
Cele două fiice ale lui au intrat prin căsătorie în familiile nobile lituaniene Radziwill și Czartoriski. Wilhelm, copilul cel mic, s-a răzvrătit și s-a identificat cu rivalii politici tradiționali ai polonezilor, ucrainenii. A dezvoltat o fascinație pentru cultura ucraineană; curând a început să vorbească fluent ucraineana și adolescent fiind a părăsit moșia familiei călătorind incognito timp de o săptămână prin satele huțuli în apropiere de Munții Carpați și Bucovina.^[1] Acest interes față de oamenii relativ sărăci ucraineni i-a adus porecla de "Prințul Roșu".

În 1913 el și fratele lui mai mare, Leo Karl, s-au înscris la Academia militară imperială de la Wiener-Neustadt.

Wilhelm în 1918.

În timpul Primului Război Mondial, atât tatăl său și fratele său Karl-Albrecht erau moștenitori ai tronului din Polonia care era controlată de către Puterile Centrale. Ambiția lui Wilhelm, cu aprobarea tatălui său, era de a a deveni regele Ucrainei.^[2] În ciuda tinereții sale, el a jucat un important rol istoric.

Ca membru al casei imperiale de Habsburg el a lucrat îndeaproape cu deputații ucraineni din parlamentul Imperiului austro-ungar într-un efort de a obține mai multe drepturi pentru minoritatea ucraineană, servind ca o legătură între liderii comunității ucrainene și împăratul Austriei Carol I. În timpul Primului Război Mondial Wilhelm și-a început cariera militară ca locotenet al regimentului 13 de ulani. După convalescența pentru tuberculoză, Wilhelm a preluat la data de 5 aprilie 1917 comanda unui detașament de ucraineni din Galiția, servind în rangul de căpitan.^[3] În timpul ocupației germane și austriece din Ucraina în 1918, el a comandat regimentul ucrainean care a eliberat Ucraina de Sud de la bolșevici. Din acel moment Wilhelm a devenit Vasil Visivanie (pentru că adesea purta o cămașă ucraineană brodată), nume pe care l-a preferat celui real și după terminarea războiului.^[4][5]

În timpul șederii sale în sudul Ucrainei, Wilhelm a devenit punctul central al luptei liniștite dintre doi aliați, Austro-Ungaria și Imperiul german, pentru viitorul Ucrainei. Habsburgii au sprijinit eforturile lui Wilhelm de a câștiga popularitate printre ucraineni precum și pentru a promova patriotismul ucrainean. Germanii, pe de altă parte, erau preocupați în primul rând de obținerea de cereale și au sprijinit regula lui Pavlo Skoropadski.

Wilhelm și regimentul său, 1918

În zona personală de ocupație a lui Wilhelm, țăranilor li s-a permis să-și păstreze terenurile pe care le-au luat de la proprietari în 1917 și Wilhelm a împiedicat forțele armate habsburgice să rechiziționeze cerealele. Ucrainenii care s-au opus rechiziționării în altă parte - inclusiv a celor care au ucis soldați germani sau austrieci - s-au refugiat pe teritoriul lui Wilhelm. Aceste acțiuni au indignat Germania și oficialii austrieci de la Kiev dar a crescut popularitatea lui printre localnicii ucraineni, care l-au numit cu afecțiune "Prințul Roșu" nu în sensul marxist ci pentru că era apropiat oamenilor obișnuiți. El s-a amestecat cu ușurință printre țăranii locali care au admirat capacitatea lui de a trăi pur și simplu ca și soldații lui.

Wilhelm a negociat cu ministrul de externe Ottokar Czernin autonomia Galiției de Est.^[1] În iulie și august 1917 Wilhelm însoțit de vărul lui kaiserul Carol a făcut un tur al Galiției de Est. Germanii se temeau că Wilhelm ar putea crea o lovitură de stat și să-l răstoarne pe Hetmanate. Într-adevăr, au existat mai multe tentative ale ucrainenilor pentru ca arhiducele Wilhelm să devină suveran al Ucrainei, transformând țara într-o monarhie. De fiecare dată el a amânat ținând cont de refuzul din motive diplomatice al împăratului austriac. Totuși, Carol I a rezistat presiunilor germane de a-l îndepărta pe Wilhelm din Ucraina.

În cele din urmă Wilhelm și soldații săi au plecat din Ucraina în 1918 din cauza condițiilor revoluționare de acolo și s-a mutat în Bucovina.^[6] După dizolvarea Austriei, Wilhelm a ordonat oamenilor săi să se deplaseze de la Bucovina la Liov pentru a susține cauza ucraineană. El însuși a fugit în acest oraș după ce forțele române au capturat Bucovina, însă președintele Republicii Ucrainei de Vest i-a spus că serviciile sale nu erau necesare iar Wilhelm s-a retras la o mânăstire din apropiere.

După ce a promis loialitate față de Republica Populară Ucraineană în 1919 a fost ridicat la rang de colonel și a lucrat la ministerul apărării din acestă țară. În semn de protest la Tratatul de pace a lui Petliura cu Polonia din 1920, pe care el l-a considerat a fi o trădare a Ucrainei de Vest, a demisionat și a trăit în exil la Viena și Paris.

Wilhelm Habsburg la Viena 1947

Într-un interviu într-un ziar vienez, în ianuarie 1921, Wilhelm a mustrat public Polonia, condamnând pogromurile din Liov ca pe ceva care nu se întâmplă într-o țară civilizată și că este dezonorant pentru Polonia și polonezi. Acest lucru a cauzat o înstrăinare permanentă, publică, între Wilhelm și tatăl său Stephan. În 1921, Wilhelm a publicat o carte de poezie în limba ucraineană, «Mynayut Nistru» (Минають дні) - "Zilele trec".

În același an, a devenit implicat în diverse comploturi ale monarhiștilor și a altora care doreau să răstoarne noua ordine de după Primul Război Mondial. La Viena, el a fondat o organizație de veterani din Ucraina și s-a împăcat un timp cu rivalul său Pavlo Skoropadski. Atitudinea intransigentă a lui Wilhelm față de Polonia l-a făcut popular printre exilații ucraineni; a devenit lider al ucrainenilor și un candidat viabil la tronul Ucrainei.

Wilhelm în captivitate sovietică, 1948

În 1922, sub numele său ucrainean a părăsit Austria pentru Spania unde spera la suport financiar pentru aventura ucraineană de la vărul său, regele Alfonso al XIII-lea.^[7] Între 1925 și 1929 Wilhelm a lucrat în Spaniaca agent imobiliar, apoi a plecat la Paris. În 1935, el a devenit implicat într-un scandal de fraudă cauzat de iubita lui, Paulette Couyba. În timpul procesului bine-mediatizat, Wilhelm a fugit de la Paris la Viena pentru a scăpa de închisoare.^[8]

La mijlocul anilor 1930, Wilhelm și-a reluat activitățile sale naționaliste ucrainene. A stabilit contactul cu vechi camarazi de arme din Galiția și cu Andrii Melnik, care conducea Organizația Naționaliștilor Ucraineni. Deși ca tânăr el a fost pro-evreu, Wilhelm a început să adopte anti-semitismului și a crescut aproape de un cerc din interiorul partidului nazist, condus de Alfred Rosenberg, care a pledat pentru un stat aliat ucrainean.

Atunci când prin 1941 a devenit clar pentru Wilhelm că naziștii nu vor sprijini independența Ucrainei, el s-a întors împotriva naziștilor și a făcut spionaj pentru britanici în cea mai mare parte din Al Doilea Război Mondial. Ultimii lui ani au fost ca spion pentru francezi împotriva Uniunii Sovietice.

În 1947 a fost arestat de armata sovietică de contrainformații SMERSH din Viena și dus la închisoarea Lukianivka din Kiev. În timpul detenției a insistat să vorbească în ucraineană la interogatorii.^[10] La 12 august 1848 s-a luat decizia se a-l transporta în vestul Ucrainei pentru o pedeapsă cu închisoare de 25 de ani. Înainte ca acest lucru să se întâmple, la 18 august Wilhelm a murit de tuberculoză netratată^[11] și a fost îngropat într-un mormânt nemarcat.

Wilhelm este acum venerat de către naționaliștii ucraineni ca un luptator pentru independența Ucrainei față de Uniunea Sovietică.

Arhiducele Wilhelm

* 1952: Liviu-Ioan-Ștefan Cigăreanu, (7 decembrie 1875, Turda, Comitatul Turda – 18 august 1952, Văcărești, București), a fost membru de seamă al Familiei Rațiu, om politic, doctor în drept, avocat, notar public, decan al Baroului Timiș și prefect al Județului Timiș-Torontal.
Descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen. A fost fiul lui Ion și Ana Cigăreanu. Mama sa a fost sora Protop. Nicolae-Portos Rațiu, stră-strănepot al Prepoz. Basiliu Rațiu și strănepot de văr al Dr. Ioan Rațiu. A fost căsătorit cu Ana Coman, decedată pe 2 iulie 1944. Au avut o fiică, Ana-Angela (Mimi), decedată pe 13 aprilie 1944. A studiat la Turda, Blaj, Clujși Budapesta. A fost doctor în drept al Universității din Budapesta, 1902.

După absolvirea liceului la Blaj, unde a participat la difuzarea Memorandului, urmează cursurile Facultății de Drept, Universitatea din Cluj (1893-1898), luând parte activă la manifestațiile de solidaritate cu tribunii din procesul Memorandului. A fost unul din cei 41 de studenți exmatriculați, înainte de examen, din universitățile austro-ungare, în iunie 1894, din cauza apelului lansat intelectualilor în 5 mai 1894, prima zi a procesului memorandiștilor și solidarizarea cu comitetul național condus de dr. Ioan Rațiu. După anularea interdicției, la intervenția guvernului român, în Octombrie 1894 s-a reînscris la facultate și în anul IV de studii s-a transferat la Budapesta. După absolvire, fiind considerat „persona non grata”, este silit să se auto-exileze ca stagiar la Biserica Alba, Vârșeț, Banat (acum în Serbia). În anul 1902 devine doctor în drept al Universității din Budapesta și deschide birou de avocat la Oravița.

A fost membru al Partidului Național Român din 1894. Ca membru în conducerea Partidului Național Român mobilizează românii de pe valea Carașului pentru participarea la activismul parlamentar. A participat ca delegat al orașului Oravița la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După împlinirea la 1 Decembrie 1918 a „Unirii cu Țara”, în anul 1919 se transferă la Timișoara ca avocat și jurist consult al Uzinelor și Domeniilor Reșița. Competența juridică și social-morală îl impun în elita intelectuală bănățeană. Este ales decan al Baroului Timiș, în trei rânduri, în anii 1924, 1927 și 1937, vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România și prefect al județului Timiș-Torontal în guvernarea Partidului Național Țărănesc, 1928-1930. În rândurile baroului din Timișoara au activat ca decani, avocați de mare valoare morală și profesioanală printre care și Liviu Cigăreanu. Încă de la înființarea corpului profesional al avocaților, aceștia au fost în primele rânduri ale luptei duse pentru reîntregirea neamului românesc, mulți dintre acestia făcând parte din rândurile Partidului Național Român, din componența căruia făcea parte și elita intelectualilor bănățeni. După instaurarea administrației românești în Banat, Statul Român a făcut apel la avocați, să intre în administrație, ocupând înalte funcții administrative. Printre cei care au ocupat demnitatea de Prefect al Judetului Timiș a fost și Liviu Cigăreanu. A fost decorat cu Ordinul Coroana României, în grad de ofțer, pentru serviciile aduse Marii Uniri.

În 1939 se retrage din avocatură și devine notar public, până la arestarea sa în noaptea din Sâmbăta Paștilor la 15 aprilie 1952. În timpul războiului a fost șef de cabinet la Președintia Consiliului de Miniștri.^[2] Atitudinea sa profund democratică s-a manifestat și în timpul dictaturii militare. În locuința sa adăpostește două familii de evrei, iar din 1943, pe nepotul său Mircea-Dimitrie Rațiu supravegheat de Siguranța Statului pentru colaborare cu fratele Ion-Iancu, refugiat politic în Anglia din 1940. A condamnat public trecerea trupelor române dincolo de Nistru. A contribuit la acțiunea de salvare a comuniștilor (Gheorghe Gheorghiu-Dej ș.a.) închiși la Caransebeș, opunându-se predării acestora germanilor care i-ar fi executat ca spioni ai URSS.

Regimul austro-ungar și cel totalitar nu s-au încumetat să-l priveze de libertate, pentru criticile publice aduse. Sub dictatura comunistă, instaurată de trupele sovietice, a fost însă arestat, condamnat și exterminat la vârsta de 77 ani. A decedat în închisoarea Văcărești la 18 august 1952, unde ispășea condamnarea de 24 luni în colonia de munca (decizia M.A.I. nr.532/1952), pentru activitate în Partidul Național Țărănesc. A murit decimat de enterită dizenteriformă după patru luni de detenție și a fost îngropat într-un loc necunoscut. A fost privat până și de dreptul elementar creștinesc, de a avea parte de rugăciunile prohodului și de un mormânt cu cruce la căpătâi. În memoria sa, din inițiativa lui Mircea-Dimitrie Rațiu a fost realizat un basorelief din bronz al Dr. Liviu Cigăreanu (sculptori: Cornel Vana și Ovidiu Guleș), care împreună cu o placă comemorativă au fost așezate pe fațada Colegiului Tehnic „Dr. Ioan Rațiu” din Turda alături de cele ale Dr. Augustin Rațiu, ctitorul acestei vechi și prestigioase instituții de învățământ. Colegiul a fost construit pe terenul fostei casei părintești, donat de către dr. Liviu Cigăreanu. Casa proprietate personală situată în Str. Timotei Cipariu Nr. 2 din Timișoara i-a fost confiscată de regimul comunist. Tot la inițiativa lui Mircea-Dimitrie Rațiu au fost confecționate două placi memoriale pentru a fi așezate pe fațada și în holul casei sale din Timișoara, str. Timotei Cipariu nr. 2. Datorită opoziției actualilor proprietari ai casei, acest lucru nu s-a putut realiza deocamdată. În parcela rezervată membrilor familiei Rațiu din cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda-Veche (Cimitirul Central), lângă soția sa, așteaptă încă un loc de mormânt gol, cel al martirului Liviu Cigăreanu.

Liviu Cigăreanu

Dr. Liviu Cigăreanu Basorelief în bronz, sculptor Cornel Vana

* 1979: Kazys Škirpa (n. 18 februarie 1895, Pasvalys[*], Imperiul Rus – d. 18 august 1979, Washington, SUA) a fost un ofițer militar și diplomat lituanian implicat în încercările de obținere a independenței Lituaniei din 1941 și în ororile Holocaustului.

În Primul Război Mondial a fost mobilizat în armata țaristă și a încercat să formeze detașamente lituaniene în Petrograd. După ce Lituania și-a declarat independenta în 1918, s-a întors și s-a oferit voluntar în Războaiele de Independență a Lituaniei. A decis să urmeze o educație militară în Kaunas și Bruxelles. Kazys Škirpa a lucrat ca Șef al Marelui Stat Major, dar a fost forțat să demisioneze după lovitura de stat din Lituania din 1926 deoarece a fost un opozant activ al acesteia și a încercat să strângă sprijin militar pentru a proteja Guvernul.

După aceea a servit ca reprezentant al Lituaniei în Germania (1927-1930), Liga Națiunilor (1937), Polonia (1938) și din nou în Germania(1938-1941). După ocupația sovietică a Lituaniei în 1940, Škirpa a fugit în Germania și a fondat Frontul Activist Lituanian cu caracter antisemitic și antipolonez, o organizație efemeră având scopul precis de eliberare a Lituaniei cu sprijinul naziștilor.^[1] După invadarea URSS de către Germania în iunie 1941, Škirpa s-a întors în Lituania și a încurajat populația să ucidă evrei prin intermediul transmisiunilor radio. Până la finalul acelui an, au fost uciși 2,500 de evrei în urma progromurilor, iar unitățile Einsatzgruppe au ucis 133,346 de oameni dintre care 114,856 erau evrei

Kazys Škirpa

·         1998: A murit Iosif Sava, muzicolog, realizator de emisiuni radio şi de televiziune (nascut Iosif Segal), creatorul “Seratelor muzicale” la TVR. Intre scrierile sale remarcam: “Seismograf muzical”, “Majestatea sa muzica”, “Muzica si zgomotul lumii”); (n. 15.02.1933, Iasi).

·         1998: A decedat  Otto Wichterle, inventatorul ceh al lentilelor de contact, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţă cehoslovace şi preşedinte onorific al Academiei Cehe (n.27.10.1913).

·         2009: Kim Dae-jung (n. 6 ianuarie 1924, d. 18 august 2009) a fost un președinte al Coreii de Sud între 1998 și 2003, și câștigător al Premiului Nobel pentru Pace în 2000. Este numit „Nelson Mandela al Asiei”,^[2]datorită opoziției sale față de stăpânirea autoritară.

Convertit la catolicism, Kim și-a luat numele de botez de Thomas More.

Fiu al unui țăran mijlocaș, Kim s-a născut la Mokpo în ceea ce era atunci provincia Jeolla (actualmente, provincia Jeolla de sud). A terminat liceul comercial din Mokpo în 1943 în fruntea clasei, dar nu a urmat vreo facultate, preferând să lucreze pentru o firmă de transport marin japoneză, firmă al cărei patron a devenit în 1945.

Kim a fost ales pentru prima dată în parlamentul sud-coreean în 1961, dar o lovitură militară de stat condusă de generalul Park Chung-hee (care ulterior urma să acapareze puteri dictatoriale) a anulat rezultatul alegerilor.^[5] În următoarele alegeri, din 1963 și 1967 a fost reales, devenind un politician de opoziție de marcă. Astfel, a fost candidatul natural pentru postul de preșdinte la alegerile din 1971. A pierdut cu o margină mică.^[6]

Orator talentat, Kim a avut susținători foarte loiali, iar în regiunea Jeolla până la 95% din alegători votau pentru el.

În august 1973, a fost răpit dintr-o cameră de hotel din Tokio (unde se afla în vizită sperând să organizeze o coaliție pentru democrație în Coreea de Sud a organizațiilor de emigranți sud-coreeni din Japonia^[7]) de către agenți secreți sud-coreeni datorită criticii sale la adresa „Constituției Yushin” (constituție care dădea drepturi dictatoriale președintelui Park), retrimis ascuns pe un vas sud-coreean la Seoul^[8]fiindu-i interzis să mai participe la viața politică. În 1976 a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe 5 ani datorită participării sale la o proclamație a unui manifest antiguvernamental, pedeapsă care a fost schimbată în arest la domiciliu în 1978. Când președintele Park a fost asasinat în 1979 de către propriul șef al serviciului secret, Kim a fost reinstaurat în drepturile cetățenești. Dar în 1980, a fost condamnat la moarte pe baza unor acuzații de sedițiune și conspirație de către noul președinte Chun Doo-hwan și datorită revoltei populare din Gwangju, bastionul său de suport politic.

La intervenția Statelor Unite ale Americii, sentința a fost comutată la închisoare pe viață și apoi la 20 de ani închisoare, dar în 1982 i s-a permis să plece în exil în SUA, unde a stat până în 1985, când a decis să se întoarcă în Coreea de Sud. Dar la întoarcere, a fost pus din nou sub arest la domiciliu.

Când Chun Doo-hwan a permis alegeri libere în 1987 pentru prima dată după lovitura de stat din 1972, Kim a candidat la postul de președinte, pierzând (ca și celălalt candidat al opoziției, Kim Young-nam) în fața candidatului guvernului, general pensionat Roh Tae-woo.

În 1992, Kim a mai candidat odată la președinție, pierzând de data aceasta în fața lui Kim Young-sam.

Majoritatea oamenilor au crezut că cariera politică a lui Kim a luat sfârșit când s-a retras din viața politică pentru a prelua un post de profesorinvitat la Universitatea Cambridge din Marea Britanie. Dar în 1995 s-a reîntors la viața politică, pregătindu-se pentru o a patra candidatură a sa la președinție. A câștigat alegerile ținute pe data de 18 decembrie 1997, fiind inaugurat ca al 15-lea președinte al Coreii de Sud pe data de 25 februarie 1998. Inaugurarea sa a constituit prima dată când partidul de guvernământ sud-coreean a predat puterea opoziției în mod pașnic printr-o alegere democratică.

Președinții anteriori, începând cu Park și terminând cu Kim Young-sam, veniseră toți din provincia relativ prosperă Gyeongsang. Kim a fost primul președinte originar din provincia Jeolla (în sud-vestul țării), o regiune care fusese tradițional neglijată și mai puțin dezvoltată, cel puțin în parte din cauza discriminărilor politice ale președinților de până atunci. Administrația lui Kim a fost dominată de persoane din provincia Jeolla, ceea ce a dus la acuzații de discriminare inversă.

A obținut premiul Rafto, în anul 2000, pentru presiunile democratice pe care le-a exercitat în Coreea de Sud.

Și-a dus la bun sfârșit mandatul de președinte al Coreei de Sud, în anul 2003.

Kim, salutându-l pe Bill Clinton(stânga) la ședința APEC din Auckland, 12 septembrie, 1999

Kim și-a început președinția în plină criză economică, care începuse în ultimul an al președinției lui Kim Young-sam. După ce economia sud-coreeană se contractase cu 5.8% în 1998, ea a crescut cu 10.2% în 1999 datorită reformelor propuse de Fondul Monetar Internațional și inițiate de guvernul Kim.^[9]

Politica lui Kim de destindere față de Coreea de Nord, numită „Politica razei de soare”, a făcut să se întâlnească cu Kim Jong-il, liderul nord-coreean în 2000 la Phenian. Pentru acest lucru a primit Premiul Nobel pentru Pace în același an. Informații ulterioare au arătat că acestă întâlnire a avut loc după ce Coreea de Sud a plătit $500 milioane lui Kim Jong-il.^[10] Kim și-a terminat mandatul în 2003, fiind succedat de Roh Moo-hyun.

Kim a decedat pe data de 18 august la un spital din Seoul. Cauza decesului a fost anunță ca fiind sindromul de disfuncționalitate organică multiplă (SDOM)

Kim Dae-jung

* 2010: Zoltan David (n. 2 august 1932, Bacău ? - d. 18 august 2010, Galați) a fost un mare jucător dar și antrenor de fotbal la centrele de copii și juniori din Galați era un adevărat șlefuitor de talente.

·         2012: A decedat renumitul cantaret  si compozitor  american Scott McKenzie; (n.1939).
* 2014: Prof. dr. Ruzena Dostálová, Csc. (n. 22 aprilie 1924, Bratislava – d. 18 august 2014 Praga) a fost o filologă, istoric, istoric literar, traducătoare și bizantinologă cehă.
A urmat cursuri de filologie clasică (1945–1950) și de greacă modernă (1949-1952) la Facultatea de Filosofie a Universității Caroline din Praga. În 1952, la aceeași universitate, a susținut teza de disertație cu titlul Řecký román o Ninovi na papyrových zlomcích și a primit titlul de doctor. În 1959 a primit titlul de candidat în științe. După terminarea studiilor, a lucrat la Academia de Științe a Cehoslovaciei. În anul 1993 a susținut teza de docență în domeniul filologiei bizantine și neogrecești la Universitatea Carolină din Praga și în 1996 a fost numită profesor de filologie clasică. Ea a publicat un număr mare de cărți, studii și traduceri. De asemenea, a ținut prelegeri la Universitatea Carolină din Praga și la Universitatea Masaryk din Brno.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Flor și Lavru;  Duminica a 9-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii
• În calendarul romano-catolic: Elena, Agapitus și Claudia

RELIGIE ORTODOXĂ 18 August

Sf Mc Flor și Lavru;  Duminica a 9-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii

Sf Mc Flor și Lavru

Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru au fost fraţi după trup şi după duh, pentru că au crezut în Hristos cu un suflet şi Aceluia i-au plăcut prin fapte bune. Şi erau cu meşteşugul săpători în piatră, sub nişte sfinţi bărbaţi învăţători, anume Proclu şi Maxim, de la care s-au învăţat nu numai meşteşugul, ci şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a credinţei creştine. Şi mai întâi învăţătorii lor au fost ucişi pentru Hristos, apoi şi ei, după învăţătorii lor, trecând câtăva vreme, s-au făcut moştenitori ai cununii muceniceşti, pătimind de la Lichion, ighemonul Iliricului. Inceputul pătimirii lor a fost din nişte pricini ca acestea:

    Un oarecare stăpânitor al altei ţări a rugat pe ighemonul Iliricului să-i trimită nişte ziditori de piatră iscusiţi, ca să zidească zeilor celor elineşti o frumoasă capişte de piatră. Iar de vreme ce aceşti sfinţi erau mult mai iscusiţi decât alţii în lucrul acela, Flor şi Lavru au fost trimişi de ighemon la stăpânitorul acela. Şi zidind ei capiştea după porunca aceluia, preţul pentru osteneală l-au împărţit săracilor, învăţându-i pe ei sfânta credinţă cea în Hristos, iar ei înşişi petreceau în postiri, rugăciuni şi osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua săvârşeau lucrul lor, primind puţină hrană, iar pe cei săraci şi flămânzi îi hrăneau din destul.

    Dar nu numai pe săracii aceia, ci şi pe un popă elinesc l-au adus la credinţa lui Hristos, împreună cu fiul lui, pentru că într-una din zile, cioplind ei în piatră, un fiu al popii, copil tânăr, venind aproape de ei, sta privind şi, deodată, din piatra aceea pe care o cioplea, sărind o bucăţică, a lovit pe tânăr în ochi şi, rănindu-l pe el, l-a vătămat. Deci răcnind acela, a venit tatăl lui, popa cel idolesc, şi văzând faţa copilului însângerată şi ochiul sărit, şi-a rupt hainele de jale şi a început a ocări pe sfinţii lucrători, apoi s-a repezit ca să-i bată pe dânşii, dar a fost oprit de alţii care au fost acolo şi care spuneau nevinovăţia lucrătorilor, că singur tânărul a fost pricinuitor al primejdiei sale, de vreme ce, apropiindu-se de cei ce ciopleau, sta şi se uita fără să se păzească. Iar sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, Flor şi Lavru, mângâind pe popă, făgăduiau că au să tămăduiască degrabă ochiul copilului şi au să-l facă să vadă ca întâi.

    Deci au luat noaptea pe tânăr în casa lor şi au început a-l învăţa pe el cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, zicându-i: „De vei începe a crede din toată inima în Dumnezeul cel propovăduit de noi, apoi ochiul tău degrab se va tămădui". Tânărul zicea: „Dacă ochiul meu va fi aşa precum a fost întâi, voi crede şi mă voi închina Dumnezeului vostru, căci cu adevărat se cade a crede mai vârtos în acel Dumnezeu care tămăduieşte pe cei bolnavi şi luminează orbii, decât în acei zei care, nu numai că nu tămăduiesc pe cei bolnavi, dar îmbolnăvesc şi pe cei sănătoşi".

    Şi tânărul acela a povestit sfinţilor acest lucru: „Este între popii noştri un popă, anume Erm. Pe acela cu câţiva ani mai înainte, când voiau să-l pună în popie, l-au dus la capiştea lui Dia ca să pună mâna idolului pe capul lui Erm, pentru că aşa este rânduiala punerii în popie, ca mâna idolului cea făcută la umere, mişcând-o din încheietură cu o funie de argint, alţi popi o ridică deasupra, apoi o pogoară pe capul celui ce se pune. Şi când au coborât acea mână pe capul lui Erm, din întâmplare a alunecat funia de argint din mâinile celor ce o ţineau şi, căzând mâna pe capul lui Erm, i-a jupuit cu unghiile toată faţa lui, până la oase, iar dinţii lui se văd până astăzi de departe, şi nici un zeu nu i-a ajutat, ci mai vârtos spre mai rău i se sporeşte aceluia". Acel tânăr după ce a spus aceasta, Flor şi Lavru s-au sculat şi au început a se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru tămăduirea şi luminarea nu numai a ochiului celui trupesc, ci şi a ochilor sufleteşti ai acelui tânăr. Şi după multe rugăciuni, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a făcut acela sănătos desăvârşit şi vedea bine ca şi mai înainte. Deci nu numai acel tânăr tămăduit a crezut în Hristos, ci şi tatăl lui, popa cel idolesc, care se numea Memertin. Acela s-a făcut de atunci, din slujitor drăcesc, rob al Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu fiul său.

    După aceasta, în puţine zile, sfinţii lucrători Flor şi Lavru, având ca ajutător la lucrare pe îngerul lui Dumnezeu, au sfârşit capiştea pe care o zideau şi nu au lăsat-o ca locuinţă idolilor, ci au sfinţit-o pe ea întru slava preasfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos; pentru că au pus în ea cinstita Cruce spre răsărit, adunând ca la 300 de fraţi săraci şi au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos Dumnezeu. Atunci a venit de sus o lumină a slavei cereşti celei negrăite şi a umplut locaşul acela de strălucire minunată. Iar după săvârşirea laudei celei de toată noaptea, toţi au mers în locaşul care era aproape şi în care erau pregătiţi idolii pentru noul locaş. Deci, legând cu brâiele lor de grumaji pe acei idoli, i-au târât pe pământ, bătându-i şi sfărâmându-i în bucăţi mici.

    De toate acestea înştiinţându-se boierul, a prins pe Sfinţii Flor şi Lavru şi pe toţi cei împreună cu dânşii, între care era şi Memertin cu fiul său. Astfel pe toţi cei ce erau cu sfinţii i-a osândit la ardere, iar pe Sfinţii Flor şi Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Lichion, ighemonul Iliricului. Iar acela, cercetând cele pentru dânşii şi aflân-du-i nemişcaţi în credinţa creştinească, i-a aruncat într-un puţ adânc şi i-a astupat cu pământ. Iar după mulţi ani, s-au găsit sfintele lor moaşte, izvorând tămăduiri de toate bolile, şi au fost aduse cu cinste în Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Acesti sfinti au fost dupa trup frati gemeni, si aveau mestesugul de taietori în piatra, pe care-l învatasera de la Sfintii Proclu si Maxim care marturisisera pentru Hristos. Dupa ce au marturisit dascalii lor pentru Hristos, ei s-au dus la Iliric, în tara Dardaniei, în cetatea Ulpianilor, unde cercând pietre de metaluri, îsi savârseau mestesugul lor pe lânga Licon ighemonul. Apoi au fost trimisi de acesta catre Liciniu feciorul Elpidiei împarateasa. Liciniu dându-le bani, le-a poruncit sa zideasca o capiste idoleasca, dându-le si planul acesteia. Dar sfintii luând banii, i-au împartit la saraci; si noaptea se rugau catre Dumnezeu, iar ziua lucrau tare si înfrumusetau locasul; si peste putine zile l-au si ispravit, fiind sfintii ajutati si întariti de îngeri. Atunci îndata Merentie popa cel idolesc a crezut în Hristos, crezând mai înainte si fiul sau Atanasie, caci îi tamaduisera sfintii ochiul cel orb al lui. Si strângând mucenicii lui Hristos saracii, carora le dadusera banii, au legat idolii cu streanguri de grumaji, si i-au tras jos.

Dupa aceea, aprinzând lumânari multe, au închinat biserica lui Dumnezeu si o sfintira lui Hristos, zicând: „Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor si bucuria mucenicilor”, înainte-mergând cinstita Cruce.

Iar daca a aflat Liciniu de aceasta, a poruncit sa se aprinda un cuptor si sa bage în el pe saracii care luasera banii si sfarâmasera idolii; în care aceia si-au dat sufletele.

Iar Sfintii Flor si Lavru, fiind legati la roata unui car, au fost batuti, apoi au fost trimisi la ighemonul Licon, care i-a bagat într-un put adânc, unde se rugau lui Dumnezeu si pentru cei ce aveau sa le faca pomenirea, si pentru bunastarea lumii, pentru încetarea prigoanei; si asa si-au dat sufletele. Peste câtiva ani au fost scoase cinstitele lor moaste din put, si asezate cu cinste în racle, care izvorau miruri si izvoare de tamaduiri celor ce se apropiau de ele.

Sfaturi Duhovnicești. De ce nu avem voie să trecem prin fața sfintelor uși? (15 08 2018)

Duminica a 9-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii

Ev Matei 14, 22 - 34

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Ap I Corinteni 3, 9 - 17

Fraţilor, noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar, de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa, ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii (Pr. Ilie Cleopa)

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de mărirea Lui!”

Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii

„S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era acolo singur” (Matei 14, 23)

 

Iubiți credincioși,

 

Întrucât în Sfânta Evanghelie de astăzi se vorbește de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită de dumnezeieștii părinți „maica tuturor faptelor bune”. Că precum nu putem trăi fără hrană și apă, așa nu putem trăi și nu ne putem mântui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viața noastră în Hristos și a întregii lumi văzute și nevăzute. Credința în Dumnezeu este izvorul rugăciunii,iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de mărirea Lui!“ (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinților din cer, începând cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea noastră, a celor de pe pământ.

„Însuși Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite“, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuși Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi!“ (Ioan 17, 11).

Astfel, tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulțumire și cerere înaintea Tatălui, începând cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, până la îngerii cei mai de jos. Toți laudă, „pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită". Toți se închină și mulțumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său. Toți se roagă pentru mântuirea noastră și a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viața, lucrarea, și bucuria veșnică a tuturor îngerilor și sfinților din cer.

Dar și pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulțumire și de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creștinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, și a întregii creații. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune și jertfă de laudă și de mulțumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulțumire și de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii.

După cuvântul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, și păsările văzduhului și peștii mărilor și animalele pământului și stelele cerului și soarele și luna și norii și vânturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pământ și cu sfinții și îngerii din cer sunt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă și de mulțumire este însăși viața lumii văzute și a celei nevăzute.

 

Iubiți credincioși,

Să vedem cum ne învață Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mântuitorul a înmulțit cele cinci pâini și doi pești prin rugăciune și binecuvântare și a hrănit cu ele atâtea mii de oameni, ca să ne învețe și pe noi a face toate cu rugăciune, „a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, la celălalt țărm.“ (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă și ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, și ca să se învețe a se lupta cu valurile și furtuna ispitelor acestei vieți, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredință, de ură și de tot felul de păcate.

Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie și se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a eliberat mulțimea și „S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Și, făcându-se seară, era acolo singur“ (Matei 14, 23). Rugăciunea în liniște și singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinților, a sihaștrilor, a călugărilor și a celor mai râvnitori creștini. Ea se face în totală reculegere și singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede și nimic nu-ți poate fura gândul și simțirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă și rugăciunea inimii, pentru că izvorăște din inimă și se urcă cel mai repede la cer.

Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la liniște și în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea și vorbea față către față cu Tatăl. Dar obișnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului și în Grădina Ghetsimani, ca să ne învețe și pe noi a iubi mai mult rugăciunea în liniște și cea din timpul nopții decât cea din timpul zilei. Sfinții Părinți numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri și imaginații. În schimb, rugăciunea de dimineață o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji și gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulțimea grijilor și a gândurilor pământești care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinți Părinți „rugăciunea minții și a inimii". Iar, când suntem trimiși pe cale sau grijile vieții ne înconjoară corabia inimii ca niște valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviți de furtună pe mare. În aceste momente, creștinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenție și simțire rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulți sfinți și sihaștri, adică repetarea deasă, neîncetată și tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă și „rugăciunea inimii".

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopții, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au văzut ucenicii de departe, „de frică au strigat", adică s-au rugat, crezând că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă și nouă. Când mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri și ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca și ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credință, din toată inima și îndată scăpăm de primejdie.

Domnul însă i-a liniștit pe apostoli prin cuvintele: „Îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți!“ Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe când mergea el pe valuri către Hristos, „văzând vântul cel tare", s-a biruit de frică și îndoială și a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: „Doamne, mântuiește-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mână și l-a mustrat: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 30-31).

Vedeți, fraților, urmările rugăciunii făcute cu îndoială și cu puțină credință? În vreme de primejdie și ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot așa se roagă mulți din credincioșii noștri? „Doamne, dacă ești Tu cu adevărat în cer și în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reușesc la examene și la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmașii mei și-mi împlinește dorința mea!” O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credință vie, din interes și mai mult pentru lucruri pământești nu este primită la Dumnezeu și cu greu ni se împlinește cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credință, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viață, dar mai întâi să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui și apoi să-I cerem iertarea păcatelor și mântuirea. La urmă să cerem Domnului și cele de nevoie vieții și să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea, precum ne învață "Tatăl nostru".

Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operație, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu lacrimi și credință. Adică să strigăm ca și Petru, când se îneca: „Doamne, mântuiește-mă!”; „Doamne, ajută-mi!”, cum striga femeia cananeeancă și „Doamne miluiește-mă!” Sau să repetăm mereu „Tatăl nostru”, Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

 

Iubiți credincioși,

Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieții și nu se poate mântui fără credință tare în Dumnezeu și fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!“ (I Tesaloniceni 5, 17).

De veți merge regulat la biserică și veți asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie, multe daruri veți primi în viață și de grele ispite și păcate veți fi izbăviți. De veți crește copiii în frica lui Dumnezeu și veți face casele dumneavoastră locașuri de rugăciune și de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beție și de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reușită în toate cele de folos și mântuire. Iar de veți păși pe marea vieții cu îndoială, fără credință, fără rugăciune și cărți sfinte de călăuză, fără biserică și duhovnici buni, fără spovedanie și împărtășanie regulată, vă veți îneca în marea păcatelor și veți pierde mântuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credința, să ne învețe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune și lacrimi de pocăință ca să ne închinăm și noi cu Apostolii, zicând: Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Tu ești Mântuitorul și Salvatorul lumii! Mântuiește-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.

ARTE

INVITAȚIE LA OPERĂ 18 August

Antonio Salieri

Antonio Salieri. TARARE. Deutsche Handel Solisten. 1988: 

Antonio Salieri - Axur, re d´Ormus (complete): 

Antonio Salieri - Falstaff (1/2):

Salieri: Les danaïdes

MUZICĂ 18 August

Antonio Salieri

Antonio Salieri. Concerto for Violin, Oboe, Violoncello & Orchestra in D major: 

Hugues Aufray

Johnny Preston (J. P. Courville), cântăreţ american.

Carl Wayne, vocalist britanic (Move).

Sarah Dash, cântăreaţă americană

Barbara Harris, cântăreaţă americană (Toys).

Vince Melouney, chitarist american (Bee Gees).

BEE GEES: 

Dennis Elliott, baterist britanic (Foreigner).

Foreigner

Maia Mitchell, actriță și cântăreață

Maia Mitchell 

Iosif Sava

Renumitul cantaret  si compozitor  american Scott McKenzie

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Julio Iglesias Sus Mejores Exitos - Julio Iglesias 30 Grandes Éxitos

POEZIE 18 August

Ilie Motrescu

,,Poetul Ilie Motrescu s-a născut la 18 august 1941 într-o familie de meseriași (cojocari) din comuna Crasna-Putna, județul Storojineț (Bucovina). După absolvirea școlii generale din sat (1959) a intrat la Institutul Pedagogic “Alecu Russo” din Bălți (Republica Moldova) la Facultatea de filologie moldovenească și muzică pe care a absolvit-o în 1964. Dupa un an de armată, s-a întors la baștina lucrând ca profesor școlar la școala generala nr.4 (1965-1967). Dupa aceea s-a transferat la Cernauti angajandu-se la ziarul nou înființat “Zorile Bucovinei”, în calitate de lucrator literar în secția de cultură pâna la dispariția sa.

Ilie Motrescu are publicate, postmortem, două culegeri de poezii: “Cântarea Carpaților”- poezie timpurie din perioada adolescenței (Bălți, Hliboca, Storojineț) și “Hora vieții” – poezie matură, publicistică (Timisoara, Romania).

Despre Ilie Motrescu și creația sa s-au tipărit cărțile: “Restituri – Ilie Motrescu” (Bucuresti – 2003), autor – Laurențiu Dragomir), “Ilie Motrescu – coborâtor din semeția dacă” (Bucuresti – 2003), “De-a pururi logodit cu tinerețea” (Hliboca – 2004), “Nestinsă-i faclia poetului” (Cernauti – 2005), “Cu gândul la poetul Ilie Motrescu” (Cernauti – 2008), (autoare – Eleonora Schipor).

Ilie Motrescu a fost un harnic culegător de folclor, a posedat o voce bună, îi plăcea dansul, cânta la vioară, practica sportul…

Despre poet, viața și destinul său s-au publicat în ultimii ani zeci de articole, schițe, interviuri, recenzii, prezentări de carte, comemorări, în mai multe ziare și reviste atât din Bucovina, cât și din Moldova și România.

Avem încă multe de scris și de publicat despre acest vrednic fiu al neamului nostru care și-a iubit atât de mult baștina, graiul, neamul, portul, credința, datinile, tradițiile și obiceiurile care sunt comoara de neprețuit a unui popor.”

Ce mi-e sufletul

“Ce mi-e sufletul cînd cînt –
codru răvăşit de vînt,
fluviu revărsat spre zare
doina mea potopitoare.
Ce mi-e inima cînd plîng –
pasăre rănită -n crîng,
tăinuită-n ramuri ude…
Plînsul cine i-l aude?
Maică, ce-am să mă răsfac,
că mi-s falnic dar sărac?..”

Semn

“Sub muntele bătrân şi-mpădurit
molizii grei se prăbuşesc în mit,
străbunii mei se prăbuşesc şi ei
cu vremile de-a valma peste zei.
Şi-aşa cum vin din coame de Carpaţi, 
se-ntunecă genunea de bărbaţi
scoborâtori din semeţia dacă, 
se luptă aici cu moartea şi se-mpacă.
Până aici veniră să se-nfrunte
virtuţile romane cu cremenea de munte;
molizii tari şi brazii aici s-au prăbuşit
peste mânia turcului pocit.
Cu braţul vlăguit de grele arme
sub muntele acesta Ştefan doarme...
Sub muntele acesta neamul meu,
răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu”. 

Mitropolitul Moldovei Varlaam, primele poezii românești

Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeşi, care se numea Moţoc, din Borceşti, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamţ, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă. Pe aceeaşi vatră, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev şi Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Săvârşind aceasta, Varlaam s-a întors în ţară, dar primind vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.
În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaş, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ.
Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii. Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele.
Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi. În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioşilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva. Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.
După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Valuri multe…

Valuri multe râdicî furtuna pre mare,
mai vrătos găndul omului întru lucru ce are.
Nu atăta grijia şi frica începutului,
căt'grijia şi primejdea svârşitului.
Hiece început de folos nevoinţa-l aratî,
iarî svărşitul a tot lucrul ia platî.
Lâudatî să hie a lui Dumnedzău puteare,
carea dupî început a dat şi svărşire.

1643

Te astept - Adrian Paunescu

TEATRU/FILM 18 August

  

Titanic vals cu Radu Beligan, Ștefan Mihăilescu-Brăila, G. Calboreanu

GÂNDURI PESTE TIMP 18 August

Honoré de Balzac – Citate:

Federico Garcia Lorca – Citate:

SFATURI UTILE 18 August

Baclava cu fructe şi nuci

·       1 lachet foi de plăcintă;

·       100 g miez de nuci măcinat;

·       200 g margarină;

·       1 capac esenţă de rom;

·       50 g toping caramel

·       200 g afine congelate;

·       50 g pesmet;

·       50 g stafide;

·       600 g zahăr;

La afine se adaugă pesmetul, stafidele şi miezul de nucă măcinat. Foile de plăcintă se fac în jumătate. În fiecare jumătate se pune umplutura şi se rulează. Se coace la temperatură moderată. După ce se răcesc baclavalele coapte se însiropează şi aromatizează cu rom. Baclavalele pregătite sunt ornate cu topingul de caramel.

CONSERVE

GOGOŞARI ŞI VINETE MARINATE LA BORCAN

Reteta o stiu de foarte mult timp, o facea mama si multe rude, la orice sarbatoare iarna, acesti gogosari erau aperitivul cel mai frumos si delicios din legume de pe masa. Sunt dulcisori, aromati, acrisori, un pic crocanti, si vinetele se combina perfect cu gogosarii, au la fel textura si gustul foarte bun.

Ingrediente

Gogosari rosii

5 kg

Apa

2 l

Ulei de floarea soarelui

1.5 pah

Otet

2 pah

Sare

2.5 linguri

sare fara iod, pt muraturi

Zahar

350 g

Frunza de dafin

5 buc

Piper negru (boabe)

10 buc

Vinete

2 buc

Pasi de urmat

1 Gogosarii se spala, se curata  si se taie felii, de 1.5 - 2 cm grosime.
2 Vinetele le spalati si taiati felii de 1 cm grosime.
3 Apoi preparati marinata din cantitatile scrise la ingrediente - apa, zahar, sare, ulei, otet si mirodenii.
4 Cand incepe sa fiarba marinata puneti in cantitati proportionale gogosari si vinete, pana umpleti cratita. Eu am o cratita de 5 litri, si am pus gogosarii in 3 runde. Dupa ce fierbe prima runda, îi scoateti, puneti in borcane, apoi puneti urmatoarea partidă. Cand incep sa fiarba gogosarii, faceti focul mic si lasati 5-7 min, nu uitati sa mai amestecati.
5 Pregatiti borcanele, le lasati sa se scurga bine de apa. Cand au fiert gogosarii luati cate 2-3 bucati gogosari, 1 bucata de vinete si asa alternand umpleti borcanele.
6 Dupa ce ati umplut borcanul, turnati marinata ca sa acopere gogsarii, puneti capacele si infiletati bine sa nu lase aer.
7 Apoi umpleti urmatoarele borcane, cand nu mai sunt gogosari in cratita puneti o alta partida sa fiarba si tot asa continuati pana terminati toti gogosarii si vinetele. Mi-au iesit din aceste cantitati, exact 11 borcane de 780 ml. Borcanele le intoarceti cu fundul in sus si lasati sa se raceasca bine.
8 Sunt gata de consumat cam intr-o luna, deliciosi ca si garnitura la orice mancare de carne, legume, orez, cartofi, fasole etc.

SĂ ACCELERĂM METABOLISMUL!

Este considerată cea mai eficientă metodă de înlăturare a grăsimilor din stratul adipos.

Exista alimente care au capacitatea dovedita de a accelera arderile si implicit metabolismul. Acelereaza metabolismul incluzand in dieta ta zilnica cateva din alimentele care au capacitatea de a stimula procesele de dezintegrare a lipidelor si, prin aceasta de a creste consumul de energie si arderile.

Ceaiul verde. Daca vrei sa iti trezesti metabolismul la viata, bea ceai verde mai degraba decat pe cel negru sau cafea. Este plin de flavonoizi si antioxidanti, stimuleaza mobilizarea celulelor din depozitele adipoase, ajutand astfel la topirea grasimilor.

Merele. Au putine calorii, contin fibre, hidrateaza si dau senzatie de satietate. Merele te ajuta sa previi  grasimea abdominala, bolile cardiovasculare si diabetul.

Iaurtul degresat este o binefacere pentru probiotice. Acestea sunt bacterii vii, care ajuta la o mai buna procesare a mancarii in stomac. In plus, vei beneficia si de proteine si calciu, dar destul de putine calorii.

Telina necesita mai multe calorii pentru a fi digerata decat numarul de calorii pe care il aduce, asa ca nu numai ca nu ingrasa si te ajuta sa slabesti. Contine celuloza nedigerabila, are minerale, vitamine si un gust perfect!

Grapefruitul este recomandat de expertii in nutritie in dieta. Este ideal si foarte eficient daca este consumat dimineata. Contine antioxidanti care reduc nivelul de insulina si tin sub control senzatia de foame.

Broccoli contine doi nutrienti esentiali, calciul si vitamina C, care fac metabolismul sa fie mai rapid si tin tiroida sanatoasa. El este si un aliment care incetineste productia hormonului tiroidal, ceea ce este de folos in anumite boli ale tiroidei.

Ovazul este o combinatie perfecta de carbohidrati si fibre cu adaus de minerale care se preteaza perfect pentru micul dejun. Ovazul iti da senzatie de satietate de durata si se combina foarte bine cu iaurtul sau sucul de grapefruit.

Ardeiul iute te ajuta sa arzi mai multe grasimi. Este dovedit ca dupa ce mananci un singur ardei iute numarul caloriilor arse creste cu 25% in urmatoarea ora, timp de trei ore dupa masa cu pricina.

Avocado are grasimi si calorii, dar este plin si de fibre, vitamine si minerale. Cel mai important este ca are grasimi mononesaturate, care ajuta la controlarea ratei metabolismului.

Migdalele ajuta in cura de slabire, caci grasimile mononesaturate tin nivelul de insulina sub control si mentin satietatea mai mult timp.

Ciocolata neagra ajuta in procesul de slabire si la eliminarea hormonului stresului, cortizolul, care creste nivelul de insulina si stimuleaza formarea de celule adipoase.

Ghimbirul are efecte similare cu ardeiul iute si contine capsacina care scade apetitul si creste rata metabolismului. Adauga ghimbir proaspat in salate, iar metabolismul tau o sa prinda viteza.

Ultima pe lista, dar nu cea din urma este apa. Nu are calorii, dar tine de foame, prin distensie gastrica, hidrateaza si contribule la mentinerea sub control a depozitelor adipoase. Un studiu a dovedit ca dupa ce bei un pahar cu apa rata metabolismului creste cu 30% pentru urmatoarele 30-40 de minute.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 18 August

·       Diferenta intre o femeie si o gaina:
- Gaina... sta linistita pe oua....

·         La Radio Erevan, un ascultator intreaba:
- Daca dragostea este vinul vietii, atunci ce este casatoria ?
Radio Erevan raspunde:
- Mahmureala de a doua zi dimineata !

·         De curand, s-a constatat stiintific ca berea contine hormoni feminini. Demonstratia cercetatorilor care au lucrat la acest proiect a fost urmatoarea:
1. Am inceput sa ne ingrasam vizibil;
2. Vorbeam prea mult fara sa spunem nimic;
3. Am intampinat dificultati in a conduce corect;
4. Ne era imposibil sa efectuam chiar cel mai simplu rationament;
5. Refuzam cu incapatanare sa recunoastem ca nu avem dreptate, chiar daca era evident;
6. Ca sa fie complet, mergeam la toaleta la fiecare 5 minute, si, in plus, impreuna!

·       Intr-un sat unguresc din Ardeal, vine un fotograf nou, cam fara
experienta, care incadra aiurea pozele si -de cele mai multe ori la portrete, oamenilor nici nu li se vedeau ochii... Satul fiind micut, i s-a dus repede vestea... Intr-o zi, vin la el doua femei, mama si fiica, ce voiau sa faca niste portrete pentru trimis la neamurile din Ungaria... Femeia mai in varsta zice:- Bune ziua, domnu foto! Venit noi la dumnevostre se foteti la noi!... Acuma, pe mine foteti in fund si pe fata in píciore!... Da' stiti ce rughem la dumnevostre, domnu foto?!... Foteti la noi ase, de se ne iese ochii, bine?...

·       Doua blonde la dus:
-Da-mi te rog samponul tau!
-Dar ai unul langa tine.
-Stiu, dar asta e pentru par uscat, si eu am parul ud!

·       Daca o persoana ajuta un hot inainte de a savarsi un furt, se numeste complice si va plati pentru asta....Daca o alta persoana ajuta un hot dupa ce a savarsit fapta, se numeste avocat si este platit pentru asta.

·       Un tip facand o vizita in Bucuresti, nu gaseste loc la hotel si apeleaza la o casa particulara unde raspunde o baba.
-Maica, eu te cazez, dar casa mea este modesta.Uite, in camera asta dorm eu,iar in cealalta vitzica mea.Te rog sa alegi tu.Tipul alege cu batrana in camera.
Dimineata, tipul plateste si vrea sa plece.Baba doreste sa i se serveasca un ceai si zice:
-Vitzica, adu tu ceainicul, mama! La asta intra in camera o tipa superba.Se recomanda:
-Vitzica.
La care tipul zice:
-Boul de Ionescu!

·       Ca sa verifice pe nevasta-sa cat de mult tine la el, intr-o buna zi Vasile se preface ca a murit. Nevasta-sa:
Cu ce sa-l imbrac? Sa-i pun costumul asta nou?...lasa ca-i bun si treningul!
Cu ce sa-l incalt? Sa-i pun pantofii astia noi?...lasa ca-s buni si tenisii!
Il pune in sicriu si incepe sa jeleasca:
-Unde te tuci Vasileeeeeeee? Unde te duci Vasileeeeeeeee??!!!
Din sicriu, Vasile:
-La stadion, ca asa m-ai imbracat!!!!!!!

·       Mergeau pe tren un ardelean si un oltean... si incepe ardeleanu sa manance niste slana cu rosii si cu branza. Si olteanului i se face foame, si zice in gandu lui "ma, daca intru in vorba cu asta, poate imi da si mie". Si se hotaraste si deschide vorba
- Pe mine ma cheama Costica
la care baciu se uita la el si zice..
- Apoi daca te cheama, du-te...

·       Intr-un avion, o tipa stranuta dupa care ia o batista si se sterge.....intre picioare.

Mai stranuta o data si din nou se sterge intre picioare.
A treia oara face la fel, la care un domn oripilat de langa ea o intreba:
- Don'soara, nu va suparati dar de ce va stergeti intre picioare dupa ce stranutati?!
- Stiti, domnule, sufar de o boala... de cate ori stranut am orgasm.
- Uau!! Dumnezeule, dar nu am mai auzit asa ceva... este foarte grav!!
- Si ce luati pentru asta?
- Piper.

·       In autobuz, inghesuiala mare. O tipa se adreseaza unuia care o impingea:
- Ce te impingi asa dom'le, vrei sa te culci cu mine?
- Nu, vai de mine, cum puteti sa credeti asa ceva?
- Atunci da-te la o parte, poate vrea altu'...

·       A fost odata un print care intr-o zi a intrebat o frumoasa printesa:
- Vrei sa fii sotia mea?
Si ea a spus:
- Nuuu!Si de atunci printul a trait multi si fericiti ani si poate mai traieste si acum umbland la vanatoare si pescuit haladuind cu prietenii si band multa bere, imbatindu-se de cate ori pofteste, jucand table toata ziulica, lasandu-si hainele imprastiate in sufragerie, facand amor cu toate vecinele si prietenele...

·       Un tata afla ca fiica sa este gravida in luna a cincea.
- Nesimtita ce esti, o cearta el, unde ti-a fost capul ?
- Sub volan, tata!

·       Ce imbatraneste prima oara la un barbat ?
R. Nevasta

·       I. In cate grupe se impart femeile?
R. Femeile se impart in trei grupe:
- elastice (se intind cat tine patul).
- supraelastice (se intind si prin alte paturi).
- credincioase (se intind pana la Dumnezeu) .

·        I. De ce sunt mai multi purici decat oameni?
R. Pentru ca este greu sa fabrici niste prezervative asa de mici.

·       I. Ce este un copil complexat?
R. Un copil cu mama reala si tata imaginar.

·        I. Care este cel mai periculos loc din lume?
R. Patul. Acolo mor 80% dintre oameni.

·       I. De ce stau gainile pe gard?
R. Sa le vada cocosii copanele..

·       Un preot explica la ora de religie:
- Dumnezeu l-a creat pe Adam si cu o coasta din Adam a creat-o pe Eva.
- Pãrinte, il întrerupe un elev, tata spune ca ne tragem din maimute.
- Asculta, zise preotul plictisit, cazul familiei tale nu ma intereseazã. Eu vorbesc in general.

·       Maine avem 30 ani de la casatorie am putea taia porcul?
De ce, raspunde sotul, doar nu e vina lui...

·       Ştii cum se salută mai nou prietenii prin telefon? Salutare ţie şi ascultătorilor noştri!!!

·       Doi olteni în vacanţă. La ora 3 dimineaţa, unul îl trezeşte pe celălalt: 
- Marine!
- Ce?
- Deschide ochii şi spune-mi ce vezi?
- Cerul.
-Şi?
-Şi luna.
-Şi?
-Şi Carul Mare. 
-Şi?
-Şi Carul Mic.
-Şi?
-Şi... Ioaneee!...ăştia ne-au furat cortul!

·       Într-un apartament al unui bloc select de locuinţe locuieşte o fată bătrînă. O vecină o întreabă mereu de ce nu se căsătoreşte, de ce nu-şi găseşte şi ea un bărbat cumsecade.
- De ce? răspunde bătrîna domnişoară. Doar am un cîine, un papagal şi o pisică. Astea-mi sînt destule pînă peste cap.
- Dar, totuşi, aceste animale nu pot ţine loc de soţ.
- Cum să nu? Cîinele miriie mereu, papagalul înjură toată ziua, iar pisica-i plecată toată noaptea.

·       In armata, soldatii sunt scosi la program administrativ in gradina unitatii. Caporalul, cu un aer satisfacut:
- Asa, toata lumea ia cate o lopata si treceti la sapat! Inainte de asta... E vreunul printre voi care se pricepe la algebra?
- Eu, sa traiti ... Sunt student la mate-fizica, dom caporal.
- Bravo, ma. Atunci arunca dracului lopata aia, ca nu-i de tine.
Soldatul, usurat, arunca lopata.
Caporalul continua: - Si pune mana pe harlet. Tu vei extrage radacinile!

·       A murit un bărbat și a ajuns în rai. După o lună de plictiseală totală se adresează Domnului:
-Doamne, vreau să văd și iadul.
Se uită în iad, iar acolo – fete, distracții, băutură…etc
-Doamne, vreau și eu în iad.
-Imposibil, tu ai trăit o viață fără păcate, nu pot să te trimit în iad,  ce pot să fac, e să te învii pentru o săptămână.
A înviat bărbatul și imediat s-a apucat de băut, să se distreze cu fetele, să înjure, să bată pe oricare prinde, iar pentru siguranță, la sfârșitul săptămânii a violat și o băbuță de vreo 80 de ani. Moare și iar se trezește în rai.
Dumnezeu:
-Tu desigur ai păcătuit foarte mult și ai dus o viață în desfrâu, dar nu te pot trimite în iad.
-De ce Doamne?
-Băbuța, o ții minte? Și acum îmi mulțumește că te-am trimis.